CAPITOLUL I

ÎNTREPRINDEREA ŞI ECONOMIA NAŢIONALĂ

1.1. Complexul economic naţional

Procesul de dezvoltare economică a unei naţiuni a condus la apariţia unui ansamblu de

ramuri şi activităţi care formează complexul economic naţional ce oferă ţării pe care o reprezintă

a anumită independenţă în funcţie de propriile interese.

Este bine ştiut că economia naţională a apărut ca urmare a unui proces istoric îndelungat şi

este privită ca o multitudine de activităţi productive şi neproductive ce se desfăşoară în cadrul

graniţelor ţării respective. Cele trei elemente definitorii ale economiei naţionale sunt: teritoriul

naţional, populaţia şi resursele.1

Complexul economic naţional este definit ca fiind: “ un agregat economic complex,

entitate de sine stătătoare, care reuşeşte în cadrul şi limitele teritoriale ale unui stat, pe baza

diviziunii sociale a muncii, o reţea de activităţi şi interdependenţe la nivel micro, mezo şi

macroeconomic, coordonate printr-un mecanism propriu de funcţionare, în vederea satisfacerii

trebuinţelor unui popor”.2

Cele mai concludente deosebiri care apar la momentul actual între economiile naţionale nu

sunt nici dimensiunile teritoriale, nici cele demografice sau climaterice, ci nivelul de dezvoltare

economică, relaţiile sociale precum şi structura de ramură şi teritorială.

Mulţi specialişti3 în domeniu au afirmat că reproducţia socială şi-a găsit cadrul cel mai

adecvat de desfăşurare în economiile naţionale contemporane. Acest aspect rezidă în mai multe

deziderate şi anume: diviziunea muncii pe plan naţional; realizarea pe baze comerciale a

schimburilor de activităţi dintre unităţi; mai multe funcţiuni ale economiei sunt organizate la

nivel naţional; fluxurile între diversele componente sunt orientate de către economia naţională,

etc.

Realitate de necontestat este faptul că economia naţională este un sistem real complex,

alcătuit din mai multe componente care se pot grupa în mai multe tipuri de sisteme, mai precis:

1 I.C.Dima, I . Cosmescu – Previziune macroeconomică, Ed. Scridul Românesc, Craiova, 20002 Dicţionar de Relaţii Economice internaţionale, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 19933 I.C.Dima, I Cosmescu – op. citată, p.5.

SISTEME DE SINTEZĂ (sisteme de comandă, sistemul productivităţii muncii, sistemul informaţional economic, sistemul eficienţă - rentabilitate, sistemul financiar şi de preţuri)

Sisteme efectorii (sistemul populaţiei şi forţei de muncă, sistemul producţiei materiale şi a serviciilor, sistemul relaţiilor economice internaţionale, sistemul producţiei materiale şi a serviciilor)

Sisteme finale-cumulative (sistemul indicatorilor, sistemul avuţiei naţionale, sistemul indicatorilor macroeconomici

- sisteme de sinteză (sistemul productivităţii muncii, sistemul de conducere, sistemul

financiar şi de preţuri , etc);

- sisteme efectorii (sistemul forţei de muncă, sistemul cercetării- dezvoltării, sistemul

relaţiilor economice internaţionale, etc.);

- sisteme final-cumulative (sistemul indicatorilor macroeconomici, sistemul avuţiei

naţionale, sistemul bunăstării naţiunii).

Între toate aceste sisteme se realizează o adevărată reţea de legături care poartă denumirea

de fluxuri ce se referă la: fluxurile de forţă de muncă, fluxurile energetice, fluxurile

informaţionale şi fluxuri financiare.

Această multitudine de sisteme şi fluxuri care creează osatura sistemului real al economiei

naţionale poate fi reprezenta schematic astfel:

SISTEMUL ECONOMIEI NAŢIONALE

Figura nr.1.1.

Harta fluxurilor sistemului general al economiei naţionale4

Economia naţională poate fi clasificată atât în plan orizontal, pe sfere, sectoare, ramuri şi

subramuri, cât şi vertical distingându-se astfel trei nivele: microeconomic, mezoeconomic şi

macroeconomic.

Preocupările pentru definirea conceptului de sector primar, secundar şi terţiar sunt extrem

de numeroase şi datează încă din anii ’20 ai secolului XX, când Allan Fischer în lucrarea sa “The

Clash of Progress and Security” apărută în anul 1935, folosind ca şi criteriul de clasificare gradul

de urgenţă al necesităţilor pe care le satisfac aceste sectoare (foarte urgente, mai puţin urgente şi

fără urgenţă deosebită) a delimitat cele trei sectoare ale economiei şi anume:

Sectorul primar care după părerea sa grupează activităţile agricole şi extractive;

Sectorul secundar alcătuit din industriile prelucrătoare;

Sectorul terţiar privit ca totalitatea activităţilor consacrate producţiei nemateriale.

Sociologul Jean Fourastie5, menţine gruparea prezentată anterior însă reuşeşte să

delimiteze cele trei sectoare în funcţie de un criteriu ştiinţific şi anume în funcţie de

comportamentul lor economic. Astfel în sectorul primar include doar agricultura iar în cel

secundar toate celelalte procese productive ce se diferenţiază de agricultură. Sectorul terţiar în

concepţia lui Fourastie cuprinde procesele progresive, economice şi sociale, prin care anumite

activităţi productive sau neproductive îmbracă un caracter de servire a altor activităţi primare şi

secundare. În ceea ce priveşte productivitatea muncii, specialistul mai sus menţionat, aprecia că

aceasta are nivelul cel mai ridicat în sectorul secundar, un nivel peste medie în sectorul primar şi

sub medie în sectorul terţiar. Se mai apreciază faptul că progresul tehnic intervine foarte greoi în

sectorul terţiar, fapt care în prezent nu se mai confirmă.

În ce priveşte ţara noastră s-au elaborat propuneri privind gruparea ramurilor economiei

naţionale în patru sectoare6:

4 Adaptare după I.C.Dima, I. Cosmescu- Operă citată, p.55 Jean Fourastie – Le grand espoir du XX- eme siecle, Gallimard, Paris, 19636 După revista de statistică nr. 9, 1989

Sectorul primar care cuprinde agricultura, silvicultura şi industria extractivă;

Sectorul secundar care include industria prelucrătoare şi construcţiile;

Sectorul terţiar în care sunt cuprinse: transporturile, telecomunicaţiile, circulaţia

mărfurilor, gospodăria comunală şi serviciile de locuinţe, învăţământul, cultura şi arta, ocrotirea

sănătăţii, cultura fizică şi sportul, turismul şi odihna, finanţele, creditul, asigurările, administraţia

şi organizaţiile obşteşti;

Sectorul cuaternar, care cuprind activităţi legate de ştiinţă şi proiectare.

Economia naţională a cunoscut de-a lungul timpului diverse evoluţii care şi-au pus

amprenta asupra situaţiei prezente pe care încercăm să o prezentăm în continuare.

Până la cel de-al doilea război mondial, economia naţională a fost considerată o economie

preponderent agrară, moment după care sectorul industrial cu accent pe industria prelucrătoare şi

grea a cunoscut o dezvoltare asociată cu neglijarea agriculturii şi producţiei de bunuri de

consum. Iniţial acest lucru a dus la o sporire considerabilă a ratei de creştere a producţiei

industriale, însă datoriile externe ridicate acumulate au constrâns evoluţia economiei din ce în ce

mai mult. Aceasta a condus, printre altele la insolvabilitate, limitarea hranei şi la o creştere a

contradicţiilor între consum şi furnizarea de energie şi materii prime. Orientarea spre export şi

reducerea importurilor în vederea plaţii datoriilor externe, a cauzat o scădere şi mai mare a

standardului de viaţă al populaţiei.

În epoca modernă, economiile diferitelor ţări au aşezat la baza dezvoltării lor două tipuri

majore de proprietate, diametral opuse: proprietatea privată şi proprietatea socială socialistă.

Acestea au dat naştere la două modele de dezvoltare: cel al economiei concurenţiale de piaţă,

bazat pe dominaţia proprietăţii private, libertatea de acţiune şi iniţiativă a agenţilor economici şi,

cel al economiei planificate centralizat, bazat pe dominaţia proprietăţii publice, pe alegerea de

către stat a căilor de alocare a resurselor, a strategiilor de dezvoltare. Primul model şi-a

demonstrat viabilitatea, cele mai dezvoltate ţări folosindu-l în continuare. Cel de al doilea model

- existent şi în România până la revoluţia din decembrie 1989 - s-a prăbuşit sub povara

ineficienţei economice directe.

În domeniul sănătăţii, obiectivul prioritar în cadrul reformei este îmbunătăţirea stării de

sănătate a populaţie fapt ce poate fi realizat prin:

echitatea accesului la servicii şi distribuirea echitabilă a poverii economice a finanţării

îngrijirilor de sănătate, inclusiv libertatea de alegere a prestatorilor de servicii medicale,

eficienţa furnizării serviciilor,

corelarea capacităţii de finanţare cu nivelul de dezvoltare a economiei,

creşterea capacităţii Ministerului Sănătăţii în domeniul dezvoltării politicilor de

sănătate, al reglementărilor şi controlul acestui sector, reducându-se intervenţia sa în

administrarea directă a unor activităţi şi instituţii prestatoare de servicii medicale.

Serviciile de asistenţă socială prezintă interes în cadrul reformei prin:

trecerea de la programe cu eligibilitate universală la programe orientate către categorii

specifice ale populaţiei. În ceea ce priveşte sistemul de pensii se are în vedere restabilirea

echităţii inter-generaţii, restabilirea echilibrului financiar al sistemului public de pensii,

complementarea sistemului actual reformat cu tipuri de fonduri de pensii capitalizate.

ocuparea şi protecţia şomerilor prin deplasarea accentului de la măsuri pasive către

cele active, armonizarea legislaţiei muncii cu normele Uniunii Europene,

combaterea sărăciei prin principalul instrument utilizat în acest sens, ajutorul social,

continuarea reformei sistemului de protecţie a copiilor instituţionalizaţi, punându-se

accent pe asistenţa de tip familial, prin întărirea activităţilor de reintegrare familială, de

plasament în centre de asistenţă specifice, a adopţiilor sau plasamentului familial.

1.2. Agenţii economici şi fluxurile activităţii economice

Activitatea economică reprezintă un gen de activitate umană prin care se urmăreşte

satisfacerea, directă şi indirectă, a trebuinţelor de bunuri şi servicii.

Desfăşurarea activităţilor se realizează de către diferite unităţi organizatorice, cunoscute

sub denumirea de subiecte economice (subiect de proprietate, actor economic, agent economic,

întreprinzător). Indiferent de modul în care este interpretat, agentul economic este o persoană sau

un grup de persoane fizice şi/sau juridice care participă la viaţa economică, îndeplinind funcţii

asemănătoare. Potrivit metodologiei internaţionale, în economia de piaţă modernă există şi se

manifestă următorii agenţi economici: firmele (întreprinderile), menajele (gospodăriile),

administraţiile (publice sau private), străinătatea (restul lumii).

Firmele sunt agenţi economici – particulari, publici, mixti – care au ca funcţie principală

producţia de bunuri şi servicii în scop de câştig (profit). Activitatea firmelor presupune

cumpărări de factori de producţie (intrările) şi vânzări de bunuri şi servicii (ieşirile). Intrările şi

ieşirile pe care le antrenează activitatea firmelor generează două categorii de fluxuri:

- de la menaje spre firme circulă acele elemente necesare producţiei de bunuri şi servicii

(munca, capitalul, natura, abilitatea întreprinzătorului). Pentru firme, aceste intrări antrenează

cheltuieli, determinate de plata serviciilor pe cvare le prestează factorii de producţie cumpăraţi.

De asemenea, în aceste cheltuieli, firmele mai includ şi impozitele şi taxele percepute de stat;

- de la firme spre menajele private şi de stat circulă bunurile şi serviciile care sunt destinate

să satisfacă trebuinţele acestora. Pentru firme, aceste ieşiri antrenează venituri, care sunt expresia

monetară a preţurilor pentru bunurile şi serviciile cumpărate de menaje şi guvern, la cere se

adaugă şi subvenţiile de exploatare care vin de la guvern, sub forma transferurilor.

În raport de finalizarea scopului propus – maximizarea profitului – firmele îşi

autoreglează intrările şi activitatea, conform principiului conexiunii inverse.

Fluxurile de intrări se concretizează în cumpărări de factori de producţie de la menaje,

venituri provenite de la menaje şi guvern – pentru bunurile şi serviciile vândute – şi sub forma

transferului de la guvern, de genul subvenţiilor de exploatare.

Fluxurile de ieşiri îmbracă forma vânzărilor de bunuri şi servicii către menaje şi guvern,

şi a cheltuielilor către menaje – pentru serviciile factorilor de producţie (salarii, rentă, dobândă,

dividende) – şi către guvern, sub forma impozitelor, şi taxelor percepute de acestea.

Fluxurile către şi de la firme, de factori de producţie şi de servicii se numesc fluxuri

reale, în timp ce fluxurile de venituri şi de cheltuieli antrenate de acestea formează fluxurile

monetare.

Menajele private (gospodăriile) sunt orice persoană sau grup de persoane care trăiesc sub

acelaşi acoperiş şi funcţionează ca o unitate economică. În calitatea de subiect economic,

menajele furnizează elemente de bază pentru activitatea firmelor, dar şi pentru guvern. Pentru ele

acest flux antrenează obţinerea de venituri, care pentru firme sunt cheltuieli. Totodată, menajele

sunt principalul cumpărător de bunuri şi servicii de consum oferite de firme, efectuând pentru

acestea cheltuieli, care pentru firme, sunt venituri.

Menajele primesc de la guvern transferuri sub formă de pensii, ajutor de neocupare etc.,

şi plătesc guvernului impozit pe venituri, pe patrimoniu etc.

Deci, menajele joacă un dublu rol în cadrul circuitului economic: sunt furnizorul de bază

al tuturor factorilor de producţie pentru desfăşurarea activităţii economice şi, totodată grupul

majoritar de cumpărători din economie.

Fluxul de ieşiri se concretizează în flux de resurse – factori de producţie de la menaje

către firme şi guvern şi un flux de cheltuieli către firme – pentru cumpărarea de bunuri şi servicii

şi către guvern sub formă de transferuri de genul impozitului pe venituri patrimoniu etc.

Fluxul de intrări este format din fluxul de bunuri şi servicii provenite de la firme şi un

flux de venituri: de la firme – pentru serviciile factorilor de producţie şi de la guvern – pentru

serviciile furnizate şi sub forma transferurilor guvernului către menaje – pensii, ajutor de

neocupare etc.

Administraţiile, caracterizează acel agent economic care, în esenţă îndeplineşte funcţiile

de redistribuire a venitului naţional, cu ajutorul serviciilor prestate. Veniturile administraţiilor

provin din prelevările cu caracter obligatoriu asupra veniturilor altor agenţi economici.

Administraţiile cuprind:

- administraţiile publice (ministerele, colectivităţile locale de stat, instituţiile de învăţământ

public, partidele politice)

- administraţiile private care funcţionează pe bază de cotizaţii sau pe bază de subvenţii

(securitatea socială, casele de pensii suplimentare).

În această categorie se include şi statul, ca distribuitor de servicii nonmarfare celorlalţi

agenţi economici – învăţământ public, jusiţie, infrastructură publică rutieră, portuară,

aerodromuri etc.

