economie europeana

90
ECONOMIE EUROPEANA ECONOMIE EUROPEANA - CURS - - CURS -

Upload: lavllylavazza

Post on 14-Jun-2015

5.694 views

Category:

Documents


3 download

TRANSCRIPT

Page 1: Economie Europeana

ECONOMIE EUROPEANAECONOMIE EUROPEANA

- CURS -- CURS -

Page 2: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

C U P R I N SC U P R I N S

MODUL I. FUNDAMENTELE TEORETICE ALE ECONOMIEIMODUL I. FUNDAMENTELE TEORETICE ALE ECONOMIEI

EUROPENEEUROPENE

Curs 1. Conceptul de integrareCurs 1. Conceptul de integrare------------------------------------------------------------------------------------

0303

Curs 2. Formele integrariiCurs 2. Formele integrarii----------------------------------------------------------------------------------------------------

1010

MODUL II. ECONOMIA UNIUNII EUROPENEMODUL II. ECONOMIA UNIUNII EUROPENE

Curs 1. Istoricul formarii Uniunii EuropeneCurs 1. Istoricul formarii Uniunii Europene------------------------------------------------------

1313

Curs 2. Statele membre al U.E., state in curs de aderare si state Curs 2. Statele membre al U.E., state in curs de aderare si state

candidate la U.E. . Simbolurile Uniunii Europenecandidate la U.E. . Simbolurile Uniunii Europene--------------------------------------

1919

Curs 3. Tratatele Uniunii EuropeneCurs 3. Tratatele Uniunii Europene--------------------------------------------------------------------------

2727

Curs 4. Institutiile Uniunii EuropeneCurs 4. Institutiile Uniunii Europene------------------------------------------------------------------------

2929

Curs 5. Politica comerciala a Uniunii EuropeneCurs 5. Politica comerciala a Uniunii Europene------------------------------------------

3333

Curs 6. Uniunea economica si monetaraCurs 6. Uniunea economica si monetara----------------------------------------------------------

36362

Page 3: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

Curs 7. Politica economica comunaCurs 7. Politica economica comuna------------------------------------------------------------------------

4343

Curs 8. Politica agricola comunaCurs 8. Politica agricola comuna--------------------------------------------------------------------------------

4646

Curs 9. Extindere spre est a Uniunii EuropeneCurs 9. Extindere spre est a Uniunii Europene--------------------------------------------

5353

Curs 10. Instrumentele asocierii si aderariiCurs 10. Instrumentele asocierii si aderarii----------------------------------------------------

5656

3

Page 4: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

MODULUL I. MODULUL I.

FUNDAMENTELE TEORETICE FUNDAMENTELE TEORETICE ALE ALE

ECONOMIEI EUROPENEECONOMIEI EUROPENE

CURS 1.CURS 1.

CONCEPTUL DE INTEGRARECONCEPTUL DE INTEGRARE

1. INTEGRARE ÎN SENS GENERAL

În sens general, integrarea reprezintă ajustarea reciprocă a elementelor constitutive ale unui sistem, permiţându-i acestuia să formeze un nou echilibru sau “combinarea părţilor dintr-un întreg în procesul de atingere a stadiului de uniune, iar uniunea este un întreg rezultat din combinarea unor părţi sau a unor membri”. Prima mărturie a definirii, într-o sursă scrisă, a cuvântului “integrare“ datează din anul 1620, când, în prima ediţie a “The Oxford English Dictionary“ integrarea este definită prin “combinarea părţilor dintr-un întreg”.

În limba română, ca de altfel şi în limbile germană, engleză, franceză, sau italiană, cuvântul integrare este preluat din limba latină, unde “integratio- integrationis “ era utilizat în limbajul uzual cu sensul de a renova, a restabili, a întregi, a completa.

2. INTEGRARE ECONOMICĂ

În sens economic, termenul a fost iniţial utilizat la microscară pentru a reflecta legăturile stabilite în cadrul activităţi economice între diferitele compartimente ale unei firme sau între firme diferite care participă, în cadrul unul flux tehnologic, la obţinerea unui produs.

Ulterior, cu sensul de integrare economică, dar fără a utiliza acest concept (înlocuit de cooperare sau unificare) a fost descris procesul de combinare a economiilor naţionale în cadrul unei regiuni economice de dimensiuni mari, respectiv de formare a blocurilor economice.

Definiţiile date integrării economice la macroscară au câteva elemente comune. Primul este acela ca integrarea economica semnifica ”crearea unor spaţii economice de mari dimensiuni, care permit, prin exploatarea economiilor la scară şi a specializării ca urmare a creşterii

4

Page 5: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

dimensiunilor pieţei, obţinerea unor preţuri scăzute şi implicit a unor profituri ridicate. Elementele definitorii ale integrării sunt, din acest punct de vedere:

diviziunea muncii - la nivel local, sectorial, de ramură, naţional, regional sau global;

principiul discriminării sau al non-discriminării ; mobilitatea factorilor de productie, a bunurilor si serviciilor;

Cel de-al doilea este acela prin care integrarea economică trebuie abordata din perspectiva duala: ca proces si ca o stare de fapt.

Privita ca proces, integrarea reprezinta “crearea şi menţinerea unor modele de interacţiuni economice, sociale şi politice, intense şi diverse, între unităţi anterior autonome”. Când, procesul este unul continuu, fără impulsul deciziilor politice, ca urmare a dinamicii pieţelor, tehnologiilor, reţelelor de comunicare şi a schimbărilor sociale, vorbim de integrare informală şi non-instituţională. Când procesul este unul continuu, coordonat şi structurat şi constă în schimbarea cadrului legislativ care încurajează sau inhibă fluxurile informale, vorbim de integrare formală.

Pentru Bela Balassa, conceptul de integrare defineşte “un proces economic care constă în aplicarea unor măsuri care să conducă la eliminarea discriminărilor între entităţi economice aparţinând unor state naţionale diferite”. Jan Tinbergen numeşte această latură a procesului drept “integrare negativă”, si crearea unor instituţii permanente fără de care forţele integrative ale pieţei sunt prea slabe - integrare pozitivă.

Privită ca o stare de fapt, stare la care se ajunge prin intermediul procesului descris anterior, integrarea reprezintă absenţa diferitelor tipuri de discriminări între economiile naţionale sau situaţia în care componentele naţionale ale unei economii mai mari nu sunt separate prin frontiere economice, ci funcţionează împreună ca o entitate.

3. INTEGRAREA ECONOMICĂ INTERNAŢIONALĂ

Integrarea economică internaţională îmbracă, în esenţă, două forme, cea a globalizării şi respectiv cea a regionalizării.

Integrarea globală

Mondializarea sau globalizarea - integrarea crescândă a fluxurilor de factori, bunuri şi servicii în cadrul pieţelor specifice la dimensiuni mondiale - considerată drept cea mai complexă formă a internaţionalizării activităţii economice reprezintă acea formă a integrării economice non-instituţionale şi non formale, în cadrul căreia agenţii economici îşi desfăşoară activitatea independent de restricţiile impuse de frontierele naţionale, concurează pe pieţe globale şi se adresează unor consumatori cu gusturi pe cale de omogenizare.

Rezultat al victoriei raţionalităţii economice asupra iraţionalităţii politice, procesul integrării globale, început în primele decenii ale secolului nostru, a cunoscut o evoluţie permanent ascendentă generată şi susţinută de o serie de factori de natură economică şi extraeconomică dintre care se desprind ca importanţă: aplicarea unor tehnici şi a utilizarea unor

5

Page 6: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

instrumente performante în planul mişcărilor de capital; creşterea complementarităţii inter şi intrasectoriale în cadrul economiei mondiale, a tendinţei ofertei agregat de a se adapta cererii agregat în condiţiile modificărilor de factură demografică şi culturală înregistrată la scară globala, creşterea gradului de deschidere a economiilor şi a tendinţei de dereglementare care se manifestă în cadrul economiilor de piaţă (mixte) pe plan naţional; semnarea şi aplicarea acordurilor de liberalizare a mişcării schimburilor comerciale, serviciilor şi drepturilor de proprietate intelectuală (GATT, GATTS, TRIPS) şi ulterior a OMC, fapt care a condus la descreşterea într-o măsură semnificativă a barierelor de natură tarifară (şi într-o măsură mult mai mică a celor de natură non tarifară), generând prin aceasta intensificarea schimburilor internaţionale cu bunuri şi servicii;

Liberalizării fluxurilor de mărfuri şi servicii i s-a alăturat, în plan instituţional, odată cu crearea FMI şi a instituţiilor de la Bretton Woods, liberalizarea, într-o măsură însemnată, a fluxurilor de capital ca urmare a aplicării unor strategii specifice de supraveghere a fluctuaţiilor cursului de schimb şi finanţării unor proiecte de dezvoltare şi reconstrucţie economică, a intensificării cooperării multilaterale în sfera financiar-monetară, a multiplicării interdependenţelor în cadrul pieţei financiare internaţionale ca urmare a aparitiei unor noi instrumente financiare de genul contractelor la termen utilizate în mod similar pe pieţele internaţionale de capital. Dezvoltările de natură instituţională au fost completate de intensificarea procesului de difuziune a efectelor aplicării politicilor macroeconomice peste graniţele naţionale, de dezvoltări tehnologice şi juridice, care aplicate în sfera tranzacţiilor financiare şi în cea a comunicaţiilor au determinat disiparea mai rapidă a informaţiilor între utilizatori aflaţi în spaţii geografice diferite concomitent cu scăderea semnificativă (în unele situaţii cu până la 98 de procente faţă de începutul anilor ‘50) a costurilor tranzacţiilor.Dezvoltarea, pe baza facilităţilor acordate de subcontractele internaţionale sţ de acordurile privind licenţele precum şi încheierea unor alianţe strategice internaţionale între firme aparţinând în general domeniilor de vârf, a unei reţele puternice de firme multinaţionale au permis formarea unui sistem de producţie internaţional favorizat de convergenţa modelelor de consum internaţional.

Integrarea globală este pusă în evidenţă cu ajutorul unor indicatori macro-economici care urmăresc în esenţă reflectarea diferenţelor între preţurile factorilor şi ale produselor pe diferite pieţe, pornind de la asertiunea că o piaţă perfect integrată ar presupune formarea şi utilizarea unui preţ unic pentru acelaşi bun sau serviciu în oricare punct al acesteia.

Sistemul de indicatori creat în acest scop reflectă în mod direct gradul de integrare, prin urmărirea evoluţiei schimburilor comerciale în raport cu cea a Produsului Brut Agregat Mondial, respectiv a investiţiilor străine directe în PIB-ul agregat la scară mondială şi indirect prin stabilirea unor indici de credibilitate sau de risc în acordarea creditelor (indicator care reflectă accesul pe piaţă internaţională de capital), prin analiza nivelului taxelor vamale şi a modificării acestuia (ca indicator al disparităţilor existente între preţurile interne şi cele practicate pe piaţa mondială) şi ponderea produselor manufacturate în totalul exporturilor (ca

6

Page 7: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

indicator de reflectare a capacităţii unei ţări de a produce la standarde internaţionale şi de a absorbi cunoştinţe tehnice).

Integrarea regională

Simbiotica globalizării, integrarea regională a devenit una din caracteristicile principale ale mediului politic, economic, social şi militar mondial din perioada postbelică.

Spre deosebire de globalizare, ale cărei cauze, evoluţie, forme de manifestare şi efecte sunt determinate în principal de factori de natură economică non formală şi non-instituţională (fără a subestima până la negare influenţele de natură politică sau de securitate), regionalizarea trebuie analizată prin prisma gradului înalt de interdependenţă dintre factorii de natură politică, economică, culturală, istorică şi de securitate care o determină şi a efectelor multiple pe care le generează.

Datorită caracterului ei multidimensional, este practic dificil a realiza o demarcaţie clară între regionalizarea economică şi cea politică, în condiţiile în care în cadrul oricărei grupări regionale există o componentă economică, de regulă de bază, în jurul căreia se dezvoltă componentele sociale, politice sau de securitate.

Privită în sens general, regionalizarea descrie creşterea integrării sociale în cadrul unei regiuni şi procesul nedirecţionat de interacţiuni economice şi sociale stabilit între state sau regiuni situate în acelaşi spaţiu geografic. Cu toate că proximitatea geografica e mai puţin importanta, ea este în general utilizata pentru a delimita regionalizarea de celelalte forme de organizare “la un alt nivel decât cel global”.

Componenta determinanta a ordinii economice postbelice, regionalizarea “definita dinamic drept un proces de formare a unor grupări interstatale pe baze regionale si static prin existenţa unui numar limitat de state grupate dupa criteriul apropierii geografice si al interdependenţelor comune” a aparut odată cu instituţionalizarea cooperării economice, politice şi militare, şi a organizării formale a acestora.

Ea s-a dezvoltat pe coordonatele politice, economice şi de securitate ale lumii bipolare proprii perioadei războiului rece şi a evoluat după încetarea acestuia în cadrul procesului global de reaşezare a economiei pe baze multipolare.

Din perspectiva economică, regionalizarea descrie existenţa unor procese economice autonome care conduc la formarea unor interdependenţe puternice, de natură economică, în cadrul unui spaţiu geografic si între spaţiul geografic respectiv si restul lumii. În funcţie de intensitatea proceselor prin care se desfăşora şi de complexitatea interdependenţelor pe care le determină, regionalizarea economică poate îmbrăca forma cooperării regionale informale realizată prin procese economice autonome care conduc la creşterea gradului de interdependenţă în cadrul unei regiuni geografice în comparaţie cu restul lumii, respectiv forma cooperării regionale instituţionale realizată prin intermediul organizaţiilor regionale create în acest scop.

7

Page 8: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

Cooperarea regională informală se realizează în principal la nivel microeconomic, prin crearea unor fluxuri comune de factori şi bunuri pe baza deciziilor şi a politicilor adoptate în comun de către firme, aparţinând aceleiaşi regiuni, în funcţie de cerinţele pieţei, dar aflate sub influenţa politicilor economice proprii statelor de origine. Dezvoltarea pe verticală şi orizontală a firmelor multinaţionale cu implantări regionale, generatoare a creşterii volumului schimburilor comerciale intra firma, alături de creşterea numărului fuziunilor şi a achiziţiilor dintre firme şi de stabilirea unei reţele dense de alianţe strategice între firme aparţinând aceleiaşi regiuni favorizează în ultima instanţă integrarea economiilor în cadrul regiunii respective.

Desfăşurarea relaţiilor de cooperare economică regională informală impune formarea unor fluxuri migratorii de persoane şi implicit transferul unor idei şi atitudini politice şi sociale a căror rezolvare obligă, în ultima instanţă , la formarea de alianţe trans-guvernamentale. În unele situaţii, forme ale cooperării economice regionale îmbracă un caracter puternic etatist, înfiinţarea şi funcţionarea lor fiind puse în slujba protejării şi a întăririi influenţei statului şi a puterii guvernelor. Aceasta implică o reaşezare şi o extindere a autorităţii statale ca parte a unui proces în cadrul căruia statele sunt dispuse (doritoare) să renunţe tot mai mult la libertatea de acţiune conferită în mod legal în favoarea capacităţii şi posibilităţii de a-şi exercita influenţă practică asupra altor state şi asupra soluţionării problemelor comune.

Cu toate acestea, în mod normal cooperarea economică regională interstatală nu are la bază politicile unor state sau a unor grupuri de state şi nu presupune un anumit impact politic asupra relaţiilor dintre statele din regiune. Ea dă naştere coridoarelor industriale sau unor reţele formate din zone economice cu caracteristici apropiate.

Cooperarea economică regională instituţională completează la nivel macroeconomic componenta informală prin crearea unor instituţii comune care reglementează raporturile de interese între părţile implicate. Instrumentele utilizate în cadrul ei sunt reprezentate de măsuri menite a unei infrastructuri, a creşte capacitatea şi eficienţa administrării în comun a resurselor, iar încheierea unor contracte de cooperare interstatale la nivel regional are drept rezultat coordonarea poziţiilor în cadrul instituţiilor internaţionale sau în scopul promovării valorilor comune şi a rezolvării problemelor apărute ca urmare a creşterii interdependenţelor la nivel regional favorizează procesul de regionalizare şi reliefează rolul crescând al statelor în cadrul acestuia.

Cooperarea economică regională interstatală poate fi formală, implicând crearea instituţiilor formale, gradul înalt de instituţionalizare neconstituind o garanţie a eficienţei în funcţionare sau a importanţei politice a respectivei forme cooperative, sau informală - bazată pe structura mai puţin solidă a întâlnirilor regulate la nivel înalt, şi stabilirea unui set de regulamente şi a unui mecanism comun de funcţionare.

Tendinţa, manifestată în ultimul deceniu este de trecere de la cooperarea realizată prin intermediul organizaţiilor formale având un obiectiv bine definit şi limitat, la cea bazată pe stabilirea unor principii,

8

Page 9: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

norme, regulamente şi proceduri de luare a deciziilor, implicite sau explicite, care să acopere un spaţiu larg al relaţiilor internaţionale.

Integrarea economică regională - este considerată o subcategorie specifică a cooperării regionale care implică luarea unor decizii politice vizând diminuarea sau reducerea completă a obstacolelor din calea schimburilor comerciale a bunurilor, serviciilor şi factorilor în cadrul unui spaţiu geografic determinat.

La baza formării grupărilor regionale integrative stau o serie de elemente de natură preponderent economică dar şi o serie de argumente de natură motivaţional strategică desprinse din sfera evenimentelor politice.

Avem aici în vedere în primul rând descentralizarea sistemului internaţional ca urmare a încheierii războiului rece şi a erodării sistemului de alianţe proprii acestei etape şi recentralizarea acestuia pe baze tripolare, clădite în jurul unor blocuri regionale dominate fiecare de către o putere hegemonică. Existenţa celor trei macroregiuni în cadrul cărora există interdependenţe intraregionale semnificative şi care cunosc fiecare un grad înalt de dezvoltare economică a condus, prin efectul de “atracţie gravitaţională “ la o reîmpărţire a sferelor de influenţă de natură economică şi nu numai, contribuind la întârirea integrării regionale.

În acelaşi context se înscrie şi procesul de intrare a ţărilor în curs de dezvoltare pe poziţii noi în cadrul noii ordini economice mondiale. Eliberate de influenţele politice, dar în acelaşi timp lipsite de suportul economic acordat în timpul războiului rece în scopul menţinerii sferelor de influenţă sub forma schimburilor comerciale preferenţiale, sau a ajutoarelor economice directe sau indirecte , economiile statelor în curs de dezvoltare au adoptat strategia strângerii rândurilor, după modelul Uniunii Europene, în scopul întâririi reprezentativităţii şi a puterii de piaţă.

Privit din perspectiva economică, procesul integrării economice regionale a înregistrat o dinamică ascendentă datorită unor elemente favorizante dintre care amintim:

- creşterea posibilităţii de a obţine efecte de creare de comerţ, a întâririi puterii de negociere pe piaţa mondială şi a scăderii costurilor de distribuţie ca urmare creşterii numărului de economii de profile similare sau concurenţiale între care au existat legături anterioare puternice, în cadrul unei grupări regionale integrative;

- incapacitatea organizaţiilor internaţionale, în speţa a Organizaţiei Mondiale a Comerţului de a soluţiona cu succes problemele legate de liberalizarea schimburilor comerciale la nivel multilateral a ridicat problema reanalizării rolului grupărilor integrative regionale de nucleu în jurul căruia s-ar putea construi un sistem de comerţ liber global. Motivaţia este dată de creşterea eficienţei negocierilor internaţionale legate de problematica menţionată în condiţiile scăderii numărului de participanţi ca urmare a transferului de competenţe dinspre centrele de decizie naţionale spre forurile regionale comune.

