dragan (mija) maria

44
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ŞI SPORTULUI GRUP ŞCOLAR SANITAR „ANTIM IVIREANUL” RM. VÂLCEA SPECIALITATE: Asistent Medical de Farmacie Lucrare de diplom{ = MEDICAMENTE CONDIŢIONATE SUB FORMĂ DE SIROPURI = COORDONATOR: Farmacist primar POPIAN MARIA ABSOLVENT: DRĂGAN (MIJA) MARIA

Upload: marius-florea

Post on 03-Jul-2015

635 views

Category:

Documents


5 download

TRANSCRIPT

Page 1: Dragan (Mija) Maria

MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ŞI SPORTULUI

GRUP ŞCOLAR SANITAR „ANTIM IVIREANUL” RM. VÂLCEASPECIALITATE: Asistent Medical de Farmacie

Lucrare de diplom{

= MEDICAMENTE CONDIŢIONATE SUB FORMĂ DE SIROPURI =

COORDONATOR:Farmacist primar POPIAN MARIA

ABSOLVENT:DRĂGAN (MIJA) MARIA

= 2010 =

Page 2: Dragan (Mija) Maria

C U P R I N S

INTRODUCERE .............................................................................................................

3

CAPITOLUL IPREPARAREA, CARACTERELE ŞI CONSERVAREA SIROPURILOR ................................

4

1.1. Prepararea siropurilor .................................................................................1.2. Caracterele siropurilor ................................................................................1.3. Conservarea siropurilor ..............................................................................

489

CAPITOLUL IIFORME FARMACEUTICE CONŢINÂND ANTIBIOTICE ŞI CHIMIOTERAPICE ANTIMI-CROBIENE CONDIŢIONATE CA SIROPURI ....................................................................

10

2.1. Mecanism de acţiune ..................................................................................2.2. Indicaţii, contraindicaţii, efecte adverse .....................................................2.3. Medicamente (Augmentin sirop şi Cotrimoxazol sirop) ............................

101012

CAPITOLUL IIIFORME FARMACEUTICE CU ACŢIUNE ANTIALERGICĂ ...............................................

15

3.1. Mecanism de acţiune ..................................................................................3.2. Indicaţii, contraindicaţii, efecte adverse .....................................................3.3. Medicamente (Peritol sirop, Claritine sirop, Ketotifen sirop şi Aerius

sirop) ...........................................................................................................

1516

17

Page 3: Dragan (Mija) Maria

CAPITOLUL IVSIROPURI CU ACŢIUNE ANTITUSIVĂ (Paxeladine sirop) ........................................... 21

CAPITOLUL VSIROPURI CE CONŢIN VITAMINE (Complex de vitamine) ...........................................

22

C O N C L U Z I I ...........................................................................................................

24

B I B L I O G R A F I E ....................................................................................................

25

Page 4: Dragan (Mija) Maria

I N T R O D U C E R E

Siropurile sunt forme farmaceutice care au fost cunoscute din cele mai vechi timpuri, încă din antichitate, în China, India, Egipt şi de către arabi şi persani. Înainte de cunoaşterea zahărului, mierea era mult folosită ca materie edulcorantă.

Odată cu descoperirea zahărului de trestie, de către chinezi, şi după introducerea lui în Europa, prepararea siropului din miere a fost părăsită. Cuvântul sirop provine de la cuvintele arabe schirab siraph, care înseamnă poţiune.

Siropurile farmaceutice sunt soluţii de zahăr, care conţin substanţe m edica-mentoase sau aromatizante, destinate administrării interne (F.R., ed. a X – a). Definiţia dată este foarte generală. Siropurile se mai pot defini şi astfel: preparate lichide, dense, care conţin zahăr aproape 2/3 (două treimi) din greutatea lor; cu excepţia siropului simplu, celelalte siropuri conţin şi substanţe medicamentoase active sau substanţe aromatizante, destinate întrebuinţării interne, fie ca atare, fie asociate cu alte compo-nente în diferite forme medicamentoase lichide.

Deşi siropurile sunt forme farmaceutice vechi, ele sunt şi astăzi foarte frecvent folosite, datorită avantajelor pe care le prezintă:

pot conţine substanţe medicamentoase; datorită conţinutului lor mare de zahăr permit conservarea în timp a subs-

tanţelor dizolvate; pot masca gustul neplăcut al unor substanţe medicamentoase, permiţând

o administrare mai uşoară; prezintă o biodisponibilitate foarte bună; pot fi utilizate cu succes în pediatrie.În afară de gustul dulce care este comun, siropurile prezintă caractere

organoleptice, fizice şi chimice, în raport cu proprietăţile substanţelor ac tive ce le conţin.

În general, siropurile sunt lichide dense, limpezi, cu excepţia câtorva care pot fi slab opalescente. Culoarea, gustul, mirosul lor diferă şi depind de componenţa fiecărui sirop în parte. Caracterele chimice ale siropurilor sunt determinate de natura substanţelor din compoziţia lor.

Siropurile se întrebuinţează în scop terapeutic sau ca edulcorante pentru corectarea gustului neplăcut al medicamentelor şi ca aromatizante. În scop terapeutic se folosesc siropurile care conţin substanţe active medicamentoase. Siropurile corigente de gust sau miros intră în compoziţia diferitelor poţiuni, limonade, iar cele medicamentoase sunt întrebuinţate fie ca atare, fie că intră în compoziţia poţiunilor.

4

Page 5: Dragan (Mija) Maria

CAPITOLUL IPREPARAREA, CARACTERELE ŞI CONSERVAREA SIROPURILOR

1.1. PREPARAREA SIROPURILOR

Pentru prepararea siropurilor se foloseşte zahărul de bună calitate, cristalizat, care conţine 98 – 99,5% zaharoză, 0,25 – 0,50% apă şi 0,01 – 0,5% cenuşe. Se preferă zahărul bucăţi, care este mai pur. Apa folosită la prepararea siropului trebuie să fie distilată şi fără impurităţi, iar vasele curate.

Siropurile se prepară prin două metode generale, adaptate şi de F.R. ed. a VIII-a, şi anume:

a. prin dizolvarea zahărului în apă sau în diferite soluţii medicamentoase (sirop simplu, sirop de balsam de tolu);

b. prin amestecarea siropului simplu cu soluţii medicamentoase (sirop de cloralhidrat, codeină, tiocol etc.) sau cu soluţii extractive alcoolice (sirop de opiu, sirop de beladonă etc.).

a. Prepararea siropurilor prin dizolvarea zahărului într-un vehicul apos presupune următoarele faze:

dizolvarea zahărului în apă sau alt vehicul apos; aducerea la concentraţia, respectiv la densitatea prescrisă; clarificarea şi filtrarea siropului.

Pentru prepararea siropurilor după această metodă este necesară pregătirea prealabilă a vehiculului, exceptând siropul simplu, la care vehiculul este apa.

Dizolvarea la rece se aplică mai ales în cazurile în care căldura este nefavo-rabilă substanţelor dizolvate în vehicul (esenţă de flori de portocal, hipofosfiţi, alteea). Dizolvarea zahărului la rece, pe lângă faptul că exclude alterarea principiilor active, împiedică totodată şi descompunerea parţială a zaharozei, provocată de căldură. Sub acţiunea căldurii, o parte din zaharoză suferă o hidroliză şi zahărul reducător rezultat (glucoza şi fructoza), având o solubilitate mai redusă, se poate separa din soluţie. Glucoza şi fructoza, fiind medii mai prielnice pentru microorganisme, pot favoriza alterarea siropului prin fermentare. Descompunerea zaharozei în timpul încălzirii poate merge până la caramelizarea ei, mai ales dacă nu se respectă condiţiile de preparare prevăzute de farmacopee. Prin dizolvarea la rece a zaharozei are loc numai o uşoară hidroliză, care este mai pronunţată în cazul siropurilor acide, deoarece ionul H+ acţio-nează ca un catalizator. Metoda de preparare la rece a siropurilor prezintă însă şi unele dezavantaje. Nu în toate cazurile rezultă siropuri limpezi, mai ales dacă zahărul folosit nu este destul de pur sau în cazul când vehiculul folosit este un suc de fructe sau o soluţie extractivă vegetală, care conţine substanţe balast, în special, de natură albuminoidă. Acestea din urmă, fiind în stare coloidă, nu pot fi îndepărtate prin simplă filtrare fără intervenţia căldurii. Asemenea substanţe, pe lângă faptul că imprimă siropurilor un aspect opalescent, mai pot provoca şi fermentarea acestora.