Guvernul (instituţiile publice) se consideră a fi subiect economic deoarece produce

bunuri publice colective, care sunt puse la dispoziţia celorlalţi agenţi economici, fără un

contraserviciu. Folosirea acestor bunuri colective este legată de funcţionarea şcolilor, întreţinerea

şoselelor, a parcurilor etc. Pentru finanţarea unor astfel de bunuri publice, cea mai mare parte a

surselor o formează impozitele, contribuţiile sociale etc. În timp ce folosirea bunurilor

economice private produse de firme presupune cumpărarea lor, folosirea bunurilor publice, în

general, nu presupune un contraserviciu, ele sunt indivizibile. Pentru a putea să pună la dispoziţia

societăţii bunurile necesare, guvernul cumpără de la menaje factori de producţie şi de la firme

bunuri economice, fapt ce antrenează cheltuieli. Acestea mai sunt determinate şi de o serie de

transferuri pe care guvernul la face către firme şi menaje. Pentru a realiza aceste fluxuri de

cheltuieli, guvernul antrenează un flux de venituri sub formă de impozite directe şi indirecte, de

la firme şi impozite personale de la menaje.

În cadrul guvernului, fluxul de intrări cuprinde cumpărarea de la menaje şi firme, de

factori de producţie, de bunuri şi sevicii şi obţinerea de venituri sub forma impozitelor directe şi

indirecte – de la firme şi a impozitelor personale de la menaje.

Fluxul de ieşiri al guvernului este format din bunurile publice colective puse la dispoziţia

celorlalţi subiecţi economici, fără un contraserviciu şi din cheltuieli sub forma transferurilor către

firme şi menaje şi a cheltuielilor pentru cumpărarea factorilor de producţie, bunuri şi servicii de

la menaje şi firme.

Străinătatea este expresia unui agent economic ce provine din existenţa unor

interdependenţe între diferitele economii naţionale, în cadrul economiei mondiale. În calitate de

subiect economic, străinătatea generează fluxuri de factori de producţie, de bunuri şi servicii

pentru activitatea internă a fiecărei economii naţionale. Un asemenea flux presupune un flux de

venituri şi cheltuieli, ca şi fluxuri financiare internaţionale. Toate aceste fluxuri sunt generate de

activitatea pe care o desfăşoară agenţii economici naţionali în străinătate şi agenţii străini pe

teritoriul ţării, de operaţiunile de import-export, de acordarea şi/sau primirea de împrumuturi.

Se consideră că există şi un gen aparte de agenţi economici care au rolul de intermediar

financiar între ceilalţi agenţi economici. Este vorba de instituţiile de credit, şi de asigurări, din

care fac parte toate băncile, inclusiv banca centrală de emisiune, companiile de asigurări etc.

În cadrul sistemului economic, pe baza interdependenţelor ce se creează între agenţii

economici, totalitatea fluxurilor economice formează circuitul economic.

Desfăşurarea activităţii economice în cadrul fiecărui sistem economic comportă decizii

individuale ale tuturor agenţilor economici. Acesta sunt legate de modalităţile prin care obiectele

activităţii economice (factori de producţie, bunuri economice, servicii şi creanţe) trec de la un

agent economic la altul, cunoscute sub denumirea de tranzacţii.

Fiecare tranzacţie, ce are loc între agenţii economic, este în legătură cu cel puţin una din

activităţile cunoscute: producţia, consumul, formarea patrimoniului şi acordarea sau

primirea de credite.

Pentru fiecare tranzacţie este necesar să se asigure evaluarea într-o anumită unitate

monetară, datarea, adică încadrarea într-o perioadă de timp, şi localizarea, adică stabilirea ei în

spaţiul economic al unei economii naţionale sau în afara acesteia.

Baza evaluării rezultateloe activităţii economice o formează tranzacţiile de piaţă. În afara

acestora, mai sunt şi tranzacţii care nu se realizează prin intermediul pieţei, numite tranzacţii

presupuse (fictive sau invizibile). În acelaşi timp, tranzacţiile mai pot fi unilaterale şi bilaterale.

Cele unilaterale prezintă transferuri de factori de producţie, bunuri, servicii sau creanţe, fără

contraserviciu. În cazul tranzacţiilor bilaterale, transmiterii de factori de producţie, bunuri

servicii şi creanţe îi corespunde o transmitere corespunzătoare, un contraserviciu.

1.3 Locul economiei întreprinderii în cadrul ştiinţelor economice

Ştiinţele disciplinelor economice au ca obiect de studiu domenii bine definite în cadrul

sistemelor microeconomice şi macroeconomice şi macroeconomice. Ele explică desfăşurarea

proceselor economico-sociale şi formulează concepte care sistematizează teoretic şi continuu

realitatea aflată în mişcare. Reconsiderând sistemul ştiintelor economice, marele economist

român Nicolae Georgescu Rongen susţine că omenirea se îndreaptă spre o societate economică,

dar în acest drum paradigme cum ar fi “economia standard” încep să fie puse sub semnul

întrebării, deoarece “anomaliile” se înmultesc7.

Demersurile sale stiintifice vizeaza reconstrucţia din temelii a teoriei şi practicii

economice, ca urmare a schimbărilor calitative şi a consumului ireversibil de energie, ceea ce

impune gestiunea eficienta a resurselor şi protecţia mediului.

Ştiinţele economice au ca obiect de studiu gestiunea eficientă a resurselor

insuficiente (limitate). Marea varietate a resurselor este abordată diferit la nivelul economiei

naţionale de cel al întreprinderilor economice. Dar, funcţionarea armonioasă a economiei

naţionale depinde de funcţionarea întreprinderilor care o compun, între acestea existând legaturi

de interdependenta şi conditionare reciproca.

Economia întreprinderii îşi propune să studieze întreprinderea în complexitatea

funcţionării sale, direct legată de lumea afacerilor. Această disciplină se impune deoarece

întreprinderea este principala creatoare de avuţie naţională, celula economică şi socială de bază a

societăţii moderne.

Pentru acest demers, economia întreprinderii „împrumută” cunoştinţele, metodele şi

tehnicile utilizate de celelalte, mai cunoscute, laturi ale ştiinţelor economice, economie politică,

management, marketing, contabilitate şi finanţe.

Economia politică, de exemplu, este „ ştiinţa amenajării oneroase a lumii exterioare (...),

ea studiază şi exprimă ştiinţific, prin concepte şi instrumente adecvate, motivaţia activităţii

economice şi obiectivele ei, măsoară rezultatela acestor activităţi, le compară şi le controlează în

raport de motivaţie şi obiective”.8 Managementul studiază procesele de organizare şi conducere

în sisteme economice în general, în întreprindere, în special şi relaţiile ce se stabilesc între

7 N. Georgescu Roegen, „Omul şi opera”, vol. I, Ed. Expert, 1996

8 Colecţia ASE – Economia politică, Editura Economică, Bucureşti, 1995, p. 34

componentele sistemului. El îşi propune să identifice legile şi principiile ce guvernează sistemele

studiate şi să conceapă noi sisteme, metode, tehnici şi modalităţi de conducere care să permită

creşterea eficienţei. Marketingul îşi centrează atenţia asupra pieţei cu care întreprinderea vine în

contact. Obiectul de studiu al contabilităţii şi finanţelor îl constituie asigurarea cu mijloace

financiare a activităţii întreprinderii, elaborarea şi urmărirea politicii financiare proprii şi

înregistrarea fenemenelor economice, în expresie bănească, sintetizarea acestor date sub forma

bilanţului.

În paleta disciplinelor economice se mai înscriu şi alte discipline care studiază domenii

de activitate din întreprindere, cum ar fi managementul aprovizionării, managementul resurselor

umane, managementul producţiei, etc., ca şi alte ştiinţe al căror obiect se interferează cu

activitatea întreprinderii ca dreptul, psihologia, sociologia etc.

O definiţie9 a economiei întreprinderii trebuie să aibă în vedere atât obiectivele pe care şi

le propune, cât şi mijloacele utilizate pentru atingerea lor. Trebuie luate în considerare atât

domeniile de activitate ale întreprinderii cât şi modul său de funcţionare. Putem defini economia

întreprinderii ca fiind disciplina care integrează organic cunoştinţe de economie politică,

management, marketing, contabilitate, finanţe, costuri, resurse umane, precum şi ale dreptului,

psihologiei şi sociologiei şi prezintă unitar întreprinderea sub aspectele obiectivelor sale, ale

structurii sale, ale mijloacelor de care dispune şi ale utilizării lor eficiente, ale funcţionării sale

complete.

În condiţiile realităţii economice actuale, care devine tot mai complexă economiei

întreprinderii îi revine sarcina să armonizeze interesele întreprinderii cu ale comunităţilor din

care fac parte şi ale societăţii româneşti devenită în acelaşi timp europeană. Maximizarea

profitului, scop al fiecărui întreprinzător, trebuie realizată în condiţiile asigurării motivării pentru

angajaţii proprii, dar şi în condiţiile unei concurenţe acerbe care pune pe primul plan

consumatorul, siguranţa şi securitatea sa.

Creşterea profitului trebuie abordată nu doar ca funcţie matematică ci mai ales din optica

clienţilor, care sunt cei care decid, în final, dacă întreprinderea justifică prin calitatea şi preţul

produselor oferite, consumul de resurse materiale, financiare şi umane antrenat.

Să nu uităm că economiile naţionale se confruntă în prezent cu criză a materii prime

neregenerabile, cu apariţia de materiale şi surse energie noi, neconvenţionale, care pot asigura

9 Mihai Vărzaru – economia întreprinderii. Noţiuni fundamentale, Editura Universitaria, Craiova, 2007, p.42

atât reducerea costurilor dar şi satisfacerea necesităţilor atâta timp cât sunt implementate

tehnologii noi.

Trebuie să subliniem că toate aceste probleme ce cad în sarcina economiei întreprinderii

trebuie rezolvate în condiţiile asigurării unei dezvoltări durabile, prietenoase cu mediul ambiant,

care să permită generaţiilor viitoare să beneficieze măcar de aceleaşi condiţii.

ÎNTREPRINDEREA – ENTITATE ECONOMICĂ ŞI SOCIALĂ

2.1. Rolul întreprinderii în societate

Întreprinderea are un rol hotărâtor în dezvoltarea economică a oricărei ţări, în

determinarea potenţialului acesteia, întrucât la acest nivel se crează substanţa economică. De

costurile cu care se obţin produsele şi serviciile, de calitatea acestora şi de capacitatea

întreprinderilor de a comercializa profitabil, depind în realitate puterea economică şi nivelul de

trai al unei ţări.

Într-o societate industrializată, întreprinderea este considerată, pe drept cuvânt,

principalul producător de bogăţie. Deşi unanim recunoscut, acest rol este privit în mod diferit, în

funcţie de tipul de analiză economică efectuată.

Astfel, acest rol, poate fi analizat:

- într-o optică naţională, macroeconomică, urmărind să clarifice în ce măsură

participă întreprinderea la producţia naţională, la venitul brut;

- la nivelul întreprinderii, într-o optică microeconomică, urmărind să clarifice cum

poate întreprinderea (adică proprietarul acesteia de fapt) să maximizeze venitul obţinut din

vânzarea producţiei;

- într-o optică mai recentă, optica mezoeconomică care nu este altceva decât o

analiză intermediară între microeconomie şi macroeconomie. Ea îşi propune să determine cum se

poate maximiza venitul obţinut în cadrul unei industrii, în cadrul unei regiuni sau a unui grup de

întreprinderi.

Deci, dacă sintetizăm cele afirmate anterior, obţinem următoarele informaţii: abordarea

macroeconomică are ca scop urmărirea prin analiză a maximizării bogăţiei naţionale;

microeconomia are ca scop urmărirea prin analiză a maximizării venitului proprietarilor

întreprinderilor iar mezoeconomia are ca scop urmărirea prin analiză a maximizării venitului

obţinut în industrie, într-o regiune sau de către un grup de întreprinderi.

Starea de sănătate a întreprinderilor influenţează mediul extern în ambele sensuri

posibile: al evoluţiei sau al involuţiei.

Întreprinderile competitive contribuie pe de o parte la dezvoltarea regiunii din care fac

parte, în acelaşi timp producând efecte benefice pentru angajaţii proprii şi pentru colaboratori,

clienţi şi furnizori.

Întreprinderile care din diferite motive nu se adaptează – fie nu şi-au ales bine

produsele şi în consecinţă nu există cerere pentru acestea, fie au supraestimat cererea, fie nu şi-au

fundamentat segmentul de piaţă căruia i se adresează, fie produsele nu sunt competitive atât din

punct de vedere al calitătăţii cât şi al preţului – vor atrage un declin al întregului mediu în care

acţionează.

Responsabilitatea pentru calitatea mediului extern este deci nu numai a statului care

prin reglementări creează cadrul de desfăşurare al activităţii economice, dar şi al fiecărei

întreprinderi, care printr-o activitate ineficientă afectează personalul angajat, partenerii de afaceri

şi existenţa proprie generând în final o risipă de resurse.

Mai mult, întreprinderea are şi o responsabilitate socială prin locurile de muncă pe

care le creează. Apariţia sau dispariţia de locuri de muncă nu este atât de simplă, întrucât ele sunt

însoţite de mişcări de acelaşi sens în amontele sau în avalul unei filiere productive.

Problema locurilor de muncă poate fi o primă sursă de divergenţe între interesele

întreprinderii şi cele ale colectivităţii. Acest lucru explică intervenţia puterilor publice şi a

colectivităţiilor locale (oraşe, municipii, judeţe) în numele interesului local sau naţional.

Crearea de noi locuri de muncă10 poate fi realizată pe mai multe căi, de menţionat

fiind:

creşterea internă a întreprinderii;

o legislaţie favorabilă dezvoltării de noi locuri de muncă;

implantarea de întreprinderi străine;

implantarea de întreprinderi noi.

Creşterea internă este hotărâtă de conducere şi presupune creşterea capacităţilor sale.

Ea depinde de oportunităţile şi de restricţiile mediului ambiant, de personalitatea

managementului de vârf, de gradul de risc al domeniului şi de capacitatea de asumare a riscului

de către echipa de decizie.

Printr-o legislaţie favorabilă statul urmăreşte să determine întreprinderile să angajeze

noi salariaţi, îndeosebi tineri absolvenţi şi şomeri vechi. Ca masuri de revigorare a angajărilor pot

10 Mihai Vărzaru – Economia întreprinderii. Noţiuni fundamentale, Editura Universitaria, Craiova, 2007

fi citate diminuarea cheltuielilor sociale şi a impozitelor, acordarea de subvenţii, acordarea de

fonduri pentru formarea salariaţilor, plata pe o anumită perioadă a unei părţi importante din

salariu etc.

Implantarea de întreprinderi străine reprezintă o altă cale de a crea locuri de muncă.

Din această cauză colectivităţile locale şi administraţiile urmăresc să atragă investiţii prin

acordare de facilităţi de ordin financiar, fiscal, a unor subvenţii.

Statul nu se mulţumeşte numai cu gestionarea socială a şomajului, ci caută să

favorizeze crearea de noi întreprinderi prin intermediul unor măsuri suplimentare, cum ar fi

acordarea de concedii plătite acelor salariaţi care doresc să pornească propria afacere, acordarea

unor ajutoare financiare, cum sunt primele, subvenţiile etc. Crearea de noi întreprinderi poate

avea drept sursă şi procedura incitării salariaţilor unui grup industrial mare la preluarea unor

activităţi în care existau supraefective umane. Pentru a favoriza o astfel de restructurare grupul

industrial acordă ajutoare financiare, tehnice şi organizatorice.

