1

UNIVERSITATEA DE STAT TIRASPOL

CATEDRA GEOGRAFIE GENERALĂ

ISTORIA GEOGRAFIEI

(TEXTE DE LECŢII)

CHIŞINĂU – 2009

2

SUMAR

CURS I. INTRODUCERE .......................................................................................................................................... 3 

1.  LOCUL ŞI SARCINELE ISTORIEI GEOGRAFIEI ÎN CADRUL DISCIPLINELOR GEOGRAFICE. ....................................... 3 2.  ETAPELE DEZVOLTĂRII GEOGRAFIEI ................................................................................................................... 3 

CURS II. ORIZONTUL GEOGRAFIC AL POPOARELOR DIN ORIENTUL ANTIC .................................... 6 

1.  ORIZONTUL GEOGRAFIC AL VECHILOR EGIPTENI ................................................................................................ 7 1.  ORIZONTUL GEOGRAFIC AL POPOARELOR DIN MESOPOTAMIA ANTICĂ ............................................................... 9 2.  ORIZONTUL GEOGRAFIC AL CRETANILOR ......................................................................................................... 10 3.  DESCOPERIRILE GEOGRAFICE ALE FENICIENILOR ............................................................................................. 11 4.  DESCOPERIRILE GEOGRAFICE ALE VECHILOR PERŞI .......................................................................................... 13 5.  ORIZONTUL GEOGRAFIC AL CHINEI ANTICE. ..................................................................................................... 13 6.  DESCOPERIRILE GEOGRAFICE ALE ALTOR POPOARE DIN SUDUL ŞI SUD-ESTUL ASIEI ........................................ 15 

CURS III. ANTICHITATEA GRECO-ROMANĂ ................................................................................................ 17 

1.  DESCOPERIRI ŞI DESCRIERI GEOGRAFICE REGIONALE ÎN ANTICHITATEA GRECO-ROMANĂ. ............................... 19 2.  GEOGRAFIA GENERALĂ ÎN ANTICHITATEA GRECO-ROMANĂ ............................................................................. 24 3.  FORMA, MĂRIMEA, POZIŢIA ÎN UNIVERS ŞI MIŞCĂRILE PĂMÂNTULUI ÎN CONCEPŢIILE ÎNVĂŢAŢILOR DIN

ANTICHITATEA GRECO-ROMANĂ. ............................................................................................................................. 25 4.  MĂSURĂTORI ALE DIMENSIUNILOR PĂMÎNTULUI. DEZVOLTAREA CARTOGRAFIEI ........................................... 26 5.  CUNOŞTINŢELE ÎNVĂŢAŢILOR ANTICHITĂŢII GRECO-ROMANE DESPRE ÎNVELIŞURILE PĂMÎNTULUI ................. 28 6.  INFORMAŢII DESPRE RÎSPÎNDIREA POPULAŢIILOR ŞI OCUPAŢIILE LOR ............................................................... 30 

CURS IV. EVOLUŢIA GEOGRAFIEI ÎN EVUL MEDIU PÎNĂ LA MARILE DESCOPERIRI GEOGRAFICE .......................................................................................................................................................... 32 

1.  CUNOŞTINŢE GEOGRAFICE LA POPOARELE DIN SUDUL ŞI SUD-ESTUL ASIEI ...................................................... 33 2.  CĂLĂTORI ŞI GEOGRAFI ARABI ÎN EVUL-MEDIU ................................................................................................ 35 3.  CONTRIBUŢII EUROPENE LA LĂRGIREA ORIZONTULUI GEOGRAFIC ÎN FEUDALISMUL TIMPURIU SI DEZVOLTAT

(PÎNÂ LA MARILE DESCOPERIRI GEOGRAFICE) .......................................................................................................... 42 a) Orizontal geografic al bizantinilor (sec.V-XI) ................................................................................................ 42 b) Călătoriile normanzilor .................................................................................................................................. 43 c) Călători europeni în secolele XII-XV, pînă la Marile descoperiri geografice ................................................ 44 

CURS V. MARILE DESCOPERIRI GEOGRAFICE ........................................................................................... 49 

1.  LITERATURA GEOGRAFICĂ. LUCRĂRI DE SINTEZĂ ............................................................................................ 50 1.  DEZVOLTAREA CARTOGRAFIEI ŞI GEOGRAFIEI MATEMATICE (POZIŢIA, FORMA ŞI VARIABILITATEA ÎNFĂŢIŞĂRII

PĂMÂNTULUI) .......................................................................................................................................................... 53 2.  CERCETAREA ÎNVELIŞURILOR GEOGRAFICE ...................................................................................................... 56 3.  DESCRIEREA POPULAŢIEI .................................................................................................................................. 59 

CURS VI. DEZVOLTAREA GEOGRAFIEI ÎN SECOLELE XIX – XX ........................................................... 61 

1.  AL. HUMBOLDT ŞI K. RITTER – ÎNTEMEIETORII GEOGRAFIEI MODERNE ............................................................ 61 1.  SISTEMUL ŞTIINŢELOR GEOGRAFICE. UNITATEA ŞI COMPLEXITATEA LUI ......................................................... 65 2.  DEZVOLTAREA GEOGRAFIEI FIZICE .................................................................................................................. 73 3.  DEZVOLTAREA GEOGRAFIEI ECONOMICE ......................................................................................................... 79 4.  DEZVOLTAREA CELORLALTE ŞTIINŢE GEOGRAFICE. CARACTERUL PRACTIC-APLICATIV AL GEOGRAFIEI ......... 90 

3

CURS I. INTRODUCERE

1. Locul şi sarcinele Istoriei Geografiei în cadrul disciplinelor geografice.

2. Etapele dezvoltării geografiei

Activitatea geografilor a fost în decursul secolelor considerabilă, încât simpla clasare a tuturor lucrărilor de geografie este aproape imposibilă. În secolul nostru şi mai ales în ultimele decenii, în condiţiile "exploziei" informaţionale, care antrenează toate ramurile ştiinţei, lucrările geografice s-au înmulţit într-o asemenea proporţie, încât lectura a tot ce se scrie acum într-un an, un singur om n-ar putea s-o realizeze în mai puţin de un deceniu; numai în România se tipăresc anual peste 150 de lucrări de profil, de la note succinte până la lucrări de anvergură.

Este lesne de înţeles că în aceste împrejurări sistematizarea întregului material geografic acumulat devine tot mai dificilă; şi totuşi, asemenea sistematizări au constituit întotdeauna o necesitate, cu atât mai vie cu cât acumularea materialului geografic a devenit mai intensivă. O astfel de sistematizare, din care nu poate lipsi conturarea caracterelor şi direcţiilor de dezvoltare ale ansamblului preocupărilor geografice, presupune printre altele o temeinică analiză a complexului proces istoric de dezvoltare a geografiei, din motive pe care le vom arăta mai departe. Este tocmai unul din rosturile disciplinei care intitulează acest curs.

În analiza dezvoltării istorice a geografiei trebuie urmărite două elemente: evoluţia gândirii geografice şi lărgirea orizontului geografic al omenirii, care, în contextul definirii disciplinelor geografice, au căpătat denumirile de Istoria geografiei ca ştiinţă şi Istoria descoperirilor geografice. Ele se corelează strâns şi de aceea deseori ele sânt cuprinse într-o singură disciplină numită Istoria geografiei şi a descoperirilor geografice, sau, mai scurt, Istoria geografiei. Indiferent dacă elementele menţionate sânt tratate unitar, într-o singură disciplină, sau separat, în două discipline, legătura dintre ele este unanim recunoscută, fiecare în parte constituind deopotrivă atât cauză cât şi consecinţă pentru cealaltă.

Ele nu lipsesc, ca discipline de învăţământ, din nici o instituţie de învăţământ superior cu profil geografic, preocupări de această natură fiind evidente în toate şcolile geografice din lume. Menţinerea şi chiar amplificarea acestor preocupări în mişcarea geografică contemporană se explică prin aceea că analiza evoluţiei istorice a geografiei înlesneşte înţelegerea şi interpretarea ştiinţifică a fenomenelor geografice, a interdependenţei lor, a legităţilor care stau la baza acestora; ea contribuie la înţelegerea mai deplină a teoriilor ştiinţifice din geografia fizică şi din geografia economică, a legăturii dintre acestea, deci la înţelegerea caracterelor de unitate şi complexitate ale geografiei ca ştiinţă autonomă, a sistemului ştiinţelor geografice.

Este recunoscut că pentru a putea executa studii geografice eficiente, nu este suficient a descrie un proces geografic oarecare; el trebuie analizat şi explicat pe baza evoluţiei în timp şi spaţiu. Fără aceasta înseamnă a "fotografia" numai situaţii la un moment dat, neputându-se stabili în acest fel, cum au evoluat procesele geografice, cum s-a produs repartiţia lor, care sânt cauzele şi legile care stau la baza proceselor fizico-geografice şi economico-geografice, care sânt legăturile de influenţare dintre ele şi cu atât mai greu se poate întrevedea perspectiva. În anumite proporţii, în acelaşi fel se pune problema în cazul Istoriei geografiei şi a descoperirilor geografice căreia îi revine ca sarcină "explicarea diferitelor faze ale cunoaşterii Pământului dar în primul rând ale dezvoltării geografiei ca ştiinţă în legătură cu dezvoltarea societăţii omeneşti".