Un alt dezavantaj constă în faptul că atât operaţia de dizolvare a zahărului cât şi operaţia de filtrare a siropului decurg foarte încet. În acest fel, dacă nu conţine peste

5

Page 6: Dragan (Mija) Maria

60% zahăr, preparatul este expus contaminării cu microorganisme, care prin enzimele pe care le au pot provoca fermentarea siropurilor. Acest inconvenient se poate remedia prin adăugirea unei substanţe conservante în vehiculul folosit la preparare (hidroxiben-zoat de metil).

Procedeul cel mai simplu de dizolvare la rece constă în agitarea energică a amestecului de zahăr cu vehiculul, până la dizolvare completă, într-un flacon bine închis şi de o capacitate de două ori mai mare decât volumul siropului care se prepară. Acest procedeu se aplică la prepararea cantităţilor mici de sirop.

Un alt procedeu de dizolvare la rece, care nu necesită agitare, este dizolvarea per descensum. După acest procedeu, zaharoza se pune într-un sac de pânză sau de tifon şi se suspendă în vehicul, menţinîndu-l la suprafaţa lichidului dizolvant. Zaharoza se dizolvă treptat şi, după dizolvarea completă, se scoate sacul; soluţia se omogenizează prin agitare. Această metodă, numită şi dizolvarea circulantă, decurge în felul următor: în măsura în care stratul superior al dizolvantului se saturează, devine mai dens şi, datorită forţei gravitaţionale, coboară în partea inferioară a vasului. O altă porţiune, mai puţin saturată, îi ia locul, astfel că suprafaţa zahărului este mereu în contact cu solventul pur sau mai puţin saturat. Siropul rezultat se poate considera şi filtrat prin pânza sacului.

Dizolvarea zahărului la cald, pe lângă dezavantajele amintite, ca hidroliza – dedublarea, caramelizarea zaharozei, prezintă şi unele avantaje, faţă de prepararea la rece. Atât dizolvarea cât şi filtrarea siropului decurg cu mult mai repede, şi astfel, şi posibilitatea contaminării cu microorganisme din aer este mai redusă. Prin încălzirea până la fierbere, microorganismele eventual prezente sunt omorâte; substanţele balast de natură albumanoidică, eventual prezente în zahăr, sau unele lichide extractive se coagulează prin fierbere şi sunt apoi îndepărtate prin filtrare. Astfel se obţin siropuri mai clare şi mai puţin fermentabile. Dizolvarea zahărului la cald se face fie pe baie de apă, fie pe foc cu sită de azbest. F.R. ed. a X-a prevede dizolvarea la cald a zahărului, adică la temperatura de 40 – 60°C. Operaţia se face pe baie de apă şi se aplică cu stricteţe, în toate cazurile în care vehiculul conţine substanţe medicamentoase active, sensibile faţă de o temperatură mai ridicată şi care suportă o uşoară încălzire.

În industrie, dizolvarea la cald se face în cazane cu pereţi dubli, aşa-zisele fierbătoare cu manta. Acestea sunt încălzite cu vapori de apă, reglând astfel temperatura încât să nu depăşească 50 – 60°C, după cum este cazul.

La sfârşitul operaţiei de dizolvare la cald a zahărului intervine şi operaţia de concentrare sau de diluare a siropului, respectiv aducerea siropului la concentraţia sau densitatea necesară. Siropurile trebuie să aibă densitatea, respectiv concentraţia necesară conservării, ceea ce corespunde la d = 1,2614 – 1,3207 şi, respectiv, 55 – 65% zaharoză. Concentraţia optimă în zahăr a siropului este de 64%, ceea ce corespunde la densitatea medie de 1,314 şi la un indice de refracţie de 1,4464 – 1,4532, exceptând unele siropuri medicamentoase care, saturând parţial solventul, fac să scadă concentraţia în zahăr. În cazul când siropul rezultat este mai concentrat, se diluează cu apă caldă, iar când este mai diluat se concentrează prin încălzirea siropului cu scopul de a se evapora excesul de apă. La nivelul farmaciei unde se prepară cantităţi mici de sirop, completarea cu apă se face la greutate; în acest scop, vasul în care se face dizolvarea trebuie să fie în prealabil tarat. Este foarte important să se facă completarea siropurilor înainte de filtrare, deoa-rece materialul filtrant reţine, prin îmbibare, o cantitate de sirop şi astfel va deveni mai

6

Page 7: Dragan (Mija) Maria

diluat. În industrie, unde se prepară cantităţi mari de siropuri, se foloseşte, de obicei, un exces de vehicul, care se pierde prin evaporare. După dizolvarea zahărului, siropul se aduce la densitatea necesară prin concentrare la cald. Determinarea gradului de con-centraţie a siropului se face cu: densimetrul, zaharimetrul, cu areometrul Baumé. Când se foloseşte densimetrul, operaţia se face la temperatura de 15 sau 20°, la care a fost calibrat densimetrul. Densitatea siropurilor de diverse concentraţii în zahăr, la tempe-ratura de 15°, este dată în tabele; aşa, de exemplu, iată densitatea unui sirop care conţine următoarele cantităţi de zahăr:

la 64% zahăr are d = 1,3146 la 65% zahăr are d = 1,3207 la 60% zahăr are d = 1,2906 la 55% zahăr are d = 1,2614.

Zaharimetrele au tija astfel gradată încât indică direct concentraţia în zahăr. De obicei, zaharimetrul se menţine în sirop în tot timpul preparării, pentru a şti când s-a atins concentraţia necesară. În felul acesta se evită reîncălzirea siropului.

Dacă lipsesc aceste mijloace de determinare a densităţii siropului, se pot deduce cântărind siropul în vase gradate şi tarate, de exemplu, 1 l de sirop fierbinte trebuie să cântărească 1,260 g şi rece 1,314 g. Determinările cu picnometrul, balanţa Mohr-Westphal sunt cunoscute; la fel şi cele cu areometrul Baumé, ca şi în cazul densi-metrelor.

Siropurile mai concentrate se diluează la concentraţia sau densitatea cores-punzătoare. În cazul în care s-a lucrat cu areometrul Baumé, cantitatea de apă care trebuie adăugată se află după următoarea formulă:

E = 0,35 * S.D., în care:E – este cantitatea de apă necesară diluării; 0,35 – o constantă; S – greutatea siropului;D – numărul gradelor Baumé peste 35° Bé.

Dacă s-a lucrat direct cu densimetrul, cantitatea de apă necesară diluării se află după următoarea formulă:

X = ad2(d1 – d) / d1(d – d2), în care:X – este cantitatea de apă, în g;a – cantitatea siropului care trebuie diluat, în g;d2 – densitatea diluantului;d1 – densitatea siropului care se diluează;d – densitatea la care trebuie să fie adus siropul.

Clarificarea şi decolorarea siropurilor. F. R. ed. a X-a prevede că siropurile se filtrează şi, dacă este cazul, se clarifică. Prin clarificare se înţelege limpezirea unui lichid care conţine particule străine în stare de suspensie. Siropul singur preparat corect şi cu zahăr corespunzător nu necesită o clarificare. Prin simpla filtrare prin pânză sau hârtie de filtru se obţine un sirop limpede. Dacă acestui sirop i se adaugă o soluţie medicamentoasă de asemenea limpede, produsul obţinut va fi şi el tot limpede şi nu va necesita o clarificare, ci, cel mult o filtrare. Siropuri opalescente se pot obţine datorită unor substanţe balast conţinute de unele soluţii extractive cu care se prepară aceste siro-puri. În aceste cazuri se recurge la clarificarea siropurilor, dacă este necesar.

