Download - Managementul Inovarii Si Tehnologiei

Managementul inovării

Cuprins

MANAGEMENTUL INOVĂRII..................................................................................................................3

OBIECTIVELE CURSULUI...............................................................................................................................3

STRUCTURA CURSULUI.................................................................................................................................3

CAPITOLUL 1 BAZELE TEHNOLOGICE ALE ÎNTREPRINDERII..................................................5

1.1 DEFINIREA TEHNOLOGIEI.......................................................................................................................5

1.2 ELEMENTE DE TEORIA SISTEMELOR.......................................................................................................7

1.2.1 Noţiunea de sistem.........................................................................................................................7

1.2.2 Sistemul tehnologic......................................................................................................................12

1.2.3 Sistemul de fabricaţie...................................................................................................................17

1.3 CLASIFICĂRI ALE PROCESELOR TEHNOLOGICE.....................................................................................21

1.4 ANALIZA POTENŢIALULUI TEHNOLOGIC AL UNEI ÎNTREPRINDERI........................................................25

1.4.1 Determinarea potenţialului tehnologic al întreprinderii.............................................................25

1.4.2 Estimarea potenţialului de competitivitate tehnologică..............................................................35

1.4.3 Variaţia potenţialului tehnologic al întreprinderii......................................................................37

CAPITOLUL 2 ÎNTREPRINDEREA ŞI PROCESUL INOVĂRII........................................................39

2.1 CAUZELE CARE DETERMINĂ INOVAREA LA NIVELUL ÎNTREPRINDERII.................................................39

2.2 CREATIVITATE ŞI INOVARE..................................................................................................................41

2.2.1 Definirea creativităţii şi a inovării..............................................................................................41

2.2.2 Factorii care influenţează inovarea industrială..........................................................................42

2.2.3 Tipuri de inovare industrială.......................................................................................................46

2.3 TEHNICI DE CREATIVITATE ŞI INOVARE...............................................................................................51

2.3.1 Metode intuitive...........................................................................................................................52

2.3.2 Metode analitice...........................................................................................................................60

2.3.3. Metode de lucru asociative.........................................................................................................64

2.3.4 Metode fundamentale de concepţie..............................................................................................69

2.4 CERCETARE ŞI DEZVOLTARE(R&D).....................................................................................................70

2.4.1 Noţiuni introductive.....................................................................................................................70

2.4.2 Interfaţa R&D- marketing............................................................................................................75

2.4.3 Fazele de realizare a unui produs nou........................................................................................79

2.4.4 Evaluarea şi costurile activităţilor R&D.....................................................................................81

1


2.5 PROGNOZA TEHNOLOGICĂ....................................................................................................................91

2.5.1 Definire........................................................................................................................................91

2.5.2 Tehnici de prognoză.....................................................................................................................92

2.5.3 Metode cantitative de previziune.................................................................................................95

2.5.4 Metode calitative de previziune...................................................................................................99

CAPITOLUL 3 TEHNOLOGIA ŞI STRATEGIA ÎNTREPRINDERII..............................................105

3.1 DOBÂNDIREA AVANTAJULUI CONCURENŢIAL....................................................................................105

3.1.1 Noii veniţi...................................................................................................................................106

3.1.2 Rivalitatea între firmele concurente în sector...........................................................................108

3.1.3 Produsele noi.............................................................................................................................109

3.1.4 Furnizorii...................................................................................................................................110

3.1.5 Clienţii........................................................................................................................................112

3.2 TEHNOLOGIA ŞI AVANTAJUL CONCURENŢIAL....................................................................................113

3.3 STRATEGIA TEHNOLOGICĂ A ÎNTREPRINDERII....................................................................................114

3.3.1 Diferenţierea prin costuri..........................................................................................................116

3.3.2 Diferenţierea prin unicitate a produselor..................................................................................117

3.3.3 Concentrarea pe un anumit segment de piaţă...........................................................................119

TESTE GRILĂ...........................................................................................................................................120

RĂSPUNSURI GRILE..............................................................................................................................140

Bibliorafie....................................................................................................................................................141

2


MANAGEMENTUL INOVĂRII

Obiectivele cursului

Orice activitate economică implică utilizarea de resurse financiare, umane,

informaţionale, materiale si tehnologice.

În ultimii ani, mulţi economişti îşi îndreaptă atenţia către resursele tehnologice,

deoarece cunoştinţele realizării unor produse au evoluat extraordinar de rapid şi orice

rămâne în urmă poate avea efecte catastrofice, foarte greu si uneori chiar imposibil de

recuperat.

Un student economist, pentru a deveni un bun specialist, trebuie să fie în măsură

să utilizeze în mod eficient toate resursele de care dispune, cu atât mai mult cu cât ele

sunt interconectate.

Cursul de faţă prezintă studenţilor o serie de modalităţi utilizate de întreprinderile

moderne care le permit să îşi mobilizeze toate resursele şi în primul rând resursele

tehnologice, în vederea reducerii costurilor, a îmbunătăţirii performanţelor şi a calităţii

produselor şi serviciilor, ceea ce le asigură o creştere a competitivităţii acestora, crearea

şi ocuparea de noi pieţe.

Structura cursului

Cursul este structurat în trei mari părţi :

1. Bazele tehnologice ale întreprinderii în care se prezintă noţiuni de bază

referitoare la teoria sistemelor, aspecte legate de sistemul tehnologic evidenţiindu-

se tehnologiile proprii celei de a treia revoluţii industriale (fabricarea de materiale

noi, biotehnologiile şi informatica), precum şi o clasificare a procedeelor

tehnologice având drept criterii rolul în poziţionarea concurenţială a întreprinderii

şi nivelul de dezvoltare a tehnologiilor. De asemenea, se prezintă aspecte legate

de analiza potenţialului tehnologic al unei întreprinderi: determinarea

3


potenţialului tehnologic, estimarea potenţialului de competitivitate tehnologică,

variaţia potenţialului tehnologic al întreprinderii.

2. Întreprinderea şi procesul inovării

În acest capitol se prezintă principalele cauza care determină inovarea la nivelul

întreprinderii, precum şi o serie de tehnici de creativitate şi inovare folosite pentru

generarea de idei noi sau pentru găsirea celor mai bune soluţii cu caracter de

noutate. Se evidenţiază rolul cercetării şi dezvoltării (R&D) în realizarea

competitivităţii produselor unei întreprinderi. Se face o evaluare a activităţii de

R&D şi un calcul al rentabilităţii activităţii de R&D. De asemenea, sunt

prezentate câteva metode cantitative şi calitative de pregătire în prognoza

tehnologică.

3. Tehnologia şi dinamica întreprinderii

Se prezintă factorii care conduc la producerea unor schimburi în activitatea unei

întreprinderi; tipuri de achiziţie din exterior a tehnologiilor; elemente definitorii

pentru avantajul concurenţial al întreprinderii şi rolul tehnologiei în dobândirea şi

menţinerea avantajului concurenţial, precum şi strategia tehnologică a

întreprinderii şi poziţionarea strategică a acesteia.

4


Capitolul 1

BAZELE TEHNOLOGICE ALE ÎNTREPRINDERII

Rezumat

Se prezintă câteva modalităţi de definire a noţiunii de tehnologie subliniindu-se elementele specifice fiecăreia dintre ele. Se defineşte noţiunea de sistem şi elementele caracteristice ale acestuia, precum şi sistemul tehnologic şi cel de fabricaţie cu cele patru categorii ale sale: sistem cu flexibilitate naturală, artificială, sisteme rigide de tip reglementat şi de tip automatizat.

După rolul în poziţionarea concurenţială a întreprinderii, tehnologiile pot fi: esenţiale, de diferenţiere, definitorii şi periferice, iar după nivelul de dezvoltare, tehnologii emergente, evolutive, mature, în declin şi depăşite.

Se defineşte şi se analizează potenţialul tehnologic al întreprinderii, se estimează potenţialul de competitivitate tehnologică şi se determină variaţia potenţialului tehnologic al întreprinderii.

1.1 Definirea tehnologiei

În prezent există numeroase definiţii ale tehnologie, fiecare având la bază alte

criterii:

a) Tehnologia este ştiinţă a procedeelor şi mijloacelor de prelucrare a materialelor; este ansamblul proceselor, metodelor, procedeelor, operaţiilor, utilizate în scopul obţinerii unui anumit produs.

La prima vedere, aceasta definiţie este satisfăcătoare. Concordanţa acestei

definiţii cu realitatea este ilustrată de orice vizită într-o întreprindere.

b) Tehnologia este un ansamblu complex de cunoştinţe, mijloace şi pricepere, organizat pentru a realiza producţia unui anumit bun.

Această definiţie atrage atenţia că cele trei elemente care intră în componenţa unei

tehnologii: cunoştinţele asupra produselor care stau la baza transformărilor ce au loc în

5


proces („cunoştinţele”), utilaje şi priceperea (know-how-ul) sunt componente

indispensabile de importanţă egală. Lipsa unuia dintre ele conduce la eşecuri.

Exemplu

Degeaba este cumpărată o uzină la cheie dacă nu se ştie cum să se exploateze.Degeaba este inventată o metodă revoluţionară de fabricaţie dacă lipsesc utilajele

necesare realizării procesului de fabricaţie.Nici utilajele, nici priceperea nu sunt suficiente dacă lipsesc elementele de

cunoaştere a procesului, a proprietăţilor materiilor prime şi a produselor intermediare, a modului cum se va comporta produsul în exploatare.

c) Tehnologia este un ansamblu de utilaje, procedee, echipamente şi metode pentru „a face” sau „a fabrica” ansamblul care permite extinderea capacităţii de acţiune a omului.

Această definiţie aduce un element în plus, deloc neglijabil, extinderea capacităţii

de acţiune a omului. Datorită ei omul poate merge pe apă, sub apă, poate zbura, poate

comunica la distanţe foarte mari aproape instantaneu. Ce nu poate face în prezent va

putea, probabil, în viitor, pe seama unei noi descoperiri tehnice.

d) Tehnologia este ştiinţa procedeelor de fabricare şi a utilajelor care permit transformarea, în condiţii economic avantajoase, a materiilor prime în produse.

Cu această definiţie se intră în domeniul restricţiilor; transformarea cu care se

ocupă tehnologia analizată trebuie realizată în condiţii economic avantajoase, la un cost

acceptat de piaţă.

Exemplu

Astăzi, sub aspectul cunoştinţelor s-ar putea să se construiască automobile total nepoluante, electrice sau cu hidrogen, însă preţul de cumpărare şi costurile de exploatare ale acestor tipuri de automobile ar fi uriaşe.

S-ar putea astăzi să se scoată aluminiul din „lut”, în prezent, se extrage doar din bauxită, care este mult mai rară decât lutul, pentru că este procedeul, care conduce la un preţ rezonabil al aluminiului.

Poate în viitor se va putea folosi un procedeu, care să plece de la „lut” şi care să conducă la un preţ acceptabil pentru aluminiu.

e) Tehnologia este arta de a utiliza, într-un context local şi într-un scop precis, ştiinţele, metodele şi utilajele care pot servi la concepţia şi realizarea unui produs şi a procedeului său de fabricaţie.

6


Această definiţie este cea care răspunde cerinţelor unei economii de piaţă, care se

opune ideii (încă atât de dragă unora) de a produce orice şi oricât, de dragul de a face

maşinile să funcţioneze. Conform acestei definiţii, o tehnologie nu are sens decât prin

prisma rezultatelor finale, care trebuie să fie certe, purtătoare de succes, obţinut în

condiţii riguros definite, perfect controlabile şi reproductibile.

1.2 Elemente de teoria sistemelor

Rezumat

„Teoria sistemelor”, concept relativ nou, permite înţelegerea interacţiunii între diferite părţi constructive ale sistemului economic şi a celui tehnologic.

Noţiunea de sistem este definită ca un ansamblu organizat, perceput ca un întreg prin intermediul relaţiilor ce leagă între ele elemente ce-l compun. Un sistem se caracterizează prin: structură, funcţiuni şi însuşiri.

Principalele însuşiri ale unui sistem sunt: integralitatea, autostabilizarea şi ierarhizarea.

Ansamblul tehnologiilor dintr-o perioadă de timp reprezintă sistemul tehnologic cu evoluţiile sale specifice în decursul timpului.

Analiza întreprinderii prin prisma tehnologiilor sale poate fi făcută prin abordarea sistemelor de fabricaţie. Acestea pot fi cu flexibilitate naturală sau artificială, rigide de tip reglementat sau de tip automatizat.

1.2.1 Noţiunea de sistem

Prin sistem înţelegem (conform DEX) un ansamblu de elemente dependente între

ele şi formând un întreg organizat, care pune ordine într-un sistem de gândire,

reglementează clasificarea materialului într-un domeniu al ştiinţelor sau face ca o

activitate practicată să funcţioneze conform scopului urmărit.

Conform unei alte definiţii, mai pragmatice, un sistem este un ansamblu

organizat, perceput ca un întreg prin intermediul relaţiilor ce leagă elementele între ele.

7


Fig. 1.1 Definirea sistemului (A-clasic, o mulţime de puncte; B-sistemic, un ansamblu de relaţii între puncte)

Avantaje

Studiul sistemic nu reprezintă doar o schimbare de metodă sau (mai rău!) doar o

modă. Se introduce un concept unitar, care datorită faptului că pune pe primul plan

relaţiile şi nu obiectele, face ca studiul să se poată realiza independent de natura concretă

a procesului studiat.

Un alt mare avantaj este acela că se deplasează efortul de concepţie de la

elementul izolat la ansamblul care îl conţine. Un studiu sistemic va evidenţia

modularitatea sa; pornind de la ideea ca sistemul este definit prin relaţiile dintre părţi se

ajunge imediat la concluzia ca unele părţi pot fi schimbate, ceea ce reprezintă o cale de

introducere a noului cu un minim de elemente de noutate dar cu efecte care pot fi foarte

mari.

Poate cel mai mare avantaj al studiului sistemic este acela că analiza care se face

este o analiză sistemică, întrucât relaţiile şi conexiunile între părţi sunt evident mult mai

dinamice decât elementele materiale ale părţilor.

Conform definiţiilor de mai sus, un sistem se caracterizează prin structură, prin

funcţiuni şi prin însuşiri. Un sistem tehnologic, care îşi propune să realizeze un produs,

poate fi ilustrat, la modul general, aşa cum se prezintă în figura 1.2 unde unor intrări X i ,

care sunt supuse unor transformări în interiorul sistemului, le corespund ieşiri Yj.

Fig. 1.2 Definirea generală a sistemului

8


Structuri

După modul în care sunt structurate componentele sistemului, în raport cu

intrările şi ieşirile, distingem două structuri de bază:

- diacronică;

- sincronică.

În structura diacronică, figura 1.3, părţile sistemului (subsistemele notate cu SS)

sunt plasate în „cascadă”. Structura sincronică se caracterizează prin faptul că părţile

sistemului evoluează în paralel, figura 1.4.

Fig. 1.3 Structura diacronică

Fig. 1.4 Structura sincronică

În practică se întâlnesc, arareori, asemenea „structuri pure”. De cele mai multe ori

sistemele reprezintă o combinaţie, cele mai bune exemple în acest sens fiind chiar

sistemul de producţie a unei întreprinderi (figura 1.5) sau unul din subsistemele sale,

sistemul de fabricaţie (figura 1.6), ale cărui subsisteme: logistic, efector şi de control

alcătuiesc o structură diacronică ce se află într-o relaţie de structură sincronică cu

subsistemul de comandă.

9


Fig. 1.5 Sistemul de producţie al întreprinderii

Fig. 1.6 Sistemul de fabricaţie al întreprinderii

Funcţiuni

Funcţiunile sistemului sunt reprezentate de relaţiile între părţile componente;

aspectul cel mai interesant aici este faptul că, cel mai adesea, aceste relaţii pot fi

concretizate în ecuaţii matematice.

Flux de materiale şi energie

Flux informaţional

AprovizionareDesfacere

Personal

Cercetare

Financiar - Contabil

Întreţinere

CONDUCERE

Legendă:

Fabricaţie

Sistemul de producţie

Comandă

Logistică Efector Control

Legendă: Flux de materiale şi energie

Flux informaţional

Legendă:

Sistemul de fabricaţie

10


Însuşiri

Principalele însuşiri ale unui sistem sunt:

- integralitatea: sistemul prezintă caracteristici specifice, care sunt conferite de

interacţiunile dintre elemente şi care sunt altele decât suma caracteristicilor

elementelor componente. Unele dintre aceste caracteristici sunt integral noi, altele

provin din potenţarea reciprocă a caracteristicilor părţilor (sinergism).

Un avion care zboară este alcătuit din 3 mari elemente: corpul avionului, motoarele sale şi pilotul (om sau dispozitiv telecomandat). Niciunul dintre cele trei elemente luat singur sau nici măcar două câte două nu zboară.

- autostabilizarea: proprietatea sistemelor de a-şi menţine o anumită stare, prin

adaptare faţă de perturbaţii exterioare. De fapt, autostabilizarea nu este o proprietate a

tuturor sistemelor.

Sub aspectul autostabilizării ele se împart în:

- sisteme cu reacţie negativă, cele care se opun schimbării şi care prezintă

autostabilizare;

- sisteme cu reacţie pozitivă, care prezintă tendinţa de a amplifica efectul

perturbaţiei.

Modul de reacţie se poate, de regulă, controla prin concepţia sistemului şi de cele

mai multe ori sistemele de tip industrial se proiectează pentru a funcţiona cu reacţie

negativă, ceea ce explică citarea autostabilizării printre însuşirile generale ale sistemelor.

O întreprindere este, de regulă, un sistem cu reacţie negativă: o descoperire în domeniul său de activitate este, de regulă, asimilată şi întreprinderea îşi păstrează, după o scurtă perioadă de adaptare, locul pe piaţă.

Dacă însă schimbarea este majoră şi întreprinderea este luată pe nepregătite, sistemul capătă o reacţie pozitivă: încet, apoi din ce în ce mai repede, întreprinderea se prăbuşeşte. Probabil cel mai bun exemplu în acest sens îl constituie evoluţia unei bănci asupra căreia planează suspiciuni (nu neapărat întemeiate). Depunătorii îşi pierd încrederea, cererea de lichidităţi creşte foarte rapid şi banca se îndreaptă spre faliment.

- autoorganizarea: proprietatea sistemului de a-şi crea, în situaţii noi, structuri stabile

bine adaptate noii situaţii. Există însă întotdeauna un „prag” al valorii perturbaţiei

peste care autostabilizarea şi autoorganizarea nu se mai manifestă. Sistemul fie se

11


distruge, fie evoluează spre o altă stare, care la rândul său se poate autostabiliza şi

organiza, dar care este total diferită de cea de la care s-a plecat.

Un exemplu poate fi dat de evoluţia diferită a întreprinderilor româneşti în perioada de tranziţie, tranziţie care a reprezentat în mod evident pentru ele o perturbaţie majoră. Unele au pierit, altele s-au redresat în mod spectaculos dar cu o altă organigramă şi adesea cu un alt profil de producţie.

- ierarhizarea: orice sistem este parte dintr-un sistem mai mare, în cadrul căruia

funcţionează ca un subsistem; de asemenea părţile componente ale sistemului

(subsistemele sale) au şi ele structură sistemică, putând fi tratate ca sisteme

independente. Operaţia de ierarhizare poate fi continuată aproape oricât de mult în sus

(până la macrocosmos care conţine roiuri de galaxii organizate şi ele în superroiuri, la

limită) şi de asemenea în jos (până la constituţia particulelor elementare, care după

câte ştim astăzi sunt şi ele la rândul lor sisteme, dar aici cunoaşterea noastră se cam

opreşte pentru moment). Desigur că în practică ierarhizarea funcţionează doar până la

nivelul semnificativ în cazul studiului de efectuat.

Un asemenea exemplu este cel ilustrat în figurile 1.5 şi 1.6, analiza însă evident nu se opreşte aici; ea se va „ridica” luând în considerare şi celelalte întreprinderi concurente precum şi pieţele de desfacere, uneori chiar încă un pas până la studiul altor ramuri industriale unde pot apărea tehnologii interesante pentru noi. În aval, sistemele logistice, efector, de control şi de comandă trebuie şi ele descompuse, ca şi materiile prime, produsele şi formele de energie. Riguros vorbind, figura 1.6 ar fi trebuit intitulată „subsistemul de fabricaţie”, dar aceasta doar măsura în care privim fabricaţia în corelaţie cu totalitatea întreprinderii (ceea ce este recomandabil dar nu întotdeauna evident).

1.2.2 Sistemul tehnologic

Ansamblul tehnologiilor dintr-o anumită perioadă de timp formează, fără îndoială,

un sistem în cadrul căruia putem stabili legături pe orizontală, între natura materiilor

prime şi utilajele folosite la prelucrarea lor, între cantităţile, dimensiunile produselor şi

randamentele cu care ele sunt realizate. Orice dezechilibru apărut conduce, ca urmare a

proprietăţilor de autostabilizare şi autoorganizare, la o schimbare a sistemului (de

exemplu descoperirea cimentului, cu efecte mult mai ample decât simpla reorganizare a

12


industriei materialelor de construcţie, a energeticii nucleare care nu a însemnat doar

găsirea unei forme de energie primară). Aceste schimbări se aranjează de regulă în sensul

progresului domeniului sub aspectul performanţelor.

Pornind de aici, perioada de după 1700 se poate segmenta în trei mari etape:

- cea care a debutat cu ceea ce economia politică numeşte „revoluţia

industrială” şi care este caracterizată prin utilizarea fierului şi a fontei, a

lemnului şi a fibrelor naturale, a pietrei, a energiei aburului obţinut prin

arderea cărbunilor şi valorificat prin sisteme tip piston-bielă;

- perioada 1980-1970, caracterizată prin înlocuirea fierului cu oţelul, a

fibrelor naturale cu cele artificiale, a apariţia maselor plastice (bachelita,

de exemplu, sau celuloidul), a înlocuirii pietrei cu cimentul şi a cărbunelui

cu petrolul; energia aburului se valorifică acum în turbine şi se transportă

de regulă prin intermediul electricităţii;

- perioada de după 1970, caracterizată de apariţia unor noi metale, a

biotehnologiilor şi mai ales a microinformaticii lansată în 1971 odată cu

inventarea microprocesorului.

Între anii 1960-1990 a avut loc o adevărată revoluţie industrială care poate fi

caracterizată prin:

- o reducere semnificativă a costurilor de fabricaţie în cazul unui număr

mare de produse;

- o ameliorare a performanţelor proceselor de fabricaţie;

- o schimbare a naturii produselor, care conţin componente ce provin din

ramuri industriale dintre cele mai diferite;

- o schimbare a orientării activităţii de management punându-se accesul, în

primul rând, pe o gestionare bună a resurselor tehnologice şi pe activitatea

de inovare;

- luarea în considerare, ca un factor determinant a interacţiunilor cu mediul

înconjurător şi a cerinţelor de protecţie a acestuia.

13


Tehnologiile proprii celei de a treia revoluţii industriale, pe care o parcurgem în

prezent, sunt:

- fabricarea de materiale noi;

- biotehnologiile;

- informatica.

a) Fabricarea de materiale noi

În prezent există o mare libertate în alegerea materialelor, datorată următoarelor

cauze:

- creşterea varietăţii materialelor;

- stăpânirea structurii interne a acestora.

În funcţie de modul în care a fost „stăpânită” structura materialelor, se pot

distinge trei faze:

- structură acceptată (impurităţile cauzate de imperfecţiunile procesului

tehnologic limitează utilizările materialelor);

- structură controlată (structura este bine cunoscută ca urmare a metodelor

evoluate de analiză, iar tehnologiile permit obţinerea uneia sau a altor

structuri, ca urmare se lărgeşte domeniul de utilizare);

- structură stăpânită (utilizările comandă compoziţia şi structura

materialelor; este epoca materialelor „de comandă”).

Dintre materialele noi se pot evidenţia:

- materiale compozite;

- materiale plastice.

-

Materialele compozite

Ideea de materiale compozite nu este nouă, betonul armat fiind un exemplu tipic.

În alcătuirea unui compozit intră, de regulă, trei elemente:

- un material rezistent (fibre de sticlă, de carbon, de bor, de plastic), care

oferă o rezistenţă bună la tracţiune în una, două sau trei direcţii;

14


- un material de umplutură (răşini, materiale ceramice sau metale);

- un material de legătură, care asigură compatibilitatea între primele două.

Materialele compozite au proprietăţi cel puţin aditive în raport cu materialele de

bază, dar, de regulă, efectul este de tip sinergetic.

În prezent, se întâlnesc două mare categorii de compozite:

- de performanţe foarte înalte, care sunt foarte scumpe şi a căror utilizare

este limitată la aplicaţiile de vârf (domeniile aero-spaţiale, aviaţie,

chirurgie);

- comune, care şi-au găsit deja aplicaţii curente în automobilism, sport (exp.

fibrele de sticlă).

Materialele plastice

În prezent, se înregistrează o „renaştere” a materialelor plastice, pe seama unor

proprietăţi noi pe care le au materialele nou create. Din această categorie fac parte:

- materiale plastice fluorurate, cunoscute sub numele de teflon, care au o

rezistenţă termică bună, coeficienţi de frecare foarte scăzuţi, posibilitatea

de a fi prelucrate prin aşchiere;

- materiale de tip poliacetilene, care au o conductibilitate cu totul

remarcabilă;

- poliesterul sulfurat, rezistent la presiuni de până la 25 atm. şi temperaturi

de 190oC, chiar şi în prezenţa oxidului de etilenă (care are proprietăţi de

sterilizare) motiv pentru care se foloseşte la fabricarea seringilor de unică

folosinţă şi sticlele de Coca-Cola.

b) Biotehnologiile

O bio-tehnologie se defineşte prin aceea că face apel la materia vie (ceea ce o

deosebeşte de chimie, metalurgie) prin intermediul unor fiinţe monocelulare sau chiar a

unor compuşi biochimici activi (ceea ce o deosebeşte de tehnologiile agricole şi

zootehnice).

Există teri mari ramuri ale tehnologiilor biochimice:

15


- tehnologii de tip fermentativ;

- tehnologii enzimative;

- tehnologii genetice.

Tehnologiile de tip fermentativ sunt controlate de microorganisme vii şi sunt

utilizate, pe lângă tehnologiile de obţinere a vinului, berii, iaurtului, la tratarea apelor

uzate, în procesul de „leşiere biologică” a minereurilor (în SUA 15% din cupru este

obţinut pe această cale), la obţinerea pe cale naturală a unor insecticide şi antibiotice.

Tehnologiile enzimatice utilizează enzime produse de microorganisme, fără ca

prezenţa acestora să mai fie necesară. Enzimele sunt de fapt catalizatori, care nu

catalizează decât o singură reacţie şi spre un singur produs (nu apar produşi secundari),

reacţia are loc la temperaturi joase, de 30-40oC.

Problemele care se ridică constau în a găsi enzima „bună” pentru transformarea

dorită, a o extrage şi a o fixa pe un suport.

Tehnologiile genetice prin modificări ale codului genetic pot determina, fie

producţia unei anumite enzime sau proteine de către o bacterie care nu realiza aceasta în

mod normal, fie chiar crearea de noi plante şi animale.

c) Informatica

A reprezentat o revoluţie odată cu apariţia microprocesorului (1971). În 20 de ani,

cantitatea de componente plasate pe un microprocesor a crescut exponeţial, de la cca

1000 la cca 10000000.

Aceasta a condus la realizarea unor calculatoare extrem de puternice, foarte mici

şi exploatabile aproape în orice condiţii, care au avut următoarele efecte:

- calculatoare cu o putere de calcul foarte mare folosite la calcule foarte

complexe, la procese de simulare, ca elemente de inteligenţă artificială;

- miniaturizarea, conduce la generalizarea utilizării micro ordinatoarelor de

către nespecialişti, dezvoltarea industriei de soft şi a reţelelor de

calculatoare;

16


- modularizare, apariţia roboţilor industriali inteligenţi şi a obiectelor

„inteligente” (rachete capabile să caute, să recunoască şi să urmărească

ţinta);

- dezvoltarea sistemelor digitale (telecomunicaţii), a reţelelor de sateliţi de

telecomunicaţii care conduce la mondializare;

- restructurarea unor ramuri industriale (industria ceasurilor).

Noile domenii ale revoluţiei industriale sunt puternic interdependente şi practic

dezvoltarea lor se susţine reciproc, ceea ce întăreşte ideea de sistem cu elemente

interdependente.

Exemplu

Noile materiale sunt influenţate de electronică prin posibilităţile de stabilire a structurii acestora, prin cibernetizarea proceselor de fabricaţie.

Biotehnologiile depinde de materiale prin suporturile de fixare a enzimelor, de electronică prin sistemele de control automat al regimurilor de funcţionare.

Electronica este influenţată de existenţa noilor materiale prin metalurgia siliciului, arseniură de galiu, materiale ceramice cu proprietăţi speciale.

Energetica este dependentă de noile materiale, în special în domeniul energeticii nucleare (zirconiu) şi al surselor neconvenţionale (siliciu amorf pentru celule fotoelectrice).

1.2.3 Sistemul de fabricaţie

1.2.3.1 Definire, clasificare

Analiza unei întreprinderi prin prisma tehnologiilor sale nu poate fi făcută fără

abordarea sistemelor de fabricaţie.

Sistemele de fabricaţie se pot clasifica, în funcţie de cantitatea şi diversitatea

producţiei realizate, în patru categorii:

a) sisteme cu flexibilitate naturală;

b) sisteme cu flexibilitate artificială;

c) sisteme rigide de tip reglementat;

d) sisteme rigide de tip automatizat.