Formele integrării economice regionale difera în funcţie de scopul urmărit: economic - în cazul acordurilor preferenţiale, a zonelor de comerţ liber, a uniunilor vamale şi a pieţei comune ; economic şi politic în cazul uniunii economice şi monetare sau a uniunii politice; în funcţie de

9

Page 10: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

intensitatea procesului integrativ - dată de măsura armonizării politicilor -; în funcţie de gradul de instituţionalizare - dat de numărul şi puterea instituţiilor comune - în funcţie de gradul de centralizare a autorităţii - în funcţie de efectele pe care le propaga, etc.

În funcţie de efectele pe care le propagă, în interior şi exterior, integrarea economică regională poate îmbrăca forme maligne sau benigne. Formele maligne presupun încheierea unor acorduri economice bilaterale între ţări de puteri economice şi politice sau militare diferite în scopul stabilirii unor structuri comerciale şi financiare prin care ţările puternice îşi pot asigura dominaţia în interior şi în relaţiile comune cu terţii.

Formele beningne presupun încheierea unor acorduri regionale în cadrul cărora aplicarea preferinţelor non discriminatorii în cadrul grupului să nu genereze creşterea barierelor economice faţă de restul lumii, iar scopul formării lor este acela de creştere a bunăstării în cadrul grupului şi nu de descreştere a acesteia în afara lui. Dezvoltarea acestor forme a fost posibilă datorită prerogativelor articolului XXIV al GATT care permiteau existenţa unor excepţii de la principiul non discriminării propriu clauzei naţiunii celei mai favorizate în forma ei necondiţionată şi recunoaşterea dezirabilităţii creşterii libertăţii comerţului şi a integrării între statele membre GATT prin semnatare a unor acorduri de creare a unor zone de liber schimb sau a uniunilor vamale, cu condiţia ca ele să se formeze treptat, să acopere o mare parte a mărfurilor tranzacţionate între părţi ţi să nu ridice bariere în calea schimburilor comerciale cu terţii.

Aplicarea prevederilor art. XXIV GATT a condus în timp la crearea şi dezvoltarea blocurilor comerciale regionale, considerate alternative de ordinul al doilea (second best) la liberalizarea multilaterală a comerţului mondial.

10

Page 11: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

CURS 2.CURS 2.

FORMELE INTEGRĂRIIFORMELE INTEGRĂRII

Aşa cum noţiunea de integrare economică interstatală este una complexă, reflectând multitudinea de relaţii care se stabilesc între două sau mai multe state care îşi conjugă eforturile spre atingerea unui obiectiv comun, tot aşa şi formele pe care le îmbracă aceasta sunt determinate în funcţie de complexitatea acestor relaţii. În literatura de specialitate bogată în delimitări ale conceptului de integrare, autori de prestigiu în domeniu au distins, în funcţie de o serie de criterii economice, politice, geografice, structurale, etc. următoarele forme /grade/ ale integrării economice corespunzătoare unei tendinţe mai intense sau mai restrânse de egalizare a coordonatelor economice, sociale şi politice.

1. COLABORAREA ECONOMICĂ - cuprinde totalitatea raporturilor economice dintre state, stabilite în plan bi şi multilateral, regional şi global, pe toate direcţiile principale ale relaţiilor economice internaţionale.

2. COOPERAREA ECONOMICĂ considerată, în sens general, drept o formă primară, preliminară de armonizare a intereselor şi de ajutor între doi sau mai mulţi participanţi la o acţiune economică.

Între cooperare şi integrare există atât deosebiri de fond cât şi de formă, diferenţieri de natură cantitativă şi calitativă. În timp ce cooperarea include acţiuni care au drept scop diminuarea discriminărilor pornind de la complementaritatea şi convergenţa intereselor, integrarea economică conţine măsuri care au drept rezultat eliminarea unor forme de discriminare în relaţiile dintre entităţile integrate şi crearea şi aplicarea unui set de discriminări în relaţiile cu terţii. Din acest punct de vedere, acordurile de cooperare economică internaţionale pot fi considerate forme ale cooperării internaţionale, în timp ce eliminarea barierelor tarifare sau non-tarifare în schimburile comerciale reprezintă un act de integrare economică.

3. CLUBUL DE COMERŢ PREFERENŢIAL format din două sau mai multe ţări care îşi reduc taxele la importul reciproc al tuturor bunurilor, deci practic atunci când realizează un schimb de preferinţe tarifare între ele. Ţările membre îţi păstrează tarifele vamale iniţiale faţă de ţările terţe. Exemplul clasic de club de comerţ preferenţial îl constituie Sistemul de Preferinţe al Commonwealthului, creat în anul 1932, între Marea Britanie şi 48 de ţări asociate din Commonwealth.

11

Page 12: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

4. ZONA DE COMERŢ LIBER reprezintă acea formă a integrării prin care două sau mai multe ţări convin să înlăture barierele tarifare şi netarifare dintre ele, pe baza unui acord preferenţial de comerţ, dar fiecare ţară îşi menţine propriile bariere comerciale în comerţul cu ţările nemembre. Unii autori consideră zonele de comerţ liber ca fiind o etapă de bază, în mod obligatoriu premergătoare creării uniunilor vamale.

În spaţiul european s-au format, de-a lungul timpului, o serie de forme integrative simple de tipul zonei de comerţ liber dintre care cea mai cunoscută este Asociaţia Economică a Liberului Schimb (AELS). Aceasta a luat naştere pe baza Convenţiei de la Stockholm din 21 iulie 1959 încheiată între Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia, Elveţia şi Marea Britanie, cărora li s-au alăturat în timp şi alte state europene care nu făceau parte din celelalte structuri integrative aflate în Europa în perioada respectivă. În prezent AELS-ul este format din Islanda, Lichtenstein, Norvegia şi Elveţia. Cu excepţia Elveţiei, toate celelalte state membre ale AELS sunt şi componente ale Spaţiului Unic European. Alte forme reprezentative de zone de liber schimb sunt NAFTA (North Atlantic Free Trade Area) formată din Statele Unite, Canada şi Mexic în spaţiul nord american, CEFTA (Central European Free Trade Area) în spaţiul est european, MERCOSUR (format din Argentina, Brazilia, Uruguay şi Paraguay) în spaţiul Americii Centrale şi ASEAN (Association of South East Asian Nations) în spaţiul asiatic.

5. UNIUNEA VAMALĂ este forma de integrare prin care ţările membre înlătură toate barierele în comerţul desfăsurat între ele şi adoptă un tarif vamal extern comun faţă de terţi. Prima uniune vamală (Zollverein) a fost înfiinţată în anul 1834, prin ridicarea barierelor vamale, iniţial între 18 state prusace a căror numar a fost extins ulterior la 25. În timp, uniunea vamală s-a transformat într-o comunitate economică confederativă care, alături de transformările de natură politică a condus la formarea, în 1871 a statului german.

Formarea unei uniuni vamale va modifica preţurile relative ale bunurilor de pe pieţele interne ale statelor membre, cu repercursiuni asupra fluxurilor de comerţ, producţiei şi consumului.

6. PIAŢA COMUNĂ , care reprezintă o uniune vamală în cadrul căreia, liberalizarea mişcării bunurilor şi a serviciilor este acompaniată de liberalizarea mişcării fluxurilor de factori între ţările membre. O serie de dezvoltări de natură instituţională completează măsurile de integrare pozitivă, conducând la crearea unui spaţiu economic în interiorul căruia are loc o tendinţă de relativă apropiere a nivelului preţurilor bunurilor şi a factorilor. O piaţă comună se poate forma numai între economii de acelaşi tip. Un prim exemplu de piaţa comună îl constituie etapa a treia în cadrul dezvoltării Comunităţilor Economice Europene (între 1969-1986) când liberalizarea fluxurilor de bunuri finite a fost acompaniată de liberalizarea mişcării factorilor de producţie. Evoluţia favorabilă a formei integrative numită Piaţa Comună a condus în timp la formarea pieţei interne unice.

12

Page 13: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

Un al doilea exemplu de piaţă comună, de data această între economii de comandă, este dat de CAER realizată (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc).

7. PIAŢA UNICĂ , presupune, în afara realizării unei pieţe comune pentru libera circulaţie a bunurilor şi serviciilor, aplicarea unor măsuri comune privind liberalizarea achiziţiilor guvernamentale, armonizarea şi recunoaşterea mutuală a standardelor tehnice din producţia şi distribuţia bunurilor, eliminarea controlului asupra mişcării capitalurilor, etc.

8. UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ , care se formează, pornind de la piaţa unică, în cadrul căreia are loc creşterea gradului de armonizare a politicilor economice naţionale, în special a celor vizând sfera monetar financiară, până la adoptarea unei monede unice şi a unor instituţii comune de gestionare a chestiunilor monetar financiare la nivel comunitar.

9. INTEGRAREA ECONOMICĂ COMPLETĂ (sau totală) reprezintă stadiul ultim al integrării în cadrul căruia unificarea politicilor economice este întregită prin stabilirea unei unităţi supranaţionale ale cărei decizii sunt obligatorii pentru statele membre.

13

Page 14: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

MODULUL II. MODULUL II.

ECONOMIA UNIUNII EUROPENE ECONOMIA UNIUNII EUROPENE

CURS 1.CURS 1.

ISTORICUL FORMĂRII UNIUNII EUROPENEISTORICUL FORMĂRII UNIUNII EUROPENE

Desi conceptul de integrare economică a intrat în limbajul specific abia la începutul secolului al XX-lea, procesul propriu-zis a început din cele mai vechi timpuri şi s-a manifestat cu intensitate diferită (în timp şi spaţiu) pe teritoriul european, ţinând în permanenţă spre ceea ce Braudel numea “o economie univers”, adică “o economie autonomă, capabilă în esenţă să se satisfacă pe sine însăşi şi căreia legăturile şi schimburile interne îi conferă o unitate organică”

Apariţia şi dezvoltarea integrării europene a fost generată şi stimulată de doi factori importanţi: progresul tehnologic şi idealismul politic.

Ideea europeană

Idealismul politic a fost generat de condiţiile specifice existente într-o Europă a extremelor: fie unită prin forţă în cadrul unor imperii (cel roman, cel carolingian) fie fărâmiţată de luptele pentru puterea politică şi economică sau pentru impunerea unor concepţii religioase.

Secolul al XVI-lea a însemnat pentru Europa, în plan politic, începutul procesului de formare a statelor naţionale, iar în plan religios apariţia reformei protestante care a împărţit creştinătatea în mai multe părti, destrămând-o. Ca atare, proiectele vizând unificarea sub conducerea Papei sau cele care urmăreau să menţină dominaţia religiei catolice şi-au pierdut din însemnătate.

În această perioadă au apărut, sub influenţa dreptului canonic, un număr de lucrări politice şi filosofice consacrate relaţiilor dintre statele europene. Astfel, Francesco Vittoria publică în 1557 “Relectiones theologicae”, în care abordează eventualitatea unui război şi atitudinea statelor creştine faţă de acesta, iar Domenico Soto publică în 1560 “De jure belli ac pacis”, în care condamnă războiul.

Un moment marcant al evoluţiei ideii europene îl constituie sfârşitul secolului al XVII, când au fost lansate o serie de proiecte care considerau că unificarea europeană trebuia înfăptuită prin intermediul unor instituţii comune care să apere drepturile şi să fixeze îndatoririle statelor participante.

14

Page 15: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

Menţionăm în acest sens publicarea, în 1693 , a lucrării lui William Penn numită “Essay towards the present and the future peace of Europe by the esteblishment of an European Dyet, Parliament of Estates”, în care autorul propunea organizarea unui Parlament European în care reprezentarea urma să se facă în raport cu importanţa economică şi demografică a statelor componente.

De remarcat că dacă la început, proiectele acceptau printre măsurile de menţinere a păcii şi soluţii militare, în timp ele au început să ofere soluţii de rezolvare pe cale paşnică a diferendelor dintre state. În acest sens se menţionează lucrarea filosofului german Immanuel Kant “Zum ewigen Frieden” în care acesta se pronunţă pentru desfiinţarea armatelor şi formarea unei federaţii de state cu formă de guvernământ republicană pentru fiecare stat membru.

Secolul al XIX-lea, secolul marilor frământări naţionale a acordat o mai mică importanţă proiectelor unioniste şi de menţinere a păcii. Proprie perioadei respective este întârirea rolului naţiunii, devenită valoarea supremă şi creşterea naţionalismului generator de integrare în interior şi de disociere sau dezintegrare în relaţiile externe.

În perioada interbelică, Aristide Briand propune formarea Statelor Unite ale Europei - sintagmă utilizată pentru prima oară în 1848 de către Victor Hugo şi Henry Feugueray - sub forma unei uniuni federale cuprinzând 27 de state membre ale Socieţătii Naţiunilor care urmau să-şi menţină suveranitatea.

După încheierea celui de-al doilea război mondial, ideea integrării europene s-a dezvoltat pe noi coordonate. Se considera, pe bună dreptate, că naţionalismul a stat la baza dezastrului provocat de fascism în Europa, şi ca atare, pentru ca pacea să poată fi menţinută şi apărată era nevoie de o Europă unită înainte de toate economic. Această idee se regăseşte în Manifestul Ventotene publicat în 1941 de către o serie de personalităţi grupate în jurul lui Altiero Spinelli (1907-1986) şi apoi în Declaraţia de la Geneva, din 1944.

O serie de alte iniţiative vizând integrarea europeană pe baze federaliste sau funcţionaliste au apărut în această perioadă bucurându-se de suportul politicienilor din statele vestice.

Astfel, David Mitrany (1888-1975) a publicat în 1943 un studiu cu privire la organizarea pe baze funcţionaliste a regiunilor, continentelor ţi în ultimă instanţă chiar a lumii, studiu care se pare că l-a influenţat pe Jean Monet în întocmirea proiectului de soluţionare a divergenţelor franco-germane şi de creare a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului. (CECO).

Proiectele de unificare din acesta perioadă au început să prindă contur odată cu formarea primelor structuri de tip integrativ în estul (CAER) şi vestul continentului (UE, AELS-ul), construcţii care au divizat continentul pe noile coordonate impuse de condiţiile militaro- strategico-politice ale momentului.

În deceniul al treilea al secolului trecut, Friederich List şi economistul german Nibenius, au conceput modelul unei uniuni vamale (Zollverein) creata în spaţiul a 18 state prusace, al cărei scop era întărirea economică prin integrare în interior şi protecţionism faţă de exterior. Formarea

15

Page 16: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

Zollverein-ului a constituit momentul de început al unei jumătăţi de secol în care s-a format şi consolidat statul naţional unitar german.

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, ca urmare a creşterii continue a intervenţiei guvernelor în economie, combinată cu intensificarea schimburilor comerciale internaţionale au apărut primele forme ale integrării pozitive. Trebuie remarcat faptul că primele instituţii comune cum ar fi Uniunea Internaţională de Telecomunicaţii (1864), Uniunea Poştală Internaţională (1874) şi Organizaţia Mondială a Muncii au fost cele chemate să reglementeze facilitarea desfăşurării schimburilor comerciale şi a condiţiilor concurenţei internaţionale.

După încheierea celui de-al doilea război mondial, în scopul prevenirii apariţiei de noi conflicte au luat fiinţă un număr important de organizaţii internaţionale, dintre care se remarcă prin importanţa obiectivelor propuse şi a numărului de state membre Organizaţia Naţiunilor Unite, Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional. Tot în această perioadă se semnează Acordul General pentru Tarife şi Comerţ, ale cărui prevederi puse în practică au condus la ridicarea graduală a barierelor tarifare şi non-tarifare din cadrul schimburilor comerciale internaţionale.

Ca urmare a creşterii liberalizării schimburilor comerciale şi a fluxurilor de capital, concomitent cu formarea şi dezvoltarea sistemului monetar de la Bretton Woods se observă tendinţa de intensificare a integrării între statele europene.

Situaţia economică dezastruoasă în care se afla Europa vestică , criza economică şi monetară de mari dimensiuni, constatarea că sovieticii urmăreau să-şi extindă hegemonia până la Atlantic, alături de incapacitatea, din motive financiare, a Marii Britanii de a ajuta Grecia şi Turcia să întărească aliniamentul estic al rezistenţei fată de sovietici, i-a determinat pe americani să intervină mai întâi sub forma unor fonduri acordate sectorului militar prin GARIOA (Government and Relief Occupied Areas), iar apoi sub forma unor fonduri pentru reabilitarea economică acordate prin intermediul Naţiunilor Unite (U.N.R.R.A) United Nations Relief and Rehabilitation Administration.

Sub aceste forme, Statele Unite au furnizat, într-o primă etapă, ţărilor vest-europene circa 70 % din fondurile destinate reconstrucţiei. Pentru a-şi face şi mai mult simţită prezenţa în zonă şi pentru a susţine sub toate aspectele integrarea vest-europeană, Statele Unite au lansat şi pus în aplicare Planul Marshall.

Prin prevederile sale specifice, acordarea ajutorului a fost condiţionată de cooperarea efectivă între guvernele statelor în cauză şi de liberalizarea progresivă a schimburilor comerciale şi a decontărilor intra regionale. Pentru punerea în practică şi urmărirea utilizării fondurilor americane, a fost necesară crearea unor forme de integrare pozitivă (Organizaţia Europeană de Cooperare Economică - transformată ulterior prin acceptarea de noi membri non-europeni în OECD sau Uniunea Europeană de Plăţi) activităţile specifice desfăşurate în cadrul lor contribuind la rapida reconstrucţie a statelor vest-europene. Acordarea ajutorului financiar ţărilor vest-europene a permis Statelor Unite obţinerea unor avantaje de natură economică, politică şi strategico-militară dintre

16

Page 17: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

care se desprind ca importanţă în plan politic şi militar apropierea geografică de inamicul principal din războiul rece, iar în plan economic construirea şi ţinerea sub control a concurenţei pe cale de a renaşte în Europa de Vest.

Dincolo de toate încercările făcute după încheierea celui de-al doilea război mondial, (cum ar fi Uniunea Economică a Beneluxului, uniune vamală creată la iniţiativa belgianului Paul Henry Spaak în 1944, în urma unui şir de tentative nereuşite în perioada interbelică) procesul integrativ european propriu-zis a început odată cu perceperea corectă, de către statele europene din vestul şi estul continentului, a nevoii de creştere şi consolidare a puterii lor economice în scopul atingerii unor ritmuri înalte de creştere şi dezvoltare economică într-un mediu economic şi politic internaţional marcat în plan geopolitic de războiul rece şi în plan economic de hegemonia Statelor Unite.

Deschiderea spre politicile de tip liberal, colaborata cu nevoia de coordonare a ajutorului american au determinat ţările vest europene să reconsidere ideea creării unei zone economice întărite. Primul pas a fost făcut prin semnarea unor acorduri de cooperare bilaterală în diferite domenii, prin care se ridicau obstacolele în calea cooperării şi a conlucrării în anumite sectoare, prin utilizarea instrumentelor specifice integrării negative, urmat de crearea unor instituţii şi organizaţii comune ca rezultat al integrării pozitive: Consiliul Europei în scopul coordonării activităţilor culturale şi respectării drepturilor omului, Uniunea Europei de Vest, creată pe baza Tratatului de la Bruxelles, semnat în 1948 şi intrat în vigoare în 1955, în scopul realizării unei strategii comune în domeniul militar şi Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (ulterior OECD), înfiinţată în anul 1948, de către ţările beneficiare a finanţării americane în scopul administrării ajutorului american acordat Europei prin Planul Marshall.

Consiliul Europei, Uniunea Europei de Vest si OECD-ul reprezintă în fapt singurele instituţii care au reuşit să reunească un număr semnificativ de state europene. În plan economic însă, crearea Uniunii Europene (sub forma Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, a Comunităţii Economice Europene şi a Euratomului) a însemnat o nouă divizare a continentului: pe de-o parte ţările est-europene grupate în jurul Uniunii Sovietice, care şi-au format propria structură de tip integrativ, iar pe de altă cele vest europene divizate la rândul lor în ţări membre ale structurilor integrative menţionate, ţări membre ale AELS-ului şi ţări care şi-au păstrat neutralitatea.