7

Page 8: Dragan (Mija) Maria

Clarificarea siropurilor se face imediat după preparare, în special în cazul siropului simplu, sau după un anumit timp, în cazul siropurilor preparate cu soluţii extractive. Clarificarea se poate face prin metode fizice, chimice sau biochimice, depen-dent de natura componentelor siropurilor. Clarificarea prin metode fizice permite sepa-rarea mecanică a impurităţilor aflate în suspensie în sirop. Aceasta se realizează prin:

1. Simpla filtrare prin hârtie de filtru, cu pastă de hârtie de filtru.Clarificarea prin simplă filtrare prin hârtie de filtru, chiar dacă se practică la

cald folosind pâlnii cu pereţi dubli, deşi dă rezultate bune, prezintă dezavantajul că operaţia durează prea mult timp şi astfel siropul este prea mult expus la aer. Se poate recurge la filtrarea cu presiune redusă, prin pâlnii cu plăci cu porozitate mare, când operaţia decurge destul de repede. Clarificarea cu ajutorul pastei de hârtie de filtru dă rezultate bune; prin această metodă se pot îndepărta şi particulele fine aflate în suspensie. Operaţia se execută în felul următor: se ia 1 g hârtie de filtru pentru fiecare kilogram de sirop. Se aduce sub formă de pastă prin triturare la mojar cu o mică can-titate de apă caldă. Pasta obţinută se stoarce şi se amestecă cu siropul fierbinte. Se menţine siropul în fierbere, câteva minute, şi se strecoară imediat prin pânză sau, dacă este cazul, prin hârtie de filtru. Mecanismul acestei clarificări trebuie explicat printr-un fenomen de adeziune. Particulele de pastă de hârtie fixează printr-un fenomen de absorbţie particulele aflate în suspensie, şi acestea sunt reţinute de pasta de hârtie de filtru şi separate prin filtrare. Metoda prezintă avantajul că nu introduce nici un element străin care ar putea contribui la alterarea ulterioară a siropului. Este un procedeu adoptat de multe farmacopee, inclusiv de F.R. ed. a X-a. Cu toate acestea, metoda prezintă şi un inconvenient, şi anume, prin faptul că, deoarece se poate executa numai la cald, nu se poate aplica siropurilor care se prepară la rece.

Clarificarea prin procedee biochimice are la bază reacţii enzimatice şi se foloseşte la clarificarea sucurilor de fructe cu care se prepară siropuri, de exemplu suc de zmeură. După această metodă, sucul de zmeură se supune unei fermentaţii, când au loc o serie de transformări enzimatice. Produşii de fermentaţie rezultaţi din materii de natură proteică, pectică, sunt precipitaţi de alcoolul rezultat în cursul fermentaţiei şi sunt apoi îndepărtaţi prin filtrare.

2. Cărbunele activ – în concentraţie de 2 – 5‰ se amestecă cu siropul fierbinte şi se filtrează printr-un material filtrant. Odată cu clarificarea se realizează şi filtrarea siropului. Puterea de decolorare creşte odată cu temperatura. Această metodă nu se poate aplica la siropurile medicamentoase deoarece reţine principiile active cu molecule mari (alcaloizi, glicozide). Se foloseşte pentru siropul simplu.

3. Caolinul (silicatul de aluminiu hidratat) este un produs anorganic, utilizat în concentraţie de 2‰ pentru clarificarea mai ales a siropurilor care conţin mucilagii.

4. Talcul, în proporţie de 10‰ realizează o bună clarificare a siropului dar îngreunează operaţia de filtrare, datorită fineţii pulberii.

5. Carbonatul bazic de magneziu, oxidul de magneziu – dau rezultate bune în operaţiile de clarificare dar conferă siropului un pH alcalin (pH = 10). Se folosesc la clarificarea siropului de balsam de Tolu deoarece ajută la solubilizarea parţială a unor compuşi aromatici sub formă de săruri de magneziu.

6. Albumina – se coagulează în soluţie la încălzire, antrenând în spumă particulele în suspensie. Se foloseşte în două moduri:

8

Page 9: Dragan (Mija) Maria

a) albuşul de ou se dizolvă în puţină apă rece şi se adaugă siropului rece, apoi se încălzeşte la fierbere;

b) se adaugă albuşul de ou peste siropul fierbinte.Dezavantajul metodei constă în faptul că coagularea are loc instantaneu şi nu

se reţin toate impurităţile, o parte rămânând în suspensie. Albumina conferă siropului o reacţie alcalină apoi siropul devine acid datorită transformărilor pe care le suferă albu-mina rămasă în sirop. Datorită proceselor chimice care au loc albumina nu se foloseşte pentru siropuri cu tanin, alcool.

b. Prepararea siropurilor prin amestecarea siropului simplu cu diferite lichide. Prin această metodă se obţin majoritatea siropurilor oficinale; acestea nu nece-sită o tehnică deosebită, mai ales dacă lichidul care se amestecă cu siropul este un extract fluid, o tinctură sau un alt preparat lichid, care se găseşte gata pregătit în farmacie. În asemenea cazuri, prepararea constă numai în amestecarea lichidelor respective cu siro-pul simplu, până la omogenizare. Când siropul medicamentos se obţine prin amesteca-rea siropului simplu cu o soluţie medicamentoasă, este necesară pregătirea prealabilă a soluţiei. Prepararea constă în dizolvarea la rece sau la cald a substanţelor, într-o cantitate de apă sau de alcool, şi amestecarea soluţiei cu siropul simplu. În unele cazuri, substanţa activă se obţine ex tempore printr-o reacţie chimică între componentele asociate; de exemplu, clorură feroasă obţinută în urma unei reacţii de oxido-reducere dintre clorură ferică şi zahărul reducător.

1.2. CARACTERELE SIROPURILOR

Caracterele siropurilor sunt dependente de natura componentelor dizolvate, culoarea, gustul şi mirosul fiind variabile.

Siropurile sunt lichide vâscoase, limpezi, în afară de cele care conţin emulsii, care sunt opalescente, având aspect lăptos. De asemenea unele siropuri preparate cu tincturi pot deveni tulburi după un timp, datorită răşinilor sau clorofilei care precipită.

Când vehiculul conţine principii active colorate, siropul capătă culoarea respectivă galben-portocaliu (siropul de coajă de portocală), roşu-brun iodotanic (siropul de ratania), roşu-purpuriu (siropul de zmeură), galben-verzui (siropul de beladonă) etc.

Mirosul este şi el determinat de prezenţa componentelor aromatizante. Gustul lor este, în general, agreabil, dulce datorită prezenţei constante a zahărului. Gustul dulce poate fi modificat de principiile active din soluţie: spre acid siropul de lămâie, astringent siropul de ratania şi iodotanic, amărui siropul de ipeca şi opiu, metalic siropul de iodură feroasă.

Compoziţia chimică este dependentă de natura principiilor active conţinute. Controlul siropurilor se face atât pentru identificarea şi dozarea principiilor active cât şi pentru identificarea şi dozarea zaharozei.

Concentraţia de zahăr se determină în funcţie de densitate şi de indicele de refracţie prin metodele prevăzute în farmacopee.

Dintre caracterele fizice, densitatea prezintă o însemnătate particulară deoa-rece aceasta permite să se deducă concentraţia în zahăr. Siropul simplu, care conţine 62 – 65% zahăr, are la temperatura camerei densitatea 1,30 – 1,32 şi indicele de refracţie

9

Page 10: Dragan (Mija) Maria

1,44 – 1,45.O altă probă de control este cercetarea conservanţilor, care se face prin croma-

tografie în strat subţire (acid benzoic, nipagin, nipasol, acid salicilic, acid ascorbic). Compuşii fenilmercurici se pot pune în evidenţă chimic.