17


Flexibilitatea se defineşte ca fiind capacitatea de a produce serii scurte ce cunosc

variaţii de volum sau ai parametrilor ce definesc produsul sau care sunt susceptibile de a

fi frecvent modificate.

Conform acestei definiţii se distinge:

1- operarea cu volume diferite care implică flexibilitatea de volum = capacitatea

unui sistem de fabricaţie de a se adapta la volume diferite de producţie sau la

variaţii ale acestor volume;

2- operarea cu serii mici, care implică flexibilitatea de gamă = capacitatea de a

produce în paralel o diversitate mare de produse;

3- flexibilitate de adaptare = capacitatea e a se adapta rapid la o înnoire a

produselor;

4- flexibilitatea de variantă = capacitatea de a prelua rapid o modificare parţială

a produselor fabricate.

Polivalenţa instalaţiilor flexibile presupune:

- flexibilitatea de proces, care reprezintă capacitatea de a adapta mai multe

mijloace de producţie diferite la fabricarea aceluiaşi produs;

- flexibilitatea de organizare, care este capacitatea de a redistribui fabricaţia

diferitelor produse între mai multe ateliere.

a) Sistemele cu flexibilitate naturală sunt cele mai vechi. Este

vorba de atelierele de tip meşteşugăresc, capabile să facă oricând,

aproape orice. Elementele de flexibilitate sunt conferite de

maşinile unelte universale, care pot fi folosite în orice

succesiune, precum şi de priceperea omului (nivelul de

pregătire).

b) Sistemele cu flexibilitate artificială sunt, din contră, cele mai

noi. Ele se bazează pe roboţi şi pe maşini unelte (MU) capabile să execute o

gamă largă de operaţii.

c) Sistemele rigide de tip reglementat sunt benzile rulante. Ele sunt

deservite de muncitori care ar putea, în principiu, executa orice operaţie, dar,

din dorinţa creşterii randamentului, fiecăruia i-a fost încredinţată una singură.

18


Sistemul este rigid deoarece o schimbare a tipului de produs realizat

presupune, pe de o parte, o reinstruire a întregului personal, o schimbare a

logisticii şi o modificare a vitezei benzii, operaţii care pot dura, cu totul,

săptămâni întregi.

d) Sistemele rigide de tip automatizat sunt reprezentate de instalaţii

cu flux continuu. Aici fiecare transformare unitară este asigurată de un utilaj

anume, care nu îşi modifică în timp regimul de funcţionare. Utilajele sunt

montate pe flux. Ca urmare, o modificare cantitativă a producţiei nu este

posibilă deoarece ar supraîncărca (sau, din contră, nu ar exploata la capacitate)

utilajele, iar o modificare calitativă a procesului ar presupune rearanjarea în

spaţiu a utilajelor şi restructurarea conexiunilor dintre ele.

Sistemele rigide, al căror principal merit este acela de a fi redus drastic

costurile de fabricaţie, au cunoscut o dezvoltare remarcabilă între anii 1920-

1970.

În momentul de faţă, însă, cererea deplasându-se spre produse

personalizate în defavoarea celor ieftine dar standardizate, tendinţa este de a

reveni la sistemele flexibile.

1.2.3.2 Sistemele flexibile de fabricaţie

În cazul sistemelor flexibile de fabricaţie, nume sub care se includ astăzi doar cele

cu flexibilitate artificială, se poate vorbi de trei stadii de implementare ale acestora,

stadii ce diferă prin gradul de complexitate:

- unitatea flexibilă;

- celula flexibilă;

- sistemul flexibil.

Unitatea flexibilă este o maşină unealtă complexă, capabilă să execute operaţii

diverse. Ea este, de regulă, deservită de un robot, care manipulează materiile prime şi

produsele şi de un manipulator de scule.

Celula flexibilă este alcătuită dintr-un grup de unităţi flexibile, a căror activitate

este coordonată de la un calculator de proces.

19


Sistemul flexibil este alcătuit din mai multe celule flexibile, legate printr-un

sistem automat de transport de materii prime, semifabricatele şi produsele lor finite, totul

coordonat de la un calculator central, puternic.

Dacă se ia în considerare schema sistemului de fabricaţie se constată că unitatea şi

celula flexibilă vizează doar sistemul efector, în timp ce sistemul flexibil implică întregul

sistem de fabricaţie, cu toate cele patru subsisteme (vezi fig.1.6).

Principalele caracteristici ale sistemelor flexibile de fabricaţie sunt:

- integralitatea;

- adaptabilitatea;

- adecvarea;

- autonomia funcţională.

Adaptabilitatea este caracteristica definitorie a sistemului. El poate trece cu

uşurinţă şi într-un timp foarte scurt de la o sarcină de producţie la alta. Adaptabilitatea

presupune şi un dinamism structural întru-cât noua sarcină poate cere un alt itinerariu al

materiilor de prelucrat pe fluxul de utilaje.

Adecvarea constă în faptul că sistemul conţine maşini care răspund cel mai bine

tipului de produse ce trebuie realizate, asigurând totodată o exploatare optimă a acestora.

Autonomia funcţională se manifestă prin aceea că sistemul poate funcţiona fără

intervenţia directă a omului. În cazurile foarte evoluate, sistemul este şi autoperfectibil,

în sensul că poate „învăţa” din experienţa anterioară, utilizând programe software de

inteligenţă artificială, tot fără intervenţia omului.

Cu toate calităţile enumerate nu este deloc evident că un asemenea sistem este

întotdeauna cel mai rentabil. Cauza o constituie costurile foarte ridicate ale maşinilor şi

roboţilor care îl alcătuiesc. O comparaţie între costurile de fabricaţie realizate pentru

acelaşi produs pe sisteme diferite ne arată că sistemele flexibile sunt cele mai rentabile

într-un domeniu mediu al numărului de unităţi produse. În cazul unui număr foarte mic

de unităţi fabricate, sistemul clasic cu flexibilitate naturală este mai ieftin, iar la serii mari

şi foarte mari, sistemele automatizate rigide sunt cele mai avantajoase, fig.1.7 .

20


Fig. 1.7 Variaţia costurilor de fabricaţie a unităţii de produs în funcţie de numărul unităţilor produse

1.3 Clasificări ale proceselor tehnologice

Rezumat

Procesul tehnologic, definit ca fiind ansamblul operaţiilor parcurse de materia primă în vederea obţinerii produsului finit, se clasifică în funcţie de diferite criterii, care ţin seama de punctul de vedere al inginerului tehnolog şi de cel al managerului.

Din perspectiva inginerului tehnolog, procesele tehnologice se clasifică în funcţie de: modul de desfăşurare în timp, rolul jucat în obţinerea produsului, tipul transformării.

Managerul firmei, fiind preocupat ca întreprinderea să ocupe şi să menţină o poziţie dominantă pe piaţă, clasifică tehnologiile după: natura produsului, rolul în poziţionarea concurenţială a întreprinderii şi nivelul de dezvoltare.

O „străpungere” tehnologică în domeniu este asigurată de tehnologiile emergente, iar tehnologiile mature sunt cele care sunt utilizate în mod curent, sunt bine stăpânite şi oferă rezultate satisfăcătoare

Prin proces tehnologic se înţelege ansamblul operaţiilor elementare de tip

mecanic, fizic, chimic, biochimic sau biologic pe care le parcurge materia primă în

cursul transformării şi ajungerii la stadiul de produs.

Clasificarea proceselor tehnologice se face în funcţie de anumite criterii care ţin

cont, fie de punctul de vedere al inginerului, fie de cel al managerului.

Legendă:SFN – sisteme cu flexibilitate naturalăSFA – sisteme flexibile de fabricaţieSR – sisteme rigide

SR

SFN

Sistem rigid

N2N1

SFASFN

Cost unitar

Nr. unităţi

SFA

21


Inginerul tehnolog, care exploatează procesele tehnologice, le clasifică după

următoarele criterii:

a) după modul de desfăşurare în timp se evidenţiază:

- procese tehnologice discontinue (produsul se realizează pe şarje);

- procese tehnologice continue (presupune o linie de utilaje, care

funcţionează fiecare la parametrii constanţi);

- procese mixte (realizează o parte a transformărilor în regim continuu şi o

alta în regim discontinuu).

b) după rolul în obţinerea produsului, produsele pot fi:

- principale (realizează transformarea propriu-zisă);

- auxiliare (concură la realizarea transformării fără a participa direct);

- de deservire (de logistică) – transport, depozitare, control.

c) după tipul transformării, se remarcă:

- tehnologii de transformare (utilizează procedee bazate pe schimbarea

structurii materiilor prime, prin transformări chimice, fizico-chimice);

- tehnologii de asamblare (reunirea părţilor în vederea obţinerii produselor).

Caracteristica tehnologiilor de asamblare constă în diversitatea de tipuri de tehnici

şi de subansambluri care trebuie integrate într-un produs (ex. autoturismul).

Aceste criterii de clasificare ţin cont de punctul de vedere al inginerului care le

exploatează.

Pentru managerului firmei, care este preocupat ca întreprinderea să ocupe şi să îşi

menţină o poziţie dominantă pe piaţă, se folosesc pentru clasificare alte criterii, şi anume:

1. După natura produsului se disting tehnologii:

- de produs, care vizează obţinerea pe o anumită cale a unui anumit produs;

- de proces, care vizează organizarea fazelor de producţie, oferirea unui

serviciu;

22


- de metode, care vizează tehnologii de cercetare, de marketing, de

informatizare.

2. După rolul în poziţionarea concurenţială a întreprinderii:

- tehnologii esenţiale;

- tehnologii de diferenţiere;

- tehnologii definitorii;

- tehnologii periferice.

Tehnologiile esenţiale sunt tehnologiile ce caracterizează domeniul industrial în

care se situează întreprinderea.

Ele sunt deţinute şi utilizate de toate întreprinderile similare.

Important este ca întreprinderea să le stăpânească şi să le exploateze la un nivel,

cel puţin comparabil, cu cel al celor mai buni concurenţi.

Tehnologiile de diferenţiere sunt tehnologiile pe care le stăpâneşte şi aplică doar

întreprinderea în cauză, tehnologii care îi permit să ofere alte produse şi servicii decât

concurenţii săi.

Exemplu

O întreprindere care furnizează produse pentru tratarea apelor uzate şi-a propus să ofere beneficiarilor săi şi un sistem informatizat, care să le aleagă acestora cea mai bună reţetă de tratare, în funcţie de compoziţia apei în acel moment.

O întreprindere, pentru a supravieţui şi a se impune, are neapărată nevoie de

asemenea tehnologii de diferenţiere, cu cât mai multe, cu atât mai bine. Rolul lor creşte

odată cu accentuarea climatului concurenţial în care funcţionează întreprinderea.

Tehnologiile definitorii sunt cele care prezintă un interes major pentru

întreprindere, ele sunt „inima” întreprinderii.

Tehnologiile periferice sunt cele care, deşi esenţiale pentru funcţionarea

întreprinderii, nu face obiectul preocupările acesteia.

De exemplu: gestionarea fondurilor este o tehnologie periferică pentru o

turnătorie de aliaje metalice, dar va fi o tehnologie definitorie pentru o bancă.

23


3. După nivelul de dezvoltare, se disting tehnologii:

- emergente (născânde);

- evolutive;

- mature;

- în declin;

- depăşite.

Tehnologiile emergente sunt cele care sunt puse la punct de puţină vreme, care nu

şi-au dovedit încă, nici calităţile şi nici defectele. S-ar putea ca ele să fie considerabil mai

bune decât cele utilizate în prezent, dar tot aşa de bine s-ar putea să fie un eşec.

Oricum, o „străpungere” tehnologică în domeniu va fi realizată pe seama aplicării

unei tehnologii emergente existente.

Este bine ca orice întreprindere să dispună de cel puţin de o asemenea tehnologie,

aleasă însă cu grijă.

Tehnologiile evolutive sunt cele care s-au impus deja, fără ca utilizarea lor să fie

generalizată. Studii asupra lor pot aduce încă îmbunătăţiri care să le facă şi mai eficiente.

Tehnologiile mature sunt cele care sunt utilizate în mod curent, care sunt bine

stăpânite şi care oferă, încă, rezultate satisfăcătoare. Ele reprezintă cea mai mare parte a

zestrei tehnologice a unei întreprinderi normale şi ele susţin, de fapt, activitatea acesteia.

Tehnologiile depăşite sunt cele care nu oferă, la nivelul de azi, cele mai bune

performanţe sub aspectul calităţii şi al costurilor de fabricaţie. Menţinerea lor în cadrul

întreprinderii nu se justifică, decât în mod excepţional, pentru cazurile când există o

investiţie deosebit de mare care nu este încă amortizată.

4. După nivelul de control, se disting:

- tehnologii controlabile;

- tehnologii necontrolabile.

Tehnologiile controlabile de către întreprindere sunt tehnologiile produselor care

sunt fabricate în exclusivitate în cadrul acelei întreprinderi.

Tehnologiile necontrolabile sunt cele controlate din exterior.

24


Exemplu

La o întreprindere constructoare de automobile, realizarea motorului sau asamblarea caroseriei sunt tehnologii aflate sub controlul întreprinderii. Partea de „aprindere” scapă însă controlului intern întrucât ea corespunde unor subansambluri produse în exterior şi „importate” în vederea realizării montajului (baterie, dinam, bujii, delcou). Pentru ca produsul final să fie de calitate, ambele tipuri de tehnologii trebuie să se situeze la un nivel optim. Întreprinderea va realiza acest deziderat printr-un control de calitate, bun, al producţiei pentru tehnologiile „controlate intern” şi prin specificaţii bine precizate în contractele de achiziţie a subansamblurilor importate, dublate de un control atent de calitate la intrarea în întreprindere.

1.4 Analiza potenţialului tehnologic al unei întreprinderi

Rezumat

Potenţialul tehnologic reprezintă valoarea resurselor tehnologice stăpânite de o întreprindere în cadrul unei strategii globale şi într-un context concurenţial dat.

Analiza potenţialului tehnologic se face parcurgând următoarele etape: inventarul tehnologiilor, analiza competitivităţii produselor, caracterizarea întreprinderii.

O metodă de estimare a potenţialului de competitivitate a tehnologiilor se bazează pe analiza impactului schimbărilor de tehnologie asupra poziţiei strategice a întreprinderii.

1.4.1 Determinarea potenţialului tehnologic al întreprinderii

Prin potenţialul tehnologic înţelegem valoarea resurselor tehnologice stăpânite de

o întreprindere în cadrul unei strategii globale şi într-un context concurenţial dat.

Autorul conceptului, economistul francez J. Morin, propune următoarea direcţie a

unei analize de potenţial tehnologic, sintetizată în figura 1.8.

25


Fig. 1.8 Analiza de potenţial tehnologic al întreprinderilor

1.4.1.1 Inventarul tehnologiilor

Primul pas îl reprezintă realizarea inventarului tehnologiilor existente în

întreprindere. Inventarul este o activitate cheie, căci de modul în care este el realizat

depinde toată analiza ulterioară. Se urmăreşte o listare a tehnologiilor, a competenţelor, a

know-how-urilor pe care le deţine întreprinderea, pornind de la concepţia produselor pe

care le realizează, continuând cu fabricaţia lor, până la comercializare, servicii în garanţie

şi în post garanţie.

Tehnologiile se vor înregistra în inventar conform clasificării după rolul lor în

poziţia concurenţială a întreprinderii (esenţiale, de diferenţiere, definitorii şi periferice) ca

şi în funcţie de nivelul lor de dezvoltare (emergente, evolutive, mature, în declin,

depăşite).

O structură echilibrată ar fi cea din figura 1.9 a, dar foarte adesea se întâlnesc

structuri ca cele din figura 1.9 b, ceea ce ar trebui să dea de gândit.

Criterii

Inventatorul tehnologiilor

Matricea de evaluare a potenţialului

tehnologic

Evaluarea atuurilor

Atuurile întreprinderii

Gradul de interes al

tehnologiei

Matricea de evaluare a potenţialului produselor

realizate

26


Fig. 1.9 Structura tehnologiilor existente într-o întreprindere: I – tehnologie emergentă, II – evolutivă, III – matură, IV – în declin, V – depăşită

O imagine corectă asupra tehnologiilor existente trebuie să cuprindă şi

răspunsurile la întrebările următoare:

1. Unde se situează întreprinderea, în raport cu necesarul, faţă de:

- nr. de clădiri;

- suprafaţa totală ocupată;

- suprafaţa construită?

2. Care este nivelul utilajelor, sub aspectul:

- performanţelor;

- gradul de uzură;

- aşezării pe fluxul tehnologic (implicit volumul transportului intern);

- regimului de întreţinere (curativ sau preventiv)?

3. Cum se realizează stocarea:

- materiilor prime;

- produselor intermediare;

- produselor finite;

- coproduselor şi rebuturilor? Ce destinaţie li se dă acestora?

27


4. Cum se situează tehnologiile în raport cu protecţia mediului:

- sunt poluante?

- emisiile sunt sub control?

- modificarea emisiei de poluanţi se poate face prin schimbarea regimului

de lucru al utilajelor sau numai prin intermediul instalaţiilor speciale de

depoluare?

1.4.1.2 Analiza competitivităţii produselor

Cel de-al doilea pas constă în analiza competitivităţii produselor, privită prin

prisma tehnologiilor de realizare.

Pentru fiecare etapă de realizare a produsului, unde intervine o anumită

tehnologie, se construieşte o matrice care va conţine pe linii performanţele produsului, iar

pe coloane modul în care el reuşeşte să se impună pe piaţă. Valorile trecute în fiecare

căsuţă a matricei vor fi cuprinse între 0 (cea mai slabă) şi 3 (cea mai bună), conform

următoarei reguli:

0 = insuficient;

1 = mulţumitor pentru a fi acceptat pe piaţă;

2 = bine apreciat pe piaţă;

3 = foarte bun, evident mai bun decât al concurenţilor.

O asemenea matrice este prezentată în fig. 1.10:

Criterii de performanţăPoziţionarea întreprinderii

Ela

st

Not

a

Cerinţe Imagine ConcurenţiP1 P2 …… P1 P2 …… C1 C2 ……

1. Caract. funcţionale2. Preţ3. Facilităţi4. Cost exploatare5. Fiabilitate6. Întreţinere7. Adaptabilitate

Competitivitatea nij

Fig. 1.10 Matricea de analiză a competitivităţii tehnologie-produs (pentru o tehnologie Ti şi un produs Pj)

28


Performanţele care se iau, de regulă, în considerare sunt:

- caracteristicile funcţionale;

- preţul;

- facilităţile de utilizare (uşurinţă de instalare, echipamente anexe,

posibilitate de utilizare şi în alte scopuri);

- costuri de exploatare;

- fiabilitate, mentenabilitate, disponibilitate;

- compatibilitate (capacitatea produsului de a se adapta unei configuraţii

externe date).

Fiecare din aceste caracteristici se vor evalua în raport cu:

- cererea pieţii;

- imaginea (prestigiul) întreprinderii;

- ofertele concurenţilor;

- coeficientul de elasticitate, definit prin influenţa unei modificări a

performanţei analizate asupra cererii de pe piaţă a produsului respectiv.

Se poate obţine astfel o notă a fiecărei caracteristici (sau criteriu de performanţă),

care se va trece în ultima coloană a fiecărei linii. Făcând, în final, o medie a valorilor din

ultima coloană găsim o notă care va defini competitivitatea tehnologiei Ti a produsului Pj.

Notele obţinute pentru competitivitatea tehnologiei vor servi la alcătuirea unei

matrice (vezi fig. 1.11), care va furniza, în final, o notă care poziţionează tehnologia T i la

nivelul întregii întreprinderi. Noua matrice va avea pe linii tehnologiile utilizate în

întreprindere (T1..Tn), iar pe coloane produsele (P1..Pm). În fiecare căsuţă a matricei se va

introduce nota obţinută în pasul anterior. Media liniei va furniza nota tehnologiei la

nivelul întreprinderii, notă care va fi corectată ţinând cont de următoarele considerente:

- măsura în care întreprinderea este capabilă să pună deplin în valoare

tehnologia respectivă;

- măsura în care exploatarea tehnologiei depinde sau nu de un singur

specialist (care ar putea pleca), de un singur furnizor de materii prime sau

de service;

29


- măsura în care întreprinderea este capabilă să îmbunătăţească tehnologia

respectivă;

- măsura în care tehnologia este protejată de brevete solide sau printr-un

nivel de tehnicitate inaccesibil concurenţilor.

ProdusulTehnologia

P1 P2 …………………... Pj …………………... PmNota tehnologiei

(val. medie)T1 n11 n12 n1i n1m N1

T2 n21 n22 n2i n2m N2

……

……

..

……

……

..

……

……

.. …………………..

……

…...

... …………………...

……

……

.. …………………...

Ti ni1 ni2 nii nim Ni

……

……

.

……

……

..

……

……

..

…………………..…

……

......

…………………...

……

……

..

…………………...

Tk nk1 nk2 nki nkm Nk

Fig. 1.11 Matricea de caracterizare a tehnologiilor din întreprindere

În final, se vor obţine patru tipuri de tehnologii, situate într-o matrice pătrată 2x2

(fig. 1.12), pe care le vom denumi în raport cu interesele întreprinderii astfel:

- cai de bătaie;

- rentabilizare;

- probleme;

- abandon.

30


Fig. 1.12 Matricea de evaluare a potenţialului tehnologic

Zona (++) „Caii de bătaie”

Atuurile întreprinderii sunt mari, iar perspectivele tehnologice generale sunt bune,

chiar dacă ele nu s-au afirmat încă deplin. Sunt tehnologii care susţin întreprinderea, pe

care aceasta le utilizează intensiv, ele fiind „caii de bătaie”. Va trebui să li se aloce şi în

viitor resurse financiare şi umane pentru a menţine, a consolida şi a întări astfel poziţia

întreprinderii.

Zona (+) Rentabilizare

Atuurile întreprinderii sunt puternice dar perspectiva pentru viitor este mediocră

sau chiar proastă. Dacă tehnologiile respective reuşesc, pe moment, să producă beneficii

imediate şi mari, ele vor mai fi păstrate. Oricum, resursele dirijate spre ele pentru

investiţii, dezvoltare, vor trebui treptat orientate spre alte tehnologii (emergente,

evolutive), care vor sfârşi prin a le înlocui.

Zona (0) Probleme

Atuurile întreprinderii sunt slabe, deşi, pe de altă parte, tehnologiile reprezintă

elemente puternice de atracţie. Cauzele pentru care întreprinderea nu stăpâneşte bine

Gra

dul d

e in

tere

s al

tehn

olog

iei

→

(0) Probleme

- dezvoltare?

- formare cadre?

- recrutare cadre?

(++) Caii de bătaie

- de susţinut

- de adoptat

(-) Abandon

- nu se mai alocă resurse

(+) Rentabilizare

- sau realocarea resurselor

Atuurile întreprinderii →

31


tehnologiile din această categorie trebuie bine realizate, urmând ca apoi să se ia una din

următoarele decizii:

- întreprinderea este realmente interesată în a stăpâni tehnologia. Se vor

aloca resurse pentru cercetare-dezvoltare, atragere de specialişti, cursuri de

specializare, cumpărare de brevete etc., astfel încât, în final, tehnologia să

fie adusă în zona (++);

- tehnologia nu este bine stăpânită şi cel mai bine este să se renunţe la ea,

realocând resurse în alte direcţii.

Zona (-) Abandon

Nici întreprinderea nu stăpâneşte prea bine tehnologia, nici aceasta nu prea are

perspective. Singura soluţie este abandonarea ei şi înlocuirea cu altă tehnologie.

Analiza nu trebuie să confunde potenţialul unei tehnologii, care este o noţiune

orientată spre viitor, cu interesul pentru întreprindere, care vizează starea prezentă.

S-ar putea astfel ca o tehnologie din zona (0) să nu ofere niciun beneficiu pe

termen scurt, în timp ce o alta, chiar din zona (-) să aducă, pe moment, beneficii

importante contribuind la realizarea unor produse încă foarte rentabile.

1.4.1.3 Caracterizarea întreprinderii

Odată realizată caracterizarea şi poziţionarea tehnologiilor, se poate trece la

caracterizarea întreprinderii, în ansamblu. Caracterizarea este făcută în două planuri: cel

financiar-contabil şi cel tehnico-economic.

Cele două analize nu sunt deloc contradictorii, mai mult ele trebuie să fie

complementare pentru a putea furniza un diagnostic corect.

Principalii indicatori tehnico-economici care se iau în considerare sunt:

a) gradul de valorificare a materiei prime, definit ca raport între

valoarea adăugată (VA) şi volumul de activitate (A):

(1.1)

32


b) eficacitatea globală (Eg), definită ca raport între valoarea adăugată

şi numărul mediu de personal angajat (PA):

(1.2)

Eficacitatea globală se poate raporta, eventual, la fondul de salarii în loc de

personal angajat.

În figura 1.13 se prezintă un exemplu de situare a agenţilor economici în raport cu

eficacitatea globală, din domeniul fibrelor sintetice.

Fig. 1.13 Eficacitatea agenţilor economici din domeniul fibrelor sintetice

c) indicatorul de utilizare extensivă (Iue) se defineşte ca raport dintre

producţia efectivă (P) şi capacitatea de producţie (CP):

(1.3)

Iue se poate defini şi prin raportul între timpul cât un utilaj a funcţionat efectiv (T e)

şi timpul maxim avut la dispoziţie din perioada considerată (Tm):

(1.4)

(1.5)

în care: Zc = numărul de zile calendaristice din perioada considerată;

Comerţ

Gradul de prelucrare

Eficacitate globală

Confecţii

Ţesătorie

Filatură

Petrochimie

33


Zse = numărul de zile de sărbători legale şi zile libere (sâmbete şi

duminici);

ZR = numărul de zile de reparaţii, revizii, întreţinere;

În România Iue se calculează pornind de la timp (relaţia 1.4), ceea ce pare mai

logic deoarece în prima versiune (relaţia 1.3) se presupune că toată producţia ar fi bună,

fără rebuturi, ceea ce nu este întotdeauna aşa.

0 < Iue <1, deşi frecvent se preferă exprimarea procentuală.

Se poate calcula şi procentul de „timpi morţi” care este egal cu .

d) gradul de înnoire a echipamentului (Gie), care se determină ca

raport între investiţia medie anuală (I) şi volumul de activitate (A):

(1.6)

Investiţiile unei întreprinderi se pot clasifica în mai multe tipuri, fiecare având un

alt impact asupra volumului de activitate şi asupra beneficiilor imediate şi de perspectivă.

Se poate vorbi de:

- investiţii concretizate în elemente fizice, materiale:

a) capacităţi noi de producţie;

b) construcţii cu caracter social;

c) investiţii pentru protecţia mediului.

- investiţii cu rezultate nemateriale:

a) activitatea de cercetare-dezvoltare;

b) cumpărarea de brevete, licenţe, know-how-uri;

c) studii de piaţă;

d) recrutare şi formare specialişti;

e) telecomunicaţii, birotică;

f) produse program pentru informatizare.

34


1.4.2 Estimarea potenţialului de competitivitate tehnologică

Fiecare întreprindere dispune, la un moment dat, de un anumit potenţial

tehnologic, care se manifestă printr-o anumită capacitate de a fi competitivă pe piaţă.

La Forumul European de Management de la Davos (Elveţia), în 1981, cabinetul

de consultanţă tehnico-economică Arthur de Little din SUA (cunoscut în literatura de

specialitate sub denumirea de ADL) a propus o metodă de estimare a potenţialului de

competitivitate a tehnologiilor. Aceasta se bazează pe analiza impactului schimbărilor

de tehnologie asupra poziţiei strategice a întreprinderii. Această analiză se realizează pe

baza unei matrice, care a fost întocmită în funcţie de poziţia concurenţială în raport cu

cerinţele pieţei şi capacitatea tehnologică de a le satisface, figura 1.14.

Gra

dul d

e at

racţ

ie a

l pi

eţii

→pu

tern

ic

Dileme Vedete

slab Necazuri „Vaci de muls”

slab puternicPoziţia concurenţială

→Fig. 1.14 Matricea ADL

Poziţia concurenţială se estimează în raport cu o sumă de criterii, cum ar fi:

- fracţiunea de piaţă stăpânită de întreprindere;

- gradul de control asupra tehnologiilor;

- costurile de producţie.

Pe de altă parte, maturitatea tehnologiilor reprezintă:

- potenţialul lor de creştere;

- stabilitatea riscurilor de nereuşită;

- capacitatea de a aduce repede încasări considerabile.

Orice schimbare tehnologică trebuie analizată pornind de la modificări pe care le

antrenează pe ambele axe.

35


Analiza propusă de ADL se bazează pe următoarele principii:

- fabricarea unui produs implică contribuţia mai multor tehnologii distincte;

- tehnologiile implicate au contribuţii diferite în raport cu poziţionarea

concurenţială;

- fiecare tehnologie are un ciclu de viaţă, care poate fi scurtat prin apariţia

unor tehnologii mai performante sau poate fi prelungit prin îmbunătăţiri

posibile pe seama introducerii progresului tehnic;

- concurenţii stăpânesc în mod diferit tehnologiile implicate şi controlul

asupra unei singure tehnologii noi şi performante poate duce la un avantaj

concurenţial notabil;

- orientarea strategică trebuie stabilită ţinând cont, atât de poziţia pe piaţă a

produsului, cât şi de tehnologiile implicate în realizarea lui.