Statele vestice care au refuzat participarea la semnarea Tratatului de la Paris şi a celui de la Roma de creare a Comunităţilor, au înfiinţat, în urma negocierilor începute în 1957 şi finalizate prin încheierea Acordului de la Stockholm, Asociatia Europeană a Liberului Schimb ai cărei membrii fondatori au fost: Marea Britanie, Austria, Danemarca, Norvegia, Suedia Elveţia şi Portugalia, iar membrii asociaţi Finlanda şi Islanda. Cauzele care au determinat apariţia acestei noi grupări integrative, cu mult mai puţin ambiţioasă în atingerea unor forme superioare ale integrării decât Comunităţile sunt legate de inacceptarea caracterului supranaţional şi a deciziilor comunitare şi de rezervele manifestate faţă de Piaţa Agricolă

17

Page 18: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

Comună care constituia pentru ţările membre AELS un concurent de temut.

Un moment deosebit de important în evoluţia integrării vest europene l-a constituit apariţia Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului, ca urmare a planului de reconciliere franco-germană lansat de Jean Monet şi respectiv George Schuman în perioada 1949-1950, ca o organizaţie economică subregională formată din şase state vest-europene (Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg), care au semnat în 1951 Tratatul de la Paris. Pentru toate statele implicate, dar mai ales pentru Franţa şi Germania, semnarea tratatului a avut, fără a declara aceasta în mod expres, pe lângă semnificaţia economică o puternică conotaţie politică.

Formarea CECO-ului în perioada de reconstrucţie vest-europeană a determinat creşterea productiei în ţările membre, iar aplicarea prevederilor Uniunii Europene de Plăţi a favorizat liberalizarea comerţului intracomunitar şi multilateralizarea sistemului de plăţi cu efecte deosebit de importante asupra stabilizării preţurilor. Toate acestea au determinat guvernele statelor vest-europene să caute să lărgească cooperarea în domeniul economic. Rezultatul a fost apariţia, în 1957 a două noi Comunităţi: Comunitatea Economică Europeană şi Euratomul, care ulterior,în 1967, printr-un amendament constituţional al Tratatului de la Roma au fuzionat cu CECO, sub numele de Comunitatea Economică Europeană.

SSCURTCURT ISTORICISTORIC

- 1950, 9 mai: Robert Schuman, ministrul de externe al Frantei, inspirat de Jean Monnet, propune planul ce va sta la baza Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului sau CECO ("Declaratia Schuman");- 1951, 18 aprilie: Este semnat Tratatul de la Paris pentru constituirea CECO, de catre Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda;- 1953, 10 februarie: Piata Comuna a carbunelui si otelului devine functionala. Cele sase state fondatoare inlatura barierele vamale si restrictiile cantitative cu privire la materiile prime mentionate;- 1957, 25 martie: Sunt semnate tratatele care instituie Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (EURATOM) si Comunitatea Economica Europeana (CEE) de catre cele sase tari - Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda; tratatele de infiintare sunt cunoscute sub numele de Tratatele de la Roma si au intrat in vigoare la 1 ianuarie 1958;- 1987, 1 iulie: Intra in vigoare Actul Unic European (AUE), care adauga cooperarea politica celei economice;- 1997, 16 iulie: Este adoptata "Agenda 2000 - pentru o Europa mai puternica si mai extinsa", care trateaza reforma institutionala a UE, prezinta viziunea asupra extinderii Uniunii si opiniile Comisiei cu privire la cererile de aderare la UE ale celor zece tari central europene;- 1999, 1 ianuarie: Lansarea monedei unice europene in 11 state europene care au indeplinit criteriile de convergenta (Franta, Germania,

18

Page 19: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

Olanda, Belgia, Luxemburg, Austria, Italia, Spania, Portugalia, Finlanda, Irlanda);- 1999, 1 mai: intra in vigoare Tratatul de la Amsterdam;- 2000, 15 ianuarie: Sesiunea inaugurala a Conferintei ministeriale interguvernamen-tale pentru negocieri de aderare cu Malta, Romania, Slovacia, Letonia, Lituania si Bulgaria are loc la Bruxelles, Belgia- 2000, 9 mai: Institutiile europene celebreaza a 50-a aniversare a "Declaratiei Schuman";- 2001, 2 ianuarie: Grecia devine cel de al 12-lea membru al zonei euro;- 2001, 26 februarie: Tratatul de la Nisa a fost adoptat de catre guvernele Statelor Membre. Tratatul va intra in vigoare dupa ratificarea sa de catre toate parlamentele nationale;- 2002, 1 ianuarie: monedele si bancnotele euro intra in circulatie in cele 12 state participante la zona euro: Austria, Belgia, Finlanda, Franta, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia si Spania;- 2004, 1 mai: Ziua Extinderii. 10 tari adera la Uniunea Europeana (Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia si Ungaria) - 2005, 13 aprilie, Parlamentul European a dat unda verde aderarii Romaniei si Bulgariei la Uniunea Europeana. Cu 497 voturi pentru, 93 impotriva si 71 de abtineri, a fost adoptata rezolutia referitoare la aderarea Romaniei la Uniunea Europeana in 2007. - 2005, 25 aprilie, in cadrul unei ceremonii oficiale, desfasurate la Abatia de Neumunster din Luxemburg, presedintele Romaniei, Traian Basescu, a semnat Tratatul de Aderare la Uniunea Europeana ca si primul ministru al Bulgariei, Simeon de Saxa Coburg, alaturi de reprezentantii celor 25 de state membre.

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO): înfiinţată în

1951 prin Tratatul de la Paris cu scopul de a crea o piaţă comună în sectorul cărbunelui şi oţelului.

Comunitatea Economică Europeană (CEE)Comunitatea Economică Europeană (CEE): Comunitate înfiinţată în

1957 prin Tratatul de la Roma, având ca obiectiv principal crearea unei Pieţe Comune pentru Statele Membre. De-a lungul anilor, activităţile s-au extins către alte domenii, astfel că CEE şi-a pierdut caracterul sectorial. Tratatul de la Maastricht a luat act de această nouă dimensiune, subliniind că este nu numai o organizaţie economică, ci şi una cu dimensiune politică.

EURATOMEURATOM: înfiinţată în acelaşi timp cu Comunitatea Economică

Europeană (CEE) prin Tratatul de la Roma, având menirea de a elabora o politică comună de utilizare a energiei atomice în scopuri paşnice.

Pilonii Uniunii EuropenePilonii Uniunii Europene: cei trei piloni ai Tratatului UE sunt:

19

Page 20: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

- primul pilon – dimensiunea comunitară, compusă din aranjamentele stabilite prin Tratatele celor trei comunităţi (CE, CECO, EURATOM), ex. cetăţenia europeană, politicile comune, UEM, etc.;- al doilea pilon – politica externă şi de securitate comună;- al treilea pilon – cooperarea poliţiei şi a justiţiei în combaterea criminalităţii.

20

Page 21: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

CURS 2.CURS 2.

STATELE MEMBRE ALE U.E., STATE ÎN CURS DE ADERARESTATELE MEMBRE ALE U.E., STATE ÎN CURS DE ADERAREŞI STATE CANDIDATE LA U.E.ŞI STATE CANDIDATE LA U.E.

SSIMBOLURILE UNIUNII EUROPENEIMBOLURILE UNIUNII EUROPENE

"[…] Uniunea se bazează pe valorile respectării demnităţii umane, libertăţii, democraţiei, egalităţii, statului de drept şi a respectării drepturilor omului, inclusiv drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranţa, justiţie, solidaritate şi egalitate între bărbaţi şi femei.[...]".

Uniunea Europeană este rezultatul efortului de cooperare între ţările europene, început după cel de-al doilea război mondial. De-a lungul deceniilor postbelice, Uniunea Europeană a devenit o organizaţie care îşi propune crearea unei Europe unite din punct de vedere politic, economic, social, cultural, păstrând, în acelaşi timp, valorile şi identitatea naţională a statelor componente.

CE ESTE UNIUNEA EUROPEANĂ? Uniunea Europeană este rezultatul unui proces de cooperare şi

integrare; Misiunea Uniunii Europene este de a organiza relaţiile dintre statele

membre şi între popoarele acestora, într-o manieră coerentă, având drept suport solidaritatea.

STATELE MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE

Începând cu data 1 mai 2004, Uniunea Europeană are 25 de state membre (Austria, Belgia, Cehia, Cipru, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Marea Britanie, Olanda, Polonia, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Ungaria), care formează împreună un spaţiu de peste 4 milioane km2, cu o populaţie totală de aproximativ 460 milioane de locuitori.

1.) AUSTRIA

Anul aderarii: 1995Forma de guvernamant: Republica parlamentaraCapitala: Viena

21

Page 22: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

Suprafata: 83.858 km2

Populatia: 8,18 milioane locuitori

2.) BELGIA

Anul aderarii: Membru fondatorForma de guvernamant: Monarhie constitutionalaCapitala: BruxellesSuprafata: 30.510 km2

Populatia: 10,29 milioane locuitori

3.) CIPRU

Anul aderarii: 2004Forma de guvernamant: RepublicaCapitala: NicosiaSuprafata: 9.250 km2

Populatia: 771.651 locuitori                                          

4.) DANEMARCA

Anul aderarii: 1973Forma de guvernamant: Monarhie constitutionalaCapitala: CopenhagaSuprafata: 43.094 km2

Populatia: 5,38 milioane locuitori

5.) ESTONIA

Anul aderarii: 2004Forma de guvernamant: Republica parlamentaraCapitala: TallinnSuprafata: 45.226 km2

Populatia: 1,4 milioane locuitori

            6.) FINLANDA

Anul aderarii: 1995Forma de guvernamant: RepublicaCapitala: HelsinkiSuprafata: 337.030 km2

Populatia: 5,19 milioane locuitori

22

Page 23: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

7.) FRANŢA

Anul aderarii: Membru fondatorForma de guvernamant: RepublicaCapitala: ParisSuprafata: 547.030 km2

Populatia: 60,18 milioane locuitori

8.) GERMANIA

Anul aderarii: Membru fondatorForma de guvernamant: Republica FederalaCapitala: BerlinSuprafata: 357.021 km2

Populatia: 82,4 milioane locuitori

9.) GRECIA

Anul aderarii: 1981Forma de guvernamant: Republica parlamentaraCapitala: AtenaSuprafata: 131.940 km2

Populatia: 10,66 milioane locuitori

10.) IRLANDA

Anul aderarii:1973Forma de guvernamant: RepublicaCapitala: DublinSuprafata: 70.280 km2

Populatia: 3,92 milioane locuitori

11.) ITALIA

Anul aderarii: Membru fondatorForma de guvernamant: RepublicaCapitala: RomaSuprafata: 301.230 km2

Populatia: 57,99 milioane locuitori

12.) LETONIA

23

Page 24: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

Anul aderarii: 2004Forma de guvernamant: Republica parlamentaraCapitala: RigaSuprafata: 64.589 km2

Populatia: 2,35 milioane locuitori

13.) LITUANIA

Anul aderarii: 2004Forma de guvernamant: Republica parlamentaraCapitala: VilniusSuprafata: 65.200 km2

Populatia: 3,59 milioane locuitori

14.) LUXEMBURG

Anul aderarii: Membru fondatorForma de guvernamant: Monarhie constitutionalaCapitala: LuxembourgSuprafata: 2.586 km2

Populatia: 454.157 locuitori

15.) MALTA                     

Anul aderarii: 2004Forma de guvernamant: RepublicaCapitala: VallettaSuprafata: 316 km2

Populatia: 400.420 locuitori

16.) MAREA BRITANIE                     

Anul aderarii: 1973Forma de guvernamant: Monarhie constitutionalaCapitala: LondraSuprafata: 244.820 km2

Populatia: 60,09 mil.loc.                                         

17.) OLANDA

24

Page 25: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

Anul aderarii: Membru fondatorForma de guvernamant: Monarhie constitutionalaCapitala: AmsterdamSuprafata: 41.526 km2

Populatia: 16,15 milioane locuitori

18.) POLONIA

Anul aderarii: 2004Forma de guvernamant: RepublicaCapitala: VarsoviaSuprafata: 312.685 km2

Populatia: 38,62 milioane locuitori

19.) PORTUGALIA

Anul aderarii: 1986Forma de guvernamant: RepublicaCapitala: LisabonaSuprafata: 92.391 km2

Populatia: 10,1 milioane locuitori                                          

20.) REPUBLICA CEHĂ

Anul aderarii: 2004Forma de guvernamant: Republica parlamentaraCapitala: PragaSuprafata: 78.866 km2

Populatia: 10,25 milioane locuitori

21.) SLOVACIA

Anul aderarii: 2004Forma de guvernamant: Republica parlamentaraCapitala: BratislavaSuprafata: 48.845 km2

Populatia: 5,43 milioane locuitori

22.) SLOVENIA

Anul aderarii: 2004Forma de guvernamant: Republica parlamentara

25

Page 26: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

Capitala: LjubljanaSuprafata: 20.273 km2

Populatia: 1,93 mil.loc.                                         

23.) SPANIA

Anul aderarii: 1986Forma de guvernamant: Monarhie constitutionalaCapitala: MadridSuprafata: 504.782 km2

Populatia: 40,22 milioane locuitori

24.) SUEDIA

Anul aderarii: 1995Forma de guvernamant: Monarhie constitutionalaCapitala: StockholmSuprafata: 449.964 km2

Populatia: 8,87 milioane locuitori

25.) UNGARIA

Anul aderarii: 2004Forma de guvernamant: Republica parlamentaraCapitala: BudapestaSuprafata: 93.030 km2

Populatia: 10,2 milioane locuitori

STATE ÎN CURS DE ADERARE LA U.E.

1.) BULGARIA

Acord de asociere: 1993Forma de guvernamant: Republica parlamentaraCapitala: SofiaSuprafata: 110.994 km2

Populatia: 7,53 milioane locuitori

2.) ROMÂNIA

Acord de asociere: 1993Forma de guvernamant: RepublicaCapita: Bucuresti

26

Page 27: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

Suprafata: 237.500 km2

Populatia: 22,27 milioane locuitori

STATE CANDIDATE LA U.E.

1.) CROAŢIA

Forma de guvernamant: RepublicaCapitala: ZagrebSuprafata: 56.542 km2

Populatia: 4,49 milioane locuitori

2.) TURCIA

Forma de guvernamant: Republica parlamentaraCapitala: AnkaraSuprafata: 773.452 km2

Populatia: 68,1 milioane locuitori

SSIMBOLURILEIMBOLURILE U UNIUNIINIUNII E EUROPENEUROPENE

Simbolurile Uniunii Europene sunt: drapelul, imnul, deviza, moneda unică Euro şi Ziua Europei.

Drapelul - cu cele 12 stele, aşezate în cerc, pe un fond albastru, înseamnă unitatea şi identitatea popoarelor Europei. Cercul reprezintă solidaritatea şi armonia, iar stelele, în număr de 12, reprezintă perfecţiunea (şi nu

numărul statelor membre UE cum s-ar putea crede). Istoria steagului începe în 1955. Întâi, el a fost folosit de Consiliul Europei, organizaţie internaţională apărătoare a drepturilor omului şi valorilor culturale europene. În anul 1985, statele membre UE l-au adoptat ca steag al Comunităţilor Europene (CEE), începând cu 1986 el este utilizat de către toate instituţiile Uniunii Europene.

Imnul - tot Consiliul Europei a fost cel care a decis, în 1972, ca “Oda bucuriei” (ultima parte a Simfoniei a IX-a de Beethoven) să devină imnul său, iar în 1985, Statele Membre UE l-au adoptat, şi ele, ca imn oficial al Uniunii Europene. Uniunea Europeană nu a urmărit, prin această decizie, să înlocuiască imnurile naţionale ale Statelor Membre. Alegerea acestei melodii ca imn subliniază aspiraţia spre valorile comune, unitatea în diversitate şi idealurile de libertate, pace şi solidaritate care stau la baza Uniunii Europene.

27

Page 28: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

Deviza - din mai 2000, Europa are şi o deviză – „Unitate în diversitate” -, rodul unui concurs la care au participat, cu propuneri, 80.000 de tineri, între 10 şi 20 de ani.

Moneda unică EURO - la originea conceptului de monedă unică se află tratatele care stau la baza Uniunii Europene. Tratatul de la Roma (1957) declară că piaţa comună este unul dintre obiectivele Comunităţii Europene ce va contribui la o “uniune mai strânsă între popoarele Europei”. Tratatul Uniunii Europene (1992 -

Maastricht) introduce Uniunea Economică şi Monetară şi pune bazele monedei unice. Iar în decembrie 1995, Consiliul European de la Madrid decide ca moneda unică să poarte numele de “euro”. Începând cu 1 ianuarie 2002, Euro a intrat propriu-zis în circulaţie şi în buzunarele cetăţenilor europeni. În acel moment, doar 12 din cele 15 state membre au adoptat-o, ulterior li s-a alăturat Grecia. Euro a devenit un simbol al Uniunii Europene. Monedele şi bancnotele naţionale ale statelor din Zona Euro au fost scoase din circulaţie pe 28 februarie 2002.

Reprezentarea grafică a monedei unice a fost inspirată de litera grecească epsilon, ea trebuind să facă legătură atât cu leagănul civilizaţiei şi democraţiei europene, cât şi cu prima litera din cuvântul “Europa”. Cele două linii paralele din simbolul grafic sunt un indicator al stabilităţii euro.

Ziua Europei – 9 mai: Ziua de 9 mai 1950 a reprezentat primul pas către crearea a ceea ce este astăzi Uniunea Europeană. În acea zi, la Paris, Ministrul de Externe al Franţei, Robert Schuman, a citit presei internaţionale o declaraţie prin care chema Franţa, Germania şi celelalte popoare ale Europei să îşi unească

producţiile de oţel şi cărbune, ca “prima fundaţie concretă a unei federaţii europene”. Propunerea lui avea ca scop crearea unei comunităţi în cadrul căreia membrii să îşi pună sub control comun producţia de oţel şi cărbune – ca baza a puterii lor militare -, în scopul evitării izbucnirii unui nou război. Ţările cărora li se adresa în primul rând această provocare – Franţa şi Germania – fuseseră în război timp de aproape 100 de ani, iar cel de-al doilea război mondial aproape că le distrusese. În 1985, când proiectul construcţiei europene era deja clar conturat, cele zece state membre care formau la acea dată Comunitatea Europeană, au hotărât ca ziua de 9 mai să devină Ziua Europei.

28

Page 29: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

CURS 3.CURS 3.

TRATATELE UNIUNII EUROPENETRATATELE UNIUNII EUROPENE

Tratatele pot fi clasificate astfel: a.) tratate de bază: Tratatul de la Roma şi cel de la Maastricht; b.) tratate care modifică tratatele de bază: Actul Unic European, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa; c.) tratate care reglementează domenii specifice: Tratatul privind Constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (Tratatul de la Paris), respectiv Tratatul de Constituirea Comunităţii Europene a Energiei Atomice.

TRATATUL DE LA PARIS PRIVIND CREAREA CECO

Primul tratat semnat la Paris la 18 aprilie 1951 a pus bazele Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). A intrat în vigoare la 23 iulie 1952, principalul obiectiv fiind eliminarea barierelor din calea comerţului şi crearea unei pieţe comune pe care cărbunele şi oţelul produs în statele membre să poată circula liber pentru a satisface nevoile tuturor membrilor comunităţii.

TRATATUL DE LA ROMA PRIVIND CREAREA EURATOM

Tratatul privind crearea Comunităţii Europene a Energiei atomice a fost semnat la 25 martie 1957 şi a intrat în vigoare la 1 august 1958, răspunzând nevoii de a suplimenta sursele de energie tradiţionale. Punctele forte ale tratatului vizau crearea unei pieţe unice pentru materialele şi echipamentele nucleare, stabilirea legislaţiei nucleare comune, introducerea unui sistem de supraveghere a folosirii energiei nucleare în scopuri paşnice.