Este drept că fiecare disciplină geografică în parte, şi geografia este azi mai diversificată ca oricând, prezintă anumite particularităţi ale evoluţiei ei în timp. Însă dezvoltarea fiecăreia s-a realizat în legătură cu celelalte, în raporturi mai mult sau mai puţin de condiţionare reciprocă. De altfel şi din aceasta rezultă necesitatea analizelor unitare de istorie a geografiei, bazate pe cunoaşterea temeinică a etapelor de dezvoltare a tuturor disciplinelor geografice, asigurându-se în acest fel integrarea raţională a specialului în ansamblu, a particularului în general.

Cei mai reprezentativi geografi români au sprijinit această direcţie a preocupărilor geografice, enunţând considerentele care o fac necesară şi stabilindu-i cu discernământ obiectul

4

şi sarcinile. Prelegerea sa inaugurală (catedra de Geografie Fizică a Universităţii din Bucureşti,

ianuarie 1930), George Vâlsan şi-a început-o astfel: "Nevoia de a cunoaşte înfăţişarea Pământului şi deci preocupările geografice ale omenirii sânt atât de vechi, încât se înţelege de la sine că geografia are un trecut considerabil şi o dezvoltare plină de învăţăminte. Urmărirea descoperirii Pământului, evoluţia concepţiilor geografice, progresele în reprezentarea cartografică a suprafeţei terestre alcătuiesc unul din capitolele grandioase ale istoriei civilizaţiei, capitol care poate dovedi cîtă importanţă a avut geografia în alcătuirea spiritului ştiinţific actual.

Mai mult decât atât, Terra, profesorului Simion Mehedinţi, care rămâne şi azi lucrarea fundamentală a literaturii geografice româneşti, este nu numai o simplă introducere în geografie, ci un model de analiză a evoluţiei istorice a "cugetării" geografice, a geografiei ca ştiinţă, o demonstrare magistrală a locului şi rostului Istoriei geografiei. Demn de menţionat este faptul că, printre altele, S. Mehedinţi conturează cu precizie în această lucrare cele două elemente fundamentale ale Istoriei geografiei, care va trebui de aici înainte să ne arate nu numai lărgirea orizontului geografic, adică un fapt empiric, ci va trebui să urmărească mai ales progresul cunoştinţelor despre Pământ şi să arate că acesta a fost condiţionat de la o epocă la alta, nu de voinţa geografilor, ci de anume fapte permanente, legate pe de o parte de evoluţia gândirii geografice, pe de alta de însăşi înşirarea cauzală a fenomenelor, conform cu principiul subordonării celor patru învelişuri planetare. Cu acest fir conducător în mână, analistul ştiinţei noastre va putea să observe mai uşor lipsurile din fiecare epocă, să aprecieze apoi mai exact valoarea fiecărei descoperiri şi chiar a fiecărei opere în parte, în raport cu progresul general al ştiinţei despre Terra. Aşa dar, alăturat de lărgirea orizontului istoria geografiei va trebui să urmărească şi problema cu mult mai importantă, dar mai grea a progresului cugetării geografice.

Astfel, Istoria geografiei (sau Istoria descoperirilor geografice) are misiunea să răspundă la două întrebări: Cum au cunoscut oamenii Pământul? şi Care sunt etapele dezvoltării geografiei ca ştiinţă? Dacă la prima întrebare au răspuns destul de numeroase lucrări, la cea de-a doua, răspunsul, mult mai pretenţios, se află în mai puţine lucrări şi de regulă apare parţial, deşi trebuie să recunoaştem că, cel puţin în linii generale, fazele cunoaşterii Pământului pot fi încadrate în etapele dezvoltării gândirii geografice. În ultimă instanţă, atât unele, cât şi altele au fost generate de dezvoltarea societăţii omeneşti, a forţelor de producţie.

Putem aşa dar să distingem etape mari ale istoriei geografiei, în cadrul cărora "lărgirea orizontului geografic" şi "cugetarea geografică" s-au condiţionat reciproc. Credem că două sânt asemenea mari etape, corespunzătoare caracterelor predominante ale geografiei. În cadrul lor se individualizează sub-etape, unele dintre ele remarcându-se în mod deosebit prin amploarea dezvoltării cunoaşterii geografice în circumstanţele favorabile create de progresul forţelor de producţie, a cunoaşterii în general.

Prima etapa durează de la începuturile ştiinţei noastre până aproximativ la sfârşitul secolului al XVIII-lea, corespunzând în linii mari cu orânduirile sociale sclavagistă şi feudală. Această etapă este intitulată Geografia veche descriptivă, deoarece deşi foarte veche, datând din antichitate, geografia şi-a păstrat până în secolul al XIX-lea caracterul descriptiv, punând accent pe acumularea de informaţii despre natura locurilor, populaţiile şi modul lor de viaţă. Dintre momentele care conturează aceasta etapă subliniem în mod deosebit antichitatea greco-romană şi Marile Descoperiri Geografice începute de la sfârşitul secolului al XV-lea, corespunzătoare unora dintre cele mai importante faze ale cunoaşterii geografice a Pământului, care au stimulat considerabil individualizarea geografiei în cadrul marelui sistem al ştiinţelor.

Marile descoperiri geografice, care au săvârşit cuprinderea în linii generale a Pământului în orizontul geografic al omenirii, au pregătit; totodată saltul calitativ înregistrat de gândirea geografică în secolul al XIX-lea şi mai ales în secolul XX, concretizat pentru prima dată în opera lui Al. Hmnboldt şi anunţat de altfel de operele mai vechi ale lui B. Varenius şi M.V.Lomonosov. Începând cu Al. Humboldt şi K. Ritter, consideraţi ca întemeietori ai geografiei moderne, ştiinţa noastră capătă un caracter cauzal, explicativ tot mai pregnant studiind fenomenele în legăturile lor cauzale. Asemenea altor ştiinţe ea "a început şi a izbutit să

5

depăşească descrierea pasivă şi fără legătură cauzală a fenomenelor". Acumularea progresivă de informaţii privind învelişurile Pământului, populaţiile şi modul lor de viaţă, impulsionează procesul specializării cercetărilor geografice, geografia transformându-se dintr-o ştiinţă descriptivă într-o ştiinţă cauzală, diferenţiată în discipline şi grupe de discipline, sau, cum se mai opiniază, într-un sistem unitar şi complex de ştiinţe; motiv pentru care a doua etapă a fost numită Geografia modernă explicativă şi complexă.

Dacă în prima etapă dezvoltarea geografiei a fost prioritar legată de lărgirea orizontului geografic, în cea de a doua progresul gândirii geografice reprezintă pivotul dezvoltării ei. Acum se constituie un sistem ştiinţific al geografiei, clădit pe baze proprii şi chiar dacă hotarele dintre ştiinţe nu pot fi absolute, geografia îşi precizează limitele pe baza principiilor, domeniului, categoriilor şi metodelor sale proprii.

Ca şi în alte ştiinţe, în geografie s-a manifestat în întreg procesul istoric ai dezvoltării ei lupta dintre concepţiile materialiste şi cele idealiste pe tărâmul abordării problemelor teoretice fundamentale. Mai ales în ceea ce priveşte aprecierea raporturilor dintre societate şi natură, s-au înregistrat o serie de extremisme, impreciziuni şi chiar concepţii neştiinţifice, izvorâte fie din nesiguranţa unor geografi cu privire la sfera ştiinţei lor, fie din poziţia de clasă a unora. De aici una din sarcinile primordiale ale Istoriei geografiei, ca, de pe poziţiile materialismului dialectic şi istoric, treapta cea mai înaltă a gândirii ştiinţifice despre lume, să interpreteze critic faptele, preluând tot ceea ce este pozitiv în concepţiile geografice şi combătând concepţiile şi curentele neştiinţifice; aceasta înseamnă totodată aprecierea diferitelor concepţii şi cercetări geografice, a unei opere geografice, în lumina condiţiilor social-economice ale vremurilor când au fost elaborate.

În contextul mişcării geografice mondiale, geografia românească, deşi cu o dezvoltare mai târzie decât în alte ţări datorită unor împrejurări istorice, s-a manifestat, mai ales după înfiinţarea Societăţii române de geografie (1875) şi cu deosebire în ultimul sfert de veac, cu o deosebită vitalitate. Şcoala geografică românească al cărei întemeietor, Simion Mehedinţi, face parte dintre cele mai reprezentative figuri ale istoriei geografiei din toate timpurile, se înscrie între şcolile ştiinţifice româneşti de prestigiu, fiind apreciată pe plan internaţional prin realizările ei. Aceasta justifică prezentarea în acest curs, în contextul mişcării geografice mondiale, a principalelor contribuţii româneşti la cunoaşterea Pământului şi la dezvoltarea geografiei ca ştiinţă.

Cursul se adresează în primul rând studenţilor secţiilor de geografie ale facultăţilor de geologie-geografie şi biologie-geografie de la Universităţile din Bucureşti, Clu şi Iaşi, care audiază cursul de Istoria descoperirilor geografice, studenţilor facultăţilor de istorie-geografie de la Institutele pedagogice în al căror plan de învăţământ figurează cursul facultativ de Istoria geografiei, precum şi tuturor celor interesaţi în cunoaşterea evoluţiei orizontului geografic al omenirii şi a dezvoltării geografiei ca ştiinţă.

