DREPTUL SECURITĂȚII SOCIALE

Cursul nr.1

1. Securitatea socială şi riscurile sociale

Cuvântul securitate îşi are originea în latinescul securitas (în franceză -

sécurité, în engleză security); el înseamnă protecţie, apărare, stare de siguranţă,

faptul de a fi pus la adăpost de orice pericol.

Sintagma securitate socială este definită ca „totalitatea reglementărilor

juridice rentru asigurarea stării de siguranţă socială la nivelul de persoană, grup

social sau populaţie totală, precum şi pentru protejarea persoanelor defavorizate

sau marginalizate”..

Existenţa acestei instituţii reprezintă o garanţie pentru fiecare persoană ca în

orice împrejurare să dispună de mijloacele necesare pentru asigurarea propriei

subzistenţe, precum şi pe cea a familiei sale în condiţii decente.

Scopul ei constă în contracararea consecinţelor unor evenimente diverse,

calificate în genere riscuri sociale.

Această concluzie rezultă din importante documente internaţionale, inclusiv

Convenţia nr. 102/1952 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii, care utilizează

expresia se curitate socială şi îi precizează conţinutul.

Documentele respective se referă la un mănunchi de evenimente care

determină puterea statală să asigure protecţie în tot sau în parte populaţiei sale.

Sunt considerate astfel de evenimente:

- boala;

- maternitatea;

- invaliditatea;

- bătrâneţea;

- accidentul de muncă şi boala profesională;

- decesul (protecţia urmaşilor);

- sarcinile familiale;

- şomajul.

Aşadar, noţiunea de securitate socială este asociată unei liste de evenimente

care, în pofida unei varietăţi aparente, prezintă caracteristici comune, ele fiind, de

fapt riscuri sociale, adică riscuri de natură să determine reducerea ori suprimarea

capacităţii de câştig a persoanelor (în primul rând, salariate).

Având în vedere efectele lor, riscurile sociale sunt acele evenimente care au

incidență comună asupra situaţiei economice a indivizilor prin diminuarea

veniturilor sau invers, prin creşterea cheltuielilor.

Intr-adevăr, există anumite evenimente susceptibile de a împiedica o

persoană să dobândească un venit normal dintr-o activitate profesională. Din

acest punct de vedere, riscurile sociale pot fi riscuri fizice şi riscuri economice.

Riscurile fizice apar atunci când forţa de muncă este alterată, redusă sau

pierdută. Aceste riscuri pot fi de origine profesională şi anume în caz de accident

de muncă sau boală profesională şi de origine extraprofesională în alte cazuri, de

pildă: boală, maternitate, invaliditate, bătrâneţe, deces, văduvie.

Riscurile economice sunt generate de situaţiile în care forţa de muncă, fără să

fie alterată, este imposibil de exercitat, datorită lipsei de locuri de muncă

disponibile; este cazul şomerilor.

Există, de asemenea, riscuri care constau în reducerea nivelului de trai prin

creşterea cheltuielilor în situaţii excepţionale, de exemplu, cumpărarea de

medicamente în caz de boală, majorarea chiriilor în anumite perioade,

întreţinerea unor membrii ai familiei aflaţi în nevoie etc.

S-a mai considerat că securitatea socială constituie o garanţie contra

riscurilor de ordin:

- psihologic: boală, maternitate, invaliditate, deces, bătrâneţe, care pot afecta

persoanele, antrenând astfel o reducere sau pierdere a câştigurilor;

-profesional: accidente de muncă şi boli profesionale.

Securitatea socială, care ocupă un loc însemnat în viaţa cotidiană a mai

multor oameni începe adesea înainte de naştere (îngrijirile prenatale) şi se

prelungeşte după moarte (pensiile de urmaş).

Desigur că repararea consecinţelor riscurilor sociale se face în scopul

garantării securităţii economice a persoanelor supuse acestor riscuri.

Având în vedere că scopul politicilor de securitate socială este în definitiv de

a aboli starea de nevoie, asigurând fiecărui cetăţean un venit suficient pentru a

satisface în orice moment nevoile sale, dreptul securităţii sociale ar putea fi

definit şi ca dreptul la o redistribuire destinată să garanteze securitatea

economică individuală.

Politicile de securitate socială, înţelese ca politici de securitate economică,

comportă eforturile tinzând la securitatea locului de muncă, a câştigului şi a

capacităţii de muncă (îngrijirile medicale, de exemplu), precum şi amenajarea

unui sistem de distribuire a venitului de înlocuire în timpul perioadelor de

inactivitate forţată.

Securitatea socială necesită existenţa unei vaste organizaţii naţionale de

întrajutorare obligatorie care nu poate să atingă deplina sa eficacitate decât dacă

ea reprezintă un caracter de foarte mare generalitate atât în privinţa persoanelor

ocrotite, cât şi în cea a riscurilor pe care le acoperă. Idealul său este ca ansamblul

populaţiei unei ţări să fie protejată împotriva ansamblului factorilor de

insecuritate.

2. Sistemele de securitate socială

Expresia securitate socială este utilizată nu numai în sintagma politicile de

securitate socială, dar şi în cea sistemele de securitate socială.

Cele două noţiuni nu sunt sinonime. Pe când prima se plasează pe planul

scopurilor, cea de a doua evocă o anumită amenajare a mijloacelor.

În plus, conceptului drept de securitate socială i se asociază cel de „sistem de

securitate socială”.

Într-adevăr, trebuie avută în vedere că în aproape toate ţările lumii anumite

norme juridice sunt calificate „sisteme de securitate socială” menite să

organizeze o redistribuire financiară, adică, pe de o parte, o prelevare, iar pe de

alta, o repartiţie a fondurilor prelevate între beneficiarii acestei redistribuiri.

În aceste condiţii, dreptul securităţii sociale poate fi definit ca o redistribuire

destinată să garanteze securitatea economică a persoanelor.

În literatura juridică franceză, se vorbeşte de tehnicile specifice constitutive

ale dreptului securităţii sociale şi anume, de una individuală - economisirea, şi

cele implicând intervenţia unui terţ.

Legat de această tehnică individuală, se arată că pentru a face faţă

evenimentelor susceptibile să le ameninţe securitatea, sunt persoane care fac

economii; pun banii deoparte pentru ca atunci când este cazul să facă faţă bolii,

bătrâneţii etc. Se renunţă astfel la un consum actual în vederea unui consum

viitor.

Procedeul prezintă anumite merite: libertate, responsabilitate, virtute

„morală”. Dar, are şi limite. Economisirea presupune mai întâi ca cei interesaţi să

poată renunţa la folosirea imediată a unei părţi a venitului lor; renunţarea însă nu

e posibilă la toate persoanele. Pe de altă parte, această economisire, procedeu

voluntar, implică în egală măsură interesul lor la economii, adică, să existe o

anumită stabilitate monetară; în caz contrar, sacrificiul imediat poate fi în van. în

sfârşit, procedeul este unul de prevedere individuală, care nu prezintă garanţie.

Însă, în cazul intervenţiei altuia se poate vorbi de o astfel de garanţie.

Intervenţia altuia, de care este legată ideea de garanţie, poate să se înscrie, a

priori în trei perspective principale: asistenţa, responsabilitatea, asigurarea şi

mutualitatea.

În legătură cu asistenţa, trebuie menţionat că din timpuri străvechi, persoane

private sau instituţii publice au venit în ajutorul unor oameni şi acest ajutor

spontan, o adevărată datorie de caritate, în timp, a căpătat o mare importanţă.

Dar, această caritate nu poate să constituie o soluţie satisfăcătoare problemei

generale a securităţii economice a indivizilor pentru că ea reprezintă doar un gest

voluntar, deci facultativ.

Legat de responsabilitate, trebuie precizat că în situaţia în care o persoană

cauzează altuia un prejudiciu, ea trebuie, în anumite condiţii, să repare acest

prejudiciu. Soluţia, însă, constituie un mod de protecţie neneglijabil în cadrul

securităţii economice a fiecărui membru al societăţii deoarece această protecţie

presupune:

- intervenţia unui terţ în realizarea despăgubirii, inexistentă într-un număr

mare de riscuri (boală, bătrâneţe etc.);

- o intervenţie susceptibilă de a angaja responsabilitatea autorului său

conform dreptului pozitiv;

- solvabilitatea celui responsabil.

Asigurarea şi mutualitatea sunt fondate pe acelaşi principiu şi anume,

membrii grupului preiau sarcina prejudiciului cauzat unuia dintre ei.

Totuşi, sunt deosebiri esenţiale între ele: în asigurare, un asigurător joacă

rolul de intermediar între asiguraţi; ele colectează primele şi plăteşte

indemnizaţiile asiguraţilor în cazul apariţiei riscului reţinând o diferenţă -

beneficiul său. Mutualitatea, în schimb, elimină intermediarul; reprezentanţii

mutualismului, şi nu un terţ, strâng cotizaţiile şi distribuie indemnizaţiile.

Ambele tehnici realizează un mare progres, căci cel interesat nu trebuie:

- nici să economisească o parte considerabilă a venitului său;

- nici să facă apel la caritatea altuia.

Cu toate acestea, asigurarea şi mutualitatea prezintă şi ele neajunsuri

deoarece nu pot fi utilizate contra tuturor evenimentelor care ameninţă

securitatea economică a persoanei.

3. Apariţia şi dezvoltarea sistemelor de securitate socială

Nevoia unei securităţi individuale şi colective a existat dintotdeauna.

Oamenii au încercat din cele mai vechi timpuri să-şi asigure propria protecţie,

precum şi a persoanelor aflate în grija lor, contra unor eventualităţi, cum ar fi

foametea sau alte pericole. Ei au luptat mereu pentru satisfacerea nevoilor vitale

(de hrană, adăpost, îmbrăcăminte). Este o luptă, până la urmă pentru existenţă,

care nu va înceta niciodată.

Industrializarea şi exodul rural care a însoţit-o au dat naştere, în special în

Europa (secolul XIX), unei noi clase, a muncitorilor care nu puteau conta pentru

a trăi decât pe salariu. Dacă din varii motive (boală, accident, şomaj, bătrâneţe),

îşi pierdeau acest unic venit, ei rămâneau fără nicio sursă de existenţă. Rătăciţi în

mediul urban, muncitorii şi persoanele aflate în grija lor nu mai beneficiau de

protecţia asigurată altădată de clan, trib sau familie în sens larg, adică de acel

sistem tradiţional, unde persoanele valide se ocupau de copii, bolnavi şi de cei în

vârstă.

La început, eforturile de întrajutorare au fost fragmentare: case de asigurări

încurajate de stat; dispoziţii obligând patronii de a întreţine, într-o anumită

măsură, pe muncitorii bolnavi sau accidentaţi; societăţi mutuale presupunând o

modestă asistenţă în bani în caz de boală sau bătrâneţe; asigurări private oferind

indemnizaţii la nevoie în timpul vieţii şi în caz de deces etc.

Aceste măsuri însă nu au fost suficiente. De aceea, în ţările industrializate au

început să apară, mai întâi într-un ritm lent, apoi tot mai accelerat, odată ce lumea

muncii a devenit mai organizată, mai puternică, programe de protecţie socială.

Aceste programe aveau uneori caracter obligatoriu, dar, la origini, se aplicau

numai anumitor categorii de muncitori. Câmpul lor de acţiune a fost apoi în mod

progresiv extins în maniera de a acoperi ansamblul populaţiei.

Primul mare sistem de protecţie socială a fost instituţionalizat în Germania,

la sfârşitul sec. al XJX-lea.

Independent de personalitatea cancelarului Bismark, această apariţie a fost

posibilă datorită unor factori favorabili:

a) de ordin economic: trecerea de la statul agrar la cel industrial a provocat o

dezvoltare brutală a unui proletariat extrem de sărac;

b) de ordin ideologic. în Germania se dezvoltase o gândire socialistă foarte

activă;

c) de ordin politic, deoarece mai mulţi deputaţi ai partidului social-democrat

intrase în Reichstag, Bismark, în afară de politica tradiţională de represiune, a

întreprins încă una de reforme sociale destinate să diminueze influenta socialistă;

d) de ordin juridic, această politică de reforme sociale a fost facilitată de

existenţa unor precedente; imitând legislaţia prusacă, mai multe state adoptase

deja unele măsuri de asigurări sociale.

Bismark şi-a prezentat proiectele de reformă într-un foarte celebru mesaj în

Reichstag la data de 17 noiembrie 1881. El a emis concepţia revoluţionară pentru

acea epocă, în sensul că statul trebuie să aibă nu numai misiunea defensivă

vizând apărarea drepturilor existente, dar şi pe cea de a promova pozitiv, prin

instituţii specifice şi utilizând mijloacele de care colectivitatea dispune,

bunăstarea tuturor membrilor săi, în special a celor aflaţi în nevoie.

Ca urmare, au fost promovate, în interesul muncitorilor din industrie, trei legi

fundamentale privind:

- asigurarea de boală (1883);

- asigurarea contra accidentelor de muncă (1884);

- asigurarea împotriva invalidităţii şi bătrâneţii (1889).

Reunite în Codul asigurărilor sociale (1911), ele au fost completate cu

regimul asigurărilor de invaliditate şi bătrâneţe pentru funcţionari, de deces

(1911) şi, mai târziu de asigurarea contra şomajului (1929).

Asemenea sisteme au apărut şi în alte ţări (Australia, Noua Zeelandă, Suedia,

Danemarca, Anglia etc.).

Nici România nu a făcut excepţie; ea s-a înscris la fel de devreme în acest

curent novator privind protecţia muncitorilor.

Astfel, în anul 1895 a fost adoptată Legea minelor, care instituia asigurările

sociale obligatorii a minerilor şi a lucrătorilor din industria petrolieră. In acelaşi

timp, dispunea înfiinţarea unor case de ajutor şi a unei case de pensii, ale căror

fonduri erau constituite prin contribuţia egală a patronilor şi muncitorilor.

în anul 1902 a fost votată Legea meseriilor, care prevedea un sistem de

asigurări sociale pe baze corporatiste, beneficiarii fiind exclusiv meseriaşii.

Legea pentru asigurările muncitoreşti din anul 1912 reglementa asigurările

obligatorii. Potrivit acestei legi, sarcina riscului în caz de accident cădea asupra

patronului (art. 140), iar riscurile provenite din boală cădeau asupra muncitorului

(art. 125).

înfiinţarea Organizaţiei Internaţionale a Muncii în anul 1919 a dat un suflu

nou acţiunilor în domeniul securităţii sociale. Se ştie că în concepţia acestei

organizaţii problemele de muncă şi cele sociale nu constituie subiecte de interes

exclusiv de natură internă pentru statele membre. De aceea, încă de la început a

adoptat o serie de convenţii cu privire la securitatea socială, de exemplu:

Convenţia nr. 3/1919 asupra protecţiei maternităţii; Convenţia nr. 12/1921, nr. 17

şi 18/1925 privind ajutoarele în caz de accidente de muncă şi boli profesionale;

Convenţiile nr. 35-40/1933 privind asigurările de bătrâneţe de invaliditate şi

deces; Convenţia nr. 44/1934 referitoare la şomaj etc.

Actul normativ cel mai important adoptat în această perioadă în ţara noastră

este aşa-numita Lege Ioaniţescu, din 1933, pentru unificarea asigurărilor sociale

pe întreg teritoriul naţional. Legea prevedea, printre altele, următoarele:

- cota de asigurări sociale, în cuantum de 6% din salariu, se suporta în părţi

egale de patron şi salariaţi;

- bolile profesionale erau asimilate accidentelor de muncă;

- ajutoarele de incapacitate de muncă se acordau din prima zi de boală.

Actul juridic care a utilizat pentru prima dată în lume termenul de securitate

socială este Legea americană de securitate socială (Social Security Act), din

1935. Această lege reglementa protecţia şomerilor, asigurarea de bătrâneţe şi

deces în favoarea salariaţilor, asistenţa socială a persoanelor defavorizate.

Conceptul de securitate socială, se consideră, a fost revoluţionat în anul

1942, prin celebrul raport al britanicului William Beveridge - Social insurance

and alliend servides - care a proclamat obiectivul ambiţios de a libera omul de

teamă şi nevoie. Prin acest raport a fost motivată ideea unui drept de securitate

socială, care, ulterior, a făcut obiectul unor documente internaţionale.

Deşi în ţara noastră au existat, aşa cum am arătat, de-a lungul timpului

preocupări constante în domeniul asigurărilor sociale şi al asistenţei sociale,

referiri la termenul de securitate socială s-au făcut relativ recent. Astfel, s-a arătat

că în foarte multe ţări ale lumii, se afirmă ideea că asigurările sociale fac parte

dintr-o noţiune mai largă, aceea de securitate socială şi că aceasta formează

obiectul preocupărilor şi dezbaterilor Organizaţiei Naţiunilor Unite şi ale altor

organisme internaţionale\

După 1990, însă, sub influenţa legislaţiei internaţionale, a necesităţilor de

protecţie tot mai diversificate, mai extinse, a intensificării reglementărilor în

domeniu, se discută tot mai mult de securitatea socială în România, despre

dreptul aplicabil acesteia.

De altfel, în prezent, în toată lumea, statele consideră de datoria lor să asigure

tuturor cetăţenilor securitate socială, chiar dacă nu pretutindeni acest obiectiv

este realizat în aceeaşi măsură.

4. Securitatea socială în documentele internaţionale

In timpul celui de-al Doilea Război Mondial, mai multe declaraţii

internaţionale au afirmat în mod solemn responsabilitatea statelor pe planul

economic şi social, încurajând reînnoirea drepturilor pozitive, de exemplu:

Charta Atlanticului, Declaraţia de la Philadelphia, Charta Naţiunilor Unite etc.

Declaraţia universală a drepturilor omului adoptată la 10 decembrie 1948 de

Adunarea generală a Naţiunilor Unite prevede în art. 22 că fiecare persoană, în

calitate de membru al societăţii, are dreptul la securitate socială; ea este

îndreptăţită să obţină satisfacerea drepturilor economice, sociale şi culturale,

indispensabile demnităţii şi liberei dezvoltări a personalităţii sale, graţie

efortului naţional şi cooperării internaţionale, ţinând seama de organizarea şi

resursele din fiecare ţară.

In completare, art. 5 prevede: orice persoană are dreptul la un nivel de viaţă

suficient pentru asigurarea sănătăţii, bunăstării sale şi a familiei în special în

ceea ce priveşte alimentaţia, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirile medicale,

precum şi serviciile sociale necesare; ea are dreptul la securitate în caz de

şomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrâneţe, şi în alte situaţii de pierdere a

mijloacelor de subzistenţă ca urmare a unor împrejurări independente de voinţa

sa.

Organizaţia Internaţională a Muncii a adoptat mai multe norme în această

materie, de exemplu: Recomandarea nr. 67/1944 asupra mijloacelor de existenţă,

Recomandarea nr. 69/1945 asupra îngrijirilor medicale, Convenţia nr. 102/1952

privind securitatea socială.

Adoptarea acestei din urmă convenţii a marcat o nouă etapă în legislaţia

internaţională a securităţii sociale; ea a introdus obiectivul unui nivel minim de

securitate realizabil în toate ţările lumii, indiferent de gradul de dezvoltare

economică. Convenţia respectivă este exhaustivă pentru că reuneşte într-un

instrument unic toate ramurile securităţii sociale, anterior dispersate în texte

distincte; în plus, prevede alocaţiile familiale care nu făcuseră obiectul nici unei

norme precedente. Ea defineşte cele nouă ramuri ale securităţii sociale acoperind

diferitele eventualităţi care împiedică salariaţii să-şi subvenţioneze necesităţile

familiilor, sau care îi obligă să facă cheltuieli suplimentare: îngrijirile medicale,

incapacitatea de muncă sau boală profesională, întreţinerea copiilor,

maternitatea, invaliditatea, decesul susţinătorului de familie1.

Consiliul Europei a adoptat, printre altele, următoarele documente: Charta

1 A. Otting, Les normes internationale du travail, ossature de la sécurité sociale, în Revue international du Travail nr.

2/1993, p. 186-187.

socială europeană (1961 ) 2 , Codul european de securitate socială (1964),

Convenţia europeană de securitate socială (1973).

Charta, simetrică pe planul drepturilor sociale, Convenţiei europene a

drepturilor omului; este importantă, în special, datorită art. 12, intitulat dreptul

securităţii sociale.

Codul european de securitate socială, este aproape identic cu Convenţia

OIM nr. 102/1957, însă condiţiile de ratificare sunt mult mai riguroase.

Cel mai important document al Uniunii Europene în domeniul analizat este

Charta comunitară privind drepturile fundamentale ale lucrătorilor. Conform

art. 10, fiecare lucrător are dreptul la o protecţie socială adecvată şi la prestaţii

de securitate socială la un nivel suficient.

Pentru România, legislaţia comunitară a devenit direct aplicabilă odată cu

momentul aderării la Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007.

Astfel, aplicarea Regulamentului (CEE) nr. 1408/71 referitor la sistemele de

securitate socială care se aplică angajaţilor, lucrătorilor independenţi şi

membrilor lor de familie care se deplasează în interiorul Comunităţii şi a

Regulamentului (CEE) nr. 574/72 care stabileşte modalităţile de aplicare a

Regulamentului (CEE) nr. 1408/71 este obligatorie şi în ţara noastră3.

Regulamentul se aplică pentru următoarele prestaţii sociale: boală şi

maternitate, accidente de muncă, boli profesionale, prestaţii de invaliditate,

pensii pentru limită de vârstă, pensii de urmaş, ajutoare de deces, prestaţii de

şomaj, prestaţii familiale (art. 4).