ACTUL UNIC EUROPEAN

Semnat la 17 şi la 28 februarie 1986, intră în vigoare pe 1 iulie 1986, modificând tratatele de bază ale Comunităţii. El relansează construcţia europeană care are nevoie de un nou imbold, atât economic, cât şi instituţional.

TRATATUL DE LA MAASTRICHT

Semnat la 7 martie 1992, cu următoarele obiective: susţinerea progresului economic şi social care poate fi susţinută în

particular prin crearea unei arii fără bariere interne, prin întărirea

29

Page 30: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

coeziunii economice şi sociale şi prin crearea uniunii economice şi monetare culminând cu moneda unică;

întărirea protecţiei drepturilor şi interese-lor naţionale ale cetăţenilor din ţările membre prin introducerea cetăţeniei unionale;

dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor interne.

TRATATUL DE LA AMSTERDAM

La 17 iunie 1997, la Amsterdam şefi de stat şi de guvern din cele 15 ţări membre au semnat tratatul.

Tratatul de la Amsterdam stabilea 4 obiective principale: plasarea drepturilor cetăţenilor şi a ocupării forţei de muncă în

centrul Uniunii; depăşirea ultimelor obstacole din calea libertăţii de circulaţie a

cetăţenilor; acordării Europei o poziţie mai puternică în sfera economică prin

responsabilizarea Consiliului European pentru definirea strategiilor comune care urmează să fie administrate de statele membre;

eficientizarea structurii instituţiilor unionale în perspectiva lărgirii Uniunii în special spre ţările Europei de Est.

TRATATUL DE LA NISA

Consiliul European de la Nisa (7-9 decembrie 2000) întrunit în cadrul Conferinţei Interguvernamentale a adoptat un nou Tratat care a adus modificări importante în 4 probleme instituţionale:

mărimea şi compoziţia Comisiei Europene; ponderea voturilor în Consiliu; înlocuirea unanimităţii în cadrul procedurilor decizionale cu

majoritatea calificată; intensificarea cooperării.

30

Page 31: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

CURS 4.CURS 4.

INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENEINSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE

Funcţionarea UE se sprijină pe următoarele instituţii: 1. Parlamentul European2. Consiliul European/Consiliul Uniunii Europene 3. Comisia Europeană 4. Curtea de Justiţie 5. Curtea de Conturi

Aceste institutii colaboreaza indeaproape cu mai multe organisme, si anume:

1. Comitetul Economic si Social 2. Comitetul Regiunilor 3. Mediatorul European 4. Banca Europeana de Investitii 5. Banca Centrala Europeana

1.    CONSILIUL EUROPEAN

Aceasta institutie nu trebuie confundata cu Consiliul Europei, care este o organizatie interguvernamentala continentala ce activeaza in principal in domeniul drepturilor omului, nici cu Consiliul Uniunii Europene, care reuneste reprezentantii celor 15 la nivel ministerial.

Consiliul European reprezinta reuniunea sefilor de stat sau de guvern din statele membre, la care participa si presedintele Comisiei Europene. Reuniunile au loc de doua ori pe an, in general cate doua zile in lunile iunie si decembrie.

Ia decizii in sfera initiativelor politice majore, cum ar fi adoptarea de orientari politice comune, contribuie la rezolvarea problemelor majore blocate la nivel ministerial, joaca rol essential in solutionarea unor probleme curente din viata internationala prin Politica Externa si de Securitate Comuna (PESC – mecanism destinat alinierii pozitiilor diplomatice ale Statelor Membre si prezentarii unei optiuni comune).

Din punct de vedere juridic, Consiliul European nu reprezinta o institutie a Uniunii Europene, asa cum sunt Parlamentul European, Comisia Europeana, Consiliul Uniunii Europene, Curtea de Justitie sau Curtea de Conturi, aceasta insa nu diminueaza rolul sau esential in toate domeniile, pornind de la definirea si coordonarea orientarilor politice, arbitraj, pana la deblocarea dosarelor dificile.

31

Page 32: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

Consiliul Uniunii Europene reprezinta o institutie comunitara cu atributii legislative. Ia decizii dupa avizul Parlamentului sau in procedura de co-decizie cu acesta. Are rolul de a coordona politicile economice generale ale Uniunii, de a incheia in numele acesteia acorduri internationale, de a aproba, impreuna cu Parlamentul, bugetul comunitar. De asemenea, ia deciziile necesare in vederea definirii si punerii in aplicare a PESC, si in vederea coordonarii actiunilor statelor membre in domeniile care tin de ordinea publica si cooperare judiciara in materie penala. Este ajutat in activitatea sa de Comitetul Reprezentantilor permanenti ai statelor membre pe langa UE (COREPER).

2. PARLAMENTUL EUROPEAN

Reprezinta forumul democratic al UE, avand functia de a participa la procesul legislativ si de a controla activitatea Uniunii.

Membrii sunt alesi prin vot direct, universal, din 5 in 5 ani, si se reunesc in sesiuni plenare o saptamana pe luna, la Strasbourg.

Detine 20 de comitete care isi desfasoara sedintele de lucru la Bruxelles In urma Tratatului de la Nisa numarul membrilor a fost marit la 732, din care in prezent exista 626 de deputati, restul locurilor fiind rezervate in vederea extinderii.

3. COMISIA EUROPEANA

Este organul executiv al UE, compus dintr-un colegiu de 20 de membri (comisari), inclusiv presedintele, numiti de guvernele nationale.

Reprezinta exclusiv interesele comunitare, asigurand respectarea tratatelor si avand drept de initiativa prin directive, reglementari, decizii, recomandari.Este responsabila de punerea in aplicare a politicilor comunitare.

Adreseaza Consiliului recomandari de politica economica, supravegheaza situatia bugetara si datoriile publice ale statelor membre, poate sesiza Consiliul referitor la aspecte legate de PESC.

In urma Consiliului European de la Nisa, tarile mari au acceptat ca, incepand din anul 2005, sa renunte la unul din cei doi comisari, in schimb “tarile mici” au refuzat propunerea de a ramane fara singurul comisar de care dispun; in documentul final a fost mentinuta o referire la plafonarea numarului de comisari la 27.

4. CURTEA DE JUSTITIE

Jurisdictia sa acopera numai probleme specifice legate de aplicarea Tratatelor, pe baza principiului ca dreptul comunitar prevaleaza asupra legii nationale. Este formata din 15 judecatori, asistati de 9 avocati generali.

Consiliul European de la Nisa a subliniat necesitatea reformei autoritatilor judiciare din UE, destinata imbunatatirii eficacitatii sistemului judiciar; in acest sens sunt importante doua aspecte: asigurarea posibilitatii ca reprezentanti din noile SM sa participe la activitatea

32

Page 33: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

autoritatilor judiciare din UE si configurarea adecvata a deciziei preliminare; reforma sistemului justitiei conform Tratatului de la Nisa acopera infiintarea unor noi structuri pentru organele judiciare, schimbari in structura tribunalelor speciale, introducerea unei impartiri clare a jurisdictiei tribunalelor speciale.

5. CURTEA DE CONTURI

Garanteaza, in fata Consiliului si Parlamentului European, corecta gestionare a fondurilor europene.

Tratatul de la Nisa ia in considerare accesul la cunoasterea practica a aspectelor legale si financiare ale functionarii UE de catre noile state membre.

Organisme le pe care se sprijina functionarea institutiilor europene, acestea au urmatoarele atributii:

1.   COMITETUL ECONOMIC SI SOCIAL

reprezinta o platforma institutionala, non-politica, prin care reprezentantii mediilor economico – sociale europene pot, si trebuie sa isi exprime punctele de vedere, de maniera formala, asupra politicilor europene;

transmite avize pe teme economico-sociale de interes european Comisiei, Consiliului si Parlamentului European;

membrii sai (numiti consilieri) sunt propusi de guvernele nationale si provin din trei grupuri: patronatul, salariatii si diferitele ramuri de activitate (agricultori, mestesugari, proprietari de intreprinderi de intreprinderi mici si mijlocii, liber profesionisti, reprezentanti ai consumatorilor, ai comunitatii stiintifice si pedagogice, ai economiei sociale, ai familiei, ai miscarilor ecologiste);

are rol consultativ; este consultat, obligatoriu sau facultativ, dupa caz, de catre Parlamentul European, Consiliu sau Comisia Europeana;

avizele sale sunt transmise instantelor de decizie ale UE, si publicate in Jurnalul Oficial al Comunitatii Europene.

2.   COMITETUL REGIUNILOR

a fost creat prin Tratatul de la Maastricht; are misiunea de a “apropia” Uniunea Europeana de cetatenii sai, in

doua sensuri: prin rolul de purtator de cuvant, transmitand informatiile de la institutiile europene catre regiunile statelor membre (autoritati locale), cat si prin medierea intre institutiile europene si autoritatile locale pentru ca acestea din urma sa isi faca opinia cunoscuta la nivel comunitar;

reprezinta pozitia autoritatilor regionale si locale care sunt afectate de activitatea Comunitatii;

33

Page 34: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

are 222 membri din autoritatile locale si regionale ale UE, numiti pe 4 ani de catre Consiliul European;

detine 8 comisii interne specializate pe domenii: - politica regionala, fonduri structurale, coeziune economico-sociala, cooperare trans-frontaliera si inter-regionala- agricultura, dezvoltare rurala, pescuit- retele trans-europene, transporturi, societatea informationala- planificare teritoriala, energie, mediu- politica sociala, sanatate, protectia consumatorului, cercetare, turism- ocuparea fortei de munca, politica economica, piata unica, industrie, IMM-uri- invatamant, formare profesionala, cultura, tineret, sport, drepturi fundamentale- probleme institutionale

3.   MEDIATORUL EUROPEAN

emite recomandari in urma sesizarilor asupra unor cazuri de cazuri de administrare ineficienta in actiunile institutiilor si organelor comunitare, cu exceptia Curtii de Justitie si a Tribunalului de prima instanta;

orice persoana fizica sau juridica rezidenta sau avand sediul statutar in UE poate inainta, direct sau prin intermediul unui membru al Parlamentului European, o plangere catre Mediatorul European.

4.   BANCA EUROPEANA DE INVESTITII

a fost creata in urma Tratatului de la Roma acorda finantari pe termen lung in favoarea investitiilor viabile; asigura fonduri pentru investitii in diferite regiuni ale Uniunii, in

special cele mai putin dezvoltate, prin imprumutul, in special pe pietele de capital, a unor fonduri pe care apoi le reorienteaza, in conditii optime, catre finantarea unor investitii conforme cu obiectivele Uniunii Europene.

5.   BANCA CENTRALA EUROPEANA

impreuna cu bancile nationale ale statelor member, formeaza Sistemul European al Bancilor Centrale – Eurosystem (ESCB);

principalul obiectiv este de a mentine stabilitatea preturilor; defineste si implementeaza politica monetara in Zona Euro; controleaza sistemul de plati si rezervele in valuta straina ale

statelor membre.

34

Page 35: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

CURS 5.CURS 5.

POLITICA COMERCIALĂ A UNIUNII EUROPENEPOLITICA COMERCIALĂ A UNIUNII EUROPENE

Prin Tratatul de la Roma (1957) sunt stipulate etapele formării Uniunii vamale: eliminarea barierelor tarifare şi non tarifare şi aplicarea unui tarif vamal comun.Art.10 din acelaşi tratat face referire la liberalizarea mişcării bunurilor şi serviciilor în relaţiile cu terţii. Art. 12 şi 13 reglementează ridicarea obstacolelor de natură cantitativă şi în general a celor de natură non-tarifară şi stabileşte o perioadă de tranziţie de 12 ani în care să se definitiveze crearea unei uniuni vamale.

Instrumentele utilizate au permis încheierea procesului de tranziţie cu doi ani înainte de perioada stabilită. Primii ani din cei 10 ai tranziţiei s-au caracterizat prin aplicarea instrumentelor integrării negative, adică a eliminării obstacolelor de orice fel din calea liberei circulaţii a bunurilor şi serviciilor. Ultima parte a procesului de tranziţie s-a caracterizat prin aplicarea instrumentelor integrării pozitive, adică prin crearea unor instituţii comune şi aplicării unor politici comune.

In cadrul instrumentelor integrării pozitive un rol important l-a jucat stabilirea tarifului extern comun calculat ca medie aritmetică a taxelor vamale aplicate în Benelux, Franţa, Italia şi Germania. Tarifele menţionate au fost în mod gradual ajustate în funcţie de tariful extern comun, ceea ce a însemnat pentru unele ţări o creştere a protecţionismului prin măsuri tarifare, iar pentru altele o liberalizare a schimburilor comerciale cu terţii.

În 1969 au fost eliminate şi restricţiile cantitative şi măsurile cu efecte similare în condiţiile în care pentru bunurile manufacturate aceste restricţii au fost eliminate în totalitate încă din 1961.

Ţările care au aderat ulterior Comunităţilor au înregistrat perioade mai scurte de tranziţie: Irlanda , Danemarca şi Marea Britanie, intrate în 1973 au avut o perioadă de tranziţie de cinci ani; Grecia, Spania şi Portugalia de şapte, respectiv nouă ani de tranziţie.

INSTRUMENTELE POLITICII COMERCIALE COMUNE

Tariful extern comun (CET) ;Nivelul şi structura CET.Iniţial, nivelul taxelor vamale stabilite prin CET a fost mai scăzut decât cel aplicat de Statele Unite sau Japonia. El a continuat să scadă progresiv ca urmare a rundelor succesive ale GATT, ajungând în prezent la un nivel mediu de 3%. De-a lungul timpului, Uniunea Europeană a negociat o serie de tarife preferenţiale cu un număr de ţări sau grupuri cu care a dorit să întreţină relaţii privilegiate.

Acestea sunt:

35

Page 36: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

AELS- cu scopul evitării deturnării de comerţ apărută ca urmare a lărgirii UE prin aderarea fostelor state membre AELS la UE;

cu ţările din zona mediteraneană pentru a permite accesul liber al produselor provenind dinspre spaţiul mediteranean, în special materii prime sau semifabricate;

cu ţările ACP (Asia, Caraibe, Pacific) pentru a consolida relaţiile dintre aceste ţări şi UE, ca rezultat al poziţiei lor de foste colonii pe care aceste ţări le-au avut faţă de ţările membre UE;

cu ţările în curs de dezvoltare privind importul de materii prime şi semifabricate în unele domenii sensibile cum ar fi textilele sau produsele siderurgice;

cu ţări din Europa Centrală şi de Est, cu care au existat acorduri de importanţă nesemnificativă până în 1989 şi cu care au fost semnate Acorduri de Asociere (acorduri care au un puternic caracter comercial ).În privinţa legislaţiei vamale comune s-au stabilit o serie de

prevederi a căror punere în practică s-a realizat cu ajutorul directivelor. Acestea au conţinut pe lângă instrumente ale integrării negative şi reglementări privind armonizarea procedurilor şi a metodelor de administrare a tarifelor naţionale.

Armonizarea s-a efectuat în concordanţă cu art. 27 din Tratatul de La Roma conform căruia înainte de încheierea perioadei de tranziţie, statele vor proceda la armonizarea reglementărilor administrative şi legislative. Pentru piaţa internă, acest lucru înseamnă eliminarea formalităţilor la frontieră, iar pentru cea externă stabilirea unor criterii comune de verificare a regulilor de origine, colectare a taxelor vamale sau reexportul mărfurilor.

Prima etapă în evoluţia Comunităţilor a fost cea a formării Uniunii Vamale, etapă importantă deoarece pentru fiecare din ţările comunitare bunurile tranzacţionate reprezentau surse considerabile de formare a veniturilor în cadrul PIB.(pentru Germania şi Marea Britanie ele reprezentau o pătrime din PIB), în timp ce pentru ţările mici (Belgia, Olanda sau Luxemburg) reprezentau 50-60% din PIB. La sfârşitul perioadei de tranziţie s-a înregistrat o transformare spectaculoasă atât în privinţa volumului cât şi a structurii şi dimensionării schimburilor comerciale comunitare.

Clauzele sau măsurile de salvgardare. Art. 24 al GATT permite membrilor semnatari ai Acordului aplicarea

unor măsuri de salvgardare în situaţiile în care importurile unei ţări aduc prejudicii importante producătorilor autohtoni. Acest articol permite, în scopul acoperirii clauzei de salvgardare, utilizarea barierelor netarifare şi doar ca excepţii aplicarea unor măsuri de natură tarifară.Procedurile antidumping - sunt aplicate prin legislaţia europeană în conformitate cu art. 6 din GATT şi cu procedurile Codului Antidumping din 1976.Conform documentelor prezentate anterior, taxele antidumping nu vor depăşi diferenţa dintre preţul de vânzare (mai mic) şi preţul mediu aplicat pe piaţa internă a exportatorului(mai mare).

36

Page 37: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

Un sistem apropiat taxelor antidumping îl reprezintă taxele aplicate produselor ale căror preţuri au fost direct sau indirect subvenţionate de guvernele ţărilor producătoare. Aceste taxe nu pot depăşi nivelul subvenţiilor acordate pentru producerea bunurilor respective.

In ultimul deceniu s-au aplicat în jur de 150 de proceduri antidumping din care 50 au fost aplicate în mod direct împotriva ţărilor partenere. Per total, taxele antidumping au fost îndreptate spre China (23%), Turcia (18%), Japonia (19%) şi Coreea de Sud (12%).

Produsele pentru care au fost aplicate taxe anti-subvenţie au fost produsele de înalta tehnologie provenind din Japonia sau ţările nou industrializate sau orice tip de produs ce provine din ţări cu costuri scăzute ale forţei de muncă.

Noul instrument de politică comercială are drept scop aplicarea unei proceduri în situaţia în care UE observă că pe piaţa externă există parteneri care aplică politici comerciale ilicite.

Acest nou instrument permite retragerea concesiilor vamale acordate partenerilor comerciali care pot fi dovediţi de practici comerciale ilicite.

Pentru schimburile comerciale cu produse de un anumit tip s-au încheiat o serie de acorduri şi tratate speciale, după cum urmează:schimburile comerciale cu produse agricole intră sub incidenţa politicii agricole comune;cele cu produse siderurgice intră sub incidenţa codului E.S.C.E.;cele cu produse textile intră sub incidenţa acordului multifibră ai cărei semnatari sunt toate ţările UE.SUA acoperă aproximativ 20 % din totalul tranzacţiilor efectuate de UE pe piaţa americană.

Australia, Noua Zeelandă şi Canada au înregistrat o reducere a schimburilor comerciale, reducere care se explică prin faptul că intrarea in 1973 a Marii Britanii a determinat deturnare de comerţ dinspre Canada, Australia şi Noua Zeelandă. Canada a fost cel mai puţin afectată deoarece principalul partener au fost şi au rămas SUA.

Ţările din Bazinul Mediteranean au menţinut acelaşi trend al relaţiilor comerciale cu UE până in 1990, când în urma semnării Acordului de Asociere cu ţările din centrul şi estul Europei a apărut deturnare de comerţ dinspre spaţiul mediteranean spre cel central şi est-european.

Schimburile comerciale cu ţările membre O.P.E.C. au înregistrat o scădere drastică începând cu anii 80 ca urmare a răcirii relaţiilor politice dintre lumea arabă şi Europa Occidentală, dar şi a descoperirii de noi surse de petrol în jurul ţărilor riverane ale UE.

37

Page 38: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

CURS 6.CURS 6.

UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂUNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ

Uniunea Economică şi Monetară considerată a fi, dintr-un anumit punct de vedere, cel mai ambiţios dar şi cel mai riscant proiect al construcţiei europene este rezultatul unei decizii politice fundamentată pe o puternică componentă economică.