Pentru aplicarea în practică a acestor principii s-au propus o serie de reguli:

- tehnologiile cheie trebuie tratate cu maxim de atenţie;

- să existe preocupare pentru introducerea a cel puţin unei noi tehnologii

emergente;

- se vor evita tehnologiile emergente care implică:

1. timp de punere la punct foarte lung;

2. un grad de risc foarte pronunţat;

3. un potenţial incert.

Aceste trei restricţii se recomandă să fie cuantificate pentru variantele de

tehnologii analizate, căpătând valori normalizate la unitate. Se înmulţesc, pentru fiecare

variantă, valorile atribuite celor trei criterii. Varianta care va avea punctajul cel mai mare

va fi aleasă.

Exemplu:

Se consideră două variante între care trebuie optat, V1 şi V2. Varianta V1 are factorul timp 0,4 (deci V2 va avea 0,6, ceea ce înseamnă că timpul de realizare este mai scurt), factorul de risc este 0,7 (fiind mai „sigură” sub aspectul posibilităţii de reuşită faţă de V2 care va avea 0,3) şi potenţialul de îmbunătăţi substanţial poziţia concurenţială în caz de reuşită de 0,55 (faţă de 0,45 pentru V2).

Se calculează pentru varianta V1, nota totală N1:N1= 0,4·0,7·0,55 = 0,154;

Pentru varianta V2, nota totală este N2:N2=0,6·0,3·0,45 = 0,081;

36


Rezultă că se va adopta varianta V1 (N1>N2) pentru că are o şansă de reuşită aproape dublă faţă de V2.

În concluzie, factorii externi (piaţa, concurenţii, noutăţile apărute) joacă un rol

important în alegerea politicii care să menţină şi să îmbunătăţească poziţia strategică a

întreprinderii într-o configuraţie concurenţială. Însă, principalul factor îl constituie

activitatea de căutare a noului desfăşurată în interiorul întreprinderii, activitatea de

cercetare-dezvoltare (R&D).

1.4.3 Variaţia potenţialului tehnologic al întreprinderii

Evoluţia continuă a tehnologiilor, a concurenţilor, a cererii pieţii fac însă ca

potenţialul să varieze considerabil în timp. În figura 1.15 se prezintă o asemenea situaţie.

În figură se prezintă costurile de fabricaţie a unui produs în cadrul a două

întreprinderi: A şi B.

În momentul N, întreprinderea A produce mai ieftin, probabil datorită faptului că

a început producţia mai devreme.

Fig. 1.15 Variaţia în timp a competitivităţii

Întreprinderea B, situată într-o poziţie defavorizantă, va acţiona mai energic în

sensul scăderii costurilor, ceea ce poate determina ca la momentul N+n întreprinderea B

să fie mai bine plasată sub aspect competitiv. Exemplul poate fi considerat simplist dar

este real şi se întâlneşte uimitor de frecvent.

37


Scăderea costurilor de fabricaţie şi implicit poziţionarea mai bună sub aspect

concurenţial se datorează următoarelor două cauze principale:

- efectul experienţei în fabricarea produsului, care face ca pentru un acelaşi

produs costul de fabricaţie să scadă în timp (curba „de învăţare” sau „de

experienţă”);

- efectul progresului tehnic, care face ca, la costuri de fabricaţie egale,

performanţele produselor sa fie din ce în ce mai bune.

38


Capitolul 2

ÎNTREPRINDEREA ŞI PROCESUL INOVĂRII

Rezumat

Inovarea industrială se defineşte ca fiind transferul unei idei noi sau a unui nou concept până la stadiul final al unui nou produs acceptat de piaţă.

Creativitatea reprezintă capacitatea de identifica legături noi între elementele aparent fără legătură între ele, ca fiind punctul de plecare a inovării.

Inovarea industrială este influenţată de factori care favorizează activitatea de inovare şi de factori care frânează această activitate.

Tipurile de inovare industrială se clasifică în funcţie de obiectul inovării (de produs, de proces), după gradul de intensitate tehnologică (de ameliorare, de adaptare, de ruptură) şi după impactul asupra industriei şi după gradul de influenţare a pieţei (de fond,nişe comerciale,curentă, revoluţionară).

Generarea de idei noi este favorizată de o serie de tehnici şi metode de stimulare a creativităţii(metode intuitive, analitice, de lucru, asociative sau deductive, metode fundamentale de creaţie).

Un rol important în inovarea industrială îl joacă cercetarea dezvoltarea.Cercetarea poate fi fundamentală, aplicativă şi de dezvoltare. Activitatea de R&D

este influenţată de numeroşi factori interni şi externi, care o pot favoriza sau frâna.Operaţia de lansare a unui produs nou decurge în trei faze: identificarea

oportunităţilor de a realiza ceva nou, realizarea noului şi transpunerea în practică.Prognoza se defineşte ca fiind evaluarea probabilă a evoluţiei calitative şi

cantitative a unui domeniu într-un interval de timp şi stabilirea evoluţiilor şi stărilor posibile ale domeniului, cu scopul de a face faţă schimbărilor existente şi a celor previzibile, de a aprecia consecinţele de viitor ale deciziilor luate în prezent.

Prognoza poate fi tehnologică, economică şi socială.Tehnicile de prognoză pot fi cantitative (tehnici de regresie, metode de prognoză

prin filtraj adaptiv) şi calitative (metoda curbelor logistice, spaţiul transferurilor de tehnologie, metoda scenariilor).

2.1 Cauzele care determină inovarea la nivelul întreprinderii

Presiunea concurenţială obligă întreprinderile să caute permanent soluţiile care le

permit o poziţie cât mai bună pe piaţă, politică ce constituie condiţia esenţială de

existenţă a întreprinderii.

39


Dintre factorii principali, care determină o întreprindere, la un moment dat, să-şi

diversifice producţia şi mai ales să promoveze noul, se pot evidenţia:

a) nevoia imperativă de a dezvolta sau măcar păstra poziţia ocupată de

întreprindere pe piaţă; este factorul cel mai important. Practic toate

întreprinderile se preocupă de păstrarea poziţiei ocupate şi lărgirea

segmentului deţinut din piaţă.

b) cererea pieţii de a-şi diversifica producţia. Majoritatea întreprinderilor

se preocupă de diversificarea în domeniul pe care îl stăpânesc şi doar arareori

este vorba de o schimbare a profilului. În general, întreprinderile par mai

tentate să-şi diversifice produsele decât să-şi diversifice tehnologiile de

realizare a produselor. Cel mai adesea se apelează la forţele interne pentru o

diversificare a produselor şi la achiziţii externe în rest, mai ales atunci când

este vorba de o schimbarea a profilului întreprinderii.

c) obligativitatea de a se alinia la normative impuse de Guvern,

legislaţie, cerinţe sociale. Normele cel mai frecvent modificate în ultimii ani

sunt cele referitoare la protecţia mediului. Pe planul produselor oferite pe

piaţă, normele de protecţie a mediului nu afectează toate ramurile industrial.

Cele mai afectate sunt cele ale industriei chimice şi farmaceutice şi a

automobilului. În cazul altor ramuri, cele care sunt puternic afectate de

normele stricte de protecţie a mediului sunt mai ales tehnologiile (şi nu

produsele). Mai apar restricţii determinate de standardizare sau, mai frecvent,

de noile măsuri de protecţie a consumatorului, care merg mult mai departe

decât la stabilirea mai strictă a unor termene de garanţie.

d) nevoia de a face faţă unei scăderi a ofertei sau scumpiri a materiilor

prime. Este vorba de scumpirea energiei, care a obligat întreprinderea să îşi

schimbe, atât tehnologiile, cât să îşi reproiecteze produsele.

e) recesiunea pe care o cunosc economiile ţărilor dezvoltate pe parcursul

ultimilor ani a determinat întreprinderile să fie reticente în a se lansa în

investiţii mari pe termen lung (aşa cum presupun schimbările de tehnologie).

Ele au preferat, cel mai adesea, inovaţiile care s-au materializat repede în

40


produse îmbunătăţite şi în modificări „din mers” ale proceselor tehnologice

existente.

2.2 Creativitate şi inovare

2.2.1 Definirea creativităţii şi a inovării

Creativitatea reprezintă capacitatea de a identifica legături noi între elemente

(obiecte, evenimente, legi) aparent fără legătură între ele. Creativitatea implică

întotdeauna aducerea unui element de noutate şi ea este punctul de plecare a inovării.

Inovarea industrială se defineşte ca fiind transferul unei idei noi sau a unui

concept nou până la stadiul final al unui produs, proces sau activitate de service

acceptate pe piaţă.

Cel mai adesea inovarea industrială porneşte de la cercetarea aplicativă (iar uneori

chiar de la cea fundamentală) continuă cu proiectarea şi cu transpunerea industrială (care

este faza cea mai costisitoare) încheindu-se cu producţia şi desfacerea către beneficiari.

Dincolo de cercetare şi proiectare, ducerea la bun sfârşit a proiectului presupune, practic,

colaborarea tuturor serviciilor întreprinderii.

De cele mai multe ori se vorbeşte de „creativitate şi inovare”, pe de o parte pentru

că ele se condiţionează una pe alta, găsirea răspunsurilor la toate problemele ce apar într-

un proces de inovare solicitând creativitate, iar pe de altă parte, pentru că cele două

activităţi au cel mai adesea nevoie de aceleaşi condiţii pentru a se dezvolta în cadrul unei

întreprinderi.

Pentru ca procesul de creativitate să se desfăşoare în condiţii bune este necesar să

existe:

- o circulaţie bună a informaţiei (găsirea elementelor disparate care trebuie

puse în comun). Întreprinderea poate facilita circulaţia prin crearea unui

sistem instituţionalizat, şedinţe, sesiuni interne de comunicări, schimburi

de personal între serviciile implicate etc.;

- cunoaşterea bună a pieţii şi a cerinţelor ei;

- un contact strâns cu comunitatea ştiinţifică (sursa noilor cunoştinţe din

domeniul fundamental);

41


- acceptarea ideilor „ciudate” la care cei ce le-au emis ţin foarte mult;

- crearea unor echipe mici, fiecare conţinând câteva persoane cu mintea

foarte deschisă (inventivi);

- o bună motivaţie a celor ce se preocupă de creativitate ceea ce presupune

întotdeauna şi un sprijin larg din partea conducerii întreprinderii;

- asigurarea unei „formări” a oamenilor în sensul creativităţii.

Inovarea industrială este condiţionată şi ea de o serie de factori specifici, cum ar

fi:

- o strategie clară a întreprinderii;

- obiective clar formulate;

- o finanţare corectă dublată de un management bun al întregii activităţi de

inovare;

- existenţa unei echipe competente care să poată rezolva problemele care

apar pe tot traseul parcurs de noul proiect;

- existenţa unei proceduri clare şi corecte de evaluare a rezultatelor şi a

muncii oamenilor angajaţi;

- existenţa unui climat concurenţial, atât în interiorul întreprinderii cât şi din

exteriorul său.

2.2.2 Factorii care influenţează inovarea industrială

Activitatea de inovare este influenţată, direct sau indirect, de peste o sută de

factori care pot fi grupaţi în două categorii:

- factorii care încurajează activitatea de inovare din întreprindere;

- factorii care frânează activitatea de inovare din întreprindere.

a) Factorii care încurajează activitatea de inovare

Aceştia pot fi evidenţiaţi prin:

- activitatea de introducere a noului este susţinută şi încurajată de

conducerea întreprinderii. O conducere care nu încurajează introducerea

noului poate foarte uşor să distrugă o întreprindere, altfel bine situată;

42


- existenţa în interiorul întreprinderii a unor oameni cu un ridicat potenţial

ştiinţific şi tehnic, atât în cadrul serviciului R&D, cât şi în celelalte servicii

şi nu în ultimul rând, chiar în secţiile direct productive;

- o legătură strânsă cu clienţii, care pot să sugereze numeroase înnoiri

folositoare, atât lor cât şi firmei producătoare;

- o fixare şi delimitare clară a obiectivelor întreprinderii, care să permită

canalizarea eficientă a eforturilor de înnoire;

- existenţa unor studii de prognoză, atât în domeniul tehnologic, cât şi în cel

al marketingului, care să permită întreprinderii să aleagă în mod realist

direcţiile de înnoire;

- o politică de concentrare a resurselor întreprinderii pe un număr restrâns

de proiecte de inovare, cărora să li se poată asigura evoluţia rapidă spre

forma finală, produs nou sau tehnologie nouă. Este vorba, în general, de

politica firmelor mici şi mijlocii, care nu îşi pot permite o abordare foarte

largă a temelor R&D, din lipsă de fonduri şi de personal;

- alcătuirea unor echipe interdisciplinare însărcinate cu introducerea

elementelor de inovare. Conducerea acestor echipe trebuie încredinţată

unor oameni care, pe lângă o calificare înaltă, este imperativ necesar să fie

deschişi spre nou, în primul rând să fie ei înşişi capabili de a genera idei

noi.

b) Factorii care frânează activitatea de inovare a întreprinderii

Dintre aceştia pot fi evidenţiaţi:

- o concentrare excesivă a eforturilor asupra îmbunătăţirii produselor

şi/sau tehnologiilor, care există deja în întreprindere. Desigur că o uşoară

perfecţionare a ceva existent şi bine cunoscut este soluţia cea mai simplă şi

cu cele mai multe şanse de succes, dar politica „paşilor mici” riscă să se

materializeze printr-o „pierdere a plutonului”;

- recesiunea economică. Recesiunea, pe de o parte, limitează drastic

fondurile pe care întreprinderea le poate aloca înnoirilor. Pe de altă parte,

şi piaţa este mai puţin activă, cererea generală scade, riscurile pe care

43


întreprinderea şi le asumă şi care sunt inerente oricărei înnoiri cresc

considerabil;

- teama conducerii întreprinderii de a se implica în acţiuni care comportă

un anumit grad de risc. O asemenea situaţie a fost (şi în bună măsură mai

este) tipică pentru România şi probabil pentru orice economie etatizată şi

neconcurenţială;

- îndepărtarea întreprinderii, în urma procesului de înnoire, de vechiul său

domeniu;

- lipsa de entuziasm a firmelor mari de a se antrena în proiecte care, la

prima vedere, nu par a fi foarte importante pentru firmă. În general

firmele mari sunt mai puţin mobile faţă de cele mici şi trebuie argumente

foarte solide pentru a le determina să se abată de la planurile lor pe termen

mediu şi lung. Deşi ele şi-ar putea permite mai uşor să îşi asume riscul

unui asemenea proiect, de regulă, nu o fac. Rezultatul este că o altă firmă,

mică, reuşeşte „străpungerea” (sau piere);

- incertitudini privind evoluţia materiilor prime sau a cererii noului produs

(exemplu: domeniul energetic – preţul la petrol şi gaze; aspecte privind

energia nucleară);

- dificultăţi de comunicare şi de informare, determinate, pe de o parte, de

specializarea excesivă a fiecărui domeniu ştiinţific, iar pe de altă parte şi

de interconexiunile tot mai puternice dintre ele.

Din analiza unor studii de caz a rezultat că factorii care contribuie cel mai mult

la succesul unui proiect cu caracter inovator sunt:

- existenţa în cadrul întreprinderii a unui personal calificat pentru a rezolva

toate problemele ce apar, de la stadiul de cercetare până la transpunerea

industrială a proiectului;

- implicarea serviciului de cercetare în toate fazele noului proiect, de la

decizia de adoptare a acestuia până la realizarea producţiei de serie;

- o comunicare eficientă şi o cooperare reală între toate serviciile implicate;

- susţinerea permanentă din partea conducerii întreprinderii;

44


- existenţa unor studii corecte de prognoză a evoluţiei pieţelor şi a cererii

de aici;

- capacitatea de a accepta idei venite din afara serviciilor direct implicate

în luarea deciziilor de înnoire şi în transpunerea în practică a acestor

decizii.

Pe de altă parte, principalii factori care pot frâna introducerea noului ar fi:

- dificultăţi care apar la trecerea de la faza laborator la faza industrială a

proiectului;

- inerţia pieţii de a accepta noul;

- lipsa unui sistem eficient de circulaţie a informaţiei, atât între serviciile

implicate în lansarea noului, cât şi între acestea şi exterior.

Având în vedere aceste categorii de factori, se pot identifica trei strategii posibile

între care firma poate opta:

- reducerea costurilor în raport cu concurenţa;

- realizarea unor produse diferite de cele ale concurenţei;

- concentrarea pe un anumit segment de piaţă.

Indiferent de opţiunea aleasă, există o sumă de riscuri care apar întotdeauna şi

care trebuie avute în vedere. Cele mai importante dintre ele ar fi:

- incapacitatea de a pune în practică strategia aleasă sau incapacitatea de a

susţine modificările pe care ea le impune pe tot parcursul „perioadei de

tranziţie”;

- diminuarea avantajului concurenţial pe care ni-l oferă strategia de bază

utilizată până acum şi pe care urmează să o schimbăm.

Ţinând cont de modul cum întreprinderile sunt dispuse să răspundă la elementele

prezentate, întreprinderile se pot împărţi în patru categorii:

- întreprindere închisă;

- întreprindere stabilă;

45


- întreprindere deschisă;

- întreprindere inovantă.

Principalele caracteristici ale acestor categorii de întreprinderi se prezintă în

tabelul 2.1.

Tabelul 2.1

Caracteristicile diferitelor categorii de întreprinderi

Tipul întreprinderii

CriteriiÎnchisă Stabilă Deschisă Inovantă

Comportare opusă la nourăspunde la o nouă cerinţă

activă în raport cu noul

este permanent „în faţă”

Eficienţămică, inovare

slabămoderată,

inovare redusăînaltă, inovare

moderatăslabă, inovare

susţinută

Mod de conducere opus la nouneentuziast faţă

de nouacceptă noul

susţine permanent noul

Structură birocratică parţial birocratică parţial birocratică de tip colegial

2.2.3 Tipuri de inovare industrială

Inovarea industrială poate fi privită din mai multe puncte de vedere:

- după obiectul ei;- după gradul de intensitate tehnologică;- după impactul asupra industriei şi după gradul de influenţare a pieţei.

a) după obiectul ei

- inovare de produs;- inovare de proces.

Inovarea de produs:

- schimbarea de concepţie, care se bazează pe o idee nouă, ce se sprijină sau nu pe

o tehnologie nouă.

În domeniul aviaţiei, helicopterul reprezintă un produs nou în raport cu avionul, bazat pe o idee nouă. O fabrică de avioane poate oricând produce helicoptere, tehnologia este (în principiu) aceeaşi. Pe de altă parte, un avion cu reacţie diferă de un avion clasic prin motoare care au la bază o tehnologie nouă.

46


- realizarea produsului utilizând alte materiale sau componente;

Utilizarea de materiale noi poate avea efecte diferite, cele mai importante fiind:

ieftinirea produsului (de exemplu prin înlocuirea metalului cu plastic);

creşterea performanţelor produsului (la săritura cu prăjina s-a câştigat circa 1 metru atunci când prăjina de lemn a fost înlocuită cu una din fibre de carbon);

obţinerea unor funcţii noi ale produsului (înlocuirea materialelor din care este construit cockpit-ul maşinilor de formula 1 l-a făcut nedeformabil la şoc, iar înlocuirea materialelor din care este confecţionat combinezonul pilotului l-a făcut pe acesta invulnerabil şi la foc).

- un nou design, care adesea înseamnă de fapt mai mult decât o simplă schimbare

de formă sau de aspect, el poate implica aspecte ergonomice sau modificări de

fabricaţie;

Designul automobilelor se face, de exemplu, luând în consideraţie mai multe criterii, adesea contradictorii:

aerodinamicitatea (care ar conduce la o mai bună ţinută de drum şi un consum mai mic de benzină);

suprafaţa vitrată (care oferă un plus de confort pasagerilor); rezistenţa la şocuri; aspectul specific firmei.

- noi servicii care însoţesc produsul sau găsirea de noi utilizări produsului, ca atare

sau cu modificări minime; dacă aşa ceva reuşeşte, acesta poate fi începutul unei

noi serii în care ulterior se regăsesc celelalte tipuri de inovare citate mai sus.

Unul din principalii factori care au determinat impunerea microcalculatorului IBM-PC ca standard în informatică l-a reprezentat cantitatea şi calitatea soft-ului oferit o dată cu calculatorul. Aceeaşi situaţie se mai întâlnise o dată, soft-ul fiind cel ce a impus şi a menţinut câţiva ani buni pe piaţă calculatorul SINCLAIR-SPECTRUM.

Inovarea de proces vizează aspecte interne ale întreprinderii, căreia îi

îmbunătăţesc astfel performanţele. Este vorba de modificări ale proceselor de fabricaţie,

determinate de o nouă investiţie, de perfecţionarea materialelor existente, de valorificarea

47


experienţei dobândite pe parcurs. Inovarea de proces, care uneori nu este percepută în

mod explicit de beneficiar, aduce întotdeauna întreprinderii mari foloase în lupta

concurenţială deoarece îi permite, fie obţinerea unor costuri mai mici, fie obţinerea, la

aceleaşi costuri, a unor produse mai performante.

Un exemplu tipic din prima categorie este reprezentat de tehnologia LD de obţinere a oţelului. Oţelul LD nu era cu nimic diferit de cel obţinut prin metoda SIEMENS-MARTIN dar era cu 5 $ / tonă mai ieftin.Tot inovarea de proces este cea care a permis evoluţia calculatorului PC de vechiul 8086 la noul născut TTX (care de fapt au structuri întru totul similare, diferind prin microprocesor, din ce în ce mai puternic, pe măsură ce tehnologia de realizare a circuitelor imprimate a evoluat (de altfel cifra sau sigla din nume este tocmai cea a microprocesorului), dar şi prin mărimea memoriei ram şi a HDD-ului, creşte determinate tot de tehnologie.

Dacă inovarea de produs atrage întotdeauna după sine o modificare a procesului

de fabricaţie (ne trebuie alt utilaj pentru a realiza carcasa de tablă sau de plastic a unui

aspirator de praf, un alt flux tehnologic pentru un avion sau un helicopter), inovarea de

proces poate viza unul şi acelaşi produs. Cel mai adesea însă ea creează premisele unor

îmbunătăţiri, chiar dacă acestea apar uneori ceva mai târziu.

Analizând comparativ cele două moduri de inovare constatăm că majoritatea

realizărilor vizează produsul, deşi activitatea de R&D (cercetare-dezvoltare) este orientată

mai degrabă spre proces.

b) după gradul de intensitate tehnologică

- inovare de ameliorare;- inovare de adaptare;- inovare de ruptură.

Cele mai simple sunt inovaţiile de ameliorare, care fac ca un produs existent să

devină din ce în ce mai bun, prin modificări ale unor soluţii constructive, înlocuirea unor

materii prime, apelarea la tehnologii mai performante. Asemenea inovaţii apar în mod

continuu, în zilele noastre rareori se întâmplă ca un produs cumpărat azi să fie identic cu

unul cumpărat cu 4..5 ani în urmă.

48


Un exemplu este din nou cel al PC-urilor, care se îmbunătăţesc aproape din 6 în 6 luni. Un altul ar putea fi cel al automobilelor. Dacă facem abstracţie de echipamentul electronic al ultimelor modele, practic automobilul este principial neschimbat de prin 1930, dar a suferit foarte multe „mici” îmbunătăţiri.

Inovaţiile de adaptare sunt cele care, menţinând principiile de bază ale

produsului, realizează un salt calitativ important, prin modificarea majoră adusă unuia

sau mai multor subsisteme ale sale.

Avionul cu reacţie poate fi considerat ca o inovaţie de adaptare faţă de cel cu elice, deoarece el permite o viteză de croazieră practic dublată. La fel, trenul TGV (Train en Grand Vitesse) care circulă pe liniile ferate franceze din 1985 şi care are o viteză medie de parcurs ce depăşeşte 250 de Km/oră.

Inovaţiile de ruptură sunt cele care schimbă total sistemul, pornind de la alte

principii, ceea ce le permite obţinerea unor performanţe net superioare.

Înlocuirea cablurilor de cupru din circuitele telefonice cu cabluri din fibră optică este o inovaţie de adaptare. Aşa este şi introducerea telefoniei mobile. In schimb, o telefonie care să permită o transmisie concomitentă audio şi video va fi o inovaţie de ruptură.

La fel, înlocuirea transportului pe cale ferată cu cel cu autocamioane de mare capacitate este tot o inovaţie de ruptură.

Fig. 2.1 Rezolvarea unei tehnologii plafonate prin perfecţionare sau înlocuire

49


În figura 2.1, sunt reprezentate cele trei tipuri de inovare. Performanţele unei

tehnologii se îmbunătăţesc continuu, dar există întotdeauna un prag care nu poate fi

depăşit. Uneori, apare o inovaţie de adaptare care elimină unul din factorii plafonaţi şi

permite o relansare a tehnologiei, profitând de toată infrastructura existentă (calea ferată

pentru trenul TGV, aeroporturile pentru avioanele cu reacţie etc.). Cel mai adesea însă,

plafonarea se rezolvă prin apelarea la o tehnologie cu totul nouă (LD în cazul oţelului,

camionul de mare tonaj la transportul mărfurilor etc.)

c) după impactul asupra industriei şi după gradul de influenţare a pieţei

- inovarea de fond (sinteză a unor noi tehnologii sau a unor noi nevoi;

De exemplu, tehnologia de înregistrare analogică a sunetului a fost o inovare de fond, aşa ceva nu fusese nicicum posibil înainte. iniţial înregistrarea s-a făcut mecanic pe discuri, apoi s-a trecut la înregistrarea magnetică pe bandă.

- descoperirea unei nişe comerciale (recombinarea de elemente cunoscute pentru a

crea ceva nou, solicitat de piaţă);

Trecerea de la magnetofon la casetofon a fost o inovaţie de nişe comercială, deoarece caseta, mult mai comod de mânuit, a făcut sistemul mult mai accesibil neprofesioniştilor, lărgind mult sfera utilizatorilor. A doua inovaţie de nişe comercială în domeniu a fost inventarea walkman-ului, casetofonul portabil. În ambele cazuri inovarea a fost minoră sub aspect tehnologic, ea a avut în schimb un efect comercial imens.

- inovaţia curentă (îmbunătăţirea unui produs existent);

Rămânând în cadrul aceluiaşi exemplu, realizarea de benzi hi-fi (high fidelity) a fost o inovaţie curentă. La fel descoperirea de noi suporturi magnetice pentru banda de casetofon, sistemul auto-reverse etc.

- inovaţia revoluţionară (schimbarea modului de realizare, cu păstrarea funcţiei şi clientelei);

Apariţia CD-ului este, în raport cu banda magnetică, o inovaţie revoluţionară. Ea păstrează funcţia (conservarea şi redarea sunetului) şi clientela, dar acelaşi suport este mai mare). De fapt şi apariţia benzii de casetofon a fost tot o inovaţi revoluţionară în raport cu placa de patefon,

50


transformată apoi în disc microsillon (placă de vinil) printr-o inovaţie curentă.

În figura 2.2, se prezintă succesiunea modurilor de inovare după impactul asupra

industriei şi după gradul de influenţare a pieţei.

Fig. 2.2 Succesiunea modurilor de inovare

2.3 Tehnici de creativitate şi inovare

Unul din factorii care are o influenţă majoră asupra procesului inovării este omul.

Creativitatea este un atribut al omului, care trebuie să ştie să se abată de la „căile

bătătorite”. Un individ creativ trebuie să fie capabil să identifice problemele ce aşteaptă a

fi rezolvate, să vină cu idei care să ajute la rezolvarea lor şi apoi să le rezolve efectiv.

Pentru a transforma oamenii obişnuiţi în oameni inovatori s-au elaborat o serie de

tehnici şi metode de stimulare a creativităţii, care favorizează generarea de idei noi sau

care uşurează găsirea celor mai bune soluţii cu caracter de noutate.

În cadrul acestor metode se pot distinge următoarele grupe:

51


metode intuitive;

metode analitice;

metode de lucru asociative;

metode de lucru deductive;

metode fundamentale de creaţie.

2.3.1 Metode intuitive

2.3.1.1. Metoda Brainstorming (asaltul de idei)

Este metoda cea mai frecvent evocată, chiar dacă ea nu este încă atât de mult

folosită în ţara noastră. A fost concepută de Alexander Osborne de la Universitatea

Buffalo, la începutul anilor ’50.

Principiile care stau la baza acesteia sunt:

nu există restricţii privind emiterea ideilor; orice idee este luată în evidenţă,

considerându-se că nu poate fi găsită calitatea, decât dacă se caută mai întâi

cantitatea de idei (principiu “cantitatea naşte calitate”1);

complementaritatea (de vârstă, specialişti, temperamente) conferă colectivului o

eficienţă deosebită în elaborarea ideilor;

grupul poate fi considerat ca un rezervor de idei; el acţionează ca un stimulent

pentru fiecare dintre participanţi. O idee, chiar deplasată, este reţinută, fără a fi

criticată, întrucât ea poate sugera celorlalţi membri ai grupului, idei valoroase.

Critica ideilor este cu desăvârşire interzisă;

se poate obţine un număr dublu de idei bune (în acelaşi interval de timp) dacă se

amână emiterea unei judecăţi asupra unei probleme până după întocmirea unei

liste care include toate soluţiile posibile elaborate (principiul “amânarea

judecăţii”).

Soluţia finală poate fi rezultatul a trei modalităţi de obţinere a ideilor şi soluţiilor

intermediare:

- calea progresiv-liniară (din raţionament în raţionament o idee generează o alta);

1 Crum L.W. – Ingineria valorii, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1976, pag.88

52


- catalitică (prin analogie şi opunerea permanentă a ideilor şi analiza lor

individuală, fără evaluare, se acceptă toate ideile, chiar şi cele neobişnuite,

absurde);

- mixtă – este o combinaţie a căii progresiv-liniare cu cea catalitică.