Crearea de locuri noi de muncă implică o responsabilitate atât economică, dar şi

socială. Dacă nu este bine justificată poate crea o risipă de resurse atât materiale cât şi umane. Pe

de o parte crearea de locuri de muncă implică cheltuieli din partea întreprinderii, materializate în

resuse imobilizate iar pe de altă parte implică efecte sociale dat fiind inclinaţia naturală a omului

către consum şi nu spre economie. În contextul actual mondial de societate de consum în care

firmele îşi fac publicitate din ce în ce mai ofensivă, efectele sociale ale iluziei unui loc de mucă

nu pot fi în nici un caz neglijate şi uneori efectele negative pe acest plan pot devansa cu mult

efectele materiale directe.

Pericolul este cu atât mai mare în cazurile în care intervine statul prin măsuri de

subvenţionare incitând dezvoltare întreprinderi care nu pot susţine pe termen lung creşterea

numărului de personal. În aceste cazuri apariţia efectelor negative poate fi întârziată tocmai

datorită sprijinului financiar acordat de stat. În realitate nu puţine sunt situaţiile în care

întreprinderea apelează la programele agenţiilor de somaj pentru a-şi rezolva problemele

financiare, probleme a căror rezolvare este de altă datură, de obicei o deficienţă în funcţionarea

sistemului managerial. Prin organismele sale, statul trebuie să urmărească destinaţia subvenţiei şi

mai ales sustenabilitatea în timp a locurilor de muncă nou create, să susşină în special formarea

pieţelor pe care întreprinderile să-şi poată manifesta creativitatea.

CAPITOLUL III

ÎNTREPRINDEREA - AGENT ECONOMIC

3.1. Întreprinderea – agent economic

Termenul de întreprindere, în general, este folosit sub două accepţiuni:

a) reprezintă un nume sub care apare o persoană fizică sau juridică ce exercită o

activitate economică şi sub care se înscrie în registrul comerţului.

b) desemnează un agent economic care produce bunuri şi servicii destinate pieţei,

indiferent de forma de proprietate şi de organizare.

De-a lungul timpului în teoria economică s-au dat numeroase definiţii noţiunii de

întreprindere dintre care amintim:

“întreprinderea este o celulă economică şi socială specializată în producerea de bucuri şi

servicii oferite pieţei, în vederea satisfacerii cerinţelor clienţilor săi şi obţinerii unui profit”11

(J.P.Lorriaux)

“întreprinderea este o organizaţie de producţie în care se confirmă valorile diverşilor

factori de producţie, puşi la dispoziţie de agenţi distincţi de proprietarul întreprinderii, cu scopul

de a vinde un bun sau un serviciu pe piaţă şi de a obţine, prin diferenţa dintre preţ şi cost, cel mai

mare câştig monetar posibil”12 (Fr.Perroux)

“întreprinderea este un organism structurat autonom, care realizează bunuri şi servicii în

vederea satisfacerii cerinţelor exprimate pe piaţă de către consumatori, sau de către alte

întreprinderi”13 (J. Peyrelevade).

“întreprinderea reprezintă o organizaţie autonomă care îşi asigură existenţa şi dezvoltarea

prin fabricarea şi comercializarea unor produse, cu scopul obţinerii unui profit”14 (Constantin

Bărbulescu).

11 J.P. Lorriaux – Economie de l’entreprise, Edition Dunod, Paris, 199112 Ibidem13 J. Peyrelevade – Economie de l’entreprise, Edition Fayard, Paris, 198914 C. Bărbulescu – Economia şi gestiunea întreprinderii, Editura economică, Bucureşti, 1999

Putem spune, deci, că Economia întreprinderii poate fi definită ca fiind studiul

întreprinderii.

Întreprinderea se organizează în toate domeniile de activitate: industrie, agricultură,

comerţ, telecomunicaţii, transport, învăţământ, sănătate, cultură, proiectare, cercetare, etc.

Majoritatea definiţiilor prezentate nu cuprind una din funcţiile esenţiale ale întreprinderii

şi anume aceea de repartiţia veniturilor. În cadrul acestei funcţii, agenţii economici (personal,

administraţie, deţinătorii de capital – asociaţi, bănci, etc.) îşi împart valoarea adăugată realizată

de întreprindere şi o parte a profitului acesteia. Putem sublinia importanţa funcţiei de repartiţie a

veniturilor prin faptul că:

- ea antrenează o mare parte a fluxurilor băneşti ale întreprinderii

- pune în evidenţă contribuţia întreprinderii la susţinerea întregii vieţi ecohnomico-sociale ale

unei ţări, la susţinerea sectoarelor aşa zis “neproductive”.

O altă funcţie a întreprinderii o reprezintă funcţia de producţie, de realizare de bunuri şi

servicii, obiectivul urmărit fiind acela de a realiza un profit după acoperirea costurilor

înregistrate.

Cea de-a treia funcţie a întreprinderii este funcţia de comercializare a bunurilor şi

serviciilor proprii în vederea satisfacerii cerinţelor clienţilor.

Indiferent de domeniul de activitate, firmele au o serie de trăsături comune, acţionează şi

se comportă ca un sistem în cadrul căruia pot fi evidenţiate mai multe subsiteme a căror acţiune

în interdependenţă face posibilă manifestarea unităţii pe piaţa concurenţială. Dintre aceastea

evidenţiem:

a) Sistemul tehnico productiv datorat necesităţii desfăşurării într-un anumit mod a activităţii

firmei. Întreprinderile se deosebesc prin structura proprie, tehnologie de fabricaţie, etc. Prin

prisma acestei trăsături, firmele se grupează în funcţie de modul de folosire a tehnologiei, a

utilizării materiei prime şi a materialelor, după produsele sau serviciile aduse pe piaţă. Aici

este inclusă şi activitatea de inovaţie în domeniu, considerată vitală pentru evoluţia viitoare

a unităţii.

b) Sistemul organizatorico-administrativ, care presupune o organizare structural decizională,

proprie fiecărei întreprinderi. Din acest punct de vedere, criteriile de clasificare sunt

organizarea sistemului decizional ca şi modul de manifestare al puterii: după felul de

proprietate al firmei şi poate fi a proprietarului (pentru firmele particulare, a statului pentru

firmele publice, a acţionarilor în cazul societăţilor pe acţiuni). Centrele de decizie stabilesc

strategia firmei care trebuie să hotărască trei categorii de probleme: stabilirea volumului de

producţie de bunuri şi servicii, preţul acestora corelat cu cerinţele pieţei, potenţialul firmei

ca şi a preţului utilizat pe piaţă a produselor similare şi stabilirea volumului şi structurii

factorilor de producţie, ca şi modul de combinare al acestora în procesul de producţie.

c) Sistemul economico-social în cadrul căruia există obiective economice şi sociale distincte în

sfera activităţilor economice de bază: producţie, distribuirea bunurilor şi serviciilor,

acumularea de capital pentru investiţii, finanţarea diferitelor acţiuni. În cadrul firmei

colectivul de salariaţi ce-şi desfăşoară activitatea pentru producerea de noi valori de

întrebuinţare este formată din grupuri de persoane definite prin nivelul şi structura pregătirii

profesionale, structura scării motivaţionale, atitudinea faţă de realizările firmei, structura

sistemului informaţional, existenţa unui sistem eficient de motivare a personalului, etc.

Sistemul social este determinat de existenţa unei specificităţi sociologice care în limbaj

managerial se numeşte “cultura întreprinderii”, pusă în valoare de managementul japonez

prin caracterul participativ şi stimularea menţinerii unei stări inovaţionale şi de competiţie

permanentă.

Întreprinderea privită ca sistem prezinta o serie de caracteristici care trebuie avute în

vedere pentru a-i asigura functionalitatea, acestea sunt15:

a) întreprinderea este un sistem social , întrucât în cadrul acesteia o componenta esentiala sunt

oamenii (conducatori şi executanti) care actioneaza asupra celorlalte componente (resurse

materiale, energie, capacitati de productie, informatii) pentru a realiza obiectivele propuse; în

ultima instanta, finalitatea sistemului este cresterea bogatiei;

b) întreprinderea este un sistem economic, deoarece reuneste resurse de diferite tipuri

urmărind valorificarea lor optimă (sistem cu raţionalitate);

c) întreprinderea este un sistem deschis, în sensul că are schimburi permanente cu mediul (de

unde îşi procură inputurile şi unde îşi externalizează outputurile).

d) întreprinderea este un sistem organic adaptiv, în permanentă legatură cu mediul de care

este influenţat, dar pe care îl şi influenţeaza, fapt care determină modificarea parametrilor

15 Zahiu Letiţia, Năstase Mircea – Economia întreprinderii, Editura ASE, Bucureşti, 2004

sistemului. Un sistem ai cărui parametri sunt variabili ca raspuns la condiţiile mediului este un

sistem adaptiv;

e) întreprinderea este un sistem dinamic, deoarece îsi modifică starea în timp;

f) întreprinderea este un sistem complex, reunind un mare număr de elemente, subsisteme,

părţi cu funcţii bine precizate;

g) întreprinderea este un sistem cu comportament finalist, cu echifinalitate;

h) întreprinderea este un sistem relativ stabil. dacă o perturbaţie a mediului a

produs variaţia unor parametri, întreprinderea reacţionează pentru a conduce evoluţia în regim

staţionar. În acest scop, în cadrul sistemului întreprindere identificăm un subsistem specific

(subsistemul conducator) având rolul de a pune în practică măsurile corective care să permită

atingerea regimului stationar, a stabilităţii. Obiectivul subsistemului conducător este reglarea

sistemului şi asigurarea funcţionalităţii optime. Dispersia activităţilor (uneori chiar şi a

componentelor sistemului) în teritoriu, ca şi complexitatea proceselor care au loc, fac ca reglarea

să se desfăşoare în condiţii grele, uneori chiar în lipsa unor informaţii pertinente;

i) întreprinderea este un sistem supus proceselor entropice, sub acţiunea cărora se manifestă

tendinţa de dezorganizare. Activitatea de conducere constituie forţa care contrabalanseaza

această tendinţă, asigurând stabilitatea dinamică a întreprinderii;

j) întreprinderea este un sistem probabilist (stochastic) datorită acţiunii factorilor aleatori care

tind să perturbe echilibrul. Menţinerea stabilităţii, preîntâmpinarea şi anihilarea factorilor

perturbatori, evitarea tendinţelor entropice necesită din partea conducerii intervenţii reglatoare

active şi permanente;

k) întreprinderea este un sistem cu autoînvatare (se învaţă în procesul de desfăşurare a

activităţilor economice şi sociale);

l) întreprinderea este un sistem cibernetic. Culegerea informaţiilor despre ieşirea sistemului şi

utilizarea lor pentru corectarea intrării (feed-back, conexiune inversă) este caracteristica

sistemelor cibernetice. Îndeplinirea obiectivelor necesită asigurarea permanentă a intrărilor

prestabilite (cantitativ şi calitativ), corelarea acestora cu procesele tehnologice, urmărirea

transformărilor pe care le suferă intrarile, compararea rezultatelor cu obiectivele;

m) întreprinderea este un sistem autoreglabil şi autoorganizabil. Întreprinderea este un

sistem autoreglabil şi autoorganizabil în care coexistă două tipuri de activităţi: o activitate

tehnico-productivă şi o activitate de conducere. Caracterul de sistem autoreglabil şi

autoorganizabil are la baza conceptul de retroacţiune sau de conexiune inversă (feed-back), care

presupune capacitatea sistemului de a-şi modifica intrările şi starea sa, în raport cu modul în care

ieşirile răspund comenzii sociale. În acest context, întreprinderea abordată în viziune sistemică

este formată dintr-un sistem reglat sau condus (S), în care au loc procese tehnice şi biologice de

transformare a factorilor de producţie în produse finite, conform obiectivelor propuse iniţial şi un

sistem reglator sau conducator (R), care are rolul de a asigura funcţionarea sistemului reglat, în

limitele parametrilor tehnici, organizatorici şi structurali pentru atingerea finalităţii, concretizată

în cererea de produse pe piaţa produselor (P). Sistemul reglator se justifică prin acţiunea

permanentă asupra factorilor entropici perturbatori şi îşi concretizează activitatea în procesul

decizional. Retroacţiunea sau conexiunea inversă se manifestă atât la nivelul întreprinderii

considerată ca sistem, cât şi la nivelul subdiviziunilor organizatorice, ca subsisteme. Fiecare

subsistem îsi are intrările şi ieşirile proprii.

3.2. Tipologia întreprinderilor

Complexitatea vieţii economice actuale, caracterizată de acţiunea concertată a mecanismelor pieţei şi a

intervenţiei statului în economie, crează premisele apariţiei şi funcţionării unei game largi de agenţi economici,

conduşi de interese şi strategii diverse.

Clasificarea lor este importantă atât din punct de vedere teoretic, cât şi practic deoarece:

permite identificarea structurilor cu componente omogene,

permite evidenţierea unor reguli de organizare şi gestiune în vederea obţinerii de

performanţe,

permite evidenţierea unor probleme comune unui grup de întreprinderi,

permite gruparea întreprinderilor în funcţie de interese comune.

Clasificarea întreprinderilor se poate face în funcţie de mai multe criterii: natura

activităţii, dimensiune, forma juridică de organizare sau proprietatea capitalului.

În funcţie de natura activităţii16, întreprinderile se grupează în cele patru mari sectoare ale

economiei.

În sectorul primar sunt incluse întreprinderile al căror domeniu de activitate se încadrează cu

preponderenţă în agricultură, piscicultură, silvicultură şi domeniul extractiv.

16 Mihai Vărzaru – Economia întreprinderii. Noţiuni fundamentale, Ed. Helios, 1999

În sectorul secundar sunt cuprinse întreprinderile cu profil industrial.

În sectorul terţiar sunt cuprinse întreprinderile de servicii şi de distribuţie.

Sectorul cuaternar grupează activităţi economice noi, specifice sectoarelor de comunicaţii, de

informare, de cercetare şi informatică.

Deasemenea, criteriul naturii activităţii crează posibilitatea grupării întreprinderilor astfel:

Întreprinderi agricole, ce pot fi la rândul lor clasificate în:

Individuale (familiale), în cadrul cărora proprietarul lucrează singur, cu familia sau

cu câţiva salariaţi pământul propriu;

În arendă, respectiv întreprinderile în care proprietarul închiriază pământul unui

arendaş, care îl foloseşte în schimbul unei sume de bani (arendă);

În parte, formă derivată din cea anterioară, în care arenda se plăteşte cu o parte din

recoltă.

Întreprinderi industriale, în care se încadrează cele din domeniul industriilor extractive de

minereuri, de cărbune, de petrol, industrii de transfomare;

Întreprinderi de servicii

Întreprinderi de distribuţie

După talia lor, întreprinderile se clasifică în mici, mijlocii, mari şi foarte mari. În gruparea

după dimensiune, criteriile utilizate sunt: numărul de salariaţi, cifra de afaceri, valoarea adăugată

şi capitalurile proprii.

Clasificarea în funcţie de numărul de salariaţi grupeză întreprinderile în următoarele

categorii:

Întreprinderi mici, cu până la 50 de salariaţi

Întreprinderi mijlocii, cu numărul de salariaţi cuprins între 50 şi 500

Întreprinderi mari, cu personalul cuprins între 500 şi 1000 de salariaţi

Întreprinderi foarte mari, al căror personal angajat depăşeşte 1000 de salariaţi.