El nu se aplică:

- asistenţei sociale şi medicale, acestea fiind de regulă acordate în funcţie de

venituri şi nu sunt legate de categoriile de prestaţii menţionate anterior;

- indemnizaţiilor acordate victimelor de război şi urmaşilor acestora.

Conform art. 2 din acest regulament el se aplică:

2 Charta socială revizuită a fost publicată în Monitorul Oficial al României. Partea I, nr. 193 din 4 mai

1999.3Nicolae Voiculescu, Drept social european. Curs universitar, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 260-273.

- lucrătorilor salariaţi sau independenţi, ori studenţilor care sunt sau au fost

supuşi legislaţiei unuia sau mai multor state membre şi care sunt resortisanţi ai

unuia din statele membre, ori apatrizi sau refugiaţi având reşedinţa pe teritoriul

unuia dintre statele membre, precum şi membrilor familiilor acestora lor şi

urmaşilor lor;

- urmaşilor lucrătorilor salariaţi sau independenţi şi studenţilor care au fost

supuşi legislaţiei unuia sau mai multor state membre, indiferent de naţionalitatea

acestor persoane, în cazul în care urmaşii lor sunt resortisanţi ai unuia dintre

statele membre, ori apatrizi sau refugiaţi care îşi au reşedinţa pe teritoriul unuia

dintre statele membre;

- funcţionarilor şi personalului asimilat acestora.

Regulamentul se aplică, în principal, resortisanţilor statelor membre.

In cadrul acordului privind Spaţiul Economic European, el este, de

asemenea, aplicabil resortisanţilor Norvegiei. Islandei şi statului Liechtenstein.

Mai este aplicabil resortisanţilor elveţieni.

Calitatea de resortisant al unuia dintre statele membre se apreciază prin

poziţionarea în perioada la care lucrătorul îşi exercită profesia, această condiţie

de naţionalitate neputând fi considerată ca îndeplinită atunci când lucrătorul în

cauză era, în momentul în care îşi exercita profesia şi plătea cotizaţii, resortisant

al unui stat care nu era încă membru al Comunităţii şi a pierdut calitatea de

resortisant al acestui stat înainte ca acesta să devină membru al Comunităţii.

Situaţia unei persoane, resortisant al unui stat membru, care, înainte de

aderarea acestuia la Uniunea Europeană, a exercitat o activitate salariată în alt

stat membru în care a fost victimă a unui accident de muncă şi care, după

aderarea statului său de origine, solicită autorităţilor acestuia să beneficieze de o

pensie pentru incapacitate de muncă în urma acestui accident, intră în domeniul

de aplicare al Regulamentului nr. 1408/71.

El este aplicabil şi refugiaţilor şi apatrizilor care s-au deplasat dintr-un stat

membru în altul şi urmaşilor lucrătorilor resortisanţi ai unui stat vizat de

domeniul de aplicare, indiferent de naţionalitatea urmaşilor, sau urmaşilor

resortisanţi ai unui stat vizat de domeniul de aplicare al regulamentului,

indiferent de naţionalitatea lucrătorului. Se cuvine a preciza că urmaşii nu pot

avea acces decât la drepturile derivate.

Aplicarea regulamentului nu conferă persoanelor interesate niciun drept la

intrarea, şederea sau reşedinţa, nici accesul la piaţa muncii într-un stat membru.

în ceea ce priveşte relaţiile cu cele trei ţări semnatare ale Acordului privind

Spaţiul Economic European şi cu Elveţia, pentru ca acest regulament să fie

aplicabil trebuie ca el să fie adoptat de comitetul mixt al Spaţiului Economic

European pe de o parte, şi de comitetul mixt de al acordului Uniunea

Europeană/Elveţia, pe de altă parte.

Regulile generale de aplicare prevăzute în art. 13 al Regulament sunt:

,,a) persoana care exercită o activitate salariată pe teritoriul unui stat membru

va face obiectul legislaţiei acestui stat, chiar dacă îşi are reşedinţa pe teritoriul

unui alt stat membru sau dacă întreprinderea sau angajatorul la care este angajată

îşi are sediul sau domiciliul pe teritoriul altui stat membru;

b) persoana care exercită o activitate independentă pe teritoriul unui stat

membru va face obiectul legislaţiei acestui stat, chiar dacă îşi are reşedinţa pe

teritoriul altui stat membru;

c) persoana care îşi exercită activitatea profesională la bordul unui vas aflat

sub pav ilionul unui stat membru va face obiectul legislaţiei acestui stat;

d) funcţionarii şi personalul asimilat vor face obiectul legislaţiei statului

membru de care aparţine administraţia la care sunt încadraţi;

e) persoana chemată sau rechemată să îşi satisfacă serviciul militar sau

serviciul civil ;ntr-un stat membru va face obiectul legislaţiei acestui stat. Dacă

drepturile acordate în baza acestei legislaţii sunt condiţionate de realizarea de

perioade de asigurare înainte de incorporarea în serviciul militar sau în serviciul

civil sau după eliberarea din serviciul militar sau serviciul civil, perioadele de

asigurare realizate în baza legislaţiei oricărui alt sunt luate în considerare, în

măsura necesară, ca şi cum ar fi vorba de perioade de isizurare realizate în baza

legislaţiei primului stat. Lucrătorul salariat sau independent chemat sau rechemat

să îşi satisfacă serviciul militar sau serviciul civil îşi păstrează calitatea de

lucrător salariat sau independent;

f) persoana căreia încetează să i se mai aplice legislaţia unui stat membru,

fără ca egislaţia altui stat membru să îi devină aplicabilă în conformitate cu una

dintre regulile enunţate la alineatele precedente sau cu una dintre excepţiile sau

regulile speciale rrevăzute la articolele 14-17, va face obiectul legislaţiei statului

membru pe teritoriul căruia îşi are reşedinţa, numai în conformitate cu

dispoziţiile acestei legislaţii.”

Regula în ce priveşte persoana salariată, aşa cum prevede art. 14, se va aplica

ţinând cont de următoarele excepţii şi particularităţi:

- persoana care exercită o activitate salariată pe teritoriul unui stat membru,

în serv iciul unei întreprinderi de care aparţine în mod obişnuit şi care este

detaşată de această întreprindere pe teritoriul unui alt stat membru pentru a presta

acolo o muncă în contul acesteia, va continua să facă obiectul legislaţiei primului

stat membru, cu condiţia ca durata previzibilă a acestei munci să nu depăşească

douăsprezece luni şi ca persoana respectivă să nu fie trimisă pentru înlocuirea

altei persoane căreia i-a expirat perioada de detaşare;

- dacă durata muncii care urmează să fie efectuată se prelungeşte, datorită

unor circumstanţe imprevizibile, dincolo de perioada iniţial prevăzută şi

depăşeşte douăsprezece luni, legislaţia primului stat membru va continua să se

aplice până la încheierea acestei munci, cu condiţia ca autoritatea competentă a

statului membru reritoriul căruia este detaşată persoana respectivă sau

organismul desemnat de această autoritate să îşi fi dat acordul; acest acord

trebuie solicitat înainte de sfârşitul perioadei iniţiale de douăsprezece luni.

Totuşi, acest acord nu poate fi dat pentru o perioadă care depăşeşte douăsprezece

luni;

- persoana care exercită, în mod obişnuit, o activitate salariată pe teritoriul a

două sau mai multor state membre va face obiectul legislaţiei determinate după

cum urmează:

a) persoana care face parte fin personalul rulant sau navigant al unei

întreprinderi care efectuează, în contul unui terţ sau în contul său propriu,

transporturi internaţionale de pasageri sau de mărfuri pe căi feroviare, rutiere,

aeriene sau pe apă şi care îşi are sediul pe teritoriul unui stat membru, va face

obiectul legislaţiei acestui din urmă stat. Totuşi:

• persoana încadrată la o sucursală sau o reprezentanţă permanentă pe care

întreprinderea respectivă o are pe teritoriul unui stat membru, altul decât cel în

care îşi are sediul, va face obiectul legislaţiei statului membru pe teritoriul căruia

este situată această sucursală sau reprezentanţă permanentă;

• persoana încadrată în principal pe teritoriul statului membru în care îşi are

reşedinţa va face obiectul legislaţiei acestui stat, chiar dacă întreprinderea la care

este angajată nu îşi are nici sediul, nicio sucursală sau reprezentanţă permanentă

pe acest teritoriu;

b) persoana, alta decât cea de mai sus, face obiectul:

• legislaţiei statului membru pe al cărui teritoriu îşi are reşedinţa, dacă

exercită o parte a activităţii sale pe acest teritoriu sau dacă aparţine de mai multe

întreprinderi sau de mai mulţi angajatori care îşi au sediul sau domiciliul pe

teritoriul unor state membre diferite;

• legislaţiei statului membru pe teritoriul căruia îşi are sediul sau domiciliul

întreprinderea sau angajatorul la care este încadrată, dacă nu-şi are reşedinţa pe

teritoriul unuia dintre statele membre în care îşi desfăşoară activitatea;

- persoana care exercită o activitate salariată pe teritoriul unui stat membru

într-o întreprindere care îşi are sediul pe teritoriul altui stat membru şi care este

traversată de frontiera comună a acestor două state va face obiectul legislaţiei

statului membru pe teritoriul căruia îşi are sediul această întreprindere.

Regulamentul Consiliului nr. 574/72 stabileşte modalităţile de aplicare a

Regulamentului nr. 1408/71 referitoare la:

- desemnarea autorităţilor şi instituţiilor competente în fiecare Stat membru,

precum şi a organismelor de legătură abilitate să comunice direct între ele;

- stabilirea documentelor ce trebuie furnizate şi completate pentru ca

persoanele în cauză să poată beneficia de prestaţii;

- modalităţile de aplicare a Regulamentului nr. 1408/71 referitoare la

determinarea legislaţiei aplicabile, precum şi a dispoziţiilor referitoare la

diferitele categorii de prestaţii;

- precizarea condiţiilor de rambursare a prestaţiilor acordate de instituţia

unui stat membru în numele instituţiei altui stat membru, precum şi a atribuţiilor

Comisiei de conturi;

- stabilirea modalităţilor de aplicare pentru procedura ce trebuie urmată în

vederea conversiei monedelor în cadrul sistemului monetar european;

- facilitarea comunicării între autorităţile şi instituţiile statelor membre,

prevăzând posibilitatea procesării electronice a datelor relevante pentru aplicarea

Regulamentului nr. 1408/71 etc.

în concluzie, se desprind următoarele idei din documentele prezentate:

- fiecare persoană are un drept de securitate socială;

- dreptul respectiv trebuie asociat exercitării unei activităţi profesionale,

securitatea socială fiind contrapartea acestei activităţi;

- fundamentul dreptului menţionat se regăseşte în nevoile persoanei umane

ca atare şi în responsabilităţile colectivităţii naţionale din care face parte.

5. Definiţia şi obiectul dreptului securităţii sociale

Securitatea socială nu este numai o activitate, o preocupare a statelor, ci ea

este şi un ansamblu de norme juridice, care reglementează această activitate,

măsurile de protecţie, specificul lor, beneficiarii acestora.

Normele juridice, care reglementează relaţiile de securitate socială, formează

(alcătuiesc) ramura de drept, cunoscută în lume sub denumirea de dreptul

securităţii sociale.

La fel cum dreptul muncii s-a desprins de disciplina mamă - dreptul civil,

dreptul securităţii sociale s-a desprins, la rândul său, din dreptul muncii pentru a

deveni o disciplină autonomă, o nouă ramură de drept. El a evoluat, începând cu

anul 1990 „de la o formă de protejare a salariaţilor împotriva unor riscuri sociale

determinate, la o formă de protejare împotriva unor categorii din ce în ce mai

largi de riscuri ale societăţii şi de garantare a unui nivel economic minim pentru

toţi membrii societăţii”.4

Până nu demult, raporturile juridice din domeniul securităţii sociale au fost

socotite ca fiind conexe raporturilor juridice de muncă, stabilite prin încheierea

contractului individual de muncă şi incluse şi ele dreptului muncii. S-a apreciat

că raporturile juridice privind asigurările sociale de stat au faţă de raportul de

muncă o poziţie derivată pe considerentul că se găsesc grefate pe acesta5.

Concluzia de mai sus, justă în momentul formulării ei, era corespunzătoare

configuraţiei sistemului nostru de drept la acea dată când covârşitoarea

majoritate a drepturilor de asigurări sociale şi de asistenţă socială se acordau în

considerarea calităţii de salariat a beneficiarului.

În prezent însă, dispoziţiile legale din domeniul securităţii sociale au evoluat

către dobândirea unei specificităţi proprii care le conferă individualitatea

necesară constituirii într-o ramură de drept distinctă, de sine stătătoare6.

Această nouă ramură, deşi desprinsă din dreptul muncii, aparţine dreptului

public şi nu dreptului privat7.

Intr-adevăr, dreptul securităţii sociale este dominat de interesul general, în

raporturile juridice reglementate prevalează voinţa statului, a colectivităţilor

publice şi nu cea a persoanelor particulare. Subiectele unui asemenea raport nu

sunt egale, ci unul dintre ele, reprezentând statul, îşi impune voinţa juridică

4 Claudia Ana Moarcăş Costea, Dreptul securităţii sociale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 34.5S. Ghimpu, I.T. Ştefanescu, Ş. Beligrădeanu, Gh. Mohanu, Dreptul muncii, tratat, voi. I, Ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 13-15; S. Ghimpu, Dreptul Muncii, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1985, p. 4.6 Gh. Brehoi, op. cit., p. 17.

asupra celuilalt. De altfel, sistemele de securitate socială sunt concepute să

funcţioneze ca servicii publice pentru îndeplinirea unor misiuni în folosul

societăţii8.

Dreptul securităţii sociale poate fi definit în considerarea mai multor criterii.

Astfel, având în vedere evenimentele care constituie riscuri sociale, el poate

fi definit ca dreptul indemnizaţiilor pentru consecinţele acestor evenimente.

Plecând de la scop, adică de la împrejurarea că prin securitatea socială se

urmăreşte de fapt securitatea economică a indivizilor, dreptul securităţii sociale

este dreptul redistribuirilor destinat să garanteze această securitate economică;

el înglobează şi dispoziţiile legale de protecţie a angajatului contra concedierii

şi de protecţie a salariului9.

Aceste definiţii, se poate constata, sunt în mare parte unilaterale, ele ţin

seama numai de finalitatea securităţii sociale şi anume acoperirea concretă a

riscurilor sociale în cazul apariţiei lor. Sigur că acesta este scopul suprem, cel mai

important, dar până să se ajungă efectiv la împlinirea lui sunt necesare complexe

măsuri organizatorice, activităţi, instituţii şi acţiuni de pregătire şi punere în

practică a măsurilor de securitate socială. Cu alte cuvinte, relaţiile sociale, care se

nasc în acest domeniu, sunt mult mai complexe. Ele nu mai au dependenţă

cvasitotală faţă de raporturile juridice de muncă şi nu reprezintă doar o

consecinţă a asigurărilor sociale pe care aceste raporturi le presupun. într-adevăr,

securitatea socială este aplicabilă tot mai mult altor categorii de persoane care au

nevoie de protecţie în afara oricărei asigurări şi nu doar salariaţilor; este vorba de

aşa-numita asistenţă socială.

O definiţie cuprinzătoare în care se au în vedere scopul securităţii sociale,

adică prestaţiile, sistemul organizatoric, dar şi cel normativ este următoarea:

dreptul securităţii sociale este „ansamblul de prestaţii în bani şi în natură acordate

în vederea protejării veniturilor în cazul apariţiei riscurilor sociale; un sistem de

8 în acelaşi sens este Denisa-Oana Pătraşcu, Drept social. Curs universitar, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 6.9 Ibidem, p. 8 şi 12.

protecţie împotriva pierderii veniturilor sau un sistem de norme ce asigură

solidaritatea cu persoanele care se confruntă cu pierderea venitorilor din muncă

sau costuri cu prevenirea riscurilor sociale”.10

Punându-se doar accentul pe normele juridice se arată că „dreptul protecţiei

sociale (dreptul securităţii sociale) este o ramură autonomă a sistemului de drept,

care încorporează, în marea majoritate, norme juridice ce aparţin dreptului privat,

care reglementează raporturile juridice de securitate socială, născute, modificate

sau stinse odată cu survenirea riscurilor sociale, între cetăţeni (familiei) şi stat,

reprezentat prin organele sale competente”11.

Concluzionând, dreptul securității sociale a fost definit ca aceas ramură

autonomă a sistemului dreptului alcătuită din ansamblul normelor juridice care

reglementează atât relațiile de asigurări sociale, cât și pe cele de asistență socială.

10 Claudia-Ana Moarcăş Costea, Dreptul securităţii sociale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 34.11 N. Romandaş, L. Proca, I.O. Negură, Dreptul protecţiei sociale, Universitatea de Stat din Moldova, Chişinău, 2011,

p. 46-47.

CURSUL NR. 2

1.Asigurările sociale de sănătate

Noţiune şi reglementare

Asigurările sociale de sănătate reprezintă principalul sistem de finanţare a

ocrotirii sănătăţii populaţiei care asigură accesul la un pachet de servicii de bază

pentru asiguraţi12.

Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, prin ocrotirea sănătăţii se

înţelege un complex de măsuri stabilite de stat pentru prevenirea bolilor, întărirea

şi refacerea sănătăţii, prelungirea vieţii şi a capacităţii de muncă a oamenilor

Art. 34 din Constituţia României prevede:

- dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat;

- statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii

publice;

- organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru

boală, accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor

medicale şi a activităţilor paramedicale, precum şi alte măsuri de protecţie a

sănătăţii fizice şi mentale a rersoanei se stabilesc potrivit legii.

In acelaşi sens sunt şi dispoziţiile unor norme internaţionale.

Astfel, art. 25 pet. 1 din Declaraţia universală a drepturilor omului, adoptată

de \dunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, la 10 decembrie 1948,

dispune că :rice persoană are dreptul la un nivel de viaţă corespunzător asigurării

sănătăţii sale, la îngrijire medicală şi la serviciile sociale necesare.

Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale,

adoptat ce către Adunarea Generală a O.N.U. la 19 decembrie 1966, consacră (în

art. 9) dreptul re care îl are orice persoană de a se bucura de cea mai bună sănătate

fizică şi mintală posibilă, urmărindu-se:

- scăderea mortalităţii noilor născuţi şi a mortalităţii infantile, precum şi

12 A se vedea art. 1 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii (publicată în Monitorul Oficial

al României, Partea I, nr. 372 din 28 aprilie 2006), modificată ulterior.

dezvoltarea sănătoasă a copilului;

- îmbunătăţirea tuturor aspectelor igienei mediului şi ale igienei industriale;

- profilaxia şi tratamentul maladiilor epidemice, endemice, profesionale şi

ale altora, precum şi lupta împotriva unor maladii;

- crearea de condiţii care să asigure tuturor servicii medicale şi un ajutor

medical în caz de boală.

Protecţia (ocrotirea) sănătăţii face parte integrantă din sistemul securităţii

sociale, fiind o nouă formă de asigurări sociale de stat13.

Asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii, protejează practic toată

populaţia ţării şi anume atât salariaţii, cât şi pensionarii, şomerii, precum şi

persoanele care lucrează pe bază de convenţii civile, dar şi persoanele care nu

sunt salariate, dar au obligaţia să îşi asigure sănătatea. Datorită faptului că

asigurările sociale de sănătate funcţionează în regim obligatoriu, consecinţa

imediată este aceea că plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate este

obligatorie, atât pentru persoanele fizice, cât şi pentru cele juridice, în

cuantumurile şi la termenele prevăzute.

De reţinut este că sfera persoanelor cuprinse în sistemul asigurărilor sociale

de sănătate este mult mai largă decât cea a persoanelor care contribuie pentru

constituirea fondului asigurărilor sociale de stat sau a celui pentru plata

indemnizaţiei de şomaj.

In afara asigurărilor sociale de sănătate menţionate, pot funcţiona şi alte

forme de asigurări de sănătate în diferite situaţii speciale. Aceste asigurări nu

sunt obligatorii [art. 208 alin. (4)].

2. Principiile asigurărilor sociale de sănătate

Art. 208 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 enumeră principiile pe baza cărora

funcţionează sistemul asigurărilor sociale de sănătate, şi anume:

13 A se vedea în acest sens, Ş. Beligrâdeanu, I.T. Ştelanescu, Dicţionar de drept al muncii, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,

1997, p. 15.

a) alegerea liberă de către asiguraţi a casei de asigurări;

b) solidaritate şi subsidiaritate în constituirea şi utilizarea fondurilor;

c) alegerea liberă de către asiguraţi a furnizorilor de servicii medicale, de

medicamente şi de dispozitive medicale;

d) descentralizarea şi autonomia în conducere şi administrare;

e) participarea obligatorie la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate

pentru formarea Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate;

f) participarea persoanelor asigurate, a statului şi a angajatorilor la

managementul Fondului;

g) acordarea unui pachet de servicii medicale de bază, în mod echitabil şi

nediscri- minatoriu, oricărui asigurat;

h) transparenţa activităţii sistemului de asigurări sociale de sănătate;

i) libera concurenţă între furnizorii care încheie contracte cu casele de

asigurări de sănătate.