6

CURS II. ORIZONTUL GEOGRAFIC AL POPOARELOR DIN ORIENTUL ANTIC

1. Orizontul geografic al vechilor egipteni

2. Orizontul geografic al popoarelor din Mesopotamia antică

3. Orizontul geografic al cretanilor

4. Descoperirile geografice ale fenicienilor

5. Descoperirile geografice ale vechilor perşi

6. Orizontul geografic al Chinei antice.

7. Descoperirile geografice ale altor popoare din sudul şi sud-estul Asiei

De la început se cade să încercăm a răspunde, cel puţin parţial, la o întrebare: Când a

început geografia?

Ca şi celelalte ştiinţe, geografia, ca principală ştiinţă despre Pământ, a apărut şi s-a dezvoltat în legătură cu nevoile şi condiţiile vieţii materiale a oamenilor. Pentru a-şi asigura necesităţile lor de hrană, de îmbrăcăminte şi de adăpost, ei trebuiau să cunoască natura ţinuturilor în care trăiau, migrând mereu în alte locuri, mai ales în lungul râurilor şi a ţărmurilor, pe măsură ce se înmulţeau şi se măreau mijloacele de adaptare la condiţiile naturale. În acest sens, al "cercetării" şi "cunoaşterii" locului în care trăiau oamenii, se poate spune că geografia este tot atât de veche ca şi societatea omenească.

Însă despre descoperiri de pământuri noi sau despre observarea şi descrierea acelor procese din natură şi societate ce intră în sfera cercetărilor geografice, într-o formă mai bine conturată şi mai conştientă, despre o lărgire deci a orizontului geografic sub un aspect mai complex, nu se poate vorbi decât o dată cu începuturile orânduirii sclavagiste în care baza relaţiilor de producţie o constituia proprietatea privată a stăpânilor de sclavi asupra mijloacelor de producţie şi asupra producătorilor, a sclavilor; adică o dată cu apariţia de noi condiţii sociale (clasele sociale antagonice, statul) şi cu dezvoltarea forţelor de producţie la un nivel superior celui din comuna primitivă, prin perfecţionarea prelucrării metalelor, utilizarea, uneltelor de fier în agricultură, folosirea morilor puse în mişcare de tracţiunea animală şi de forţa apei şi prin ampla dezvoltare a tehnicii construcţiilor, inclusiv a mijloacelor de deplasare pe uscat şi pe apă. Datorită dezvoltării forţelor de producţie are loc o adâncire a diviziunii muncii, apar noi ramuri în cadrul agriculturii şi meşteşugurilor, iar apariţia negustorilor şi deci lărgirea comerţului ca urmare a dezvoltării producţiei de mărfuri, vor stimula călătoriile în ţinuturi tot mai îndepărtate.

În asemenea împrejurări, la care trebuie adăugate expansiunile militare şi colonizările, s-a putut ajunge, încă la popoarele primelor state sclavagiste, la o lărgire treptată a orizontului geografic în cunoaşterea Pământului şi chiar la unele noţiuni geografice şi concepţii materialiste asupra lumii (originea Pământului, forma lui etc.) legate de descoperirile de noi pământuri şi de observaţii îndelungate asupra naturii.

Toate aceste considerente ne-au îndemnat să începem istoria descoperirilor geografice cu orizontul geografic al popoarelor primelor state sclavagiste, adică al acelora din Orientul antic. Sclavagismul a luat locul comunei primitive pe un teritoriu relativ limitat, mai întâi în Egipt şi Mesopotamia la sfârşitul mileniului al IV-lea î.e.n. şi începutul mileniului al III-lea î.e.n., în India şi China la începutul mileniului al II-lea î.e.n.

Dacă pentru această perioadă, a Orientului antic, ne putem referi la orizontul geografic al omenirii, care, aşa cum am arătat în introducere, constituie unul din elementele obiectului Istoriei geografiei şi a descoperirilor geografice, în schimb nu se poate vorbi despre o conturare a geografiei ca ştiinţă, fapt ce se va petrece în altă perioadă (antichitatea greco-romană). Acum

7

apar doar unele noţiuni elementare, germeni a ceea ce va contura mai târziu "cugetarea" geografică.

Orientul antic cuprindea un teritoriu relativ întins, în care se includeau Africa de nord, sudul Asiei, adică o fâşie lată de circa 1800 km, dar întinsă pe l0.000 km între Oceanul Atlantic la vest şi Oceanul Pacific la est; pe acest teritoriu au luat naştere primele civilizaţii cunoscute de istorie: în Egipt pe valea Nilului, în Mesopotamia pe văile Tigrului şi Eufratului, în India pe valea Indului şi a Gangelui, în China în bazinul fluviului Huanhe şi în preajma golfului Puhai, în bazinul Mării Mediterane faimoasele civilizaţii ale cretanilor, fenicienilor etc. Acest teritoriu este alcătuit din regiuni foarte variate din punct de vedere geografic, cuprinzând zone deşertice, munţi înalţi, câmpii roditoare, podişuri. Distanţele mari precum şi piedicile naturale existente, nu au permis vechilor popoare să stabilească, legături prea strînse şi să-şi formeze astfel un orizont geografic prea dezvoltat, în condiţiile mijloacelor de deplasare de atunci. Cu toate acestea istoria consemnează existenţa unor importante căi comerciale de uscat, fluviale şi maritime, care au permis contacte între aceste vechi civilizaţii în anumite limite. Putem din acest punct de vedere să deosebim două zone mari; pe de o parte teritoriile statelor din sud-vestul Asiei şi bazinul mediteranean, pe de altă parte teritoriile din sudul şi sud-estul Asiei. Dacă între popoarele fiecărei zone în parte s-au stabilit treptat legături variate, reflectate în influenţele reciproce ale civilizaţiilor respective, în schimb, între cele două zone legăturile erau foarte limitate şi ca urmare cunoştinţele geografice erau restrânse. Chiar mai târziu, vechii greci şi romanii aveau cunoştinţe foarte vagi despre India sau China.

1. Orizontul geografic al vechilor egipteni

Cu mai bine de trei milenii înaintea erei noastre se forma în nord-estul Africii, pe cursul inferior al Nilului, unul din primele state sclavagiste cunoscute de istorie, cel egiptean. La început din unirea nomelor (obştii de agricultori sau comunităţi teritoriale) s-au format, prin anul 3500 î.e.n., două regate; regatul de sus şi regatul de jos. Trei secole mai târziu, sub conducerea faraonului Menes, lua fiinţă statul unificat al Egiptului, a cărui capitală a fost la început oraşul Memfis, iar mai tîrziu Teba.

Concentrarea, cu vreo l0.000 de ani î.e.n., a primelor triburi pe valea Nilului, din amestecul cărora avea să se formeze poporul egiptean, s-a datorat în mare parte condiţiilor geografice. De-a lungul văii inferioare a Nilului şi în delta sa, oamenii au găsit locuri favorabile pentru pescuit şi vînătoare încă din epoca pietrei, iar mai tîrziu, vechii egipteni, prin perfecţionarea uneltelor, au trecut tot aici la cultivarea pămîntului şi creşterea animalelor. După cunoaşterea irigaţiei, agricultura a devenit ocupaţia de bază a egiptenilor: ei cultivau orz, grîu şi in, obţinând şi două - trei recolte pe an. Cu vreo 4000 de ani î.e.n., pe cînd în Europa vînătorii şi păstorii trăiau în plină eră de piatră, în valea Nilului, ca şi între Tigru şi Eufrat, oamenii au cunoscut metalele începînd să-şi confecţioneze unelte din metal şi să dezvolte meşteşugurile.

Teritoriul cultivabil al Egiptului este înconjurat din trei părţi de deşerturi: al Nubiei, al Libiei şi Egipteano-arabic, el fiind accesibil numai dinspre nord, din partea Mediteranei, "Marea cea mare" numită în antichitate. Aceasta a făcut pe vechii istorici să numească Egiptul un „dar al Nilului”, întreaga viaţă a vechilor egipteni era legată de Nil şi mai ales de revărsările lui periodice care fertilizau terenurile cultivabile. Oamenii ştiau să tragă foloase de pe urma inundaţiilor, încă din timpul faraonilor din Memfis. Sclavii şi ţăranii egipteni au efectuat mari lucrări de irigaţie, care au contribuit la dezvoltarea agriculturii, meştşugurilor şi comerţului, lucrări care rivalizau atunci prin amploare cu uriaşele piramide şi temple ale căror urme se văd pînă astăzi.

Revărsările Egiptului aveau aşa dar o considerabilă valoare pentru vechii egipteni şi ei apreciau belşugul unu an după intensitatea şi numărul acestora. Cu 2500 de ani în urmă, istoricul grec Herodot, efectuînd o călătorie în Egipt, dă printre altele următoarea relatare: "Cînd Nilul se revarsă peste cîmpii, numai oraşele se mai găsesc deasupra apei, de-ţi vine să crezi că ai în faţă insulele din Marea Egee. Într-adevar, toate celelalte ţinuturi ale Egiptului se prefac într – un fel de mare şi numai oraşele răsar deasupra apei. Cînd se petrece aşa ceva, oamenii nu mai umblă în

8

bărci pe apele fluviului, ci o iau de-a dreptul prin cîmpie". Lipsa revărsărilor era pentru Egipt o catastrofă.

Cu toată această relativă „izolare geografică", vechii egipteni şi-au format un orizont geografic destul de larg pentru mijloacele de atunci. Ei au întreprins expediţii şi au întreţinut relaţii comerciale cu alte popoare, influenţînd cultura acestora şi preluînd la rîndul lor unele elemente de civilizaţie. În trei direcţii au contribuit; vechii egipteni la lărgirea orizontului geografic: spre bazinul Mediteranei, spre Asia de sud-vest şi mai ales spre sudul bazinului Nilului din Africa.