Varianta simplificată cuprinde următoarele etape:

- pregătirea reuniunii;

- desfăşurarea reuniunii;

- evaluarea ideilor.

a) Pregătirea reuniunii cuprinde activităţile de programare a acesteia, stabilirea şi

organizarea corespunzătoare a locului de desfăşurare, asigurarea materialului de

înregistrare exactă şi completă a discuţiilor, selecţia şi constituirea grupului, prezentarea

de către lider (animator) a problemei de rezolvat (chiar cu câteva zile înainte de

convocarea reuniunii, pentru a oferi posibilitatea de reflectare asupra problemei supuse

dezbaterii).

b) Desfăşurarea reuniunii este etapa la care participă liderul, 1-2 secretari (care asigură

materialul de înregistrare sau notează şi numerotează ideile), 5 membri cu o bogată

experienţă în brainstorming şi 4-5 invitaţi, specialişti în problema pusă în discuţie. Este

indicat ca cei 6-13 membri ai grupului să fie aşezaţi astfel încât să se vadă (la o masă

rotundă sau ovală). Toate ideile emise sunt notate sau înregistrate, fără nici un fel de

reţinere sau cenzurare.

Această etapă poate dura, în funcţie de complexitatea problemei, între 20 minute şi 3 ore.

c) Evaluarea ideilor este etapa ce poate avea loc la 2-3 zile de la data desfăşurării

reuniunii. Se recomandă ca la această etapă să participe un alt grup de experţi, mai redus

ca număr, cu o gândire puternic convergentă, care vor selecţiona şi clasifica ideile pe

categorii: idei realizabile şi cu aplicabilitate imediată, idei realizabile într-un timp mai

îndelungat şi idei neaplicabile. Soluţiile astfel clasificate sunt apoi analizate şi evaluate.

53


În aplicarea metodei brainstorming, pentru a rezolva probleme prin analiza valorii

trebuie asigurate o serie de condiţii:

- grupul trebuie să aibă o structură eterogenă, compusă din specialişti (economişti,

ingineri, chimişti etc.);

- asigurarea unui climat creativ;

- reuniunea trebuie condusă de un lider dinamic şi competent.

Metoda brainstorming este o metodă simplă şi universal integrabilă în structura

celorlalte metode.

O variantă a brainstormingului o constituie “Tehnica carnetului colectiv”, care

oferă mai mult timp pentru documentare şi reflecţie asupra problemei în dezbatere.

Fiecare membru al grupului notează, pe un carnet, timp de o lună, ideile sale referitoare la

rezolvarea unei probleme, face un rezumat al ideilor principale şi apoi predă carnetul

conducătorului grupului de creativitate. Acesta, la rândul lui, efectuează o sinteză a

ideilor principale, pe care, împreună cu carnetele participanţilor, le supune dezbaterii în

grup. În urma discuţiilor se prefigurează şi se selectează cele mai bune idei privitoare la

rezolvarea problemei.

2.3.1.2. Metoda Delphi

A fost pusă la punct în anii 1964-1965 de către O.Helmer şi colaboratorii săi în

cadrul unui program de cercetare al trustului american Rand Corporation din Santa

Monica, statul California.

Principala caracteristică a acestei tehnici o constituie utilizarea feed-back-ului de

opinie.

Metoda necesită parcurgerea mai multor runde.

Într-o primă rundă, fiecărui membru al colectivului de specialişti (colectivul nu

este întrunit) i se înmânează spre completare câte un chestionar, ce cuprinde întrebări

privitoare la îmbunătăţirea relaţiei valoare de întrebuinţare-cost pentru produsul supus

analizei (în funcţie de caz – prestare serviciu, organizare, comerţ, transport etc.).

Intervalul de timp stabilit pentru completare va fi în funcţie de amploarea şi

54


complexitatea problemei. După primirea tuturor răspunsurilor, acestea se prelucrează,

stabilindu-se de către experţi o valoare medie.

În următoarea rundă, a doua, valoarea medie este adusă la cunoştinţa

specialiştilor. Aceştia sunt rugaţi să facă o nouă estimare, pe marginea rezultatelor

comunicate.

Specialiştii ale căror opinii din prima rundă s-au înscris în afara valorilor medii

sunt rugaţi să-şi fundamenteze opinia exprimată.

Răspunsurile obţinute în runda a doua sunt prelucrate în mod asemănător, până se

ajunge din nou, la o valoare medie.

Procedura se repetă şi în următoarele runde, până ce se ajunge la un consens al

opiniilor. Se recomandă ca procedura să nu depăşească patru runde.

Ceea ce este caracteristică acestei metode este reinformarea, care îndeamnă spre

o reflexie profundă pentru revizuirea punctului de vedere, producându-se aşa numitul

“efect Coudouet”, ceea ce îi determină pe unii autori să considere această metodă ca o

tehnică de tratare a informaţiei.

Spre deosebire de metoda brainstorming, care implică întâlnirea experţilor în

cadrul unei şedinţe, în metoda Delphi are loc o comunicare mediată de grupul de

conducere al anchetei. Se asigură astfel anonimatul răspunsurilor individuale şi se

elimină, în acest mod, consecinţele pe care le-ar putea avea asupra opiniilor experţilor,

prestigiul personal al unuia dintre ei (legat de funcţie, merite ştiinţifice, înzestrare

oratorică etc.).

2.3.1.3. Sinectica – Metoda Gordon

Este numită astfel după cel care a promovat-o: cercetătorul William J. Gordon de

la Universitatea Harvard din SUA. Este o metodă care a fost experimentată cu succes

timp de 15ani de firme americane cu renume: IBM, General Motors, General Electric,

Gillet etc.

Grupul de sinectică este mai restrâns decât cel de brainstorming, fiind alcătuit din

5-7 membri, conduşi de un lider experimentat. Uneori, rolul liderului poate fi îndeplinit

prin rotaţie de fiecare membru al grupului. El trebuie să fie un animator dinamic şi

55


mobilizator, căutând să solicite la maximum, atât pe participanţi, cât şi pe expert.

Expertul este o persoană indispensabilă grupului, prin capacităţile sale, atât profesionale,

cât şi de selecţie şi orientare a activităţii în cadrul grupului.

Participanţii trebuie să fie selectaţi cu grijă, din rândul specialiştilor care au tangenţă cu

problema pusă în discuţie.

Pe scurt, liderul serveşte interesele grupului, expertul este reprezentantul

problemei, iar grupul serveşte interesele problemei de rezolvat luând în considerare

opiniile expertului.

Pierre Lebel distinge patru variante de sinectică:

a) analogia directă;

b) analogia personală;

c) analogia simbolică;

d) analogia magică.

a) Analogia directă – constă în aplicarea elementelor unei situaţii la o altă situaţie, care

poate fi distinctă de prima. Exemple:

- aplicarea în România a unor soluţii adoptate în Franţa;

- aplicarea asupra terenurilor sărace a metodelor de cultură aplicate în deşert;

- aplicarea în domeniul electrocasnic a rezultatelor obţinute în astronautică.

b) Analogia personală - constă în a atribui unui produs supus proiectării sau reproiectării

elementele caracteristice aflate în viziunea satisfacerii majorităţii persoanelor. De aceea

această metodă oferă o varietate de rezultate între care este dificil de stabilit o coerenţă.

c) Analogia simbolică – caută să apropie unui produs sau unei caracteristici a acestuia, o

imagine simbolică. De exemplu, o fiabilitate bună a unui produs ar putea fi reprezentată

printr-o rocă de granit, printr-o piramidă din Egipt, printr-un ocean etc.

d) Analogia magică – porneşte de la premisa faptului că problema (produsul, serviciul)

este deja reglată, ceea ce permite să iasă în evidenţă toate schimbările intervenite în

56


raport cu situaţia de plecare. Metoda solicită o experienţă considerabilă, atât profesională,

cât şi pedagogică.

Oricare ar fi varianta adoptată, sinectica se desfăşoară după următoarele etape:

I. etapa de formulare şi înţelegere a problemei;

II. etapa detaşării de problemă, în care se adoptă una din variantele de mai sus;

III. etapa de revenire la problemă şi de evaluare a soluţiilor, ţinându-se cont în acest

sens, nu numai de soluţiile economice, ci şi de soluţiile sociale şi ecologice.

2.3.1.4. Reuniunea Phillips 66

Poate fi considerată drept o variantă a brainstorming-ului, în care numărul

participanţilor este fixat la 6, iar durata discuţiilor este limitată la 6 minute.

Este o variantă propusă de J. Donald Phillips de la Universitatea din Michigan.

Bineînţeles, că cele două restricţii au un aspect formal, în sensul că rezultatele sunt

aceleaşi dacă reuniunea ar dura mai puţin sau cu ceva mai mult (15-20 minute). Faţă de

brainstorming această metodă este mai intensivă, asaltul creierului fiind mai accentuat,

datorită duratei foarte scurte a discuţiilor.

De asemenea, problema poate fi rezolvată, nu numai cu 6 participanţi, ci cu

echipe formate din 6 participanţi (maxim 5 echipe a câte 6 participanţi, deci, 30 de

participanţi).

Etapele metodei sunt:

- informarea asupra problemei;

- discutarea problemei în cadrul echipei;

- dezbaterea în plen;

- evaluarea generală a soluţiilor.

I – Liderul reuniunii informează echipele asupra problemei ce aşteaptă soluţii de

rezolvare.

II – Discutarea problemei se face în cadrul fiecărei echipe, care se retrage şi discută

separat timp de 6 minute (pentru problemele mai complexe durata se poate prelungi la

57


mai mult). În acest timp, fiecare participant emite idei, soluţii care se reţin de către liderii

reprezentanţi ai echipelor.

III – Dezbaterea în plen este etapa în cadrul căreia fiecare lider de echipă îşi prezintă

opiniile, soluţiile, punctele de vedere ale echipei respective. Pentru prezentarea şi

susţinerea acestora în plen se recomandă ca liderii grupurilor de discuţie să folosească

materiale ajutătoare: planşe (cu grafice, tabele, calcule, scheme bloc, diagrame etc.)

precum şi cărţi şi reviste de specialitate, pregătite de membrii grupului respectiv.

Soluţiile unei echipe ajung acum să se confrunte cu soluţiile celorlalte echipe, ceea ce

permite o analiză critică ce conduce la ierarhizarea soluţiilor.

IV – Evaluarea generală a soluţiilor permite reţinerea acelora care vor fi supuse unei

analize de detaliu efectuată de un grup restrâns de experţi în domeniu.

2.3.1.5. Discuţia în Panel

Este o variantă a metodei Phillips ’66. În acest caz însă se formează doar două

echipe, una numită panel sau juriu (formată din 5-7 experţi, care propune soluţii şi le

argumentează), iar cealaltă numită auditoriu (este mai numeroasă şi are sarcina de a

cenzura şi evalua ideile prezentate de membrii juriului). Între cele două echipe se

interpune animatorul. Spre deosebire de Phillips 66, discuţia în Panel elimină a doua

etapă (de discuţie pe echipe), dezbaterea realizându-se prin dialog, argumentări şi

contraargumentări numai între cele două echipe. În final, animatorul face o sinteză a

ideilor emise, a soluţiilor propuse şi supune aprobării colective soluţia aleasă.

2.3.1.6. Brainwriting sau 6.3.5.

Provine din simplificarea brainstorming-ului. Cele trei cifre semnifică faptul că

iniţial metoda prevedea participarea a 6 persoane, care trebuiau să scrie câte 3 idei în

câte 5 minute.

Metoda se desfăşoară în şapte etape:

I – Liderul reuniunii informează echipa asupra problemei ce aşteaptă soluţia de rezolvare.

58


II – Celor 6 participanţi li se distribuie câte o coală de hârtie, pe care este scris enunţul

problemei şi se precizează circuitul precis al hârtiilor între ei.

III – Fiecare membru al echipei, în timp de 5 minute (pentru unele probleme se poate

stabili iniţial o durată de timp mai mare, de 10-15 min.), va scrie 3 soluţii considerate cele

mai bune.

IV – Fiecare participant, după traseul convenit, va transmite hârtia vecinului său şi va

primi totodată, şi el la rândul lui, hârtia completată de celălalt vecin al său. Va analiza

cele trei idei primite şi le va compara cu cele trei idei scrise de el pe hârtie pe care a

transmis-o, alegând cele mai bune trei soluţii pe care le va înscrie pe hârtia primită, în

timpul stabilit.

V – Se transferă hârtiile după acelaşi traseu, fiecare participant analizând cele 6 soluţii

înscrise pe hârtia primită, la care se adaugă în minte cele 6 soluţii de pe hârtia pe care a

transferat-o vecinului, precum şi alte idei, din care va alege cele mai bune 3 soluţii, pe

care le va înscrie în ordinea de valoare.

VI – Operaţiunea se repetă până ce toate hârtiile au trecut pe la fiecare membru al echipei

de 2-3 ori sau până când se observă că pe toate hârtiile ultimele 3 soluţii sunt aproape

aceleaşi, moment în care operaţiunea se opreşte.

VII – Analizarea soluţiilor care se regăsesc pe cât mai multe hârtii şi stabilirea soluţiei

optime.

În aplicarea acestei metode emiterea de idei alternează cu critica lor, ceea ce

conferă un ritm mai dinamic de soluţionare a problemelor.

În grupurile care aplică această metodă nu-şi au locul, nici persoanele

încăpăţânate (care nu acceptă ideile altora, chiar dacă sunt mai bune decât ale lor), nici

persoanele superficiale (care se plictisesc, care nu sunt interesate de rezolvarea

problemei).

59


2.3.2 Metode analitice

2.3.2.1. Metoda listelor de control

Constă din faptul că specialiştilor li se pune la dispoziţie o listă de întrebări

generale la care trebuie sa răspundă. Întrebările vor aborda orientări de tipul:

de utilizat pentru alte scopuri: se pot găsi noi utilizări pentru a-l folosi ca atare?

sau cu modificări?

de adaptat: cu ce poate fi asemuit? ce alte idei sugerează? ce analogii ne oferă

trecutul? ce se poate copia?

de modificat: să se modifice forma? să se modifice destinaţia, culoarea, cinetica

etc.? alte modificări?

de mărit: ce i se poate adăuga? mai lung, mai gros, mai rezistent etc.? o valoare

sau funcţie suplimentară?

de micşorat: ce se poate diminua sau suprima? se poate mai compact , mai mic

etc.?

de înlocuit: cu ce alte materiale, procedee etc. poate fi înlocuit?

de reclasat: se poate aranja într-o altă ordine? interschimbarea cauzei şi efectului?

frecvenţa, viteza etc.?

de inversat: se consideră opusul? se inversează rolurile? se transpune pozitivul cu

negativul?

de combinat: se pot combina alte unităţi, alte ansambluri, alte idei, alte scopuri?

Un exemplu de listă, foarte cunoscută în cercurile de specialitate, este cea

elaborată de Alex Osborne şi descrisă în lucrarea sa “Applied Imagination”. În esenţă, se

prezintă un procedeu simplu care constă din folosirea unor întrebări care şi le-ar pune

orice persoană cu o curiozitate normală, în diverse situaţii: de ce? unde? când? cine? ce?

cum? Osborne adaugă însă, că rezolvarea în mod creativ a problemei implică o interogare

mai largă şi că imaginaţia trebuie stimulată prin întrebări de tipul: “dar dacă...?”, “ce ar

fi dacă...?”, urmate întotdeauna de “cu ce altceva...?” (vezi tabelul 2.2)2.

2 Crum L.W. – Ingineria valorii, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1976, pag. 97-101

60


Tabelul 2.2

Exemplu de listă de control

Nr.

CrtÎntrebare Exemplu

1 Ce alte utilizări ar putea avea?

a. Utilizări diferite

b. Un nou mod de utilizare fără

modificări

c. O nouă utilizare cu

modificări

Materiale: nylonul a înlocuit iuta din frânghii, mătasea din

ciorapii de damă, corzile de catgut la rachetele de tenis;

Aparate: motorul electric poate fi utilizat, sub o formă sau

alta, la toate activităţile gospodăreşti;

Telefonul – pentru a afla ora exactă, buletinul meteorologic,

informaţii sportive;

Elicopterul – poate fi folosit pentru patrularea coastei;

Motoare de turbopropulsor modificate corespunzător şi

utilizate ca generatoare auxiliare la centralele electrice;

2 Adaptări

a. Cu ce se aseamănă?

b. Ce altă idee sugerează

aceasta?

c. Există vreun precedent?

d. Există ceva asemănător care

ar putea fi imitat?

e. De la cine aş putea învăţa?

Studiul zborului păsărilor a fost folosit la începuturile

aviaţiei (analogia cu fenomene din natură);

Rezistenţa nylonului la foc a dus la inventarea unei hârtii din

nylon rezistentă la foc;

Moda are o evoluţie curioasă, inspirându-se permanent din

trecut;

Copierea naturii prin introducerea unei granule de nisip în

stridii pentru obţinerea perlelor naturale;

Prin copierea procedeelor utilizate în întreprinderile

competitive;

3 Modificări

a. O nouă întorsătură?

b. O nouă semnificaţie?

c. O altă culoare?

d. Alternarea mişcării?

e. Schimbarea sunetului?

f. Schimbarea mirosului?

g. Schimbarea formei de

Autorii de povestiri umoristice dau forme noi unor gaguri

vechi;

Semnificaţia unei propoziţii poate fi schimbată prin

modificarea punctuaţiei, deci prin accentuarea unui anumit

element;

Vopsirea în diferite culori a aparatelor de menaj, a

automobilului;

Beculeţele pentru pomul de iarnă care se aprind succesiv;

Sonerie sau claxon muzical;

Săruri de baie, parfumate;

Zahărul mai întâi granulat, apoi tos şi mai târziu cubic;

61


prezentare?

h. Schimbarea formei

obiectului?

Rulmentul cu role tradiţional îmbunătăţit, pentru anumite

utilizări, prin variaţia dimensiunii rolelor;

4 Mărire

a) Ce se poate adăuga?

Timp

Mărimea frecvenţei?

Mărimea rezistenţei?

Mărirea capacităţii?

Valoare suplimentară?

Alte componente?

Dublare?

Multiplicare?

Exagerare?

b) Ce se poate elimina?

Micşora?

Miniaturiza?

Coborî?

Mai scurt?

Mai uşor?

Ce se poate omite?

Firul apei?

Despicarea?

Perioada de liniştire în timp a litigiilor de muncă;

Mese mai frugale, dar mai dese, pentru persoane care suferă

de ulcer;

Armarea betonului;

Transportul petrolului în tancuri petroliere de mare

capacitate generează un cost redus; la avioanele mari scade

costul pe unitatea de transport;

Orice reducere a preţurilor înseamnă valoare suplimentară

pentru cumpărători;

Adăugarea unor substanţe în benzină pentru a-i îmbunătăţi

performanţele şi pentru a reduce uzura motorului;

Două ştergătoare de parbriz la automobile;

Creşterea ritmului de producţie prin prelucrarea simultană a

mai multor piese;

Creşterea producţiei peste limitele comenzilor pentru a

reduce costurile de fabricaţie şi, deci, pentru atragerea altor

comenzi;

Anvelope fără cameră;

Automobile de mică capacitate, radiouri portabile, umbrele

pliante;

Sticle de băuturi alcoolice în miniatură;

Înălţimea mică a maşinilor moderne;

Lampă solară fabricată prin scurtarea lungimilor de undă şi

prin utilizarea unei sticle speciale;

Utilizarea materialelor uşoare în industria aerodinamică a

condus la posibilităţi mai mari de transport a sarcinilor utile;

Maşinile moderne omit multe din locurile tradiţionale de

lubrifiere;

Robinetele de apă interne moderne;

Puii despicaţi pe porţiuni, a pulpelor, pieptului şi aripilor

62


Minimalizare? pentru a mări desfacerea;

Forma pretenţiilor modeste din publicitate, de multe ori, are

drept rezultat o desfacere mărită;

5 Înlocuitor

a. Cine în loc de?

b. Ce altceva în loc de?

c. Alte adaosuri?

d. Alt material?

e. Alt proces?

f. O altă energie?

g. Alte locuri?

h. Un alt mod de abordare?

i. O altă viteză?

j. Un alt sunet?

Obţinerea altor surse de aprovizionare;

Cutii de viteze automate în locul tipurilor acţionate manual;

Aditivi în vopsele în vederea îndepărtării muştelor;

Rame din aluminiu pentru geamuri, înlocuind lemnul sau

oţelul;

Prelucrarea electrochimică a materialelor dure în locul

şlefuirii sau prelucrării prin aşchiere;

Maşini de tăiat iarba acţionate prin electricitate sau ardere

internă;

Fabricarea reperelor necesare în noile fabrici, în zonele cu

un standard scăzut - la un cost mai mic;

Transportul aparatelor fragile peste ocean cu avionul în locul

vaporului, pentru a reduce avariile;

Viteze de aşchiere mai mari la strungurile moderne;

Muzică de fond în magazine, restaurante;

6 Rearanjarea

a. Rearanjarea reperelor?

b. Un alt sistem?

c. O altă amplasare?

d. O altă succesiune?

e. Transpunerea cauzei şi

efectului?

f. Schimbarea ritmului?

g. Schimbarea programului?

Minimaşini cu motor în poziţie transversală;

Străzi cu sens unic;

În magazine, pentru a atrage clienţii, tipul auto-servire;

Modificarea succesiunii controlului pentru a micşora efectul

rebuturilor care apar în desfăşurarea procesului de fabricaţie;

La fel ca intr-un diagnostic medical;

Mărirea ritmului pentru a realiza sarcinile la timp, în vederea

unui timp liber mai îndelungat;

Modificarea perioadelor de lucru pentru a permite o

destindere maximă de-a lungul unei zile;

7 Inversarea

a. Transpunerea pozitivului şi

negativului?

b. Ce se poate spune despre

contrarii?

c. O mişcare de recul?

Utilizarea foliilor negative color;

Construirea mai rapidă a navelor realizată prin începerea

pupei, în primul rând;

Maşina Volkswagen cu motor în spate;

63


d. O mişcare inversă?

e. Inversarea rolurilor?

Blănarul care ataşează etichetele invers, în aşa fel încât să

poată fi citită atunci când haina este aşezată pe scaun;

Inversarea rolului conducătorilor, în aşa fel încât, să poată fi

apreciate problemele fiecăruia dintre ei;

8 Combinarea

a. Un amestec?

b. Un aliaj?

c. Un sortiment?

d. Un ansamblu?

e. Combinarea unităţilor?

f. Combinarea scopurilor?

g. Combinarea funcţională?

h. Combinarea ideilor?

Fibre de sticlă armată;

Ulei şi metal pentru fabricarea lagărelor cu ungere automată;

Gruparea pentru desfacerea unui număr de articole cu

circulaţie lentă;

Cravate şi batiste asortate;

Perie pentru spălarea maşinilor cu furtun de apă interior;

Ochelari bifocali;

Desfacerea loţiunii de ras împreună cu spuma de ras;

Catapulta cu abur şi puntea pe navele portavion

Întocmirea listelor de control reprezintă un mijloc de explorare a tuturor surselor

de idei referitoare la o problemă, devenind astfel un sprijin pentru gândirea creativă.

2.3.3. Metode de lucru asociative

Prin faptul că in cadrul grupului constituit nu se admit critici, lăsând libertatea

fiecărui participant de a-şi exprima părerile, aceste metode stimulează, în măsură

apreciabilă, creativitatea. Se disting două grupe de metode: metode de asociere forţată şi

metode de asociere liberă.

2.3.3.1. Metode de asociere forţată a ideilor

Au fost promovate de Charles S. Whiting, care a definit aceste metode ca fiind

“un grup de tehnici pentru stimularea unor idei originale create pe baza unei relaţii

impuse între două sau mai multe obiecte sau idei, considerate în mod normal disparate,

reprezentând punctul de pornire al unui proces de creare a ideilor”.

Dintre variantele acestei metode se disting:

listarea;

catalogul;

concentrarea pe obiect.

64


Listarea

Constă în stabilirea unei liste de obiecte sau idei referitoare la subiectul interesat.

Apoi fiecare element al listei se compară cu celelalte în grupe de 1-2-3, examinându-se

astfel toate combinaţiile posibile, cu scopul de a fi creat un element nou. De exemplu, un

producător de articole de sport ar putea include în listă: minge de fotbal, minge de

baschet, minge de criket, baston de criket, crosă de golf, rachetă de tenis, paletă de ping-

pong etc.

Catalogul

Metoda este numită astfel întrucât catalogul produselor unei firme sau expoziţii

constituie “sursa de idei”. În acest sens, se aleg la întâmplare două sau mai multe obiecte

între care se poate stabili o relaţie, care apoi este folosită pentru proiectarea unui nou

obiect.

Concentrarea pe obiect

Elementele acestei relaţii sunt alese în funcţie de un scop bine definit, unul dintre

ele fiind fix. Atenţia se concentrează asupra celuilalt element. Se obţine o relaţie

neaşteptată, uneori curioasă, care poate conduce la idei noi şi originale. De exemplu: o

crosă de golf – elementul fix şi un tub de iluminat. Prin suprapunerea celor două elemente

se pot obţine soluţii de tipul: crosă de sticlă, crosă goală în interior, crosă electrică, crosă

luminoasă etc.

Metodele de asociere forţată sunt utilizate, în special, în reproiectarea produselor

şi în conceperea spoturilor publicitare.

2.3.3.2. Metode de asociere liberă a ideilor

Şi acestea iau, de asemenea, în considerare toate ideile, chiar şi pe cele

nerealizabile de fapt, dar care pot sugera, la rândul lor, idei pentru problema pusă în

analiză. În această categorie se includ următoarele metode:

matriceală;

morfologică;

matricea descoperirii.

65


Metoda matriceală

Constă în înscrierea într-o matrice a tuturor variantelor unui element al

produsului în corelare cu toate variantele unui alt element al aceluiaşi produs. În

completarea unei astfel de matrice pot interveni următoarele situaţii (după notaţiile din

fig. 2.3):

- soluţii imposibile (-);

- soluţie deja existentă şi folosită de concurenţilor (0);

- soluţii neserioase (x);

- soluţii posibil de realizat (u, v, y, z).

Var. element

Var. element

A B C D E

1

2

3

4

5

-

0

x

-

0

x

-

0

-

x

0

v

z

0

x

y

u

0

-

-

0

-

w

-

x

Fig. 2.3 Matricea unor tipuri de rezultate

Soluţiile posibile pot fi puse apoi în conformitate cu variabilele altor elemente

implicate în rezolvarea problemei.

Metoda morfologică

Este recunoscută ca fiind o metodă ce garantează producerea unui număr mare de

idei. Ea a fost elaborată de Dr. Fritz Zwicky de la California Institute of Technology

atunci când şi-a propus să stabilească sursele concrete de energie în construcţia

motoarelor pentru zboruri cosmice.

Soluţiile reies cu claritate din înscrierea într-o diagramă tridimensională a

variantelor posibile pentru fiecare element caracteristic al produsului sau al problemei

analizate.

66


De exemplu: crearea unui scaun funcţional pentru tratament stomatologic ar putea

fi analizată din punct de vedere al materialului, al principiului de acţionare şi al

elementelor de structură funcţionale (fig. 2.4).

Specialiştii în domeniul creativităţii compară această diagramă tridimensională cu

un fişier cu sertare deschise în toate cele trei direcţii. Conţinutul fiecărui sertar se

defineşte printr-una din variantele celor trei elemente caracteristice ale produsului (de

exemplu: sertarul A corespunde unui scaun acţionat pneumatic, cu extensie şi din fibră de

sticlă).

În exemplul prezentat, nr. total de variante care s-ar putea obţine este 64 (4x4x4),

iar printr-o analiză mai aprofundată a fiecărui element acesta poate să crească. Unele

variante pot fi deja inventate şi puse în aplicare, altele pot conduce la soluţii total

nepractice, iar altele la soluţii cu totul ieşite din comun, neimaginabile.

67


Fig. 2.4 Diagrama morfologică

Matricea descoperirii

Constă din înscrierea variabilelor ce urmează a fi confruntate într-un tabel, în care

se au în vedere două aspecte determinante pentru obţinerea unui produs sau a unui

serviciu: tehnico-economic şi organizatorico-economic.

Pentru obţinerea matricei tehnico-economice se vor inventaria principalii factori

tehnici şi toţi factorii economici ai întreprinderii. La intersecţia lor se vor afla produse

Cu spătar drept

Metalic

Fibră sticlă

Plastic

Principiul de acţionare

Ele

men

tul d

e st

ruct

ură

fu

ncţ

ion

ală

Material

ACu extensie

Fără extensie

Cu spătar înclinat

Mec

anic

Hid

raul

ic

Pne

umat

ic

Ele

ctri

c

Carton presat

68


existente, dar vor exista şi cazuri în care, la intersecţia unor factori, nu există produse

corespondente, aici impunându-se necesitatea ca acestea să fie create.

În plus, această matrice oferă posibilitatea analizei în timp a problemei (fig. 2.5).

Fig. 2.5 Matricea tehnico-economică

Astfel:

- factorii economici (B) se referă la necesităţile şi pieţele actuale;

- factorii economici (B’) se referă la necesităţile şi pieţele nesatisfăcute;

- factorii tehnici (A) se referă la tehnicile folosite în cadrul firmei;

- factorii tehnici (A’) se referă la tehnicile cunoscute şi nefolosite, folosite în

schimb de alte firme;

- factorii tehnici (A’’) se referă la tehnicile aparţinând viitorului apropiat.

