Perioada timpurie (Hallstatt A şi B)

a) Complexul cultural cu ceramică canelată.

Cuprinde cultura Gáva-Holihrady, cu aşezările eponime în nord-estul Ungariei şi în regiunea subcarpatică a Ucrainei.

Conceptul de „cultură Gáva-Holihrady” a fost introdus de Gallina Smirnova, care a remarcat pentru prima dată relaţia dintre culturile Gáva şi Holihrady,

considerând zona Tisei superioare ca posibila arie de origine a acestui complex.

Ulterior, o dată cu extinderea cercetărilor arheologice, a fost acceptat faptul că aria sa de formare cuprinde regiunea de câmpie a bazinului superior şi, în

partea de mijloc, al Tisei, respectiv nord-estul Ungariei, sud-estul Slovaciei, nord-vestul României şi Ucraina

Transcarpatică, de unde s-a extins pe un spaţiu vast, care cuprinde Podişul Transilvaniei şi, dincolo de Carpaţii nord-estici, din Podişul Sucevei până în

zona submontană a Ucrainei.

La originea culturii Gáva-Holihrady şi-au adus o contribuţie importantă culturile din bazinul superior şi mijlociu al Tisei, dintre care am preciza faza târzie a

culturiilor Otomani şi Suciu.

• Un aport deosebit în cunoaşterea culturii Gáva-Holihrady pe teritoriul României şi-a adus A. László. După el, acest complex se manifestă sub forma unor grupuri culturale strâns înrudite, dar ale căror particularităţi nu sunt încă pe deplin conturate. În acest sens, A. László a reunit aşezările de tip Gáva-Holihrady din Podişul Sucevei sub denumirea de „grupul cultural Grăniceşti”

• Aşezările culturii Gáva-Holihrady sunt plasate de preferinţă pe înălţimi, iar în unele cazuri, fortificate cu valuri, şanţuri şi palisade. Unele dintre acestea au avut şi rolul de cetăţi de refugiu, acestea fiind mai bine studiate în Transilvania, la Sighetul Marmaţiei, Teleac, Dej, Subcetate, Bozna, Ciceu-Corabia şi Şona, dar astfel de fortificaţii sunt prezente şi în aria grupului Grăniceşi, la Preuteşti şi Siret. Locuinţele din perimetrul aşezărilor sunt de tipul bordei sau de suprafaţă, cu structuri de combustie în interior şi cu structură de rezistenţă de lemn.

• Ceramica se caracterizează prin diversitatea formelor şi a elementelor decorative. Specifice sunt vasele negre, lustruite la exterior şi de culoare roşietică la interior, de formă bitronconică sau pântecoasă, cu marginea răsfrântă şi cu gâtul adesea înalt, cilindric, ornamentate cu caneluri orizontale şi în grilande în partea superioară şi oblice pe umăr. Sunt prezente şi motive ornamentale incizate, precum şi decorul striat.

• Utilajul este dominat de uneltele din silex şi alte roci (cuţite curbe, vârfuri de săgeţi etc.), precum şi materiale dure de origine animală (sule, străpungătoare, ciocane etc.).

• Ritul funerar practicat la modul general de comunităţile Gáva-Holihrady este incineraţia în necropole plate. O particularitate în cadrul acestei tradiţii o reprezintă diversitatea practicilor funerare utilizate în cadrul grupului Grăniceşti, unde, alături de depuneri în necropole plane, de exemplu la Cucorăşti, este prezentă şi o necropolă tumulară, la Volovăţ. O caracteristică a acesteia din urmă, cercetată de A. László, o reprezintă faptul că gropile mormintelor au fost săpate succesiv, în tumulii ridicaţi în prealabil, iar aceste monumente funerare pot fi considerate ca fiind utilizate de o singură familie. Interesant este că în toate mormintele urnele erau aşezate cu gura în jos şi sparte.

Activitatea metalurgică este bine ilustrată în siturile din interiorul arcului carpatic, dar uneltele din fier sunt prezente şi în aria grupului cultural

Grăniceşti

b) „Orizontul” cu ceramică de tip canelat din sud-vestul şi sudul României.

Reprezintă o evoluţie a culturilor din Bronzul mijlociu şi târziu. Astfel, în zona piemontană şi în centrul şi nordul Banatului, pe fondul grupului cultural Balta

Sărată din Bronzul târziu, dar şi cu contribuţia unor elemente culturale caracteristice grupului Igriţa, a luat naştere grupul cultural Susani, definit de I. Stratan şi Al. Vulpe în urma cercetărilor efectuate într-un tumul

din aşezarea eponimă (com. Traian Vuia, jud. Timiş). Inventarul acestuia cuprindea o mare cantitate de vase, în special ceşti şi străchini cu

suprafaţa lustruită şi ornamentate cu caneluri, care alcătuiau o depunere cu un caracter cultic, probabil

ofrande, după cum consideră autorii cercetărilor arheologice.