O tradiţie grecească povesteşte că un egiptean ar fi inventat vasele cu cincizeci de rame, iar unii cercetători afirmă că toate corăbiile ar deriva din prototipurile egiptene. Această presupunere se bizuie şi pe faptul că egiptenii întreţineau,cel puţin cu 3.200 de ani î.e.n., legături regulate cu populaţiile de pe coastele libaneze, de unde primeau lemn de cedru pentru construcţia vaselor, mai bun decît cel furnizat pe valea Nilului. Tot prin bazinul mediteranean, egiptenii stabiliseră legături cu Insula Creta, ale căror rădăcini datează după toate probabilităţile din mileniul al IV-lea î.e.n. Creta furniza Egiptului ulei de măsline, stofe, vase de fier sau de pămînt ars, diferite obiecte sculptate, sclavi etc., primind în schimb uleiuri parfumate, fildeş ş.a. Comerţul maritim mai furniza Egiptului antic aramă din Insula Cipru, ţesături scumpe, obiecte lucrate din lemn scump, din aur şi fildeş din Babilon, fier din Asia Mică.

Dacă în acest comerţ vechii egipteni constituiau sau nu partea mai activă este o chestiune ce nu poate fi precizată de stadiul cunoştinţelor actuale. În orice caz interesul pentru navigaţia mediteraneană scade treptat, prin mileniul al II-lea î.e.n., egiptenii devenind un popor sedentar care nu păstra amintirea Cretei decît ca "o insulă a mării" şi descria Asia Minoră ca „un ciorchine de insule”.

În ceea ce priveşte explorarea Asiei, Istoria aminteşte de unele expediţii egiptene prin sudul Palestinei începute în timpul celei de-a VI-a dinastii, dar intensificate în timpul celei de a XVIII-a (începînd din anul 1580 î.e.n.) pentru a-şi menţine influenţa în Siria şi Fenicia ameninţate de hitiţi, primii care au folosit fierul şi a căror artă avea să aibă o importanţă deosebită în transmiterea culturii babiloniene popoarelor preelenice din bazinul mediteranean. Egiptenii ajung în acea vreme să înainteze pînă dincolo de Eufrat şi chiar să exploreze o parte a Asiei Mici. Puterea egipteană în Levant căreia i se opunea şi regatul evreu, format cam cu l000 de ani î.e.n., slăbeşte însă treptat, încetînd complet în anul 525 î.e.n., cînd Egiptul este cucerit de perşi.

În Africa, vechii egipteni şi-au îndreptat atenţia mai ales spre sud, în amonte pe valea Nilului. Nubia, regiunea situată la sud de prima cataractă a Nilului, Assuan-Siena numită atunci, deosebit de bogată în resurse naturale, a fost ţinta mai multor războaie purtate de faraonii Egiptului în timpul Regatului, constituind o sursă de sclavi, vite, aur şi fildeş. Se cunoaşte chiar numele unui demnitar – Harkhuf, căruia i se atribuie descoperirea ţării Yam din sudul Nubiei. După o călătorie de şapte luni acesta se reîntoarce în Egipt aducînd cu el 300 măgari încărcaţi cu tămîie, lemn de abanos, fildeş, piei de pantere etc. În Nubia, la Abu-Simbel, se află marele templu – peşteră, construit în timpul faraonului Ramses al II-lea (1317 – 1251 î.e.n.). La începutul perioadei Regatului mijlociu (2000 î.e.n.) expediţiile egiptene ating cataracta a doua (Wadi Halfa), iar pe vremea faraonului Tutmes I (1252 î.e.n.) armatele egiptene ating cataracta a IV-a (Kurgus). Nu se ştie dacă egiptenii antici au înaintat mai mult pe valea Nilului; probabil că nu, odată ce Herodot nu a putut căpăta nici o informaţie despre izvoarele Nilului.

Cu toate că majoritatea expediţiilor lor în Africa au urmat cursul Nilului spre sud, egiptenii au întreţinut relaţii şi cu libienii, asupra cărora cultura egipteană a avut o puternică influenţă.

Interesant de menţionat este şi faptul că vechii egipteni au navigat în Marea Roşie pînă la Ophir şi Punt - nume date de ei Arabiei şi Peninsulei Somalia, de unde aduceau răşină şi plante aromate pe care le foloseau în temple.

Aşadar, prin expediţii militare şi prin legături comerciale, vechii egipteni şi-au format un orizont geografic destul de larg, care cuprindea o bună parte din bazinul oriental al Mediteranei,

9

cu ţările limitrofe, Marea Roşie şi bazinul Nilului cam pînă la confluenţa Nilului Alb cu cel Albastru. Ei aveau unele cunoştinţe şi despre teritorii mai îndepărtate, aşa cum ştiau că la sud de Nubia, adică la sud de zona deşertică pe care o străbate Nilul, sînt ţinuturi cu păduri întinse, umede şi călduroase, populate de oameni cu pielea neagră; dar acestea erau vagi.

Concomitent cu lărgirea orizontului lor geografic, vechii egipteni au creat o importantă cultură materială şi spirituală, din vremea lor datînd unele din primele noţiuni de astronomie, aritmetică, geometrie, medicină şi chiar de geografie, născute din necesităţile practice.

După inundaţiile periodice ale Nilului, egiptenii trebuiau să măsoare şi să traseze din nou hotarele pămînturilor, să refacă digurile şi canalele; aşa a luat naştere geometria.

Pentru a nu fi surprinşi de revărsările Nilului pe care le puneau în legătură cu mişcările stelelor, egiptenii studiau bolta cerească, punînd astfel bazele astronomiei. Ei au creat primul calendar, în care anul se compunea din 365 de zile, repartizate în 12 luni a cîte 30 de zile; cinci alte zile erau plasate la începutul anului şi erau rezervate pentru diverse aniversări ale zeilor. Din cele mai vechi timpuri egiptenii au folosit o scriere hieroglifica; ei scriau pe foi subţiri de papirus.

În legătură cu noţiunile de geometrie şi astronomie au apărat şi noţiuni geografice. Despre pămînt egiptenii credeau că este plan, iar Soarele şi stelele se învârtesc în jurul lui, idee care se va oglindi mai tîrziu în teoria geocentrică a lui Aristotel şi Ptolomeu. Cunoştinţele de geometrie le-au permis să întocmească planuri şi chiar hărţi, prima hartă cunoscută în istoria geografiei datînd din vremea faraonului Ramses al II-lea, în care este reprezentat un sector al Nilului, cu o uimitoare exactitate pentru mijloacele de atunci.

2. Orizontul geografic al popoarelor din Mesopotamia antică

Regiune naturală cuprinsă între Tigru şi Eufrat; şi făcând parte azi din teritoriul statului Irak, Mesopotamia a fost locuită din timpuri străvechi de o populaţie, care a creat unele din cele mai vechi civilizaţii ale omenirii. În mileniul al V-lea î.e.n. oamenii care trăiau în această regiune dintre fluvii - în greceşte "Mesopotamia" - se pricepeau să tragă foloase de pe urma inundaţiilor Tigrului şi Eufratului; ei au construit o reţea de diguri, canaluri şi şanţuri de irigaţie.

Peste această străveche populaţie s-au suprapus sumerienii şi akkadienii care au creat începînd din mileniul al IV-lea î.e.n. o strălucită cultură materială neolitică: cultura de tip El-Obeid (4000-3400 î.e.n.) a sumerienilor, în sudul cîmpiei; cultura de tip Ur-Uruk (3400-3l00 î.e.n.) a akkadienilor, după numele celor două străvechi oraşe sumeriene; cultura de tip Djemedet - Nasr (3100-2900 î.e.n.) în Mesopotamia centrală şi de nord. În mileniul al III-lea î.e.n. au apărut în Mesopotamia primele state sclavagiste de tipul oraşelor-state (Kiş, Lagash, Umma, Uruk, Ur, Larsa), iar mai tîrziu state de tipul uniunilor de oraşe (Sumer şi Akkad); la începutul mileniului al II-lea î.e.n. ia naştere aici unul dintre cele mai mari state ale antichităţii, puternicul regat al Babilonului; în nordul Mesopotamiei au existat de asemenea o serie de state, ca Mari, Mitanni, Asiria, dintre care statul asirian a fost o mare putere militară.

Populaţiile acestor state, concentrate mai ales în oraşe,existente cu sutele pe malurile celor două fluvii, au jucat un rol important în istorie, ele dezvoltând sistemul de irigaţii, scrierea şi ştiinţa. Scrierea cuneiformă, superioară celei hieroglifice, a fost folosită de toate popoarele vecine. Dezvoltarea ştiinţelor, a matematicii şi astronomiei, dar şi a unor elemente de geografie, a îmbogăţit, cunoştinţele altor popoare, influenţînd mai ales pe vechii greci, după cum rezultă din relatările istoricilor şi geografilor Herodot şi Strabo. Orizontul geografic al acestor popoare s-a lărgit atît pe calea comerţului, dar mai ales prin războaie de cuceriri.