Libera initiativa şi autonomia întreprinderilor cu capital privat, public şi mixt au nevoie de un

cadru adecvat de manifestare. Un suport esential al liberei initiative este privatizarea

întreprinderilor şi organizarea agentilor economici particulari .

În conditiile economiei de piaţă proprietatea privată este preponderentă faţă de cea

publică. Păstrarea în anumite proporţii a unui sector public este determinată de o serie de cauze

ce ţin de necesitatea asigurării energiei, restructurarea economiei, ocrotirea bogăţiilor naturale

ale solului şi subsolului şi conservarea acestora (petrol, carbune, metale feroase şi neferoase,

metal rare şi pretioase, paduri etc. ), organizarea unor sectoare vitale pentru economie care

necesita investitii mari de capital, cu termen de recuperare îndelungat (centrale atomice şi

electrice, drumuri, transport feroviar, telecomunicatii, exploatari marine şi minerale,

hidrocentrale, lucrari de îmbunatatiri funciare), dar mai puţin atractive pentru capitalul privat.

Sectoarele publice se restrâng în majoritatea ţărilor lumii, inclusiv în ţările aflate în tranziţie la

economia de piaţă.

În aceste condiţii statul este apăratorul interesului public, folosind în acest scop

mijloacele, instrumentele juridice şi pârghiile financiare . Agenţii economici au în acest sens

responsabilităţi directe, legale şi financiare, în care scop trebuie să probeze competitivitate,

inventivitate, capacitate de conducere şi organizare.

În perioada de tranziţie în România s-au constituit, funcţionează şi se

perfecţionează tipuri şi forme variate de agenţi economici, ca:

• agenţii economici organizaţi pe baza liberei inţtiative, cum sunt peroanele

fizice autorizate să desfăşoare activitate independenăa şi asociaţiile familiale;

• societăţile comerciale şi regiile autonome, societatile nationale, constituite

prin reorganizarea unitatilor economice de stat;

• unităţi economice cu capital privat român, român şi străin sau numai strain.

În cadrul legal instituit de Decretul Lege nr.54/1990 s-au organizat, pe baza

liberei initiative , patru tipuri de agenti economici 27:

a) persoane fizice autorizate sa desfasoare activitate independenta;

b) asociatii familiale;

c) asociatii cu scop lucrativ;

d) întreprinderi mici.

În baza Legii 31/1990 societatile cu scop lucrativ şi întreprinderile mici, înfiintate pâna la

17 Dec.1990, s-au reorganizat într-una din formele de societate comerciala stabilite de lege.

Desfasurarea activitatii de productie şi servicii a agentilor economici înfiintati pe baza

liberei initiative se face pe baza de autorizatie. Autorizatia este actul administrativ de autoritate

unilateral, prin care organul competent al administratiei permite unei persoane fizice sau juridice

exercitarea unor drepturi şi asigura apararea drepturilor individuale. Autorizatia pentru

desfasurarea deactivităţi independente de catre persoanele fizice sau de constituire a asociatiilor

familiale se emite de catre primarii şi cuprinde: numele solicitanţilor, adresa, obiectul de

activitate şi alte conditii privitoare la desfăşurarea activitatii. Autorizatia se poate elibera pe baza

testarii capacitatii profesionale de catre organisme abilitate pe lânga primarii sau de catre

organisme profesionale specifice activitatii pentru care se cere autorizarea, cu acordul acestora.

Atestarea capacitatii profesionale se face prin prezentarea de acte doveditoare sau prin

examen, cu mentionarea faptului ca solicitantii au lucrat sau lucreaza în meseriile mentionate în

acte sau în meserii înrudite. Atestarea pe baza de examen pentru persoanele care nu detin acte

doveditoare privitoare la efectuarea unei anumiteactivităţi se face la Inspectoratul teritorial de

munca şi protectie sociala din judetul de domiciliu. Atestarea privind capacitatea profesionala

este obligatorie pentru oate domeniile de activitate.

Procedura de obtinere a autorizatiei pentru desfasurarea unei activitati

independente este urmatoarea:

• se întocmeste cererea de autorizare, la care se anexeaza documentul de

atestare profesionala;

• se obtin vizele de la institutiile abilitate;

• se depune o cerere la primaria (comuna, oras, sector) din localitatea în care

persoana în cauza doreste sa-si deschida unitatea particulara;

• se ridica autorizatia de functionare şi se completeaza declaratia de impunere

pe baza careia se fixeaza impozitul;

• deschiderea, în cazul în care se doreste , a unui cont de disponibilitati la

CEC sau la Banca.

Persoanele fizice autorizate sa desfasoare activitate independenta pot deschide onturi

bancare în lei şi valuta.

Pentru deschiderea contului se prezinta bancii urmatoarele documente: 27 Guvernul a

propus o noua lege (2002) care abroga Decretul – Lege nr.54/1990 ce permite persoanelor fizice

cetateni ai statelor membre ale Uniunii Europene, ca şi cetatenii români, sa desfasoareactivităţi

independente pe teritoriul României, în toate domenii şi ocupatiile şi sa constituie asociatii

familiale din membrii familiei care se gospodaresc împreuna.

• cerere de deschidere a contului;

• copie dupa autorizatia de constituire, eliberata de primarie şi înregistrata la

administratia financiara;

• fisa cu specimenul de semnatura.

Pentru realizareaactivităţilor prevazute în autorizatia de constituire, în vederea

completarii resurselor proprii, persoanele fizice autorizate sa desfasoare activitate independenta

şi asociatiile familiale pot primi credite de la banci pe baza de garantii asiguratorii . Suma

creditului se stabileste pe baza de negocieri cu banca, în functie de o serie de criterii şi indicatori

de bonitate (situatia patrimoniala, cifra de afaceri, rentabilitatea afacerii, garantiile prezentate în

vederea asigurarii rambursarii creditului la scadenta). La negocierea creditului, solicitantul

trebuie sa prezinte:

cererea de credit, situatia veniturilor previzibile, documentatia tehnico-economica de

fundamentare a creditului de investitii, documentele privind dreptul de proprietate etc.

În cazul unui credit care depaseste un anumit plafon, solicitantul prezinta un „studio de

fezabilitate”. Pe parcursul desfasurarii activitatii, banca exercita controlul utilizarii creditului şi

integritatea garantiilor asiguratorii. Solicitantii de credite pot aduce urmatoarele garantii: ipoteca

constituita asupra bunurilor imobile personale şi ale girantilor, înscrisa la notariatul în a carei

raza teritoriala se afla şi alte bunuri în proprietate, cesiunea în favoarea bancii prin care

solicitantul cedeaza (transmite) dreptul sau de creanta cu titlu oneros în cazul în care nu-si poate

achita obligatiile (creditul şi dobânda aferenta).

3.3. Formele societatilor comerciale

În România, conform legislaţiei în vigoare (Legea 31/1990), întreprinderile se grupează în

regii autonome şi societăţi comerciale.

Regiile autonome se înfiinţează în ramurile considerate strategice ale economiei naţionale-

industria de armament, energetică, exploatarea minelor şi a gazelor naturale, poştă şi transporturi

feroviare - prin decizii ale Guvernului României, pentru cele de interes naţional sau ale

administraţiei locale, pentru cele de interes local, în ramurile şi domeniile stipulate expres de

Legea 15/1990, privind reorganizarea unităţilor de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale.

În actuala perioadă de tranziţie pe care o parcurge România, regiile autonome au încă o

pondere ridicată şi un statut special de funcţionare.

Regia este, după cum se precizează prin lege, proprietara bunurilor din patrimoniul său,

trebuind ca activitatea desfăşurată să acopere inttegral cheltuielile şi să asigure obţinerea unui

profit. Se admite depăşirea veniturilor de către cheltuieli numai în cazuri temeinic justificate,

pentru executarea de lucrări şi servicii de interes public la propunerea ministerului de resort, cu

avizarea Ministerului Finanţelor , precizându-se cuantumul şi sursele de acoperire a pierderilor.

Prin actul de înfiinţare a regiei autonome se stabilesc: obiectul de activitate, patrimoniul,

denumirea şi sediul principal.

Regulamentul de organizare şi funcţionare precizează modalităţile principale de organizare

a regiei, inclusiv structura sa organizatorică.

Anual regia întocmeşte buget de venituri şi cheltuieli, bilanţ contabil cu evidenţierea

contului de profit şi pierderi. Din veniturile realizate, după acoperirea cheltuielilor, regia

autonomă constituie fonduri de rezervă, de dezvoltare, social-culturale şi sportive, de

perfecţionare-reciclare, de cointeresare a personalului.

Conducerea de ansamblu a regiei autonome este asigurată de consiliul de administraţie,

compus din 7-15 persoane, dintre care una este directorul sau directorul general al unităţii –

numit prin ordinul ministrului de resort sau prin decizia conducătorului administraţiei teritoriale

locale.

Activitatea curentă a regiei este condusă de un director ganeral sau director, numit de

consiliul de administraţie, cu avizul ministerului sau administraţiei locale care a aprobat

înfiinţarea.

Regiile autonome sunt persoane juridice şi funcţionează pe bază de gestiune economică şi

autonomie financiară.

Societăţile comerciale sunt entităţi economice formate din mai multe persoane fizice şi/sau

juridice numite asociaţi sau acţionari,având cel puţin o trăsătură comună, exprimată într-un

anumit interes, pe baza căruia contribuie la formarea unui patrimoniu social în scopul

desfăşurării unei activităţi oarecare şi a obţinerii de profit. Deşi este o persoană distinctă faţă de

persoanle fizice şi/sau juridice care o compun, drepturile şi obligaţiile societăţii comerciale

decurg din cele ale persoanelor care se află la originea noii persoane juridice.

Societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice.

În practică există două tipuri de societăţi comerciale: societăţi de persoane şi societăţi de

capitaluri. Din combinarea caracteristicilor celor două tipuri a rezultat un al treilea – societatea

cu răspundere limitată.

Societăţile comerciale de persoane sunt organizate în socieăţi în nume colectiv şi societăţi

în comandită simplă, criteriul de departajare fiind gradul de responsabilitate a subiecţilor.

Societatea în nume colectiv (SNC) este o formă primară de asociere, în care obligaţiile

sociale sunt garantate cu petrimoniul social şi cu răspunderea personală şi solidară a tuturor

asociaţilor. Plata datoriilor sociale se face cu răspunderea personală şi solidară a tuturor

asociaţilor. Asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social pot alege unul sau

mai mulţi administratori dintre ei. Acestora li se stabilesc responsabilităţile, competenţele şi

remuneraţia. Majoritatea asociaţilor poate revoca administratorii, sau poate limita puterea

acestora, în afara cazului în care totul este prevăzut prin contractul de societate. Dreptul de a

reprezenta societatea revine fiecărui administrator, în afara cazului în care prin contractul de

societate este prevăzut altfel. În cazul în care contractul de societate dispune ca administratorii îşi

desfăşoare împreună activitatea, deciziile trebuie luate în unanimitate. În cazul în care apar

divergenţe între administratori, deciziile se iau de către asociaţii care reprezintă majoritatea

absolută a capitalului social. Organul de conducere este adunarea asociaţilor, care are ca

principale atribuţii aprobarea bilanţului, alegerea administratorilor, stabilirea bugetului de

venituri şi cheltuieli, fixarea remuneraţiei administratorilor, mărirea capitalului, durata şi

prelungirea duratei societăţii.

Societatea în comandită simplă (SCS) întră în categoria societăţilor de persoane de natură

comercială, caşi SNC. Elementul de noutate constă în apariţia celor două categorii de asociaţi:

comandiaţii şi comanditarii. Obligaţiile sociale ale societăţii în comandită simplă sunt garantate

cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi.

Comanditarii răspund numai până la concurenţa aportului lor. Comanditaţii pot fi una sau mai

multe persoane, cărora li se încredinţează administrarea societăţii. Comanditarul poate îndeplini

servicii în administraţia internă a societăţii, poate supraveghe acţiunile ce se întreprind şi

participă la numirea şi revocarea administratorilor.

Din punct de vedere juridic înfiinţarea unei societăţi în comandită simplă este relativ

uşoară, prin act sub semnătură privată, şi fără să fie impusă o limită a capitalului social. Trebuie

menţionat însă că asociaţii sunt responsabili personal, solidar şi nelimitat de pasivul social al

societăţii

Societăţile de capitaluri se regăsesc în legislaţia actuală a ţării sub două forme: societatea

în comandită simplă şi societatea pe acţiuni.

Societatea în comandită pe acţiuni (SCA) se deosebeşte de societatea în comandită simplă

prin faptul că are capitalul social împărţit în acţiuni. În ceea ce priveşte administrarea

societăţii,aceasta este încredinţată unuia sau mai multor asociaţi comanditaţi. Societatea în

comandită pe acţiuni cuprinde de fapt două societăţi: una în nume colectiv, compusă din

comanditaţi. şi alta de capitaluri, compusă din comanditari.

Societatea pe acţiuni (SA) se caracterizează prin existenţa unei singure

categorii de asociaţi şi divizarea capitalului social în parti denumite actiuni.

Obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social, acţionarii fiind obligaţi numai la plata

acţiunilor lor. Răspunderea patrimonială a acţionarilor pentru obligaţiile sociale este limitată la

valoarea acţiunilor pe care le deţin. Acţiunile societăţii sunt negociabile şi liber transmisibile.

Capitalul SA nu poate fi mai mic de 25 milioane lei, iar numarul actionarilor mai mic de cinci.

Capitalul social este reprezentat prin acţiuni emise de societate. Acţiunea este un înscris, o hârtie

de valoare care reprezinta o cotă fixă, dinainte stabilită, din capitalul unei SA, o hârtie emisă de o

societate comercială care exprimă dreptul de proprietate al celui ce o deţine asupra unei părţi din

valoarea respectivei societăţi comerciale, o valoare mobiliară ce reprezintă participarea la o

societate şi comportă dreptul de decizie şi dreptul la cota parte din profit. Acţiunile pot fi

nominative sau la purtator. Felul acţiunilor este determinat prin actul constitutiv, sau în caz

contrar vor fi la purtator. Acţiunile au o valoare nominală (înscrisă pe acţiune) şi o valoare reală,

reprezentată de preţul la care se vând şi se cumpără la un moment dat.

Dreptul de proprietate asupra acţiunilor se transmite prin declaraţia facută în registrul de

acţiuni al emitentului, subscrisă de cedent şi de cesionar sau de mandatarii lor şi prin menţiunea

făcută pe acţiune. Subscriitorii şi cesionarii ulteriori sunt răspunzatori solidari de plata integrală a

acţiunilor timp de trei ani, socotiţi de la data la care s-a făcut menţiunea de transmitere în

registrul societăţii.

Capitalul social nu poate fi majorat, nu se pot emite noi actiuni, până nu este complet

achitată contravaloarea celor din emisiunea anterioară. Când acţionarii nu au efectuat plata

vărsămintelor, societatea îi invită să-şi îndeplinească aceasta obligaţie printr-o somaţie colectivă

publicată în Monitorul Oficial şi într-un ziar de mare tiraj. Dacă acţionarii nu efectuează

vărsămintele nici în urma acestei somaţii, consiliul de administraţie decide fie urmărirea

acţionarilor pentru vărsăminte restante, fie anularea acestor acţiuni nominative. Decizia de

anulare se publică în Monitorul Oficial, cu specificarea numărului de ordine al acţiunilor anulate.