În sfârşit, se prevăd probe de control pentru depistarea edulcoranţilor artifi-ciali, cum sunt zaharina sau ciclamatul de sodiu.

1.3. CONSERVAREA SIROPURILOR

Siropurile au, în general, o conservare bună datorită conţinutului ridicat de zahăr. Prepararea la cald a siropurilor favorizează o păstrare mai bună datorită sterilizării. Cu toate acestea siropurile suferă în timp modificări importante mai ales dacă sunt păstrate în condiţii neprielnice. Agenţii atmosferici determină o serie de alterări, care le pot face inutilizabile.

Cele mai însemnate modificări sunt cristalizarea zahărului, invertirea zahărului, fermentaţia, mucegăirea etc.

În siropurile prea concentrate, zahărul aflat într-o soluţie suprasaturată recristali-zează. Totodată recristalizarea poate avea loc dacă păstrarea siropurilor se face la tempera-tură scăzută când soluţiile care iniţial nu sunt prea concentrate, trec în faza de suprasaturare.

Prin invertirea zahărului se înţelege dedublarea zaharozei cu formare de glucoză şi fructoză în urma hidrolizei.

Această transformare nu poate fi evitată, dar viteza de hidroliză este mult mai mare în siropurile acide. Lumina accelerează reacţia de hidroliză.

Reacţia este influenţată de două enzime: glucozidaza (maltaza) şi zaharaza (invertaza) care favorizează procesul de hidroliză. Glucozidaza acţionează în soluţii neutre, pe când invertaza are o acţiune optimă de pH 4,7 unde acţiunea primei este nulă.

Prin invertire, proprietăţile esenţiale ale siropurilor nu sunt radical schimbate, dar apar unele transformări care grăbesc alterarea, de aceea invertirea trebuie limitată cât mai mult posibil.

Fructoza formată în timpul invertirii este mai dulce decât zaharoza, de aceea siropul devine mai dulce decât a fost iniţial. Gustul dulce al fructozei şi glucozei faţă de zaharoză sunt în raport de 173:74:100.

Glucoza, care ia naştere, prezintă tendinţă la cristalizare şi preparatul pierde omogenitatea şi transparenţa iniţială. În acelaşi timp glucoza cristalizată produce o redu-cere a presiunii osmotice, ceea ce permite dezvoltarea de microorganisme.

Prin conservare o mică cantitate de sirop va hidroliza chiar în condiţii bune de păstrare; astfel, siropul simplu preparat la rece conţine după 10 săptămâni 2g% zahăr in-vertit iar siropul simplu obţinut prin prepararea la cald după 10 săptămâni conţine 4,16%.

După F.R. IX, siropurile se păstrează în flacoane de cel mult 1.000 g, bine închise şi complet umplute, la loc răcoros. Pentru siropurile care au o concentraţie de zahăr mai mică decât cea a siropului simplu se adaugă 1,5 g‰ amestec de nipagin şi nipasol 1:9. Adăugarea altor conservanţi se menţionează pe eticheta preparatului.

Siropurile cu aspect sau miros modificat se scot din uz.

10

Page 11: Dragan (Mija) Maria

11

Page 12: Dragan (Mija) Maria

CAPITOLUL IIFORME FARMACEUTICE CONŢINÂND ANTIBIOTICE ŞI CHIMIOTERAPICE

ANTIMICROBIENE CONDIŢIONATE CA SIROPURI

Chimioterapicele (CT) sunt substanţe naturale, semisintetice sau sintetice cu efecte inhibitoare selective contra agenţilor biologici patogeni pentru om şi animale şi contra celulelor atipice (neoplazice). Antibioticele (AB) sunt substanţe antimicrobiene produse de diferite microorganisme (bacterii, ciuperci, actinomicete).

2.1. MECANISM DE ACŢIUNE

CT şi AB pot acţiona:a. La nivelul peretelui celulei bacteriene (care are rol în protecţia faţă de

variaţiile osmotice din mediu şi în multiplicare) inhibând biosinteza substanţelor din structura peretelui. Astfel acţionează penicilinele, cefalosporinele, bacitracina, ciclose-rina, ristocetina, vancomicina, teicoplanin. Ele sunt active numai în faza de multiplicare a germenilor.

b. La nivelul membranei citoplasmatice (care intervine în reglarea permeabi-lităţii celulei şi în sinteza proteinelor) producând inhibiţia funcţiilor ei. Astfel acţionează polimixina, nitrofuranii, amfotericina B, nistatina, colistina, imidazolii. Sunt mai active în faza de multiplicare dar acţionează şi în cea de repaus.

c. Asupra proceselor metabolice intracitoplasmatice, prin două mecanisme:1. inhibarea sintezei proteice (ex. AB cu spectrul larg, aminoglucozide, eritro-

micina, lincomicina); sunt mai active în faza de multiplicare dar au efecte şi în faza de repaus;

2. antagonism competitiv, inhibând sinteza acizilor nucleici (ex. sulfamide, trimetoprim, ac. nalidixic, novobiocină); sunt active numai in faza de mul-tiplicare a germenilor.

2.2. INDICAŢII, CONTRAINDICAŢII, EFECTE ADVERSE

IndicaţiiIndicaţiile terapeutice ale unui antibiotic ţin de: felul bolii, agentul cauzal,

localizarea infecţiei şi particularităţile clinice ale bolnavului.În scop curativ, antibioticele sunt indicate în: toate infecţiile bacteriene cu

agent etiologic cunoscut şi sigur sensibil (de ex.: febra tifoidă, scarlatină, erizipel); infec-ţiile bacteriene foarte grave, în care nu se cunoaşte încă sensibilitatea agentului patogen; infecţii cu germeni necunoscuţi dacă aceştia pun în pericol viaţa bolnavului sau există posibilitatea unor complicaţii sau sechele grave; infecţii localizate (pleuro-pulmonare, urinare, biliare, osteoarticulare, otorinolaringologice) sau infecţii locale, în cadrul unui tratament complex sau asociat medico-chirurgical; infecţii subacute, prelungite, cronice, constituind partea importantă a unui tratament complex (de ex.: tuberculoza).

Utilizarea profilactică a antibioticelor trebuie să fie cât mai limitată, fiind indicată doar în următoarele situaţii: chimioprofilaxia tuberculozei; profilaxia infecţiilor

12

Page 13: Dragan (Mija) Maria

streptococice la bolnavii cu boală reumatismală sau afecţiuni valvulare; pericolul iminent al unei epidemii sau infecţii grave, cu germeni cunoscuţi şi sensibili (de ex.: holera, pesta, variola); profilaxia contacţilor de meningită meningococică, difterie, lues; profilaxia infecţiilor urinare după cateterism vezical; profilaxia diseminării unei infecţii înaintea unor intervenţii chirurgicale pe tubul digestiv sau căile urinare; profilaxia unor posibile infecţii la bolnavi cu rezistenţă foarte mică la infecţii (de ex.: bolnavi cu tratament imunosupresiv sau cu agranulocitoză).

ContraindicaţiiAntibioticele sunt contraindicate în următoarele situaţii: boli infecţioase

nebacteriene (virale); bolile uşoare cu tendinţă la vindecare spontană, fără complicaţii; infecţii cu germeni rezistenţi; infecţii moderate în care agentul etiologic nu a fost încă izolat şi cunoscut; infecţii localizate accesibile tratamentului chirurgical; sensibilizare la antibiotice; când pericolul unor fenomene toxice, de intoleranţă sau sensibilizare este mai mare decât eventualul beneficiu terapeutic.

Efectele adverseFolosirea antibioticelor în terapie este urmată deseori de apariţia unor reacţii

adverse: toxice, de intoleranţă sau de iritaţie. Ele se manifestă clinic sub diverse aspecte: fenomene generale sau de iritaţie locală, tulburări digestive, renale, hematologice, hepatice, neuropsihice şi endocrine.