Sumerienii, primul popor civilizat al lumii după unele păreri, s-au remarcat prin multă inventivitate. Despre ei se crede că au inventat roata şi chiar dacă aceasta nu se poate afirma cu toată certitudinea, ea era larg folosită în Mesopotamia în decursul celui de al IV-lea mileniu î.e.n. Oricum, folosirea roţii, ca şi a corabiei cu pînză, a permis sumerienilor, ca şi akkadienilor, să întreţină legături comerciale cu regiuni îndepărtate. Sumerienii foloseau piatra de construcţie adusă din Kurdistan; în oraşul Ur se folosea arama adusă din Persia, Armenia, Anatolia şi Insula Cipru. Din Liban, prin deşertul Siriei, se aducea lemnul de cedru; din India se cumpărau pietre

10

preţioase şi fildeş. Din Mesopotamia, în schimb, Orientul se aproviziona cu stofe scumpe, cu podoabe de preţ, obiecte lucrate din aramă, arme etc. Babilonenii aveau să lărgească acest comerţ în toată Asia Mică şi chiar în Egipt.

Cele mai puternice state din Mesopotamia antică au fost cel asirian şi regatul Babilonului.

Întărit la sfîrşitul mileniului al II-lea î.e.n., statul asirian, cu o armată puternică, a cucerit întreaga Mesopotamie, iar apoi ţările vecine: Siria, Fenicia, Palestina şi chiar Egiptul; distrugerile şi jafurile provocate de asirieni au determinat numeroase răscoale, care le-au slăbit puterea,pentru ca babilonenii să desăvîrşească sfîrşitul statului despotic asirian, formîndu-se noul imperiu babilonean.

Babilonul, situat în partea de mijloc a Mesopotamiei, la răscrucea unor mari drumuri comerciale, a cunoscut o mare înflorire în timpul regelui Hammurapi (1792-l750 î.e.n.). Distrus de armatele asiriene, Babilonul se ridică apoi din nou, cunoscînd o mare înflorire în timpul regelui Nabucodonosor al II-lea (604-562 î.e.n.), cînd au fost organizate mari expediţii războinice pentru cucerirea ţărilor vecine. După moartea lui Nabucodonosor, Babilonul a decăzut şi în anul 538 î.e.n. este cucerit de perşi.

În afară de lărgirea orizontului geografic pe calea războaielor şi a comerţului, la popoarele antice din Mesopotamia şi mal ales la babilonieni se dezvoltă şi unele concepţii naive despre Pămînt, cu implicaţii geografice legate de dezvoltarea astronomiei şi matematicii. Pămîntul era închipuit de învăţaţii din Babilon sub forma unui disc, iar după ei lumea era alcătuită din cer, uscat şi apă. Discul, adică Pămîntul, se afla, după concepţia lor, în mijlocul apei oceanului. Astronomii babiloneni au întocmit şi o hartă săpată pe o placă de argilă, pe care Pămîntul era reprezentat ca un disc înconjurat de două cercuri, între care se întindea oceanul sub forma unui fluviu.

3. Orizontul geografic al cretanilor

Înaintea explorărilor mediteraneene ale fenicienilor, se constituise în Creta din Marea Egee un stat sclavagist timpuriu, unde s-a dezvoltat o cultură materială înfloritoare, cunoscută sub denumirea de cultura "cretano-miceniană". Documentele istorice şi urmele arheologice atestă o dezvoltare deosebită a acestei culturi în mileniul al III-lea î.e.n. şi în prima jumătate a mileniului al II-lea î.e.n.

Situată la numai 550 km de gura Nilului şi la aceeaşi distanţă de Insula Cipru, care în jurul anului l700 î.e.n. a făcut, parte din imperiul lui Hammurapi din Babilon, la locul de întîlnire a unor importante căi maritime ce porneau din "Libia" (Africa de nord), Asia şi Europa, Creta constituia o adevărată placă turnată a Mediteranei orientale. În mijlocul culturilor de viţă – de – vie şi de măslini, pe o colină din apropierea ţărmului nordic al insulei, a fost construit, probabil în secolul al XVII-lea î.e.n., palatul din Cnossos, cunoscut în legendele greceşti sub numele de Labirint. Cnossos este socotit cel mai vechi oraş al continentului nostru.

Înregistrînd mari progrese în dezvoltarea economică şi socială, această civilizaţie pre-helenică avea să joace un rol important în comerţul antic şi în explorarea Mediteranei. Buni navigatori şi constructori de corăbii, cretanii întreţineau legături comerciale cu Grecia continentală, cu celelalte insule egeene, din care unele erau stăpînite de ei şi cu Egiptul se pare, încă din mileniul al IV-lea î.e.n. Urmele arheologice indică o intensificare a acestui comerţ în mileniul al II-lea î.e.n. Din Cipru cumpărau aramă şi unii cercetători sugerează ideea colonizării acestei insule de către cretani, de unde cu uşurinţă puteau ajunge în Fenicia. Prezenţa lor în Mediterana occidentală este confirmată de cercetările arheologice. Plăci de cupru brut, de un model identic cu cel care servea cretanilor ca monedă, au fost descoperite în Sicilia şi Sardinia. Mari cantităţi de vase cretane datînd din perioada 1400-1200 î.e.n. au fost găsite în Sicilia şi în Italia meridională. Este de asemenea argumentată ideea că în al doilea mileniu î.e.n. sau mai tîrziu, navigatorii egeeni au străbătut strîmtoarea Messina şi este cît se poate de probabil că ei au atins ţărmurile Spaniei.

Către sfîrşitul mileniului al II-ea î.e.n. activitatea maritimă a cretanilor şi în general a

11

popoarelor egeene slăbeşte, datorită imigraţiei succesive a unor popoare străine, dintre care mai importante au fost aheii şi dorienii.

4. Descoperirile geografice ale fenicienilor

Între pionierii civilizaţiei antice se înscriu şi fenicienii, a căror importanţă în istorie constă mai ales în crearea alfabetului de 22 de litere (scrierea fonetică) preluat şi dezvoltat apoi de greci şi romani şi transmis celor mai multe popoare din Europa, precum şi în lărgirea cunoştinţelor geografice în bazinul mediteranean.

Este drept că de la ei au rămas foarte puţine documente certe privitoare la explorarea Mediteranei şi a altor ţinuturi, fapt care a generat interminabile discuţii. Ceea ce se ştie despre contribuţia lor la lărgirea orizontului geografic rezultă în mare măsură din literatura altor popoare ale antichităţii. Homer şi Herodot de pildă, atestă prezenţa fenicienilor în apele holonice la începutul istoriei Greciei. Tucidide afirmă că fenicienii i-au precedat, pe greci în colonizarea Siciliei, iar dacă ar fi să dăm crezare lui Strabo, însăşi Odiseea ar fi inspirată din, relatările despre călătoriile feniciene, idee care şi în secolul XX a fost reluată şi susţinută (M.Victor Berard, 1927). Mulţi autori greci şi latini au scris despre prezenţa fenicienilor în Africa de nord şi în Peninsula Iberică încă din al doilea mileniu î.e.n. La toate acestea, cercetătorii moderni adaugă proba denumirilor geografice de origine semitică găsită de ei în aproape toate locurile Mediteranei. O legendă cunoscută îl prezintă pe Cadmus, fondatorul Tebei egiptene ca pe un fenician. După unele aprecieri este posibil ca Minos, regele Cretei, să fi fost el însuşi un fenician. Chiar prezenţa relicvelor cretane în bazinul mediteranean au fost socotite ca operă a fenicienilor, care puneau în comerţ produsele cretanilor.

Faţă de această "ienicomanie", este normală reacţia altor cercetători care pun la îndoială multe din ipotezele menţionate. Obiecţiile acestora sînt justificate de extrem de puţinele vestigii materiale care semnalează o navigaţie feniciană înaintea mileniului I î.e.n. Primul document cert despre călătoriile maritime ale fenicienilor se află într-o amforă egipteană ce datează aproximativ din anul 1475 î.e.n., care reprezintă un vas lucrat de marinari, de origine indiscutabil semitică. O altă probă este furnizată de un papirus datînd cam din anul 1200 î.e.n., care atestă că în acea perioadă fenicienii jucau un rol preponderat în comerţul Levantului. Apariţia lor în Marea Egee poate fi stabilită în aceeaşi perioadă; Odiseea îi aminteşte făcînd escala în porturile greceşti puţin după războiul Troiei (spre anul 1190 î.e.n.). În Mediterana Occidentală arheologii nu au găsit vestigii care să ateste prezenţa fenicienilor înaintea sfîrşitului secolului al IX-lea î.e.n. Este drept însă că scriitorii greci şi romani indică date aparţinînd secolului al XII-lea î.e.n. privitoare la pătrunderea fenicienilor în strâmtoarea Gibraltar.

Oricum, ţinând seama de numărul lor relativ redus şi de poziţia excentrică a ţării lor în bazinul Mediteranei, mai puţin avantajoasă comparativ cu a cretanilor şi a grecilor, explorările fenicienilor au fost remarcabile; iar în lipsa unor informaţii certe asupra limitelor navigaţiei cretane, care putea să fi acoperit mai înainte acelaşi orizont geografic, putem să considerăm că fenicienii au fost primul popor care a explorat Mediterana de la un capăt la altul. Se adaugă la aceasta, aşa cum vom vedea, probabilul înconjur al continentului african efectuat de vasele lor.

Popor semitic, fenicienii populau o fîşie îngustă a ţărmului răsăritean al Mediteranei, în faţa Munţilor Libanului, acoperiţi în acea epocă cu păduri dese de stejari, pini şi mai ales cedri, lemnul tare al acestora din urmă fiind foarte căutat; pentru construcţia corăbiilor. Locuitorii Feniciei erau vestiţi pescari, crescători de animale, meşteşugari şi mai ales corăbieri şi negustori.