În locul acţiunilor anulate se emit noi acţiuni purtând acelaşi număr, care sunt vândute. Sumele

obţinute din vânzare se întrebuinţează pentru acoperirea cheltuielilor de publicitate şi vânzare, a

dobânzilor de întârziere şi a vărsămintelor neefectuate, iar eventualele diferenţe se înapoiază

vechilor acţionari. Dacă preţul obţinut nu este suficient pentru acoperirea tuturor sumelor

datorate societăţii sau dacă vânzarea nu are loc din lipsă de cumpărători, societatea se îndreaptă

împotriva subscriitorilor şi cesionarilor. Dacă nici în această fază nu se realizează sumele

datorate societăţii se procedează la reducerea capitalului cu sumele respective. Dreptul de

proprietate asupra acţiunilor la purtator se transmite prin vânzare. Acţiunile sunt indivizibile.

Când o acţiune nominativă devine proprietatea mai multor persoane, societatea nu este obligată

să înscrie transmiterea atât timp cât acele persoane nu desemnează un reprezentant unic pentru

exercitarea drepturilor rezultând din acţiune. De asemenea, când o acţiune la purtător aparţine

mai

multor persoane, acestea trebuie să desemneze un reprezentant comun. Atât timp cât o acţiune

este proprietatea indiviză a mai multor persoane, acestea răspund solidar pentru efectuarea

vărsămintelor datorate.

Societatea nu poate dobândi propriile sale actiuni, nici sa acorde avansuri asupra lor, în

afara de cazul în care adunarea generala a actionarilor hotaraste astfel cu votul actionarilor care

reprezinta doua treimi din capitalul social. Posesorii de acţiuni au dreptul sa participe la

împartirea rezultatelor financiare ale întreprinderii (sa primeasca dividende), inclusiv a activelor

ramase în cazul în care societatea este lichidata. Dividendul este cota parte din profitul net al

unei SA ce se cuvine pentru o actiune, unei parti de fondator sau unei parti (actiuni) industriale.

Înscrisul atasat la fiecare acţiune de capital care da dreptul posesorului lui legal sa

încaseze cota parte din profitul net se numeste cupon de dividend. Actionari pot oferii spre

vânzare actiunile lor pe cale de publicitate. În acest scop întocmesc un prospect semnat de ei şi

de administratori, care cuprinde atât elementele mentionate în contractul de societate şi statut, cât

şi în contul de profit şi pierderi al societatii, dividendele acordate, obligatiunile emise şi

garantiile date. Prospectul în forma autentica se depune la registrul comertului. Publicarea

prospectului este autorizata de catre judecatorul de la instanta teritoriala unde se afla sediul

societatii. Publicarea se face în cel putin doua ziare dintre cele mai raspândite din localitatea

unde se afla sediul societatii. Cumpararile de acţiuni se fac pe baza prospectului de vânzare

semnat de actionari şi administratori şi vizat de judecatorul de la instanta sediului registrului

comertului. Cumparatorii de acţiuni specifica: numele şi prenumele

sau denumirea, domiciliul sau sediul cumparatorului, numarul acţiunilor cumparate, data

cumpararii şi declaratia expresa ca accepta şi cunosc prospectul de vânzare a actiunilor.

Situatia acţiunilor se publica odata cu bilantul anual şi se arata dacă actiunile sunt integral

platite, numarul acţiunilor pentru care s-a cerut, fara rezultat, efectuarea varsamintelor.

Societatea cu raspundere limitata (SRL) împrumuta caracteristici atât de la societatile

de persoane (are o singura categorie de asociaţi şi constituirea se face în conditiile încrederii

reciproce), cât şi de la cele de capitaluri (asociatii raspund în limita capitalului social subscris).

SRL este societatea ale carei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social, iar asociatii

sunt obligati numai la plata partilor sociale. SRL se poate constitui şi atunci când un debitor nu-si

poate continua activitatea , iar creditorii lui nu socotesc oportuna lichidarea grabita şi în

consecinta se asociaza între ei; creditorii debitorului comun pot duce la bun sfârsit fie

exploatarea, fie lichidarea lenta, operatiuni profitabile ambelor parti. Alte motive de asociere

provizorie cu raspundere limitata pot fi în cazul de cesiune a unei creante, exploatarea proprie,

prospectiuni, exploatari, cumpararea şi vânzarea unui fond de comert etc.

În SRL numarul asociaţilor nu poate fi mai mare de 50 iar capitalul social nu poate fi mai

mic de doua milioane lei şi se divide în parti sociale egale, nu mai mici de 100 000 lei fiecare. În

caz de aporturi în natura, acestea pot reprezenta cel mult 60% din capitalul social. Prestatiile în

natura şi creantele nu pot constitui aport. Bunurile ce reprezinta aporturi în natura se transmit în

momentul constituirii societatii. Partile sociale nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile.

Administratorii elibereaza, la cerere, certificatul constatator al drepturilor asupra partilor sociale,

cu mentiunea ca nu poate servi ca titlu pentru transmiterea drepturilor constatate, sub sanctiunea

nulitatii transmiterii.

În cazul în care într-o societate cu răspundere limitată părtile sociale sunt ale unei singure

persoane, în calitate de asociat unic, acesta are drepturile şi obligatiunile adunării generale.

3.4. Constituirea societăţilor comerciale

O caracteristică a unei economii libere de piaţă o constituie procesul dinamic de creare a

noi întreprinderi şi preocuparea conducerii acestora de a asigura menţinerea pe piaţă, în condiţiile

unei puternice competiţii, şi de a urmări, ori de câte ori este posibil, dezvoltarea acestora.

Crearea unei noi întreprinderi viabiile presupune existenţa unui ansamblu de condiţii care

trebuie îndeplinite atât în ceea ce priveşte antreprenorul sau managerul, cât şi demersurile

necesare pentru punerea în funcţiune a întreprnderii şi, ceea ce este foarte important, pentru

asigurarea funcţionării acesteia în viitor, în condiţii de rentabilitate.

Crearea unei noi întreprinderi este un act de curaj din partea viitorului antreprenor sau

manager, care trebuie să depună toată capacitatea şi energia sa şi să folosească toate mijloacele

de care dispune sau pe care le poate atrage (prin împrumut sau prin atragerea unui anumit număr

de asociaţi sau acţionari) pentru transpunerea în viaţă a proiectului.

Pentru a pune în funcţiune o întreprindere, un viitor antreprenor trebuie să aibă dorinţa de

a o crea, să aibă o idee bine conturată cu privire la obiectul de activitate al întreprinderii şi să

dispună, cel puţin în faza incipientă de un minim de mijloace materiale.

O dată precizată ideea cu privire la obiectul constituirii noii întreprinderi, trebuie întocmit

un plan de fezabilitate sau un studiu tehnico-economic prin care să se definească elementele

necesare adoptării deciziei de constituire, cu o bună fundamentare sub raport tehnico-economic.

Într-un astfel de studiu trebuie să se definească, ca elemente principale, produsul, lucrarea sau

serviciile care urmează a fi executate, piaţa de desfacere, modul de cuplare produ-piaţă,

obiectivele comerciale, mijloacele materiale şi resursele umane necesare, forma juridică de

constituire a unei întreprinderii şi analiza, sub raport financiar, a oportunităţii creării

întreprinderii.

În cadrul procesului de definire a produselor, lucrărilor sau serviciilor care urmează a fi

executate de viitoarea întreprindere trebuie analizate calităţile sau funcţiunile care urmează să fie

îndeplinite de noul produs în comparaţie cu produsele, lucrările sau serviciile similare existente

pe piaţă., elementele de noutate pe care le aduc acestea, caracteristicile tehnico-economice,

elementele noi pe care le aduc. Trebuie de asemenea să se definească piaţa căreia se adresează

produsele ca şi cererea estimată. Antreprenorul sau managerul trebuie să poată face o evaluare,

ca volum şi valoare, a posibilităţilor de absorbţie de către piaţa vizată, de a putea preciza

circuitele de distribuire a produselor, lucrărilor sau serviciilor şi a punctelor posibile de vânzare.

Viitorul întreprinzătorul trebuie să precizeze încă de la început obiectivele comerciale pe

care şi le propune. Aceasta presupune acordarea unei anumite denumiri produselor ce urmează a

fi vîndute, asigurarea unei publicităţi corespunzătoare prin alegerea celor mai potrivite canale şi

mijloace de comunicare şi informare a publicului larg. De asemenea, viitorul întreprinzător

trebuie să stabilească încă de la început mijloacele de producţie şi resursele umane necesare în

raport cu obiectul de activitate dar şi cu dimensiunea gândită pentru viitoarea întreprindere.

Proiectul de craere a unei noi întreprinderi trebuie să conţină o analiză financiară a

viitoarei afaceri ţinând seama de forma juridică adoptată pentru viitoarea întreprindere.

Lansarea în proiectul de creare a unei noi întreprinderi trebuie să urmărească realizarea

unui anumit profit ca urmare a investiţiei de inteligenţă, timp, effort, mijloace materiale şi

financiare investite.

Experienţa mondială dar şi realitatea românească a ultimului deceniu recomandă

întocmirea unui plan de afaceri care să cuprindă toate etapele şi resursele necesare transpunerii în

practică a obiectivelor propuse potrivit unei scheme de acţiune construită logic. Astfel, un plan

de afaceri trebuie să conţină:

- Pagina de titlu

- Cuprinsul

- Sumarul executiv

- Afacerea

- Piaţa

- Organizarea şi conducerea

- Planuri financiare

- Eşalonare

- Anexe.

Actele constitutive ale societatilor comerciale difera în functie de forma

acestora:

• societatea în nume colectiv sau în comandita simpla se constituie pe baza contractului de

societate;

• societatea pe actiuni, în comandita pe acţiuni sau societate cu raspundere limitata se constituie

pe baza de act constutiv şi statut. dacă SRL se constituire prin actul de vointa al unei singure

persoane se întocmeste numai statutul.

Actul constitutiv se semneaza de catre toti asociatii, sau în caz de subscriptie publica, de

fondatori şi se încheie în forma autentica. Fondatorii sunt persoanele care au avut un rol

important în constituirea societatii.

Actul constitutiv al societatii în nume colectiv, în comandita simpla s-au cu

raspundere limitata cuprinde:

• Datele de identificare (numele , prenumele, locul şi data nasterii, domiciliul şi cetatenia

asociaţilor );

• Forma societatii, denumirea sediul;

• Obiectul de activitate al societatii;

• Capitalul social subscris şi varsat;

• Asociatii care reprezinta şi administreaza societatea;

• Partea fiecarui asociat la profit şi la pierderi;

• Sediile secundare (sucursale, agentii sau alte unitati fara personalitate juridica puncte de lucru);

• Durata societatii;

• Modul de dizolvare şi de lichidare.

Actul constitutiv al societatii pe acţiuni cuprinde:

• Datele de identificare;

• Forma, denumirea, sediul;

• Obiectul de activitate al societatii ;

• Capitalul social subscris şi varsat;

• Valoarea bunurilor constituite ca aport în natura;

• Numarul şi valoarea normala a actiunilor, cu specificarea dacă sunt nominative sau la purtator;

• Numele şi prenumele, locul, data nasterii şi cetatenia, domiciliul administratorilor persoane

fizice şi cenzorilor;

• Clauze privind conducerea, administrarea, controlul gestiunii şi functionarea societatii;

• Durata societatii ;

• Modul de împartire a profitului şi de suportare a pierderilor;

• Sediile secundare (sucursale, agentii, reprezentante etc.),

• Avantajele rezervate fondatorilor;

• Actiunile comanditarilor în societatea în comandita pe actiuni;

• Operatiunile încheiate de asociaţi în contul societatii;

• Modul de dizolvare şi de lichidare a societatii.

La constituirea societatii pe acţiuni prin subscriptie publica fondatorii vor întocmi un

prospect de emisiune, semnat de catre acestia în forma autentica care va fi depus la registrul

comertului din judetul unde se va stabilii sediul societatii.

Societatea comerciala este persoana juridica la data înmatricularii în registrul

comertului, dupa care se publica în Monitorul Oficial al României pentru evidenta fiscala, cu

mentionarea numarului de înmatriculare. Societatile comerciale pot crea filiale, care au forma de

societati comerciale cu personalitate juridica şi au regimul juridic al formei de societate în care s-

au constituit.

Spre deosebire de filiale, sucursalele nu au personalitate juridica şi se înfiinteaza în

aceeasi localitate cu societatea fondatoare. Reprezentantii societatilor şi sucursalelor sunt obligati

sa depuna la oficiul registrului comertului semnaturile lor , în termen de 15 zile de la data

înmatricularii societatii, dacă au fost numiţi prin actul constitutiv.

CAPITOLUL IV

MEDIUL ŞI INFLUENŢA ACESTUIA ASUPRA ÎNTREPRINDERII

4.1. Consideraţii teoretice privind mediul ambiant al firmei

Parte componentă a economiei şi societăţii, firma considerată un sistem complex şi

dinamic, prezintă multiple legături cu mediul în care există şi îşi desfăşoară activitatea pentru

care a fost constituită. În perioada actuală, firma a căpătat din ce în ce mai mult caracterul de

sistem deschis fapt care se poate explica atât prin faptul că recepţionează şi este influenţat de

transformările produse în mediu cât şi prin aceea că la rândul său, firma prin intermediul

bunurilor materiale şi a serviciilor pe care le realizează influenţează mediul în care acţionează.

Deci putem aduce în continuare ca o întărire a celor spuse mai sus, părerea unui mare specialist

în domeniu care spunea că firma “este un complex ce se organizează în viaţa socio-economică, în

calitate de ansamblu de sine stătător aflat însă în continue şi multiple legături cu mediu”17.

În demonstrarea importanţei desăvârşite a cunoaşterii mediul ambiant al oricărei

întreprinderi care funcţionează într-o economie de piaţă au fost aduse următoarele argumente18:

O unitate economică poate satisface anumite categorii de nevoi, atât cantitativ cât şi

calitativ doar în condiţiile în care cunoaşte şi ia în considerare evoluţiile mediului ambiant;

Realizarea unor strategii şi politici de firmă realiste care să asigure calitate şi

profitabilitate activităţii desfăşurate de aceasta, impune includerea evoluţiei factorilor de mediu

corespunzător situaţiei date;

În lipsa considerării factorilor de mediu, nici o unitate economică nu poate aprecia

corect şi nu poate să-şi asigure resursele umane, materiale, financiare şi informaţionale de care

are nevoie pentru funcţionarea şi dezvoltarea sa;

Pentru asigurarea unor subsisteme organizatorice şi informaţionale eficace, cât şi

pentru adoptarea şi aplicarea de decizii şi acţiuni este imperios necesară cunoaşterea evoluţie

factorilor de mediu care ne permite să apreciem necesităţile şi oportunităţile prezente şi de

perspectivă ale mediului ambiant;

17 I.C. Dima – Economia şi gestiunea firmei, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, p. 5118 O. Nicolescu, I. Verboncu – Management, Ed. Economică, Bucureşti, 1995, p. 57

Mediul ambiant al firmei este un concept extrem de disputat în teoria economică a

domeniului, cunoscând o mulţime de definiţii. Însă unii specialişti consideră că este un aspect

încă neelucidat dată fiind complexitatea mediului precum şi elementele sale componente extrem

de numeroase alături de legăturile existente între ele. Nu de puţine ori au fost realizate

suprapuneri a doi termeni extrem de diferiţi şi anume mediul ambiant şi mediul înconjurător.

Pentru delimitarea acestor două noţiunii mai mulţi specialişti au încercat diverse definiţii

în care arată diferenţele dintre acestea.