Varianta rezultată din combinarea factorului A cu factorul B reprezintă situaţia

actuală a firmei, adică satisfacerea necesităţilor şi pieţelor actuale cu tehnica actuală

existentă în cadrul firmei. Variantele A’B şi A”B ar putea determina satisfacerea

necesităţilor actuale cu costuri mai mici, folosind tehnici mai perfecţionate. Varianta AB’

ar putea determina un produs nou.

Matricea descoperirii investighează atât resursele tehnice cât şi cele economice şi de

aceea este considerată a fi un instrument foarte eficient din punct de vedere euristic.

2.3.4 Metode fundamentale de concepţie

Pierre Lebel distinge mai multe moduri de gândire ce pot stimula creativitatea:

- gândirea colaterală;

- Gestalt;

- notarea ideilor din timpul somnului;

- gândirea Zen şi Satori.

69


2.3.4.1 Gândirea colaterală

Stimulează trecerea de la o idee la alta fără a căuta nici pertinenţa şi nici logica.

Gândirea colaterală poate apare în special în metodele analogice în care se caută

similitudini. Ea poate fi reprezentată schematic astfel (fig. 2.6).

Fig. 2.6 Schema gândirii colaterale

2.3.4.2 Gestalt sau semantica generală

Face referire, de fapt, la două procese, unul ce ţine de forme, iar celălalt de

cuvinte, gândirea fiind orientată spre ideile asociate acestora. Metoda poate fi utilizată în

arhitectură sau design (fig. 2.7).

Fig. 2.7 Metoda Gestald

2.3.4.3 Metoda notării ideilor din timpul somnului

Această metodă porneşte de la ideea că, în timpul somnului subconştientul îşi

utilizează stocul de informaţii înregistrat în timpul zilei, stabilind combinaţii noi, care

generează idei noi. Condiţia este ca imediat ce acestea apar, subiectul, la trezire, să aibe

la îndemână ustensilele necesare notării. Osborn aprecia această metodă şi considera că ar

putea fi folosită în completarea şedinţelor de brainstorming.

Obiectiv

Gândire colaterală

două profiluri faţă în faţăsau

un vas

70


2.3.4.4 Gândirea Zen şi Satori

Urmăresc înlocuirea gândirii logice prin gândirea colaterală. În acest sens

gândirea, şi chiar personalitatea subiectului, este destructurată, fiind cazuri când, pentru a

facilita o astfel de stare, s-a recurs la alcool (este evocată în acest sens maxima: „In vino

veritas”).

2.4 Cercetare şi dezvoltare(R&D)

2.4.1 Noţiuni introductive

Cercetarea poate fi:

- fundamentală;

- aplicativă;

- de dezvoltare.

Cercetarea fundamentală constă în cercetări experimentale sau teoretice

întreprinse cu scopul principal de a dobândi cunoştinţe noi fără a avea în vedere o

aplicaţie practică anume.

Cercetarea aplicativă este o cercetare planificată sau o analiză critică

având ca scop dobândirea de cunoştinţe noi care au o aplicabilitate generală sau o

anume finalitate.

Cercetarea de dezvoltare constă în cercetări sistematice bazate pe

cunoştinţele dobândite în cadrul cercetării fundamentale sau aplicative sau

provenite din experienţa practică, in vederea lansării în fabricaţie a unor

materiale, produse, procedee de fabricaţie, dispozitive, servicii sau sisteme noi în

vederea ameliorării sensibile a celor existente.

Cercetarea – dezvoltarea implică fazele de prototip (şi de pilot), precum şi

cercetările executate pe bază de contract dacă clientul solicită realizarea de lucrări

care se includ în definiţia de mai sus şi care presupune existenţa unui element de

noutate.

Nu se consideră ca fiind activităţi R&D:

71


- testele şi analizele de rutină de orice fel care se execută pentru controlul calităţii

sau modificările de rutină ale materiilor prime, produselor intermediare şi finale,

chiar dacă ele conduc în final la unele îmbunătăţiri. Cauza excluderii rezidă în

faptul că ele nu aduc noutăţi sau un grad semnificativ de inovare;

- studiile de piaţă, analizele de cost;

- producţia de probă, dacă scopul ei nu este realizarea unui produs ameliorat;

- lucrările cu caracter administrativ legate de elaborarea brevetelor de invenţie sau

achiziţionării de licenţe, testele de verificare a brevetelor sau licenţelor, testele

pentru rezolvarea unor litigii;

- activitatea de proiectare şi construcţie având ca scop construirea, mutarea,

rearanjarea sau pornirea unor instalaţii, altele decât cele a căror unică folosinţă

urmează a fi activitatea de R&D.

Firmele sunt obligate să desfăşoare anual activităţi de cercetare. Cheltuielile

destinate acestor activităţi sunt incluse distinct în bilanţul anual ele având un alt regim de

impozitare faţă de restul cheltuielilor. De aceea definirea cercetării de dezvoltare s-a făcut

cu un grad mare de detaliere.

Încadrarea activităţii R&D în întreprindere porneşte de la viziunea strategică a

întreprinderii:

- care este activitatea curentă şi care ar trebui ea de fapt să fie?

- care sunt tehnologiile ce susţin activităţile existente?

- care sunt posibilităţile pentru a lansa ceva nou?

Răspunsurile la aceste întrebări trebuie să se bazeze pe cunoaşterea deplină a

domeniului, impactul activităţii asupra mediului înconjurător, oportunităţile

oferite de piaţă, exigenţele pieţei. Ele se pot concretiza în produse nepoluante, mai

puţin energo-intensive, mai performante.

Pentru a transforma în practică strategia avută în vedere, se vor stabili o serie

de obiective, care se concretizează imediat în obiective de tip tehnologic:

- cum sunt exploatate tehnologiile pe care întreprinderea le stăpâneşte foarte bine şi

cum se corectează punctele slabe ale altor tehnologii?

72


- cum se preconizează a se face faţă ameninţărilor provenind de la firmele

concurente ce utilizează alte tehnologii?

- care sunt tehnologiile elaborate de terţi care ar putea fi preluate şi exploatate?

Etapele analizei strategice şi locul activităţilor de tip R&D s-ar putea reprezenta

schematic ca în figura 2.8

Fig. 2.8 Integrarea activităţilor R&D în conducerea strategică a întreprinderii

La întrebările prezentate se pot da diferite răspunsuri în funcţie de opţiunile de

bază pentru care se optează. Dintre elementele ce trebuie luate în calcul se pot enumera:

A. Strategie:

- dorim ca întreprinderea să se plaseze „la vârf”?

- dorim ca ea să-şi menţină sau să-şi lărgească piaţa de desfacere?

- de ce mijloace dispune pentru a-şi materializa opţiunea?

B. Forţa concurenţială:

Com

peti

tivi

tate

Rez

ulta

te

Forţa motrice

Dir

ecţi

a fi

rmei

Ser

vici

ul

prog

noză

Forţa financiară

Analiză profituri

Beneficii realizate

InvestiţiiCapital necesar

Beneficii anticipate

Efort R&D

Strategii

Planuri de viitor

73


- personalul, utilajele sunt la nivelul dorit?

- tehnologiile cheie sunt bine stăpânite?

- dispunem de toate celelalte tehnologii necesare?

C. Factori externi:

- există restricţii legate de legislaţia de protecţie a mediului?

- există o deplasare a cererii spre produse în serii mici, individualizate?

Activitatea de tip R&D va trebui dezvoltată dacă răspunsul este „DA” la primul şi

ultimul grup de întrebări şi „NU” la cel de-al doilea.

Dezvoltarea mai rapidă sau mai lentă a activităţilor de cercetare depinde de

numeroşi factori, care ţin, dincolo de strategia adoptată de firmă, de numeroşi factori

interni sau externi, cum ar fi: factorii de piaţă, climatul din întreprindere vizavi de

activitatea de cercetare.

Factorii de piaţă

a) factori favorizanţi:

- cererea de produse noi sau reproiectate;

- legislaţie din în ce mai strictă în domeniul protecţiei mediului înconjurător;

- legislaţia în domeniul protecţiei consumatorului (siguranţă în exploatare, termen

de garanţie);

- necesitatea economisirii energiei;

- schimbarea structurii clienţilor.

b) factori de frânare:

- inerţia sau teama de a se implica în activităţi ce comportă un anumit risc (mai ales

la nivelul conducerii întreprinderii);

- lipsa unei orientări precise a activităţii din domeniul cercetării;

- neacordarea unui timp suficient pentru finalizarea cercetărilor şi cererea de

rezultate imediate.

74


Climatul din întreprindere vizavi de activitatea de cercetare

a) factori favorizanţi:

- considerarea activităţii de cercetare ca o investiţie;

- sprijin şi încredere din partea conducerii;

- existenţa unui colectiv de cercetare valoros şi preocuparea de a angaja tineri cu o

bună (înaltă) pregătire profesională;

- susţinerea activităţii de cercetare de către Guvern prin contracte finanţate,

facilităţi fiscale;

- accesul cercetătorilor la centre externe de mare tradiţie.

b) factori de frânare:

- nesusţinerea ei în cadrul întreprinderii, fiind considerată ca o sursă de cheltuieli

suplimentare;

- slaba cunoaştere la nivelul conducerii a capacităţii şi potenţialului serviciilor de

cercetare;

- birocraţia la nivel intern şi guvernamental;

- climat fiscal nefavorabil;

- lipsa de personal necalificat;

- fonduri insuficiente;

- dorinţa excesivă a cercetătorilor de a dispune de „libertate academică” (alegerea

temelor de cercetare doar prin prisma interesului strict ştiinţific fără a lua în

considerare interesele comerciale ale firmei).

Structura sectorului de cercetare poate fi:

a) centralizată - cercetarea firmei se face în cadrul unui institut centra,l ceea

ce permite:

- o bună exploatare a bazei materiale;

- o structură echilibrată a echipelor formate (poate fi cooptat şi un membru din

firmă);

- un schimb mai bogat de idei dintre diverse echipe întrucât ele lucrează împreună

în acelaşi spaţiu;

75


- posibilităţile de a aborda atât teme de cercetare fundamentală, aplicativă, cât şi de

dezvoltare;

- o gestiune mai simplă.

b) structură descentralizată – se realizează în sectoare ataşate firmei, ceea

ce permite:

- o foarte bună corelaţie cu planurile de activitate ale unităţii pe lângă care lucrează;

- o rezolvare mult mai rapidă a problemelor curente ale producţiei;

- colective mici care nu sunt apte cercetării fundamentale şi nici celei aplicative.

c) structură mixtă – reuneşte avantajele celorlalte două.

2.4.2 Interfaţa R&D- marketing

Obiectul final al activităţii de cercetare industrială constă în maximizarea

activităţii economice a firmei, prin crearea de noi produse sau noi tehnologii pentru

realizarea produselor. Valoarea rezultatelor se apreciază până la urmă prin succesul pe

piaţă al rezultatelor. Pornind de aici, apare logică încercarea de a stabili o corespondenţă

şi o interacţiune permanentă între sectorul R&D şi cel de Marketing, o „interfaţă”.

Utilizarea interfeţei constă în aceea că influenţele interne şi externe la care este supusă

întreprinderea şi de care depind succesul sau insuccesul ei, profitul, sunt percepute corect

de unul sau celălalt din constituenţii sistemului care o alcătuiesc.

Exemplu

Tendinţele de evoluţie a domeniului strict al tehnologiilor ce stau la baza produselor nu vor fi bine percepute de către serviciul de marketing, tot aşa cum tendinţele de evoluţie macro-economică vor „scăpa” unei analize făcute în cadrul serviciului R&D. Asemenea tendinţe prezintă însă o importanţă evidentă pentru ambele servicii şi de aceea transferul de informaţii de la unul la altul, prin intermediul interfeţei este esenţial.

Factorii care au o influenţă semnificativă asupra interfeţei sunt:

1) tehnologici:

- descoperiri ştiinţifice şi invenţii;

- schimbări în procedeele de fabricaţie a produselor;

76


2) economici:

- perspectivele financiare (ale întreprinderii, în particular şi ale sistemului

economic, în general)

- tendinţa de evoluţie a ciclului de viaţă al produselor, care la un moment dat părea

să scadă drastic în toate domeniile, în perioada „societăţii de consum”, lungindu-

se din nou odată cu sensibilizarea opiniei publice în conservarea resurselor,

poluare etc. În prezent, ciclul de viaţă este diferenţiat pe clase de produse. În

domeniul informaticii, în industria automobilelor el continuă să fie deosebit de

scurt. În cazul industriei automobilelor un rol important revine legilor antipoluare

şi eforturilor de a reduce consumul specific de carburant;

- evoluţia viitoare a pieţelor, sub aspectul variaţiei cererii, sub aspectul calitativ

(structura cererii) şi cantitativ (dimensiunile pieţei), a tendinţelor de evoluţie a

cererii consumatorilor ca şi sub aspectul climatului concurenţial.

3) ecologici:

- influenţa tot mai mare a mişcărilor ecologiste, ale căror eforturi de conservare a

mediului sunt din ce în ce mai mult susţinute de consumatori, cu efectele de

rigoare asupra cererii diferitelor produse sau tipuri de produse;

- existenţa a tot mai numeroase acorduri de cooperare şi protocoale internaţionale

privitoare la utilizarea unor materii prime, poluare transfrontalieră şi aşa mai

departe.

4) culturali, sociali şi politici

- orientarea generală a întreprinderii, „cultura” specifică acesteia;

- sistemul de comunicare şi circulaţie a informaţiei din întreprindere;

- tendinţele şi reglementările de ordin politic;

- nivelul şi evoluţia nivelului de educaţie a consumatorilor.

Interacţiunea R&D – Marketing se manifestă în trei domenii principale:

- informaţia;

77


- strategia;

- activitatea concretă;

Informaţia

Constă în culegerea şi analiza informaţiilor ce prezintă interes pentru bunul mers

al întreprinderii, cum ar fi pieţele şi segmentele de piaţă, tendinţele consumatorilor,

poziţia întreprinderii în raport cu produsele pe care le realizează, situaţia concurenţială şi

evoluţia ei, situaţia în domeniul ştiinţific şi tehnologic.

Strategia

Atât marketingul cât şi cercetarea participă direct la elaborarea strategiei

întreprinderii, pornind de la tendinţele pieţei şi de la capacitatea lor de a răspunde

solicitărilor.

Activitatea concretă

Se referă la produse şi procese noi de fabricaţie, dezvoltare a tehnologică a

descoperirilor ştiinţifice, plan de producţie şi de vânzări, circuite de distribuţie a

producţiei.

O bună funcţionare a interfeţei permite întreprinderii să obţină repede răspunsuri

corecte la o serie de întrebări care să îi permită stabilirea corectă a strategiei, cum ar fi:

pe termen scurt:

Cum se poate prelua cel mai repede şi cel mai eficient şi cum se poate

răspunde semnalelor emise de piaţă prin oferirea de produse sau de procedee

de fabricaţie noi?

În ce măsură evenimentele care survin pe piaţă sau evoluţia foarte rapidă a

cererii acesteia obligă întreprinderea să reacţioneze prompt şi, dacă da, în ce

direcţie?

pe termen mediu:

Cum trebuie modificat nomenclatorul de produse şi portofoliul de tehnologii

al întreprinderii pentru ca să se poată răspunde viitoarelor cereri ale pieţei?

78


În ce măsură nomenclatorul de produse şi portofoliul de tehnologii vor fi

influenţate de modificările în climatul economic, politic, organizatoric,

cultural, ecologic din interiorul întreprinderii şi din societatea unde ea îşi

desfăşoară activitatea?

pe termen lung:

În ce măsură evoluţiile de perspectivă ale pieţei şi ale tehnologiei vor avea

influenţă asupra activităţii întreprinderii şi în ce sens?

Ce şanse are întreprinderea de a utiliza tehnologiile de care dispune pentru

a-şi consolida şi mări, în timp, avantajul concurenţial?

Care sunt tendinţele puse în evidenţă de către marketingul strategic cărora

întreprinderea le poate răspunde cu succes şi ce anume trebuie să mai facă în

acest sens?

Un element care poate ilustra foarte bine interacţiunea între R&D şi marketing

este reprezentat de succesul pe piaţă a unui nou produs.

În ceea ce priveşte organizarea efectivă a interfeţei, trebuie respectate o serie de

recomandări:

- personalul care lucrează în departamentul R&D să facă un stagiu în serviciul de

Marketing;

- echipele ce iau decizii la nivel strategic în domeniul inovaţiei trebuie obligatoriu

să conţină membri din ambele departamente, dar şi din celelalte departamente ale

firmei (este de dorit);

- este utilă o şedinţă organizată de câteva ori pe an, la care să participe şefii

departamentelor R&D şi Marketing dar şi directorul firmei, la care să se aprobe şi

să se urmărească evoluţia temelor avute în studiu la departamentul R&D;

- pentru fiecare fază a unui proiect trebuie stabilit care dintre cele două

departamente are coordonarea proiectului.

79


2.4.3 Fazele de realizare a unui produs nou

Realizarea unui produs nou se face în mai multe faze, în cadrul cărora contribuţia

diferitelor departamente este, pe rând, de maximă importanţă. Aceste faze sunt:

1. detectarea unei noi nevoi (explicită sau implicită) exprimată de piaţă. Rolul

major îi revine marketingului.

2. stabilirea specificaţiilor – prin determinarea cererii pieţei, Marketingul

stabileşte implicit şi specificaţiile produsului. Acestea nu pot fi întotdeauna

acoperite de posibilităţile întreprinderii. De asemenea, specificaţiilor cerute de

piaţă li se pot alătura altele, conexe, care stau în puterea întreprinderii de a le

realiza şi pe care piaţa nu le solicită pentru că nu vede „conexiunea”. În

ambele cazuri serviciului R&D îi revine sarcina ca, pornind de la constatările

Marketingului şi în colaborare cu aceasta să contureze exact tabloul

specificaţiilor noului produs. Specificaţiile se stabilesc orientativ, urmând ca

în etapele ulterioare, odată cu dezvoltarea proiectului, să se stabilească exact

cum va arăta şi ce va face noul produs.

3. cercetarea şi conceperea noului produs – rolul departamentului R&D este

evident, Marketingul doar veghează ca produsul care va apărea să nu

„alunece” în raport cu specificaţiile iniţiale pe seama unor idei noi ce par

interesante celor de la cercetare. Specificaţiile pe care produsul le va avea

efectiv ţin cont de restricţiile la care este supus (materii prime, tehnologii de

realizare, costuri). Echilibrul între operaţiunile cele mai avantajoase sub

aspectul viitoarei producţii şi cele care răspund cel mai bine cerinţelor pieţei

se pot stabili prin colaborarea dintre R&D şi Marketing, Proiectare şi

Producţie.

4. proiectarea – în această fază rolul R&D se diminuează, ceea ce nu înseamnă

că nu trebuie să rămână în contact direct cu proiectul. Creşte rolul celor din

secţiile de producţie cărora le este destinat proiectul şi care pot contribui

substanţial la buna sa realizare.

5. producţia – rolul major aparţine secţiilor productive ale întreprinderii.

Cercetarea mai este solicitată doar pentru corectarea unor „scăpări”. În schimb

80


rolul serviciului de Marketing creşte din nou, întrucât el va răspunde de

comercializarea bună a viitorului produs.

6. comercializarea, exploatarea, întreţinerea – serviciile de Producţie şi de

Marketing se situează pe primul plan dar concluziile la care ele ajung din

analiza confruntării produsului cu piaţa vor trebui transmise şi spre R&D,

întrucât, foarte probabil, piaţa va începe să aştepte un nou produs şi

specificaţiile sale trebuie stabilite în funcţie de modul în care actualul produs

este primit pe piaţă.

Măsura în care utilizatorii sunt satisfăcuţi nu reprezintă doar o validare a

activităţii trecute a departamentelor interesate ci şi unul din elementele de direcţionare a

cercetărilor privind viitorul produs.

Aceste etape pot fi reprezentate sintetic sub forma unor diagrame, fig. 2.9.

Fig. 2.9 Evoluţia unui produs în curs de concepţie şi contribuţia diferitelor departamentea) evoluţia plajelor de performanţe a produsului de la perceperea cererii pieţei până la realizarea efectivă

a produsului; b) ponderea responsabilităţii diferitelor departamente în concepţia şi realizarea produsului

Se observă că studiul de piaţă conduce la o paletă foarte largă de caracteristici,

care începe să se restrângă în cadrul studiului de fezabilitate şi de concepţie a noului

produs.

81


În această perioadă ponderea majoră revine Marketingului şi R&D, dar în prima

parte intervenind şi serviciul Producţie, Marketingul de vânzare începe să se manifeste

atunci când caracteristicile de performanţă sunt bine fixate.

2.4.4 Evaluarea şi costurile activităţilor R&D

Evaluarea activităţilor de cercetare, a raportului între fondurile investite aici şi

beneficiile obţinute de pe urma lor, dimensionarea investiţiilor în R&D, sunt unele dintre

cele mai spinoase probleme economice, întrucât corelaţiile nu sunt nici directe şi nici

evidente.

2.4.4.1 Evaluarea generală a activităţii serviciilor de cercetare-dezvoltare

În general, criteriile economice de evaluare, a oricărui domeniu, sunt:

- criterii legate de producţie (cantitatea produsă sau parametrii producţiei, cum ar fi:

calitate, costuri, termene);

- criterii de progres (tehnologiile, mijloacele utilizate, gradul lor de actualitate);

- oamenii cu punctele lor tari şi slabe.

În principiu, o asemenea metodă de evaluare ar trebui să se poată aplica şi la

activitatea de R&D cu toate că, de regulă, cercetătorii sunt primii care se opun unor

asemenea evaluări şi, în general, oricărei încercări de a estima în bani (sau pe oricare altă

scală) rezultatele muncii lor de cercetare.

a) Evaluarea prin produse (deşi activitatea de R&D nu produce nimic tangibil), ar

putea utiliza drept criterii:

- numărul de brevete depuse;

- numărul de articole publicate;

- numărul de teme realizate şi transpuse în producţie.

Obiecţiile principale aduse unei asemenea evaluări ar fi:

- nu toate brevetele, articolele sau temele transpuse în producţie au aceeaşi

valoare;

- lansarea pe piaţă, cu succes, a unui produs nou nu este meritul exclusiv a

R&D – aici mai intervin producţia, MK, serviciul comercial;

82


- se încurajează tehnici incorecte, cum ar fi: semnarea unor lucrări la care

nu s-a participat efectiv, publicarea aceleiaşi lucrări în periodice diferite.

b) Criteriile legate de organizarea producţiei şi de progres se pot aplica la

activitatea de R&D astfel:

1) planificarea cercetării - Se dau răspunsuri la următoarele întrebări: Există

(cercetarea)? Este făcută de cercetători şi doar de ei?

2) metodele de dezvoltare şi conducere a unei teme - Există metode

instituţionalizate? Sunt ele realmente aplicate? În cadrul lor se iau în

considerare şi aspectele financiare? Se urmăreşte cu prioritate satisfacerea

beneficiarului?

3) evaluarea dotării - Există o concordanţă între teme şi dotarea existentă?

c) Evaluarea personalului este o activitate deosebit de dificilă, cercetătorii

considerându-se, pe bună dreptate, deasupra unor criterii standard de evaluare. O

evaluare se poate totuşi face sub aspectul productivităţii şi al competenţei.

Evaluarea sub aspectul productivităţii implică:

- timpul efectiv de lucru;

- profesionalismul şedinţelor (punctualitate, ordine de zi, dări de seamă,

decizii clare);

- raportul: timp dedicat activităţilor administrative/timp de cercetare.

Statistic se constată că timpul pentru alte activităţi decât cercetare trebuie

să fie sub 35%, dar că o scădere a sa sub 20% este, de asemenea,

nesatisfăcătoare dacă se doreşte ca cercetătorul să fie implicat în

problemele de serviciu şi să facă o cercetare eficace.

2.4.4.2 Calculul rentabilităţii activităţii de R&D

Rentabilitatea se defineşte ca raport între profituri şi investiţii. În ceea ce

priveşte, însă, cercetarea trebuie avut în vedere că rezultatele cercetării (cele reuşite)

83


oferă întreprinderii posibilitatea de a progresa, restul este treaba altor servicii (producţie,

Marketing etc.).

Productivitatea serviciilor R&D se poate determina cu o relaţie de forma:

Productivitate =Producţie (specifică serviciilor R&D)

Investiţii

Randamentul acestor servicii este:

Randament =Beneficii

Producţie (specifică serviciilor R&D)

Din relaţiile de mai sus rezultă:

Rentabilitate = Productivitate • Randament

Relaţia rentabilităţii este cunoscută sub denumirea „formula lui Foster”. Aceasta

are avantajul, pentru serviciile R&D, că ambii termeni din dreapta sunt măsurabili în mod

obiectiv.

În aceeaşi relaţia prin productivitate se înţelege cantitatea de nou, progresul tehnic

realizat în urma activităţii de cercetare, iar prin randament, valoarea beneficiilor obţinute

în urma transpunerii în practică a unui element de noutate.

Aceste două mărimi au valori diferite pentru diverse ramuri industriale. Astfel, în

domeniile noi (microelectronică, medicamente, materiale compozite etc.) productivitatea

are valori foarte ridicate, în timp ce în ramuri oarecum „stabilizate” (industria

automobilului), productivitatea este relativ scăzută, în schimb randamentul are valori

mari. În general, se poate admite că pe măsură ce o tehnologie tinde spre plafonare,

eforturile de a o îmbunătăţi cresc din ce în ce mai mult pentru un rezultat din ce în ce mai

modest. Chiar dacă sub raportul rentabilităţii, lucrurile stau încă bine datorită unor

randamente mari, scăderea continuă a productivităţii poate fi un semnal deosebit de

important pentru conducerea firmei, căreia îi transmite că tehnologia respectivă, va fi,

mai devreme sau mai târziu, înlocuită de o alta principal nouă.

Atât productivitatea cât şi randamentul acceptă şi valori negative. Productivitatea

este nulă atunci când eforturile de cercetare nu mai conduc spre nicio noutate tehnică.

Valorile negative apar atunci când întreprinderea, încercând să amelioreze un

parametru al unui proces, o face prin diminuarea valorilor unui alt parametru ajungând

la o formulă pe care, global, piaţa o apreciază mai puţin decât pe cea veche.

84


Exemplu

Un automobil căruia i s-a redus consumul de carburant la suta de km, aceasta făcându-se pe seama unei pierderi substanţiale de putere la acceleraţie.

Un randament negativ apare atunci când un produs, care tehnologic este

superior, aduce firmei mai puţini ban,i pentru că performanţele suplimentare (a căror

realizare a costat, atât ca cercetare, cât şi ca realizare practică) nu interesează piaţa.

Exemplu

Situaţia apare azi, destul de frecvent, pe piaţa produselor electronice, care este inundată de noutăţi, până la limita la care ele nu mai reprezintă un atu la vânzare, sau atunci când, din dorinţa de a exploata la maximum o nouă descoperire, se produce atât de mult încât piaţa se saturează şi preţurile scad drastic.

Rezultă că o bună orientare, dirijare şi valorificare a activităţii de cercetare este un

element esenţial în buna funcţionare a firmei, mai ales în şansele sale de a se situa pe o

logistică ascendentă în domeniul său de producţie.

Foster propune o listă de întrebări cu care se estimează dacă lucrurile merg bine

sau rău în R&D.

Aceasta este:

85


a) direcţia firmei urmăreşte în mod atent dinamica productivităţii temelor de

cercetare? Având în vedere înalta pregătire a cercetătorilor şi statutul lor deosebit

de multe ori, conducerea preferă să adopte politica. „lasă că ştiu ei ce fac acolo”,

care poate, uneori, să ducă la rezultate catastrofale, pentru că cercetătorii au

preferat să se ocupe de ceea ce îi interesează pe ei personal şi nu de temele cu

caracter major pentru firmă;

b) costurile cercetărilor de dezvoltare şi timpii necesari scad sau cresc? Dacă

costurile cresc s-ar putea ca temele de cercetare să vizeze domenii plafonate;

c) predomină temele vizând noi metode sau cele vizând noi produse? Elaborarea de

noi metode este şi ea un semn că logistica produsului tinde să se plafoneze şi nu

se mai poate face mare lucru acolo;

d) creşte numărul de brevete şi de noutăţi semnificative rezultate din activitatea de

cercetare? Dacă nu, şansele de a părăsi actuala logistică în favoarea uneia noi

scad considerabil;

e) care este atmosfera în laboratoarele de cercetare?

f) creşterea vânzării se realizează, mai ales, pe seama segmentării pieţii? Pierderea

unor segmente de piaţă poate fi un semnal de plafonare a tehnologiilor folosite pe

moment.

g) conducerea departamentului şi a temelor de cercetare se schimbă frecvent fără

rezultate palpabile? Explicaţia rezidă adesea într-o politică greşită impusă de

direcţia generală, la care cercetarea nu poate răspunde, indiferent de eforturi şi de

oamenii care controlează aici activitatea. Poate fi vorba fie de opţiunea pentru un

domeniu plafonat, fie de o finanţare insuficientă, de o lipsă de preocupare pentru a

facilita contractul cercetătorilor cu noul existent pe plan mondial etc.

h) au apărut firme mici care ocupă segmente importante de piaţă? Este probabil că

micile firme folosesc o tehnologie emergentă pe care marile firme nu au adoptat-o

încă, datorită inerţiei.