Vase din tumulul de la SusaniSursa: Al. Vulpe, 2000

• Cultura Corlăteni-Chişinău. • Este prezentă în întreaga regiune deluroasă şi de silvostepă

cuprinsă între Carpaţii Răsăriteni şi bazinul Nistrului, cu excepţia părţii nordice, ocupată de cultura Gáva-Holihrady. Originea sa este încă neclară, dar A. László acceptă o contribuţie a grupelor de la sfârşitul epocii bronzului şi începutul Hallstatt-ului din Banat, în mod special comunităţile Belegiš II, care s-au deplasat în spaţiul est-carpatic prin teritoriul limitrof malului stâng al Dunării, prin Oltenia şi Muntenia, unde a fost semnalată prezenţa ceramicii de acest tip.

• Aşezările culturii Corlăteni-Chişinău sunt nefortificate şi plasate pe terasele inferioare sau în luncile râurilor, cu o singură excepţie, la Cândeşti, unde aşezarea se află pe platoul unei terase mai înalte, fortificată cu şanţ şi val. Dintre cele mai cunoscute aşezări amintim Corlăteni, Truşeşti, Andrieşeni şi Lozna, iar din Republica Moldova, Chişinău şi Lucaşevca.

• Locuinţele sunt în exclusivitate de suprafaţă şi se pare că este vorba de construcţii uşoare, cu o structură din nuiele, crengi şi trestie, peste care se aplica o lipitură superficială de lut. În interior erau prevăzute cu structuri de combustie, vetre sau în unele cazuri cuptoare.

Ceramica este caracterizată de prezenţa vaselor bitronconice pântecoase pe care sunt aplicate proeminenţe duble, îndreptate în sus şi în jos, care întrerup

canelurile oblice, ornamentând umărul vaselor.

• Utilajul, ca şi în cultura Gáva-Holihrady, este dominat de acela din silex şi piatră, întâlnindu-se cuţite curbe, vârfuri de săgeţi şi ciocane.

• Comunităţile culturii Corlăteni-Chişinău au practicat ritul incinerării în urne, în cadrul unor necropole plane, la Trifeşti, Vaslui, Cotu Morii şi Iaşi. Inventarul mormintelor cuprinde vasul utilizat ca urnă, dar şi alte vase, de regulă de mici dimensiuni, depuse ca ofrandă.

c) Complexul hallstatt-ian timpuriu cu ceramică incizată şi imprimată.

Cuprinde cultura Babadag, grupul cultural Insula Banului, precum şi grupul Cozia.

• Cultura Babadag. Aşezarea eponimă se află în apropierea lacului cu acelaşi nume, pe promontoriul unei terase înalte.

Evoluţia culturii Babadag a fost împărţită în trei faze de S. Morintz. În prima sa fază este prezentă în nord-estul Munteniei, sudul

Moldovei şi nordul Dobrogei, pentru ca din a doua fază să includă în arealul său întreaga Dobroge şi Muntenia până spre

valea Mostiştei, dar un element comun celor trei faze este ornamentarea vaselor cu caneluri. Vasele particulare sunt cele de formă bitronconică, de dimensiuni mari (înalte de până la 1

m) şi mijlocii, străchinile cu marginea arcuită în interior, ceştile şi cănile cu una sau cu două toarte supraînălţate. În prima fază,

alături de canelură, decorul constă din şiruri de cercuri concentrice, cu tangente incizate, precum şi din alte motive realizate tot prin incizie. În faza a doua, decorul incizat este

înlocuit cu motive realizate prin imprimare, pentru ca în ultima să se renunţe la motivele incizate şi imprimate, menţinându-se doar

decorul canelat.

Vase din cultura BabadagSursa: S. Morintz

• Grupul cultural Insula Banului. • Aşezarea eponimă este o insulă numită şi Ostrovul Golu, situată

pe Dunăre, lângă Gura Văii (jud. Mehedinţi). Aria sa cuprinde regiunile dunărene din sud-vestul României, nord-estul Serbiei şi nord-vestul Bulgariei.

• Conceptul de „grup cultural Insula Banului” a fost de introdus de S. Morintz şi P. Roman, în 1969. Aceştia observau prezenţa unor evidente caracteristici ale culturii Žuto Brdo - Gârla Mare, în componenţa fondului Insula Banului, dar relaţia directă dintre acestea nu a fost încă demonstrată. Este adevărat că evoluţia culturii Insula Banului acoperă perioada cuprinsă între cultura Žuto Brdo - Gârla Mare şi Basarabi.