Mai precis, academicianul Mihai Drăgănescu spunea “…..dacă ne gândim la om nu este

greu de observat că pentru el principalul mediu ambiant este societatea. Mediul social cuprinde

două mari componente: un mediu tehnologic şi un mediu interuman. … Prin mediu înconjurător

pentru om înţelegem şi societatea, în timp ce prin mediul înconjurător pentru societate înţelegem

numai mediul înconjurător natural deoarece tehnologicul este social”19.

În concepţia unor specialişti francezi, mediul ambiant al firmei “este constituit din

ansamblul organizaţiilor, actorilor şi factorilor a căror existenţă este susceptibilă de a influenţa

comportamentul şi performanţele întreprinderii”20.

Este bine cunoscut faptul că mediul ambiant este o noţiune extrem de complexă, fiind

alcătuit din “elemente de natură: politică, socială, economică, tehnologică, juridică, etc. care se

manifestă pe plan naţional şi internaţional şi acţionează asupra firmei nu în mod izolat ci în

strânsă lor interdependenţă”21.

Deci, şansele oricărei unităţi economice de a-şi atinge obiectivele pe care şi le-a propus şi

de a continua activitatea corespunzător acestora, depind atât de capabilităţile ei umane,

financiare, tehnologice şi manageriale, cât şi de interdependenţele pe care le are cu o multitudine

de elemente care în ansamblul lor alcătuiesc ceea ce este denumit generic mediu.

Multitudinea elementelor componente ale mediului sunt surprinse cel mai bine în

definiţie profesorului O. Nicolescu care spune: “Astfel, mediul ambiant cuprinde toate

elementele exogene firmei, de natură economică, tehnică, politică, demografică, culturală,

ştiinţifică, organizatorică, juridică, psiho-sociologică, educaţională şi ecologică ce marchează

19 M. Drăgănescu – O posibilă definire a mediul înconjurător, Revista Economică, nr.33/1985 20 Ch. Mathe – Politique generale de L’Entreprise: Analyse et Management Stategiques, Edition Economica, Paris, 1987, p.8721 I.C. Dima – Management, Ed.AGIR, Bucureşti, 2000, p.17

stabilirea obiectivelor acesteia, obţinerea resurselor necesare, adoptarea şi aplicarea deciziilor de

realizare a lor”22.

O altă definiţie extrem de precisă a mediului ambiant este: “Mediul firmei reprezintă

ansamblul fenomenelor, situaţiilor, forţelor externe şi oricăror alte forme de manifestare a

acestora care formează cadrul de existenţă şi de acţiune al firmei”.23

Caracteristicile cele mai importante ale mediului ambiant al firmei pot fi sintetizate în:

1. unicitate, caracteristică ce desemnează faptul că orice unitate economică are mediul

său propriu individualizat şi irepetabil, adică dacă două firme au un profil extrem de

asemănătoare, totuşi mediile de lucru sunt diferite;

2. dinamism, fapt demonstrat de schimbările repetate şi diferite pe care le suportă

elementele componente;

3. sensibilitate la influenţă, trăsătură ce rezidă în faptul că pe lângă aceea că mediul

determină activitatea firmei, acesta suportă la rândul său influenţele acesteia care sunt

proporţionale cu mărimea sa, cu volumul afacerilor sale, poziţia deţinută în cadrul domeniului în

care acţionează. Cunoaşterea acestei trăsături a mediului ambiant dă posibilitatea firmei de a

descoperii zonele cele mai sensibile şi oportunităţile pe care acesta le oferă.

Dacă analizăm circumstanţele în care îşi desfăşoară firma activitatea precum şi felul în care

este influenţată de către acestea, se pot deduce trei tipuri de mediu şi anume:

mediul stabil care în concepţia unor specialişti există doar teoretic şi presupune

adoptarea unei structuri care nu poate fi modificată pe termen scurt şi mediu, iar direcţiile de

acţiune vizează specializarea capitalului uman;

mediul schimbător, este un mediu specific domeniilor serviciilor şi construcţiilor şi se

caracterizează prin diverse modificări, de amplitudini diverse şi de cele mai multe ori previzibile

prin utilizarea unor metode adecvate de anticipare a producerii lor;

mediu turbulent, caracterizat prin modificări greu de anticipat şi extrem de frecvente,

cu incidenţe majore asupra unităţii economice. Rezistenţa la schimbări a firmei este dată de

însuşi confruntarea ei cu un asemenea mediu, iar în perioada de adaptare, dinamismul managerial

este deosebit. Acest tip de mediu este cel mai des întâlnit în ramurile de vârf ale economiei, celor

22 O. Nicolescu – Management, Ed. Economică, Bucureşti, 1995, p. 6023 C. Russu – Management strategic, Ed All Back, Bucureşti ,1999, p.11

de înaltă tehnologie, caracterizate printr-un grad de înnoire a produselor extrem de ridicat şi

tehnologie de ultimă generaţie.24

După părerea lui I. Ansoff25, principalii factori care determină nivelul de turbulenţă al

mediului firmei se referă la: rapiditatea schimbărilor, variaţiile pieţei, preferinţele clienţilor,

cerinţele organismelor guvernamentale sau ale grupurilor de presiune.

Luând în calcul cele mai recente abordări referitoare la mediu, se poate afirma că acesta

este un ansamblu de “actori” şi grupuri de interese (stokeholders26) care include proprietarii sau

acţionarii, managerii, salariaţii, furnizorii, clienţii, băncile, statul, comunitatea locală, etc.

Aceştia pot fi afectaţi de modul de concepere şi desfăşurare a activităţii întreprinderii şi, la rândul

lor, dispun de diferite mijloace de control asupra acesteia.

Astfel, dacă conform concepţiilor tradiţionale, scopul final al oricărei unităţi economice era

satisfacerea intereselor acţionarilor, astăzi trebuie să se aibă în vedere şi armonizarea diferitelor

interese ale stokeholderilor. Deci, întreprinderile vor trebui să depăşească situaţia în care

răspundeau în mod pasiv constrângerilor interne şi externe, şi să se orienteze spre răspunsul

selectiv, în funcţie de importanţa resurselor, gradul de control al diferitelor grupuri de interese

asupra utilizării şi distribuţiei lor, existenţa altor surse alternative şi posibilitatea de a apela la

acestea, etc.

În actuala perioadă mediul ambiant al întreprinderii a dobândit o sferă mai largă de

cuprindere, cu care întreţine mai multe tipuri de relaţii, care după climatul în care se dezvoltă şi

statutul partenerilor, pot fi de mai multe categorii, mai precis concurenţiale, de colaborare, de

alianţă sau dominare. Aceste relaţii sunt surprinse în schema de mai jos, adaptată după J. Ch.

Mathe:

24 J. Stoner – Management, Prentice Hall Inc., London, 1978, p.326-32925 I. Ansoff – Strategie du developpement de l’entreprise, Les Editions d’Organisation, Paris, 1989, p.21826 termen adoptat ca adaptare dată fiind dificultatea în traducere, se referă la totalitatea persoanele fizice sau juridice , precum şi grupuri ale acestora care au interes sau o implicare personală sau emoţională directă într-o firmă, grup de firme sau industrie.

Relaţii în afara pieţei

Relaţii de piaţă

INTREPRINDERI

Organizaţii financiare Grupuri sociale Puterea publică

bănci, companii de asigurareintermediari financiari

Grupări politice, Organizaţii ale consumatorilor, indicatele

Concurenţa

clienţii Furnizorii

Indirectă prin produse substituibileDirectă prin produse identice

Potenţială prin produse noi

Figura nr. 2.1.Întreprinderea şi relaţiile sale cu mediu ambiant27

Din cele relatate mai sus, se poate spune că mediul ambiant trebuie analizat într-o viziune

dinamică prin care se pot determina evoluţiile favorabile sau nefavorabile ale componentelor

sale, care duc la frânarea sau dinamizarea activităţii oricărei unităţi economice.

Se mai poate concluziona şi faptul că relaţia dintre firmă şi mediul ambiant este una de

conexiune inversă, adică firma este influenţată de mediul ambiant prin multitudinea de elemente

componente, dar şi mediul este la rândul său influenţat de către fiecare firmă în parte prin

intermediul bunurilor materiale şi a serviciilor pe care le realizează.

Referitor la modificările produse în mediului ambiant majoritatea autorilor grupează

factorii de influenţă după provenienţa şi rolul lor în viaţa economico-socială în două mari

categorii şi anume: factori de mediu naturali, adică condiţiile de sol, atmosferă, ape curgătoare,

lacuri, păduri, şi factori de mediu artificiali, dacă ne referim la condiţiile create de om pentru

ameliorarea condiţiilor de viaţă şi muncă. Mediul ambiant poate fi împărţit în funcţie de

modificările care pot apărea, în mediu intern şi mediu extern firmei.

27 J. Ch. Mathe – Politique Generale de L’entreprise: Analyse et Management Strategique, Ed. Economica, Paris, 1987, p.15

În literatura de specialitate existe o multitudine de încercări de clasificare a factorilor de

influenţă, precum şi de cuantificare a mărimii şi sensului lor. În general cea mai acceptată

clasificare a factorilor de influenţă a-i mediului ambiant este28:

factorii economici, care cuprind variabile de ordin economic care joacă un rol

important în dezvoltarea sau frânarea activităţii firmei, având o acţiune directă asupra

acesteia. Ne referim aici la cheltuieli şi venituri, preţuri şi tarife, piaţa internă şi externă,

etc.;

factorii de management care influenţează firma din exterior şi ne referim la

organizarea economiei naţionale, coordonarea la nivel macroeconomic, etc.;

factori tehnici şi tehnologici, ce pot produce modificări substanţiale în gestiunea şi

activitatea firmei şi includem aici progresul tehnic, calitatea cercetării ştiinţifico-tehnice,

nivelul brevetelor, etc.;

factorii demografici, ce se referă la totalitatea elementelor demografice ce pot

influenţa activitatea firmei şi anume: numărul şi structura populaţiei, ponderea structuri

ocupate, etc.;

factorii socio-culturali, care au de regulă o acţiune indirectă dar extrem de

importantă şi includem aici sănătatea, învăţământul, cultura, etc.;

factori ecologici care au căpătat noi accente în perioada actuală şi pot influenţa

firma într-o măsură foarte mare şi care se referă la: resursele naturale, clima, vegetaţia, apa,

solul, etc.;

factorii juridici, care cuprind totalitatea actelor, legilor, decretelor şi hotărârilor

guvernamentale ce pot influenţa firma şi activitatea sa;

factori politici unde se pot include politica economică, socială, stabilitatea

economică sau instabilitatea politică, etc.

După părerea altor specialişti29 în domeniu, elementele ce intră în componenţa mediului

ambiant al firmei sunt de natură diferită, şi dat fiind acest fapt se pot determina următoarele laturi

ale acestui mediu:

Latura socială care cuprinde ansamblul relaţiilor umane pe care firma, managerii şi

salariaţii acesteia le au cu persoane şi organizaţii exterioare, cu societate în general. Pentru

28 I. C. Dima – Economia şi gestiunea firmei, Ed.Economică, Bucureşti, 1999, p.5329 C. Russu – Management, Ed. All Back, Bucureşti, 1999, p.12-19

firmă, aceste relaţii cuprind norme de comportament, atitudinile şi valorile consacrate ale

societăţii, precum şi comportamentul individual şi colectiv motivat de aceste valori;

Latura economică este latura mediului firmei care are un impact direct asupra acesteia

şi cuprinde următoarele elemente componente: stabilitatea economică generală, rata inflaţiei, rata

şomajului, cursul valutar, politica guvernamentală macro şi microeconomică, coeficientul

riscului de ţară, rata dobânzilor, situaţia industriei de profil, structura pieţei, forţe de negociere a

sindicatelor, puterea de cumpărare internă, mecanismul formării preţurilor, sistemul de impozite

şi taxe, etc.;

Latura tehnologică este caracterizată în primul rând de progresul tehnic care are un

caracter exploziv, complex şi multilateral şi se manifestă în următoarele direcţii: apariţii de noi

produse şi servicii, apariţia unor soluţii alternative pentru materiile prime, producerea de

schimbări în produsele şi serviciile complementare;

Latura ecologică apărută ca urmare a impactului pe care îl are activitatea desfăşurată

de către firmă asupra mediului înconjurător, care la rândul său acţionează asupra firmei prin

oferirea unui cadru de activitatea favorabil sau defavorabil;

Latura legislativo-normativă care însumează restricţiile impuse de legi şi decizii

asupra firmei şi activităţii sale. Tot aici sunt incluse şi influenţa exercitată de firme şi grupe de

firme cu interese comune asupra organismelor cu prerogative în elaborarea, fundamentate şi

adoptarea legilor şi celorlalte acte de reglementare.

4.2. Mediul extern

Aşa cum am arătat în subcapitolul anterior, mediul oricărei firme se împarte în mediu

intern (compartimentele, persoanele şi grupurile din cadrul firmei ce pot influenţa într-un sens

sau altul firma) şi mediu extern (forţele principale din afara firmei care au un potenţial

semnificativ de impact a firmei). Această împărţire a mediului ambiant se datorează în principal

mişcărilor ce au loc în mediul firmei.

Prin intermediul teoriei sistemelor se poate pune în evidenţă importanţa desăvârşită a

mediului pentru firmă. În consonanţă cu perspectiva sistemelor, o unitate economică va avea un

succes maximizat dacă ea operează cu un sistem deschis care interacţionează în permanenţă cu

mediul său extern, iar acesta îi oferă un feedback continuu. Aceste aspecte impun ca

Elementul MEGA MEDIUL ELEMENTUL internaţional TEHNOLOGIC

E EL LE EM ME EN NT TU UL L C S U J PO L U OC T R LI U I IO R D T A I I L C C OELEMENTUL ECONOMIC

MEDIUL SPECIFIC(SARCINĂ)

CONSUMATORI ŞI CLIENŢI

CONCUREŢI FURNIZORII

AGENŢIILE GUVERNAMENTALE PIAŢA FORŢEI DE MUNCĂ

FIRMACULTURA ORGANIZAŢIONALĂ

întreprinderile să posede manageri dispuşi să întreprindă acţiuni susţinute pentru cunoaşterea şi

înţelegerea mediului extern căruia trebuie să-i facă faţă.

În literatura de specialitate30 mediul extern este segmentat în două părţi distincte şi

anume: mediul general sau mega-mediul şi mediul specific sau mediu sarcină. Cele două mari

segmente sunt reprezentate în figura nr. 2.1.Într-o altă concepţie, dat fiind faptul că realizarea unui studiu complet al mediului este extrem de complex

şi dificil, este indicat să se procedeze de o manieră analitică şi selectivă, împărţind această “nebuloasă” care este

mediul extern în două segmente ce ne pot ajuta în mai buna înţelegere a impactului lor şi a factorilor de influenţă

asupra activităţii întreprinderii şi a relaţiilor cauză-efect. Astfel31, mediul ambiant al întreprinderii este împărţit în:

micromediu, segmentul compus din organizaţiile şi grupurile de interese care intervin în imediata apropiere a

firmei, mai precis furnizorii, intermediarii, concurenţii, clienţii, organizaţii financiare, puterea publică, etc. şi

macromediu sau mediul larg alcătuit din acei factori, condiţii şi mega-tendinţe ce se manifestă în societate şi nu pot

fi revendicate de către anumite organizaţii, însă pot influenţa întreprinderea într-un mod extrem de evident.

Figura nr. 2.1. Mediul extern şi intern al întreprinderii

Mega-mediu sau mediul larg poate fi definit ca acea parte a mediului extern al firme, care reprezintă

expresia factorilor, condiţiilor şi tendinţelor largi din societate, ce pot influenţa într-o anumită măsură firma şi

activitatea desfăşurată de către aceasta.