Efectele adverse ale antibioticelor pot fi de 4 feluri: reacţii alergice – cele mai frecvente sunt pentru penicilină; sunt favorizate

de contactul repetat prelungit cu concentraţii mari pe suprafeţe întinse şi de terenul alergic. Aceste reacţii alergice sunt încrucişate în cadrul aceleiaşi grupe de antibiotice sau între antibiotice apropiate ca structură. Clinic îmbracă forme variate de la simple erupţii cutanate până la şoc anafilactic;

reacţii toxice – interesează un organ sau ţesut (aminoglicozidele sunt ototo-xice şi nefrotoxice; tetraciclina şi eritromicina – hepatotoxice; penicilinele în doze mari pot fi neurotoxice);

reacţii idiosincratice – apar ca urmare a unor enzimopatii genetice; reacţii adverse de ordin biologic:

reacţiile de exacerbare (Herxheimer) sunt rezultatul distrugerii masive de germeni cu eliberare de endotoxină şi se manifestă printr-o simptomato-logie variată (tulburări digestive, circulatorii, nervoase). Apare de obicei în cursul tratamentului cu penicilină al sifilisului;

rezistenţa microbiană; fenomenele de dismicrobism – germenii sensibili ai florei normale dispar

şi se înmulţesc cei rezistenţi, care pot fi sau deveni patogeni. Astfel se produc suprainfecţii. Aceste dismicrobiene sunt mai frecvente după anti-bioticele cu spectru larg.

13

Page 14: Dragan (Mija) Maria

2.3. MEDICAMENTE (AUGMENTIN SIROP, COTRIMOXAZOL SIROP)

AUGMENTIN SIROP – AMOXICILLINUM + ACIDUM CLAVULANICUM (DCI)

Augmentin este un agent antibiotic cu un spectru de activitate deosebit de larg, împotriva agenţilor bacterieni patogeni întâlniţi de obicei în practica medicală generală şi în spital. Activitatea inhibitorie a clavulanatului de potasiu asupra beta-lactamazelor extinde spectrul amoxicilinei la o gamă largă de microorganisme, inclusiv la multe dintre cele rezistente la alte antibiotice beta-lactamice.

Produse AUGMENTIN – suspensie 156 mg/5 ml: pulbere pentru prepararea a 100 ml

sirop. După reconstituire, fiecare 5 ml suspensie conţine 125 mg amoxicilină şi 31 mg acid clavulanic;

AUGMENTIN – suspensie 312 mg/5 ml: pulbere pentru prepararea a 100 ml sirop. După reconstituire, fiecare 5 ml suspensie conţine 250 mg amoxicilină şi 62 mg acid clavulanic;

AUGMENTIN BIS – suspensie 457 mg/5 ml: pulbere pentru 35 ml, 70 ml sau 140 ml sirop. După reconstituire, fiecare 5 ml suspensie conţine 400 mg amoxicilină şi 57 mg acid clavulanic.

Indicaţii infecţii ale tractului respirator superior (inclusiv nas, gât şi urechi):

amigdalite, sinuzite, otite medii; infecţii ale tractului respirator inferior: bronşite acute şi cronice, pneumonie

lombară, bronhopneumonie; infecţii ale tractului genito-urinar: cistite, uretrite, pielonefrite, gonoree; infecţii ale pielii şi ţesuturilor moi; infecţii osteo-articulare; infecţii dentare: abcese alveolodentare; alte infecţii: avort septic, infecţii puerperale, infecţii intraabdominale.Deşi Augmentin este indicat doar în situaţiile de mai sus, orice infecţie

produsă de microorganisme sensibile la amoxicilină poate fi tratată cu Augmentin. De aceea, infecţii mixte cu microorganisme sensibile la amoxicilină şi microorganisme producătoare de beta-lactamază şi sensibile la Augmentin pot să nu necesite adăugarea altui antibiotic. Augmentin este bactericid pentru un număr mare de microorganisme.

Contraindicaţii hipersensibilitate la beta-lactamine (ex. peniciline şi cefalosporine); antecedente de disfuncţii hepatice/icter asociate cu administrarea de

Augmentin sau de peniciline.Efecte adverse sunt rare şi în majoritate tranzitorii şi de intensitate mică; diaree, indigestie, greţuri, vărsături; colite pseudomembranoase şi candidoze intestinale;

14

Page 15: Dragan (Mija) Maria

rar în cursul tratamentului cu Augmentin s-au semnalat hepatite şi ictere colestatice;

dacă efectele adverse gastrointestinale apar la terapia orală, ele pot fi reduse prin administrarea de Augmentin la începutul meselor.

Mod de administrare oral:

copii 2 luni – 2 ani: 25/3,6 mg/kg/zi până la 45/6,4 mg/kg/zi ca două doze zilnice;

copii 2 – 6 ani (13 – 21 kg): 2,5 ml sau 5 ml de două ori pe zi; copii 7 – 12 ani (22 – 40 kg): 5 sau 10 ml de două ori pe zi.

COTRIMOXAZOL SIROP – COTRIMOXAZOLUM (SULFAMETHOXAZOLUM + TRIMETHOPRIMUM) (DCI)

Are un larg spectru antimicrobian şi este mai puţin susceptibil de a induce rezistenţa decât sulfametoxazolul sau trimetoprimul luate separat. Sulfametoxazolul şi trimetoprimul sunt substanţele active care blochează două niveluri succesive ale aceluiaşi proces biochimic şi işi potenţează reciproc efectele; inhibă sinergic biosinteza de acid folic de la nivelul enzimelor microbiene. În competiţie cu acidul para-amino-benzoic, sulfametoxazolul inhibă sinteza acidului dihidrofolic. Trimetoprimul inhibă selectiv enzima de conversie a acidului dihidrofolic în acid tetrahidrofolic. În acest fel cele două componente bacteriostatice devin bactericide atunci când se folosesc în combinaţie.

Produse BACTRIM: sirop 100 ml; suspensie buvabilă 240 mg/5ml; BERLOCID: susp. buvabilă 240 mg/5 ml; susp. buvabilă 480 mg/5 ml BISEPTOL: suspensie buvabilă 240 mg/5 ml; COTRIM – DIOLAN: suspensie pediatrică 250 mg/5 ml; LIDAPRIM: sirop de 50 ml şi 100 ml; suspensie buvabilă 240 mg/5 ml; PAEDIATRIC COTRIMOXAZOLE: suspensie buvabilă 240 mg/5 ml; SINERSUL: sirop 240 mg/5 ml; SOPTRIM: sirop pediatric 240 mg/5 ml; SUMETROLIM SYRUP: sirop 120 mg/4 ml.Indicaţii infecţiile căilor respiratorii superioare şi inferioare, inclusiv bronşitele cro-

nice în faza acutizării; pneumoniile de diversă etiologie,; boala bronşiectazică în faza acutizării; otita medie la copii; infecţiile renale şi ale tractului urinar (cistită, pielonefrită, uretrită, pros-

tatită); infecţiile organelor sexuale, inclusiv gonoreea; infecţiile gastrointestinale  (febra tifoidă şi paratifoidă, dizenteria, salmone-

lozele, adjuvant în tratamentul holerei); osteomielita, bruceloza acută, nocardioza.

15

Page 16: Dragan (Mija) Maria

Contraindicaţii creşte efectul anticoagulantelor orale, anticonvulsivantelor, antidiabeticelor

orale, metothrexatului, fenilbutazonei, sulfinpirazonului, mielodepresivelor; scade efectul ciclosporinei; diureticele tiazidice cresc riscul trombocitopeniei; pirimetamina poate conduce la anemia megaloblastă.Efecte adverse greaţă, vomă, stomatită, diaree, rar hepatită; creşterea activităţii transaminazelor; erupţii, edem angioneurotic; cristalurie, nefrită interstiţială, insuficienţă renală; leucopenie, neutropenie, trombocitopenie, pancitopenie, purpură trombo-

citpenică, anemie megaloblastică, hemolitică sau aplastică, agranulocitoză, eozinofilie; meningită aseptică, halucinaţii, acufene, hipoglicemie.Mod de administrare

oral: copii 1 an: 4 ml de două ori pe zi; copii 2 – 6 ani: 6 – 8 ml de două ori pe zi; copii 7 – 12 ani: 8 – 16 ml de două ori pe zi. doza recomandată este de 6 mg/kg corp/zi trimetoprim şi 30 mg/kg

corp/zi sulfametoxazol.