• Aşezările sunt nefortificate, uneori plasate pe insule, ca la Ostrovul Mare şi Ostrovul Corbului, pe terase, dar se semnalează şi locuiri în peşteri. Singura aşezare fortificată, atribuită până în prezent acestui grup cultural, este cea de la Valea Rea - Cetate (com. Brădeşti, jud. Dolj), situată pe platoul unui pinten de terasă, delimitat cu un şanţ de 14 m şi adânc de 4-7 m. Locuinţele specifice sunt de regulă semiîngropate în pământ şi prevăzute cu stâlpi de susţinere a acoperişului

Formele de vase întâlnite frecvent în grupul cultural Insula Banului sunt: vasul bitronconic, cana, ceaşca şi oala cu brâu alveoar. Ornamentele utilizate sunt

imprimate, incizate şi canelate.

• Activitatea metalurgică este indicată de descoperirea unor diverse obiecte din bronz (ac, sulă, con de tablă, năsturaş etc.), precum şi a unui tipar de turnat ace ornamentale din bronz.

• În ceea ce priveşte ritul funerar practicat de comunităţile grupului cultural Insula Banului, nu dispunem până în acest moment de nici o semnalare de morminte sau necropole.

• Grupul cultural Cozia.

• Aşezarea eponimă este un sat din cadrul comunei Costuleni (jud. Iaşi). Apariţia acestui grup cultural se datorează extinderii spre nord a complexului cu ceramică imprimată din care fac parte cultura Babadag şi grupul cultural Insula Banului. Aria sa cuprinde Moldova centrală şi meridională, la est de Siret.

• Aşezările mai importante sunt Stoicani, Pocreaca, Răcătău şi Brad, iar ceramica este decorată cu ornamente imprimate.

• În această perioadă a Hallstatt-ului timpuriu evoluează numeroase aşezări fortificate cu şanţuri şi valuri, unele dintre ele având dimensiuni impresionante. Aşa este cazul cetăţuiei de la Sântana (jud. Arad) cu o suprafaţă de peste 75 ha, înconjurată de un val de pământ care mai păstrează astăzi înălţimea de 6 m. Astfel de cetăţi au fost identificate şi la Corneşti (jud. Timiş), Sighetu Marmaţiei (jud. Maramureş), Voivodeni (jud. Mureş), Mediaş (jud. Sibiu), Teleac (jud. Alba), Grădiştea (jud. Olt) şi Portăreşti (jud. Dolj). Caracteristica acestor cetăţi este slaba lor locuire, ceea ce indică faptul că erau utilizate doar ocazional, probabil în timpul unui conflict dar, în acelaşi timp, contribuind prin monumentalitatea lor la creşterea prestigiului unor conducători tribali. Este semnificativ faptul că aceste cetăţi se plasează în zone în care au fost descoperite depozite de bronzuri

• Perioada mijlocie (cca. 850/800-650 a.Chr.)

• Cultura Basarabi. • Este denumită astfel după necropola tumulară

cercetată în aria satului Basarabi din apropierea oraşului Calafat. Aria sa cuprinde Banatul, Voivodina, Serbia (valea Moravei), Oltenia, Câmpia Română, sudul Moldovei, bazinul Mureşului, pe malul drept al Dunării, de la Novi Sad până în Dobrogea, şi între Balcani şi Dunăre.

• Apariţia culturii Basarabi se datorează evoluţiei fondului local hallstattian. Această contribuţie este sugerată şi de asemănarea motivelor utilizate, care fac trimitere la culturile Tei, Gârla Mare şi Wietemberg, iar transmiterea acestora este explicată prin faptul că au fost utilizate pe materiale perisabile, precum ţesăturile, lemnul.

• Aşezările sunt sau fortificate pe locuri dominante sau, cele mai multe, de tipul răsfirat, pe terasele râurilor, dar sunt prezente şi cele de tip „zolniki”, sălaşe utilizate sezonier. Din prima categorie amintim Remetea Pogănici, în Caraş-Severin, Hunedoara, Popeşti, Poiana şi Teleac (jud. Alba), fortificate cu câte unul sau două valuri, prevăzute cu palisade şi însoţite de şanţuri.