3. Concepte privind asigurările sociale de sănătate

Pentru a defini şi a evita orice fel de confuzii şi neînţelegeri, asigurările

sociale de sănătate operează cu următoarele concepte sau termeni:

a) serviciile medicale - acele servicii nominalizate în pachetele de servicii,

furnizate de către persoanele fizice şi juridice;

b) furnizorii - persoane fizice sau juridice autorizate de Ministerul Sănătăţii

pentru a furniza servicii medicale, medicamente şi dispozitive medicale;

c) pachetul de servicii de bază - se acordă asiguraţilor şi cuprinde serviciile

medicale, serviciile de îngrijire a sănătăţii, medicamentele, materialele sanitare,

dispozitivele medicale şi alte servicii la care au dreptul asiguraţii şi se aprobă prin

hotărâre a Guvernului;

d) pachetul minimal de servicii - se acordă persoanelor care nu fac dovada

calităţii de asigurat şi cuprinde servicii de îngrijire a sănătăţii, medicamente şi

materiale sanitare numai în cazul urgenţelor medico-chirurgicale şi al bolilor cu

potenţial endemoepidemic, monitorizarea evoluţiei sarcinii şi a lăuzei, servicii de

planificare familială, servicii de prevenţie şi îngrijiri de asistenţă medicală

comunitară şi se aprobă prin hotărâre a Guvernului;

e) autorizarea - reprezintă un control al calificării şi al respectării legislaţiei

existente în domeniu, efectuat pentru toate tipurile de furnizori, necesar pentru a

obţine permisiunea de a furniza servicii medicale în România;

f) evaluarea - o procedură externă de verificare a performanţelor unui

furnizor de servicii medicale prin care se recunoaşte că furnizorul supus acestui

proces corespunde standardelor prealabil stabilite în scopul de a garanta calitatea

tuturor serviciilor medicale furnizate;

g) contractarea - procesul prin care se reglementează relaţiile dintre casele de

asigurări de sănătate şi furnizori în cadrul sistemului de asigurări sociale de

sănătate;

h) preţ de referinţă - preţul utilizat în sistemul de asigurări sociale de sănătate

pentru plata unor servicii medicale, a medicamentelor şi a dispozitivelor

medicale, potrivit politicii de preţuri a Ministerului Sănătăţii;

i) dispozitivele medicale - sunt utilizate pentru corectarea văzului, auzului,

pentru protezarea membrelor, respectiv proteze, orteze, dispozitive de mers,

necesare în scopul recuperării unor deficienţe organice sau fiziologice, precum şi

alte tipuri de dispozitive prevăzute în contractul-cadru şi normele de aplicare ale

acestuia;

j) copiata - suma care reprezintă plata contribuţiei băneşti a asiguratului,

pentru a putea beneficia de serviciile medicale din pachetul de servicii de bază, în

cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate, în cuantumul şi în condiţiile

stabilite prin contractul-cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale în

cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate;

k) preţul de decontare - preţul suportat din Fondul naţional unic de asigurări

sociale de sănătate pentru medicamentele, materialele sanitare, dispozitivele

medicale şi altele asemenea care se eliberează prin farmaciile cu circuit deschis

pentru asiguraţii cuprinşi în cadrul programelor naţionale de sănătate curative.

Lista acestora şi preţul de decontare se aprobă prin ordin comun al ministrului

sănătăţii şi al preşedintelui CNAS14 [art. 210 alin. (1)].

4. Asiguraţii sistemului de asigurări sociale de sănătate

Asigurarea socială de sănătate poate fi:

- obligatorie;

- facultativă.

Sunt asiguraţi,

a) toţi cetăţenii români cu domiciliul în ţară şi care fac dovada plăţii

contribuţiei la fond;

b) cetăţenii străini şi apatrizii care au solicitat şi au obţinut prelungirea

dreptului de şedere temporară ori au domiciliul în România şi care fac dovada

plăţii contribuţiei la fond;

c) cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene, Spaţiului Economic

European şi Confederaţiei Elveţiene care nu deţin o asigurare încheiată pe

teritoriul altui stat membru care produce efecte pe teritoriul României, care au

solicitat şi obţinut dreptul de rezidenţă în România, pentru o perioadă de peste 3

luni şi care fac dovada plăţii contribuţiei la fond;

d) persoanele din statele membre ale Uniunii Europene, Spaţiului Economic

European şi Confederaţiei Elveţiene care îndeplinesc condiţiile de lucrător

frontalier şi anume desfăşoară o activitate salariată sau independentă în România

şi care rezidă în alt stat membru în care se întoarce de regulă zilnic ori cel puţin o

dată pe săptămână şi care fac dovada plăţii contribuţiei la fond;

e) pensionarii din sistemul public de pensii care nu mai au domiciliul în

România şi care îşi stabilesc reşedinţa pe teritoriul unui stat membru al Uniunii

14 Art. 210 a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 2/2014 (publicată în Monitorul Oficial al

României. Partea I, nr. 104 din 11 februarie 2014).

Europene, al unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau al

Confederaţiei Elveţiene, respectiv domiciliul pe teritoriul unui stat cu care

România aplică un acord bilateral de securitate socială cu prevederi pentru

asigurarea de boală - maternitate şi fac dovada plăţii contribuţiei la fond [art. 211

alin. (1)].

Următoarele categorii de persoane beneficiază de asigurare, fără plata

contribuţiei:

a) toţi copiii până la vârsta de 18 ani, tinerii de la 18 ani până la vârsta de 26

de ani, dacă sunt elevi, inclusiv absolvenţii de liceu, până la începerea anului

universitar, dar nu mai mult de 3 luni, ucenici sau studenţi şi dacă nu realizează

venituri din muncă;

b) tinerii cu vârsta de până la 26 de ani care provin din sistemul de protecţie a

copilului şi nu realizează venituri din muncă sau nu sunt beneficiari de ajutor

social acordat în temeiul Legii nr. 416/2001 privind venitul minim garantat;

soţul, soţia şi părinţii fără venituri proprii, aflaţi în întreţinerea unei persoane

asigurate15;

c) persoanele ale căror drepturi sunt stabilite prin Decretul-lege nr. 118/1990

privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de

dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în

străinătate ori constituite în prizonieri, prin Legea nr. 51/1993 privind acordarea

unor drepturi magistraţilor care au fost înlăturaţi din justiţie pentru considerente

politice în perioada anilor 1945-1989, prin Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999

privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile

instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945

din motive etnice, prin Legea nr. 44/1994 privind veteranii de război, precum şi

unele drepturi ale invalizilor şi văduvelor de război, prin Legea nr. 309/2002

privind recunoaşterea şi acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat

15 Art. 210 a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 2/2014.

stagiul militar în cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii în perioada

1950-1961, precum şi persoanele prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. b) pct. 1 din

Legea recunoştinţei faţă de eroii-martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria

Revoluţiei române din decembrie 1989, precum şi faţă de persoanele care şi-au

jertfit viaţa sau au avut de suferit în urma revoltei muncitoreşti anticomuniste de

la Braşov din noiembrie 1987 nr. 341/2004, dacă nu realizează alte venituri decât

cele provenite din drepturile băneşti acordate de aceste legi16;

d) persoanele cu handicap care nu realizează venituri din muncă, pensie sau

alte surse, cu excepţia celor obţinute în baza Legii nr. 448/2006 privind protecţia

specială şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap;

e) bolnavii cu afecţiuni incluse în programele naţionale de sănătate stabilite

de Ministerul Sănătăţii, până la vindecarea respectivei afecţiuni, dacă nu

realizează venituri din muncă, pensie sau din alte resurse;

f) femeile însărcinate şi lăuzele, dacă nu au niciun venit sau au venituri sub

salariul de bază minim brut pe ţară [art. 213 alin. (1)].

Sunt asigurate persoanele aflate în una dintre următoarele situaţii, pe durata

acesteia, cu plata contribuţiei din alte surse:

- se află în concediu pentru incapacitate temporară de muncă, acordat în

urma unui accident de muncă sau a unei boli profesionale;

- se află în concediu pentru creşterea copilului până la împlinirea vârstei de 2

ani şi in cazul copilului cu handicap, până la împlinirea de către copil a vârstei de

3 şi 7 ani;

- execută o pedeapsă privativă de libertate sau se află în arest preventiv

respectiv cele care se află în perioada de amânare sau întrerupere a executării

pedepsei privative de libertate, dacă nu au venituri;

- persoanele care beneficiază de indemnizaţie de şomaj;

- străinii aflaţi în centrele de cazare în vederea returnării ori expulzării,

16 Lit. c) a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 107/2010 (publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea 1, nr. 10 decembrie 2010).

precum şi cei care sunt victime ale traficului de persoane, care se află în timpul

procedurilor necesare stabilirii identităţii şi sunt cazaţi în centrele special

amenajate;

- persoanele care fac parte dintr-o familie care are dreptul la ajutor social,

potrivit Legii nr. 416/2001;

- pensionarii, pentru veniturile din pensii mai mici de 740;

- persoanele care se află în executarea măsurilor de siguranţă prevăzute la

art. 109, 110 din Codul penal17;

- persoanele cetăţeni români, care sunt victime ale traficului de persoane,

pentru o perioadă de cel mult 12 luni, dacă nu au venituri;

- personalul monahal al cultelor recunoscute, dacă nu realizează venituri din

muncă, pensie sau din alte surse [art. 213 alin. (2)]18.

Persoanele care au calitatea de asigurat fără plata contribuţiei primesc un

document justificativ special, carnet sau adeverinţă de asigurat eliberat de casa de

asigurări de sănătate, care atestă această calitate. Documentul va fi vizat periodic,

în urma prezentării, de către persoana interesată, la casa de asigurări, a actelor

care dovedesc menţinerea condiţiilor de încadrare în categoria asiguraţilor fără

plata contribuţiei [art. 213 alin. (3)].

Categoriile de persoane care nu sunt prevăzute mai sus au obligaţia să se

asigure şi să plătească contribuţia la asigurările sociale de sănătate [art. 213 alin.

(4)].

Persoanele asigurate din statele cu care ţara noastră a încheiat documente

internaţionale cu prevederi în domeniul sănătăţii beneficiază de servicii medicale

17 Art. 109 prevede Obligarea la tratament medical: „(1) Dacă făptuitorul, din cauza unei boli, inclusiv cea provocată

de consumul cronic de alcool sau de alte substanţe psihoactive, prezintă pericol pentru societate, poate fi obligat să urmeze un tratament medical până la însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol. (2) Când persoana faţă de care s-a luat această măsură nu urmează tratamentul, se poate dispune internarea medicală. (3) Dacă persoana obligată la tratament este condamnată la o pedeapsă privativă de libertate, tratamentul se efectuează şi în timpul executării pedepsei.”

Art. 110 prevede internarea medicală: „Când făptuitorul este bolnav psihic, consumator cronic de substanţe psihoactive sau suferă de o boală infectocontagioasă şi prezintă pericol pentru societate, se poate lua măsura internării într-o unitate sanitară de specialitate, până la însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol.”

18 Art. 213 alin. (2) a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117/2010 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 891 din 30 decembrie 2010).

şi alte prestaţii acordate pe teritoriul României, în condiţiile prevăzute de

respectivele documente internaţionale.

Conform art. 21319, următoarele categorii de asiguraţi sunt scutite de la

copiată1:

a) copiii până la vârsta de 18 ani, tinerii între 18 ani şi 26 de ani, dacă sunt

elevi, absolvenţi de liceu, până la începerea anului universitar, dar nu mai mult de

3 luni, ucenicii sau studenţii, dacă nu realizează venituri din muncă;

b) bolnavii cu afecţiuni incluse în programele naţionale de sănătate stabilite

de Ministerul Sănătăţii, pentru serviciile medicale aferente bolii de bază

respectivei afecţiuni, dacă nu realizează venituri din muncă, pensie sau din alte

resurse;

c) pensionarii cu venituri numai din pensii de până la 740 lei/lună.

d) toate femeile însărcinate şi lăuzele, pentru servicii medicale legate de

evoluţia sarcinii, iar cele care nu au niciun venit sau au venituri sub salariul de

bază minim brut pe ţară, pentru toate serviciile medicale (art. 2131)20 21 22 23.

Persoanele asigurate din statele cu care România a încheiat documente

internaţionale cu prevederi în domeniul sănătăţii beneficiază de servicii medicale

şi alte prestaţii acordate pe teritoriul României, în condiţiile prevăzute de

respectivele documente internaţionale (art. 214).

Obligaţia virării contribuţiei pentru asigurările sociale de sănătate revine

persoanei juridice sau fizice care angajează persoane pe bază de contract

individual de muncă ori în baza unui statut special, precum şi persoanelor fizice.

Persoanele juridice sau fizice la care îşi desfăşoară activitatea asiguraţii sunt

obligate să depună lunar la casele de asigurări alese în mod liber de asiguraţi

declaraţii nominale privind obligaţiile ce le revin faţă de fond şi dovada plăţii

contribuţiilor (art. 215).

Calitatea de asigurat se dovedeşte cu un document justificativ - adeverinţă

sau carnet de asigurat - eliberat prin grija casei la care este înscris asiguratul.

Aceste documente justificative vor fi înlocuite cu cârdul electronic de asigurat.

Metodologia şi modalităţile de gestionare şi de distribuire ale cârdului de

asigurat se stabilesc de către Casa Naţională de Asigurări de Sănătate24.

Datele minime care vor fi înregistrate şi accesate pe cârdul de asigurat sunt:

a) datele de identitate şi codul numeric personal;

b) dovada achitării contribuţiei pentru asigurările sociale de sănătate;

c) înregistrarea numărului de solicitări de servicii medicale, prin codul

furnizorului;

d) diagnostice medicale cu risc vital;

e) consimţământul referitor la donarea de ţesuturi şi organe;

f) grupa sanguină şi Rh.

5. Drepturile şi obligaţiile asiguraţilor

Asiguraţii au următoarele drepturi.

a) să aleagă furnizorul de servicii medicale, precum şi casa de asigurări de

sănătate la care se asigură;

b) să fie înscrişi pe lista unui medic de familie pe care îl solicită, suportând

cheltuielile de transport dacă opţiunea este pentru un medic din altă localitate;

c) să îşi schimbe medicul de familie ales numai după expirarea a cel puţin 6

luni de la data înscrierii pe listele acestuia;

d) să beneficieze de pachetul de servicii de bază în mod nediscriminatoriu;

d1) să beneficieze de rambursarea tuturor cheltuielilor efectuate pe perioada

spitalizării cu medicamentele, materialele sanitare şi investigaţiile paraclinice la

care ar fi fost îndreptăţiţi fără contribuţie personală, în condiţiile impuse de

24 A se vedea Hotărârea Guvernului nr. 972/2006 privind aprobarea Statutului Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate

(publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 680 din 8 august 2006), modificată ulterior, inclusiv prin Hotărârea Guvernului nr. 1586/2008 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 18 din 10 ianuarie 2008).

contractul-cadru;

e) să efectueze controale profilactice;

f) să beneficieze de servicii de asistenţă medicală preventivă şi de promovare

a sănătăţii, inclusiv pentru depistarea precoce a bolilor;

g) să beneficieze de servicii medicale în ambulatorii şi în spitale aflate în

relaţie contractuală cu casele de asigurări de sănătate;

h) să beneficieze de servicii medicale de urgenţă;

i) să beneficieze de unele servicii de asistenţă stomatologică;

j) să beneficieze de tratament fizioterapeutic şi de recuperare;

k) să beneficieze de dispozitive medicale;

l) să beneficieze de servicii de îngrijiri medicale la domiciliu;

m) să li se garanteze confidenţialitatea privind datele, în special în ceea ce

priveşte diagnosticul şi tratamentul;

n) să aibă dreptul la informaţie în cazul tratamentelor medicale;

o) să beneficieze de concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate

[art. 218 alin. (2)].

Asiguraţii prevăzuţi în Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare25,

şi în Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului26, beneficiază de asistenţă

medicală gratuită, respectiv servicii medicale, medicamente şi dispozitive

medicale, suportate din fond, în condiţiile contractului-cadru şi din bugetele

ministerelor şi instituţiilor respective, în condiţiile plăţii contribuţiei de asigurări

sociale de sănătate.

Personalităţile internaţionale cu statut de demnitar primesc asistenţă

medicală de specialitate în unităţi sanitare nominalizate prin ordin al ministrului

sănătăţii publice.

Tarifele serviciilor hoteliere pentru persoana care însoţeşte copilul internat în

vârstă de până la 3 ani, precum şi pentru însoţitorul persoanei cu handicap grav

25 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 155 din 20 iulie 1995, modificată ulterior.

26 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 24 iunie 2002, modificată ulterior.

internate se suportă de către casele de asigurări, dacă medicul consideră necesară

prezenţa lor pentru o perioadă determinată (art. 221).

în sfârşit, fiecare asigurat are dreptul de a fi informat cel puţin o dată pe an,

prin casele de asigurări, asupra serviciilor de care beneficiază, a nivelului de

contribuţie şi a modalităţii de plată, precum şi asupra drepturilor şi obligaţiilor

sale (art. 222).

Obligaţiile asiguraţilor sunt următoarele:

a) să se înscrie pe lista unui medic de familie;

b) să anunţe medicul de familie ori de câte ori apar modificări în starea lor de

sănătate;

c) să se prezinte la controalele profilactice şi periodice;

d) să anunţe în termen de 15 zile medicul de familie şi casa de asigurări

asupra modificărilor datelor de identitate sau a modificărilor referitoare la

încadrarea lor într-o anumită categorie de asiguraţi;

e) să respecte cu stricteţe tratamentul şi indicaţiile medicului;

f) să aibă o conduită civilizată faţă de personalul medico-sanitar;

g) să achite contribuţia datorată fondului şi suma reprezentând

coplata/contribuţia personală;

h) să prezinte furnizorilor de servicii medicale documentele justificative care

atestă calitatea de asigurat (art. 219).

Pe lângă drepturile şi obligaţiile menţionate, asiguraţii au dreptul la un

pachet de servicii de bază care cuprinde servicii medicale, servicii de îngrijire a

sănătăţii, medicamente, materiale sanitare şi dispozitive medicale.

Persoanele care nu fac dovada calităţii de asigurat beneficiază de servicii

medicale, în cadrul unui pachet minimal de servicii medicale. Furnizorii de

servicii sunt obligaţi să comunice CNAS datele de identificare ale acestora. La

rândul ei, CNAS comunică la ANAF, trimestrial, pe bază de protocol, datele de

identificare ale persoanelor în vederea impunerii, în cazul în care se constată

existenţa veniturilor asupra cărora se datorează contribuţia de asigurări sociale de

sănătate (art. 220)27.

Drepturile prevăzute mai sus se stabilesc pe baza contractului-cadru care se

elaborează de CNAS pe baza consultării Colegiului Medicilor din România,

Colegiului Farmaciştilor din România, şi Ordinului Asistenţilor Medicali din

România, până la data de 31 octombrie a anului în curs pentru anul următor.

Proiectul se avizează de Ministerul Sănătăţii, cu consultarea obligatorie a

ministerelor şi instituţiilor centrale cu reţea sanitară proprie, şi se aprobă prin

hotărâre a Guvernului28. în cazul nefinalizării elaborării contractului-cadru în

termenul prevăzut, Ministerul Sănătăţii elaborează şi supune spre ¿probare

Guvernului proiectul contractului-cadru până la data de 30 noiembrie.

Contractul-cadru reglementează, în principal, condiţiile acordării asistenţei

medicale cu privire la:

a) pachetul de servicii de bază la care au dreptul persoanele asigurate şi

pachetul de servicii minimal;

b) lista serviciilor medicale, a serviciilor de îngrijiri, inclusiv la domiciliu, a

medicamentelor, dispozitivelor medicale şi a altor servicii pentru asiguraţi

aferente pachetului de servicii de bază prevăzut la lit. a);

c) criteriile şi standardele calităţii pachetului de servicii;

d) alocarea resurselor şi controlul costurilor sistemului de asigurări sociale de

sănătate în vederea realizării echilibrului financiar al fondului;

e) tarifele utilizate în contractarea pachetului de servicii de bază, modul de

decontare si actele necesare în acest scop;

f) internarea şi externarea bolnavilor;

g) măsuri de îngrijire la domiciliu şi de recuperare;

h) condiţiile acordării serviciilor la nivel regional şi lista serviciilor care se

pot contracta la nivel judeţean, precum şi a celor care se pot contracta la nivel

27 Art. 220 a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 2/2014.28 A se vedea Hotărârea Guvernului nr. 400/2014 pentru aprobarea pachetelor de servicii şi a Contractului-cadru care

reglementează condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului deasigurări sociale de sănătate pentru anii 2014-2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 19 mai 2014).

regional;

i) prescrierea şi eliberarea medicamentelor, a materialelor sanitare, a

procedurilor terapeutice, a protezelor şi a ortezelor, a dispozitivelor medicale;

j) modul de informare a asiguraţilor;

k) copiata pentru unele servicii medicale [art. 217 alin. (3)].

6. Servicii medicale profilactice suportate din fondul naţional unic

de asigurări sociale de sănătate

În scopul prevenirii îmbolnăvirilor, al depistării precoce a bolii şi al păstrării

sănătăţii, asiguraţii, direct sau prin intermediul furnizorilor de servicii cu care

casele de asigurări se află în relaţii contractuale, vor fi informaţi permanent de

către casele de asigurări asupra mijloacelor de păstrare a sănătăţii, de reducere şi

de evitare a cauzelor de îmbolnăvire şi asupra pericolelor la care se expun în

cazul consumului de droguri, alcool şi tutun.