La sfârşitul mileniului al III-lea î.e.n., şi începutul mileniului al II-lea î.e.n. au luat naştere în Fenicia mici state sclavagiste, avînd drept centre economice, politice şi administrative oraşe ca Ugarit, Byblos, Abidos, Tir, Sidon ş.a. La drept vorbind Fenicia nu era altceva decît o serie de oraşe – state, întotdeauna unul dintre ele avînd un rol conducător: poporul fenician era constituit din elemente dispersate, legate între ele doar prin comunitatea intereselor în exercitarea unei meserii comune: comerţul şi navigaţia. Situate între alte state, mai puternice, oraşele – state feniciene au fost cînd sub dominaţia Egiptului, cînd a Babilonului, dar aveau legături economice strînse cu ambele state, jucînd rolul de intermediar comercial între ele. În

12

secolele X-IX î.e.n. Sidonul şi Tirul devin cele mal puternice oraşe ale Feniciei. Tirul, care în secolul al IX-lea î.e.n. ia în stăpînire toate oraşele feniciene, ajunge la o mare înflorire, pe pieţele lui găsindu-se mai toate produsele cunoscute atunci. Fenicienii au întemeiat numeroase oraşe – colonii în bazinul mediteranean, cea mai importantă fiind Cartagina.

Treptat însă, importanţa oraşelor feniciene scade, ele fiind ocupate succesiv de asirieni (secolul al Vll-lea î.e.n.), de perşi (secolul al VI-lea î.e.n.), apoi de Alexandru Macedon în anul 532 î.e.n.

Principala cale prin care fenicienii au contribuit la lărgirea orizontului geografic a fost comerţul, efectuat mai ales prin navigaţia marină. Ei se ocupau însă şi cu pirateria, mai ales pentru vînarea sclavilor pe care-i foloseau ei sau îi vindeau. Fenicienii dispuneau de diferite tipuri de corăbii şi se orientau în călătoriile pe mare după stele şi mai ales după steaua polară, ceea ce le permitea să navigheze noaptea şi în largul mării.

Unul din primele locuri în care fenicienii au întemeiat cîteva colonii, a fost Insula Cipru, situată la circa 90 km distanţă de coasta siriană. Insula i-a tentat deopotrivă prin resursele şi produsele sale (cupru, fier, vin, cînepă, in, lemn de cedru) precum şi prin poziţia sa ca punct de escală pentru viitoarele lor călătorii. Din Cipru, fenicienii au înaintat în lungul litoralului Asiei Mici pînă în Insula Rodos, nodul traficului între lumea antică şi ţinuturile Mării Negre, pe care se pare că le-au vizitat.

În a doua jumătate a mileniului al II-lea î.e.n. fenicienii încep să viziteze şi Insula Creta, unde întîlnesc o civilizaţie superioară. Este foarte posibil că aici ei obţin informaţii despre bogăţiile altor ţinuturi mediteraneene pe care cretanii le cunoscuseră. Prin Creta ei ajung la Cythere (azi Cerigo în Marea Egee) celebra insulă a zeiţei Amorului, unde găsesc purpura, o substanţă roşiatică, preparată dintr-o scoică marină, pe care aveau s-o folosească în atelierele lor la vopsitul stofelor fine.

Ştirile despre bogăţiile incalculabile ale ţinutului Tharsis (în Peninsula Iberică), ţara argintului şi aramei, i-au atras spre Mediterana occidentală. Străbătând ''Marea Arhipelagului" (Egee) fenicienii au trecut pe ţărmurile sudice ale Peninsulei Balcanice, apoi din Marea Ionică au intrat în „aria superioară» (Adriatică), au ocolit extremităţile Sudice ale Peninsulei Iberice, care mai tîrziu au primit numele de Apulia şi Calabria. Din Sicilia, unde întemeiază cîteva oraşe, fenicienii ajung în Sardinia, unde a luat fiinţă oraşul Cagliari (vechiul Caralis), în Insulele Baleare şi în Malta. Din Sardinia fenicienii exploatau minele de cupru şi plumb. De Corsica fenicienii se ţineau departe, probabil pentru a nu-i provoca pe tirenienii din apropiere. Ei au vizitat-o însă, fără s-o colonizeze, ca şi ţărmurile medii tiraniene ale ţării celţilor (Franţa).

Din Sicilia fenicienii au trecut şi în Africa, unde în dreptul largii strîmtori au întemeiat oraşul Cartagina (în anul 814 î.e.n. potrivit legendei), care avea să devină mai tîrziu un stat puternic, principalul rival al Romei în lupta pentru dominaţie în Marea Mediterană. De aici, din Cartagina, fenicienii se răspîndesc în nord-vestul Africii, întemeiază oraşul Tingis (Tanger), descoperă Munţii Atlas şi Strîmtoarea Gibraltar, numită de ei Coloanele lui Melkart - după numele unuia din cei mai mari zei ai lor, pe care străbătînd-o pătrund în Peninsula Iberică; aici întemeiază oraşele Malaca (azi Malaga) şi Gades (azi Cadiz) şi descoperă bogatele zăcăminte de cupru din Tharsis. Dintre aceste oraşe, Gades cunoaşte cea mai mare dezvoltare, devenind centrul activităţii "sidon-ienilor" în occident, spre el orientîndu-se coloniile feniciene din Europa, în timp ce acelea din Africa se vor orienta spre Cartagina.

Din Gades vasele feniciene au înaintat spre nord, de-a lungul coastelor, dar nu sînt certitudini asupra limitei septentrionale a descoperirilor lor. Expediţiile de-a lungul coastelor atlantice erau întreprinse pentru procurarea cositorului, care juca atunci aproape acelaşi rol pe care-l joacă în zilele noastre fierul. El era indispensabil pentru fabricarea bronzului, metalul din care popoarele civilizate ale epocii îşi fabricau armele şi numeroase unelte. Se ştie doar că teritoriul de unde procurau fenicienii cositorul purta numele de insulele Cositorului (Casiteride). Cercetătorii au emis două ipoteze cu privire la localizarea acestui teritoriu şi una din ipoteze consideră că el corespunde cu sud-vestul Marii Britanii (Cornwall), cealaltă cu nord-vestul peninsulei Iberice (Galicia). Oricum, este cert că fenicienii au explorat întregul ţărm atlantic al

13

Peninsulei Iberice, prima călătorie în această direcţie fiind efectuată pe la mijlocul secolului al V-lea î.e.n. de fenicianul Himilcon.

După unele informaţii cuprinse în scrierile unor istorici şi geografi ai antichităţii se pare că fenicienii au lărgit orizontul geografic şi dincolo de bazinul mediteranean şi de ţărmul atlantic al peninsulei Iberice. Astfel, Plinius cel Bătrîn ne informează despre o călătorie a generalului cartaginez Hannon cam prin anul 470 î.e.n. în scopul explorării ţărmurilor apusene ale Africii. După această relatare, vasele lui Hannon au înaintat în sud pînă în dreptul coastelor guineeze.

Herodot informează de asemenea despre o călătorie pe care un grup de fenicieni, în slujba egiptenilor, ar fi efectuat-o în secolul al VII-lea î.e.n. în jurul Africii, pornind din Marea Roşie, parcurgînd Marea Arabiei, Oceanul Indian, apoi Oceanul Atlantic, Strîmtoarea Gibraltar şi revenind în Egipt prin Marea Mediterană, după o călătorie de trei ani. Puţini oameni au negat posibilitatea unui asemenea periplu, însă nimeni nu poate spune că această singură mărturie poate constitui o probă certă. Însăşi Herodot prezintă această relatare ca o tradiţie orală veche de un secol şi jumătate, care circula în vremea sa în Egipt.

Mult mai posibile au fost călătoriile vaselor feniciene prin Marea Roşie, spre sud-vestul Peninsulei Arabice şi spre Peninsula Somalia, corespunzătoare probabil ţinuturilor numite atunci Ofir (Ophir)şi Punt.

5. Descoperirile geografice ale vechilor perşi

Spre deosebire de Egipt sau Mesopotamia, care ca state s-au format în lungul văilor unor fluvii, statul sclavagist persan a luat fiinţă în Podişul Iran din Asia, unde, spre sfîrşitul mileniului al II-iea î.e.n., s-au aşezat triburile miezilor (în vest) şi ale perşilor (în sud). În secolul al VI-lea î.e.n., Cirus; un conducător al perşilor, i-a impus pe mezi, punînd bazele statului unificat al Persiei, capitala fiind stabilită la Persepolis. Treptat, perşii au reunit aproape întreg Orientul antic într-un singur stat, primul mare imperiu cunoscut în istorie, care s-a prăbuşit însă după o existenţă relativ scurtă, deoarece se baza pe forţa militară şi pe asuprirea popoarelor cucerite.

Descoperirile geografice ale vechilor perşi au stat în strînsă legătură cu expediţiile militare. Pe la mijlocul secolului al VI-lea î.e.n., perşii, conduşi de regele Cirus al II-lea, cuceresc o serie de ţări situate în Podişul Armeniei, în Asia Mică şi în Mesopotamia, după care pornesc spre nord. Aceste din urmă expediţii au lărgit cunoştinţele despre Caspica, pe care Herodot, folosind izvoare persane, o socotea în mod just o mare izolată şi au descoperit cea mai mare parte a teritoriului din Asia Centrală, dintre fluviile Iaxarte (Sîr-Daria) şi Oxus (Amu-Daria), precum şi lanţurile de munţi care-1 străjuiesc spre sud.