16

Page 17: Dragan (Mija) Maria

CAPITOLUL IIIFORME FARMACEUTICE CU ACŢIUNE ANTIALERGICĂ

Alergia este o reactivitate particulară, exagerată specifică a unui organism faţă de o substanţă care în cantităţi comparabile, este inofensivă pentru subiecţi normali.

Alergia este o formă de manifestare a reacţiilor imunobiologice şi este dependentă de existenţa antigenilor şi anticorpilor.

3.1. MECANISM DE ACŢIUNE

Principala indicaţie terapeutică a antihistaminicelor o constituie afecţiunile alergice: urticarie, rinită alergică, edem Quincke, boala serului, dermatite alergice, alergii medicamentoase.

Antihistaminicele au două tipuri de acţiuni:a) de antagonizare a efectelor H1 ale histaminei;b) efecte proprii.a) Primele nu apar decât dacă administrarea substanţelor este concomitentă cu

existenţa în organism a unei cantităţi de histamină liberă care produce efectele ei specifice evidente.

Activitatea antihistaminelor se exprimă în numărul de doze letale de histamină contra cărora protejează experimental.

Substanţele diferă între ele prin intensitatea efectelor anti H1, durata acţiunii, tipul şi intensitatea efectelor proprii. Anti H1 inhibă intens acţiunea histaminei asupra muşchilor netezi viscerali împiedicând spasmul bronşic, intestinal, uterin. Inhibarea contracţiilor intestinale produse de histamină apare la concentraţii de anti H1 mai mici, în comparaţie cu alte antispastice (neurotrope sau musculotrope). În schimb anti H1 au efecte slabe asupra contracţiilor produse prin spastice neuro- sau musculotrope.

Acţiunile vasculare ale histaminei sunt numai parţial antagonizate de anti H1, întrucât vasele conţin şi receptori H2 a căror activare are efecte asemănătoare cu H1.

Anti H1 nu influenţează practic secreţia gastrică spontană, nu inhibă dar uneori accentuează efectul stimulator al histaminei asupra acestei secreţii, prin activarea anhidrazei carbonice.

Au acţiune antialergică inhibând fenomenele dependente de receptorii H1, indeosebi cele vasculare (dilataţie, permeabilitate) dar nu pe cele celulare infiltrative.

În doze mari diminuă sau întârzie fenomenele inflamatoare, slăbind rezistenţa fiziologică la infecţii.

b) Dintre acţiunile proprii ale anti H1 importante sunt efectele inhibitoare asupra sistemului nervos central ale derivaţilor de etanolamină şi fenotiazină.

Acestea sunt active în rău de mişcare, parkinsonism, potenţează anestezicele generale, hipnoticele, analgezicele, anticovulsivantele.

Alte efecte ale anti H1: parasimpatolitice, adrenolitice, antiserotonice, anestezice locale.

Unele dintre aceste efecte sunt utile terapeutic, altele reprezintă efectele adverse.

17

Page 18: Dragan (Mija) Maria

3.2. INDICAŢII, CONTRAINDICAŢII, EFECTE ADVERSE

IndicaţiiAnti H1 reprezintă un tratament simptomatic – patogenic al manifestărilor

alergice. Efectele lor sunt cu atât mai evidente cu cât participarea histaminei la manifestările respective este mai mare.

Influenţează predominant reacţiile alergice imediate, modificând mai ales tulburările de permeabilitate capilară.

În polenoze (febra de fân, coriza spastică sezonieră, rinita spasmodică periodică, guturai de fân) efectele sunt adesea intense dar uneori sunt necesare doze mari.

Anti H1 scad hipersecreţia nazală şi frecvenţa strănutului dar influenţează mai puţin congestia mucoasei. Uneori chiar de un antihistaminic este inactiv la un bolnav, o altă substanţă poate fi eficace. Mai mult, după o perioadă de eficacitate un antihistaminic poate deveni inactiv. În acest caz se schimbă substanţa.

Când după un timp, acesta nu mai are efect, se poate reveni la prima. Antihistaminicele sedative sunt mai eficiente în rinita alergică.

Efectele bune se obţin cu anti H1 în urticarie, edem angioneurotic, afecţiuni pruriginoase (prurit anal sau vulvar, prurit din ictere, dermatite de contact, înţepături de insecte, alergii la medicamente). Pot fi utile pentru prevenirea unor efecte nefavorabile ale extractelor alergenice, în cursul hiposensibilizării.

Nu se obţin efecte evidente în virozele căilor respiratorii superioare, în criza de astmă, boala serului (diminuă fenomenele cutanate, nu influenţează tulburările articulare), dermatită atopică şi de contact.

Anti H1 cu efect antiemetic sunt active în rău de mişcare.Alte indicaţii: vome postoperatorii şi de sarcină, sindrom Ménière, în preanestezie

(anti H1 cu efecte sedative), sindrom parkinsonian, prurit în boala Hodgkin, la bolnavi cu radioterapie.

În prescrierea anti H1 se va avea totdeauna în vedere efectele asupra sistemului nervos central.

Substanţele sedative ale sistemului nervos central (fenotiazine, clorfenoxamina) se folosesc ca „antihistaminice de noapte”, înainte de culcare şi la bolnavi care stau la pat. Sunt preferate în cazurile cu hiperexcitabilitate neuropsihică.

Substanţele fără efecte sedative sunt numite „antihistaminice de zi” şi sunt recomandate în tratament ambulatoriu (cloropiramina, feniramina).

ContraindicaţiiContraindicaţiile reprezintă afecţiuni sau situaţii în care anumite medicamente

nu pot fi utilizate sau se utilizează numai după o prealabilă analiză medicală complexă, deoarece în acest caz, efectul benefic nu este într-o relaţie favorabilă faţă de efectul negativ al acestora. În aceste condiţii, medicul trebuie să fie corect şi complet informat despre îmbolnăvirile anterioare, boli asociate cu tratament concomitent cât şi condiţiile şi obiceiurile care individualizează cazul. Uneori, contraindicaţiile pot apărea sau pot fi cunoscute după începerea tratamentului. În acest caz trebuie să fie informat medicul.

18

Page 19: Dragan (Mija) Maria

Antihistaminicele sunt contraindicate bolnavilor cu epilepsie, insuficienţă renală şi hepatică avansate, stări depresive, precum şi persoanelor care, în acelaşi timp, exercită activităţi care presupun concentrare psihică şi coordonare neuromotorie. De asemenea sunt contraindicate în tratamentul ambulator necontrolat.

Efecte adverseAnti H1 produc relativ frecvent efecte adverse, care sunt în general uşoare şi

dispar după întreruperea tratamentului.Deprimarea sistemului central nervos se manifestă prin astenie, somnolenţă,

ameţeli, tulburări de concentrare.Pentru a combate aceste efecte se administrează doza mai mare seara iar în

timpul zilei se asociază cu cofeină. Unele anti H1 pot produce stimularea sistemului nervos central cu euforie, nelinişte, insomnie, confuzie, tremurături, halucinaţii.

Aceste tulburări apar mai ales în supradozare la copii (probabil efecte anticoli-nergice). Persoanele cu leziuni cerebrale pot prezenta convulsii la supradozarea cu anti H1.