7. Servicii medicale curative suportate din fondul naţional unic

de asigurări sociale

Asiguraţii au dreptul la servicii medicale pentru vindecarea bolii, pentru

prevenirea complicaţiilor ei, pentru recuperarea sau cel puţin pentru ameliorarea

suferinţei.

Tratamentul medical se aplică de către medici sau asistenţi medicali şi de alt

personal sanitar acreditat, la indicaţia şi sub supravegherea medicului (art. 226).

Serviciile medicale curative ale căror costuri sunt suportate din fond sunt:

a) serviciile medicale de urgenţă;

b) serviciile medicale acordate persoanei bolnave până la diagnosticarea

afecţiunii: anamneză, examen clinic, examene paraclinice;

c) tratamentul medical, chirurgical şi unele proceduri de recuperare;

d) prescrierea tratamentului necesar vindecării, inclusiv indicaţiile privind

regimul de viaţă şi muncă, precum şi igieno-dietetic.

Asiguraţii beneficiază de activităţi de suport. Detalierea serviciilor şi

modalităţile de acordare se stabilesc prin contractul-cadru (art. 227).

Asiguraţii au dreptul la asistenţă medicală primară şi de specialitate

ambulatorie, la indicaţia medicului de familie. Aceştia primesc asistenţă

medicală de specialitate în spitale autorizate şi evaluate

Serviciile spitaliceşti se acordă prin spitalizare şi cuprind: consultaţii,

investigaţii, stabilirea diagnosticului, tratament medical şi/sau tratament

chirurgical, îngrijire, recuperare, medicamente şi materiale sanitare, dispozitive

medicale, cazare şi masă.

Asistenţa medicală de recuperare se acordă pentru o perioadă de timp şi după

un ritm stabilite de medicul curant în unităţi sanitare autorizate şi evaluate.

Servicii şi îngrijiri medicale la domiciliu se acordă de furnizori evaluaţi şi

autorizaţi (art. 228).

Serviciile medicale stomatologice se acordă de către medicul de medicină

dentară şi dentişti în cabinete medicale autorizate şi evaluate.

Tratamentele stomatologice se suportă din fond în condiţiile stabilite prin

contractul-cadru.

8. Medicamente, materiale sanitare, dispozitive medicale

şi alte mijloace terapeutice

Asiguraţii beneficiază de medicamente cu sau tară contribuţie personală, pe

bază de prescripţie medicală. Modalităţile de prescriere şi eliberare a

medicamentelor se prevăd în contractul-cadru (art. 231).

Lista cu medicamente de care beneficiază asiguraţii cu sau tară contribuţie

personală se elaborează anual de către Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de

Asigurări de Sănătate, cu consultarea Colegiului Farmaciştilor din România, şi se

aprobă prin hotărâre a Guvernului.

In listă se pot include numai medicamente prevăzute în Nomenclatorul de

produse medicamentoase de uz uman (art. 232).

Valoarea medicamentelor prescrise pentru tratamentul afecţiunilor copiilor

până la vârsta de 18 ani, tinerilor de la 18 ani până la vârsta de 26 de ani, dacă

sunt elevi, ucenici sau studenţi şi dacă nu realizează venituri din muncă, şi pentru

femeile gravide şi lăuze se suportă din fond la nivelul preţului de referinţă.

De asemenea, în cazul persoanelor care beneficiază de asistenţă medicală

gratuită, în cazul persoanelor ale căror drepturi sunt stabilite prin Decretul-lege

nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive

politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor

deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, prin Legea nr. 44/1994

privind veteranii de război, precum şi unele drepturi ale invalizilor şi văduvelor

de război, prin Legea nr. 309/2002 privind recunoaşterea şi acordarea unor

drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcţiei Generale a

Serviciului Muncii, în perioada 1950-1961, precum şi persoanele prevăzute în

Legea nr. 42/1990 pentru cinstirea eroilor-martiri şi acordarea unor drepturi

urmaşilor acestora, răniţilor, precum şi luptătorilor pentru victoria Revoluţiei din

decembrie 1989, dacă nu realizează alte venituri decât cele provenite din

drepturile băneşti acordate de aceste legi, precum şi cele provenite din pensii,

persoanele cu handicap care nu realizează venituri din muncă, pensie sau alte

surse şi se află în îngrijirea familiei, valoarea medicamentelor prescrise se

suportă din fond la nivelul preţului de referinţă.

Asiguraţii au dreptul la materiale sanitare şi dispozitive medicale pentru

corectarea cazului, auzului, pentru protezarea membrelor şi la alte materiale de

specialitate, în scopul protezării unor deficienţe organice sau fiziologice, pentru o

perioadă determinată sau nedeterminată, pe baza prescripţiilor medicale, cu sau

fără contribuţie personală, în condiţiile prevăzute în contractul-cadru.

Ei beneficiază de tratamente fizioterapeutice, pe baza prescripţiilor medicale,

cu sau tară contribuţie personală, în condiţiile prevăzute în contractul-cadru.

In sfârşit, asiguraţii beneficiază de medicamente, materiale sanitare,

dispozitive medicale şi de alte mijloace terapeutice la nivelul preţului de

referinţă, prevăzute în normele metodologice de aplicare a contractului-cadru

(art. 233).

9. Servicii medicale de îngrijiri Ia domiciliu

Asiguraţii au dreptul să primească unele servicii de îngrijiri medicale la

domiciliu, inclusiv îngrijiri paliative, acordate de un furnizor autorizat şi evaluat.

Condiţiile acordării serviciilor medicale şi a îngrijirilor la domiciliu se

stabilesc prin contractul-cadru (art. 234).

10. Alte servicii speciale

Serviciile de transport sanitar, necesare pentru realizarea unui serviciu

medical pentru asigurat, se suportă din fond. Asiguraţii au dreptul la transport

sanitar pentru realizarea unui serviciu medical.

Cursul nr. 3

1. Asigurările voluntare de sănătate

Asigurările voluntare de sănătate sunt reglementate prin Legea nr. 95/2006,

în Titlul nr. X.

Asigurările voluntare de sănătate reprezintă un sistem facultativ prin care un

asigurător29 constituie, pe principiul mutualităţii, un fond de asigurare, prin

contribuţia unui număr de asiguraţi 30 expuşi la producerea riscului de

îmbolnăvire, şi îi indemnizează, în conformitate cu clauzele stipulate în

contractul de asigurare, pe cei care suferă un prejudiciu, din fondul alcătuit din

primele încasate, precum şi din celelalte venituri rezultate ca urmare a activităţii

desfăşurate de asigurător şi fac parte din gama asigurărilor facultative conform

Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România.

Asiguraţii pot primi indemnizaţii atât pentru acea parte a cheltuielilor cu

serviciile medicale care excedează pachetului de servicii medicale de bază31

acoperite de sistemul de asigurări sociale de sănătate, cât şi pentru coplăţi32, dacă

acest lucru este prevăzut în contractul de asigurare voluntară de sănătate.

Nu fac obiectul legii asigurările pentru boli profesionale şi Accidente de

muncă şi serviciile medicale furnizate sub formă de abonament33 (art. 340).

29 Asigurător este persoana juridică ori filiala autorizată în condiţiile Legii nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare

şi supravegherea asigurărilor, cu modificările şi completările ulterioare, să exercite activităţi de asigurare, să practice clasele de asigurări de sănătate din categoria asigurărilor de viaţă şi/sau generale şi care îşi asumă răspunderea de a acoperi cheltuielile cu serviciile medicale prevăzute în contractul de asigurare voluntară de sănătate, inclusiv copiata stabilită în condiţiile legii, precum şi sucursala unei societăţi de asigurare ori a unei societăţi mutuale, dintr-un stat membru al Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic European, care a primit o autorizaţie de la autoritatea competentă a statului membru de origine în acest sens [art. 339 lit. b)].

30 Asigurat este persoana care are un contract de asigurare încheiat cu asigurătorul şi faţă de care asigurătorul are obligaţia ca la producerea riscului asigurat să acorde indemnizaţia sau suma asigurată conform prevederilor contractului de asigurare voluntară de sănătate [art. 339 lit. a)].

31 Pachet de servicii medicale de bază sunt acele servicii şi produse destinate prevenirii, diagnosticării, tratamentului, corectării şi recuperării diferitelor afecţiuni, la care asiguraţii au acces în totalitate, parţial sau cu anumite limitări în volum oriîn suma acoperită [art. 339 lit. f)].

32 Copiata pentru asigurări voluntare de sănătate de tip complementar diferenţa între tariful decontat de casa de asigurări de sănătate din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi tariful maximal stabilit de Ministerul Sănătăţii, ca autoritate naţională în politica de preţuri a serviciilor medicale, medicamentelor şi dispozitivelor medicale [art. 339 lit. c)].

33 Servicii medicale furnizate sub formă de abonament sunt acele servicii medicale preplătite pe care furnizorii le oferă în mod direct abonaţilor şi nu prin intermediul asigurătorilor, în afara serviciilor din pachetul de servicii medicale de bază din sistemul de asigurări sociale de sănătate [art. 339 lit. i)].

Asigurările voluntare de sănătate pot fi, asigurări de tip complementar şi

suplimentar.

Asigurările de tip complementar suportă copiata datorată de asigurat.

Asigurările de tip suplimentar suportă total sau parţial plata pentru orice tip

de servicii necuprinse în pachetul de servicii medicale de bază, opţiunea pentru

un anumit personal medical, solicitarea unei a doua opinii medicale, condiţii

hoteliere superioare, alte servicii medicale specificate în poliţa de asigurare (art.

341)34.

Sunt eligibile pentru serviciile oferite de sistemul de asigurări voluntare de

sănătate orice persoane, cetăţeni români, cetăţeni străini sau apatrizi care au

dreptul la pachetul de servicii medicale de bază în temeiul asigurărilor sociale de

sănătate (art. 342).Angajatorii, persoane fizice sau juridice, pot să încheie

contracte de asigurare voluntară centru angajaţii lor, individual sau în grup,

acordate ca beneficii adiţionale la drepturile salariale ale acestora, în scopul

atragerii şi stabilizării personalului angajat (art. 343).

2. Contractul de asigurare voluntară de sănătate

Contractul de asigurare voluntară de sănătate trebuie să cuprindă, pe lângă

dementele obligatorii, şi următoarele elemente:

a) lista coplăţilor pentru asigurări voluntare de sănătate de tip complementar;

b) lista serviciilor din asigurarea voluntară suplimentară;

c) lista furnizorilor agreaţi35;

d) modalitatea de contactare a acestora, direct sau prin intermediul unui

departament de asistenţă a asiguraţilor;

e) drepturile şi obligaţiile părţilor, cu evidenţierea clară a riscului de

îmbolnăvire individual;

34 Articol modificat prin Legea nr. 220/2011 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 851 din 30

noiembrie 2012).35 Furnizor de servicii medicale poate fi persoana fizică sau juridică autorizată de Ministerul Sănătăţii Publice să

acorde servicii medicale în condiţiile legii [art. 339 lit. d)].Listă a furnizorilor agreaţi este totalitatea furnizorilor aflaţi în relaţii contractuale cu asigurători care r"3ctică asigurări

voluntare de sănătate de tip suplimentar [art. 339 lit. e)].

f) modalităţile de decontare a serviciilor medicale;

g) modalităţile de încetare a valabilităţii contractului;

h) modalităţile de soluţionare a eventualelor litigii (art. 345).

Asigurătorii sunt obligaţi ca la încheierea contractului să ofere asiguratului

toate iformaţiile necesare privind drepturile şi obligaţiile în vederea protejării

intereselor asiguraţilor (art. 346).

Asigurătorul poate solicita, la iniţierea contractului de asigurare, pe cheltuiala

proprie şi cu consimţământul pacientului, informaţii privind starea de sănătate a

asiguratului, rrecum şi efectuarea unui examen medical pentru evaluarea stării de

sănătate a solicitantului de către un furnizor de servicii medicale desemnat de

acesta.

Informaţiile cuprinse în contractul de asigurare voluntară, precum şi

informaţiile r rivind starea de sănătate a asiguratului au caracter confidenţial şi nu

pot fi divulgate unor irrîi de către asigurători.

Prin contract, asigurătorul care practică asigurări voluntare de sănătate de tip

suplimentar poate restricţiona pentru acest tip de asigurare accesul asiguratului,

parţial sou in totalitate, la anumiţi furnizori de servicii şi poate condiţiona

utilizarea unor servicii în caz de îmbolnăvire de efectuarea prealabilă a unor

controale periodice profilactice sau de utilizarea unor anumiţi furnizori agreaţi.

Asigurătorii care comercializează asigurări voluntare de sănătate

complementare sunt rbligaţi să achite copiata conform contractului cu asiguratul

oricărui furnizor de servicii iflat în relaţie contractuală cu casele de asigurări şi nu

pot restricţiona pentru acestea sccesul asiguraţilor (art. 347).

3. Concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate

Drepturile de asigurări sociale, sunt reglementate de Ordonanţa de urgenţă a

Guvernului nr. 111/2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru

creşterea copilului36 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 privind

36 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 830 din 10 decembrie 2010, modificată ulterior, inclusiv

concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate37, care prevăd că

asiguraţii au dreptul la:

a) concediu şi indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă, cauzată

de boli obişnuite sau de accidente în afara muncii;

b) concedii medicale şi indemnizaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi

recuperarea capacităţii de muncă, exclusiv pentru situaţiile rezultate ca urmare a

unor accidente de muncă sau boli profesionale;

c) concediu şi indemnizaţie pentru maternitate;

d) concediu şi indemnizaţie pentru creşterea copilului;

e) concediu şi indemnizaţie pentru îngrijirea copilului bolnav;

f) concediu de risc maternal (art. 2).

Conform art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005,

asiguraţii, au dreptul, pe perioada în care au domiciliul sau reşedinţa pe teritoriul

României, la concedii medicale şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate,

dacă:

- desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de muncă sau în baza

raportului de serviciu, precum şi orice alte activităţi dependente;

- desfăşoară activităţi în funcţii elective sau sunt numite în cadrul autorităţii

executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului, precum şi membrii

cooperatori dintr-o organizaţie a cooperaţiei meşteşugăreşti, ale căror drepturi şi

obligaţii sunt asimilate, cu ale persoanelor de mai sus;

- beneficiază de drepturi băneşti lunare ce se suportă din bugetul asigurărilor

pentru şomaj.

De aceleaşi drepturi beneficiază şi persoanele care nu se află în una dintre

situaţiile de mai sus, dar sunt:

- asociaţi, comanditari sau acţionari;

prin Legea nr. 126/2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 700 din 24 septembrie 2014).

37 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1074 din 29 noiembrie 2005, modificată ulterior, inclusiv prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 68/2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 803 din 4 noiembrie 2014).

- membri ai asociaţiei familiale;

- autorizate să desfăşoare activităţi independente;

- persoane care încheie un contract de asigurări sociale pentru concedii şi

indemnizaţii pentru maternitate şi concedii şi indemnizaţii pentru îngrijirea

copilului bolnav, în condiţiile în care au început stagiul de cotizare până la data

de 1 ianuarie 200638;

- soţia/soţul titularului întreprinderii individuale/persoanei fizice autorizate

care, fără a fi înregistrată/înregistrat în registrul comerţului şi autorizată/autorizat

să funcţioneze ea însăşi/el însuşi ca titular a/al întreprinderii individuale/persoană

fizică autorizată sau fără

- fi salariată/salariat, participă în mod obişnuit la activitatea întreprinderii

individuale/ rersoanei fizice autorizate, îndeplinind fie aceleaşi sarcini, fie sarcini

complementare39.

Dreptul la concediile şi indemnizaţiile amintite este condiţionat de plata

contribuţiei :e asigurări sociale de sănătate destinată suportării acestor

indemnizaţii.

Pentru a beneficia de concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate,

rersoanele trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:

a) să îndeplinească stagiul minim de cotizare;

b) să prezinte adeverinţa de la plătitorul de indemnizaţii din care să reiasă

numărul de rJe de concediu de incapacitate temporară de muncă avute în ultimele

12 luni, cu exceepţia urgenţelor medico-chirurgicale sau a bolilor

infectocontagioase din grupa A;

c) să fie prezente la domiciliu sau la adresa indicată, după caz, în intervalul de

timp şi condiţiile stabilite prin normele de aplicare a prezentei ordonanţe de

urgenţă, în ideea exercitării verificării de către reprezentanţii plătitorilor de

38 Art. 1 alin. (2) lit. e) a fost introdusă prin Legea nr. 399/2006 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,

nr. 901 din 6 noiembrie 2006).39 Art. 1 alin. (2) lit. f) a fost introdusă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 68/2014.

indemnizaţii de ii.gurări sociale de sănătate40.

Cota de contribuţie pentru concedii şi indemnizaţii, destinată exclusiv

finanţării cheltuielilor cu plata drepturilor, este de 0,85%, aplicată la fondul de

salarii sau, după caz,

Drepturile reprezentând indemnizaţie de şomaj, asupra veniturilor supuse

impozitului pe venit ori asupra veniturilor cuprinse în contractul de asigurări

sociale încheiat de rersoanele pentru concedii şi indemnizaţii pentru maternitate

şi concedii şi indemnizaţii rentru îngrijirea copilului bolnav, şi se achită la

bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate41.

Persoanele juridice sau fizice au obligaţia plăţii cotei de contribuţie pentru

concedii şi - remnizaţii de 0,85%, aplicată la fondul de salarii realizat, cu

respectarea prevederilor egislaţiei financiar-fiscale în materie42.

Angajatorii au obligaţia de a depune lunar la casele de asigurări de sănătate

declaraţii privind evidenţa obligaţiilor de plată către Fondul naţional unic de

asigurări sociale de sănătate pentru concedii şi indemnizaţii şi privind evidenţa

nominală a asiguraţilor care au beneficiat de concedii şi indemnizaţii.

Ei au obligaţia de a pune la dispoziţia organelor de control ale caselor de

asigurări de sănătate documentele justificative şi actele de evidenţă necesare în

vederea stabilirii :bligaţiilor la Fondul naţional unic de asigurări sociale de

sănătate.

În ce priveşte şomerii, cota de contribuţie pentru concedii şi indemnizaţii de

0,85% se datorează asupra drepturilor reprezentând indemnizaţie de şomaj.

Pentru a beneficia de concedii şi indemnizaţii, asociaţii, comanditarii sau

acţionari, administratorii sau managerii, membrii ai asociaţiilor familiale,

persoanele autorizate să desfăşoare activităţi independente, persoanele care

40 Art. 31 a fost introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 36/2010 (publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr. 268 din 26 aprilie 2010).41 Art. 6 alin. (1) a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 36/2010 şi prin Ordonanţa ie urgenţă a

Guvernului nr. 68/2014.42 Prin fond de salarii realizat, se înţelege totalitatea sumelor utilizate de un angajator pentru plata drepturilor salariale

sau de natură salarială.

încheie un contract de asigurări sociale sunt obligate să depună declaraţia de

asigurare pentru concedii şi indemnizaţii la casa de asigurări de sănătate la care

sunt luate în evidenţă ca plătitori de contribuţie de asigurări sociale de sănătate.

Cota de contribuţie pentru concedii şi indemnizaţii de 0,85% se datorează asupra

veniturilor supuse impozitului pe venit potrivit prevederilor Codului fiscal, sau

asupra veniturilor declarate în contractele de asigurare socială.

Contribuţia pentru concedii şi indemnizaţii se aplică şi asupra indemnizaţiei

pentru incapacitate temporară de muncă urmare a unui accident de muncă sau

boală profesională şi se suportă de către angajator sau din fondul de asigurare

pentru accidente de muncă şi boli profesionale.

Baza lunară de calcul a contribuţiei pentru concedii şi indemnizaţii pentru

salariaţi, funcţionari publici, persoane elective, membri cooperatori, şomeri, nu

poate fi mai mare decât produsul dintre numărul asiguraţilor din luna pentru care

se calculează contribuţia şi valoarea corespunzătoare a 12 salarii minime brute pe

ţară.

Baza de calcul lunară a contribuţiei pentru concedii şi indemnizaţii pentru

celelalte persoane nu poate depăşi plafonul a 12 salarii minime brute pe ţară (art.

6).

Stagiul minim de cotizare pentru acordarea drepturilor este o lună realizată în

ultimele 12 luni anterioare lunii pentru care se acordă concediul medical. El se

constituie din însumarea perioadelor pentru care s-a achitat contribuţia pentru

concedii şi indemnizaţii de către angajator sau de către asigurat respectiv de către

fondul de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale sau bugetul

asigurărilor pentru şomaj43.

Se asimilează stagiului de cotizare perioadele în care asiguratul beneficiază

de concediile şi indemnizaţiile prevăzute de Ordonanţa de urgentă a Guvernului

nr. 158/2005.

43 Text modificat prin Legea nr. 399/2006.

Se mai asimilează stagiului de cotizare şi perioadele în care asiguratul:

- a beneficiat de pensie de invaliditate;

- a urmat cursurile de zi ale învăţământului universitar, pe durata normală a

studiilor respective, cu condiţia absolvirii acestora.

- a beneficiat de concediu şi indemnizaţie pentru creşterea copilului în vârstă

de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, de până la 3 ani, respectiv

perioadele în care persoanele asigurate au beneficiat de drepturile prevăzute în

Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu

handicap44.