În timpul lui Cambize, fiul lui Cirus, perşii cuceresc Egiptul, iar sub domnia lui Darius I, care mută capitala la Sus, e unul dintre cele mai vechi oraşe cunoscute (se pare că datează din jurul anului 4000 î.e.n.), perşii pătrund în valea Fergana din Asia, în Marea Neagră şi cuceresc Cirenajca, la vest de Egipt.

În vremea lui Darius au fost efectuate şi două expediţii marine care aveau să completeze orizontul geografic al perşilor. Una a ocolit; ţărmul sud-estic al Europei ajungînd pînă la Golful Toranto din Italia meridională sau Marea Grecie cum i se spunea atunci. Cealaltă, condusă de Skilax din Carianda, a coborît pe Indus, a ieşit în Marea Arabiei, ocoleşte Arabia şi ajunge în Golful Suez din extremitatea Mării Roşii.

6. Orizontul geografic al Chinei antice.

China este unul dintre cele mai vechi state ale lumii, unde în antichitate civilizaţia căpătase o mare înflorire. Primul stat chinez, de tip sclavagist timpuriu, s-a format de-a lungul fluviului Huanhe (Fluviul Galben). În valea acestui fluviu, chinezii cultivau de multă vreme pămîntul cu ajutorul irigaţiilor şi tot aici ei au dezvoltat de timpuriu meşteşugurile, fiind neîntrecuţi în prelucrarea lemnului, a pietrei, a bronzului şi a fierului, în olărit, ca şi în creşterea viermilor de mătase şi a producerii mătăsii. Produsele chinezeşti ajunseseră treptat să se vîndă în multe ţinuturi, ca India, Persia şi mai tîrziu chiar în Imperiul roman. Comerţul cu ceai, mirodenii,

14

vase de faianţă şi porţelan, mătăsuri, obiecte de fildeş, efectuat cu caravane, aveau să ducă faima meşteşugarilor chinezi în toată lumea Orientului antic.

Primul stat chinez, statul Şan, numit şi In, a durat între secolele al XVI-lea şi al XI-lea î.e.n. Cea mai mare înflorire a statelor vechi chineze s-a înregistrat în secolele V-III î.e.n., în perioada "statelor combatante", care reprezintă epoca de maturitate a sclavagismului chinez. În această perioadă au fost create şi premisele necesare unificării ţării, realizată în jurul statului Cin. Tot acum a început şi construirea Marelui Zid ca o măsură de apărare împotriva incursiunilor hunilor. Construcţia lui a comportat desigur cunoaşterea topografiei locurilor străbătute.

Sclavagismul chinez începe să se descompună mai ales după marea răscoală populară a "turbanelor galbene" din anul 184 î.e.n. În secolul al II-lea e.n. pe ruinele fostului imperiu Han au apărut trei state, în care s-au dezvoltat relaţiile feudale şi care au fost ocupate mai tîrziu de nomazi.

În perioada sclavagistă a dezvoltării sale, China şi-a format un larg orizont geografic, mai întins ca al multor popoare din bazinul mediteranean.

În cursul mileniului I î.e.n. şi mai ales în ultimele lui secole, vechii chinezi au cuprins în orizontul lor geografic întinse teritorii asiatice, de la deşerturile şi stepele din zona temperată, în nord, pînă la zona pădurilor tropicale umede, în sud şi de la cursul mijlociu şi inferior al Mekongului, la apus, pînă la mările periferice ale Oceanului Pacific pe care au navigat, la răsărit. Treptat ei pătrund şi dincolo de aceste limite, prin descoperirile făcute de diferiţi exploratori.

Unul dintre primii exploratori ai Chinei antice şi unul dintre cei mai de seamă exploratori din toate timpurile, a fost Cian - Ţian. Ofiţer în garda imperială, acesta primi misiunea de a porni în căutarea iuecizilor pe care cîrmuitorii chinezi doreau să şi-i facă aliaţi în lupta contra hunilor. Călătoria lui Cian – Ţian avea să dureze mai bine de 12 ani (138 - 126 î.e.n.) şi dacă misiunea sa politică nu avea să fie îndeplinită, în schimb explorările şi descoperirile lui aveau să înmulţească foarte mult cunoştinţele geografice şi etnografice asupra ţinuturilor din centrul şi apusul Asiei. Pornind din capitala Chinei, situată pe cursul inferior al rîului Veihe, afluent al lui Huanhe, Cian Ţian înaintează spre nord-vest şi după ce trece Marele zid este prins de huni la care rămîne 10 ani. În acest răstimp exploratorul chinez strînge valoroase şi inedite informaţii despre popoarele care trăiau în apus şi despre căile de comunicaţii către ele.

În anul 128 î.e.n. Cian – Ţian reuşeşte să fugă de la huni şi timp de doi ani avea să călătorească prin regiuni variate, puţin sau deloc cunoscute, adunînd un bogat material descriptiv despre natura, populaţiile şi ocupaţiile lor din ţinuturile străbătute. Urmînd povîrnişurile sudice ale Munţilor Tian-Şan de răsărit şi centrali, ajunge în ţinuturile usunilor, pe malul sudic al lacului Isîk-Kul, de unde, prin văile Narimului şi Ferganei, în Davan, o ţară agricolă destul de bogată. Ajunge în sfîrşit la iuecizi, pe valea cursului mijlociu al rîului Zeravşan, de unde se îndreaptă spre vechiul regat greco-bactrian, din răsăritul Podişului Iran, cucerit de iuecisi şi pe care Cian Ţian îl numeşte Dasia .Spre surprinderea lui găseşte aici diferite mărfuri din China Centrală, venite prin India. Pornind înapoi spre patrie, Cian – Ţian ocoleşte pe la nord Pamirul, deşertul Takla-Makan, trece pe lîngă lacul Lobnor, pentru ca după numeroase peripeţii să ajungă în patrie. După propriile sale calcule, el a străbătut circa.15000 km. În aceste îndelungate şi periculoase peregrinării, Cian Ţian s-a dovedit un bun observator al detaliilor geografice, fiind primul care a descoperit drumul din Extremul Orient spre apusul Asiei, iar de acolo spre India.

Un interes aparte prezintă faptul că de numele lui se leagă descoperirea "Marelui drum al mătăsii" şi astfel viitoarele legături ale Chinei cu apusul Asiei şi cu Europa. Sericicultura a luat naştere în nordul Chinei, de unde s-a răspîndit şi în sud. Treptat, mătasea a devenit obiectul unui comerţ foarte activ. Pliniu relatează că Roma plătea sume enorme hinduşilor, serilor (chinezilor) şi arabilor în schimbul acestei mărfi, al cărei preţ ridicat se datora mai mult lungimii şi dificultăţii traseului urmat de caravanele care aduceau mătasea. La început acest "drum" a corespuns aproximativ cu itinerariul lui Cian Ţian, pentru ca mai tîrziu să fie folosit şi un traseu mai nordic, care ocolea prin nord Munţii Tian-Şan, ajungînd în stepele de lîngă lacul Balhaş, pe valea rîului Ili.

Tot pe direcţiile indicate de Cian Ţian au fost organizate şi alte două trasee comerciale,

15

unul spre vest, care ducea în India de nord-est, în valea Indului, altul spre răsărit, prin Iunan, care ducea în Indochina de vest, în valea fluviului Irawadi.

Un timp, înaintea chinezilor spre apus a sistat, datorită frămîntărilor politice interne şi mai ales marilor răscoale ţărăneşti. Abia în timpul celei de-a doua dinastii Han, în a doua jumătate a secolului I e.n., după ce puterea militară a imperiului chinez s-a refăcut, se înregistrează alte incursiuni. După ce înfrînge pe hunii din apus (anii 91-94 e.n.), cu sprijinul triburilor care locuiau în Tian-Şanul de răsărit, armata chineză condusă de Ban Ciao porneşte mai departe spre vest, coboară în Asia Centrală pe teritoriul dintre Sîr-Daria şi Amu-Daria, înaintînd, după unele aprecieri, pînă pe ţărmurile Mării Caspice.

În acest răstimp joncile chinezeşti frecventau cu regularitate India, Arhipelagul malayez, Ceylonul şi probabil chiar Golful Persic şi ţărmurile Arabiei.

Sînt unele documente care atestă că vechii chinezi au cunoscut, Japonia şi că au întreprins călătorii în Filipine. Negustori, diplomaţi şi pelerini chinezi colindau o mare parte a teritoriului Asiei. Descoperirile geografice ale chinezilor aveau să se lărgească treptat în timpul dezvoltării relaţiilor feudale.

Afirmările importante ale vechilor chinezi în lărgirea orizontului geografic şi în general în ştiinţă şi cultură, s-au datorat realizărilor spectaculoase obţinute în viaţa social – economică şi politică.

De timpuriu la chinezi s-au dezvoltat astronomia, matematica, medicina. Astronomii chinezi cunoşteau aşezarea constelaţiilor, ştiau să calculeze eclipsele de Lună şi de Soare. Din necesitatea executării lucrărilor de irigaţie s-au dezvoltat matematicile şi mai ales geometria. În China au apărut de timpuriu forme dialectice de gîndire şi unele concepţii materialiste – naive despre univers, considerat că este alcătuit din mai multe elemente primare - pămînt, aer, foc, apă. Filozoful Van Ciun (27-l04), negînd existenţa voinţei divine, considera că lumea are la bază elementele materiale "ţi" care se conduc după legile lor proprii. De fapt, încă în secolele VI-V î.e.n., gînditorii chinezi progresişti susţineau că lumea se află într-o stare de permanentă schimbare; într-o veche carte chinezească, al cărei autor a rămas necunoscut, se afirmă că schimbarea lumii este rezultatul interacţiunii unor principii contrare.