Dacă doar una din cele două componente (economică sau politică) ar fi stat la baza creării Uniunii Economice şi Monetare, aceasta nu s-ar fi realizat nici în prezent deoarece doar din punct de vedere economic sau doar din punct de vedere politic argumentele nu ar fi fost suficiente.

Din punct de vedere politic, formarea Uniunii Economice şi Monetare reprezintă cedare de suveranitate şi de control asupra deciziilor privind politica economică a statelor membre. Mai mult, introducerea şi utilizarea monedei unice ar presupune o singură conducere economică care ar necesita transferul de responsabilităţi şi chiar funcţionarea unei conduceri politice unice.

Nici strict din punct de vedere economic, uniunea economică şi monetară nu prezintă argumente suficiente pentru crearea ei. Spaţiul comunitar nu reprezintă o zonă monetară optimă. Statutul de zonă monetară optimă presupune un grad ridicat de mobilitate transfrontalieră a capitalului şi forţei de muncă, o flexibilitate înaltă a preţurilor şi salariilor, transferuri fiscale în condiţiile în care veniturile din impozite sunt redistribuite spre zone aflate în recesiune. În situaţia spaţiului comunitar, lucrătorii nu sunt dispuşi să se mute în alte state comunitare în căutarea unui loc de muncă, tot aşa cum, datorită unei protecţii sociale generoase nu sunt dispuşi să accepte locuri de muncă prost plătite. Pentru statele membre mai puţin competitive, creşterea concurenţei nu va determina nici scăderea salariilor nici migrarea lucrătorilor, iar, odată intrate în zona euro, autorităţile monetare naţionale nu vor putea utiliza devalorizarea, ceea ce va conduce la scăderea salariilor reale la niveluri la care aceste efecte adverse sunt reversibile. Efectul va fi creşterea şomajului în aceste state. UE nu are resurse bugetare suficiente şi nici un mecanism bine opus la punct la transferurilor fiscale dinspre statele bogate spre cele sărace. În esenţă, statele dintr-un grup sau care aderă la un grup pot câştiga reciproc din deţinerea unei monede comune doar atunci când structurile lor economice sunt similare şi când nu există riscul ca şocurile asimetrice să lovească doar unele din aceste ţări.

Un al doilea argument, deosebit de important îl reprezintă faptul că între economiile statelor membre există diferenţe notabile între nivelurile de dezvoltare, fapt care va determina o reacţie diferită la şocurile venite din exterior. Astfel, pentru ţara exportatoare modificarea preţului mondial al unui produs va avea efecte opuse decât pentru ţara importatoare.

38

Page 39: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

În mod similar, consumatorii din unele state membre se împrumută mai mult, alţii mai puţin şi ca atare vor percepe în mod diferit fluctuaţiile ratelor dobânzilor. Mecanismul ratei de schimb nu va reuşi să atenueze şocurile asimetrice. Mai există apoi şi problema incompatibilităţii ciclurilor de afaceri, în sensul că unele state membre se pot afla în faza de creştere, altele în cea de declin sau stagnare, astfel încât o politică monetară unică nu va putea rezolva problemele tuturor statelor implicate.

În cadrul zonei euro, statele membre ale acesteia nu mai au posibilitatea de a-şi stabili propria rată a dobânzii sau de a utiliza cursul de schimb ca instrument al politicii economice. Mai mult, nici unul din mecanismele alternative de ajustare, cum ar fi migraţia, nivelul salariilor, mişcările de capital, politica fiscală, transferurile fiscale sau ajutoarele directe nu funcţionează la parametri optimi în spaţiul Euro. În acelaşi timp, există bariere culturale şi lingvistice legate de mobilitatea forţei de muncă. Rata dobânzii poate fi prea ridicată pentru unele state, în care există stagnare economică şi o rată ridicată a şomajului sau prea scăzută pentru economiile aflate în pericol de supraîncălzire.

Datorită acestor considerente, Uniunea Europeană reprezintă şi în prezent o zonă monetară suboptimă, fapt ce constituie un impediment în această etapă a integrării.

Tratatul de la Roma nu face referire în mod explicit la introducerea unei monede unice şi nici la un sistem de coordonare a politicilor monetare între statele membre. La sfârşitul anilor ’60 colapsul sistemului financiar de la Bretton Woods, coroborat cu şocurile petroliere ale deceniului opt au adus în discuţie crearea unui sistem monetar european. În 1969, Comisia a propus, prin Planul Barre creşterea cooperării şi asistenţa reciprocă în situaţii de criză financiară, iar în 1980, prin Raportul Werner, crearea unei uniuni economice şi monetare care urma să înceapă să funcţioneze din 1980, dar care a eşuat.

În urma Consiliului European de la Bruxelles din decembrie 1978, pe baza propunerii comune a cancelarului Helmut Schmit şi a preşedintelui Franţei, Valery Giscard d’ Estaing s-a creat Sistemul Monetar European, văzut ca un instrument de creare a unei zone de stabilitate monetară în spaţiul comunitar, dar şi ca o verigă de legătură între Bretton Woods şi Uniunea Economică şi Monetară.. Sistemul Monetar European, adoptat de către membrii Comunităţii Europene, care au devenit membri de facto ai acestuia are ca şi componente:

unitate de cont europeană (ECU) utilizată în decontările financiare un fond de cooperare monetară, instituit în 1973 mecanismul ratei de schimb institutul monetar european.

ECU a fost introdus în anul 1975 ca unitate oficială de cont a Comunităţii Europene înlocuind Unitatea Europeană de Cont. Din punct de vedere a structurii, ECU a reprezentat o monedă nominală, de fapt un coş monetar constituit în funcţie de puterea economică a statelor membre participante la constituirea acestuia. Spre deosebire de mecanismul ratei de schimb, ECU a inclus toate statele comunitare care erau membre ale Sistemului Monetar European.

39

Page 40: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

Iniţial, paritatea ECU–Dolar american a fost de 1 la 1, iar ECU a fost utilizat în special pentru acoperirea tranzacţiilor financiar-monetare, (inclusiv a emisiunilor de obligaţiuni şi a altor titluri de creanţă), publice şi private de unde şi denumirile de ECU public şi respectiv ECU privat, şi mai puţin (aproximativ 1%) pentru acoperirea tranzacţiilor comerciale. Ulterior, funcţia de unitate de cont a fost lărgită prin utilizarea sa la elaborarea bugetelor comunitare. În 1995, ECU a primit denumirea de EURO iar din 1999 ECU şi-a încetat existenţa.

Fondul European de Cooperare Monetară, creat în aprilie 1973, reprezintă un fond comun creat din depunerile în aur şi dolari (fiecare în proporţie de 20%) din rezervele ţărilor ale căror monede erau cuprinse în ECU, chiar dacă nu făceau parte din mecanismul ratei de schimb. Fondul funcţiona pe principiul acordării de credite pe termen foarte scurt pe care şi le acordau băncile centrale între ele, credite pe termen scurt şi mediu pentru echilibrarea balanţei de plăţi şi mecanismul mobilizării de ECU. Pentru gestionarea facilităţilor acordate prin FECOM, a fost abilitată Banca Reglementelor Internaţionale. În conformitate cu prevederile legate de etapa a doua a Uniunii Economice şi Monetare, Fondul European de Cooperare Monetară s-a dizolvat şi atribuţiile acestuia au fost preluate de către Institutul Monetar European.

Institutul Monetar European, înfiinţat în 1994, cu sediul la Frankfurt, în Germania. Prin instrumente şi proceduri financiare specifice, Institutul Monetar European avea rolul de a întări cooperarea între Băncile Centrale Naţionale ale ţărilor comunitare, de a superviza funcţionarea Sistemului Monetar European şi de a întări coordonarea politicilor monetare ale statelor membre în scopul asigurării stabilităţii preţurilor. Resursele s-au constituit din contribuţia băncilor centrale, calculate 50% în funcţie de populaţie şi 50% în funcţie de PIB.

Mecanismul ratei de schimb, introdus în 1979 pentru a reduce fluctuaţiile în valoarea nominală a monedelor statelor membre, pe baza susţinerii reciproce şi a acţiunilor colective ale băncilor centrale din statele membre. Băncile centrale au intervenit pe pieţele valutare, prin cumpărarea sau vânzarea de monede, pentru a le influenţa valoarea. Intervenţia s-a realizat pe baza principiului cererii şi al ofertei: atunci când valoarea unei valute scădea sub un anumit prag, stabilit de comun acord şi numit marjă sau culoar de fluctuaţie, băncile centrale au intervenit, restabilind valoarea de piaţă a respectivei monede. În momentul crizei din 1992, mecanismul ratei de schimb avea zece membri, Spania a intrat în acest aranjament în 1987, Marea Britanie în 1990 şi Portugalia în aprilie 1992. Grecia nu făcut parte din mecanism, datorită lipsei de performanţă a economiei, iar Luxemburgul avea legată moneda de francul belgian.

Mecanismul ratei de schimb avea la bază un sistem de parităţi care îi permitea fiecărei monede să fluctueze limitat în relaţia cu fiecare din valutele din sistem stabilindu-se, în acelaşi timp, o rată centrală de paritate în ECU. Iniţial, monedelor li s-a permis o fluctuaţie de +/-2,25% în jurul parităţii centrale, cu excepţia Italiei căreia i s-a permis o rată de fluctuare de 6% datorită unei rate ridicate a inflaţiei şi dificultăţilor politice interne.

40

Page 41: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

Acest aranjament monetar a înregistrat o serie de trăsături particulare, in sensul că a fost primul sistem al ratelor de schimb în întregime european, fără a avea la bază o monedă de referinţă extraeuropeană . În acelaşi timp, el nu s-a constituit în jurul unei monede pivot ci pe baza unui mecanism de schimb bilateral. Criza din 1992-1993, în timpul căreia două monede (lire sterlină şi cea italiană) s-au retras din sistem, cinci dintre ele şi-au realiniat ratele de schimb (peseta spaniolă, escudo portughez, lira Irlandeză, coroana daneză şi francul francez) şi una dintre ele a atins marje de fluctuare de +/- 15% a demonstrat faptul că integrarea monetară cu mai multe monede aflate în circulaţie nu dă rezultatele scontate şi că singura cale pentru atingerea acestui deziderat o reprezintă moneda unică.

S-a pus astfel problema reconsiderării disciplinei monetar financiare în cadrul sistemului prin flexibilizarea operaţională şi crearea unor noi mecanisme care să permită integrarea monetară.

Din acest considerent, în 1999, când s-a adoptat moneda unică, a fost lansat un al doilea mecanism al ratei de schimb (numit MRS 2) în cadrul căruia sistemul multilateral a fost înlocuit cu unul bilateral, prin care fiecare monedă participantă are definită o paritate centrală comparativ cu euro. Acest mecanism permite intervenţia de către Banca Centrală Europeană şi de către băncile centrale ale statelor membre atunci când cursul de schimb depăşeşte marja de +/- 15% faţă de cursul central. Din MRS 2 fac parte statele membre din zona euro şi Danemarca (aceasta din urmă optând pentru un culoar de fluctuaţie de +/- 2,25%.). Un obiectiv cel puţin la fel de important al MRS2 îl reprezintă ajutorul acordat statelor membre din afara zonei Euro în aplicarea unor politici de stabilizare macroeconomică cu scopul impulsionării acestora pentru a atinge convergenţa necesară intrării în zona Euro. Avantajele care au decurs din funcţionarea mecanismului ratei de schimb sunt:

creşterea stabilităţii mediului financiar prin utilizarea unui sistem de cursuri semi fixe care au permis reducerea riscurilor investiţionale şi de afaceri;

acţiuni colective care le-au permis statelor membre să se bazeze nu doar pe eforturile proprii de menţinere a valorii monedelor lor;

impunerea disciplinei financiare în lupta împotriva inflaţiei prin stabilirea unei marje permise de depreciere a unei monede;

o mai bună alocare a resurselor, ca efect al eliminării incertitudinilor legate de fixarea cursului de schimb şi, prin aceasta, a utilizării mecanismului preţurilor ca instrument de alocare a resurselor;

stimularea sectoarelor manufacturiere prin stabilitatea cursului de schimb; în absenţa acestei stabilităţi, resursele se orientau spre sectoarele economice care nu aveau legătură cu exportul;

stimularea firmelor mici şi mijlocii mai puţin expuse riscului legat de cursul de schimb;

creşterea schimburilor comerciale la nivel intra-unional.

Dezavantajele care au făcut ca acest mecanism să nu poată evita o criză de proporţii cum a fost cea din 1992, au fost:

41

Page 42: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

faptul că s-a pornit de la presupunerea că valoarea monedelor ar fi putut fi menţinută prin intervenţie guvernamentală, ceea ce înseamnă capacitatea limitată a guvernelor de a acoperi piaţa;

faptul că a plecat de la presupunerea, care s-a dovedit a fi eronată, că guvernele ar fi fost dispuse să intervină atunci când monedele altor state membre s-au depreciat, contribuind prin intervenţia lor la stabilitatea acestora;

mecanismul a funcţionat bine în condiţiile unor rate ale inflaţiei scăzute şi constante, dar a reacţionat violent şi negativ în momentul în care pe piaţă au apărut perturbările generate de reunificarea Germaniei sau de rezultatul respingerii, prin referendum, a ideii de uniune monetară sau monedă unică în unele din statele membre;

a încurajat speculanţii care au găsit un cumpărător garantat pentru monedele slabe din sistem în persoana băncilor centrale ale statelor membre;

pierderea, de către guvernele statelor membre, a suveranităţii monetare asupra economiilor naţionale cu toate implicaţiile care derivă din acest aspect.

Funcţionarea Sistemului Monetar European şi în special în cadrul acestuia a mecanismului ratei de schimb a implicat respectarea marjelor de fluctuaţie în limitele impuse, ceea ce a determinat, prin angajamentele luate, o scădere a independenţei băncilor centrale, generând aşa numita “trinitate imposibilă” adică, imposibilitatea de a avea, în acelaşi timp o politică monetară independentă, un sistem de cursuri fixe şi o mobilitate deplină a capitalului. În perioada funcţionării sistemului, membrii mecanismului ratei de schimb au optat, în general pentru stabilitatea ratei de schimb combinată cu un control riguros al mişcării capitalurilor. Independenţa monetară a permis statelor membre să opereze cu rate diferite ale inflaţiei însă şocurile petroliere din anii 70 au determinat o creştere a diferenţei dintre aceste rate ceea ce a obligat fie la o reglare a ratei inflaţiei prin renunţarea la sistemul de cursuri fixe, fie la o renunţare la independenţa în stabilirea ratei inflaţiei şi menţinerea sistemului cursurilor fixe. Soluţia aleasă a fost aceea a menţinerii divergenţelor între ratele inflaţiei şi ajustarea ratele de schimb ori de câte ori era necesar pentru a evita problemele legate de competitivitate în plan intern şi extern.

Funcţionarea Sistemului Monetar European a condus la reducerea impredictabilităţii cursului de schimb între monedele componente ale acestuia, introducerea şi creşterea gradului de convergenţă între ratele inflaţiei la nivelul statelor membre, încurajarea aplicării unor rate de creştere a ofertei de bani din ce în ce mai mici şi mai apropiate, reducerea variabilităţii ratelor naţionale ale inflaţiei, ale creşterii ofertei de bani şi ale dobânzilor.

Transformarea Comunităţii Europene în Uniune Economică şi Monetară, aşa cum a fost prevăzută prin Tratatul de la Maastricht, semnat în februarie 1992 şi intrat în vigoare în 1993 a fost conturată încă din 1988, o dată cu elaborarea Raportului asupra Uniunii Economice şi Monetare, cunoscut şi sub numele de Raportul Delors.

42

Page 43: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

Acest raport a prefigurat construcţia noii forme integrative în trei etape, recomandând crearea sistemului băncilor centrale europene, fără a recomanda însă în mod explicit utilizarea unei monede unice. Opoziţia Marii Britanii, argumentată prin pierderea de suveranitate pe care o presupunea noua fază integrativă, a întârziat începerea unificării monetare.

Tratatul de la Maastricht, cunoscut şi sub numele de Tratatul Uniunii Europene, a stabilit calendarul Uniunii Economice şi Monetare, cadrul instituţional necesar funcţionării acesteia, format din Banca Centrală Europeană şi sistemul băncilor centrale precum şi criteriile de convergenţă pentru economiile statelor membre. Prima etapă a calendarului cuprinsă între 1 iulie 1990 şi 31 decembrie 1993, ale cărei elemente centrale au fost stabilite înainte de Maastricht, a reprezentat etapa consolidării pieţei. În cadrul ei s-au realizat o serie de progrese legate de abolirea restricţiilor legate de mişcările de capital, consolidarea mecanismului ratei de schimb şi o întărire a cooperării între băncile centrale ale statelor membre. În cadrul acestei etape, în procesul de consolidare a pieţei Consiliul a stabilit un cadru de convergenţă al performanţelor economice din statele membre şi de monitorizare a progresului realizat, pe baza unor rapoarte periodice.

Cea de-a doua etapă, începută la 1 ianuarie 1994, de formare instituţională, a marcat alinierea şi convergenţa economiilor statelor membre dar a şi implicat transferul autorităţii monetare către Sistemul European al Băncilor Centrale şi crearea Institutului Monetar European.

Etapa a treia a impus trecerea spre sistemul irevocabil de cursuri fixe, utilizarea unei politici monetare unice pentru statele membre participante precum şi înlocuirea progresivă, până la eliminare, a monedelor statelor membre care au îndeplinit criteriile de convergenţă cu moneda unică Euro.

Tratatul de la Maastricht condiţionează participarea în cadrul Uniunii Economice şi Monetare de îndeplinirea unor criterii de convergenţă nominală, un fel de ţinte cantitative de referinţă, cunoscute şi sub numele de Criteriile de la Maastricht. Acestea sunt:

rată scăzută a inflaţiei, care să nu depăşească cu mai mult de 1,5 % cele mai bune performanţe ale statelor membre participante în anul dinaintea examinării;

dobânzi scăzute pentru creditele pe termen lung, care să nu depăşească cu mai mult de 2% dobânzile din cele mai performante state membre participante în anul dinaintea examinării;

un deficit real sau planificat care să nu depăşească 3% din PIB datorie publică cumulată care să nu depăşească 60% din PIB; stabilitatea cursului de schimb, în sensul menţinerii cursului naţional

în limitele marjelor normale de fluctuaţie ale MRS2 pentru cel puţin doi ani înaintea intrării în zona euro. Criteriul de convergenţă a cursului de schimb reprezintă una din condiţiile Tratatului de la Maastricht care trebuie îndeplinită de către statele membre înainte de adoptarea monedei unice. Aceasta presupune participarea obligatorie la MRS2 cel puţin doi ani înainte de intrarea în zona

43

Page 44: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

euro, timp în care nu este permisă realinierea parităţii centrale în sensul devalorizării în cei doi ani de participare la MRS2.

În afara acestor criterii, au fost luate în calcul şi o serie de alţi factori, cum ar fi gradul de integrare al pieţelor, soldul balanţei de plăţi, costul unitar al forţei de muncă precum şi alte elemente relevante pentru stabilitatea pieţelor.

Alături de criteriile de convergenţă nominală, însă fără a face obiectul Tratatului de la Maastricht, au apărut, la iniţiativa Comisiei Europene şi a Băncii Centrale Europene o serie de criterii care merg pe asigurarea convergenţei şi coeziunii structurilor economice ale statelor membre şi ale celor candidate. Aceste criterii numite şi criteriile de convergenţă reală privesc:- gradul de deschidere a economiei, calculat ca pondere a schimburilor comerciale externe în PIB, - ponderea comerţului bilateral că ţările membre ale Uniunii Europene în totalul comerţului exterior, - structura economiei pe cele trei ramuri principale (industrie, agricultură şi servicii),- PIB-ul pe cap de locuitor, calculat fie în funcţie de paritatea puterii de cumpărare, fie la cursul nominal.