Aceste perioade se asimilează stagiului de cotizare numai dacă în aceste

perioade asiguratul nu a realizat stagii de cotizare (art. 8).

Asiguraţii au dreptul la concediu şi indemnizaţie pentru incapacitate

temporară de muncă, fără condiţii de stagiu de cotizare, în cazul urgenţelor

medico-chirurgicale, tuberculozei, bolilor infectocontagioase din grupa A,

neoplaziilor şi SIDA (art. 9).

Baza de calcul a indemnizaţiilor se determină ca medie a veniturilor lunare

din ultimele 6 luni din cele 12 luni din care se constituie stagiul de cotizare, până

la limita a 12 salarii minime brute pe ţară lunar, pe baza cărora se calculează

contribuţia pentru concedii şi indemnizaţii.

In situaţia în care la stabilirea celor 6 luni din care, se constituie baza de

calcul al indemnizaţiilor se utilizează perioadele asimilate stagiului de cotizare,

veniturile care se iau în considerare sunt:

a) indemnizaţiile de asigurări sociale de care au beneficiat asiguraţii;

b) salariul de bază minim brut pe ţară din perioadele în care asiguratul a

beneficiat de pensie de invaliditate ori a urmat cursurile de zi ale învăţământului

universitar;

c) indemnizaţia lunară pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani

sau, în copilului cu handicap, de până la 3 ani, respectiv indemnizaţia pentru

creşterea . c ri cu handicap cu vârsta cuprinsă între 3 şi 7 ani.

Acest calcul se aplică şi în cazul pensionarilor de invaliditate gradul III, al

pensionarilor nevăzători, pe perioada în care desfăşoară activităţi dependente ori

raoeoendente, sunt aleşi în funcţii elective ori sunt numiţi, sunt membri ai unei

cooperative meşteşugăreşti sau asociaţii familiale.

Din duratele de acordare a concediilor medicale, exprimate în zile

calendaristice, se plătesc zilele lucrătoare.

La stabilirea numărului de zile ce urmează a fi plătite se au în vedere

prevederile legale cu privire la zilele de sărbătoare declarate nelucrătoare,

precum şi cele referitoare 5 stabilirea programului de lucru, prevăzute prin

contractele colective de muncă.

Asiguraţii beneficiază de concedii şi de indemnizaţii, în baza certificatului

medical eliberat de medicul curant, acesta fiind orice medic aflat în relaţie

contractuală cu casele de asigurări de sănătate, şi orice alt medic cu autorizaţie de

liberă practică valabilă şi care încheie o convenţie în acest sens cu casele de

asigurări de sănătate, în condiţiile contractului-cadru privind condiţiile acordării

asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate.

4. Concediul şi indemnizaţia pentru incapacitate

temporară de muncă

Indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă se suportă:

- de către angajator, din prima zi până în a 5-a zi de incapacitate temporară de

muncă’;

- din bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate,

începând cu:

a) ziua următoare celor suportate de angajator, şi până la data încetării

incapacităţii temporare de muncă a asiguratului sau a pensionării acestuia;

b) prima zi de incapacitate temporară de muncă, în cazul persoanelor

asigurate care beneficiază de drepturi băneşti lunare ce se suportă din bugetul

asigurărilor pentru şomaj, asociaţi, comanditari sau acţionari, administratori sau

manageri care au încheiat contract de administrare ori de management, membri ai

asociaţiei familiale, autorizate să desfăşoare activităţi independente (art. 12).

Durata de acordare a concediului şi a indemnizaţiei pentru incapacitate

temporară de muncă, este de cel mult 183 de zile în interval de un an, socotit din

prima zi de îmbolnăvire.

începând cu a 91-a zi concediul se poate prelungi până la 183 de zile, cu

avizul medicului expert al asigurărilor sociale.

Durata de acordare a concediului şi a indemnizaţiei pentru incapacitate

temporară de muncă este mai mare în cazul unor boli speciale şi se diferenţiază

după cum urmează:

- un an, în intervalul ultimilor 2 ani, pentru tuberculoză pulmonară şi unele

boli cardiovasculare, stabilite de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate,

denumită în continuare CNAS, cu acordul Ministerului Sănătăţii;

- un an, cu drept de prelungire până la un an şi 6 luni de către medicul expert

al asigurărilor sociale, în intervalul ultimilor 2 ani, pentru tuberculoză

meningeală, peritoneală şi urogenitală, inclusiv a glandelor suprarenale, pentru

SIDA şi neoplazii, în funcţie de stadiul bolii;

- un an şi 6 luni, în intervalul ultimilor 2 ani, pentru tuberculoză pulmonară

operată şi osteoarticulară;

- 6 luni, cu posibilitatea de prelungire până la maximum un an, în intervalul

ultimilor 2 ani, pentru alte forme de tuberculoză extrapulmonară, cu avizul

medicului expert al asigurărilor sociale (art. 13).

Medicul primar sau, medicul specialist în afecţiunea principal invalidantă

poate propune pensionarea de invaliditate dacă bolnavul nu a fost recuperat la

expirarea duratelor de acordare a indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de

muncă.

în situaţii temeinic motivate de posibilitatea recuperării, medicul poate

propune prelungirea concediului medical peste 183 de zile, în scopul evitării

pensionării de invaliditate şi menţinerii asiguratului în activitate.

Medicul expert al asigurărilor sociale decide prelungirea concediului medical

pentru continuarea programului recuperator, reducerea programului de lucru,

reluarea activităţii în raport de pregătirea profesională şi de aptitudini ori

pensionarea de invaliditate.

Prelungirea concediului medical peste 183 de zile se face pentru cel mult 90

de zile, în raport cu evoluţia cazului şi cu rezultatele acţiunilor de recuperare (art.

14).

în cazul în care medicul expert al asigurărilor sociale a emis avizul de

pensionare de invaliditate, plata indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de

muncă se face până la sfârşitul lunii următoare celei în care s-a emis avizul, fără a

se depăşi durata maximă de acordare a concediului (art. 15).

Asiguraţii a căror incapacitate temporară de muncă a survenit în timpul

concediului ic odihnă sau al concediului fără plată beneficiază de indemnizaţie

pentru incapacitate snporară de muncă, concediul de odihnă sau fără plată fiind

întrerupt, urmând ca zilele ¿¿efectuate să fie reprogramate.

Beneficiază de indemnizaţii pentru incapacitate temporară de muncă, în

aceleaşi condiții ca şi ceilalţi asiguraţi, pensionarii, precum şi pensionarii de

invaliditate gradul III sau pensionarii nevăzători, membri ai asociaţiei familiale

sau autorizaţi să desfăşoare ictivităţi independente (art. 16).

Cuantumul brut lunar al indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de

muncă se determină prin aplicarea procentului de 75% asupra bazei de calcul.

Cuantumul brut lunar al indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de

muncă, determinată de tuberculoză, SIDA, neoplazii, precum şi de o boală

infectocontagioasă din grupa A şi de urgenţe medico-chirurgicale, este de 100%

din baza de calcul (art. 17).

5. Concedii şi indemnizaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor

şi recuperarea capacităţii de muncă

în scopul prevenirii îmbolnăvirilor şi recuperării capacităţii de muncă,

asiguraţii pot reneficia de:

- indemnizaţie pentru reducerea timpului de muncă;

- concediu şi indemnizaţie pentru carantină;

- tratament balnear, în conformitate cu programul individual de recuperare

(art. 18).

Indemnizaţia pentru reducerea timpului de muncă cu o pătrime din durata

normală se acordă asiguraţilor care, din motive de sănătate, nu mai pot realiza

durata normală de muncă.

Indemnizaţia se acordă, la propunerea medicului curant, cu avizul medicului

expert al asigurărilor sociale, pentru cel mult 90 de zile în ultimele 12 luni

anterioare primei zile de concediu, în una sau mai multe etape.

Cuantumul brut lunar al indemnizaţiei pentru reducerea timpului de muncă

este egal cu diferenţa dintre baza de calcul şi venitul salarial brut realizat de

asigurat prin reducerea timpului normal de muncă, fără a depăşi 25% din baza de

calcul (art. 19).

Concediul şi indemnizaţia pentru carantină se acordă asiguraţilor cărora li se

interzice continuarea activităţii din cauza unei boli contagioase, pe durata

stabilită prin certificatul eliberat de direcţia de sănătate publică.

Cuantumul brut lunar al indemnizaţiei pentru carantină reprezintă 75% din

baza de calcul (art. 20).

Asiguraţii aflaţi în incapacitate temporară de muncă pe o perioadă mai mare

de 90 de zile consecutive beneficiază de tratament balnear şi de recuperare a

capacităţii de muncă, pe baza prescripţiilor medicale, cu sau fără contribuţie

personală, în condiţiile prevăzute in Contractul-cadru privind condiţiile acordării

asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate.

Tratamentul balnear şi de recuperare a capacităţii de muncă se desfăşoară în

conformitate cu prevederile programului individual de recuperare întocmit de

medicul curant, cu avizul obligatoriu al medicului expert al asigurărilor sociale,

în funcţie de natura, stadiul şi prognosticul bolii, structurat pe etape.

In funcţie de tipul afecţiunii şi de natura tratamentului, durata tratamentului

balnear este de 15-21 de zile şi se stabileşte odată cu avizul obligatoriu al

medicului expert.

Programul individual de recuperare este obligatoriu şi se realizează în unităţi

sanitare specializate aflate în relaţie contractuală cu casele de asigurări de

sănătate.

După fiecare etapă prevăzută în programul individual de recuperare asiguraţii

sunt supuşi reexaminării medicale. în funcţie de rezultatele acesteia medicul

expert actualizează programul individual de recuperare, recomandă reluarea

activităţii profesionale sau propune pensionarea de invaliditate.

Plata indemnizaţiilor nu se cuvine pe perioadele în care asiguratul, din

motive imputabile lui, nu îşi îndeplineşte obligaţia de a urma şi de a respecta

programul individual de recuperare.

6. Concediul şi indemnizaţia de maternitate

Aşa cum prevede art. 23 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.

158/2005, asiguratele au dreptul la concedii pentru sarcină şi lăuzie, pe o

perioadă de 126 de zile calendaristice, perioadă în care beneficiază de

indemnizaţie de maternitate.

De aceleaşi drepturi beneficiază şi femeile care din motive neimputabile lor,

nu mai au calitatea de asigurat, dacă nasc în termen de 9 luni de la data pierderii

acestei calităţii. Faptul că pierderea calităţii de asigurat nu s-a produs din motive

imputabile persoanei în cauză se dovedeşte cu acte oficiale eliberate de către

angajatori sau asimilaţii acestora.

În această situaţie, baza de calcul a indemnizaţiei de maternitate se constituie

din media veniturilor lunare pe baza cărora s-a calculat contribuţia pentru

concedii şi indemnizaţii, din ultimele 6 luni anterioare datei pierderii calităţii de

asigurat.

Concediul pentru sarcină se acordă pe o perioadă de 63 de zile înainte de

naştere, iar concediul pentru lăuzie pe o perioadă de 63 de zile după naştere.

Concediile pentru sarcină şi lăuzie se pot compensa între ele, în funcţie de

recomandarea medicului şi de opţiunea persoanei beneficiare, în aşa fel încât

durata minimă obligatorie a concediului de lăuzie să fie de 42 de zile

calendaristice.

Persoanele cu handicap asigurate beneficiază, la cerere, de concediu pentru

sarcină, începând cu luna a 6-a de sarcină.

In situaţia copilului născut mort sau dacă acesta moare în perioada

concediului de lăuzie, indemnizaţia de maternitate se acordă pe toată durata

acestuia.

Cuantumul brut lunar al indemnizaţiei de maternitate este de 85% din baza de

calcul.

7. Concediul şi indemnizaţia pentru creşterea copilului

Art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul

şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copilului prevede că, persoanele care, în

ultimul an anterior datei naşterii copilului, au realizat timp de 12 luni venituri din

salarii, venituri din activităţi independente, venituri din activităţi agricole supuse

impozitului pe venit pot beneficia opţional de următoarele drepturi:

a)concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la un an, respectiv 3

ani în cazul copilului cu handicap, precum şi de o indemnizaţie lunară;

b)concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani, precum şi

de o indemnizaţie lunară.

Limitele minimă şi maximă ale indemnizaţiei se stabilesc prin raportare la

indicatorul social de referinţă (ISR).

Indemnizaţia lunară pentru creşterea copilului în vârstă de până la un an,

respectiv 3 ani în cazul copilului cu handicap, se stabileşte în cuantum de 85%

din media veniturilor nete realizate în ultimele 12 luni şi nu poate fi mai mică de

1,2 ISR şi nici mai mare de 5.8 ISR.

Pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani se stabileşte o

indemnizaţie în cuantum de 85% din media veniturilor nete realizate în ultimele

12 luni şi nu poate fi mai mică de 1,2 ISR şi nici mai mare de 2,4 ISR.

Cele 12 luni pot fi constituite integral şi din perioadele în care persoanele s-au

aflat in una sau mai multe dintre următoarele situaţii:

a) au beneficiat de indemnizaţie de şomaj, sau au realizat perioade de stagiu

de cotizare în sistemul public de pensii, în condiţiile prevăzute de actele

normative cu caracter special care reglementează concedierile colective;

b) s-au aflat în evidenţa agenţiilor judeţene pentru ocuparea forţei de muncă,

respectiv a municipiului Bucureşti, în vederea acordării indemnizaţiei de şomaj;

c) au beneficiat de concedii şi de indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate

rrevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 privind concediile

şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate;

d) au beneficiat de concedii medicale şi de indemnizaţii pentru prevenirea

ribolnăvirilor şi recuperarea capacităţii de muncă, exclusiv pentru situaţiile

rezultate ca _nnare a unor accidente de muncă sau boli profesionale;

e) au beneficiat de pensie de invaliditate;

f) se află în perioada de întrerupere temporară a activităţii, din iniţiativa

angajatorului, fără încetarea raportului de muncă, pentru motive economice,

tehnologice, nructurale sau similare;

g) au beneficiat de concediu şi indemnizaţie lunară pentru creşterea copilului;

h) au beneficiat de concediu şi indemnizaţie lunară pentru creşterea sau

îngrijirea copilului cu handicap;

i) au beneficiat de concediu fără plată pentru creşterea copilului;

j) se află în perioada de 3 luni de la încetarea unui contract de muncă pe

durată aeterminată şi începerea unui alt contract de muncă pe durată determinată;

k) au însoţit soţul/soţia trimis/trimisă în misiune permanentă în străinătate45;

l) au efectuat sau efectuează serviciul militar pe bază de voluntariat, au fost c

oncentraţi, mobilizaţi sau în prizonierat;

m) frecventează, fără întrerupere, cursurile de zi ale învăţământului

preuniversitar, inclusiv în cadrul programului „A doua şansă”, sau, după caz,

universitar la nivelul arudiilor universitare de licenţă ori de maşter, precum şi ale

învăţământului postuniversitar la nivel de masterat, organizate potrivit legii, în

ţară sau în străinătate, intr-un domeniu recunoscut de Ministerul Educaţiei,

Cercetării, Tineretului şi Sportului, cu excepţia situaţiei de întrerupere a

cursurilor din motive medicale;

n) au calitate de doctorand;

o) se află în perioada cuprinsă între încheierea unei forme de învăţământ

preuniversitar şi începerea, în acelaşi an calendaristic, a unei alte forme de

învăţământ preuniversitar, cursuri de zi, frecventate fără întrerupere;

p) se află în perioada cuprinsă între absolvirea cursurilor de zi ale

învăţământului preuniversitar, şi începerea învăţământului universitar, cursuri de

zi, în acelaşi an calendaristic;

q) se află în perioada cuprinsă între încheierea unei forme de învăţământ

universitar, cursuri de zi, cu sau fără examen de licenţă sau de diplomă, şi

începerea, în acelaşi an calendaristic, a unei alte forme de învăţământ universitar,

cursuri de zi, frecventate fără întrerupere;

r) se află în perioada cuprinsă între încheierea unei forme de învăţământ

universitar, la nivelul studiilor universitare de licenţă sau de maşter, precum şi ale

învăţământului postuniversitar la nivel de masterat, cursuri de zi, şi începerea, în

acelaşi an calendaristic, a unei alte forme de învăţământ universitar la nivelul

studiilor universitare de licenţă sau de maşter, cursuri de zi, organizate potrivit

legii, frecventate fără întrerupere;

s) se află în perioada cuprinsă între încheierea unei forme de învăţământ post-

universitar, cursuri de zi, şi începerea, în acelaşi an calendaristic, a unei alte

forme de învăţământ postuniversitar, cursuri de zi, frecventate fără întrerupere;

t) se află în perioada de 60 de zile de la finalizarea cursurilor învăţământului

obligatoriu sau, după caz, de la absolvirea cursurilor de zi ale învăţământului

preuniversitar, universitar la nivelul studiilor universitare de licenţă sau de

maşter şi postuniversitar la nivel de masterat, cu sau fără examen de absolvire, în

vederea angajării ori, după caz, trecerii în şomaj, calculate începând cu data de 1

a lunii următoare finalizării studiilor;

u) au beneficiat de concediu fără plată pentru a participa la cursuri de formare

şi perfecţionare profesională din iniţiativa angajatorului sau la care acesta şi-a dat

acordul;

v) se află în perioada cuprinsă între absolvirea cursurilor de zi ale

învăţământului medical superior, cu examen de licenţă organizat în prima

sesiune, şi începerea primului rezidenţiat după absolvire.

In vederea acordării drepturilor, persoanele care au realizat activităţi

profesionale în statele membre ale Uniunii Europene sau în alte state care aplică

prevederile Regulamentului (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European şi al

Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate

socială şi ale Regulamentului (CE) nr. 987/2009 al Parlamentului European şi al

Consiliului din 16 septembrie 2009 de stabilire a procedurii de punere în aplicare

a Regulamentului (CE) nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de

securitate socială, beneficiază de totalizarea perioadelor de activitate realizate în

aceste state în condiţiile prevăzute de acesta.

Opţiunea beneficiarului se exprimă în scris, pe bază de cerere, şi nu poate fi

schimbată pe parcursul acordării drepturilor (art. 2).

Veniturile din salarii, din activităţi independente şi din activităţi agricole sunt

cele impozabile şi reprezintă valoarea obţinută după aplicarea cotei de impozitare

asupra enitului impozabil stabilit conform legii, corespunzător fiecărei categorii

de venit.

Veniturile care se iau în considerare pentru stabilirea nivelului indemnizaţiei

pentru creşterea copilului reprezintă, după caz:

a) suma încasată de persoana îndreptăţită, rezultată după aplicarea cotei de

16% îsupra bazei de calcul al impozitului determinate ca diferenţă între venitul

net din salarii .¿iculat prin deducerea din venitul brut a contribuţiilor obligatorii

aferente unei luni şi a reducerii personale acordate pentru luna respectivă şi

contribuţiile la fondurile de pensii ‘icultative, precum şi cotizaţia sindicală plătită

în luna respectivă pentru veniturile din clarii, la locul unde se află funcţia de

bază;

b) suma încasată de persoana îndreptăţită, rezultată după aplicarea cotei de

16% asupra bazei de calcul al impozitului determinate ca diferenţă între venitul

brut şi contribuţiile obligatorii pe fiecare loc de realizare a acestora, pentru

veniturile obţinute în celelalte cazuri;

c) suma încasată de persoana îndreptăţită, calculată de către plătitorul

acesteia, pentru rerioadele asimilate;

d) suma încasată de persoana îndreptăţită care realizează venituri supuse

impozitului re venit, dar care sunt scutite de plata acestuia sau sunt considerate

neimpozabile;

e) suma rezultată după aplicarea cotei de impozitare asupra venitului net din

activităţi idependente determinat în condiţiile legii;

f) suma rezultată după aplicarea cotei de impozitare asupra venitului net din

activităţi agricole determinat în condiţiile legii.

Pentru persoanele care realizează venituri din salarii, solde/salarii din funcţie,

venitul rrut reprezintă salariul de bază, indemnizaţii, sporuri, prime, orice alte

sume sau avantaje ce natură salarială ori asimilate salariilor acordate de

angajator.

In cazul în care o persoană realizează concomitent venituri supuse

impozitului din nai multe surse, se vor lua în calcul toate veniturile lunare

încasate de aceasta.

Dacă persoana realizează concomitent venituri supuse impozitului atât în

ţară, cât şi in statele care aplică Regulamentul, se iau în calcul doar veniturile

realizate în ţară.

Pentru luna naşterii copilului se iau în calcul veniturile cuvenite pentru acea

lună, respectiv venitul pe care l-ar fi primit persoana dacă ar fi lucrat în toată

luna, sau cumulul a intre venitul aferent zilelor lucrate cu indemnizaţia de

maternitate (art. 3).

In calculul celor 12 luni prevăzute se includ şi fracţiunile de lună în care s-au

realizat venituri supuse impozitului, precum şi cele în care solicitanţii s-au aflat

în situaţiile în care au obţinut venituri desfăşurând o activitate pe teritoriul

oricărui stat aparţinând Uniunii Europene, ori în perioadele asimilate stagiului

sunt considerate lună întreagă.

Prin fracţiune de lună se înţelege efectuarea a cel puţin jumătate din zilele

lucrătoare din acea lună în care persoana îndreptăţită a realizat venituri supuse

impozitului ori s-a aflat în una sau mai multe dintre situaţiile amintite mai sus.