30 I.C.Dima, op. citată, p.1831 M. Naneş – Managementul strategic al întreprinderii şi provocările tranziţiei, Ed. All Back, Bucureşti, 2000, p.68-71

Cele cinci elemente ale mega-mediului sunt: elementul tehnologic, elementul economic, elementul socio-

cultural, elementul juridico-politic şi elementul internaţional. Specific acestor elemente este faptul că nu pot fi

modificate sau influenţate de către activitatea unei singure firme.

Elementul tehnologic, este segmentul mega-mediului care reflectă nivelul creativităţii şi posibilităţile de

aplicare a rezultatelor acesteia în realizarea bunurilor şi serviciilor, nivelul tehnic şi tehnologic, schimbările

tehnologice apăruta ca urmare a cercetării ştiinţifice precum şi efectele posibile ale acestora ce se pot materializa în

noi produse şi servicii. Mai precis elementul tehnologic reflectă “nivelul de cunoştinţe în ceea ce priveşte producţia

de bunuri şi servicii”32. Chiar dacă unele întreprinderi au un avantaj competitiv oferit de deţinerea unor cunoştinţe

tehnice, brevete de invenţii şi patente, acestea nu pot determina influenţa elementul tehnologic în ansamblul său,

deoarece tuturor celorlalte firme le este aproape imposibil să afecteze pozitiv sau negativ progresul tehnologic.

Elementul economic este parte a mega-mediului în care se realizează etapele de producere, distribuţie şi

consum a bunurilor, serviciilor şi lucrărilor realizate. Din cadrul acestui element fac parte factori precum rata

creşterii economice, rata inflaţiei, rata dobânzii, infrastructura, veniturile, balanţa comercială, etc. În general, ţările

au economii hibrid, în care elementele celor două tipuri de economii tradiţionale se combină în anumite proporţii şi

în anumite nivele de corelaţie sau contradicţie. De aceea multitudinea de firme care acţionează în diferite ţări,

trebuie să se supună pe lângă regulilor pieţei şi diverselor reguli economice. De exemplu, în oricare sistem

economic, firmele sun influenţate de factori economici pe care nu îi pot modifica, precum rata inflaţiei şi rata

dobânzii.

Elementul politico-legislativ reprezintă partea componentă a mega-mediul alcătuit din sistemul

guvernamental şi juridic în care o firmă trebuie să-şi desfăşoare activitatea. Firmele care acţionează într-o anumită

ţară se va subordona cadrului legal general al ţării respectivă, va fi guvernată de o diversitate de legi care specifică

expres modalitatea în care ele funcţionează, va acţiona în consonanţă cu deciziile tribunalelor şi a curţii supreme

care le permite să-şi revizuiască procedurile în ariile de litigiu probabile sau să caute consultanţă juridică. De

asemenea o firmă este influenţată de sistemul politic existent în ţara în care funcţionează, stabilitatea sau

instabilitatea politică oferind succes sau insucces activităţii desfăşurate la fel ca şi politicile economice avansate şi

aplicate de către guvern în economia respectivă.

Elementul socio-cultural poate fi definit ca “totalitatea atitudinilor, valorilor, normelor de conduită,

comportamentelor şi tendinţelor demografice caracteristice unei arii geografice date”33. În actuala perioadă, este bine

ştiut că inclusiv aspectele socio-culturale se află într-o permanentă schimbare şi transformare. Acest aspect impune

managerilor oricărei firme o atenţie sporită în analiza şi înţelegerea elementului socio-cultural pentru evitarea

ameninţărilor şi fructificarea oportunităţilor. Schimbări actuale care se manifestă şi în ţara noastră sunt: scăderea

ponderii muncitorilor din grupa de vârstă 18-24 de ani, creşterea vârstei la care se realizează căsătoria, acordarea

unei importanţe mai ridicate siluetei care duce la schimbarea obiceiurilor de consum, etc.

32 I.C.Dima – op. citată, p.31, p.1833 I.C. Dima – Managementul producţiei industriale, Ed. Naţional, Bucureşti, 2000, p.74

Deosebit de important pentru managementul oricărei firme care funcţionează în condiţiile extrem de

complexe ale economiei de piaţă este diagnosticarea mediului extern care le permite relevarea ameninţărilor,

constrângerilor sau oportunităţilor prezente ale mediului precum şi previzionarea evoluţiei pe termen lung a

domeniului în care acţionează. Analiza mediului extern trebuie să urmărească, în mod sistematic, principalele

caracteristici, tendinţe şi influenţe posibile ale macro-mediului.

Mediul extern specific sau micromediul poate fi definit ca totalitatea organizaţiilor şi grupurilor de

interese ce acţionează în imediata apropiere a întreprinderii şi au o influenţă reală sau potenţială asupra capacităţii

acesteia de a-şi atinge scopurile.

În concepţia altor specialişti în domeniu, mediul extern specific, parte componentă a

mega-mediului, reprezintă “mulţimea de elemente specifice din afară cu care organizaţia

interacţionează în procesul conducerii business-ului ei”34.

Cele mai importante elemente componente ale mediului extern specific se referă la

clienţii firmei, concurenţa, furnizorii, autorităţile de stat locale şi piaţa forţei de muncă. În ultima

perioadă o importanţă din ce în ce mai mare în cadrul acestui mediu îl prezintă intermediarii şi

organismele financiare.

Micromediul depinde în mare măsură de tipul produselor şi serviciilor pe care la

realizează şi le oferă pe piaţă, dar şi de aria geografică în care firma îşi desfăşoară activitatea 35.

Aşa cum am arătat şi în subcapitolul anterior, o firmă care acţionează singură, într-o anumită arie

geografică, prezintă dificultăţi majore în influenţarea mega-mediului, însă nu acelaşi lucru se

poate afirma despre mediul specific care poate fi modelat mult mai uşor mai ales dacă firma

prezintă o putere economică deosebită în zona respectivă. Pentru cunoaşterea mediului specific,

orice unitate economică orice întreprindere trebuie să-şi evalueze propria sa situaţie. Totodată se

consideră ca fiind oportună înţelegerea mai întâi a mediului concurenţial în care funcţionează

firma, apoi a mediului specific, a relaţiilor firmei cu stokeholderii, iar mai apoi din mega-mediul

să se selecteze acele “universuri” care au o influenţă semnificativă asupra industriei şi

comportamentul diferitelor firme ce acţionează în aceasta.

Pentru o firmă de sănătate de exemplu, mai precis o unitate medicală, elementele

mediului extern specific ar putea avea următoarea alură: clienţii sunt diverse persoane,

concurenţii sunt firmele de acelaşi profil din zona în care acţionează aceasta, agenţiile

guvernamentale se referă la Camera de Comerţ şi Industrie, Agenţia Locală pentru Protecţia

34 Ghe. Ionescu – Dimensiunile culturale ale managementului, Ed. Economică, Bucureşti, 1996, p 13835 I.C. Dima – Management, Ed. AGIR, Bucureşti, 2000, p.19

mediului, furnizorii sunt agenţii economici care au acest obiect de activitate din diverse zone, iar

piaţa forţei de muncă se referă în special la piaţa celor specializaţi în acest domeniu.

Clienţii parte componentă a mediul extern general, sunt reprezentaţi din totalitatea

indivizilor şi a organizaţiilor care solicită şi consumă produsele, serviciile sau lucrările realizate

de firma în cauză. În actuala perioadă orice firmă a conştientizat faptul că este extrem de

important să cunoască mult mai bine consumatorii produselor sale, realizând în acest sens

diverse studii pentru a cunoaşte comportamentul clienţilor săi şi concentrându-se spre acele

segmente a căror necesităţi sunt satisfăcute mai bine de către firma respectivă decât oricare alta.

Concurenţa o altă componentă a mediului extern specific oricărei firme se referă la

ansamblul persoanelor juridice care realizează sau au posibilitatea reală de a realiza şi oferii pe

piaţă produse şi servicii rivale. Tot concurenţi sunt consideraţi şi acei agenţi economici care sunt

interesaţi de puterea de cumpărare a clienţilor, sau le afectează această capacitate. În analiza

concurenţei orice firmă care îşi propune să contracareze efectele negative ale acesteia trebuie să

realizeze o analiză amănunţită care cuprinde următoarele etape: definirea mediului concurenţial,

identificarea principalelor caracteristici ale mediului concurenţial, analiza forţelor concurenţiale

şi a intensităţii concurenţei şi analiza poziţionării concurenţilor. Pentru a fi şi ea o concurenţă

redutabilă pentru partenerii de afaceri, orice firmă trebuie să analizeze foarte bine actualele firme

concurente precum şi potenţiali concurenţi ce pot intra pe piaţă, să evidenţieze atuurile şi

slăbiciunile concurenţilor în scopul de a pune bazele unor avantaje competitive durabile, ţinând

cont de potenţialul său intern şi de capacitatea sa de mobilizare, pentru adaptarea şi

transformarea resurselor corespunzător exigenţelor mediului concurenţial.

Furnizorii36 sunt persoanele fizice şi juridice care contribuie la aprovizionarea firmei cu

resursele necesare desfăşurării activităţii în condiţii bune. În general, firmele au menţinut

credinţa convenţională că cel mai favorabil este existenţa unui număr mare de furnizorii pentru a

evita crearea dependenţei de o singură sursă. Totuşi date fiind condiţiile actuale ale concurenţei

acerbe s-a ajuns la concluzia că este mai profitabil să existe un număr redus de furnizori cu care

să se negocieze contractele.

Piaţa forţei de muncă constă în populaţia activă, ai căror componenţi pot devenii

angajaţi ai firmei. În ceea ce priveşte scopul final al firmei de a crea bunuri şi servicii

36 I.C.Dima – operă citată, p.36, p.20

competitive se impune o atenţie deosebită în vederea atragerii, motivării şi reţinerii resurselor

umane.

Autorităţile de stat includ totalitatea agenţiilor guvernamentale care prevăd sarcini şi

urmăresc respectarea acestora. Relaţiile cu autorităţile de stat pot fi definite într-o concepţie mult

mai largă, dat fiind faptul că statul poate să constrângă întreprinderile prin intermediul presiunii

fiscale şi al reglementărilor legale, dar poate să şi intervină pentru susţinerea activităţii acestora

prin intermediul subvenţiilor şi ajutoarelor bugetare, mai mult sau mai puţin diferenţiate după

domeniul de activitate. La nivel local, o firmă poate avea relaţii cu următoarele autorităţi ale

statului: agenţiile de protecţie a mediului înconjurător, administraţiile financiare, comisii de

sistematizare urbană, departamente publice, poliţia, etc.

În încercarea de a stabilii şi a înţelege legăturile ce se stabilesc între firme şi mediul lor,

s-au conturat două modele:

modelul ecologic sau selectării naturale care reprezintă acea abordare a interfeţei firmă-

mediu care se concentrează pe grupuri de firme sau populaţii şi presupune că sub influenţa

factorilor de mediu rezistă doar firmele puternice şi stabile, iar celelalte dispar;

modelul dependenţei de resurse este acea viziune care limitează dependenţa firmei de

mediu, de resurse, considerându-se că nici o întreprindere nu poate genera intern multitudinea

de resurse de care are nevoie pentru desfăşurarea activităţii sale, fapt ce determină relaţii cu

alte firme ceea ce reduce autonomia în elaborarea propriilor acţiuni.

Pentru evaluarea mediului, sarcină extrem de dificilă şi uneori imposibilă în lipsa unui

volum însemnat de informaţii, este necesar luarea în considerare a două concepte valoroase şi

anume37: incertitudinea mediului care se referă la acea stare a mediului în care condiţiile viitoare

de acţiune nu pot fi evaluate cu precizie şi capacitatea mediului, de a sprijinii creşterea susţinută

sau stabilitatea firmei.

Orice firmă, în vederea cunoaşterii ameninţărilor şi oportunităţilor oferite de către mediul

extern, a potenţialului competitiv al firmei şi ecartului dintre mijloacele şi resursele de care

dispune şi care sunt necesare, trebuie să realizeze un diagnostic complet38 în care să fie

evidenţiate cu claritate forţele şi slăbiciunile întreprinderii şi a principalelor probleme cu care se

confruntă; tendinţele conturate cu privire la evoluţia mediului extern (evoluţia pieţei, a cererii şi

tehnologiei, evoluţia politică şi socio-culturală, etc.); caracterul relaţiilor întreprinderii cu clienţii, 37 Ghe. Ionescu. – Dimensiunile culturale ale managementului, Ed. Economică, Bucureşti, 1995, p.4338 M. Naneş – Op. citată, p. 36, p. 79-83

furnizorii şi alte grupări interesate; intensitatea concurenţei (slabă, medie, puternică); extinderea

mediului concurenţial, poziţia concurenţială a firmei, atuurile sale în comparaţie cu concurenţii,

etc.

4.3. Mediul intern

Mediul intern al firmei, parte componentă a mediului ambiant al firmei, este considerat

de către specialiştii din domeniu ca fiind cultura organizaţională, adică “un sistem de valori,

idealuri, credinţe, şi reguli de conduită comune ce unesc membrii unei firme”39.

Termenul de cultură are peste 300 de definiţii, iar în literatura de management, numărul

acestor definiţii a crescut semnificativ în anii ’90, reflectând diversitatea modalităţilor de tratare

a conceptului de cultură. Vom prezenta în continuare cele mai reprezentative definiţii ale culturii

în ordine cronologică.

Astfel Edward Taylor în secolul XIX aprecia cultura ca fiind “acel întreg complex care

include cunoaşterea, credinţa, artele, morala, legea, obiceiurile şi orice capacităţi sau deprinderi

dobândite de către om ca membru al societăţii”40. Alţi autori apreciau cultura ca “moduri de

gândire şi maniere de existenţă care sunt larg împărtăşite”, sau “modul de viaţă al unui grup de

oameni”41, sau “programarea colectivă a gândirii care distinge membrii unui grup de oameni de

cei ai altui grup”42, sau “cultura este modelul integrat al cunoştinţelor, credinţelor şi

comportamentelor umane care depind de capacitatea omului a învăţa şi a transmite cunoştinţele

către generaţiile următoare”43.

Cele mai recente definiţii privesc cultura ca “un sistem de cunoştinţe şi norme pentru a

observa, crede, evalua şi acţiona”44, “cunoştinţe dobândite pe care oamenii le utilizează pentru a

interpreta experienţa şi a produce comportament social”45 sau “soluţii de grup pentru probleme

de adaptare externă şi integrare internă”46.

39 I.C.Dima – operă citată, p.34, p. 2240 G. Hofstede – Managementul structurii multiculturale, Ed. Economică, Bucureşti, 1996, p.23341 A.V. Phatak – International Dimensions of Management, Second Edition, PWS-Kent Publishimg Company, Boston, 1989, p.2542 G. Hofstede – Culturesand organisations. Software of the Mind, McGraw-Hill Company, London, 1991, p.2143 Webster’s Dictionary, 199244 K. Fatehi – Intenational Management, A Cross-Cultural and Functional Perspective, Prentice Hall, New Jersey, 1996, p.15545 R. Hotgetts, F. Luthans – International Management, Third Edition, McGraw- Hill Book Company, Inc., New York, 1997, p.12046 S.Schneider, J.Barsoux – Managing across cultures, Prentince Hall, 1997, p. 20

Între aceste abordă există deosebiri vizibile, însă la o analiză mai atentă se pot desprinde

următoarele elemente de bază:

- cultura este un fenomen intelectual colectiv;

- este influenţată de acţiunea mai multor categorii de factori care împart cultura în mai

multe sfere aflate în interdependenţă (cultura naţională, cultura industrială, cultura funcţională şi

cultura de întreprindere);

- cultura trebuie privită ca un sistem construit pe mai multe nivele (simbolurile, normele

de comportament, ritualurile, practicile, valorile, cunoştinţele dobândite).