La summitul de la Bruxelles din mai 1998, Consiliul a decis că 11 din cele 15 state membre îndeplineau criteriile de convergenţă şi deci puteau participa la etapa a treia a procesului integrativ. În fapt, s-au făcut o serie de concesii dintre care le amintim pe cele legate de ponderea datoriei publice în PIB în cazul Italiei şi al Belgiei. Pentru a se evita controlul guvernelor asupra chestiunilor financiare ale statelor membre, s-a semnat Pactul de Stabilitate şi Creştere de la Dublin (1996) prin care era asigurată disciplina financiară prin evitarea unor deficite bugetare peste limitele stabilite.

Conform prevederilor Tratatului Uniunii Europene, statele care aderă la Uniunea Europeană obţin o derogare temporară în ceea ce priveşte adoptarea monedei comune şi implicit intrarea în zona euro, ceea ce presupune ca, ulterior aderării, acestea să intre în MRS2.

Structura instituţională a Uniunii Economice şi Monetare este dată în principal de către Banca Centrală Europeană şi băncile centrale ale statelor membre formează Sistemul European al Băncilor Centrale. Din acest sistem mai fac parte şi băncile centrale ale statelor membre care nu fac parte din zona Euro, şi care nu participă la luarea deciziilor cu privire la politica monetară unică pentru zona Euro.

Obiectivul declarat al SEBC îl constituie menţinerea stabilităţii preţurilor alături de definirea şi implementarea politicii monetare unice, crearea şi deţinerea de rezerve valutare ale statelor participante şi asigurarea stabilităţii sistemului financiar. Începând cu 1 ianuarie 1999, politica monetară a Uniunii Europene nu a mai fost concepută la nivel naţional, ci la nivel comunitar de către Banca Centrală Europeană.

Instrumentele şi procedurile de politică monetară utilizate de către BCE sunt:

44

Page 45: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

operaţiunile pe piaţa deschisă, din care fac parte operaţiunile de cesiune temporară, operaţiile ferme de vânzare de active de către SEBC, emisiunea de certificate de depozit, operaţiuni de schimburi de devize şi lichidităţi în alb;

facilităţi permanente care permit furnizarea sau retragerea de lichidităţi;

rezervele obligatorii; controlează dobânda la împrumuturile pe termen foarte scurt, dar nu

şi pentru cele pe termen lung, cu ajutorul cărora se finanţează datoria publică.

Politica monetară comună este adoptată de către Banca Centrală Europeană şi apoi implementată de către băncile centrale ale statelor membre participante la moneda unică. Banca Centrală Europeană este independentă şi nu execută dispoziţiile instituţiilor Uniunii Europene şi nici pe cele ale guvernelor statelor membre. Ea are dreptul exclusiv de a autoriza emisiunea de bancnote în cadrul zonei euro, în timp ce băncile centrale naţionale sunt unicii acţionari şi deţinători ai capitalului Băncii Central Europene. Capitalul subscris este proporţional cu ponderea PIB-ului şi respectiv a populaţiei statului membru respectiv în totalul comunitar.

45

Page 46: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

CURS 7.CURS 7.

POLITICA ECONOMICĂ COMUNĂPOLITICA ECONOMICĂ COMUNĂ

Uniunea economică şi monetară se sprijină pe trei piloni: primul este cel monetar, cel de-al doilea este cel fiscal iar cel de-al treilea cel structural.

Politica economică comună acoperă cu preponderenţă pilonii doi şi trei.

Dacă în cadrul primul pilon, cel monetar, se poate vorbi de o puternică coordonare însoţită de o înlocuire a politicilor monetare naţionale şi a celor privind cursul de schimb cu politici comunitare, în privinţa celui de-al doilea pilon, datorită în principal lipsei unui regulament fiscal comun, se poate vorbi de o slabă coordonare şi de slabe performanţe în aplicarea în comun a unor prevederi şi reguli de această natură.

În cadrul Uniunii Economice şi Monetare există mai multe modele de coordonare a politicii economice, în funcţie de modul şi puterea de intervenţie: unul bazat pe reguli obligatoriu de respectat, cel de-al doilea bazat pe reguli orientative şi cel de-al treilea care merge pe principiul coordonării politicilor economice ale statelor membre, fără a presupune existenţa unei baze legale în acest sens.

Primul, creat pentru a impune disciplină financiară, este cel adoptat de Pactul de Stabilitate şi Creştere, bazat pe reguli stricte prevăzute în tratatele Uniunii şi care sunt aplicate prin intermediul unor reglementări formale care obligă la respectarea legii şi, în cazuri dovedite de nerespectare a acesteia, la aplicarea de penalităţi. De menţionat faptul că sancţiunile pot fi acordate numai statelor membre ale zonei euro. Cel de-al doilea, care stă la baza elaborării Cadrului General de Politică Economică, presupune aplicarea unor proceduri, prevăzute în tratate, dar care nu sunt, prin lege, obligatoriu de respectat.

Cel de-al treilea, care merge pe metoda deschisă de coordonare a politicilor economice, ca rezultat al concluziilor Consiliului European, nu obligă, prin lege, la respectarea prevederilor şi nu permite acordarea de sancţiuni financiare.

Privind din perspectivă istorică, Statele membre semnatare ale Tratatului de la Roma nu au fost pregătite, la acel moment, să accepte abandonarea controlului asupra problemelor economice şi monetare în favoarea Comunităţii.

Ca atare, au fost definite obiectivele care urmau să fie atinse prin politicile naţionale, inclusiv cele legate de gradul de ocupare a forţei de muncă, de stabilitatea preţurilor sau de echilibrul balanţei de plăţi, politici a căror elaborare şi implementare a rămas în exclusivitate în sarcina şi sub jurisdicţia statelor membre.

46

Page 47: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

Momentul în care s-a putut vorbi de o politică economică comună este legat de decizia luată de statele membre de trecere spre uniunea economică şi monetară, în 1971, ca urmare a unei rezoluţii a Consiliului şi a reprezentanţilor guvernelor statelor membre.

Condiţia realizării etapelor cerute de către uniunea economică şi monetară a fost convergenţa economiilor statelor membre, o sarcină deosebit de dificil de îndeplinit date fiind disparităţile structurale majore dintre economiile care urmau să participe la acest proces înainte de completarea pieţei interne.

În ciuda eşecului înregistrat, lecţiile primite în acea perioadă au constituit un important stimulent pentru elaborarea şi formularea unei politici economice eficiente.

Convergenţa economică în Uniunea Europeană Spre deosebire de situaţia politicii monetare, statele membre îşi

menţin responsabilitatea asupra politicii economice, în condiţiile respectării principiilor economiei de piaţă deschise în cadrul unui mediu concurenţial corect.

Începând cu 1 ianuarie 1994, politicile economice ale statelor membre sunt coordonate la nivel comunitar. Decizia Consiliului din Decembrie 1990 este direcţionată spre întărirea capacităţii statelor membre de a atinge în mod progresiv convergenţa în privinţa performanţelor economice înregistrate.

În acest context, Consiliul pentru Afaceri Economice şi Financiare (ECOFIN), acţionând pe baza majorităţii calificate, la recomandarea Comisiei, formulează, în fiecare an, un document care cuprinde cadrul general al politicii economice pentru statele membre şi pentru Uniune în ansamblul ei şi raportează rezultatele Consiliului.

Pe această bază, la recomandarea Comisiei, Consiliul prin majoritate calificată, aprobă cadrul general al politicii economice prin care sunt stabilite obiectivele comune legate de inflaţie, finanţe publice, stabilitatea cursului de schimb şi ocuparea forţei de muncă. (art. 99 din TEC).

Acest document se află în centrul coordonării politicii economice a Uniunii Europene.

Consiliul, pe baza rapoartelor întocmite de către Comisie monitorizează dezvoltările economice ale fiecărui stat membru şi ale Uniunii, prin aşa numita monitorizare multilaterală fundamentată pe programele de convergenţă prezentate de către fiecare din statele membre (art. 99.3 din TEC).

Procesul de monitorizare este însoţit şi de o revizuire a politicilor bugetare, cu referire particulară la mărimea şi finanţarea deficitelor.

Monitorizarea multilaterală are drept scop obţinerea de angajamente reciproce din partea statelor membre de a-şi coordona politicile econom

In situaţia în care se constată că politicile elaborate de către un stat membru nu sunt în concordanţă cu cadrul general stabilit, Consiliul poate, pe baza majorităţii calificate, sa facă recomandări statului membru în cauza.

47

Page 48: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

De asemenea, prin unanimitate, Consiliul poate să decidă asupra măsurilor ce urmează a fi luate atunci când se consideră că situaţia dintr-un stat membru prezintă dificultăţi legate de aprovizionarea cu un anumit produs.

In situaţia în care un stat membru se afla în dificultate sau este ameninţat de o situaţie dificilă, din cauze care nu se afla sub controlul acestuia, Consiliul poate, pe baza de unanimitate să decidă, la propunerea Comisiei, acordarea de asistenţă financiară statului membru respectiv (art. 100 TEC).

Intrarea în etapa a treia a uniunii economice şi monetare şi adoptarea monedei euro a legat economiile statelor membre şi mai mult prin adoptarea politicii monetare şi a cursului de schimb comun. Politicile economice şi determinarea nivelului salariilor au rămas în responsabilitatea guvernelor naţionale, in conformitate cu art. 104 din TEC şi cu prevederile Pactului de Creştere şi Stabilitate.

Deoarece dezvoltarea economiilor naţionale are impact asupra perspectivelor inflaţiei în zona euro, ele influenţează condiţiile monetare ale zonei. Din acest motiv, introducerea monedei unice presupune o mai puternica monitorizare şi coordonare a politicilor economice ale statelor membre care formează zona euro. O mai puternică coordonare va putea, în schimb, să contribuie la atingerea obiectivelor propuse prin art. 2 din tratatul EC.

Pentru a asigura creşterea convergenţei şi bunei funcţionări a pieţei interne, statele membre care nu fac parte din zona euro, dar fac parte din mecanismul ratei de schimb trebuie incluse în coordonarea politicilor economice.

48

Page 49: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

CURS 8.CURS 8.

POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂPOLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ

Considerată uneori drept “victimă a propriului succes”, Politica agricolă comună a reprezentat, încă de la crearea ei, una din cele mai controversate politici comunitare. Cu toate că în prezent agricultura utilizează doar 1,8 % din PIB-ul comunitar (spre deosebire de 12% în anii 60) şi acoperă doar 4% din totalul populaţiei active, ea continuă să constituie o sursă de conflicte atât în cadrul Uniunii Europene, cât şi în relaţiile acesteia cu principalii săi parteneri comerciali.

Indiferent dacă e privită la nivel naţional, regional sau mondial, agricultura a reprezentat întotdeauna un segment sensibil al economiei şi a fost şi este privită, şi în prezent, ca o ramură de un tip special, care trebuie protejată şi subvenţionată. Argumentele în favoarea acestei afirmaţii sunt următoarele:

Produsele agricole sunt destinate acoperirii trebuinţelor vitale ale indivizilor; datorită acestui fapt ele reprezintă unul din elementele de bază ale securităţii economice şi, în ultimă instanţă, chiar al supravieţuirii unei economii.

Structurile agricole naţionale sunt legate de structurile sociale. Produsele agricole sunt materii prime într-o serie de ramuri ale industriei uşoare, ca atare existenţa lor determină buna funcţionare a acestor ramuri;

Privită din perspectiva ofertei, piaţa produselor agricole are un grad ridicat de volatilitate, determinat în principal de dependenţa acesteia de factori naturali.

Oferta volatilă se întâlneşte pe piaţă cu o cerere relativ rigidă, ceea ce face ca preţul produselor agricole, lăsat la jocul liber al pieţei, să fluctueze puternic chiar în intervale foarte scurte de timp. Pentru a asigura o relativă stabilitate în acoperirea nevoilor consumatorilor dar şi în veniturile producătorilor a fost nevoie de intervenţii în mecanismul pieţei, atât prin intermediul preţului cât şi prin alte pârghii şi instrumente specifice.

În ultima perioadă se pune accentul pe componenta ecologică a activităţii economice, ori, datorită veniturilor relativ scăzute obţinute în agricultură, comparativ cu cele obţinute în alte sectoare ale economiei, e nevoie de un ajutor din partea statului pentru a asigura componenta ecologică a acestei ramuri.

În privinţa spaţiului comunitar, trebuie menţionat faptul că agricultura a fost întotdeauna un sector protejat şi subvenţionat de către stat. După cel de-al doilea război mondial atenţia acordată agriculturii s-a intensificat în urma experienţei generate de lipsa alimentelor şi a foametei din timpul războiului.

49

Page 50: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

Argumentele în favoarea unei politici agricole comune au fost:a). contrastele existente la nivelul celor şase state membre, în momentul constituirii structurilor comunitare, contraste datorate pe de-o parte unor cauze de natură geografică dar şi modului în care naţiunile europene au tratat de-a lungul timpului problema agriculturii;b). statele bogate au avut tendinţa de a-şi susţine fermierii prin acordarea de subvenţii şi prin preţuri ridicate, în timp ce statele sărace au încercat să atragă la bugetul de stat cât mai multe venituri dinspre sectorul agricol, în special prin pârghii fiscale; c). faptul că, deşi la sfârşitul anilor 60 cei şase membrii fondatori aveau 65 milioane hectare de teren utilizat în agricultură, la o populaţie agricolă de 17,5 milioane de persoane, cu diferenţieri semnificative între statele membre, în sensul că ponderea populaţiei agricole era de 33% în Italia, 25% în Franţa, 20% în Belgia, în timp ce agricultura producea 36%din PIB-ul Italiei, 30% din cel al Franţei şi 15% din cel al Germaniei, producţia agricolă acoperea numai 85% din nevoia de hrană a celor şase;d). diferenţe semnificative atât din punct de vedere al dimensiunilor cât şi al randamentelor fermelor europene comparativ cu cele din Statele Unite; astfel, fermele din Statele Unite aveau o dimensiune medie de aproximativ 20 de ori mai mare decât cele europene; un fermier american hrănea 50 de locuitori, în timp ce unul european hrănea 10 locuitori.

Formarea pieţei unice s-a realizat sectorial, deci trebuia inclusă şi agricultura. Discuţiile iniţiale s-au purtat asupra includerii sau nu a agriculturii în procesul de integrare a pieţelor naţionale europene. Excluderea beneficia de argumente teoretice cum ar fi acela că o structură integrativă nou creată nu poate fi net avantajoasă decât atunci când, conform teoriei vineriene, e formată din economiile cu structuri concurenţiale şi niveluri comparabile de dezvoltare. Cum sectoarele agricole ale ţărilor europene erau caracterizate de o puternică eterogenitate lansarea lor într-un regim de liber schimb specific pieţelor comune fără o completare legislativ instituţională specifică ar fi accentuat disparităţile existente. Interese politice şi economice au determinat includerea agriculturii în procesul construcţiei europene şi aplicarea unei politici comune prin care agricultura avea să devină expresia cea mai fidelă a principiilor de funcţionare şi existenţă a unui sistem integrat.

Existenţa pieţei unice a lărgit sfera de desfacere a produselor în interior, obligând la specializarea producătorilor, cu efecte asupra creşterii producţiei concomitent cu ieftinirea produselor. Toate acestea au condus la nevoia de a utiliza instrumente comune de protecţie a fermelor şi fermierilor dar şi pentru a stimula desfacerea surplusului în exterior.

Din punct de vedere politic, Politica Agricolă Comună a fost “o afacere franco-germană,” în sensul că Germania şi-a deschis piaţa produselor agricole franceze, iar Franţa produselor industriale germane. Agricultorii din statele europene puternice au reprezentat dintotdeauna o forţă demnă de luat în considerare.

Politica Agricolă Comună a fost creată prin Tratatul de la Roma (art. 38-47, acum art. 32-37) iar principiile de operare au fost stabilite în cadrul Conferinţei de la Stresa, care a avut loc în 1958, şi ale cărei prevederi au fost puse în aplicare începând cu 1962. Această politică acoperă o gamă

50

Page 51: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

largă de activităţi specifice dintre care amintim controlul schimburilor comerciale cu produse agricole, măsuri de susţinere prin preţuri, transferuri ale veniturilor, subvenţii de producţie, fonduri de investiţii nerambursabile, reglementări legate de standardele de sănătate, etc.

Obiectivele Politicii agricole comune, conform articolului 33 din Tratat, sunt:

creşterea productivităţii în agricultură prin promovarea progresului tehnic şi utilizarea optimă a factorilor de producţie, în special a forţei de muncă;

asigurarea unui standard de viaţă decent lucrătorilor agricoli; stabilizarea pieţelor agricole; asigurarea ofertei de hrană la nivel comunitar; asigurarea unor preţuri de consum rezonabile pentru produsele

agricole. Pentru atingerea acestor obiective s-au stabilit, la Stresa, cele două

tipuri de politici:A. politica de control a pieţei care conţine reglementări de

funcţionare a pieţei, organele de intervenţie, reglementări privind concurenţa şi comerţul exterior comunitar;

B. politica structurală, vizând modificări în factorii de producţie, condiţiile de producţie, formarea unor fonduri de finanţare a acestei politici la nivel comunitar.

1. POLITICA DE CONTROL A PIEŢEI

Principiul care stă la baza Politicii agricole comune este acela conform căruia pieţele agricole sunt administrate, instrumentele utilizate în acest sens fiind preţurile, cotele de producţie, subvenţiile şi barierele de import. Reformele recente ale Politicii Agricole Comune au introdus o serie de instrumente noi, cum ar fi suportul financiar direct acordat fermierilor, stimulentele financiare acordate agricultorilor pentru a renunţa la cultivarea pământului etc. Indiferent de natura instrumentelor utilizate, sistemul este, în esenţă, unul care distorsionează piaţa.

Cele trei principii fundamentale ale Politicii Agricole Comune unitatea pieţei realizată prin liberalizarea mişcării produselor

agricole în limitele spaţiului comunitar; preferinţa comunitară realizată prin protecţia de importurile de

produse agricole din afara spaţiului comunitar şi promovarea exporturilor comunitare; acest principiu, care favorizează producătorii, restrânge posibilitatea de alegere a consumatorilor comunitari;

solidaritatea financiară (responsabilitatea financiară comună) conform căruia costurile PAC sunt suportate de către toate statele membre, fără a lua în calcul în mod direct contribuţia pe care au adus-o la bugetul comunitar .

Pentru ca politica de control a pieţei să funcţioneze se utilizează trei tipuri de sisteme de control al pieţei:schemele de garantare şi preţul de intervenţie, care se aplică la 70% din produsele agricole. Schemele de

51

Page 52: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

intervenţie garantează preţul minim la care agenţiile comunitare intervin şi cumpără produse pe care le stochează;formarea liberă a preţurilor pentru un număr limitat de produse;

Principalele instrumente utilizate în cadrul politicii de control a pieţei sunt :

sistemul de susţinere a preţurilor; subvenţiile directe; barierele de import; subvenţiile la export; existenţa unui sistem monetar propriu agriculturii (agrimonetary

system).

Instrumentul pivot utilizat în cadrul sistemului de control al pieţei îl constituie sistemul de susţinere a preţurilor. De menţionat că Uniunea Europeană a stabilit şi utilizează şi în prezent plafoane de preţ pentru aproape toate produsele agricole. De regulă, preţurile astfel stabilite sunt cu 50% până la 100% mai mari decât preţul mondial.

Sistemul de susţinere a preţurilor este format din: preţul de intervenţie, adică preţul la care agenţiile comunitare

cumpără şi stochează produsele de pe piaţă atunci când producţia este excedentară. Nu trebuie confundat preţul de intervenţie cu intervenţia în sine, care e un mecanism de stabilizare a pieţei. Este un preţ unic pentru spaţiul comunitar;

preţul ţintă e format din preţul de intervenţie + diferenţa dintre preţul de piaţă şi cel de intervenţie la care se adaugă costul transportului între zona cu producţia cea mai mare şi cea cu producţia cea mai mică din spaţiul comunitar. Acest preţ e unul care se fixează zilnic şi se speră să se obţină pe piaţa cu producţia cea mai mică;

preţul prag, utilizat pentru importurile de produse agricole atunci când preţul acestora este mai mic decât preţul la care se obţin produsele în spaţiul comunitar şi se calculează ca diferenţă între preţul ţintă şi costul depozitării la care se adaugă costul transportului.