Prin excepţie, se acceptă ca de cel mult 3 ori fracţiunea de lună să fie

constituită dintr-un număr mai mic de zile lucrătoare decât cel prevăzut anterior.

în situaţia în care naşterea copilului se produce înainte de termen, perioada se

diminuează cu perioada cuprinsă între data naşterii copilului şi data prezumată a

naşterii, certificată de medicul de specialitate (art. 4).

Nivelul indemnizaţiilor lunare se majorează cu 1,2 ISR pentru fiecare copil

născut dintr-o sarcină gemelară, de tripleţi sau multipleţi, începând cu al doilea

copil provenit dintr-o astfel de naştere (art. 5).

După împlinirea de către copil a vârstei de un an, cu excepţia copilului cu

handicap, persoanele care au optat pentru acordarea concediului pentru creşterea

copilului şi indemnizaţia lunară prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. a) au dreptul la

concediu fără plată pentru creşterea copilului până la vârsta de 2 ani.

Cererea pentru acordarea concediului fără plata indemnizaţiei pentru

creşterea copilului se depune şi se înregistrează la angajator, pe baza livretului de

familie sau a certificatului de naştere al copilului (art. 6).

Persoanele care în perioada în care sunt îndreptăţite să beneficieze de

concediul pentru creşterea copilului, obţin venituri supuse impozitului prevăzute

la art. 3 au dreptul la un stimulent de inserţie în cuantum lunar de 1 ISR.

El se acordă după cum urmează:

a) pentru persoanele care beneficiază de concediul pentru creşterea copilului

până la un an, dacă acestea obţin venituri supuse impozitului înainte de

împlinirea de către copil a vârstei de un an, pentru perioada rămasă până la

împlinirea de către copil a vârstei de 2 ani;

b) pentru persoanele care beneficiază de concediul pentru creşterea copilului

în vârstă de până la 2 ani, dacă acestea obţin venituri supuse impozitului, după

împlinirea de către copil a vârstei de un an, pentru perioada rămasă până la

împlinirea de către acesta a vârstei de 2 ani;

c) pentru persoanele care beneficiază de concediul pentru creşterea copilului

cu handicap în vârstă de până la 3 ani, oricând, pe toată perioada.

în cazul persoanelor care beneficiază de indemnizaţia lunară şi solicită

dreptul la stimulent de inserţie, plata acestei indemnizaţii se suspendă (art. 7)46.

De indemnizaţia lunară şi stimulentul de inserţie beneficiază oricare dintre

părinţii fireşti ai copilului, în raport cu opţiunea exprimată, dacă îndeplineşte

condiţiile de acordare.

Beneficiază de aceleaşi drepturi şi una dintre persoanele care a adoptat

copilul, căreia i s-a încredinţat copilul în vederea adopţiei sau care are copilul în

plasament ori în plasament în regim de urgenţă, cu excepţia asistentului maternal

profesionist care poate beneficia de aceste drepturi numai pentru copiii săi,

precum şi persoana care a fost numită tutore.

În situaţia persoanelor amintite mai sus, acordarea drepturilor se face

ţinându-se seama de perioada de 12 luni anterioare celei în care, după caz, s-a

aprobat adopţia, a fost făcută încredinţarea, ori s-a instituit plasamentul sau

tutela.

Dacă intervine decesul părintelui care îndeplinea condiţiile pentru a beneficia

de concediul şi de indemnizaţia, respectiv de stimulentul de inserţie, părintele

supravieţuitor are dreptul să beneficieze, la cerere, după cum urmează, de:

a)drepturile părintelui decedat, în situaţia în care acesta nu îndeplineşte

condiţiile

b) drepturile amintite, dacă îndeplineşte condiţiile de acordare, în funcţie de

opţiunea nou-exprimată, raportată la vârsta copilului.

Concediul şi indemnizaţia lunară, precum şi stimulentul de inserţie se cuvin

pentru fecire dintre naşteri sau, după caz, pentru fiecare adopţii.

Durata de acordare a concediului se prelungeşte corespunzător în cazul

suprapunerii a două sau mai multor situaţii de natură a genera acest drept.

În cazurile de mai sus se acordă o singură indemnizaţie.

Pe perioada suprapunerii situaţiilor, cuantumul indemnizaţiei lunare se

majorează cu suma de 1,2 ISR pentru fiecare dintre copii, începând cu cel de-al

doilea.

Majorarea se aplică inclusiv pentru situaţiile în care persoana se află cu

primul copil în perioada de concediu şi indemnizaţie pentru creşterea copilului şi

naşte alți copii sau se află în una dintre situaţiile în care a adoptat unul sau mai

mulţi copii.

Dreptul la concediul pentru creşterea copilului se acordă pe bază

netransferabilă persoanelor ai căror copii se nasc începând cu data de 1 martie

2012, precum şi celor in situaţiile în care au adoptat copilul, cărora li s-a

încredinţat copilul în vederea creșterii sau care au copilul în plasament ori în

plasament în regim de urgenţă, precum şi persoana care a fost numită tutore,

începând cu această dată, în situaţia în care ambele persoane din familia

respectivă îndeplinesc condiţiile de acordare a acestuia, după cum urmează:

a) cel puţin o lună din perioada totală a concediului de creştere a copilului

este alocată uneia dintre persoanele care nu a solicitat acest drept;

b) in situaţia în care persoana prevăzută la lit. a) nu solicită dreptul la

concediul care îi revine celălalt părinte nu poate beneficia de dreptul la concediu

în locul acesteia .

Drepturile se acordă în situaţia în care solicitantul îndeplineşte cumulativ

următoarele condiții:

a) este cetăţean român, cetăţean străin sau apatrid;

b) are domiciliul sau reşedinţa pe teritoriul României;

c) locuieşte în România împreună cu copilul/copiii pentru care solicită

drepturile şi se ocupă de creşterea şi îngrijirea acestuia/acestora

Începând cu anul 2012, pentru menţinerea drepturilor, beneficiarii care au

drepturi sabilite de cel puţin 6 luni au obligaţia să îşi achite impozitele şi taxele

locale faţă de bugetul local pentru bunurile pe care le deţin în proprietate.

Pentru persoanele singure care se ocupă de creşterea şi îngrijirea unuia sau a

mai multor copii, menţinerea drepturilor nu este condiţionată de obligaţia mai sus

amintită.

Pentru familiile legal constituite, obligaţia legală faţă de bugetul local se

aplică asupra bunurilor familiei, indiferent de soţul care deţine în proprietate

respectivele bunuri.

Drepturile reprezentând indemnizaţie, stimulent de inserţie se acordă la

cerere, însoţită în mod obligatoriu de:

a) copia actului de identitate al solicitantului şi a certificatului de naştere al

copilului pentru care se solicită dreptul ori, după caz, de livretul de familie,

certificate pentru conformitate cu originalul de către persoana care primeşte

documentele;

b) actele doveditoare privind calitatea solicitantului şi relaţia acestuia cu

copilul/copiii pentru care solicită dreptul, pentru situaţiile de adopţie;

c) actele doveditoare care să ateste îndeplinirea perioadelor;

d) dovada eliberată de angajator sau organele competente privind veniturile

realizate;

e) dovada privind suspendarea activităţii pentru perioada în care se solicită

concediul pentru creşterea copilului;

f) orice alte documente care să ateste îndeplinirea condiţiilor de eligibilitate.

La stabilirea bazei de calcul al indemnizaţiei pentru creşterea copilului se iau

în considerare toate veniturile supuse impozitului realizate de persoana

îndreptăţită, precum şi veniturile aferente perioadelor asimilate.

Baza de calcul al indemnizaţiei pentru creşterea copilului se determină ca

suma totală a veniturilor realizate în ultimele 12 luni anterioare naşterii copilului

împărţită la 12.

In cazul veniturilor din activităţi independente sau agricole, la stabilirea

cuantumului indemnizaţiei pentru creşterea copilului se iau în calcul veniturile

înscrise în actele doveditoare împărţite la numărul de luni în care s-au realizat

acestea.

În situaţia persoanelor care au avut venituri din Uniunea Europeană, pentru

conversia în moneda naţională a veniturilor realizate de acestea, se ia în calcul

cursul de schimb valutar stabilit de Banca Naţională a României în ziua

anterioară depunerii cererii (art. 13).

Cererile pentru acordarea drepturilor reprezentând indemnizaţie, stimulent

de inserţie şi documentele din care rezultă îndeplinirea condiţiilor legale de

acordare a acestora se depun la primăria comunei, oraşului, municipiului,

respectiv sectoarelor municipiului Bucureşti, pe raza căreia/căruia solicitantul îşi

are domiciliul sau reşedinţa.

Până la data de 5 a fiecărei luni, primăriile au obligaţia de a transmite pe bază

de borderou cererile înregistrate în luna anterioară, însoţite de documentele

justificative, la agenţiile pentru prestaţii sociale judeţene, respectiv a

municipiului Bucureşti.

Cererile se soluţionează în termen de 15 zile lucrătoare de la data înregistrării

la agenţia teritorială, prin decizie de admitere sau, după caz, de respingere, emisă

de directorul executiv.

Decizia se comunică solicitantului în termen de 5 zile lucrătoare de la data

emiterii.

Contestaţiile formulate împotriva deciziei se soluţionează potrivit Legii

contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Drepturile reprezentând indemnizaţii şi stimulent de inserţie se stabilesc

după cum urmează:

a) începând cu ziua următoare celei în care încetează concediul de

maternitate, dacă cererea este depusă în termen de 60 de zile lucrătoare de la acea

dată;

b) începând cu data naşterii copilului, dacă cererea este depusă în termen de

60 de zile lucrătoare de la acea dată, în cazul persoanelor care nu îndeplinesc

condiţiile, pentru acordarea concediului de maternitate şi a indemnizaţiei

aferente;

c) începând cu data adopţiei, a instituirii tutelei, plasamentului sau

încredinţării, dacă vrerea este depusă în termen de 60 de zile lucrătoare de la data

la care s-au aprobat ori, nuri caz. s-au instituit măsurile de protecţie a copilului;

d) de la data depunerii cererii, pentru toate celelalte situaţii, inclusiv pentru

cazul în are cererea a fost depusă peste termenele prevăzute mai sus.

Pentru fracţiunile de lună, cuantumul drepturilor se stabileşte proporţional, în

funcţie ne numărul zilelor calendaristice din luna respectivă pentru care acestea

se cuvin şi se acordă.

Dreptul la indemnizaţie încetează cu ziua următoare celei în care:

a) copilul a împlinit vârsta de un an sau, după caz, 2 ani, respectiv de 3 ani, în

cazul celui cu handicap;

b) a avut loc decesul copilului

c) beneficiarul nu a achitat obligaţiile faţă de bugetul local.

Dreptul la indemnizaţie se suspendă începând cu ziua următoare celei în care: a)

beneficiarul este decăzut din drepturile părinteşti;

b) beneficiarul este îndepărtat, de la exercitarea tutelei;

c) beneficiarul nu mai îndeplineşte condiţiile în vederea încredinţării

copilului spre adopţie:

d) beneficiarul nu mai îndeplineşte condiţiile în vederea menţinerii măsurii

de plasament;

e) beneficiarul execută o pedeapsă privativă de libertate sau se află în arest

preventiv pe o perioadă mai mare de 30 de zile;

f) copilul este abandonat ori este internat într-o instituţie de ocrotire publică

sau privată;

g) beneficiarul a decedat;

h) în situaţia în care beneficiarul nu mai îndeplineşte condiţiile legale;

i) beneficiarul realizează venituri supuse impozitului şi copilul nu a împlinit

vârsta de un an, 2 ani şi respectiv 3 ani în cazul copilului cu handicap;

j) se constată că timp de 3 luni consecutive se înregistrează mandate poştale

returnate:

k) beneficiarul nu a achitat obligaţiilor legale faţă de bugetele locale -

conduce la suspendarea pe o perioadă de 5 luni a drepturilor.

Prin excepţie, dacă beneficiarul realizează venituri supuse impozitului şi

copilul nu a împlinit vârsta de un an, 2 ani şi respectiv 3 ani în cazul copilului cu

handicap, plata -cemnizaţiei pentru creşterea copilului nu se suspendă în cazul în

care persoana - îndreptăţită se află în una sau mai multe dintre următoarele

situaţii:

a) primeşte diverse sume în baza legii, a contractului colectiv de muncă sau a

contractului individual de muncă, acordate în perioada concediului pentru

creşterea copilului, altele decât cele rezultate din desfăşurarea efectivă a unei

activităţi în perioada de concediu;

b) primeşte indemnizaţii în calitate de consilier local sau judeţean, indiferent

nivelul acestora;

c) realizează venituri supuse impozitului, prin desfăşurarea efectivă a unei

activităţ în perioada de concediu, de maximum 6 ISR într-un an calendaristic.

Plata stimulentului de inserţie încetează cu ziua următoare celei în care:

a) copilul a împlinit vârsta de 2 ani, respectiv 3 ani în cazul copilului cu

handicap;

b) beneficiarul nu mai realizează venituri supuse impozitului şi nici nu se află

în concediul pentru creşterea copilului;

c) a avut loc decesul copilului

d) beneficiarul nu a achitat obligaţiile faţă de bugetul local.

Plata stimulentului de inserţie se suspendă începând cu luna următoare celei

în care se constată una dintre situaţiile suspendării indemnizaţiei.

Plata stimulentului se suspendă începând cu ziua următoare celei în care

beneficiarul nu mai realizează venituri supuse impozitului şi solicită concediul

pentru creşterea copilului (art. 17).

În situaţiile de suspendare a drepturilor, acestea pot fi solicitate şi de către o

altă persoană îndreptăţită, dacă îndeplineşte cerinţele legale.

Drepturile se cuvin şi se acordă noului beneficiar de la data suspendării, dacă

cererea a fost depusă în termen de 60 de zile lucrătoare de la data la care s-a

produs suspendarea, respectiv de la data cererii, dacă cererea a fost depusă după

acest termen.

Reluarea plăţii drepturilor suspendate se face la cerere, după cum urmează:

a) începând cu ziua următoare pentru situaţiile în care copilul nu a împlinit

vârsta de 1 an/3 ani şi beneficiarul nu mai realizează venituri şi solicită concediu

pentru creşterea copilului, dacă cererea a fost depusă în termen de 60 de zile de la

acea dată;

b) cu data depunerii cererii pentru toate celelalte situaţii (art. 18).

Beneficiarul drepturilor este obligat să comunice în scris primăriei orice

modificare intervenită în situaţia sa, de natură să determine încetarea sau

suspendarea plăţii drepturilor, în termen de 15 zile lucrătoare de la apariţia

acesteia.

Comunicarea se transmite de către primărie agenţiei teritoriale în termen de 5

zile lucrătoare de la data înregistrării (art. 19).

Drepturile nu pot fi urmărite silit decât în vederea recuperării a sumelor

încasate necuvenit cu acest titlu.

Asupra drepturilor nu se datorează impozit şi nici contribuţiile sociale

obligatorii.

Pe perioada în care se beneficiază de indemnizaţie, precum şi pe perioada

concediului fără plată, plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate pentru

aceste persoane se asigură de la bugetul de stat.

Pentru persoanele care beneficiază de indemnizaţie contribuţia de asigurări

sociale de sănătate se calculează prin aplicarea cotei legale asupra nivelului

indemnizaţiei acordate, iar pentm persoanele care beneficiază de concediul fără

plată, contribuţia de asigurări sociale de sănătate se calculează prin aplicarea

cotei asupra nivelului minim al indemnizaţiei.

Perioada în care o persoană beneficiază de indemnizaţie sau se află în

concediul fără plată constituie perioadă asimilată stagiului de cotizare în vederea

stabilirii indemnizației de asigurări sociale de sănătate.

La stabilirea cuantumului indemnizaţiilor de asigurări sociale de sănătate se

ia în calcul valoarea indemnizaţiei pentru creşterea copilului .

Concediul pentru creşterea copilului constituie vechime în muncă şi în

serviciu, precum şi în specialitate, şi se are în vedere la stabilirea drepturilor ce se

acordă în raport cu aceasta .

Drepturile se achită lunar beneficiarului, reprezentantului legal ori

mandatarului acestora. împuternicit prin procură, pe bază de mandat poştal sau,

după caz, în cont curent personal ori cont de card .

Sumele încasate necuvenit se recuperează de la beneficiarii acestora, pe baza

deciziei date de directorul executiv al agenţiei teritoriale, cu respectarea

termenului general de prescripţie. Acestea se achită de debitor în termen de 180

zile de la comunicarea deciziei.

Este interzis angajatorului să dispună încetarea raporturilor de muncă sau de

serviciu în cazul:

a) salariatei/salariatului care se află în concediu pentru creşterea copilului în

vârstă de până la un an sau până la doi ani, respectiv 3 ani, în cazul copilului cu

handicap;

b) salariatei/salariatului care se află în plata stimulentului de inserţie.

Interdicţia se extinde, o singură dată, cu până la 6 luni după revenirea

definitivă a salariatei/salariatului în unitate.

Prevederile de mai sus nu se aplică în cazul concedierii pentru motive ce

intervin ca urmare a reorganizării judiciare sau a falimentului angajatorului.

Pentru copilul cu dizabilitate care a împlinit vârsta de 3 ani, oricare dintre

părinţii fireşti sau persoanele care au adoptat copilul, căreia i s-a încredinţat

copilul în vederea adopţiei sau care are copilul în plasament ori în plasament în

regim de urgenţă, precum şi persoana care a fost numită tutore, beneficiază de un

concediu pentru îngrijirea copilului până la vârsta de 7 ani, după cum urmează:

a) în continuarea concediului pentru creşterea copilului de unu sau trei ani în

cazul copilului cu handicap, începând cu ziua următoare celei în care încetează,

concediul şi indemnizaţia pentru creşterea copilului acordate anterior, dacă

cererea este depusă în termen de 60 de zile de la acea dată;

b) oricând până la împlinirea de către copil a vârstei de 7 ani, pentru

persoanele care au beneficiat de concediul pentru creşterea copilului în baza

actelor normative care au reglementat acest drept la data naşterii copilului, de la

data depunerii cererii;

c) oricând, începând cu împlinirea de către copil a vârstei de 3 ani, pentru

persoanele care nu se încadrează în condiţiile de mai sus, dar care în ultimele 12

luni înainte de solicitarea acestui concediu au realizat venituri supuse impozitului

sau au realizat perioade asimilate, de la data depunerii cererii.

Pe perioada acestui concediu se acordă o indemnizaţie lunară de 85% din

media veniturilor nete lunare realizate în ultimele 12 luni anterioare naşterii

copilului sau, după caz, anterioare adopţiei, încredinţării în vederea adopţiei,

stabilirii măsurii plasamentului ori a plasamentului în regim de urgenţă sau a

instituirii tutelei, dar nu mai puţin de 1,2 ISR şi nu mai mult de 6,8 ISR.

Concediul se acordă la cerere de către angajatorul la care îşi desfăşoară

activitatea persoana îndreptăţită.

În situaţia persoanelor îndreptăţite care realizează venituri profesionale din

activităţi independente sau agricole şi care nu lucrează în baza unui contract

individual de muncă, concediul reprezintă întreruperea activităţii în perioada de

până la împlinirea de către copilul cu handicap a vârstei de 7 ani.

În situaţia prevăzută la lit. a) şi b), condiţiile de acordare a concediului pentru

îngrijirea copilului se consideră îndeplinite indiferent care dintre părinţii fireşti

sau persoanele care au adoptat copilul, căreia i s-a încredinţat copilul în vederea

adopţiei sau care are copilul în plasament ori în plasament în regim de urgenţă,

precum şi persoana care a fost numită tutore, a beneficiat de concediul pentru

creşterea copilului (art. 31).

Oricare dintre părinţii fireşti sau persoanele care au adoptat copilul, căreia i

s-a încredinţat copilul în vederea adopţiei sau care are copilul în plasament ori în

plasament in regim de urgenţă, precum şi persoana care a fost numită tutore, care

au în întreţinere un copil cu dizabilitate beneficiază, după caz, de următoarele

drepturi:

a) program de lucru redus la 4 ore pentru unul dintre părinţi sau pentru

persoanele care au adoptat copilul, căreia i s-a încredinţat copilul în vederea

adopţiei sau care are copilul în plasament ori în plasament în regim de urgenţă,

precum şi persoana care a fost numită tutore, care se ocupă efectiv de îngrijirea

copilului cu dizabilitate (gravă sau accentuată), până la împlinirea de către acesta

a vârstei de 18 ani, la solicitarea părintelui, rară afectarea drepturilor de asigurări

sociale prevăzute de lege;

b) concedii medicale, pentru îngrijirea copilului cu dizabilitate care necesită

internare, tratament ambulatoriu sau la domiciliu pentru afecţiuni intercurente,

precum şi centru recuperare/reabilitare, până la împlinirea de către copil a vârstei

de 18 ani;

c) sprijin lunar în cuantum de 0,9 ISR, acordat persoanei cu dizabilitate gravă

sau accentuată care nu realizează alte venituri în afara beneficiilor de asistenţă

socială cestinate persoanelor cu dizabilităţi, până la împlinirea de către copil a

vârstei de 3 ani respectiv de 0,6 ISR pentru copilul cu vârsta cuprinsă între 3 şi 7

ani;

d) sprijin lunar în cuantum de 0,6 ISR, acordat persoanei care nu îndeplineşte

condiţiile prevăzute de lege pentru acordarea concediului pentru creşterea

copilului şi a îndemnizaţiei lunare aferente, până la împlinirea de către copil a

vârstei de 3 ani, respectiv de 0,3 ISR pentru copilul cu vârsta cuprinsă între 3 şi 7

ani.