2.4.4.3 Finanţarea cercetării

86


Problemele majore ale gestionării activităţii de cercetare constau în a alege

temele care prezintă cel mai mare interes pentru firmă şi a le finanţa în mod raţional.

Sumele alocate pentru cercetare sunt mari şi ele cresc continuu. La nivel de firmă se pune

problema să se stabilească ce fonduri se pun la dispoziţia cercetării şi cum se distribuie

acestea între diferitele proiecte.

De-a lungul anilor s-au propus o serie de tehnici cu ajutorul cărora să se rezolve

dilemele legate de finanţarea cercetării. Dintre cele mai utilizate în practică sunt:

- metode empirice de estimare a bugetului alocat;

- alocarea bugetului pe baza unui studiu sistemic;

- metode empirice de alegere a temelor de cercetare;

- metode multicriteriale de apreciere a temelor de cercetare.

Metode empirice de estimare a bugetului alocat

Pentru a stabili fondul global de bani alocat activităţilor de cercetare, foarte

frecvent se apelează încă la practici cu totul empirice, cum ar fi:

- alocăm cam tot atât cât alocă şi ceilalţi din ramura noastră industrială;

- alocăm atât de mult cât ne putem permite;

- alocăm ceva mai mult decât anul trecut;

- alocăm astfel încât să optimizăm raportul între costul cercetării şi

rentabilitatea ei estimată (dar este infinit mai simplu de calculat

numărătorul fracţiei decât numitorul ei);

- alocăm în funcţie de rezultatele obţinute până acum de cercetare.

Alocarea bugetului pe baza unui studiu sistemic

O cale mai raţională în stabilirea bugetului alocat activităţilor R&D este

determinarea acestuia pornind de la sursele de finanţare şi de la rezultatele estimate,

fig.2.10.

87


Fig. 2.10 Calculul bugetului R&D pornind de la sursele de finanţare şi de la rezultatele estimate

Diagrama reprezintă un sistem cu feed-back: bugetul se stabileşte în funcţie de

sursele interne şi (eventual) externe de finanţare, cum ar fi ministerele interesate,

diversele fundaţii, dar şi în funcţie de rezultatele estimate în raport cu productivitatea

muncii şi cea a capitalului investit al întreprinderii.

Metode empirice de alegere a temelor de cercetare

Pentru alegerea temelor de cercetare care pot fi finanţate din bugetul disponibil

există o multitudine de metode, atât empirice, cât şi formalizate matematic.

Cele mai simplu sunt cele empirice ce folosesc randamente şi indici de

performanţă, metode care pe lângă avantajul simplităţii îl prezintă şi pe acela de a fi

universal aplicabile, indiferent de natura temelor ce se compară. Diferenţa între

randamente şi indici de performanţă este aceea că randamentele sun mărimi

adimensionale, în timp ce indicii de performanţă au dimensiuni.

În mod curent, se calculează:

- raportul între investiţia în activitatea de cercetare şi investiţia ulterior

determinată de transpunerea industrială a rezultatelor cercetării. Valoarea

raportului trebuie să fie cât mai mare (pentru ca investiţia totală să fie

minimă). Practic raportul este subunitar;

- raportul între valoarea adăugată şi investiţia R&D (trebuie să fie maxim);

Buget pentru cercetare

Investiţii

Proiect de dezvoltare

Investiţii

Răspunsul pieţei

Impozite

Rei

nves

tiţi

i în

acti

vita

tea

de

cerc

etar

e

GUVERN

Min

. Şti

nţei

şi

cerc

etăr

iiM

in. A

pără

rii

Naţ

iona

leM

in. I

ndus

trii

lor

Alt

e m

inis

tere

88


- raportul între investiţia R&D şi costurile de fabricaţie a viitorului produs,

trebuie să fie cât mai mare pe seama diminuării cât mai mult posibil a

numitorului;

- raportul între beneficiile aduse în urma transpunerii în practică a proiectului

şi beneficiile aduse de produsele din aceeaşi clasă fabricate în prezent.

Valorile obţinute se corelează, de regulă, cu un indice de concordanţă, care se

determină cu relaţia:

Ic =valoare • probabilitate de succes

finanţare optimă

în care: valoare = venit, beneficiu, economii scontate a se realiza;

- probabilitate = o estimare a succesului proiectului care poate fi făcută pe

considerente tehnice, economice, tehnico-economice. În literatura de specialitate,

produsul dintre valoare şi probabilitate se cunoaşte sub numele de valoare

estimată.

- finanţare optimă = cheltuieli, investiţii, costuri strict necesare pentru realizarea

temei de cercetare.

Indici de performanţă

1. Indicele Disman

Indicele Disman se determină cu o relaţie de forma:

în care: P = valoarea netă actuală a proiectului;

Rt = probabilitatea de succes tehnic;

Rc = probabilitatea de succes comercial;

Ci = valoarea proiectului în anul i (din cei n pe care se va etala proiectul);

r = rata de actualizare [100 de lei de peste 1 an sunt echivalenţi cu 100/(1+r)

astăzi.

2. Indicele Hess

Indicele Hess se determină conform relaţiei:

89


în care: n = numărul de ani pentru care se face calculul;

j = rata de actualizare instantanee.

Indicele Hess, căruia i se pot, eventual, asocia probabilităţile R t şi Rc din relaţia

Disman, consideră funcţia C ca fiind continuă, ceea ce reprezintă o reflectare mai corectă

a realităţii. O prelucrare dinamică a ecuaţiei Hess permite calculul lui şi

ceea ce, de asemenea, permite o estimare mai bună a indicelui într-o paletă mai

largă de condiţii.

Abordarea cu maximă responsabilitate a problemelor de finanţare a cercetării va

conduce la o finanţare echilibrată care va favoriza domeniile de emergenţă, în timp ce o

finanţare superficială va conduce la alocarea celei mai mari părţi din fonduri la teme cu o

productivitate scăzută, fig. 2.11.

Fig. 2.11 Alocarea resurselor de cercetare în funcţie de natura tehnologiei studiate

2.4.4.4 Concluzii

În principiu, operaţia de lansare a unui nou produs decurge în trei faze:

- identificarea oportunităţilor de a realiza ceva nou;

- realizarea noului;

90


- transpunerea în practică.

Ideea noului poate proveni din partea serviciului R&D, a serviciului tehnologic

sau de la Marketing. Oricare ar fi sursa iniţială, ideea trebuie să se materializeze într-un

studiu care să analizeze:

- posibilitatea de a realiza o cercetare cu succes în domeniu;

- fezabilitatea tehnologică;

- posibilitatea de a realiza ideea în condiţii economice avantajoase;

- direcţiile de valorificare în practică a ideii;

- riscurile implicate.

Dacă analiza conduce la un rezultat încurajator se decide lansarea activităţii. Se

stabilesc funcţiile pe care noul produs (tehnologie) poate sau trebuie să le îndeplinească,

costurile, segmentele de piaţă unde ar putea fi valorificat, iar de aici se definitivează lista

de caracteristici şi de funcţii pe care produsul le va îndeplini efectiv. Tot acum se

estimează volumul viitoarei producţii şi eforturile ce vor trebui făcute pentru lansarea

acesteia. În paralel, serviciul R&D îşi desfăşoară activităţile specifice, se parcurg fazele

de cercetare, proiectare, se realizează prototipul. Studiul prototipului permite, pe de o

parte o îmbunătăţire a proiectului, prin eliminarea eventualelor puncte slabe care s-au

manifestat (atât în ceea ce priveşte produsul, cât şi tehnologia de fabricaţie), iar pe de altă

parte, oferă celor de la Marketing elementele concrete de studiu a viitoarei sale pieţe,

permite o corectă organizare a serviciilor de vânzare, service în garanţie şi postgaranţie

etc.

Admiţând că toate testele au fost trecute cu succes se trece la cea de-a treia fază,

transpunerea industrială.

Serviciului R&D îi revine acum obligaţia de a pregăti un nou produs, celor de la

serviciile productive de a-l realiza pe cel existent, eventual aducând perfecţionări şi

adaptări, iar serviciului de Marketing rolul de a dezvolta pieţele existente şi eventual de a

găsi sau chiar a crea altele noi.

În continuare se vor prezenta etapele de creare a unui nou produs.

91


2.5 Prognoza tehnologică

2.5.1 Definire

Prognoza se defineşte ca fiind evaluarea probabilă, stabilită în mod ştiinţific, a

evoluţiei calitative şi cantitative a unui domeniu într-un interval de timp (numit orizontul

prognozei) şi stabilirea evoluţiilor şi stărilor posibile ale domeniului, precum şi

probabilităţile asociate lor, cu scopul de a face faţă în mod inteligent şi eficient

schimbărilor existente şi a celor previzibile, de a permite aprecierea consecinţelor de

viitor ale deciziilor luate acum.

După domeniul pe care îl abordează prognoza, se deosebesc următoarele tipuri de

prognoze:

- prognoza tehnologică, cea care se ocupă de evoluţia tehnologiilor şi a produselor;

- prognoza economică, cea care se ocupă de evoluţia unei economii;

- prognoza socială, se ocupă de evoluţia societăţii în ansamblul ei.

1. Detectarea unei nevoi

2. Specificaţii

3. Cercetare

4. Concepţie

5. Proiectare

6. Producţie

7. Comercializare

8. Utilizare, întreţinere

9. Măsura satisfacţiei utilizatorului

92


Prognoza economică se face pe baza rezultatelor pe care i le oferă prognoza

tehnologică, iar prognoza socială se realizează pe baza rezultatelor prognozelor

economice.

Sistemul are şi feed-back, în sensul că o anumită evoluţie socială va influenţa şi

evoluţia tehnologică.

Modul de interactivitate între prognoze şi modificările de tehnologie sunt ilustrate

în fig. 2.12.

Fig. 2.12 Corelaţia între prognoze şi evoluţia tehnologică

2.5.2 Tehnici de prognoză

Cea mai importantă clasificare împarte tehnicile de prognoză în:

- cantitative;

- calitative.

Optimizarea sistemului actual

Structura nevoilor actuale

Funcţiile tehnologiei

prezente

Studii de impact

Prognoză socială

Prognoză tehnologică

Structura viitoare a nevoilor

Funcţiile tehnologiei viitorului

Planificarea viitorului sistem

Nevoi sociale actuale

Schimbări sociale

Nevoi viitoare

Tehnologia prezentă

Schimbări tehnologice

Tehnologia viitoare

93


Tehnicile cantitative se fac, de regulă, pe orizonturi scurte de timp şi vizează

evoluţii strict cantitative (de exemplu: cu cât va creşte producţia şi vânzarea

autoturismelor Dacia Logan în următoarele 12 luni). Ele se bazează pe extrapolarea

datelor din trecut spre viitor (de cele mai multe ori critică). Sunt folosite de majoritatea

întreprinderilor (din ţările dezvoltate) şi în mod deosebit de cele mici şi mijlocii.

Tehnicile calitative se referă la orizonturi medii şi lungi şi vizează domenii de

maximum interes ale unei firme sau chiar ale unui stat. Îşi propun să determine

modificările pe care le-ar suferi elementele unei situaţii date sau chiar situaţia în

totalitate. Modificările se vor exprima cantitativ cel puţin sub forma unor probabilităţi.

Sunt folosite de marile corporaţii, de Guvern, alături de cele cantitative.

Tehnicile calitative permit urmărirea evoluţiei domeniilor tehnologice şi a

tehnologiilor, apariţiei „rupturilor” şi modalităţilor de a face faţă unor asemenea situaţii.

Ambele categorii de tehnici s-au dezvoltat în paralel cu evoluţia tehnicii de calcul,

ele fiind extrem de laborioase.

Alegerea uneia dintre tehnicile de prognoză se face în funcţie de o serie de

factori, cum ar fi:

- orizontul de timp;

- gradul de detaliere;

- natura deciziei;

- stabilitatea sistemului;

- cost;

- precizie;

- uşurinţă de aplicare.

Orizontul de timp

Alegerea orizontului de timp se face în funcţie de scopul urmărit. Este cel mult

egal cu cel pe care se resimt efectele deciziilor pe care le vom lua în momentul aflării

rezultatelor studiului de prognoză.

Se preferă orizonturile de timp scurte şi medii în locul celor lungi.

Uneori viitorul ne interesează în cadrul unei perioade date de timp, alteori ca o

succesiune de perioade mai scurte, asupra cărora dorim informaţii distincte.

94


Gradul de detaliere

Unele departamente vor fi interesate de evoluţia viitoare a fiecărui produs în parte

(de exemplu: serviciul de marketing), iar altele de evoluţia pe ansamblu (serviciul de

planificare strategică).

Natura deciziei

Pentru un manager, este important să se evidenţieze, cât mai repede posibil,

momentul în care un proces îşi schimbă evoluţia pentru a lua măsurile corespunzătoare.

În vederea adaptării la schimbare cei de la planificare sunt interesaţi de a vedea cum

variază în timp tendinţele domeniului şi dacă tendinţele actuale pot fi extrapolate sau îşi

vor schimba natura.

Stabilitatea sistemului

Sistemele stabile evoluează după alte legi decât cele turbulente, iar diferitele

tehnici de prognoză răspund mai bine uneia sau celeilalte situaţii.

Costul

Costul implicat de activitatea de prognoză depinde de metoda aleasă. Între factorii

de cost care se iau cel mai frecvent în considerare se evidenţiază:

- costul de punere la punct a metodei;

- costul de actualizare a metodei şi a datelor;

- costurile de realizare propriu-zisă a prognozei;

- costurile de comparare a rezultatelor cu cele ale altor metode utilizate în paralel.

Precizia

Depinde de scopul urmărit, de metoda aleasă şi de orizontul de timp. Uneori o

eroare de 10% este mai mult decât satisfăcătoare, alteori o eroare de 5% poate duce la

rezultate catastrofale. Orizontul de timp influenţează întotdeauna la fel precizia: cu cât

orizontul creşte, cu atât precizia scade. Precizia metodei mai depinde şi de volumul de

date cu care se începe studiul. Este de dorit ca acesta să fie cât mai mare, dar exigenţele

diferitelor metode nu sunt aceleaşi.

95


Uşurinţa de aplicare

Răspunsurile oferite de tehnicile de prognoză sunt mai uşor sau mai greu utilizate

în funcţie de stilul de lucru, metodele proprii fiecărei întreprinderi şi uneori chiar

serviciul, de aceea se recomandă adoptarea acelor tehnici de prognoză care să se apropie

cel mai mult de metodele instituţionalizate şi acceptate în mediul respectiv. De asemenea,

pentru o decizie care trebuie adoptată repede se alege o altă metodă decât pentru o decizie

care nu este presantă.

2.5.3 Metode cantitative de previziune

Pentru a se realiza o prognoză cantitativă trebuie să dispunem de un număr de

valori măsurate, care au fost culese la momente diferite din trecut. Se obţine astfel şirul

X(t). Pe baza valorilor X(i) cu i=1..t, t fiind momentul prezent, se pot calcula valorile

estimate pentru perioada sau perioadele următore, S(t+1), S(t+2),..,S(t+n). În tabelul 2.3

se prezintă schema de corespondenţă a variabilelor.

Tabelul 2.3

Valorile măsurate, valorile prognozate şi perioada de raportare

ValoriValori măsurate Valori prognozate

X(1) X(2) X(3) … X(t-1) X(t) S(t+1 S(t+2)Perioada 1 2 3 … t-1 t t+1 t+2

momentul actual

Din cele prezentate rezultă:

(2.1),

tehnicile diferind una de alta prin modul în care se construieşte funcţia F.

Un alt element interesant îl reprezintă eroarea estimării, care se poate stabili

riguros atunci când, odată cu scurgerea timpului, evenimentul prognozat a avut loc.

Eroare se poate calcula cu o relaţie de forma:

(2.2)

De cele mai multe ori, pentru a putea însuma erorile negative cu cele pozitive şi a

obţine o eroare medie având o valoare proporţională cu mărimea absolută a erorilor, se

lucrează cu pătratele acestora.

96


Prognoza cantitativă se realizează, de regulă, fie cu ajutorul tehnicilor de regresie,

fie cu metodele de prognoză prin filtraj adaptiv.

a) Tehnicile de regresie

Tehnicile de regresie caută să găsească o ecuaţie matematică pentru a descrie

variaţia,

X=f(t) (2.3).

Metoda cea mai cunoscută este metoda celor mai mici pătrate. Ideea de bază a

metodei constă în a găsi o funcţie,

Y=f(t) (2.4)

astfel încât,

, (2.5)

însumarea fiind făcută pentru toate valorile „t” disponibile. Ca urmare este vorba de o

funcţie continuă, care, pe o reprezentare grafică X=f(t), să treacă cât mai aproape de toate

punctele.

Având un şir de „n” puncte X(t) se poate deduce, relativ uşor, funcţia care să

respecte condiţia 2.5, cu remarca ca funcţia să fie o dreaptă de forma,

Y=a+bt (2.6)

în care coeficienţii „a” şi „b” se determină cu relaţiile:

(2.7)

Problema este că, foarte adesea, variaţia în timp a fenomenului studiat nu este

lineară. În acest caz se poate proceda în două moduri diferite.

1. Se presupune că funcţia care descrie fenomenul este o polinomială, de tipul

(2.8)

coeficienţii a, b, c, d,… fiind calculaţi cu ajutorul unor relaţii similare cu 2.7. este

necesar ca numărul de puncte de care dispunem să fie mai mare decât gradul maxim al

polinomului. Se remarcă faptul că, pe măsură ce gradul polinomului creşte, curba

97


calculată se aşază din ce în ce mai bine peste punctele experimentale, la limită

reproducându-le fidel.

Pentru studiile de prognoză aplicarea regresiei polinomiale este deosebit de

riscantă, mult mai eficientă fiind cea de-a doua cale.

2. Se aleg mai multe funcţii care mai întâi se „liniarizează”, după care se

calculează „a” şi „b” cu relaţiile 2.7.

De exemplu: funcţia , se va liniariza prin schimbarea de variabilă

devenind .

Numărul funcţiilor ce se pot liniariza cu uşurinţă este în jur de 10. Se calculează

pentru fiecare dintre funcţiile alese suma pătratelor abaterilor şi se alege funcţia pentru

care se găseşte valoarea minimă a acestei sume (criteriul lui Gauss). O altă manieră de

alegere constă în a calcula indicele de concordanţă între mulţimea punctelor X(t)

introduse şi a punctelor Y(t) calculate cu funcţia aleasă, optând în final pentru funcţia

care are indicele cel mai bun. Cele două metode conduc la rezultate apropiate, dar nu

întotdeauna identice.

b) Metode de prognoză prin filtraj adaptiv

O primă metodă, foarte simplă, este cea a mediilor mobile. Fie „n” valori trecute

pe bază cărora se caută valoarea pentru perioada imediat următoare:

(2.9)

Când s-a ajuns la timpul (t+1) şi se caută noua valoare S(t+2) se va elimina din şir

valoarea cea mai veche, care a servit la calcularea lui S(t+1), care se înlocuieşte cu

X(t+1) ş.a.m.d.

Dezavantajul metodei constă în aceea că toate valorile trecute influenţează în

mod egal prognoza, ceea ce nu este real. Se poate presupune că evoluţia în perioada

imediat următoare va depinde de evoluţiile din imediata apropiere decât de cele foarte

vechi. De aceea, de regulă, se preferă o metodă modificată, cunoscută sub numele de

metoda netezirii exponenţiale, pe baza căreia valoarea prognozată se determină cu o

ecuaţie de forma:

98


(2.10)

în care α este un coeficient cu valori între 0 şi 1.

O valoare mare pentru „α” va mări ponderea ultimelor date, iar o valoare mică va

face, din contră, ca tot şirul X(i) să intervină în mod aproape egal în estimarea lui S.

Problema care se ridică este de a calcula eroarea Δ, sau pentru cazul genera, în

care,

(2.11)

pe W(i), care este ponderea afectată a lui X(i).

Metoda cea mai simplă de calcul a lui W(i) este cea a filtrajul adaptiv. Schema de

principiu a metodei este prezentată în fig. 2.13

Fig. 2.13 Schema de principiu a calculului coeficientului W(i)

Exemplu

Fie o succesiune de 20 de date privind stările trecute ale sistemului. Ne propunem să calculăm starea următoare folosind un număr mai mic de date, cele din trecutul apropiat, fie ele în număr de cinci.

Rezultă, , unde valorile W(i) sunt necunoscute.

Ne propunem să le calculăm pornind mai întâi de la calculul lui S(6) pe baza lui X(1)..X(5), luând pentru W(i), în lipsa a ceva mai bun, W(1)=W(2)=…W(5)=1/5. Se obţine un S(6) care va fi comparat cu X(6), iar eroarea de prognoză ne va permite să-l recalculăm pe W(i), introducând întotdeauna un „coeficient de adaptare”, k. Reluând iteraţia până la sfârşitul şirului şi apoi revenind la începutul său cu un nou k, se ajunge în final la un set de parametri care permit o previziune bună. Iteraţiile succesive de-a lungul şirului şi apoi din nou de la începutul şirului nu sunt o problemă pentru un calculator electronic şi s-au creat programe specializate care realizează toate operaţiile.

X(i) Calculul S(t+1)

Reglarea ponderii W(i)

Eroarea

Prognoză

Sistemul real

X(t+1)

Δ

99


2.5.4 Metode calitative de previziune

Metodele calitative de previziune au o serie de caracteristici, cum ar fi:

- fac apel la experţi;

- rezultatul prognozelor nu este o valoare numerică sau o descriere detaliată a

situaţiei noi, ci o conturare a tendinţelor şi a limitelor în care va evolua sistemul

studiat.

Există mai multe tehnici de prognoză tehnologică, dintre care cele mai

importante sunt:

- metoda curbelor logistice (curbe în S);

- spaţiul transferurilor de tehnologie;

- metoda curbelor de substituţie şi de progres tehnic;

- metoda morfologică;

- metoda Delphi;

- metoda scenariilor.

a) Metoda curbelor logistice

O tehnologie se naşte atunci când cunoştinţele ştiinţifice şi tehnice o permit, se

dezvoltă în măsura în care produsul ei răspunde unei nevoi sociale şi dispare atunci când

o altă tehnologie mai performantă o elimină pe ea, ca atare, sau pe produsul pe care îl

fabrică.

Studiile au arătat că evoluţia unei tehnologii ca şi a unui produs de altfel, urmează

întotdeauna aceeaşi traiectorie, descrisă matematic de o funcţie de tip logistic, vezi figura

(2.14)

(2.12)

în care: p este plafonul (valoarea maximă a lui y spre care funcţia se apropie tangenţial

când x tinde spre infinit;

a,b – parametrii de care depinde înclinarea părţii ascendente a logisticii faţă de

axa Ox şi ordonata la origine:

100


, (2.12)

în care y0 este valoarea iniţială a lui y.

Fig. 2.14 Evoluţia unei tehnologii după o curbă logistică

În cazul unei tehnologii, y este constituit, fie din performanţele tehnologiei

(număr de unităţi de produs în unitatea de timp pe plan naţional sau mondial, ponderea

ocupată pe piaţă), fie a produselor ei (viteza în cazul mijloacelor de transport, memoria

internă în cazul calculatoarelor), iar x este timpul.

Pe logistică (vezi figura 2.14) se disting următoarele zone:

OA = perioada de iniţiere, tehnologia este nouă, încă nu este bine pusă la punct şi

nu s-a impus;

AB = perioada de dezvoltare, tehnologia este în plin avânt şi se impune;

BC = perioada de plafonare, tehnologia şi-a atins limitele;

CD = perioada de extincţie, tehnologia este eliminată.

Pentru tehnologii, logistica corespunde tehnologiilor emergente, evolutive, mature

şi în declin.

Câteva elemente definitorii ale fiecăreia din aceste categorii sunt prezentate în

tabelul 2.4.

Tabelul 2.4

Caracteristicile tehnologiilor de pe logistică

Tehnologii Emergente Evolutive Mature În declin

101


Caracteristici

Comportarea cumpărătorilor

Cumpărători cu Venituri mari;

Grupul Cumpărătorilor

este tot mai larg;

Consum de masă; Saturare a pieţii

Rămân cumpărătorii foarte

fideli;

Evoluţia produsului

Calitate mediocră; Inexistenţa

standardelor; Modificări frecvente;

Diferenţiere; Fiabilitate bună;

Calitate foarte bună; Norme

respectate de toţi producătorii;

Calitate mai slabă decât a produselor

concurente apărute;

Riscuri Înalte;Mici, acoperite de creşterea rapidă;

Mici; -

ProfituriMici pe seama

Investiţiilor mari;Mari; În scădere; Foarte mici;

Concurenţă Câteva firme;Numeroase firme, fără experienţă;

Concurenţă prin preţuri;

Scădere a concurenţei;

FabricaţieSupracapacitate;

Serii scurte; Multă mână de lucru;

Subcapacitate; Serii mari; Începere

automatizare;

Capacitate optimă; Serii mari; Costuri

optimizate;

Supracapacitate pronunţată;

Circuite specializate de

vânzare

ComercializareReclamă foarte

susţinută; Costuri mari;

Reclamă susţinută;

Segmentarea pieţii; Diversificare;

Prelungire ciclu de viaţă

Reducere piaţă;

Practic, evoluţia după logistică este universală. Deosebirile apar dincolo de panta

logisticii, în aceea că unele tehnologii (produse) cunosc perioade foarte lungi de

maturitate (procedeul SOLVAY de fabricare a sondei calcinate, care este neschimbat din

1860), iar altele nici nu ajung la maturitate din cauza apariţiei unor noutăţi la intervale

foarte scurte de timp (calculatoarele electronice au cunoscut 4 generaţii în mai puţin de

40 de ani).

Sub aspect economic, cheltuielile de lansare a unei tehnologii devin foarte mari

dacă lansarea se face prematur. Se prezintă în fig. 2.15 o schiţă o efectelor economice ale

unei noi tehnologii.

102


Fig. 2.15 Efectele economice ale unei tehnologiia) – evoluţia unei tehnologii după o logistică tipică;

b) – efectele economice.

Curba trasată continuu (1) reprezintă situaţia „normală” a unei noi tehnologii

lansate la timp. Eforturile financiare încep în momentul I, înainte de momentul 0 (fig.

2.15) când se lansează noua tehnologie. În perioada I-F se fac cercetări fundamentate

(care nu sunt foarte costisitoare) apoi, în F-G, studii în instalaţii pilot şi semi-industriale,

care presupun eforturi financiare mult mai mari. În perioada G-A’ eforturile financiare se

materializează în investiţii, care însă încep să fie acoperite din producţia tehnologiei noi.

În domeniul A’-B’-C’ beneficiile sunt substanţiale, apoi în C’-D’ ele scad. Când

beneficiile tind spre zero (punctul D), tehnologia nu mai este interesantă economic şi se

renunţă la ea.

Eforturile financiare totale sunt reprezentate de suprafaţa cuprinsă între curba

I-F-G-A’ şi axa Ox, iar beneficiile totale între curba A’-B’-C’-D’ şi axa Ox . o condiţie

de succes a tehnologiei este ca totalul beneficiilor să depăşească totalul cheltuielilor.

103


Succesul este cu atât mai notabil cu cât diferenţa între suprafaţa de deasupra axei Ox şi

cea de sub axa Ox va fi mai mare.

Dacă se încearcă o lansare prematură a tehnologiei, atunci când condiţiile nu

sunt încă bine pregătite (curba 2), eforturile financiare sunt mult mai mari, pentru a

suplini elementele încă nepuse la punct. În schimb beneficiile nu sunt mai mari. Un

exemplu în acest sens a fost avionul franco-britanic Concorde în cazul căruia beneficiile

nu au reuşit să acopere eforturile de cercetare-proiectare.

Dacă tehnologia este lansată cu întârziere (curba 3) eforturile financiare sunt

mai mici, deoarece o bună parte din problemele din sfera cercetării au fost deja rezolvate,

dar şi beneficiile sunt mai mici, întrucât punctul D nu poate fi nicicând împins spre

dreapta, el depinzând de următoarea tehnologie.

De regulă, situaţia se întâlneşte în cazul tehnologiilor pe care ţările puternic

dezvoltate le vând ţărilor din lumea a III-a, tehnologii care nu sunt vândute decât atunci

când, în ţara de origine, au depăşit punctul B de la logistică.

Concluzia este că rezultatele economice bune se obţin doar dacă activităţile legate

de noua tehnologie sunt lansate la momentul oportun.

b) Spaţiul transferurilor de tehnologie

Se pune problema de a afla când este momentul optim pentru a lansa noua

tehnologie şi care din direcţiile de evoluţie a tehnologiei este cea mai probabilă.

Răspunsul este dat de o schemă logică de raţionament numită „spaţiul transferurilor de

tehnologie”, care cuprinde 8 trepte:

1. resurse ştiinţifice – sunt cuprinse ultimele noutăţi din ştiinţa fundamentală,

cunoştinţe încă neaplicate în practică. Orice tehnologie nouă va trebui să

pornească de aici;

2. resurse tehnologice – brevete de invenţii, utilaje noi, tehnici de lucru noi;

3. tehnologii elementare – se elaborează în institutele de cercetări de inginerie

tehnologică şi în institutele de proiectări. Utilajele noi şi tehnicile de lucru noi

sunt „asamblate” astfel încât să alcătuiască un flux tehnologic principal nou;

4. sisteme tehnologice – noul flux tehnologic se integrează într-un proces complet

de producţie, ataşându-i-se fluxurile tehnologice corespunzătoare proceselor

auxiliare şi de deservire.