Alături de preţurile menţionate anterior, există şi preţuri specifice unor produse , cum ar fi preţul orientativ (guide price) pentru carnea neprelucrată, preţul de bază (basic price) pentru legume şi fructe, preţul de retragere de pe piaţă (withdrawla price) utilizat pentru legume şi fructe atunci când acestea ating un anumit grad de perisabilitate.

Prin crearea şi utilizarea unor preţuri distorsionate pentru anumite produse agricole s-a încurajat creşterea producţiei acestora, ajungându-se, pe această cale, la obţinerea de surplusuri. Ca atare, au apărut noi pârghii, de data aceasta pentru a reduce susţinerea financiară atunci când se ating ţintele propuse. Din această categorie menţionăm cantităţile maxime garantate, cotele maxime de producţie şi co-responsabilitatea producătorilor în susţinerea costului producţiei obţinute în surplus.

52

Page 53: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

Subvenţiile directe reprezintă ajutoare suplimentar acordate unor produse agricole, de regulă produse marginale, cum ar fi măslinele, viermii de mătase sau anumite tipuri de seminţe.

Barierele de import reprezintă un sistem mixt de taxe vamale aplicate asupra importurilor combinat cu stabilirea unor cote de import asupra produselor agricole. Uniunea Europeană a încheiat, de-a lungul timpului, o serie de acorduri preferenţiale care permit accesul produselor agricole din statele în curs de dezvoltare în regim preferenţial, însă aceste produse, provenind în special din zona mediteraneană nu reprezintă un pericol pentru agricultura europeană.

Subvenţiile de export (sau restituirile la export) reprezintă un mod de a susţine exporturile de produse agricole comunitare pe piaţa externă atunci când costul obţinerii acestora la nivel comunitar e mai mare decât cel de pe piaţa mondială. Acordarea unor astfel de subvenţii este interpretată drept un mod de distorsionare a concurenţei şi penalizată de către Organizaţia Mondială a Comerţului, fapt care a determinat o reducere a cheltuielilor cu subvenţiile de export ale Uniunii de la 55% din totalul exporturilor de produse agricole în 1992 la mai puţin de 10% în 1998.

Sistemul monetar propriu agriculturii a apărut din nevoia de a asigura, şi prin pârghii monetare, stabilitatea preţurilor produselor agricole şi implicit a veniturilor producătorilor agricoli. În esenţă, sistemul se baza pe calculul unor rate de schimb speciale numite “ cursuri verzi” aplicate produselor agricole. Atunci când pe piaţă existau diferenţe între cursurile “verzi” şi cele ale pieţei, prin mecanismul numit compensări monetare (care reprezintă în fapt un sistem de impozite şi subvenţii) se acordau compensaţii producătorilor afectaţi de diferenţele de curs. Sistemul compensărilor monetare a fost înlocuit, în 1992, de aranjamente agro-monetare, prin care se fixau, periodic, ratele de schimb pentru preţurile de decontare ale produselor agricole în interiorul spaţiului comunitar. Începând cu 1 ianuarie 1999, sistemul “banilor verzi “ a fost înlocuit cu mecanismul ratei de schimb, inclusiv pentru statele cele patru state membre care în acel moment nu făceau parte din zona Euro.

2. POLITICA STRUCTURALĂ

Aplicarea acestei politici s-a realizat mult mai lent datorită diferenţelor dintre condiţiile de producţie şi dintre legislaţiile naţionale în domeniul agricol, care trebuiau armonizate. Pentru a da un impuls acestei politici s-au aplicat prevederile Planului Mansholt, care cuprindeau trei grupe de măsuri: administrative, de îmbunătăţire a canalelor de desfacere a produselor şi de eliminare a discrepanţelor în productivitate.

Din prima categorie, cea a măsurilor administrative menţionăm susţinerea financiară a investiţiilor efectuate în scopul introducerii progresului tehnic în agricultură. Instrumentul utilizat în acest sens a fost subvenţionarea dobânzilor şi a unei părţi din investiţii. Alte măsuri vizau dezvoltarea învăţământului agricol, şi susţinerea financiară acordată celor care doreau să-şi închidă afacerile.

53

Page 54: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

Din cea de-a doua categorie menţionăm acordarea de subvenţii fabricilor de lactate, a celor de ambalare a legumelor şi fructelor, producţiei de vinuri, în scopul facilitării accesului acestor produse pe pieţele externe.

3. COSTURILE ŞI BENEFICIILE POLITICII AGRICOLE COMUNE

Dezvoltarea agriculturii comunitare a permis transformarea Uniunii Europene dintr-un importator net de produse agricole la mijlocul anilor 60, în cel de-al doilea exportator de produse agricole la nivel mondial. Acest lucru s-a realizat ca urmare a creşterii productivităţii dar şi ca urmare a susţinerii financiare puternice de care s-a bucurat sectorul agricol în spaţiul comunitar. Aceasta a făcut ca, pe fondul creşterii preţurilor alimentelor într-un ritm mai scăzut decât al preţurilor bunurilor de consum, să se înregistreze o creştere de patru ori a volumului bunurilor agricole tranzacţionate între statele membre.

CosturiControversele legate de Politica Agricolă Comună sunt legate în

principal de aspectele financiare legate de buna funcţionare a acesteia. Se spune că acesta este cea mai costisitoare, birocratică şi risipitoare dintre politicile comunitare dar şi politica cu cel mai puternic caracter protecţionist.Principalele critici aduse acestei politici sunt legate de faptul că:

Este o politică “scumpă” în sensul că utilizează între 45 şi 50% din bugetul comunitar. Dacă în 1965 cheltuielile legate de agricultură reprezentau 8% din bugetul comunitar, în 1969 ele ajunseseră la 80%. Ritmul anual de creştere al cheltuielilor bugetare a fost de aproximativ 90% în primii 15 ani de funcţionare ai Comunităţii, stabilizându-se, la nivelul anilor 90, la aproximativ 7%. Veniturile obţinute din taxele vamale aplicate importurilor sunt depăşite de sumele cheltuite pentru acordarea de subvenţii, achiziţionarea şi stocarea surplusului sau pentru alte cheltuieli legate de exportul produselor agricole;

Este o politică anacronică, în sensul că acele condiţii care existau în momentul creării ei nu mai există . Problema majoră a anilor 60, lipsa de produse agricole s-a transformat în problema surplusului de produse agricole, în condiţiile în care, începând cu 1973 consumul de produse agricole a înregistrat o creştere anuală de mai puţin de 0,5%, iar producţia agricolă în aceeaşi perioadă a înregistrat o creştere de 2% pe an. Problema surplusului de produse agricole a ridicat o serie de probleme, printre care cele legate de stocare şi depozitare cu toate costurile aferente. Rezolvarea problemei surplusului a fost căutată în mai multe direcţii, dintre care exportul acestuia a fost una din alternative. Datorită faptului că preţurile din spaţiul comunitar se situează peste preţurile mondiale, Politica Agricolă Comună a introdus un nou instrument, provenit din sfera politicilor comerciale, numit “restituiri la export” prin care producătorilor agricoli comunitari li se acopere diferenţa dintre

54

Page 55: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

costul obţinerii produsului (mai mare) şi preţul cu care acesta putea fi vândut la export (mai mic).Prin acordarea de subvenţii mascate, UE încuraja practicarea dumpingului cu produse agricole comunitare. După Runda Uruguay a GATT aceste practici au fost interzise;

Consumatorii europeni sunt dezavantajaţi pe de o parte datorită impozitelor pe care le plătesc, din care o parte importantă sunt utilizate pentru susţinerea agriculturii, pe de altă parte datorită preţurilor ridicate ale produselor agricole comunitare comparativ cu cele din alte ţări. Cum între categoriile de consumatori europeni există diferenţa nu numai de la un stat membru la altul ci şi între clasele sociale, consumatorii cu venituri scăzute vor fi dezavantajaţi prin faptul că vor participa cu o pondere mai mare a veniturilor lor la formarea şi susţinerea fondurilor agricole prin faptul că cea mai mare parte a veniturilor lor sunt utilizate pentru hrana acoperită de produse agricole. Utilizarea plafoanelor de preţ determină în fapt o redistribuire a puterii de cumpărare dinspre familiile sărace spre fermierii bogaţi;

Este o politică generatoare de inechitate între categoriile sociale, în sensul că subvenţiile se acordă numai unor categorii profesionale şi nu şi altora din sectoare în care veniturile sunt reduse (cum ar fi mineritul sau industria oţelului);

Este o politică generatoare de inechitate, în sensul că producătorii mari sunt avantajaţi mai mult decât micii producători. Explicaţia constă în faptul că fermele de mari dimensiuni obţin, datorită economiilor la scară, produsele la costuri marginale mai scăzute decât cele ale fermelor de mici dimensiuni. Creşterea producţiei ca urmare a introducerii taxei vamale va determina o creştere a beneficiului marginal şi implicit a celui total, ca diferenţă între preţul intern ( egal cu preţul mondial plus taxa vamală) şi costul marginal. Conform estimărilor Comisiei Europene, la nivelul anului 1994 aproximativ 20% din totalul fermierilor europeni au primit aproximativ 80% din beneficiile PAC,deoarece aproximativ 80% din producţia agricolă provine din fermele de mari dimensiuni;

Datorită caracterului puternic protecţionist, reprezintă o sursă de conflict cu alte state, în special cu Statele Unite;

A generat distrugerea mediului înconjurător prin încurajarea agriculturii intensive şi a supraproducţiilor.

BeneficiiAplicarea Politicii Agricole Comune a indus o serie de costuri de

natură economico-socială dar a şi generat o serie de efecte pozitive. Dintre acestea cele mai importante sunt următoarele:

utilizarea preţurilor prag a permis, prin intermediul preţurilor, creşterea veniturilor fermierilor şi prin aceasta atingerea unui grad de coeziune socială între Europa urbană şi cea rurală. Cu toate acestea, se menţin încă diferenţe semnificative între nivelul veniturilor medii obţinute în agricultură comparativ cu media UE. Astfel, la nivelul anului 1990 venitul mediu al unui lucrător din

55

Page 56: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

agricultură reprezenta mai puţin de 40% din venitul mediu al unui lucrător din UE;

creşterea preţurilor a determinat, pe căile menţionate anterior, o creştere a producţiei agricole, reducând prin aceasta dependenţa de importuri a spaţiului comunitar;

în perioada cuprinsă între 1950 şi 1960 s-a înregistrat o creştere a veniturilor medii mult mai accentuată decât cea înregistrată la nivelul preţurilor produselor agricole ceea ce a determinat o scădere a ponderii cheltuielilor cu alimentele din totalul veniturilor personale

aplicarea unor metode şi tehnologii moderne (inclusiv utilizarea pe scară largă a îngrăşămintelor chimice şi a hormonilor de creştere) a condus la creşterea producţiei dar şi a productivităţii terenurilor agricole. Această modificare a productivităţii nu a fost însoţită de o creştere corespunzătoare a consumului, în condiţiile în care cererea pentru bunuri de subzistenţă este relativ rigidă, motiv pentru care , după 1977, UE s-a transformat din importator net în exportator net de produse agricole.

4. STRUCTURA LEGISLATIV-INSTITUŢIONALĂ ŞI FINANCIARĂ

Instituţiile implicate în operarea Politicii Agricole Comune sunt Consiliul şi Comisia Europeană. Puterea de co-decizie a Parlamentului European nu se aplică agriculturii, în ciuda faptului că propunerea Comisiei din cadrul Conferinţai Interguvernamentale din 1996 a reomandat acest lucru, dar nici în Tratatul de la Amsterdam, nici în cel de la Nisa nu s-a specificat acest obiectiv.

Finaţarea se realizează prin bugetul comunitar, prin Fondul European de Orientare şi Garantare a Agriculturii (FEOGA), fond divizat pe două secţiuni: una de garantare, care acoperă aproximativ 90% din totalul cheltuielilor şi prin care este finanţat sistemul de preţuri şi cel de susţinere a pieţei şi partea de orientare, care acoperă susţinerea financiară acordată ajustării structurilor agricole.

56

Page 57: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

CURS 9.CURS 9.

EXTINDEREA SPRE EST A UNIUNII EUROPENEEXTINDEREA SPRE EST A UNIUNII EUROPENE

În etapele procesului de extindere, privite în dinamica lor, se pot identifica unele similitudini dar şi diferenţe semnificative, dintre care amintim:

Până în prezent, economiile statelor membre admise ulterior formării Comunităţilor, cu excepţia “săracilor” (care erau, în momentul admiterii aproximativ la fel de săraci - privit din perspectiva PIB/locuitor - ca si unele din statele candidate) au fost considerate drept economii de piaţă funcţionale, în ciuda existenţei unui anumit grad de control si centralizare a activităţii economice.

Cea de-a cincea etapă a extinderii a permis intrarea în Uniune a statelor central şi est europene care au aparţinut anterior unor structuri de economie centralizată. Toate statele care au aderat la 1 mai 2004, ca de altfel şi statele candidate pentru 2007, au obţinut statutul de economie de piaţă funcţională într-o perioadă de timp relativ scurtă, în care au avut loc transformări de esenţă datorită cărora se manifestă încă o relativă fragilitate instituţională şi structurală.

În acest context, aderarea lor înseamnă formarea unei structuri economice integrate din economii aparţinând unor sisteme economice anterior diferite, diluând oarecum economia de piaţă consacrată de secole de capitalism.

Integrarea în Uniunea Europeană a statelor din primele patru etape de extindere nu a fost o experienţă integrativă nouă, ele făcând parte, până în momentul în care au devenit membrii cu drepturi depline ai acesteia fie din zona de comerţ liber a AELS, fie din Spaţiul Unic European. Din acest motiv, ele au cunoscut forme, instrumente şi tipuri de integrare proprii economiilor de piaţă.

Etapele anterioare ale extinderii, premergătoare celei de-a cincea, au adus în rândul statelor membre două tipuri de parteneri. În prima categorie intră statele cu venituri scăzute (Grecia, Spania şi Portugalia), a căror intrare a determinat o scădere a venitului mediu al Uniunii şi care au devenit, prin redistribuire bugetară, beneficiari net ai fondurilor Uniunii Europene. De remarcat că atât numărul populaţiei cât şi diferenţa dintre venitul mediu al statelor membre şi a celor care au aderat la UE nu a atins nici măcar jumătate din nivelul celor înregistrate de cele 10 state intrate în structurile comunitare în 2004. În cea de a doua categorie intră state cu un venit peste media pe Uniune (Austria, Finlanda, Suedia) care au crescut venitul mediu net şi au determinat o creştere a contribuţiei la bugetul unional.

Contextul geopolitic în care s-a desfăsurat extinderea spre est a Europei este fundamental diferit de cel al deceniilor anterioare, în care s-

57

Page 58: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

au înregistrat evoluţii ondulatorii si perturbări importante ale ciclului economic care au favorizat tendinţa de integrare în ideea creşterii puterii economice a statelor aspirante prin participarea lor în cadrul unei forme integrative.

Ultimul deceniu a fost ferit de şocuri masive de genul celor declanşate de criza petrolului sau de cea a datoriilor externe, însă a pus pe tapet probleme noi, cum ar fi terorismul cu toate implicaţiile lui economice şi geostrategice. În acest context, extinderea nu mai este privită doar ca un mijloc de exploatare eficienta a resurselor, de lărgire a pieţei şi implicit de creştere a standardului de viaţă, ci ca şi atragerea unor spaţii tot mai ample într-o zonă stabil integrată, în care terorismul şi efectele lui să poată fi mai uşor ţinute sub control sau anticipate.

Creşterea rolului şi a importanţei corporaţiilor transnaţionale în cadrul procesului de integrare globală si regională în ultimele trei decenii a determinat o reconsiderare a poziţiei Uniunii Europene fată de ţările central si est europene. Investitiile străine directe realizate de către companiile multinaţionale din Uniunea Europeană în ţările central şi est europene reprezintă o formă a integrării naturale, informale, pregătitoare a aderării pe care etapele anterioare ale extinderii nu le-au cunoscut.

Uniunea Europeană traversează, în ultimul deceniu, o perioadă de creştere si dezvoltare a procesului integrativ spre noi forme; dacă statele aderate până în prezent şi-au armonizat interesele cu primele etape ale unei Uniuni în formare (zonă de liber schimb, uniune vamală, piaţă comună), în cadrul căreia datorită contextului global al anilor ‘60-70 intrarea lor a însemnat acoperirea lipsei de fortă de muncă şi a unor pieţe de desfacere croite pe măsura dezvoltării dimensiunilor producţiei şi a intensificării schimburilor comerciale, statele care au aderat în mai 2004 şi cele candidate pentru 2007 trebuie să atingă nivelurile de dezvoltare cerute de formele superioare ale integrării: uniunea economică şi monetară si ulterior cea politică.

EXTINDEREA SPRE CENTRUL ŞI ESTUL EUROPEI

Al cincilea val al extinderii Uniunii Europene – de cea mai mare amploare ca număr de ţări a acoperit opt state central şi est-europene: Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania, şi două ţări mediteraneene: Cipru şi Malta. Acestea reprezintă 34% din suprafaţa Uniunii Europene cu 15 membri, 29% din populaţie şi 5% din PIB.

Programul de extindere a fost lansat oficial de Comisia Europeană la 30 martie 1998, când primele cinci state: Ungaria, Cehia, Polonia, Estonia, Slovenia şi Cipru au fost nominalizate pentru începerea negocierilor de aderare.

Un pas important în această a cincea etapă de extindere l-a constituit decizia Consiliului European de la Helsinki din 10-11 decembrie 1999, cu privire la extinderea negocierilor de aderare în vederea includerii Bulgariei, Letoniei, Lituaniei, Maltei, României şi Slovaciei, cât şi pentru a acordarea oficial Turciei a “statutul de candidat”.

58

Page 59: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

Costurile şi beneficiile integrării unei economii într-un spaţiu integrat, cu particularizare a economiilor central şi est europene în Uniunea Europeană pot fi sintetizate în efecte de natură politică, economică şi socială.

Din punct de vedere politic, beneficiile decurg în principal din participarea la procesul decizional, stabilitatea sistemului democratic, creşterea siguranţei cetăţenilor şi consolidarea poziţiei în raport cu terţii.

Din punct de vedere economic, beneficiile sunt date în principal de accesul liber la piaţa unică, care de altfel se poate uşor transforma în cost în absenţa unui grad adecvat de competitivitate, accesul la fondurile structurale şi la fondul de Coeziune, care se îndreaptă spre economiile cu un grad de dezvoltare cuprins în parametri inferiori mediei comunitare, precum şi de creşterea capacităţii de a atrage investiţii străine prin creşterea stabilităţii legislativ-instituţionale dictată de adoptarea aquis-ului comunitar.

Privite prin prisma efectelor generate pe piaţa internă, beneficiile apar ca urmare a efectelor statice de creare şi deturnare de comerţ, a scădere a costurilor de producţie datorate eliminării taxelor vamale, accelerării creşterii economice şi impulsionării ramurilor producătoare de produse pentru export.

Privite din perspectiva politicii de dezvoltare regională, beneficiile înseamnă alături de accesul la fondurile structurale şi la fondul de coeziune transferul de know-how, dezvoltarea infrastructurii regionale şi echilibrarea diferenţelor dintre regiuni.