7. Concediul şi indemnizaţia pentru îngrijirea

copilului bolnav

Conform art. 26 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005,

asiguraţii au i'iptul la concediu şi indemnizaţie pentru îngrijirea copilului bolnav

în vârstă de până la " ani, iar în cazul copilului cu handicap, pentru afecţiunile

intercurente, până la împlinirea irstei de 18 ani.

Beneficiază de indemnizaţia pentru îngrijirea copilului bolnav, opţional, unul

dintre ră'inţi, dacă solicitantul îndeplineşte condiţiile de stagiu de cotizare.

Beneficiază de aceleaşi drepturi, dacă îndeplineşte condiţiile cerute pentru

acordarea scestora, şi asiguratul care, a adoptat, a fost numit tutore, căruia i s-au

încredinţat copii în . ederea adopţiei sau i-au fost daţi în plasament (art. 27).

Indemnizaţia pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani sau a

copilului cu handicap cu afecţiuni intercurente până la împlinirea vârstei de 18

ani se acordă pe baza certificatului de concediu medical eliberat de medicul de

familie şi a .ertificatului pentru persoanele cu handicap (art. 28).

Durata de acordare a indemnizaţiei este de maximum 45 de zile calendaristice

pe an rentru un copil, cu excepţia situaţiilor în care copilul este diagnosticat cu

boli infectocontagioase, neoplazii, este imobilizat în aparat gipsat, este supus

unor intervenţii chirurgicale; durata concediului medical în aceste cazuri va fi

stabilită de medicul curant iar după depăşirea termenului de 90 de zile, de către

medicul specialist, cu aprobarea medicului expert al asigurărilor sociale (art. 29).

Cuantumul brut lunar al indemnizaţiei pentru îngrijirea copilului bolnav este

de 85% din baza de calcul (art. 30).

8. Concediul şi indemnizaţia de risc maternal

Pe durata concediului de risc maternal se acordă o indemnizaţie de risc

maternal care se suportă integral din bugetul Fondului naţional unic de asigurări

sociale de sănătate.

Concediul şi indemnizaţia de risc maternal se acordă fără condiţie de stagiu

de cotizare.

Cuantumul indemnizaţiei reprezintă 75% din baza de calcul stabilită.

CURSUL NR. 4

Asigurările pentru şomaj

şi măsurile pentru prevenirea şomajului

§ 1. Şomajul - fenomen social

Cuvântul şomaj provine din termenul francez chomage, preluat la rândul său

din latinescul caumare şi grecescul cauma. La origine, el însemna „căldură

mare”, din cauza ilreia înceta orice fel de activitate.

In decursul timpului, această noţiune s-a folosit pentru desemnarea absenţei

de activitate din diverse cauze, de exemplu în zilele de duminică, în alte zile

nelucrătoare, în cele de întrerupere a lucrului datorită lipsei de materii prime,

comenzi, în timpul crizelor economice etc.

Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, şomajul este un fenomen

economic cauzat de crizele sau recesiunile economice, care constă în aceea că o

parte cintre salariaţi rămân fără lucru, ca urmare a decalajului dintre cererea şi

oferta de forţă cc muncă, iar şomerul este persoana aptă de muncă dar fără un

contract de muncă şi care .cută un loc de muncă.

In anul 1954, la conferinţa internaţională a statisticienilor în probleme de

muncă, rganizată de Biroul Internaţional al Muncii s-a adoptat o definiţie a

şomajului care a fost modificată în 1982. Trei condiţii trebuie îndeplinite, pentru

ca o persoană să fie considerată şomer:

- să fie fără muncă, adică să nu aibă un loc de muncă plătit;

- să fie disponibilă pentru a munci într-un loc de muncă;

- să fie în căutarea unei munci.

S-a arătat că şomajul este „fenomen de inutilizare socială”. Printre cauzele

care îl generează se numără: intervenţia unor restructurări în viaţa economică;

eforturile de rentabilizare a agenţilor economici, mutaţiile tehnologice

conjuncturale care fac ca în anumite perioade unele ramuri să intre în depresiune,

ca de exemplu siderurgia, construcţii-montaj, iar altele să se afle în extensie ca de

pildă, agricultura, turismul etc.

Economia românească nu poate evita fenomenul nevralgic al şomajului, care

însoţeşte, într-o măsură mai mică sau mai mare, orice sistem economic conceput

şi realizat după regulile pieţei, pentru că şomajul este o funcţie permanentă a

economiei de piaţă.

Apariţia şomajului în ţara noastră este un prim cost social al reformei.

Consecinţele sale negative pot fi atenuate printr-o serie de măsuri concrete care

privesc: reorientarea forţei de muncă disponibilizată spre domenii insuficient

dezvoltate în societate (sector serv iciilor, de toate tipurile); reorientarea forţei de

muncă către domenii unde se resimte şi in prezent un deficit de forţă de muncă

(foraj-extracţie, agricultură, construcţii-montaj lucrări publice); recalificarea

profesională în meserii care îşi găsesc căutare pe pia muncii; multiplicarea

agenţilor economici, cu deosebire pe baza iniţiativei particula formularea unei

politici adecvate cu ocupare profesională.

Şomajul nu poate fi însă desfiinţat, pentru că el este generat de creşterea

demografică, pe de o parte şi de înlăturarea muncitorului de la locul de muncă,

prin automatizarea proceselor de producţie, pe de altă parte. Absorbirea unei părţi

a şomerilor în sfera serviciilor reprezintă prea puţin faţă de proporţiile actuale şi

viitoare ale şomajului.

Din punct de vedere economic şomajul este apreciat ca expresie a unor

dezechilibre:

a) pe piaţa muncii, el apare atunci când oferta de forţă de muncă este

superioară cererii;

b) pe piaţa bunurilor şi serviciilor, şomajul apare când producţia este

inferioară cererii. In consecinţă, şomajul se formează pe baza a două mari

procese: pierderea locurilor de muncă de către o parte a populaţiei ocupate şi

creşterea ofertei de muncă prin atingerea de către noile generaţii a vârstei legale

pentru a se angaja.

Şomajul este un fenomen negativ pentru orice economie deoarece produce

un dezechilibru important al pieţei muncii, rezultat din faptul că cererea de locuri

de muncă este mai mare decât oferta de forţă de muncă.

2. Evoluţia şi structura şomajului în sistemul naţional

Fenomenul şomajului a fost recunoscut oficial începând cu anul 1991, o dată

cu intrarea în vigoare a Legii nr. 1/1991 privind protecţia socială a şomerilor şi

reintegrarea lor profesională (abrogată prin Legea nr. 76/2002).

Declinul și dezechilibrele provocate de trecerea la economia de piaţă au

determinat o explozie a şomajului în primii ani ai tranziţiei, culminând în anul

1994 când s-a înregistrat o rată a şomajului de 10,9%. A urmat o perioadă de

reducere, iar de la sfârşitul anului 1997 rata şomajului înregistrat a crescut ca

urmare a procesului de restructurare sau de lichidare a unităţilor economice

neperformante (în mod special din sectorulminier, culminând cu o rată de 11,8%

la sfârşitul anului 1999.

3. Măsuri prevăzute de Legea nr. 76/2002 în vederea protecției

persoanelor împotriva riscului de șomaj

Acest act normativ reglementează măsurile pentru realizarea strategiilor şi

politicilor elaborate în vederea protecţiei persoanelor pentru riscul de şomaj,

asigurării unui nivel ridicat al ocupării şi adaptării forţei de muncă la cerinţele

pieţei muncii.

Măsurile în discuţie au drept scop realizarea următoarelor obiective pe piaţa

muncii:

a) prevenirea şomajului şi combaterea efectelor sociale ale acestuia;

b) încadrarea sau reîncadrarea în muncă a persoanelor în căutarea unui loc

de munci;

c) sprijinirea ocupării persoanelor aparţinând unor categorii defavorizate ale

populaţiei;

d) asigurarea egalităţii şanselor pe piaţa muncii;

e) stimularea şomerilor în vederea ocupării unui loc de muncă;

f) stimularea angajatorilor pentru încadrarea persoanelor în căutarea unui loc

muncă;

g) îmbunătăţirea structurii ocupării pe ramuri economice şi zone geografice;

h) creşterea mobilităţii forţei de muncă în condiţiile schimbărilor structurale

care se produc în economia naţională;

i) protecţia persoanelor în cadrul sistemului asigurărilor pentru

4. Concepte utilizate de Legea nr. 76/2002

Angajator este persoana juridică sau persoana fizică cu sediul, respectiv

domiciliul ir. România ori sucursala, filiala, agenţia, reprezentanţa din România a

unei persoane juridice străine cu sediul în străinătate, autorizată potrivit legii,

care încadrează forţă de muncă, în condiţiile legii.

Loc de muncă este cadrul în care se desfăşoară o activitate din care se obţine

un venit şi în care se materializează raporturile juridice de muncă sau raporturile

juridice de serviciu.

Persoană în căutarea unui loc de muncă - persoana care face demersuri

pentru a-şi găsi un loc de muncă, prin mijloace proprii sau prin înregistrare la

agenţia pentru ocuparea forţei de muncă în a cărei rază teritorială îşi are

domiciliul sau, după caz. reşedinţa ori la alt furnizor de servicii de ocupare,

acreditat în condiţiile legii;

Şomer - persoana care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:

- este în căutarea unui loc de muncă de la vârsta de minimum 16 ani şi până

la îndeplinirea condiţiilor de pensionare;

- starea de sănătate şi capacităţile fizice şi psihice o fac aptă pentru prestarea

unei munci;

- nu are loc de muncă, nu realizează venituri sau realizează, din activităţi

autorizate potrivit legii, venituri mai mici decât valoarea indicatorului social de

referinţă al asigurărilor pentru şomaj şi stimulării ocupării forţei de muncă;

- este disponibilă să înceapă lucrul în perioada imediat următoare, dacă s-ar

găsi un cc de muncă.

Şomer înregistrat - persoana care îndeplineşte cumulativ condiţiile de mai

sus şi se înregistrează la agenţia pentru ocuparea forţei de muncă în a cărei rază

teritorială îşi are domiciliul sau, reşedinţa ori la alt furnizor de servicii de

ocupare, în vederea obţinerii unui loc de muncă.

Şomer de lungă durată - persoana care este şomer pe o perioadă mai mare de

12 luni, în cazul persoanelor cu vârsta de minimum 25 de ani şi pe o perioadă de

6 luni, în cazul persoanelor cu vârsta cuprinsă între 16 ani şi până la împlinirea

vârstei de 25 de ani;

Tânăr cu risc de marginalizare socială - persoana cu vârsta cuprinsă între

16-26 de ani care îndeplineşte condiţiile legale, se înregistrează la agenţia pentru

ocuparea forţei ie muncă în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau, după caz,

reşedinţa şi se încadrează în una dintre următoarele categorii:

a) se află în sistemul de protecţie a copilului sau provine din acest sistem;

b) are dizabilităţi;

c) nu are familie sau a cărui familie nu îi poate asigura întreţinerea;

d) are copii în întreţinere;

e) a executat una sau mai multe pedepse privative de libertate;

f) este victimă a traficului de persoane.

Stagiu de cotizare constituie perioada de timp pentru care s-a datorat

contribuţia de asigurări pentru şomaj atât de către asigurat, cât şi de angajator

sau, după caz, numai de către asigurat, precum şi perioada pentru care persoanele

asigurate în sistemul asigurărilor prntru şomaj prin încheierea unui contract de

asigurare pentru şomaj au datorat şi au plătit contribuţia de asigurări pentru

şomaj.

Asigurat este persoana fizică ce realizează venituri, potrivit legii, şi pentru

care angajatorul este obligat să reţină şi să plătească contribuţia individuală de

asigurări pentru șomaj,precum şi persoana care se asigură prin încheierea unui

contract de asigurare şomaj.

Indemnizaţia de şomaj reprezintă o compensaţie parţială a veniturilor

asiguratului ca urmare a pierderii locului de muncă sau a veniturilor absolvenţilor

instituţiilor de învățământ care nu s-au putut încadra în muncă;

Măsurile de stimulare a ocupării forţei de muncă sunt acele măsuri care au

ca scop «rr inirea persoanelor în căutarea unui loc de muncă şi în mod deosebit a

şomerilor pentru a dobândi statutul de persoană ocupată.

5. Indicatori statistici privind piaţa muncii

Situaţiile şi evoluţiile de pe piaţa muncii la nivel naţional şi teritorial, si

monitorizate, cu ajutorul unui sistem de indicatori statistici privind:

a) resursele de muncă;

b) populaţia activă;

c) populaţia ocupată;

d) şomerii;

e) locurile de muncă vacante;

f) indemnizaţia de şomaj;

g) populaţia ieşită din şomaj prin ocupare şi prin părăsirea pieţei muncii;

h) rata şomajului.

Sistemul de indicatori şi metodologia de calcul ale acestora se stabilesc de

Institui Naţional de Statistică, în colaborare cu Ministerului Muncii, Familiei,

Protecţiei Socia. şi Persoanelor Vârstnice .

La rândul lor, angajatorii au obligaţia de a comunica agenţiilor pentru

ocuparea forţei de muncă judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, denumite

în continuare agenţii pentru ocuparea forţei de muncă, în raza cărora îşi au

sediul, respectiv domiciliul, toate locurile de muncă vacante, în termen de 5 zile

lucrătoare de la vacantarea acestora, dar şi ocuparea locurilor de muncă vacante,

în termen de o zi, iar furnizorii de servicii de ocupare acreditaţi au obligaţia de a

comunica lunar, agenţiilor pentru ocuparea forţei de muncă în raza cărora îşi au

sediul, date privind numărul şomerilor mediaţi şi încadraţi în muncă .

6. Clasificarea ocupaţiilor din România (COR)

Clasificarea Ocupaţiilor din România este sistemul de identificare,

ierarhizare, codificare a ocupaţiilor din economie care se elaborează de

Ministerului Muncii, Familiei și Protecţiei Sociale în colaborare cu Institutul

Naţional de Statistică, cu alte ministere şi răniţii interesate şi se aprobă prin

hotărâre a Guvernului.

COR reprezintă sistemul de identificare, ierarhizare şi codificare a tuturor

ocupaţiilor desfăşurate în economie, indiferent de tipul şi locul desfăşurării lor .

COR îndeplineşte următoarele funcţii:

a) asigură informaţii la nivelul de detaliere cerut pentru gestionarea forţei de

muncă;

b) satisface cerinţele de agregare şi detaliere în funcţie de scopul cercetărilor

solistice;

c) facilitează identificarea unitară a ocupaţiilor din România;

d) asigură un cadru de referinţă care permite compararea datelor statistice

privind piaţa muncii din ţara noastră;

e) asigură interpretarea unitară a datelor statistice de către toţi utilizatorii;

f) asigură comparabilitatea cu datele statistice internaţionale.

El se aplică în toate domeniile de activitate economică şi socială, la

completarea : rcumentelor oficiale, ori de câte ori se cere precizarea ocupaţiei

care face obiectul activităţilor desfăşurate. Utilizarea codurilor este obligatorie

pentru toate organele icmnistraţiei publice centrale şi locale, unităţile bugetare,

agenţii economici, indiferent ie forma de proprietate, organizaţiile patronale,

sindicale, profesionale şi politice, iandaţiile, asociaţiile, persoanele fizice şi

juridice.

Utilizatorii au următoarele atribuţii:

a) să folosească acest clasificator în toate cazurile în care transmit sau acordă

acces la informaţie altor organizaţii;

b) să informeze organizaţia care întreţine nomenclatorul cu privire la

anomaliile şi incidentele intervenite în exploatare;

c) să elaboreze nomenclatoare ale ocupaţiilor specifice domeniului de

activitate;

d) să solicite Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale actualizarea

codurilor .

7. Beneficiarii sistemului asigurărilor pentru şomaj

Beneficiari ai sistemului asigurărilor pentru şomaj sunt persoanele în

căutarea unui ioc de muncă, aflate în una din următoarele situaţii:

a) au devenit şomeri pentru că nu au loc de muncă, nu realizează venituri sau

realizează, din activităţi autorizate potrivit legii, venituri mai mici decât

indemnizaţia de şomaj;

b) nu au putut ocupa loc de muncă după absolvirea unei instituţii de

învăţământ;

c) ocupă un loc de muncă şi, din diferite motive, doresc schimbarea

acestuia;

d) au obţinut statutul de refugiat sau altă formă de protecţie internaţională,

conform legii;

e) străini sau apatrizii care au fost încadraţi în muncă sau au realizat venituri

în România sau care au drept de muncă pe teritoriul României;

f) nu au putut ocupa loc de muncă după repatriere sau după eliberarea din

detenţie .

Beneficiarii de indemnizaţie de şomaj sunt asiguraţi în sistemul asigurărilor

sociale de stat şi în sistemul asigurărilor sociale de sănătate şi beneficiază de

toate drepturile prevăzute de lege pentru asiguraţii acestor sisteme .

8. Categoriile de asiguraţi în sistemul asigurărilor pentru şomaj

Asiguraţii în sistemul asigurărilor pentru şomaj sunt următoarele categorii de

persoane fizice:

a) cetăţeni români care sunt încadraţi în muncă sau realizează venituri în ţara

noastră cu excepţia celor care au calitatea de pensionari;

b) cetăţeni români care lucrează în străinătate;

c) cetăţenii străini sau apatrizii care, pe perioada în care au domiciliul sau

reşedinţa în România, sunt încadraţi în muncă sau realizează venituri.

Asiguraţii au obligaţia să plătească contribuţiile de asigurări pentru şomaj şi

au dreptul să beneficieze de indemnizaţie de şomaj .

Asiguraţii în sistemul asigurărilor pentru şomaj pot fi asiguraţi obligatoriu

sau facultativ.

Intră în prima categorie:

- persoanele care desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de

muncă sau pe bază de contract de muncă temporară, cu excepţia persoanelor care

au calitatea de pensionari;

- funcţionarii publici şi alte persoane care desfăşoară activităţi pe baza

actului de numire;

- persoanele care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care sunt

numite în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata

mandatului;

- persoanele care au raport de muncă în calitate de membru cooperator;

- alte persoane care realizează venituri din activităţi desfăşurate potrivit legii

şi care ic regăsesc în una din situaţiile prevăzute mai sus .

In cea de a doua categorie se pot asigura următoarele persoane:

- asociatul unic, asociaţii;

- administratori societăţilor comerciale şi altor agenţi economici;

- persoanele autorizate să desfăşoare activităţi independente;

- membrii întreprinderii familiale;

- cetăţenii români care lucrează în străinătate;

- alte persoane care realizează venituri din activităţi desfăşurate şi care nu se

găsesc în una din situaţiile prevăzute la lit. a)-d).

Angajatorii la care îşi desfăşoară activitatea persoanele asigurate obligatoriu

prin efctul legii, sunt obligaţi să depună Declaraţia privind obligaţia de plată a

contribuţiilor sociale, impozitului pe venit şi evidenţa nominală a persoanelor

asigurate, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se

datorează drepturile salariale şi/sau veniturile de natura acestora, la agenţia pentru

ocuparea forţei de muncă în raza căreia îşi au sediul sau domiciliul, declaraţia

lunară privind evidenţa nominală a asiguraţilor şi a obligaţiilor de plată la bugetul

asigurărilor pentru şomaj.

Persoanele asigurate facultativ pot încheia contract de asigurare pentru

şomaj cu agenția pentru ocuparea forţei de muncă în a cărei rază teritorială îşi au

domiciliul sau reşedinţa, dacă au cel puţin vârsta de 18 ani şi sunt asigurate în

sistemul public de pensii și în sistemul asigurărilor sociale de sănătate.

Venitul lunar pentru care se asigură aceste persoane nu poate fi mai mic

decât salariul de bază minim brut pe ţară şi mai mare decât echivalentul a de 5 ori

câştigul salarial mediu brut, stabilit potrivit legii, în vigoare în luna pentru care se

plăteşte contribuţia de asigurare pentru şomaj.

Persoanele care sunt supuse legislaţiei de asigurări sociale din România în

condiţiile prevăzute de reglementările Uniunii Europene cu privire la aplicarea

regimurilor de securitate socială a salariaţilor, lucrătorilor independenţi şi

membrilor familiilor acestora care se deplasează în interiorul Uniunii Europene

sau de reglementările europene privind coordonarea sistemelor de securitate

socială, având angajator care nu are sediul social ori reprezentanţa pe teritoriul

României, se pot asigura în sistemul asigurărilor pentru şomaj in România prin

încheierea unui contract de asigurare pentru şomaj, cu agenţia pentru ocuparea

forţei de muncă în a cărei rază teritorială îşi au, după caz, domiciliul, reşedinţa sau

îşi exercită dreptul la rezidenţă potrivit legii, în condiţiile în care sunt asigurate în

sistemul public de pensii şi în sistemul asigurărilor sociale de sănătate şi nu au

statut de pensionar, conform legii.

financiară din partea Fondului European de Ajustare la Globalizare, în condi.

reglementărilor europene specifice;

m)rambursarea împrumuturilor contractate în condiţiile legii, precum şi

plata dobânzi şi comisioane aferente acestora;

n) alte cheltuieli prevăzute de legislaţia în vigoare.

o) finanţarea serviciilor de evaluare şi certificare a competenţelor profesión

obţinute pe alte căi decât cele formale pentru persoanele înregistrate la agenţiile

pentn ocuparea forţei de muncă, care beneficiază în mod gratuit de aceste

servicii, precum şi activităţii de elaborare, actualizare şi aprobare a

instrumentelor specifice necesa. organizării de către Agenţia Naţională pentru

Ocuparea Forţei de Muncă, potrivit legii, a evaluării şi certificării competenţelor

dobândite pe alte căi decât cea formală.