Privită ca un tot integrat, cultura este alcătuită din următoarele niveluri:

Simbolurile reprezintă acele expresii, imagini, obiecte, acte, evenimente sau calitate care

au o semnificaţie specifică pentru cei ce aparţin unei anumite culturi, fiind un mijloc facil de

transmitere a unei idei (insigna purtată de muncitorii unei întreprinderi);

Normele de comportament ce se referă la modalităţile de realizare a relaţiilor

interpersonale, formulele de adresare sau de salut, portul sau ţinuta, precum şi regulile ce trebuie

respectate în relaţiile dintre generaţii ;

Povestirea care se bazează pe un fapt adevărat şi poate constitui pentru cei care o cunosc

un adevărat model, poate sublinia o anumită idee;

Ritualurile şi ceremoniile sunt activităţi colective care , din punct de vedere tehnic nu

sunt necesare pentru realizarea ţelului propus, se consideră a fi esenţiale în transmiterea valorilor

culturale participanţilor;

Valorile reprezintă un alt nivel al culturii şi se referă la cunoştinţele dobândite şi asumate

în cadrul unei comunităţi şi pe baza cărora se definesc comportamentele membrilor şi se dă un

înţeles realităţii.

Referitor la noţiunea de cultura s-a dezvoltat o adevărată filozofie, iar noţiunea de cultură

organizaţională sau cultura de întreprindere a apărut ca urmare a influenţei unui set de factori

asupra culturii. În general, au fost delimitate următoarele sfere ale culturii47:

1. Cultura naţională, determinată de factorii geografici, istorici, de forţe politice şi

economice, de limbă şi de religie şi este definită prin raportare la un spaţiu naţional determinat;

47 S.Schneider, J.Barsoux – Managing across cultures, Prentince Hall, 1997, p. 48-50

2. Cultura industrială sau de ramură este determinată de natura procesului decizional,

dinamica tehnologică, gradul de intervenţionism statal şi reflectă specificul unei ramuri sau al

unei subramuri;

3. Cultura funcţională exprimă valorile unei anumite specializări funcţionale în cadrul

unei întreprinderi, ca de exemplu: “omul de finanţe” este preocupat de recuperarea şi

randamentul investiţiei, “omul de marketing ” are ca principală problemă cunoaşterea

comportamentului consumatorilor, etc. Alături de această sferă a culturii poate fi pusă şi cultura

profesională care reflectă gradul de educaţie şi cultură a persoanei, precum şi motivaţia în

muncă. Valorile culturii profesionale pot fi substituite de uzanţele larg acceptate, de normele

dentologice şi codurile de conduită;

4. Cultura de întreprindere sau corporaţională este determinată de valorile promovate

de fondatorii firmei şi apoi de managerii acesteia dar şi de domeniul de activitate, natura

produsului şi de stadiul de dezvoltare al firmei.

Toate aceste sfere ale culturii, sau unele elemente ale acestora se vor regăsii în cultura personală

alcătuită din datele culturale ale mediului în care trăieşte şi munceşte persoana respectivă.

Din cele enumerate mai sus putem spune că mediul extern al unei firme se poate alătura

culturii naţionale şi de ramură, iar după părerea noastră cultura de întreprindere cuprinde cultura

funcţională şi profesională.

Deci mediul intern al firmei este dat de cultura organizaţională care are o importanţă

desăvârşită în eficientizarea activităţii desfăşurate de către întreprindere. La baza dezvoltării

oricărei culturi organizaţionale stau o multitudine de surse şi de obicei reflectă direcţia şi

imaginea indivizilor implicaţi (fondatori, manageri, muncitori, etc.).

Cultura organizaţională sau cultura de întreprindere aşa cum o mai numesc alţii cunoaşte

mai multe abordări în ceea ce priveşte definiţia acesteia. Astfel, o primă definiţie este cea prin

care cultura de firmă reprezintă “ansamblul de referinţe şi evidenţe împărtăşite în organizaţie şi

dezvoltate de-a lungul istoriei întreprinderii ca răspuns la problemele de mediu şi de coeziune

internă cu care se confruntă întreprinderea”48. “Cultura de întreprindere indică valorile,

credinţele, opţiunile şi semnificaţiile împărtăşite la nivelul organizaţiei, care sunt baza pentru

normele şi modelele de comportament corporaţionale relevante”49 sau “Cultura organizaţională

48 M. Bosche (coordonateur) – Le Management interculturel, Nathan, Paris, 1993, p.15949 K. Fatehi – Intenational Management, A Cross-Cultural and Functional Perspective, Prentice Hall, New Jersey, 1996, p. 157

se poate definii ca programarea mentală colectivă care deosebeşte pe membrii unei organizaţii de

membrii altei organizaţii”50.

Luând în discuţie definiţiile prezentate anterior, se poate afirma că “setul de referinţe şi

evidenţe”, “valorile, credinţele, opţiunile şi semnificaţie” deci cultura organizaţională are drept

rezultat final: Definirea profilului cultural specific la întreprinderii; Asigurarea consistenţei

interne a firmei, prin intermediul relaţiilor interpersonale ale membrilor acesteia; Asigurarea

prin intermediul comunicării cu mediul de existenţă al firmei a compatibilităţii externe.

Conform părerii specialiştilor Richard Hodgetts şi Fred Luthans51 elementele componente

ale culturii organizaţionale sunt:

1. O “filosofie” a firmei care se referă la modul de tratare a clienţilor şi angajaţilor;

2. Un “climat organizaţional”, adică totalitatea relaţiilor publice ce se realizează în firmă

şi care formează atmosfera generală a acesteia;

3. Un set de reguli prin care se determină ce trebuie şi ce nu trebuie să facă angajaţii în

domenii precum relaţiile cu clienţii, productivitatea, cooperarea intergrupuri;

4. Un anumit tip de comportament, dat de “argoul”, limbajul comun utilizat în firmă;

5. Un grup de valori dominante, ca de exemplu: asigurarea eficienţei maxime, reducerea

la maxim a absenteismului, menţinerea calităţii produselor şi serviciilor la nivelele cele mai

înalte posibile;

6. Un ansamblu de norme, cum ar fi volumul de muncă şi gradul de cooperare între

manageri şi lucrători.

În diagnosticarea mediului intern al firmei, a culturii organizaţionale, un interes aparte

trebuie acordat celor trei aspecte importante care sunt: direcţia, distribuţia şi puterea culturii 52.

Direcţia reprezintă gradul în care cultura organizaţională sprijină sau împiedică realizarea

obiectivelor propuse de către întreprindere. Distribuţia arată nivelul de cunoaştere şi adoptare a

culturii organizaţionale de către membrii firmei. Puterea culturii arată capacitatea membrilor

firmei de a accepta valorile şi celelalte aspecte ale culturii.

Studiind culturile organizaţionale în funcţie de relaţiile dintre angajaţi şi firmă, de nivelul

ierarhic de autoritate ce defineşte rolul managerilor şi a subordonaţilor şi de concepţia generală a

50 G. Hofstede – Managementul structurii multiculturale, Ed. Economică, Bucureşti, 1996, p. 20951 R. Hotgetts, F. Luthans – International Management, Third Edition, McGraw- Hill Book Company, Inc., New York, 1997, p.15652 I.C.Dima – operă citată, p.22

angajaţilor privind rolul şi scopul firmei, F. Trompenaars53 a identificat patru tipuri diferite de

culturi de întreprindere şi anume:

1.Cultura de tip familial, ale cărei trăsături fundamentale sunt rolul paternalist asumat de

către managementul firmei, mai precis importanţa clară a ierarhiei, şi atenţia sporită acordată

persoanei, indivizilor care îşi desfăşoară activitatea în firmă;

2.Cultura de tip piramidal, denumită de specialistul olandez şi Turnul Eiffel, se

caracterizează prin faptul că tot ierarhia deţine primatul în atenţia acordată, însă orientarea este

spre scop, individul depinzând de locul de muncă iar sarcinile sunt îndeplinite după reguli

stricte;

3.Cultura de proiect (“racheta teleghidată”), este tipul de cultură care s-a dezvoltat în

unităţile bazate pe tehnologiile de vârf, şi se defineşte prin orientate către scop (se lucrează în

echipe la un proiect comun), şi egalitate între membrilor colectivului;

4.Cultura de afirmare, se întâlneşte cel mai frecvent în cazul firmelor mici şi pune accent

pe egalitate în relaţiile dintre participanţi şi stimularea creativităţii deci orientare către

persoană.

Culturile au o multitudine de forme de manifestare, iar câteva dimensiuni pe baza cărora

pot fi clasificate şi identificate aceste tipuri se referă la cele 10 caracteristici, considerate cele mai

importante , şi anume: percepţia identităţii şi spaţiului, comunicarea şi limbajul, îmbrăcămintea

şi aspectul exterior, obiceiurile alimentare, timpul şi percepţia acestuia, sistemul de relaţii între

indivizi, valori şi norme culturale, credinţe şi atitudini, procese mentale şi de învăţare, obiceiurile

şi procesele de muncă. Pe baza acestor caracteristici şi a sistemelor de analiză a culturii (sistemul

familial, sistemul educaţional, sistemul economic, sistemul politic, sistemul religios, sistemul de

asociere, sistemul de sănătate şi sistemul recreaţional) au fost stabile trei tipuri de culturi: culturi

liniar-active, culturi multiactive şi culturi reactive.

Cultura organizaţională a unei firme, în actuale perioadă trebuie să aibă un caracter

adaptabil, bazată pe inovare, şi deşi sunt întâmpinate dificultăţi inerente, managerii firmelor pot

încuraja un tip de cultură, considerată cea mai bună soluţie pentru firma respectivă. Cunoaşterea

şi înţelegerea mediului intern al întreprinderii poate favoriza buna organizare şi coordonare a

activităţii oricărei unităţi.

4.5. Influenţa mediului asupra întreprinderii53 F. Trompenaars – Riding the Waves of Culture: Understanding Cultural Diversity in Business, The Economist Books, London, 1993, p.29

Orice firmă indiferent de domeniul său de activitate, îşi organizează şi desfăşoară

activitatea sub impactul condiţiilor concrete ale mediului său ambiant. Mediul ambiant, aşa cum

am mai precizat reprezintă un ansamblu de factori eterogeni de natura economică, socială,

politică, ştiinţifico-tehnică, juridică, geografică şi demografică ce acţionează pe plan naţional şi

internaţional asupra întreprinderii, influenţând relaţiile de piaţă.

Întreprinderea este parte integrantă a mediului ambiant, este o componentă a acestuia, iar

în condiţiile actuale mediul ambiant se caracterizează printr-un dinamism accentuat, printr-o

creştere spectaculoasă a frecvenţei schimbărilor.

Componentele mediului ambiant cu influenţe de intensităţi diferite asupra întreprinderii

sunt:

1. Micromediul ce cuprinde ansamblul elementelor cu care aceasta intră în relaţii directe

mai precis cu: furnizorii de mărfuri care sunt agenţi economici ce asigură resursele necesare de

materii prime, materiale, echipamente şi maşini; prestatorii de servicii reprezentaţi de firme sau

persoane particulare care oferă o gama largă de servicii; furnizorii forţei de muncă sunt unităţile

de învăţământ, oficiile forţei de muncă şi persoanele ce caută un loc de muncă; clienţii care sunt

consumatori, utilizatori industriali, întreprinderi comerciale sau agenţiile guvernamentale pentru

care bunurile şi serviciile produse de întreprindere le sunt oferite spre consum; organismele

publice - asociaţiile profesionale, asociaţiile consumatorilor, mediile de informare în masă şi

publicul consumator; concurenţii sunt firme sau persoane particulare care îşi dispută aceeaşi

categorie de clienţi, iar în situaţii frecvente aceiaşi furnizori sau prestatori de servicii;

2. Mezomediul trebuie să intereseze în mod deosebit sistemul de conducere al

întreprinderii pentru că permite abordarea relaţiilor acesteia cu mediul sau în termeni mult mai

apropiaţi de lumea afacerilor (o întreprindere poate face parte din următoarele sisteme

mezoeconomice: o anumită industrie, o zonă geografică sau administrativă, un grup de

întreprinderi),

3.Macromediul compus din alţi factori de mediu, care acţionează pe o arie mai largă.

Aceste sisteme sunt în măsură să influenţeze acţiunile, deciziile şi rezultatele unei

întreprinderi, influenţa exercitată la acest nivel poate fi atât directă cât şi indirectă, dar are un

caracter general, în sensul că influenţează toate întreprinderile care aparţin aceluiaşi sistem.

Relaţiile întreprinderii cu mediul extern în calitatea sa de componentă a mediului, sunt

inevitabile în condiţiile unui contact permanent cu diferitele sale componente. Întreprinderea

intră într-un ansamblu de relaţii prin care îşi orientează şi finalizează activitatea economică.

Aceste relaţii dintre întreprindere şi componente ale mediului său extern sunt prin natura şi

conţinutul lor de două tipuri: relaţii de piaţa şi relaţii de concurenţă.

Din multitudinea de relaţii ale întreprinderii cu mediul său extern se remarcă prin amploare şi

complexitate relaţiile de piaţa. Acestea au ca obiect vânzarea şi cumpărarea de mărfuri şi servicii,

împrumutul de capital şi angajarea forţei de muncă. Studierea pieţei constituie premisa şi punctul

de plecare în activitatea oricărei unităţi economice indiferent de domeniul său de activitate.

Mecanismul pieţei reprezintă pentru întreprinderea modernă termenul de confruntare a

situaţiei prezentate cu cea de perspectivă, sursa de idei pentru produse noi sau pentru

modernizarea celor existente.

Relaţiile întreprinderii cu piaţa vizează trei mari componente şi anume: piaţa mărfurilor,

piaţa capitalului, şi piaţa forţei de muncă .Natura şi dimensiunile relaţiilor întreprinderii depind

de o serie de factori generali şi specifici, obiectivi şi subiectivi, interni sau externi întreprinderii,

cei mai importanţi fiind: cadrul economico-social, specificul pieţei şi caracterul întreprinderii.

În condiţiile actuale întreprinderea nu se poate reduce la un organism simplu care

urmăreşte maximizarea profitului, ci este un organism complex, ce se confruntă cu o multitudine

de obiective contradictorii ce ţin de strategia fiecărei întreprinderi. Concurenţa constă dintr-o

multitudine de forme de comportament ce se manifesta în cadrul relaţiilor dintre furnizori pentru

captarea interesului unei clientele cât mai numeroase.

În condiţiile economiei de piaţa concurenţa apare ca o necesitate obiectivă, face parte din

regulile de joc ale pieţei. Competitivitatea unui agent economic este determinată în principal de

trei mari caracteristici şi anume: servicii, costuri şi calitate.

Influenţa mediului asupra întreprinderii poate fi sesizată la absolut toate nivelurile, dar se

impune cu prioritate ca elementele de influenţă pozitivă să fie menţinute iar cele cu influenţă

negativă să fie imediat descoperită şi să se încerce contracararea acestora încă de la apariţia

acestora. Dinamica accentuată a mediului duce totodată la o creştere a influenţei pe care o

manifestă asupra agentului economic indiferent de ce natură ar fi.