Anti H1 mai produc: tulburări digestive (hiporexie, hiposalivaţie, vome, diaree, constipaţie); reacţii alergice, mai frecvent după aplicaţii locale; tulburări sanguine (leucopenie, agranulocitoză, anemie hemolitică).Anti H1 cu efecte anticolinergice pot produce hiposalivaţie, tahicardie, greutate

la micţiune, tulburări de vedere. Cele cu efecte antiserotoninice (ciproheptadina, ketotifen) produc creşterea apetitului.

3.3. MEDICAMENTE

(PERITOP SIROP, CLARITINE SIROP, KETOTIFEN SIROP, AERIUS SIROP)

PERITOP SIROP – CYPROHEPTADINI HYDROCHLORIDUM (DCI)

Produse PERITOL: sirop 4 mg/100 ml.Indicaţii urticarie acută şi cronică; rinite vasomotorii şi rinite alergice; eczeme, dermatite eczematoase, dermatite de contact, neurodermite; edem angioneurotic, înţepături de insecte; sindrom carcinoid, migrene de origine vasculară; anorexie (anorexie nervoasă, anorexie idiopatică); ca tratament adjuvant în cursul bolilor debilitante (statusuri postinfecţioase,

convalescenţă, boli cronice, hipertireoză).Contraindicaţii glaucom, retenţie urinară, sarcină, copii sub 2 ani.Efecte adverse somnolenţă uşoară şi tranzitorie care de obicei nu necesită întreruperea

tratamentului; mai puţin frecvent pot apărea: mucoasa bucală uscată, confuzie, ataxie,

19

Page 20: Dragan (Mija) Maria

halucinaţii vizuale, greaţă, vărsături, rash cutanat, cefalee, agitaţie.Mod de administrare

oral: adulţi: 1 – 3 linguriţe de 3 ori pe zi; copii 6 luni – 1 an: se va administra numai în mod excepţional 0,4

mg/kg corp/zi; copii 2 – 6 ani: 4 – 6 mg/zi; copii 7 – 14 ani: 8 – 12 mg/zi.

CLARITINE SIROP – LORATADINUM (DCI)

Produse CLARITINE: sirop 4 mg/100 ml. LORATIN: sirop 5 mg/5 ml.Indicaţii ameliorarea simptomelor asociate cu rinita alergică, cum sunt strănutul,

rinoreea, pruritul nazal precum şi pruritul şi senzaţia de usturime la nivel ocular; ameliorarea simptomelor şi semnelor din urticaria cronică şi alte afecţiuni

alergice dermatologice.Contraindicaţii este contraindicat pacienţilor cu hipersensibilitate sau idiosincrazie la

componentele sale.Efecte adverse stare de oboseală, cefalee, somnolenţă, senzaţie de uscăciune a gurii; tulburări gastrointestinale precum greaţa, gastrita; simptome alergice, cum este exantemul.Mod de administrare

oral: adulţi şi copii peste 12 ani: 10 ml/zi (2 linguriţe); copii 1– 2 ani: 2,5 ml/zi (1/2 linguriţe); copii 2 – 12 ani (sub 30 kg): 5 ml/zi (1 linguriţă); copii 2 – 12 ani (peste 30 kg): 10 ml/zi (2 linguriţe).

KETOTIFEN SIROP – KETOTIFENUM (DCI)

Produse FRENASMA: sirop 1 mg/5 ml, flacon 100 ml; KETO – GAL: sirop 1 mg/5 ml, flacon 100 ml; KETOF: sirop 1 mg/5 ml, flacon 100 ml; KETOTIFEN: sirop 1 mg/5 ml, flacon 100 ml.Indicaţii tratamentul preventiv de lungă durată al tulburărilor şi crizelor astmatice.

La începutul tratamentului trebuie continuată medicaţia de bază cu bronhodilatatoare, teofilină şi corticosteroizi;

20

Page 21: Dragan (Mija) Maria

prevenirea tulburărilor astmatice în cazul alergiilor la fân şi bronşitelor alergice;

în rinite alergice şi boli dermatologice ca tratament simptomatic.Contraindicaţii nu trebuie utilizat în cazul sensibilizării la ketotifen şi/sau la unul din

celelalte componente ale produsului; la sugari şi copii mici produsul se utilizează numai după un prealabil acord

al medicului curant, deoarece se poate manifesta o intoleranţă moştenită la fructoză, fenomen până acum necunoscut;

un risc medical există şi la pacienţii tineri şi adulţi cu o intoleranţă înnăscută la fructoză. Pentru aceşti pacienţi, utilizarea produsului este posibil după un prealabil consult cu medicul.

Efecte adverse oboseală, uscăciunea cavităţii bucale, ameţeli şi cefalee; este posibilă o creştere a greutăţii corporale datorită stimulării poftei de

mâncare; izolat s-au observat exanteme şi urticarii; în cazuri rare, în mod special la copii, pot apărea tulburări ale sistemului

nervos central, de exemplu: nelinişte, neatenţie, tulburări de somn şi nervozitate.Mod de administrare

oral: adulţi: 5 – 10 ml de 2 ori pe zi; copii 6 luni – 3 ani: 2,5 ml de 2 ori pe zi; copii 3 – 10 ani: 5 ml de 2 ori pe zi; copii peste 10 ani: 5 – 10 ml de 2 ori pe zi.

durata tratamentului trebuie să fie suficient de lungă, acţiunea profilac-tică a ketotifenului instalându-se progresiv, în 4-8 săptămâni. Efectul maxim se obţine după câteva luni de tratament; tratamentul poate fi urmat pe o perioadă îndelungată, deoarece nu există riscul acumulării substanţei.

AERIUS SIROP – DESLORATADINUM (DCI)

Produse AERIUS: sirop 0,5 mg/ml, flacon 60 ml.Indicaţii ameliorează simptomele asociate cu rinita alergică (febra fânului, alergie la

praf) precum strănutul, secreţia abundentă sau senzaţia de mâncărime nazală, senzaţia de mâncărime la nivelul palatului, precum şi senzaţia de mâncărime şi înroşirea ochilor sau lăcrimarea;

ameliorează simptomele asociate urticariei idiopatice cronice.Contraindicaţii nu trebuie utilizat la pacienţii care pot fi hipersensibili (alergici) la deslora-

tadină, loratadină sau la oricare dintre celelalte ingrediente; Sarcină şi alăptare.

21

Page 22: Dragan (Mija) Maria

Efecte adverse la adulţi şi adolescenţi, cele mai frecvente efecte secundare sunt oboseala,

uscăciunea gurii şi durerile de cap; efectele secundare observate la copii sunt similare; la copiii sub doi ani, cele mai frecvente efecte secundare sunt diareea, febra

şi insomnia.Mod de administrare

oral: copii 2 – 5 an5: 2,5 ml/zi; copii 6 – 11 ani: 5 ml/zi; adulţi şi copii peste 12 ani: 10 ml/zi.

22

Page 23: Dragan (Mija) Maria

CAPITOLUL IVSIROPURI CU ACŢIUNE ANTITUSIVĂ (PAXELADINE SIROP)

Tusea este un act reflex, de apărare a organismului, cu rol de a curaţi căile respiratorii de secreţii. Tusea reprezintă şi simptomul cel mai frecvent întâlnit în multe boli ale aparatului respirator, putând fi provocată de tulburări localizate la orice nivel al tractului respirator (de la orofaringe până la bronhiole).

Tusea poate fi produsă şi de afecţiuni extrarespiratorii (de ex. insuficienţa cardiacă, stenoza mitrală, iritaţia frenică).

Tratamentul eficient al tusei constă din tratamentul bolii de bază (tratament etiologic), din tratamentul factorilor care o întreţin (de ex. bronhospasm, secreţii vâscoase, aderente) şi din îndepărtarea unor factori iritanţi (de ex. fumul, atmosfera viciată, alergene).

Când tusea este dăunătoare organismului (creşte iritaţia traheobronşică, împiedică odihna, favorizează hemoptizia), iar tratamentul etiologic sau patogenic nu o ameliorează este necesară o „calmare” a tusei cu substanţe care acţionează la unul din nivelurile arcului reflex al tusei.