104


Treptele 1-4 corespund „nivelului tehnologic”; deasupra lui se plasează alte patru

trepte care alcătuiesc „nivelul consecinţelor”:

5. aplicaţii –vizează posibilităţile de a valorifica produsele noii tehnologii întrucât

ele condiţionează dezvoltarea viitoare a tehnologiei;

6. mediul ambiant – se studiază consecinţele apariţiei noii tehnologii asupra

structurii ramurii industriale căreia îi aparţin, balanţei între subramuri;

7. sistemul social – se urmăresc efectele asupra economiei naţionale şi a balanţei

între ramuri, a problemelor de apărare, sănătate, demografie;

8. societate – conţine consecinţele pe plan mondial.

Circulaţia în spaţiul transferurilor de tehnologie, de jos în sus, în scopul

prognozării evoluţiilor viitoare ale tehnologiilor poartă numele de „prognoză

explorativă”. Urcând fiecare treaptă se pot estima, atât timpul necesar, cât şi eforturile

umane şi materiale necesare pentru atingerea treptei superioare.

Circulaţia de sus în jos poartă numele de „prognoză normativă”. Se pleacă de la

necesităţi şi se stabilesc măsurile ce trebuie luate, tehnologiile ce trebuie dezvoltate

pentru ca necesităţile respective să poată fi satisfăcut, eventual ţinând cont şi de factorul

timp.

În cazul celor 8 etape se va urmări:

8 – societate = obiective globale;

7 – sistemul social = obiective naţionale;

6 – mediul ambiant = misiuni ce trebuie realizate;

5 – aplicaţii = sarcini ce trebuie realizate;

4 – sisteme tehnologice = adaptarea sistemelor tehnologice la noile sarcini sau

crearea de sisteme tehnologice noi (nevoi);

3 – tehnologii elementare = adaptarea tehnologiilor (subsisteme);

2 – resurse tehnologice = studiul posibilităţilor şi limitelor tehnologice;

1 – resurse ştiinţifice = cunoştinţe ştiinţifice necesare (operaţii unitare de

cercetare).

105


În practică, cele două metode de prognoză se îmbină, în sensul că în cadrul unei

prognoze explorative de la un punct se poate coborî pe o scară „paralelă” într-o prognoză

normativă ş.a.m.d.

106


Capitolul 3

TEHNOLOGIA ŞI STRATEGIA ÎNTREPRINDERII

Rezumat

Avantajul concurenţial este valoarea suplimentară, pe care o firmă o creează pentru clienţii săi în raport cu costurile de producţie aferente produsului.

Pentru crearea avantajului concurenţial, întreprinderea poate adopta ca strategie: impunerea prin costuri, impunerea prin produse mai performante, dominarea unui segment de piaţă.

3.1 Dobândirea avantajului concurenţial

Avantajul concurenţial se defineşte ca fiind valoarea suplimentară pe care o

firmă o poate crea pentru clienţii săi în raport cu costurile de producţie aferente

produsului.

În acest sens, întreprinderea poate să ofere produse mai bune şi mai performante

decât cele ale concurenţilor, la preţuri echivalente cu ale acestora sau poate să ofere

produse cu aceleaşi caracteristici cu cele ale concurenţilor, dar la preţuri mai mici.

Pentru crearea avantajului concurenţial întreprinderea poate să adopte

următoarele strategii:

- impunere prin costuri (mai mici);

- impunere prin produse mai performante;

- dominarea doar a unui segment de piaţă.

Principalele forţe de tip concurenţial care acţionează pe o piaţă sunt prezentate în

figura 3.1.

107


Fig. 3.1 Forţele de tip concurenţial din cadrul unui sector

Prin sector se înţelege mulţimea firmelor care fabrică produse ce pot fi substituite

unul de celălalt şi între care un beneficiar poate alege.

3.1.1 Noii veniţi

Asupra noilor veniţi acţionează o serie de elemente defavorizante, cum ar fi:

- economiile de scală;

- protecţia produselor preexistente prin brevete;

- imaginea de marcă;

- nevoia de capital;

- costuri de reconversie;

- accesul la circuitul de distribuire;

- costuri de fabricaţie mai mari;

- riposta din partea celor ce ocupă deja sectorul;

- politica economică a guvernului.

Economiile de scală

Factorul de scală este un coeficient cu care costul unitar de fabricaţie a unui

produs scade pe măsură ce creşte numărul de unităţi din produsul respectiv realizate în

unitatea de timp şi în aceeaşi unitate economică.

Concurenţii din sector

Noii veniţi

Produsele noiC

lien

ţii

Fur

nizo

rii

108


Noii veniţi sunt obligaţi, fie să intre de la început cu o capacitate mare de

producţie (dificil), fie să înceapă cu o capacitate mai mică, ceea ce înseamnă costuri mai

mari de producţie.

Aceste dezavantaje pot fi contracarate de noii veniţi printr-o diversificare mult

mai accentuată a produselor oferite, precum şi prin reducerea costurilor de producţie ca

urmare a valorificării complete şi complexe a materiilor prime folosite.

Imaginea de marcă

Este unul dintre cele mai mari handicapuri al unui nou venit şi îl poate depăşi prin

practicarea unor preţuri promoţionale la produsele sale, pentru o perioadă de timp.

Situaţia este mai favorabilă dacă noul venit are o imagine de marcă într-un sector

apropiat.

Nevoia de capital

O parte din capitalul necesar este implicat în activităţi cu un coeficient mare de

risc (reclamă susţinută, activităţi de R&D), o altă parte este destinată creării de stocuri,

acoperirii pierderilor de lansare (cauzate de preţuri promoţionale), creditelor acordate

clienţilor. Uneori capitalul necesar este disponibil la bănci, dar redistribuirea lui în alt

sector va atrage prime mari de risc plătite băncilor.

Costuri de reconversie

Prin schimbarea produsului realizată de o firmă, cu unul nou, uneori se impun

costuri suplimentare din partea consumatorilor, pentru reciclarea forţei de muncă (de

exemplu pentru un utilaj).

Accesul la circuitele de distribuire

Pătrunderea se poate face prin acordarea de facilităţi distribuitorilor, prin

convertirea reţelei vechi (atunci când este posibil), prin crearea propriei reţele.

De regulă, vechii producători au relaţii bune şi de lungă durată cu distribuitorii,

ceea ce îngreunează şi mai mult sarcina noilor veniţi.

109


Costuri de fabricaţie mai mari

Vechii producători au acces la surse de materii prime mai ieftine sau amplasate

mai aproape, beneficiază de efectele „curbei de experienţă” (atât în producţia propriu-

zisă, cât şi în distribuţie, comercializare, activităţile de logistică). De asemenea, vechii

producători dispun de venituri în lichidităţi considerabile (pe seama curbei de experienţă

şi a segmentelor de piaţă deţinute) ce pot fi reinvestite în echipamente noi şi tehnologii

performante.

Efectul curbelor de experienţă poate fi anihilat prin:

- inovaţii la nivelul produsului sau al tehnologiei lui de fabricaţie (care conduc la

o nouă curbă de experienţă);

- piaţa poate să se îndrepte spre o cerere uşor diferită unde, din nou, curba de

experienţă se reia de la zero;

- unele firme pot duce o politică de îmbunătăţire continuă a produselor, ceea ce

conduce la produse noi care justifică preţurile mai mari.

3.1.2 Rivalitatea între firmele concurente în sector

Rivalitatea se materializează prin manevre în vederea ocupării unei poziţii

privilegiate pe piaţă folosind o tactică bazată pe concurenţă la nivelul preţurilor,

publicitate, lansarea de produse noi, ameliorarea activităţilor de service, garanţii

oferite clientelei.

Rivalitatea este determinată de:

- ritmul de creştere al sectorului;

- gradul de diferenţiere între produsele diferitelor firme;

- raportul între puterea firmelor concurente;

- strategii diferite ale firmelor.

Ritmul de creştere al sectorului

Pe măsură ce logistica tinde să se plafoneze, concurenţa devine din ce în ce mai

accentuată. Lupta vizează, mai ales, împărţirea pieţii.

110


În cazul unui sector în expansiune, firmele fac eforturi pentru a creşte odată cu el.

Concurenţa nu se manifestă.

Gradul de diferenţiere între produsele diferitelor firme

Gradul de diferenţiere tinde să se reducă odată cu ajungerea produsului la

maturitate. Din acest moment diferenţierea se face doar prin preţul produsului sau prin

service-ul care-l însoţeşte.

Raportul între puterea firmelor concurente

Când firmele sunt de putere apropiată, fiecare va încerca pe o cale sau alta, să se

ridice deasupra celorlalte. Acesta va conduce la o varietate de acţiuni de tip concurenţial,

iar sectorul are o structură instabilă.

Dacă în sector este o firmă care domină, aceasta va impune o anumită disciplină

(prin intermediul unui preţ director) de la care celelalte nu îşi permit să se abată.

Strategii diferite ale firmelor

O firmă mare, bazată pe acţiuni, trebuie să obţină un anumit beneficiu pe capitalul

investit (obligată de acţionarii săi).

O firmă mică, cu un singur proprietar, îşi permite beneficii mai mici, atât cât să-i

asigure existenţa şi independenţa. Aceste firme pot crea „necazuri” firmelor mari.

Firmele din exteriorul ţării, care beneficiază de alte condiţii (cost al materiilor

prime şi al forţei de muncă, fiscalitate etc.) pot fi concurenţi foarte puternici.

O firmă care doreşte implantarea sa pe o piaţă străină (considerând că îi măreşte

prestigiu) poate să renunţe, pe acea piaţă, la rentabilitate şi ca urmare destabilizează

firmele existente pe piaţa respectivă.

3.1.3 Produsele noi

Permanent, într-un anumit domeniu, apar produse care realizează aceleaşi funcţii,

dar pornind de la principii diferite de cele folosite de produsele standard.

La un moment dar, unul din aceste produse va reuşi să se impună pe piaţă, în

defavoarea celor deja existente. Momentul impunerii este greu de estimat.

Unele produse rezistă mult timp pe palierul de plafonare, altele sunt înlocuite

înainte de plafonare (produsele din industria calculatoarelor electronice).

111


Factorii care favorizează produsele de înlocuire sunt:

- nivelul preţurilor;

- costurile de conversie;

- disponibilitatea clienţilor de a achiziţiona produse noi.

Nivelul preţurilor la noile produse sunt, adesea, sensibil mai mici decât la cele

vechi.

Costurile de conversie, atât la producător, cât şi la utilizator ar trebui să fie cât

mai mici, noul produs ar trebui să se încadreze în sistemul în care înlocuieşte vechiul

produs cu modificări minime ale sistemului.

3.1.4 Furnizorii

Măsura în care se poate negocia cu furnizorii de materii prime va reprezenta unul

din factorii determinanţi ai situaţiei concurenţiale.

Elementele cu influente majore sunt:

- diversificarea tehnologiilor de realizare a produselor;

- gradul de concentrare al furnizorilor;

- existenţa materiilor prime înlocuitoare;

- importanţa pentru furnizor a cantităţilor solicitate;

- importanţa materiei prime şi posibilitatea de a o stoca;

- riscul de integrare în aval;

- gradul de standardizare a produselor;

- fidelitatea faţă de furnizor.

Diversificarea tehnologiilor de realizare a produselor are ca efect diversificarea

cererii de materii prime si ca urmare furnizorii sunt mai puţin solicitaţi (mai abordabili).

Gradul de concentrare al furnizorilor

Ca regula generală, dacă firmele furnizorilor sunt mai mari decât cele ale

beneficiarilor, furnizorii îşi impun condiţiile mai uşor.

112


Concentrarea apare în cazul acelor materii prime care sunt indispensabile unor

anumitor ramuri industriale, iar producţia globală a acestor materii prime este controlată

(exemplu: OPEC, producătorii de cafea, de cacao etc.).

Unele mari concerne industriale au obţinut beneficii uriaşe prin controlul unui

produs intermediar esenţial, care le-a permis să controleze o întreagă filieră industrială.

Existenţa unei materii prime înlocuitoare este un factor care acţionează în

defavoarea furnizorilor.

Exemplu

În cazul băuturilor răcoritoare a existat o concurenţă puternică între furnizorii de zahăr şi cei de îndulcitori sintetic, care a slăbit puterea furnizorilor, în ciuda faptului că ei reprezentau firme mult mai puternice decât cele ale clienţilor lor.

Importanţa pentru furnizori a cantităţilor solicitate

Furnizorul va favoriza pe cel ce-i solicită cantităţile cele mai mari din produsul

realizat.

Importanţa materiei prime şi posibilitatea de a o stoca

Dacă este o materie primă de maximă importanţă şi care nu se poate stoca,

puterea furnizorului este foarte mare (exemplu: Renel, Distrigaz etc.).

Riscul de integrare în aval, care ar diminua concurenţa între producătorii care

apelează la acelaşi furnizor. Furnizorii nu sunt avantajaţi de integrare, nici din aval, nici

din amonte.

Gradul de standardizare al produselor dezavantajează pe furnizori, în raport cu

beneficiarii. Standardizarea nu dă posibilitatea furnizorilor de a se diferenţia.

Fidelitatea faţă de furnizor

Ea poate determina furnizorul să ofere anumite facilităţi.

Politica unei firme de a se aproviziona alternativ de la mai mulţi furnizori poate

slăbi puterea acestora de a negocia preţurile.

113


3.1.5 Clienţii

Clienţii vor lupta întotdeauna pentru o reducere a preţurilor şi o îmbunătăţire a

calităţii şi a serviciului, profitând în acest scop de lupta concurenţială dintre

întreprinderile producătoare.

Clienţii sunt un factor determinant prin doua elemente:

- forţa de negociere;

- sensibilitatea la variaţii de preţ.

Forţa de negociere

Este influenţată de următorii factori:

- concentrarea clienţilor în raport cu concentrarea firmelor producătoare, îi

avantajează pe clienţi(dacă este mai mare) sau pe producători;

- cantităţile cumpărate, cu cât sunt mai mari, cu atât creşte puterea de negociere a

clienţilor în defavoarea firmelor furnizoare care sunt obligate să ţină seama de

client.

Sensibilitatea la variaţii de preţ

Modul în care cantităţile cumpărate se modifică în funcţie de oricât de mică

variaţie a preţului depinde de:

- diferenţa de performanţe pe care noul produs le prezintă în raport cu cel vechi şi

măsura în care ele răspund unor nevoi reale ale cumpărătorului; în cazul în care

mai mulţi furnizori au produse cu diferenţe foarte mici ale performanţelor, clientul

va alege produsul cu preţul mai mic;

- profitul pe care îl obţine cumpărătorul la noul produs, direct sau indirect. Pentru

un produs „obişnuit” dacă cumpărătorul va obţine pe urma lui un profit

considerabil, el va fi mai puţin sensibil la preţ, deoarece va avea şi interesul să îşi

protejeze cumva furnizorul;

- imaginea de marcă a firmei producătoare reduce, de regulă, sensibilitatea la o

mărire a preţurilor de vânzare şi o accentuează în cazul unei reduceri a acestora.

114


Imaginea de marcă mai permite furnizorului să îşi „aleagă” oarecum clienţii, ceea

ce echilibrează raportul.

3.2 Tehnologia şi avantajul concurenţial

O problemă cheie este aceea de a identifica tehnologiile care contribuie la

întărirea poziţiei concurenţiale şi de a şti dacă o nouă tehnologie se justifică sau nu a fi

achiziţionată şi introdusă în întreprindere.

Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o tehnologie pentru a fi realmente

utilă firmei în lupta de a-şi menţine poziţia concurenţială sunt:

- noua tehnologie trebuie să permită reducerea costurilor sau diferenţierea

produselor;

- avansul tehnologic pe care-l conferă firmei trebuie să fie durabil;

- tehnologia trebuie să acţioneze asupra acelor factori care permit firmei să

avanseze sub raport concurenţial ( de exemplu o tehnologie care este sensibilă la

economia de scală va favoriza mai mult întreprinderea cu o producţie foarte mare,

decât pe o alta cu o producţie mică, chiar dacă ea este adoptată de ambele firme);

- trebuie să confere, celui ce o adoptă primul, avantaje concurenţiale care să se

menţină (cel puţin parţial) şi după ce alte firme au adoptat-o;

- trebuie să influenţeze pozitiv structura de ansamblu a întreprinderii (eventual a

întregului domeniu);

Tehnologiile care restructurează un domeniu sunt cele care prezintă cel mai mare

interes. Ele vor fi acelea care înlocuiesc un produs sau procedeu cu unul mai bun şi mai

ieftin.

Viteza de înlocuire va depinde de raportul dintre calitatea şi preţul noului produs

şi al celui înlocuit, cât şi de costurile de înlocuire.

Tehnologiile care nu îndeplinesc condiţiile prezentate nu prezintă interes pentru

firmă, iar uneori pot avea chiar efecte negative asupra poziţionării sale concurenţiale.

115


3.3 Strategia tehnologică a întreprinderii

Prin strategie se înţelege ansamblul relaţiilor pe care întreprinderea, în calitate

de subsistem, doreşte să le stabilească cu sistemul căruia îi aparţine, respectiv cu

sectorul industrial în care îşi desfăşoară activitatea.

Elementele care determină poziţionarea strategică a întreprinderii sunt:

- gama de produse realizate;

- piaţa/pieţele vizată/e;

- modul de distribuţie şi de comercializare a produselor;

- volumul vânzărilor;

- tehnologiile folosite;

- activitatea de R&D şi achiziţiile de tehnologie;

- sistemul financiar-contabil.

Strategia tehnologică a întreprinderii este calea pe care ea o alege pentru a-şi

dobândi, dezvolta şi apoi utiliza tehnologiile.

Strategia tehnologică trebuie să aducă răspuns la întrebările:

- ce tehnologii să adoptăm şi să utilizăm?

- cât de avansate tehnologic trebuie să fie ele?

- ce pondere trebuie să aibă tehnologiile noi?

Decizia trebuie luată şi în funcţie de caracteristicile sectorului din care face parte

întreprinderea.

În ceea ce priveşte alegerea unei tehnologii emergente sau îmbunătăţirea unei

tehnologii ajunsă la maturitate, decizia este greu de luat. Ca regulă generală, tehnologiile

emergente sunt mai promiţătoare şi productivitatea activităţii de cercetare este în cazul

lor foarte mare.

Riscul major constă în incertitudinea privitoare la performanţele lor reale.

Asupra alegerii tehnologiei pot influenţa o serie de factori, cum ar fi:

- efectul de scală, poate fi determinat pentru că o anumită tehnologie devine

interesantă peste un anumit prag;

116


- curba de învăţare;

- gradul de standardizare (tendinţa de creştere în timp);

- capacitatea produsului de a accepta diferenţieri (cazul autoturismelor);

- segmentarea pieţei;

- caracteristicile noului produs (dacă pe piaţă sunt două produse cu aceleaşi

funcţii, dar care se bazează pe principii diferite, va fi ales produsul care implică

costuri de achiziţie şi de exploatare mai mici);

Tehnologiile firmei, precum şi pe cele pe care dorim să le introducem, se vor

analiza ţinând cont de trei opţiuni:

- diferenţierea prin costuri;

- diferenţierea prin unicitate a produselor;

- concentrarea pe un anumit segment de piaţă.

În tabelul 3.1 se prezintă caracteristicile strategiilor pe care le poate adopta firma.

Tabelul 3.1

Caracteristicile strategiilor

Strategia Produse Procedee

diferenţiere prin costuri

- reducerea costurilor produselor prin reducerea consumurilor specifice, prin simplificarea metodelor de fabricaţie, logistică etc.

- coborârea pe curba de experienţă pentru consumuri;

- creşterea productivităţii muncii;

- sporirea economiilor de scală.

diferenţiere prin unicitatea produselor

- dezvoltarea de produse de calitate superioară, cu caracteristici mai bune.

- tehnologii cu grad înalt de precizie, cu un control foarte strict, mai flexibile şi capabile de a personaliza produsele.

concentrarea pe un segment de piaţa prin preţuri

- dezvoltarea de produse care au doar caracteristicile necesare pentru satisfacerea unui segment limitat şi specific de piaţă.

- metode care să realizeze produsele exact la nivelul solicitat de segmentul de piaţă avut în vedere.

concentrarea pe un segment de piaţă prin diferenţiere

- realizarea unui produs mai bun pentru segmentul de piaţă considerat superior celor ale concurenţilor care vizează obiective mai largi.

- metode care să permită maximizarea valorii adăugate pentru un anumit segment de clientelă.

117


3.3.1 Diferenţierea prin costuri

Constă în a utiliza cât mai mult efectele curbei de experienţă, o reducere a tuturor

pierderilor, atât la nivelul tehnologiei, cât şi al cheltuielilor generale ale întreprinderii,

optimizarea cheltuielilor în domeniu, cercetării, reclamei, desfacerii, service-ului.

Service-ul

Reducerea costurilor devine preocuparea dominantă a conducerii.

Dacă obiectivul este atins, se înregistrează o creştere semnificativă a beneficiilor

(deoarece preţul de vânzare rămâne cel determinat de costurile medii ale sectorului) şi o

întărire a poziţiei sale în raport cu firmele concurente.

De asemenea, firma este avantajată în lupta cu clienţii puternici deoarece ei pot

solicita reducerea preţului până la valoarea cea mai mică oferită de producătorii

sectorului. Dar dacă firma are deja cele mai mici preţuri, această cerinţă nu o mai

afectează.

Şi poziţia în raport cu furnizorii este mai bună, deoarece costurile scăzute permit

o flexibilitate mai mare şi o dependenţă mai scăzută a poziţiei concurenţiale de o

eventuală creştere a preţurilor materiilor prime.

Scăderea costurilor constituie şi o barieră puternică în faţa noilor veniţi şi slăbeşte

ameninţare produselor de înlocuire, diferenţa între ele şi produsul oferit fiind din ce în ce

mai mică.

Dominaţia prin costuri se poate realiza concret, sub aspect tehnologic, pe două

căi:

- folosirea celei mai bune tehnologii, ceea ce se poate obţine prin investiţii masive

(este aplicată de firme cu putere economică mare);

- găsirea unei alte metode de fabricaţie pe care ceilalţi concurenţi nu au adoptat-o

din inerţie sau din neştiinţă (exemplu: introducerea fabricaţiei pe bandă rulantă de

către firma FORD a condus la o reducere însemnată a costurilor de asamblare a

automobilelor).

118


Producerea la costuri scăzute ridică o serie de probleme:

- întreprinderea trebuie să reinvestească mereu, ceea ce este dificil în cazul

sectoarelor cu o tehnologie foarte dinamică. De aceea ea se va limita la un număr

relativ restrâns de clase de produse pe care nu îşi poate permite să le personalizeze

prea mult;

- progresul tehnologic riscă să facă noile investiţii ale firmei ineficiente, prin

prisma poziţiei de lider sub aspectul costurilor, înainte ca ele să fie amortizate;

- imitarea de către firmele concurente;

- incapacitatea de a sesiza că piaţa solicită un produs nou;

- ridicarea globală a costurilor, prin creşterea preţurilor la materiile prime, a

salariilor, care să anuleze eforturile firmei şi să avantajeze firmele care au optat

pentru dominaţia prin intermediul produselor diferenţiate.

3.3.2 Diferenţierea prin unicitate a produselor

Strategia de a oferi un produs sau un serviciu care să poată fi apreciat ca unic în

sectorul respectiv se poate realiza:

- printr-o concepţie originală a produsului (exemplu: automobilul Citroën cu

suspensia hidraulică reglabilă);

- un anumit aspect (toate firmele de automobile care au adoptat fiecare o „linie”

proprie pentru caroserie);

- performanţe specifice;

- un sistem de service mai eficient decât al concurenţei;

- o fiabilitate deosebită (automobilele marca Volvo, Mercedes);

- uşurinţa de a găsi piese de schimb.

Este bine ca o firmă să se diferenţieze prin cât mai multe din elementele

prezentate.

Diferenţierea prin unicitate a produselor asigură următoarele avantaje:

- clienţii sunt fideli firmei pentru că apreciază produsele sale, acordând o atenţie

mai mică raportului dintre preţul produsului apreciat şi cel oferit de concurenţă;

119


- beneficiile mari obţinute permit să se facă faţă pretenţiilor furnizorilor;

- limitează puterea cumpărătorilor care nu găsesc pe piaţă un alt produs cu acelaşi

ansamblu de caracteristici şi funcţii şi ca urmare nu vor exercita presiuni asupra

preţului.

Diferenţierea prin unicitate nu trebuie să neglijeze preocupările în ceea ce priveşte

reducerea costurilor de producţie, numai că ordinea de importanţă este alta.

Condiţiile necesare adoptării strategiei de diferenţiere prin unicitate sunt:

- capacitate notabilă în domeniul R&D, pornind chiar de la cercetarea

fundamentală, o organizare bună a activităţilor din domeniu;

- o tradiţie a firmei în domeniul respectiv însoţită de existenţa unor oameni deosebit

de competenţi, atât la nivelul tehnologiilor de bază şi de diferenţiere, cât şi a

tehnologiilor auxiliare;

- existenţa unui prestigiu al firmei în domeniul calităţii producţiei şi al soluţiilor

tehnologice de avangardă, care să dea încredere cumpărătorilor în produsele

oferite;

- cointeresarea personalului pornind de la criterii calitative şi mai puţin de la cele

cantitative (oferirea de avantaje care să atragă oamenii inventivi, savanţii,

inginerii, muncitorii cu o calificare foarte înaltă).

Riscurile asociate diferenţierii prin unicitatea produselor sunt:

- de la un anumit prag, diferenţa de preţ poate deveni mai importantă decât

avantajele oferite;

Acest aspect variază de la un sector la altul. De exemplu avioanele Boeing s-au impus prin performanţe, în ciuda unor diferenţe considerabile de preţ.

În cazul utilajelor care prin defectare ar produce pagube mari întreprinderii, se preferă utilajele care au o fiabilitate mare cu toate că sunt mai scumpe.

În ţările sărace (cum este cazul şi României în prezent), pentru majoritatea produselor factorul unicitate contează mai puţin decât cel al preţului.

- gradul de unicitate poate dispărea rapid pe seama imitării soluţiei adoptate, dacă

ea se dovedeşte agreată de cumpărător;

120


- pot să apară schimbări de modă sau de legislaţie, care să fie în contradicţie cu

elementul de unicitate propus de firmă şi, în acest caz, tot avantajul ei

concurenţial dispare.

Exemplu

Motoarele de automobil în doi timpi, mai ieftine şi mai uşor de exploatat şi de întreţinut, cu randamente termice mai bune, dar care au dispărut practic odată cu introducerea unor legislaţii antipoluante, căreia motoarele nu i-au putut face faţă.

3.3.3 Concentrarea pe un anumit segment de piaţă

Această strategie poate cuprinde fie dominaţia prin costuri scăzute, fie prin

individualizarea produsului, ambele măsuri vizând însă strict un anumit segment al pieţei.

Este vorba de un anumit client, de o gamă de produse sau o piaţă limitată geografic.

Dacă firma apreciază că poate servi acel segment într-un mod mai eficace decât

restul concurenţilor, atunci îşi va dirija strategia către el.

Exemplu

Firmele de soft care s-au profilat exclusiv pe produse program vizând editoare de texte, programe de gestiune a bazelor de date (Word, Perfect, Excel).

Riscurile provin din faptul că firmele concurente pot oferi produse, care să

satisfacă deplin segmentul ales de piaţă, se pot crea de către firme concurente segmente şi

mai mici de piaţă în cadrul segmentului ales şi astfel ele vor beneficia de avantajele

scontate de firma în discuţie.

121


Teste grilă

1. Definiţia „tehnologia este ansamblul de utilaje, procedee, echipamente şi metode pentru „a face” sau „a fabrica”” aduce:

a) un element în plus şi anume tehnologia permite extinderea capacităţii de acţiune a omului;

b) restricţii;c) cele trei elemente care intră în componenţa unei tehnologii;d) răspunde cerinţelor unei economii de piaţă.

2. Definiţia „tehnologia este ştiinţa procedeelor de fabricare şi a utilajelor care permite transformarea, în condiţii economic-avantajoase, a materiilor prime în produse”, se caracterizează prin:

a) tehnologia permite extinderea capacităţii de acţiune a omului;b) introduce restricţii;c) răspunde cerinţelor unei economii de piaţă;d) prezintă cele trei elemente care intră în componenţa unei tehnologii.

3. Definiţia „tehnologia este arta de a utiliza, într-un context local şi într-un scop precis, ştiinţele, metodele şi utilajele care pot servi la concepţia şi realizarea unui produs şi a procedeului său de fabricaţie”, se caracterizează prin:


4. Definiţia „tehnologia este un ansamblu complex de cunoştinţe, mijloace şi pricepere, organizat pentru a realiza producţia unui anumit bun”, se caracterizează prin:


5. Un ansamblu se caracterizează prin:a) este un sistem organizat;b) relaţiile ce leagă elementele între ele;c) o mulţime de elemente.

Răspunsul corect este:

1. a,b,c; 2. a,b; 3. b,c; 4. a,c.

122


6. Avantajele studiului sistemic sunt:a) pune pe primul plan relaţiile şi nu obiectele;b) se deplasează efortul de concepţie spre ansamblul care conţine elementele

izolate;c) este o cale de introducere a noului cu un minim de elemente de noutate;d) studiul nu se poate realiza independent de natura concretă a procesului

studiat.Răspunsul corect este:

1. a,b,c,d; 2. a,b,c; 3. a,c,d; 4. a,b,d.

7. Un sistem se caracterizează prin:a) structură, funcţiuni şi însuşiri;b) structură şi însuşiri;c) structură diacronică;d) structură sincronică.