Cheltuielile cu transmiterea către beneficiari a drepturilor ce se suportă din

bugetul asigurărilor pentru şomaj, se stabilesc astfel:

a) prin stabilirea unui tarif pentru un talon de plată, în situaţia în care plata se

efectuează la domiciliul beneficiarilor din România;

b) prin aplicarea unui procent asupra sumelor plătite, în situaţia în care

achitare; drepturilor se face la domiciliul beneficiarilor;

c) prin stabilirea unui comision bancar, negociabil, în situaţia în care plata

drepturilor se face în cont curent sau în cont de cârd.

Procentul asupra sumelor plătite se stabileşte astfel încât cheltuielile totale

de transmitere să nu depăşească 1% din valoarea totală a sumelor plătite.

9. Persoanele care beneficiază de indemnizaţie de şomaj

Persoanele care nu au loc de muncă, nu realizează venituri sau realizează, din

activităţi autorizate, venituri mai mici decât indemnizaţia de şomaj şi au devenit

şomeri, sunt persoanele care se pot găsi în una dintre următoarele situaţii:

a) le-au încetat raporturile de muncă din motive neimputabile lor;

b) le-au încetat raporturile de serviciu din motive neimputabile lor;

c) le-a încetat mandatul pentru care au fost numiţi sau aleşi, dacă anterior nu

au fost încadraţi în muncă sau dacă reluarea activităţii nu mai este posibilă din

cauza încetării definitive a activităţii angajatorului;

d) le-a încetat raportul de muncă în calitate de membru cooperator, din

motive neimputabile lor;

e) au încheiat contract de asigurare pentru şomaj şi nu realizează venituri sau

realizează din activităţi autorizate venituri mai mici decât valoarea de referinţă a

indicatorului social de referinţă, în vigoare;

f) au încetat activitatea ca urmare a pensionării pentru invaliditate şi care,

ulterior, au redobândit capacitatea de muncă şi nu au reuşit să se încadreze în

muncă;

g) le-au încetat raporturile de muncă sau de serviciu din motive neimputabile

lor, în perioada de suspendare a acestora;

h) reintegrarea în muncă, dispusă prin hotărâre judecătorească definitivă, nu

mai este posibilă la unităţile la care au fost încadrate în muncă anterior, din cauza

încetării aefinitive a activităţii, sau la unităţile care au preluat patrimoniul

acestora;

i) le-a încetat activitatea desfăşurată exclusiv în baza unui raport juridic, altul

decât cele de natura celor amintite mai sus, în considerarea căruia s-a datorat,

potrivit legii, contribuţia individuală de asigurări pentru şomaj.

10. Persoanele asimilate şomerilor

Sunt asimilate şomerilor, persoanele ce nu au putut ocupa cc de muncă după

absolvirea unei instituţii de învăţământ sau după satisfacerea stagiului militar,

dacă îndeplinesc următoarele condiţii:

a) sunt absolvenţi ai instituţiilor de învăţământ, în vârstă de minimum 16 ani

care, înr-o perioadă de 60 de zile de la absolvire, nu au reuşit să se încadreze în

muncă potrivit pregătirii profesionale;

b) sunt absolvenţi ai şcolilor speciale pentru persoane cu handicap în vârstă de

minimum 16 ani care nu au reuşit să se încadreze în muncă potrivit pregătirii

profesionale.

11. Persoanele care nu beneficiază de indemnizaţie de şomaj

Nu beneficiază de indemnizaţie de şomaj, persoanele care, la data solicitării

șomajului, refuză un loc de muncă potrivit pregătirii sau nivelului studiilor, sau

refuză participarea la servicii pentru stimularea ocupării sau de formare

profesională oferite de agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă.

De asemenea, nu beneficiază de indemnizaţie absolvenţii care la data

solicitării șomajului urmează o formă de învăţământ.

Nu beneficiază de indemnizaţie de şomaj absolvenţii licenţiaţi ai facultăţilor

de medicină, medicină dentară şi farmacie care, la data solicitării dreptului, au

promovat concursul naţional de rezidenţiat pe locuri sau pe posturi, în condiţiile

legi .

12. Condiţii pentru naşterea dreptului la indemnizaţia de şomaj

Şomerii care potrivit Legii nr. 76/2002 sunt consideraţi persoane ce

beneficiază de îndemnizaţie de şomaj, au dreptul la această prestaţie, dacă

îndeplinesc cumulativ înotătoarele condiţii:

a) au un stagiu de cotizare de minimum 12 luni în ultimele 24 de luni

premergătoare oarei înregistrării cererii;

b) nu realizează venituri sau realizează, din activităţi autorizate, venituri mai

mici decât valoarea indicatorului social în vigoare;

c) nu îndeplinesc condiţiile de pensionare;

d) sunt înregistraţi la agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă în raza cărora

îşi au domiciliul sau, după caz, reşedinţa, dacă au avut ultimul loc de muncă sau

au realizai venituri în acea localitate.

La stabilirea perioadei de 24 de luni nu se iau în calcul:

a) perioada de suspendare a raporturilor de muncă sau de serviciu, cu

excepţia perioadei de incapacitate temporară de muncă, în care plata

indemnizaţiei se suportă de unitate;

b) perioada de pensionare pentru invaliditate, dacă aceasta nu depăşeşte 12

luni. pentru persoanele acre au încetat activitatea ca urmare a pensionării pentru

invaliditate şi care, ulterior, au redobândit capacitatea de muncă şi nu au reuşit să

se încadreze în muncă;

c) perioada cuprinsă între data suspendării raporturilor de muncă sau de

serviciu şi data încetării motivului pentru care acestea au fost suspendate, pentru

persoanele cărora le-au încetat raporturile de muncă sau de serviciu din motive

neimputabile lor, în perioada de suspendare a acestora;

d) perioada cuprinsă între data încetării raporturilor de muncă sau de serviciu

şi data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de reintegrare în muncă, dacă

această perioadă nu depăşeşte 12 luni, pentru persoanele cărora reintegrarea în

muncă, dispusă prin hotărâre judecătorească definitivă, nu mai este posibilă la

unităţile la care au fost încadrate în muncă anterior, din cauza încetării definitive

a activităţii, sau la unităţile care au preluat patrimoniul acestora.

Pentru persoanele încadrate cu contract individual de muncă cu timp parţial,

stagiul de cotizare se stabileşte proporţional cu timpul efectiv lucrat, prin

cumularea stagiilor realizate în baza contractelor individuale de muncă cu timp

parţial.

Pentru persoanele încadrate cu contract de muncă temporară, stagiul de

cotizare se stabileşte în funcţie de durata fiecărei misiuni, respectiv de timpul cât

persoanele se află la dispoziţia agentului de muncă temporară, între misiuni.

Constituie stagiu de cotizare şi perioadele în care angajatorul nu a plătit

contribuţia la bugetul asigurărilor pentru şomaj şi se află în procedură de

executare silită, reorganizare judiciară, faliment, închidere operaţională,

dizolvare, lichidare, administrare specială sau nu şi-a achitat contribuţiile datorită

unor situaţii de forţă majoră.

Persoanele asimilate şomerilor beneficiază de indemnizaţii de şomaj dacă

îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:

a) sunt înregistraţi la agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă în raza cărora

îşi au domiciliul;

b) nu realizează venituri sau realizează, din activităţi autorizate potrivit legii,

venituri mai mici decât valoarea indicatorului de referinţă în vigoare;

c) nu îndeplinesc condiţiile de pensionare.

Pentru persoanele care au avut raporturile de muncă sau de serviciu

suspendate, cu excepţia suspendării pentru incapacitate temporară de muncă, în

care plata indemnizaţiei se suportă de unitate, stagiul minim de cotizare se

realizează prin cumularea perioadei de asigurare realizată înainte de suspendare

cu perioada de asigurare realizată după reluarea activității.

Pentru persoanele care au încetat activitatea ca urmare a pensionării pentru

invaliditate şi care, ulterior, au redobândit capacitatea de muncă şi nu au reuşit să

se încadreze în muncă şi persoanele pentru care reintegrarea în muncă, dispusă

prin hotărâre judecătorească definitivă, nu mai este posibilă la unităţile la care au

fost încadrate în antenor, din cauza încetării definitive a activităţii, sau la unităţile

care au preluat patrimoniul acestora, stagiul minim de cotizare, se realizează prin

cumularea perioadelor realizate înainte de încetarea raporturilor de muncă sau de

serviciu.

Pentru persoanele cărora le-au încetat raporturile de muncă sau de serviciu din

motive imputabile lor, în perioada de suspendare a acestora, stagiul minim de

cotizare se realizează prin cumularea perioadelor de asigurare realizate înainte

de suspendarea de muncă sau de serviciu .

Data de Ia care se dobândeşte dreptul

de a primi indemnizaţia de şomaj

Indemnizaţia de şomaj se acordă beneficiarilor, la cerere, de la data:

a) încetării raporturilor de muncă;

b) încetării raporturilor de serviciu;

c) încetării mandatului pentru care au fost numiţi sau aleşi;

d) expirării duratei sau desfacerii contractului militarilor angajaţi pe bază de

contract:

e) încetării calităţii de membru cooperator;

f) încetării contractului de asigurare pentru şomaj;

g) încetării motivului pentru care au fost pensionate;

h) încetării motivului pentru care au fost suspendate raporturile de muncă sau

de serviciu;

j) rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti;

k) încetării activităţii desfăşurate exclusiv în baza unui raport juridic, altul

decât cele de natura celor prevăzute la lit. a)-e) şi lit. g) şi h), în considerarea

căruia s-a datorat potrivit legii, contribuţia individuală de asigurări pentru şomaj;

l) expirării perioadei de 60 de zile de la absolvire;

m) absolvirii, pentru absolvenţi ai şcolilor speciale pentru persoane cu

handicap în vârstă de minimum 16 ani, care nu au reuşit să se încadreze în muncă

potrivit pregătiri: profesionale.

Indemnizaţia de şomaj se acordă de la data prevăzută mai sus dacă cererea

este înregistrată la agenţia pentru ocuparea forţei de muncă, în termen de 10 de

zile de la această dată.

Dacă cererea este înregistrată după expirarea termenului de 10 de zile, dar nu

mai târziu de 12 luni de la data prevăzută mai sus, indemnizaţia de şomaj se

acordă începând cu data înregistrării cererii.

Termenul de maximum 12 luni este termen de decădere din drepturi

Indemnizaţia de şomaj se acordă şomerilor pe perioade stabilite diferenţiat, în

funcţie stagiul de cotizare, după cum urmează:

a) 6 luni, pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de cel puţin 1 an;

b) 9 luni, pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de cel puţin 5 ani;

c)12 luni pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de cel puţin 10 ani .

Obligaţiile persoanelor care beneficiază

de indemnizaţie de şomaj

Persoanele care beneficiază de indemnizaţie de şomaj, au următoarele

obligaţii:

a) să se prezinte lunar, pe baza programării sau ori de câte ori sunt solicitate,

la agenţia pentru ocuparea forţei de muncă unde sunt înregistrate, pentru a primi

sprijin în vederea încadrării în muncă;

b) să comunice în termen de 3 zile agenţiei pentru ocuparea forţei de muncă

unde sunt înregistrate orice modificare a condiţiilor care au condus la acordarea

drepturilor;

c) să participe la serviciile pentru stimularea ocupării şi de formare

profesională oferite de agenţia pentru ocuparea forţei de muncă unde sunt

înregistrate;

d) să caute activ un loc de muncă;

e) să înştiinţeze în scris agenţia pentru ocuparea forţei de muncă la care sunt

înregistrate apariţia stării de incapacitate temporară de muncă şi datele de

identificare, respectiv numele medicului prescriptor şi unitatea în care

funcţionează acesta, în termen de 24 de ore de la data acordării concediului

medical. In situaţia în care apariţia stării de incapacitate temporară de muncă a

intervenit în zile declarate nelucrătoare sau împlinirea termenului de 24 de ore se

realizează în zile declarate nelucrătoare, persoanele care beneficiază de

indemnizaţie de şomaj au obligaţia de a înştiinţa agenţia pentru ocuparea forţei de

muncă la care sunt înregistrate, în prima zi lucrătoare.

Obligaţia prevăzută la lit. c) nu se aplică în situaţia în care persoanele care

beneficiază de indemnizaţie de şomaj participă la programe de formare

profesională, a căror finanţare este asigurată din asistenţa financiară

nerambursabilă primită de România, în calitate de stat membru al Uniunii

Europene, prin intermediul Fondului european de dezvoltare regională, Fondului

social european şi Fondului de coeziune. Obligaţia nu se aplică pe perioada în

care persoanele participă la aceste programe de formare profesională, în

condiţiile în care, anterior includerii în cadrul acestor programe, nu au fost

cuprinse în serviciile pentru stimularea ocupării forţei de muncă şi de formare

profesională oferite de agenţia pentru ocuparea forţei de muncă şi se află în

perioada de acordare a acestor servicii.

Persoanele de mai sus au obligaţia să prezinte lunar, la data programării

prevăzute la lit. a), agenţiei pentru ocuparea forţei de muncă la care sunt

înregistrate dovada participării lor la programe de formare profesională a căror

finanţare este asigurată din asistenţa financiară nerambursabilă primită de

România, în calitate de stat membru al Uniunii Europene, prin intermediul

Fondului european de dezvoltare regională, Fondului social european şi Fondului

de coeziune, sau, după caz, dovada participării la examenul de absolvire a

acestora. Prezentarea dovezii nu constituie refuz nejustificat.

Angajatorii care au încadrat în muncă persoane din rândul beneficiarilor de

indemnizaţii de şomaj, au obligaţia de a anunţa, în termen de 3 zile, agenţiile

pentru ocuparea forţei de muncă la care aceştia au fost înregistraţi.

Obligaţia de mai sus revine şi caselor teritoriale de pensii care au stabilit şi

pus în plată pensiile cuvenite beneficiarilor de indemnizaţie de şomaj .

Măsuri pentru prevenirea şomajului

Legea nr. 76/2002 prevede mai multe măsuri pentru prevenirea şomajului.

In scopul prevenirii şomajului şi consolidării locurilor de muncă prin

Capitolul V. Sistemul unitar de pensii publice 91

creşterea şi : ersificarea competenţelor profesionale ale persoanelor încadrate în

muncă, angajatorilor care organizează, în baza planului anual de formare

profesională, programe de formare profesională pentru proprii angajaţi, derulate

de furnizori de servicii de pregătire profesională, autorizaţi, se acordă, din

bugetul asigurărilor pentru şomaj, o sumă reprezentând 50% din cheltuielile cu

serviciile de formare profesională organizate pentru un număr de cel mult 20%

din personalul angajat.

Angajatorii pot beneficia de suma amintită o singură dată în cursul unui an.

Ei sunt obligaţi să menţină raporturile de muncă sau de serviciu ale

persoanelor participante la programul de pregătire profesională, pentru care s-a

acordat suma, cel puţin un an de la data acordării ei.

Cei care încetează raporturile de muncă sau de serviciu anterior termenului de

un an sunt obligaţi să restituie, în totalitate, agenţiilor pentru ocuparea forţei de

muncă subvenţia acordată pentru fiecare persoană, plus dobânda de referinţă a

Băncii Naţionale a României, în vigoare la data încetării raporturilor de muncă

sau de serviciu, dacă încetarea acestora a avut loc din motivele economice, ca

urmare a acordului părţilor, ca urmarea constatării nulităţii absolute a

contractului individual de muncă ori urmare a cererii de reintegrare a unei

persoane concediate, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, şi nu

mai pot beneficia de suma respectivă o perioadă de 2 ani de la data încetării

raporturilor de muncă sau de serviciu ale persoanelor respective.

Suma se acordă din bugetul asigurărilor pentru şomaj, de la capitolul

„învăţământ”, angajatorilor selectaţi de agenţia pentru ocuparea forţei de muncă

cu respectarea reglementărilor aplicabile în domeniul ajutorului de minimis.

În cazul concedierilor colective, angajatorii au obligaţia să înştiinţeze

agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă în vederea adoptării unor măsuri pentru

combaterea şomajului şi prevenirea efectelor sociale nefavorabile ale acestor

concedieri (art. 49).

În aceste situaţii, angajatorii sunt obligaţi să acorde preaviz, conform

92 DREPTUL SECURITĂŢII

1 A se vedea art. 79 alin. (1) din Legea nr. 263/2010.

prevederilor Codului muncii sau ale contractului colectiv de muncă, angajaţilor

ce urmează a fi disponibilizaţi.

În perioada preavizului angajaţii vor participa la serviciile de preconcediere

realizate de către agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă sau de alţi furnizori

de servicii de ocupare din sectorul public sau privat, acreditaţi, selectaţi de către

acestea.

În vederea realizării serviciilor de preconcediere, angajatorii sunt obligaţi să

înştiinţeze agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă cu cel puţin 30 de zile

calendaristice anterioare emiterii deciziilor de concediere .

Constituie servicii de preconcediere, în principal, următoarele activităţi:

a) informarea privind prevederile legale referitoare la protecţia şomerilor şi

acordarea serviciilor de ocupare şi de formare profesională;

b) plasarea pe locurile de muncă vacante existente pe plan local şi instruirea

în modalităţi de căutare a unui loc de muncă;

c) reorientarea profesională în cadrul unităţii sau prin cursuri de formare de

scurtă durată;

d) sondarea opiniei salariaţilor şi consilierea acestora cu privire la măsurile de

combatere a şomajului .

De serviciile de preconcediere, pot beneficia, la cerere, şi alte persoane

ameninţate de riscul de a deveni şomeri.

Creşterea şanselor de ocupare a persoanelor în căutarea unui loc de muncă se

realizează de către Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă, în

principal, prin:

- informarea şi consilierea profesională;

- medierea muncii;

- formarea profesională;

- evaluarea şi certificarea competenţelor profesionale dobândite pe alte căi

decât cele formale;

- consultanţă şi asistenţă pentru începerea unei activităţi independente sau

Capitolul V. Sistemul unitar de pensii publice 93

pentru niţierea unei afaceri;

- completarea veniturilor salariale ale angajaţilor;

- stimularea mobilităţii forţei de muncă;

- promovarea unor programe speciale în parteneriat cu alte persoane juridice

de drept rublic sau privat;

Stimularea angajatorilor pentru încadrarea în muncă a şomerilor se

realizează prin:

a) subvenţionarea locurilor de muncă;

b) acordarea de credite în condiţii avantajoase în vederea creării de noi locuri

de nuncă;

c) acordarea unor facilităţi .

Angajatorii care încadrează în muncă, pe durată nedeterminată, absolvenţi ai

unor instituţii de învăţământ primesc lunar, pe o perioadă de 12 luni, pentru

fiecare absolvent încadrat:

a) o sumă egală cu valoarea indicatorului social de referinţă în vigoare la data

r.adrării în muncă, pentru absolvenţii ciclului inferior al liceului sau ai şcolilor de

arte şi neserii;

b) o sumă egală cu de 1,2 ori valoarea indicatorului social de referinţă, în

vigoare la una încadrării în muncă, pentru absolvenţii de învăţământ secundar

superior sau învăţământ postliceal;

c) o sumă egală cu de 1,5 ori valoarea indicatorului social de referinţă, în

vigoare la nara încadrării în muncă, pentru absolvenţii de învăţământ superior.

Angajatorii care încadrează în muncă pe durată nedeterminată absolvenţi din

rândul persoanelor cu handicap primesc lunar, pentru fiecare absolvent, sumele

prevăzute mai sus pe o perioadă de 18 luni.

Nu beneficiază de subvenţii angajatorii care au obligaţia, de a încadra în

muncă absolvenţi ai instituţiilor de învăţământ, pentru absolvenţii din această

categorie (art. 80).

Angajatorii care încadrează absolvenţi în condiţiile precizate mai sus sunt

94 DREPTUL SECURITĂŢII

1 A se vedea art. 79 alin. (1) din Legea nr. 263/2010.

obligaţi să menţină raporturile de muncă sau de serviciu ale acestora cel puţin 18

luni de la data încheierii.

Angajatorii care încetează raporturile de muncă sau de serviciu ale

absolvenţilor, anterior termenului stabilit mai sus, sunt obligaţi să restituie, în

totalitate, agenţiilor pentru ocuparea forţei de muncă sumele încasate pentru

fiecare absolvent pentru care a încetat raportul de muncă sau de serviciu anterior

termenului menţionat, plus dobânda de referinţă a Băncii Naţionale a României

în vigoare la data încetării raporturilor de muncă sau de serviciu, dacă încetarea

acestora a avut loc din următoarele motive:

a) încetarea raportului de muncă în temeiul art. 55 lit. b), art. 56 lit. d) şi e),

art. 61 lit. d) şi art. 65 din Codul muncii;

b) încetarea raportului de serviciu în temeiul art. 97 lit. b), art. 98 alin. (1) lit.

e), art. 99 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul

funcţionarilor publici.

Absolvenţii pot fi încadraţi în condiţiile de mai sus, o singură dată pentru

fiecare formă de învăţământ, în termen de 12 luni de la data absolvirii studiilor

(art. 83).