Efectele generate de adoptarea politicii agricole comune se regăsesc în sprijinul financiar sub forma plăţilor compensatorii şi subvenţiilor la export, creşterii producţiei agricole datorită creşterii preţurilor produselor agricole odată cu alinierea lor la cele comunitare; creşterea exporturilor, dezvoltarea zonelor rurale, creşterea veniturilor populaţiei ocupate în agricultură şi reducerea subvenţiilor acordate de către statul membru.

Apartenenţa la Uniunea Economică şi Monetară va genera, la rândul ei, o serie de beneficii ce derivă în principal din stabilizarea macroeconomică pe termen lung şi din reducerea costurilor de tranzacţionare.

În privinţa costurilor, acestea apar în principal legate de gradul de competitivitate al economiei şi într-o mai mică măsură reprezintă cheltuielile legate de crearea şi formarea aparatului administrativ, armonizare legislativă şi formarea personalului.

Detaliate pe obiective, acestea sunt date, pentru piaţa unică, de creşterea deficitului comercial ca urmare a aplicării tarifului extern comun dar şi ca urmare a aplicării schemelor de preferinţa comunitare din cadrul Sistemului Generalizat de Preferinţe Vamale al Uniunii Europene. Pătrunderea pe piaţa internă a unor produse din terţe ţări, ca urmare a scăderii protecţiei tarifare dar şi a produselor comunitare pot elimina de pe piaţă firmele necompetitive, generând şomaj şi scăderea venitului mediu.

Din perspectiva politicii de dezvoltare regională, costurile sunt date în principal de construcţia instituţională dar şi de eventuala apreciere a

59

Page 60: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

monedei naţionale ca urmare a infuziilor masive de capital, cu efecte negative asupra exporturilor.

Politica agricolă comună va genera o creştere a costului produselor agricole şi implicit o creştere a cheltuielilor pentru hrană ale populaţiei, iar subvenţiile şi plăţile compensatorii pot întârzia restructurarea agriculturii.

60

Page 61: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

CURS 10.CURS 10.

INSTRUMENTELE ASOCIERII ŞI ADERĂRIIINSTRUMENTELE ASOCIERII ŞI ADERĂRII

În perioada ce a urmat evenimentelor politice din centrul si estul Europei de la sfârşitul anilor’80, Uniunea Europeană a încheiat cu ţările aparţinătoare fostului bloc comunist trei tipuri de instrumente de cooperare economica: acorduri de asociere, încheiat cu cele şase ţări din Europa Centrală şi de Est şi cu ţările Baltice, acorduri de cooperare si parteneriat, cu Rusia, Ucraina, Belarus, Kazahstan, şi acorduri de comerţ ţi cooperare cu Albania si Slovenia.

Cele trei tipuri de acorduri prezintă o serie de similitudini în privinţa domeniilor de cuprindere, dar şi un număr important de deosebiri legate în primul rând de complexitatea obiectivelor propuse: în timp ce acordurile de asociere au domenii de cuprindere largi, mergând de la obiective vizând crearea unor forme simple de cooperare până la instituirea unor zone de comerţ liber şi având drept scop declarat pregătirea aderării, cele de comerţ şi cooperare se limitează la prevederi vizând cooperarea economică sectorială şi concesiile comerciale.

Acordul European de Asociere se diferenţiază de celelalte forme instituţionalizate ale cooperării dintre statele candidate şi Uniunea Europeană prin obiectivul politic pe care îl propune - acceptarea statelor candidate ca membrii cu drepturi depline a Uniunii - precum şi prin complexitatea relaţiilor economice pe care le implică: realizarea graduală a unei zone de liber schimb, într-un interval de 10 ani, care să pregătească condiţiile economice de apropiere a economiei statului candidat de standardele cerute de statutul de membru cu drepturi depline.

Acordurile de Asociere, a căror bază legislativă a constituit-o art.113 şi art.238 din Tratatul de la Roma, sunt înţelegeri cuprinzătoare care, aşa cum rezultă din art.1, au drept obiectiv: crearea cadrului favorabil dialogului politic şi relaţiilor politice între UE şi ţările asociate; integrarea treptată din punct de vedere economic, prin promovarea expansiunii schimburilor şi a unor relaţii economice armonioase; oferirea unui suport pentru cooperarea economică, socială, financiară şi culturală; înfiinţarea unor instituţii care să pună în practică asocierea şi să ofere cadrul unei integrări treptate în Uniune.

Se poate spune că Acordurile Europene sunt, sub aspectul conţinutului, acorduri mixte, acoperind nu doar aspecte economice şi comerciale, ci şi dialog politic şi cooperare culturală. Se mai numesc şi “acorduri din a doua generaţie”

Acordurile de Asociere la Uniunea Europeană a ţărilor din Europa Centrală şi de Est au fost semnate începând cu 1991, conform tabelului de mai jos:

61

Page 62: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

Ţara Semnarea acordului european

Intrarea în vigoare a Acordului European

Cererea oficială de

aderare la UE

Bulgaria martie 1993 februarie 1995 decembrie 1995Cehia octombrie 1993 februarie 1995 ianuarie 1996Estonia iunie 1995 februarie 1998 noiembrie 1995Letonia iunie 1995 februarie 1998 octombrie 1995Lituania iunie 1995 februarie 1998 decembrie 1995Polonia decembrie 1991 februarie 1994 aprilie 1994România februarie 1993 februarie 1995 iunie 1995Slovacia octombrie 1993 februarie 1995 iunie 1995Slovenia iunie 1996 februarie 1999 iunie 1996Ungaria decembrie 1991 februarie 1994 martie 1994Turcia septembrie 1963 Decembrie

1964aprilie 1987

Malta decembrie 1970 aprilie 1971 iulie 1990Cipru decembrie 1972 iunie 1973 iulie 1990

Sursa: Centrul de informare al Comisiei Europene în România. Tema europeană 10, Extinderea spre est pe agenda Consiliului European, aprilie 2002.

Criteriile de la Copenhaga

Reuniunea la nivel înalt a liderilor UE de la Copenhaga, în iunie 1993 a lansat promisiunea istorică potrivit căreia ţările din Europa Centrală şi de Est, care îşi exprimă dorinţa în acest sens, vor putea adera la Uniune de îndată ce sunt în măsură să îşi asume obligaţiile de membru, prin îndeplinirea condiţiilor economice şi politice.

Cu această ocazie, au fost specificate clar pentru prima oară condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a deveni membru, cunoscute sub numele de “criteriile de la Copenhaga”. Acestea stabilesc anumite standarde pentru ţările care aspiră să devină membre ale UE:

1. Criteriul politic

a). Stabilitatea instituţiilor care garantează democraţia şi statul de drept;

Ţările care doresc să adere la UE trebuie să garanteze libertăţile democratice(pluralism politic, libertatea de expresie, libertatea religioasă), să înfiinţeze şi să garanteze funcţionarea instituţiilor democratice, a independenţei sistemului judiciar şi a autorităţii constituţionale, să organizeze alegeri libere şi corecte, care să facă posibilă alternanţa la putere a diferitelor partide politice;

62

Page 63: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

b). Garantarea drepturilor omului: aşa cum sunt acestea formulate în Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată de către Consiliul Europei;

c). Respectarea drepturilor şi protecţia minorităţilor: se referă la Convenţia cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, cu privire la respectarea drepturilor individuale ale minorităţilor, la Recomandarea nr.1201, adoptată de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei în 1993, care recomandă, dar nu consideră a fi obligatorie, recunoaşterea drepturilor colective ale minorităţilor.2. Criteriul economic

a). Existenţa unei economii de piaţă funcţionaleAcest criteriu are în vedere crearea economiei de piaţă prin

privatizarea sectorului de stat, liberalizarea preţurilor şi înlăturarea controlului administrativ asupra acestora, asigurarea stabilităţii preţurilor, existenţa unui sistem financiar-bancar suficient de puternic încât să poată colecta depuneri şi să le orienteze spre finanţarea dezvoltării economice; să existe posibilitatea intrării unor ofertanţi pe piaţă (intrarea noilor firme să nu fie împiedicată de către monopoluri sau de către anumite bariere administrative); să existe şi formula ieşirii de pe piaţă prin faliment; să existe un sistem juridic adecvat, care să garanteze proprietatea şi să întărească rolul contractelor; stabilitatea macroeconomică – exprimată prin stabilitatea preţurilor, echilibrul bugetar şi al balanţei externe – să fie prezentă astfel încât să reprezinte suportul unei creşteri economice durabile;

b). Capacitatea de a face faţă presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei din cadrul Uniunii

Acesta este un criteriu foarte complex, care cuprinde ansamblul condiţiilor economice de care depinde competitivitatea – de la prezenţa infrastructurii, a sistemului educaţional, la prezenţa economiei de piaţă funcţionale, a unor politici economice adecvate noilor condiţii, la un grad ridicat de integrare în UE prin comerţ şi investiţii directe. Importante sunt, pentru forţa competitivă a unei ţări, şi structura economică pe ramuri şi tipuri de proprietate, dimensiunea firmelor, etc.

3. Capacitatea de a-şi îndeplini obligaţiile de membru, inclusiv de a adera la obiectivele politice, economice şi la uniunea monetară.

Aderarea la UE, chiar dacă nu presupune ca ţările foste asociate din Europa Centrală şi de Est să înregistreze de la început performanţele necesare participării la Uniunea Economică şi Monetară, se presupune că acestea vor reuşi, într-o perioadă rezonabilă, să evolueze spre atingerea acestor obiective. De asemenea, UE a stabilit prin Tratatul de la Maastricht ca “pilonii” care să sprijine construcţia europeană să fie Uniunea Economică şi Monetară (UEM), Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC), şi coordonarea politicii în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI).

Un asemenea criteriu presupune ca ţările candidate să fie capabile a prelua reglementările şi regulile existente în cadrul Pieţei adică a “acquis-

63

Page 64: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

ului communautaire” – rezultat al peste 40 de ani de evoluţii a procesului de integrare a pieţelor. Preluarea se referă la a dispune de capacitatea administrativă şi juridică pentru transpunerea în legislaţia naţională a reglementărilor comunitare, şi condiţii pentru aplicarea acesteia în practică.

Primul criteriu, cel politic, este considerat a fi o condiţie prealabilă pentru deschiderea negocierilor de aderare, în timp ce celelalte criterii trebuie să fie îndeplinite până momentul aderării. Al treilea criteriu presupune ca noii membri să fie capabili să preia politicile şi reglementările UE (acquis-ul), pe care apoi să le transpună în practică şi să le aplice în mod efectiv.

“Condiţionalitatea” impusă de aceste criterii ce trebuie îndeplinite pentru a deveni membru UE a avut un puternic impact asupra ritmului reformelor în ţările candidate şi le-a conferit un caracter ireversibil. Stabilitatea şi prosperitatea tot mai mare care au rezultat sunt în beneficiul actualilor şi viitorilor membri.

ADERAREA ROMÂNIEI LA UNIUNEA EUROPEANĂ

Despre negocierile de aderare

Ce se negociază?Una dintre condiţiile necesare pentru ca România să adere la

Uniunea Europeană este să adopte şi să pună în practică legislaţia europeană. Legislaţia europeană (denumită acquis comunitar) este împărţită în 31 de domenii (care fac obiectul aşa-numitelor capitole de negociere).

Fiecare capitol este "deschis spre negociere” în momentul în care Uniunea Europeană consideră că România a ajuns la un nivel minim de adoptare a legislaţiei europene din domeniu. Procesul de negociere se referă la adoptarea de câtre România a unor reglementări similare celor europene şi prezentarea unui program detaliat al adoptării întregului acquis din domeniu. După ce se ajunge la o poziţie comună, a Uniunii Europene şi României, capitolul este considerat a fi "închis provizoriu”. Nici un capitol de negociere nu este considerat a fi definitiv închis până în momentul în care toate cele 31 de capitole sunt finalizate. Ultimul capitol care se negociază şi care se închide este capitolul 31 - Diverse care cuprinde reglementările care nu pot fi incluse în nici unul dintre celelalte 30.

De asemenea, atâta timp cât nu se încheie negocierile pentru toate capitole, oricare dintre acestea poate fi redeschis (dacă, spre exemplu, legislaţia europeană s-a modificat şi România nu poate să adopte legi similare până la data aderării, sau în cazul în care România nu îşi respectă angajamentele luate în procesul de negociere).

Negocierile se consideră a fi finalizate numai în momentul în care au fost negociate şi închise toate cele 31 de capitole.

Când au început negocierile?

64

Page 65: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

Martie 1998

Negocierile de aderare au început, în martie 1998, cu şase ţări candidate: Ungaria, Polonia, Estonia, Cehia, Slovenia şi Cipru.

Decembrie 1999

La 13 octombrie 1999, Comisia a recomandat Statelor Membre UE să înceapă negocierile şi cu România, Slovacia, Letonia, Lituania, Bulgaria şi Malta. Această propunere a fost aprobată oficial de către Statele Membre la Consiliul European de la Helsinki, din 12 decembrie 1999. România a început negocierile de aderare, în mod oficial, în februarie 2000.

Cine negociază?

Din partea Uniunii Europene, Comisia Europeană este cea care a fost însărcinată de Statele Membre UE să se ocupe de negocieri. Cu alte cuvinte, România negociază cu Comisia Europeană, în calitatea sa de reprezentant al Statelor Membre UE.

De obicei, la începutul fiecărei Preşedinţii UE (adică, o dată la şase luni), Consiliul de Miniştri al Uniunii anunţă care sunt domeniile care urmează să fie discutate, în perioada următoare, cu ţările candidate.

Din partea României, Guvernul a stabilit ca instituţiile care coordonează procesul de negociere sunt Ministerul Integrării Europene (prin Ministrul Integrării Europene) şi Delegaţia de Negociere a Aderării României la Uniunea Europeană (condusă de un Ministru-Delegat, care îndeplineşte funcţia de Negociator-Şef).

Negociatorul-şef conduce procesul de negocieri, coordonează elaborarea documentelor de poziţie şi urmăreşte progresele făcute de România în punerea în practică a acquis-ului. Ministrul Integrării Europene este responsabil pentru coordonarea tuturor activităţilor de integrare europeana, precum si pentru gestionarea asistentei financiare si tehnice puse la dispoziţia României in procesul de aderare.

De asemenea, pentru fiecare domeniu in parte din acquis-ul comunitar exista, in procesul de negociere, „delegaţii de sector”, care sunt formate din reprezentanţi ai diferitelor Ministerelor sau altor instituţii cu atribuţii in domeniu.

Capitole de negociere

Un capitol de negociere se referă la un anumit domeniu din legislaţia europeană (spre exemplu agricultura sau politica regională). Există 31 de capitole pe care fiecare ţară candidată trebuie să le discute cu Uniunea Europeană, ele reprezentând ceea ce este cunoscut sub numele generic acquis comunitar.

Prin negocieri se urmăreşte ca legislaţia din ţara candidată să fie armonizată cu cea europeană, adică fiecare cetăţean român să aibă aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi cei din Uniunea Europeană. În cursul

65

Page 66: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

negocierilor, ţara candidată (sau chiar Uniunea Europeană) poate să ceară perioade de tranziţie (amânarea pentru o perioadă limitată a aplicării unei anumite prevederi) sau derogări (neaplicarea anumitor reglementări pe teritoriul său).

Un capitol este „provizoriu închis” după ce se ajunge la un acord comun asupra condiţiilor în care ţara candidată o să aderă la Uniunea Europeană. În momentul în care toate cele 31 de capitole sunt închise, se consideră că ţara candidată a adoptat în totalitate acquis-ul comunitar şi are instituţiile necesare pentru aplicarea lui, condiţii necesare pentru aderarea la Uniunea Europeană.

Cele 31 de capitole: Capitolul 1 - Libera circulaţie a bunurilor Capitolul 2 - Libera circulaţie a persoanelor Capitolul 3 - Libera circulaţie a serviciilorCapitolul 4 - Libera circulaţie a capitalului Capitolul 5 - Dreptul societăţilor comerciale Capitolul 6 - Politica în domeniul concurenţei Capitolul 7 - Agricultura Capitolul 8 - Pescuitul Capitolul 9 - Politica în domeniul transporturilor Capitolul 10 - Impozitarea Capitolul 11 - Uniunea Economică şi Monetară Capitolul 12 - Statistica Capitolul 13 - Politica socială şi ocuparea forţei de muncă Capitolul 14 - Energia Capitolul 15 - Politica industrială Capitolul 16 - Întreprinderi mici şi mijlocii Capitolul 17 - Ştiinţa şi cercetarea Capitolul 18 - Educaţie, formare profesională şi tineret Capitolul 19 - Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiilor Capitolul 20 - Cultura şi audiovizualulCapitolul 21 - Politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale Capitolul 22 - Protecţia mediului înconjurător Capitolul 23 - Protecţia consumatorilor şi a sănătăţii Capitolul 24 - Justiţia şi afacerile interne Capitolul 25 - Uniunea vamală Capitolul 26 - Relaţii externe Capitolul 27 - Politica externă şi de securitate comună Capitolul 28 - Controlul financiar Capitolul 29 - Prevederi financiare şi bugetare Capitolul 30 - Instituţii Capitolul 31 - Diverse

Capitolul "Alte teme" nu este tratat similar cu celelalte capitole de negociere. El reprezintă, în termeni practici, capitolul de negociere în care se regăsesc aspectele care deşi nu sunt controversate, nu pot fi incluse în nici unul din celelalte capitole.

66

Page 67: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

Capitolul "Alte teme" cuprindea următoarele aspecte, care au fost negociate şi agreate de câtre ţările candidate la Copenhaga:

1. Aderarea ţărilor candidate la Fondul European de Dezvoltare;2. Participarea şi contribuţia ţărilor candidate la Fondul de Cercetare

pentru Cărbune şi Oţel;3. Subscrierea, de către ţările candidate, la capitalul şi rezervele

Băncii Centrale Europene; 4. Amendarea Statutului Băncii Europene de Investiţii, în vederea

aderării ţărilor candidate; 5. Includerea în Tratatul de Aderare a unei clauze generale de

salvgardare în domeniul economic, a unei clauze specifice de salvgardare referitoare la piaţa internă, şi a unei clauze specifice de salvgardare referitoare la domeniul justiţiei şi afacerilor interne, valabilă pe o perioada de trei ani;

6. Aplicarea si gestionarea regulilor având ca scop punerea în practică, după aderare, a fondurilor de pre-aderare PHARE, ISPA şi SAPARD, în noile state membre;

7. Crearea unei facilităţi de tranziţie pentru dezvoltarea pe mai departe, consolidarea capacităţii administrative şi încurajarea schimbului de bune practici între membrii cu drepturi egale, în beneficiul noilor state membre, după aderare;

8. Crearea unui fond temporar pentru a ajuta statele membre în vederea aplicării acquis-ului Schengen şi pentru controlul la graniţele externe, fond cu o valoare totala de 858.3 milioane Euro, pentru perioada 2004-2006;

9. Eligibilitatea noilor state membre, începând cu 1 ianuarie 2004, pentru finanţări din Fondurile Structurale, anumite fonduri FEOGA şi cele pentru Politici Interne;

10. Aranjamente pentru perioada interimara, între data de 1 noiembrie 2002 (termen de referinţa pentru finalizarea negocierilor) şi data aderării; acquis-ul comunitar adoptat în această perioadă nu este acoperit de negocierile de aderare; în acelaşi timp, ţările candidate care au semnat tratatul de aderare nu sunt încă State Membre propriu-zise;

11. Baza legală pentru gestionarea fondurilor necesare pentru dezafectarea reactoarelor nucleare de la Ignalina (Lituania) şi Bohunice – Unitatea VI (Slovacia);

12. Acordul bilateral între Republica Cehă şi Austria în ceea ce priveşte centrala nucleară de la Temelin;

13. Declaraţia Maltei cu privire la Gozo; 14. Declaraţia Maltei cu privire la neutralitatea ei;15. Protocolul maltez privind avorturile;16. Zonele suverane ale Marii Britanii din Cipru.

67

Page 68: Economie Europeana

Stoica Diana Economie Europeana

68