8. Părţile sistemului sunt plasate în cascadă în cazul:a) structurii diacronice;b) structurii sincronice;c) structurii combinate;d) structurii pure.

9. În cazul structurii sincronice, părţile sistemului evoluează în:a) cascadă;b) paralel;c) cascadă şi paralel;d) mixt.

10. Sistemul de fabricaţie are o structură:a) sincronică;b) diacronică;c) combinată;d) pură.

11. Proprietatea sistemelor de a-şi menţine o anumită stare, prin adaptarea faţă de perturbaţiile exterioare, se numeşte:

a) integralitate;b) autostabilizare;c) autoorganizare;d) autoperfecţionare.

12. Proprietatea de autostabilizare se întâlneşte la:a) sistemele cu reacţie negativă;b) sistemele cu reacţie pozitivă;

123


c) sistemele sinergetice.

13. Revoluţia industrială care a avut loc între 1960-1990 poate fi caracterizată prin:a) ameliorarea performanţelor proceselor de fabricaţie;b) accentul pus pe o gestionare bună a resurselor tehnologice;c) accentul pus pe activitatea de inovare;d) înlocuirea fibrelor naturale cu cele artificiale, apariţia maselor plastice.


1. a,b,c,d; 2. a,b,c; 3. a,b,d; 4. b,c,d.

14. Structura este cunoscută în detaliu datorită metodelor evoluate de analiză, iar tehnologiile de elaborare permit obţinerea unei anumite structuri sau evitarea formării unei alte structuri în cazul:

a) structurii acceptate a materialelor;b) structurii controlate a materialelor;c) structurii stăpânite a materialelor;d) structurii compozite a materialelor.

15. Materialele „de comandă” care să răspundă de fiecare dată exact solicitărilor utilizatorului au:

a) structură acceptată;b) structură controlată;c) structură stăpânită;d) structură compozită.

16. Cele trei elemente, materialul rezistent, de umplutură şi de legătură, intră în alcătuirea:

a) materialelor plastice;b) materialelor compozite;c) materialelor metalice;d) materialelor fluorurate.

17. Tehnologiile controlate de microorganisme vii se numesc:a) tehnologii de tip fermentativ;b) tehnologii enzimatice;c) tehnologii genetice.

18. Capacitatea de a prelua rapid o modificare parţială a produselor fabricate caracterizează:

a) flexibilitatea de adaptare;b) flexibilitatea de gamă;c) flexibilitatea de variantă;d) flexibilitatea de organizare.

124


19. Capacitatea de a se adapta rapid la o înnoire a produselor reprezintă:a) flexibilitatea de adaptare;b) flexibilitatea de gamă;c) flexibilitatea de variantă;d) flexibilitatea de organizare.

20. Capacitatea de a adapta mai multe mijloace de producţie diferite la fabricarea aceluiaşi produs reprezintă:

a) flexibilitatea de volum;b) flexibilitatea de adaptare;c) flexibilitatea de proces;d) flexibilitatea de variantă.

21. Obţinerea produselor personalizate, în defavoarea celor standardizate, se realizează în:

a) sisteme cu flexibilitate artificială;b) sisteme rigide de tip reglementat;c) sisteme rigide de tip automatizat;d) sisteme cu flexibilitate naturală.

22. Sistemul flexibil este alcătuit din:a) o singură celulă flexibilă;b) mai multe celule flexibile;c) un sistem automat de transport;d) un calculator de proces.


1. a,c,d; 2. b,c,d; 3. a,c; 4. b,d.

23. Sistemele flexibile de fabricaţie sunt rentabile:a) într-un domeniu mediu al numărului de unităţi produse;b) într-un domeniu foarte mic al numărului de unităţi produse;c) la serii mari şi foarte mari de produse.

24. Sistemele automatizate rigide sunt avantajoase pentru:a) un număr mediu de produse realizate;b) un număr foarte mic de unităţi produse;c) serii mari şi foarte mari de produse.

25. După rolul în poziţionarea concurenţială a întreprinderii, tehnologiile se clasifică în:

a) esenţiale;b) de diferenţiere;c) în declin;d) periferice;

125


e) definitorii.Răspunsul corect este:

1. a,b,c,d; 2. a,b,d,e; 3. a,b,c,e; 4. a,c,d,e.

26. Tehnologiile care sunt stăpânite şi aplicate doar de întreprinderea în cauză sunt:

a) esenţiale;b) definitorii;c) de diferenţiere;d) evolutive.

27. Tehnologiile care sunt „inima întreprinderii” se numesc:a) definitorii;b) esenţiale;c) mature;d) evolutive.

28. După nivelul de dezvoltare, tehnologiile sunt:a) emergente;b) evolutive;c) mature;d) în declin;e) depăşite.


1. a,b,c; 2. a,b,d,e; 3. a,b,c,d,e; 4. a,b,c,e.

29. Tehnologiile ce caracterizează domeniul industrial în care se situează întreprinderea sunt:

a) esenţiale;b) definitorii;c) mature;d) emergente.

30. O „străpungere” tehnologică în domeniu va fi realizată pe seama aplicării unei tehnologii:

a) esenţiale;b) definitorii;c) mature;d) emergente.

31. Tehnologiile produselor care sunt fabricate în exclusivitate în cadrul acelei întreprinderi se numesc:

a) esenţiale;

126


b) controlabile;c) definitorii;d) emergente.

32. Analiza competitivităţii produselor privită prin prisma tehnologiilor de realizare se face pe baza unei matrice în care pe coloane se trec următoarele elemente de poziţionare a întreprinderii pe piaţă:

a) cererea pieţii;b) compatibilitatea;c) prestigiul întreprinderii;d) coeficientul de elasticitate;e) costurile de exploatare.


1. a,b,c,d; 2. a,b,c; 3. a,c,d; 4. a,c,d,e.

33. La analiza potenţialului tehnologic, tehnologiile se clasifică după interesele întreprinderii în:

a) cai de bătaie;b) tehnologii emergente;c) tehnologii abandon;d) tehnologii problemă;e) tehnologii de rentabilizare;f) tehnologii evolutive.


1. a,b,c,d; 2. a,c,d,e; 3. c,d,e,f; 4. a,b,c,f.

34. În cazul tehnologiilor problemă, se va acţiona în următorul sens:a) nu se vor mai aloca resurse;b) se vor aloca resurse pentru cercetare-dezvoltare, atragere de specialişti;c) se vor organiza cursuri de specializare;d) se vor cumpăra brevete;e) se va renunţa la tehnologie.


1. b,c,d; 2. a,e; 3. a,c,d; 4. b,c,d,e.

35. În cazul „cailor de bătaie”:a) atuurile întreprinderii sunt mari;b) atuurile întreprinderii sunt slabe;c) sunt tehnologii care susţin întreprinderea;d) se vor aloca în viitor resurse financiare şi umane;e) se vor organiza cursuri de specializare.


127


1. a,c,d; 2. b,d,e; 3. a,c,d,e; 4. b,c,d,e.

36. Caracterizarea întreprinderii, în ansamblu, se poate face cu ajutorul următorilor indicatori tehnico-economici:

a) gradul de valorificare a materiei prime;b) eficacitatea globală;c) gradul de înnoire a echipamentului;d) producţia specifică;e) capacitatea de producţie disponibilă.


1. a,b,c,d,e; 2. a,b,c,d; 3. a,b,c; 4. a,c,e.

37. În România, indicatorul de utilizare extensivă se determină ca raport dintre:a) producţia efectivă şi capacitatea de producţie;b) timpul cât un utilaj a funcţionat efectiv şi timpul maxim avut la dispoziţie din

perioada considerată;c) valoarea adăugată şi numărul mediu de personal angajat.

38. Gradul de valorificare a materiei prime se determină ca raport între:a) valoarea adăugată şi numărul mediu de personal angajat;b) valoarea adăugată şi volumul de activitate;c) volumul de activitate şi valoarea adăugată;d) volumul de activitate şi numărul mediu de personal angajat.

39. Investiţiile cu rezultate nemateriale se concretizează în:a) activitatea de cercetare dezvoltare;b) studii de piaţă;c) investiţii pentru protecţia mediului;d) recrutare şi formare de specialişti.


1. a,b,c,d; 2. a,b,c; 3. a,b,d; 4. b,c,d.

40. Gradul de înnoire a echipamentului se determină ca raport dintre:a) investiţia maximă anuală şi volumul de activitate;b) investiţia minimă anuală şi volumul de activitate;c) investiţia medie anuală şi volumul de activitate;d) investiţia maximă anuală şi volumul mediu de activitate.

41. Poziţia concurenţială a întreprinderii se estimează în raport cu următoarele criterii:

a) fracţiunea de piaţa stăpânită de întreprindere;b) capacitatea de a aduce repede încasări considerabile;

128


c) gradul de control asupra tehnologiilor;d) costurile de producţie.


1. a,b,c,d; 2. a,c,d; 3. a,b,c; 4. b,c,d.

42. Se vor evita tehnologiile emergente care implică:a) timp de punere la punct foarte lung;b) grad de risc foarte pronunţat;c) un potenţial incert;d) stabilitatea riscurilor de nereuşită.


1. a,b,c; 2. a,c,d; 3. a,b,c,d; 4. b,c,d.

43. Factorii principali care determină întreprinderea să promoveze noul sunt:a) nevoia de a păstra (dezvolta) poziţia ocupată de întreprindere pe piaţă;b) obligativitatea de a se alinia la cerinţele legislative şi sociale;c) recesiunea;d) pentru a face faţă unor scumpiri ale materiilor prime.


1. a,b,c,d; 2. a,b,c; 3. b,c,d; 4. a,c,d.

44. Inovarea industrială este condiţionată de:a) o strategie clară a întreprinderii;b) o bună motivaţie a celor ce se ocupă de creativitate;c) existenţa unor proceduri clare şi corecte;d) crearea unor echipe mici;e) existenţa unui climat concurenţial.


1. a,b,c; 2. b,c,d; 3. a,c,e; 4. a,c,d,e.

45. Pentru ca procesul de creativitate să se desfăşoare în condiţii bune este necesar să existe:

a) o circulaţie bună a informaţiei;b) cunoaşterea bună a pieţei şi a cerinţelor ei;c) un contact strâns cu comunitatea ştiinţifică;d) acceptarea ideilor ciudate;e) o bună motivaţie a celor ce se ocupă de aşa ceva.


1. a,b,c; 2. a,b,c,d; 3. a,b,c,d,e; 4. c,d,e.

129


46. Dintre factorii care încurajează activitatea de inovare se evidenţiază:a) conducerea întreprinderii;b) o legătură strânsă cu clienţii;c) o fixare şi delimitare clară a obiectivelor întreprinderii;d) existenţa unor studii de prognoză;e) alcătuirea unor echipe interdisciplinare.


1. a,b,c,d,e; 2. a,b,c; 3. b,c,d,e; 4. a,c,e.

47. Factorii care frânează activitatea de inovare sunt:a) conducerea întreprinderii;b) o concentrare excesivă a eforturilor asupra îmbunătăţirii produselor;c) recesiunea economică;d) dificultăţi de comunicarea şi de informare;e) incertitudini privind cererea noului produs.


1. b,c,d,e; 2. a,b,c,d,e; 3. c,d,e; 4. a,d,e.

48. În funcţie de categoriile de factori care influenţează introducerea noului, firma poate opta pentru următoarele strategii:

a) reducerea costurilor în raport cu concurenţa;b) aducerea costurilor la nivelul concurenţei;c) realizarea unor produse diferite de cele ale concurenţei;d) cucerirea de noi pieţe;e) concentrarea pe un anumit segment de piaţă.


1. a,c,d; 2. b,c,d; 3. a,c,e; 4. b,c,d,e.

49. Întreprinderea care este activă în raport cu noul este:a) închisă;b) deschisă;c) stabilă;d) inovantă.

50. Întreprinderea care susţine permanent noul este:a) închisă;b) deschisă;c) stabilă;d) inovantă.

51. Întreprinderea opusă la nou este:a) închisă;

130


b) deschisă;c) stabilă;d) inovantă.

52. Inovarea care vizează aspecte interne ale întreprinderii, îmbunătăţind performanţele, este:

a) inovare de produs;b) inovare de proces;c) inovare de adaptare;d) inovare de ameliorare.

53. Inovaţiile care schimbă total sistemul pornind de la alte principii sunt:a) inovaţii de adaptare;b) inovaţii de ruptură;c) inovaţii de ameliorare;d) inovaţii revoluţionare.

54. Principiul „cantitatea naşte calitate” se aplică la:a) metoda Delphi;b) metoda Gordon;c) metoda Brainstorming;d) metoda Morfologică.

55. Membrii grupului se aşază la o masă rotundă, astfel încât să se vadă, în cazul:a) metodei Delphi;b) metodei Brainstorming;c) metodei Gordon;d) metodei Phillips 66.

56. Feed-back-ul de opinie este principala caracteristică a:a) metodei Delphi;b) metodei Brainstorming;c) listelor de control;d) metodei Phillips 66.

57. Anonimatul răspunsurilor individuale este asigurat în cazul:a) metodei Brainstorming;b) metodei Delphi;c) discuţiei în Panel;d) Reuniunea Phillips 66.

58. Reinformarea se întâlneşte în cazul:a) metodei Brainstormig;b) metodei Morfologice;c) Sinectica;

131


d) metodei Delphi.

59. Liderul serveşte interesele grupului, expertul este reprezentantul problemei, iar grupul serveşte interesele problemei de rezolvat în cazul:

a) metodei Delphi;b) metodei Gordon;c) metodei Brainstorming;d) reuniunii Phillips 66.

60. Analogia directă, personală, simbolică şi magică sunt variante ale:a) Sinecticei;b) reuniunii Phillips 66;c) metodei Delphi;d) discuţiei în Panel.

61. Grupul este format din şase participanţi sau din echipe a câte şase participanţi în cazul:

a) metodei Brainstorming;b) metodei Delphi;c) Sinecticei;d) reuniunii Phillips 66.

62. O variantă a metodei Phillips 66 este:a) discuţia în Panel;b) tehnica carnetului colectiv;c) metoda 6.3.5;d) listarea.

63. Metoda care prevede participarea a şase persoane, care trebuie să scrie câte trei idei în câte cinci minute este:

a) Brainstorming;b) Brainwriting;c) Phillips 66;d) Gordon.

64. Emiterea de idei alternează cu critica lor în cazul:a) metodei Brainstorming;b) metodei Brainwriting;c) reuniunii Phillips 66;d) metodei Gordon.

65. Din categoria metodelor de asociere liberă a ideilor fac parte:a) Catalogul;b) metoda Morfologică;c) metoda Matriceală;

132


d) Matricea descoperirii;e) Gândirea Zen şi Satori.


1. a,b,c,d; 2. a,c,d,e; 3. b,c,d; 4. c,d,e.

66. Dobândirea de cunoştinţe noi fără a se avea în vedere o aplicaţie practică anume se realizează în cazul:

a) cercetării fundamentale;b) cercetării aplicative;c) cercetării de dezvoltare.

67. Studiile de piaţă, analizele de cost, producţia de probă sunt considerate ca fiind activităţi de:

a) cercetare fundamentală;b) cercetare aplicativă;c) cercetare de dezvoltare;d) nu sunt activităţi de cercetare.

68. Factorii de piaţă favorizanţi pentru dezvoltarea activităţii de cercetare – dezvoltare sunt:

a) cererea de produse noi;b) necesitatea economisirii energiei;c) schimbarea structurii clienţilor;d) lipsa unei orientări precise a activităţii în domeniul cercetării;e) legislaţia în domeniul protecţiei consumatorilor.


1. a,b,c,e; 2. a,b,c,d,e; 3. a,c,e; 4. a,b,d,e.

69. Factorii de piaţă care frânează dezvoltarea activităţii de cercetare – dezvoltare sunt:

a) teama de a se implica în activităţi ce comportă un anumit risc;b) lipsa unei orientări precise a activităţii din domeniul cercetării;c) schimbarea structurii clienţilor;d) cerea de rezultate imediat.


1. a,b,c,d; 2. a,b,c; 3. a,b,d; 4. b,c,d.

70. Climatul din întreprindere vizavi de activitatea de cercetare are ca factori favorizanţi:

a) considerarea activităţii de cercetare ca o investiţie;b) existenţa unui colectiv de cercetare valoros;c) accesul cercetătorilor la centre externe de mare tradiţie;

133


d) dorinţa excesivă a cercetătorilor de a dispune de „libertate academică”.Răspunsul corect este:

1. a,b,c,d; 2. b,c,d; 3. a,c,d; 4. a,b,c.

71. Structura centralizată a sectorului de cercetare permite:a) o bună exploatare a bazei materiale;b) o gestiune mai simplă;c) o rezolvare mai rapidă o problemelor curente ale producţiei;d) posibilităţi de a aborda teme de cercetare fundamentală, aplicativă şi de

dezvoltare.Răspunsul corect este:

1. a,b,c,d; 2. a,b,c; 3. b,c,d; 4. a,b,d.

72. Structura descentralizată a sectorului de cercetare permite:a) o bună exploatare a bazei materiale;b) o rezolvare mai rapidă a problemelor curente ale producţiei;c) colective mici care nu sunt apte nici cercetării fundamentale, nici cercetării

aplicative;d) o bună corelaţie cu planurile de activitate ale unităţilor pe lângă care

lucrează.Răspunsul corect este:

1. a,b,c,d; 2. a,b,c; 3. b,c,d; 4. a,c,d.

73. Dintre factorii economici care au o influenţă semnificativă asupra interfeţei R&D – Marketing se pot evidenţia:

a) perspectivele financiare;b) tendinţa de evoluţie a ciclului de viaţă a produselor;c) nivelul educaţiei consumatorilor;d) sistemul de comunicare şi circulaţie a informaţiei din întreprindere;e) evoluţia viitoare a pieţelor.


1. a,b,c,d; 2. a,b,d,e; 3. a,b,c; 4. a,b,e.

74. Rolul major îi revine Marketingului în următoarele faze de realizare a unui produs nou:

a) detectarea unei noi nevoi;b) stabilirea specificaţiilor;c) cercetarea şi conceperea noului produs;d) comercializarea, exploatarea, întreţinerea.


1. a,d; 2. a,b; 3. a,c; 4. d.

134


75. Evaluarea generală a activităţii de cercetare – dezvoltare se poate face prin:a) evaluarea prin produse;b) evaluarea personalului;c) criterii legate de organizarea producţiei şi de progres;d) evaluarea cererii pe piaţă a produselor.


1. a,b,c,d; 2. b,c,d; 3. a,b,c; 4. a,b,d.

76. Evaluarea sub aspectul productivităţii se face în cazul activităţii de cercetare – dezvoltare în baza următorului criteriu:

a) evaluarea prin produse;b) criterii legate de organizarea producţiei şi de progres;c) evaluarea personalului.

77. Rentabilitatea activităţii de R&D se defineşte ca:a) raport între profituri şi investiţii;b) raport între producţie şi investiţii;c) raport între beneficii şi producţie.

78. Productivitatea are valori negative atunci când:a) eforturile de cercetare nu mai conduc spre nicio noutate tehnică;b) ameliorarea parametrului unui proces conduce la diminuarea valorilor unui

alt parametru, ajungând la o formulă mai puţin apreciată de piaţă;c) un produs superior tehnologic aduce firmei mai puţini bani.

79. Finanţarea cercetării se face aplicând:a) metode empirice de estimare a bugetului alocat;b) studiu sistemic de alocare a bugetelor;c) metode empirice de alegere a temelor de cercetare;d) metode multicriteriale de apreciere a temelor de cercetare.


1. a,b,c; 2. b,c,d; 3. a,c,d; 4. a,b,c,d.

80. „Se alocă activităţii de cercetare cam tot atât cât alocă şi ceilalţi din aceeaşi ramură industrială” face parte din categoria metodelor de finanţare:

a) empirice de estimare a bugetului alocat;b) bazate pe un studiu sistemic;c) empirice de alegere a temelor de cercetare;d) multicriteriale.

135


81. Calculul raportului între investiţia în activitatea de cercetare şi investiţia ulterior determinată de transpunerea industrială a rezultatelor cercetării se face în cadrul:

a) metode empirice de estimare a bugetului alocat;b) metode bazate pe un studiu sistemic;c) metode empirice de alegere a temelor de cercetare;d) metode multicriteriale.

82. Finanţarea cercetării trebuie să favorizeze:a) domeniile de emergenţă;b) domeniile evolutive;c) domeniile depăşite;d) domeniile în declin.

83. Tehnicile cantitative de prognoză se caracterizează prin:a) se fac pe orizonturi scurte de timp;b) se fac pe orizonturi medii sau lungi;c) vizează evoluţii cantitative;d) determină modificările pe care le suferă elementele unei situaţii;e) se bazează pe extrapolare;f) vizează domenii de maxim interes ale unei firme.


1. a,c,d,e,f; 2. a,c,e; 3. b,d,f; 4. b,c,d,f.

84. Tehnicile calitative de prognoză se caracterizează prin:a) se fac pe orizonturi scurte de timp;b) se fac pe orizonturi medii sau lungi;c) vizează domenii de maxim interes ale unei firme.d) permit urmărirea evoluţiei domeniilor tehnologice;e) determină modificările pe care le suferă elementele unei situaţii;


1. a,c,d,e; 2. b,c,d,e; 3. a,c,e; 4. b,c,d.

85. Alegerea uneia din tehnicile de prognoză se face în funcţie de:a) orizontul de timp;b) modificările tehnologice;c) stabilitatea sistemului;d) gradul de detaliere;e) gradul de interes.


1. a,b,c,d,e; 2. a,b,c,d; 3. a,c,d; 4. a,c,d,e.

136


86. Precizia prognozei depinde de:a) scopul urmărit;b) metoda aleasă;c) costul de punere la punct a metodei;d) orizontul de timp;e) stabilitatea sistemului.


1. a,b,c,d; 2. a,b,d,e; 3. a,b,d; 4. a,b,c,d,e.

87. Pentru a realiza o prognoză cantitativă trebuie:a) să dispunem de un număr de valori măsurate;b) valorile să fie culese la acelaşi moment de timp;c) valorile să fie culese la momente diferite din trecut;d) să dispunem de un şir de valori estimate pentru perioadele din trecut.


1. a,b,d; 2. b,d; 3. a,c; 4. a,c,d.

88. Dintre cele mai folosite metode cantitative de previziune fac parte:a) tehnicile de regresie;b) metoda mediilor mobile;c) metoda netezirii exponenţiale;d) metoda curbelor logistice.


1. a,b,c; 2. a,c,d; 3. a,b,d; 4. a,b.

89. În cadrul tehnicilor de regresie cea mai folosită metodă este:a) metoda netezirii exponenţiale;b) metoda celor mai mici pătrate;c) metoda mediilor mobile;d) metoda curbelor de substituţie.

90. Toate valorile trecute influenţează în mod egal prognoza în cazul:a) metodei netezirii exponenţiale;b) metodei celor mai mici pătrate;c) metodei mediilor mobile;d) metodei curbelor de substituţie.

91. Metodele calitative de previziune se caracterizează prin:a) fac apel la experţi;b) rezultatul prognozelor este o valoare numerică;c) rezultatul prognozelor nu este o valoare numerică;

137


d) rezultatul prognozelor este o conturare a tendinţelor şi a limitelor în care va evolua sistemul studiat.


1. a,b; 2. a,c; 3. a,b,d; 4. a,c,d.

92. Din categoria metodelor calitative de previziune fac parte:a) metoda curbelor logistice;b) metode de prognoză prin filtraj adaptiv;c) metoda curbelor de substituţie;d) metoda scenariilor;e) spaţiul transferurilor de tehnologie.


1. a,b,c,d,e; 2. a,b,c; 3. a,c,d,e; 4. a,b,d,e.

93. În cadrul metodei curbelor logistice, „y” este:a) timpul;b) performanţele tehnologiei;c) plafonul;d) măsura nevoii sociale.

94. Pe curba logistică, zona AB corespunde unei tehnologii care:a) este în plin avânt;b) şi-a atins limitele;c) nu s-a impus;d) este eliminată.

95. Pe curba logistică zona BC corespunde următoarei perioade a unei tehnologii:a) de iniţiere;b) de dezvoltare;c) de extincţie;d) de plafonare.

96. Eforturile financiare sunt mult mai mari atunci când o tehnologie a fost lansată:

a) la timp;b) cu întârziere;c) prematur;d) în niciuna din situaţiile prezentate.

97. Beneficiile sunt mici atunci când o tehnologie a fost lansată:a) la timp;b) cu întârziere;c) prematur;

138


d) în niciuna din situaţiile prezentate.

98. Circulaţia în spaţiul transferurilor de tehnologie de „jos în sus” poartă numele de:

a) prognoză normativă;b) prognoză explorativă;c) prognoză tehnologică;d) prognoză socială.

99. Circulaţia în spaţiul transferurilor de tehnologie de „sus în jos” poartă numele de:

a) prognoză normativă;b) prognoză explorativă;c) prognoză tehnologică;d) prognoză socială.

100. Pentru crearea avantajului concurenţial întreprinderea poate adopta următoarea strategie:

a) impunere prin costuri;b) impunere prin produse performante;c) dominarea doar a unui segment de piaţă;d) adoptarea unor tehnologii emergente.


1. a,b,c,d; 2. a,b; 3. a,b,c; 4. a,c,d.

101. Forţele de tip concurenţial care acţionează pe o piaţă sunt:a) furnizorii;b) clienţii;c) produsele noi;d) noii veniţi;e) reglementările legislative.


1. a,b,c; 2. a,b,c,d,e; 3. a,b,d,e; 4. a,b,c,d.

102. Elementele defavorizante care acţionează asupra noilor veniţi sunt:a) economiile de scală;b) nevoia de capital;c) imaginea de marcă;d) costurile de reconversie;e) politica economică a Guvernului.


1. a,b,c,d; 2. a,b,d,e; 3. b,c,d,e; 4. a,b,c,d,e.

139


103. Accesul la circuitele de distribuire se poate realiza prin:a) acordarea de facilităţi distribuitorilor;b) crearea propriei reţele;c) convertirea reţelei vechi;d) intensificarea publicităţii şi reclamei.


1. a,b,c,d; 2. a,b,c; 3. a,c,d; 4. a,b,d.

104. Efectul curbelor de experienţă poate fi anihilat prin:a) inovaţii la nivelul produsului;b) inovaţii la nivelul tehnologiei de fabricaţie;c) îmbunătăţirea continuă a produselor;d) modificarea cererii pieţelor.


1. a,b,d; 2. a,b,c; 3. a,b,c,d; 4. b,c,d.

105. Furnizorii sunt dezavantajaţi în raport cu beneficiarii de:a) fidelitate;b) gradul de standardizare a produselor;c) existenţa unei materii prime înlocuitoare;d) importanţa materiei prime.


1. a,b,c,d; 2. b,c,d; 3. b,c; 4. a,b,c.

106. Productivitatea activităţii de cercetare este mai mare în cazul:a) tehnologiilor emergente;b) tehnologiilor evolutive;c) tehnologiilor mature;d) tehnologiilor de diferenţiere.

107. Reducerea costurilor produselor prin reducerea consumurilor specifice, prin simplificarea metodelor de fabricaţie, logistică, corespunde strategiei:

a) de diferenţiere prin costuri;b) de diferenţiere prin unicitatea produselor;c) de concentrare pe un segment de piaţă prin preţuri;d) de concentrare pe un segment de piaţă prin diferenţiere.

108. Diferenţierea prin costuri asigură următoarele avantaje:a) o întărire a poziţiei firmei în raport cu firmele concurente;b) îşi întăreşte poziţia faţă de furnizori;c) îşi întăreşte poziţia faţă de noii veniţi;d) creşte fidelitatea clienţilor.

140



1. a,b,c,d; 2. a,b,c; 3. a,c,d; 4. b,c,d.

109. Limitarea puterii cumpărătorilor faţă de firmă se asigură aplicând strategia de:a) diferenţiere prin unicitatea produselor;b) diferenţiere prin costuri;c) concentrare pe un segment de piaţă prin preţuri;d) concentrare pe un segment de piaţă prin diferenţiere.

110. Riscurile asociate diferenţierii prin unicitatea produselor sunt:a) gradul de unicitate poate dispărea pe seama imitării soluţiei adoptate;b) schimbări de modă;c) schimbări ale legislaţiei;d) crearea de către firmele concurente a unui nou segment de piaţă.


1. a,c,d; 2. b,c,d; 3. a,b,c; 4. a,b,c,d.

141


Răspunsuri grile

G. nr. R G. nr. R G. nr. R G. nr. R G. nr. R1 a 23 a 45 3 67 d 89 b2 b 24 c 46 1 68 1 90 c3 c 25 2 47 2 69 3 91 44 d 26 c 48 3 70 4 92 35 2 27 a 49 b 71 4 93 b6 2 28 3 50 d 72 3 94 a7 a 29 a 51 a 73 4 95 d8 a 30 d 52 b 74 1 96 c9 b 31 b 53 b 75 3 97 b10 c 32 3 54 c 76 c 98 b11 b 33 2 55 b 77 a 99 a12 a 34 1 56 a 78 b 100 313 2 35 1 57 b 79 4 101 414 b 36 3 58 d 80 a 102 415 c 37 b 59 b 81 c 103 216 b 38 b 60 a 82 a 104 317 a 39 3 61 d 83 2 105 318 c 40 c 62 a 84 2 106 a19 a 41 2 63 b 85 3 107 a20 c 42 1 64 b 86 3 108 221 a 43 1 65 3 87 3 109 a22 2 44 3 66 a 88 1 110 3

142

Download - Managementul Inovarii Si Tehnologiei

Top Related