Majoritatea substanţelor care calmează tusea acţionează asupra centrului bulbar al tusei, pe care-l deprimă electiv, făcându-l astfel mai puţin sensibil la stimuli periferici.

Substanţele antitusive trebuie folosite cu discernământ şi prudenţă şi numai atunci când este necesară calmarea tusei iritative.

PAXELADINE SIROP – CYPROHEPTADINI HYDROCHLORIDUM (DCI)

Indicaţii tratamentul simptomatic al tusei de diverse etiologii: tuse gripală, rinofarin-

gite, traheite, laringite, bronhopneumopatii, rujeolă, tuse convulsivă; tuse spasmodică şi reflexă; tuse seacă şi iritativă.Contraindicaţii nu sunt.Efecte adverse nu are.Mod de administrare

oral: adulţi: 5 – 25 ml/zi (5 ml la interval de 4 ore); copii 2 – 6 ani (15 – 20 kg): 7,5 – 10 ml (2,5 ml la interval de 4 ore); copii 6 – 10 ani (20 – 30 kg): 10 – 15 ml (5 ml la interval de 4 ore); copii 10 – 15 ani (30 – 50 kg): 15 – 20 ml (5 ml la interval de 4 ore).

23

Page 24: Dragan (Mija) Maria

CAPITOLUL VSIROPURI CE CONŢIN VITAMINE (PIKOVIT SIROP)

Vitaminele, alături de enzime şi hormoni se găsesc în organism în cantitate mică şi contribuie la reglarea proceselor metabolice. Vitaminele sunt substanţe organice cu rol funcţional care se găsesc în cantitate mică în alimente şi sunt indispensabile pentru creşterea şi dezvoltarea normală a organismelor. Lipsa sau insuficienţa vitaminelor din organism determină tulburări metabolice şi apariţia unor boli numite avitaminoze sau hipovitaminoze, ce constituie boli carenţiale.

Ingerarea unor cantităţi insuficiente de vitamine provoacă hipo- sau avitaminoze, boli care în cazuri grave se pot solda cu moartea. Microflora intestinală poate sintetiza unele vitamine, în cantităţi mici (B1, B2, PP) şi altele – în cantităţi mai mari (B6, B12, K, biotina, acid lipoic, acid folic). Administrarea abuzivă de antibiotice şi sulfanilamide provoacă disbacterioza cu consecinţe de hipovitaminoze K, grupul B ş.a.

Vitaminele se deosebesc între ele prin structural lor chimică uneori destul de complicată, făcând parte din diferite clase de substanţe organice. Denumirea de vitamine le-a fost atribuită de chimistul polonez Cazimir Funk (1911) reflectând prezenţa lor indispensabilă pentru viaţă.

Vitaminele se clasifică, de obicei, în două grupe: vitamine hidrosolubile (solubile în apă), care grupează vitamina C şi vitaminele din grupul B (B 1, B2, B5, B6, B8, B12, PP) şi vitamine liposolubile care grupează vitaminele A, D, R şi K.

PIKOVIT SIROP – COMPLEX DE VITAMINE

Compoziţie – 5 ml sirop conţine: Retinol, sub formă de palmitat de retinol (vitamina A) 900 U.I. Colecalciferol (vitamina D3) 100 U.I. Acid ascorbic (vitamina C) 50 mg Clorhidrat de tiamină (vitamina B1) 1 mg Riboflavină (vitamina B2) 1 mg Clorhidrat de piridoxină (vitamina B6) 0,6 mg Cianocobalamină (vitamina B12) 1 µg Nicotinamidă (vitamina PP) 5 mg D-pantenol (dexpantenol) 2 mg Zahăr, glucoză, arome (portocale, grapefruit), agenţi de îngroşare

(agar, tragacant), conservant (benzoat de sodiu), regulator al acidităţii (acid citric), colorant, apă.

Indicaţii lipsa apetitului alimentar (inapetenţă); oboseală excesivă la şcolari (surmenaj); supliment în terapia cu antibiotice; supliment vitaminic, în special în timpul iernii şi primăverii.

24

Page 25: Dragan (Mija) Maria

Contraindicaţii este contraindicat la hipersensibili (alergici) la oricare dintre componentele

produsului; hipervitaminoză A sau D.Efecte adverse în cazul utilizării produsului în dozele recomandate, nu s-au raportat efecte

adverse, totuşi, este posibilă apariţia cestora; dacă apar efecte adverse, se va întrerupe admnistrarea şi se va solicita sfatul

medicului sau farmacistului.Mod de administrare

oral: copii 1 – 3 ani: 5 ml o dată pe zi; copii 4 – 6 ani: 10 ml (5 ml de 2 ori pe zi); copii 7 – 14 ani: 10 – 15 ml (5 ml d 2 – 3 ori pe zi).

25

Page 26: Dragan (Mija) Maria

C O N C L U Z I I

În cadrul lucrării „Medicamente condiţionate sub formă de siropuri” am discutat despre siropuri farmaceutice (prepararea, caracterele şi conservarea siropurilor) precum şi utilizarea lor în diferite grupe de medicamente: antibiotice şi chimioterapice, antialergice, antitusive şi siropuri ce conţin vitamine.

Siropurile sunt forme farmaceutice care au fost cunoscute din cele mai vechi timpuri, încă din antichitate. Cuvântul sirop provine de la cuvintele arabe schirab siraph, care înseamnă poţiune.

Înainte de cunoaşterea zahărului, mierea era mult folosită ca materie edulcorantă. Odată cu descoperirea zahărului de trestie prepararea siropului din miere a fost părăsită.

Siropurile farmaceutice sunt preparate lichide, dense, care conţin zahăr aproape 2/3 (două treimi) din greutatea lor. În afară de siropul simplu, celelalte siropuri conţin şi substanţe medicamentoase active sau substanţe aromatizante, destinate întrebuinţării interne, fie ca atare, fie asociate cu alte componente în diferite forme medicamentoase lichide.

Siropurile sunt astăzi foarte frecvent folosite datorită avantajelor pe care le prezintă:

pot conţine substanţe medicamentoase; datorită conţinutului lor mare de zahăr permit conservarea în timp a subs-

tanţelor dizolvate; pot masca gustul neplăcut al unor substanţe medicamentoase, permiţând

o administrare mai uşoară; prezintă o biodisponibilitate foarte bună; sunt utilizate cu succes în pediatrie.Siropurile prezintă caractere organoleptice, fizice şi chimice, în raport cu

proprietăţile substanţelor active ce le conţin. În general, siropurile sunt lichide dense, limpezi, cu excepţia câtorva care

pot fi slab opalescente. Culoarea, gustul, mirosul lor diferă şi depind de componenţa fiecărui sirop în parte. Caracterele chimice ale siropurilor sunt determinate de natura substanţelor din compoziţia lor.

Siropurile se întrebuinţează în scop terapeutic sau ca edulcorante pentru corectarea gustului neplăcut al medicamentelor şi ca aromatizante. În scop terapeutic se folosesc siropurile oare conţin substanţe active medicamentoase. Siropurile corigente de gust sau miros intră în compoziţia diferitelor poţiuni, limonade, iar cele medicamentoase sunt întrebuinţate fie ca atare, fie că intră în compoziţia poţiunilor.

26

Page 27: Dragan (Mija) Maria

B I B L I O G R A F I E

DUMINICĂ MOISESCU AL., TOMA EMIL

Farmacologie clinic[,

- Editura Medicală, Bucureşti, 1977

DUMITRU DOBRESCU

Farmacoterapie practic[,

- Vol. I şi II, Editura Medicală, Bucureşti, 1998

DUMITRU DOBRESCU

Memomed 2009,

- Ediţia 15, Editura Minesan, Bucureşti, 2009

X X X

Farmacopeea român[,

- Ediţia a X-a, Editura Medicală, Bucureşti, 1984

27