• O caracteristică a valului, situaţie întâlnită la Remetea Pogănici şi Popeşti, este modalitatea de consolidare a sa prin arderea miezului. Este adevărat că în istoriografia românească intenţionalitatea acestui procedeu este destul de disputată. Astfel, dacă R. Vulpe, Al. Vulpe şi C. Preda considerau că se poate accepta această ipoteză, Em. Moscalu şi A. Zanoci remarcau faptul că valurile arse nu sunt decât resturile unor palisade din lemn umplute cu pământ şi pietre, care au fost arse cu prilejul unui atac.

• Locuinţele predominant întâlnite în aşezările culturii Basarabi sunt de suprafaţă, cu o structură din lemn, şi mai rar de tipul bordei.

• Formele ceramice caracteristice culturii Basarabi sunt străchinile invazate (cu marginea arcuită spre interior) şi evazate, vasele cu picior, ceştile mari cu două toarte, ceşcuţele cu o toartă, cănile cu o toartă şi planul gurii oblic, vasele mari pântecoase şi vasele din pastă grosolană în formă de clopot (vase-borcan). Acestea sunt decorate cu motive geometrice şi spiralo-meandrice, prin excizie, incizie şi imprimare (cu ştampile sau piepteni), asociate cu canelura.

• Inventarul metalic asociat descoperirilor de tip Basarabi constă din: fibule de bronz în formă de ochelari, brăţări spiralice sau torques-uri din bronz, atârnători şi butoni de harnaşament cu diferite forme, lucrate din bronz, zăbale din bronz, mai rar din fier, cuţite de luptă curbe din fier, cu mânerul în forma literei „T”, spade, topoare plate sau bipene din fier etc.

După cum remarca Al. Vulpe, din punctul de vedere al prelucrării metalelor se poate discuta de o adevărată revoluţie, armele din bronz sunt înlocuite cu cele din fier (vârfuri de lance, spade, cuţite de luptă, topoare de luptă etc.), bronzul fiind utilizat doar la producerea de podoabe, a vaselor de metal şi, în domeniul armamentului, la coifuri şi platoşe.

• Ritualul de înmormântare predominant utilizat de comunităţile culturii Basarabi este dificil de stabilit, pentru că informaţia pe care o deţinem până în acest moment este foarte disparată. Astfel, la Iernut şi Chendul Mare (jud. Mureş), la Blejeşti (jud. Teleorman) şi Ciurelu (jud. Ilfov) au fost cercetate morminte de incinerare dar, în opoziţie, la Izvorul Dulce (Buzău) şi Matca (Galaţi), precum şi în tumulul de la Bujoru, este prezentă înhumarea. În acest stadiu al cercetărilor avem informaţii despre existenţa necropolelor doar în regiunea sud-vestică a culturii Basarabi, de-a lungul Dunării, între Moldova Nouă şi Calafat, la Ostrovu Mare, Balta Verde (jud Mehedinţi), precum şi la sud de Dunăre, în Serbia, la Vajuga-Pesak, toate acestea având caracteristică practicarea înhumării.

• Inventarul mormintelor cuprinde ceramică specifică, arme şi podoabe. Interesant este faptul că formele ceramice cel mai des întâlnite în aceste inventare sunt: cupa cu picior („fructiera”), ceşcuţe, căni cu o toartă, străchini evazate şi invazate, toate bogat ornamentate şi care pot fi puse în relaţie cu un anumit ritual al unui cult. Această asociaţie a fost întâlnită şi în inventarul unor gropi aflate în apropierea locuinţelor, la Popeşti-Novaci, Verbiţa şi Alba Iulia, considerându-se că această depunere a avut un scop ritual.

• Complexitatea vieţii spirituale ne este sugerată şi de descoperirea în inventarul tumulului de la Bujoru (jud. Teleorman) a unui car-recipient miniatural de bronz destinat cultului, decorat cu protome de capete de pasăre. Un exemplar asemănător a fost descoperit şi la Orăştie. Acest motiv al „păsării călătoare” este redat şi pe pandantivele din bronz descoperite în depozitul de bronzuri de la Ghidici (jud. Dolj).

• Hallstatt-ul târziu (650-450 a.Chr.) şi începuturile Latène-ului (450-300 a.Chr.)

• După Al. Vulpe, această perioadă poate fi împărţită în două mari etape: de la mijlocul secolului al VII-lea şi până în secolul al V-lea a.Chr. şi de aproximativ mijlocul acestui secol până la începutul celui de-al III-lea a.Chr.

• În prima parte a acestei perioade evoluează unele grupe culturale regionale, înrudite între ele, datorită faptului că fondul din care provin este comun, reprezentat de cultura Basarabi. Aceste grupe regionale sunt: Ferigile, Bârseşti, Alexandria şi Ciumbrud. În cea de-a doua etapă este observabil un proces de uniformizare a formelor de cultură materială, datorită intensificării relaţiilor cu lumea sud-tracică şi cu civilizaţia grecească din regiunea Pontului.

• Grupul cultural Ferigile.

• Localitatea eponimă este un sat din cadrul com. Costeşti (jud. Vâlcea), unde Al. Vulpe a cercetat între anii 1960 şi 1962 o necropolă tumulară alcătuită din 149 de tumuli, cu cca. 200 de morminte, toate de incinerare. De altfel, acest grup cultural a fost definit de Al. Vulpe exclusiv pe baza materialelor arheologice recuperate din necropole, cele mai importante dintre acestea fiind cercetate la Ferigile, pe Valea Topologului (la Ticveni, Cepari şi Rudeni), Curtea de Argeş, Alimpeşti (jud. Gorj), Budureasca (jud. Prahova) etc.

• Aria grupului cultural Ferigile cuprinde regiunea de dealuri şi depresiuni subcarpatice din Oltenia şi Muntenia, din Gorj până în bazinul Buzăului, precum şi zona muntoasă şi deluroasă a Banatului. Este observabil faptul că această arie se circumscrie în totalitatea ei în aria culturii Basarabi dar, în acelaşi timp, din aceasta lipsesc descoperirile de acest tip. Această absenţă în zona subcarpatică a descoperirilor de tip Basarabi se explică, după Al. Vulpe, prin slaba locuire a acestei zone în Hallstatt-ul mijlociu. Al. Vulpe remarca chiar faptul că este posibil ca o parte a populaţiei din actuala Câmpie Română să fi fost nevoită să strămute la sfârşitul Hallstatt-ului mijlociu. De altfel, relaţia dintre cultura Basarabi şi grupul cultural Ferigile este evidentă în formele şi decorul ceramicii celei mai vechi faze a grupului Ferigile.

• Cronologia şi evoluţia grupului cultural Ferigile a fost stabilită de Al. Vulpe pe baza rezultatelor obţinute din necropola eponimă. Prima etapă de utilizare a acesteia se încadrează în sec. VII a.Chr., în principal mijlocul şi a doua jumătate a acestuia, iar din punct de vedere cultural se constată o prezenţă a elementelor caracteristice culturii Basarabi în asociaţie cu elemente culturale sud-vest şi vest-balcanice sau est-alpine. A doua etapă se plasează de la sfârşitul secolului VII până la începutul secolului V a.Chr., când se constată apariţia influenţelor civilizaţiei scitice, reflectate în mod special prin prezenţa akinakes-urilor. În ultima etapă de utilizare, situată cronologic în sec. V a.Chr., sunt observabile influenţele exercitate din regiunea Dunării de Jos, manifestate prin imitarea formelor ceramice lucrate la roată, în tipurile de înmormântări, dar şi prin apariţia elementelor de artă animalieră, proprii elitei militare din regiunile circumpontice. După Al. Vulpe aceste influenţe, manifestate în cadrul necropolelor grupului Ferigile, corespund unor realităţi istorice cunoscute, anume apogeul puterii militare scitice în sec. al VI-lea şi a tracilor odrisi în cursul secolului al V-lea a.Chr.

• Aşezările grupului cultural Ferigile sunt foarte puţin cunoscute, pentru că cercetarea arheologică nu a identificat, cel puţin până acum, locuinţe concentrate care să alcătuiască adevărate aşezări. În acest stadiu al cercetărilor se presupune că aşezările din aria subcarpatică erau de tipul răsfirat, situate pe culmile dealurilor.

• Inventarul mormintelor tumulare este bogat şi variat în componenţă, ceramica este foarte numeroasă şi acompaniată de arme, obiecte de podoabă şi piese de harnaşament. Cele mai multe dintre vasele descoperite sunt în stare fragmentară, datorită faptului că erau sparte în cursul unui ritual în momentul arderii defuncţilor pe rug.

• Formele ceramice caracteristice sunt străchinile evazate, decorate în interior cu caneluri şi linii în relief dispuse în motive geometrice sau alcătuind spirale. Se remarcă ceştile decorate tot cu astfel de motive şi pe a căror toartă se află un buton discoidal sau o protomă zoomorfă. Ornamentele spiralice se întâlnesc şi pe căni sau vase mari pântecoase.

• Armamentul recuperat din tumulii funerari, exclusiv lucrat din fier, este alcătuit din topoare de luptă cu două tăişuri (bipene), mai rar de tip ciocan, vârfuri de lănci, cuţite de luptă, spade scurte de tip akinakes şi vârfuri de săgeţi de o formă particulară, din placă de fier triunghiulară