În călătoriile lor, chinezii foloseau proprietăţile acului magnetic, care-i orienta atît pe mare, cît şi pe uscat. Din secolul al X-lea î.e.n. datează unele hărţi reprezentînd provinciile chineze.

Pe hărţile actuale se păstrează numeroase denumiri date de vechii chinezi unor teritorii asiatice (Tian-Şan sau Munţii Cerului, Nan-Şan sau Munţii de Sud etc).

7. Descoperirile geografice ale altor popoare din sudul şi sud-estul Asiei

Unele cercetări arheologice relativ recente au descoperit şi în alte părţi ale Asiei civilizaţii orăşeneşti mult mai vechi decît cele dintîi oraşe ale Europei. Este cazul, în primul rînd, de uimitorul oraş Mohenjo - Dara ("muntele" sau "lăcaşul morţilor") de pe cursul inferior al Indului (în actualul Pakistan) despre care avem cunoştinţă abia din anul 1925. Ruinele scoase la iveală de arheologi, oferă imaginea unui oraş mare (probabil peste 70.000 de locuitori), cu o civilizaţie superioară, al cărui apogeu fusese atins cu 4500 de ani în urmă. Obiectele dezgropate aici atestă relaţii strînse ale oraşului Mohenjo-Daro cu sumerienii şi în acest caz este cît se poate de certă legăturile babilonienilor cu oraşele de pe Ind. Oraşul a fost probabil distrus de asirieni în jurul anului 1500 î.e.n., el devenind ulterior purtătorii civilizaţiei în India.

Preistoria Indiei meridionale locuită de dravidiani este deosebită de cea din valea Indului. Invadaţi de popoarele venite din Podişul Iran, dravidienii s-au retras în Podişul Decan, iar apoi în partea centrală a văii Gangelui. Pe la mijlocul mileniului I î.e.n. apar o serie de state sclavagiste timpurii, dintre care cel mai puternic a fost statul Magadha. Unitatea politică a ţării a fost realizată în condiţiile luptei de eliberare împotriva cuceritorilor macedonieni (secolul al IV-lea î.e.n.), care ocupaseră tot nord-vestul Indiei. Statul unitar din India a cunoscut o mare înflorire în timpul regelui Aşoka (273-232 î.e.n.). Acesta a întreţinut legături comerciale cu Mesopotamia, cu ţările din Asia Mică, cu Indochina, Ceylonul. Unii călători hinduşi ajunseseră

16

de fapt încă din secolul al III-lea î.e.n. pînă la Siria, Egipt, Libia şi Grecia. Mai tîrziu, pe la începutul erei noastre, misionarii budişti au pătruns prin trecătorile de

mare altitudine în regiunile înalte din Himalaia şi în Tibet, descoperind cursurile superioare ale marilor fluvii Indul şi Brahmaputra. Prin pădurile tropicale ale Birmaniei ei au ajuns pînă în bazinele fluviilor indochineze: Irawadi, Saluen, Menan şi Mekong.

Indienii au făcut descoperiri geografice şi în mările calde din Asia de sud şi sud-est, între care insulele Sumatera, Java ş.a.

În India antică ca şi la vechii chinezi, s-a dezvoltat de timpuriu o filozofie materialistă şi chiar o gîndire dialectică, naivă, în mare măsură spontană. La unii gînditori n-au lipsit ipoteze înaintate pentru vremea aceea privind forma sferică a Pămîntului şi mişcarea acestuia în jurul propriei sale axe. Într-o reprezentare veche, Pămîntul era însă înfăţişat sub forma unui disc aşezat pe spinările a trei elefanţi, socotiţi ca simbol al înţelepciunii şi care, la rîndul lor, stăteau pe o uriaşă broască-ţestoasă care plutea pe oceanul fără margini, (ideea din urmă ar putea fi socotită ca germene a ideii de mai tîrziu despre oceanul unic).

Unele vechi triburi indoneziene, mai ales malaiezii, îi depăşeau pe indieni în ceea ce priveşte arta navigaţiei. Vasele lor cu pînze străbăteau de multă vreme mările din sud-estul Asiei. El au descoperit insulele Kalimantan (Borneo), Sulawesi (Celebes), Moluce, înaintînd pînă în Insulele Filipine şi poate chiar pe ţărmurile Noii Guinee şi Australiei. Spre apus malaiezii au navigat în Oceanul Indian, ajungînd pînă în Madagascar pe care au colonizat-o. Din amestecul dintre băştinaşii negroizi cu malaiezii a rezultat populaţia malgaşă, a cărei limbă face parte din familia de limbi malaiezo-polineziene.

17

CURS III. ANTICHITATEA GRECO-ROMANĂ 1. Descoperiri şi descrieri geografice regionale în antichitatea greco-romană.

2. Geografia generală în antichitatea greco-romană

3. Forma, mărimea, poziţia în Univers şi mişcările Pământului în concepţiile

învăţaţilor din antichitatea greco-romană.

4. Măsurători ale dimensiunilor Pămîntului. Dezvoltarea cartografiei

5. Cunoştinţele învăţaţilor antichităţii greco-romane despre învelişurile Pămîntului

6. Informaţii despre răspîndirea populaţiilor şi ocupaţiile lor

Răspunzînd la întrebarea cu care am început capitolul anterior spuneam că din punctul

de vedere al Istoriei geografiei şi descoperirilor geografice trebuie sa începem analiza cu Orientul antic. Am văzut că în acea perioadă numeroase popoare au contribuit la lărgirea orizontului geografic şi că s-au formulat chiar unele concepţii geografice incipiente, dar că nu s-a conturat totuşi cu suficientă claritate ceea ce putem numi "gîndire geografică". Aceasta se va întîmpla mai tîrziu şi individualizarea treptată a geografiei ca ştiinţă, aşa cum se individualizaseră deja alte ştiinţe ca geometria şi medicina, reprezintă pentru lumea geografilor marea moştenire lăsată de antichitatea greco-romană. Acum apar primele lucrări cu adevărat geografice (chiar daca la început ele vor fi simple "periodos"-uri), se întocmesc primele mapamonduri comparabile cît de cît cu planigloburile actuale, se introduce însăşi termenul de geografie, acum se formează cei mai mari geografi şi cartografi ai antichităţii şi tot acum apar germenii mult mai tîrziilor ştiinţe speciale sau ramuri ale geografiei. Este drept că geografia a fost atunci, cum va fi multă vreme, în general descriptivă. Spunem în general deoarece n-au lipsit nici atunci încercări de a explica fenomenele geografice, mai multe şi mai valoroase chiar decît în evul mediu timpuriu, aşa cum n-au lipsit elemente ale diferenţierii geografiei în ramurile atît de bine conturate azi.

Pentru a înţelege cele menţionate este necesar de a da răspuns la următoarea întrebare: Ce era ştiinţa geografică la început ?

Este bine să ştim că progresele geografiei au fost şi sînt "mai grele decît ale altor ştiinţe ca o sferă mai restrânsă de fenomene" cum se exprima S. Mehedinţi, fapt ce explică relativa întîrziere a individualizării geografiei comparativ cu alte ştiinţe şi despre care am mai vorbit.

În sensul strict al cuvîntului, geografia provine din grecescul „geo” = pămînt şi din „graphein” = a descrie, deci descrierea Pămîntului. Dar, referindu-ne la începuturile geografiei ca ştiinţă, sîntem tentaţi să acordăm mai mult credit lui S. Mehedinţi care considera că „În sensul concret al cuvîntului ea (geografia) înseamnă grafia feţei pămîntului, adică harta”. Să ne gîndim că întotdeauna cartografia s-a dezvoltat cu un pas înainte de cît geografia propriu-zisă şi că geografia nu putea progresa fără perfecţionarea treptată a principalului său instrument, harta. Dacă Al.Humboldt, K. Ritter şi iluştrii geografi care i-au urmat şi continuat, au pus bazele geografiei ştiinţifice moderne în secolul al XlX-lea, bazele cartografiei ştiinţifice moderne au fost puse încă din a doua jumătate a secolului al XVI-lea de olandezul Mercator. Harta este, cum s-ar spune, cauza dar şi consecinţa dezvoltării cunoştinţelor geografice pentru că nici ea nu ar putea cîştiga în conţinut fără cercetarea geografică.

Prima hartă geografică cunoscută din Grecia antică a fost aceea a lui Anaximandru, aşa cum primul atlas geografic cunoscut a fost opera altui grec, din vremea Imperiului roman (Ptolemeu).

Pentru ca geografia ca ştiinţă a Pămîntulul să progreseze, pe lîngă realizarea de planuri mai trebuia încă ceva: cunoaşterea adevăratei forme a planetei şi aflarea mărimii sale. Iar primele realizări în această direcţie revin tot antichităţii greco-romane. A fost un mare progres

18

ideea lui Pitagora despre rotunzimea Pămîntului, dar mai ales dovezile concrete ale lui Aristotel şi Ptolemeu despre sfericitatea lui. "În sfîrşit, ingenioasa încercare a lui Eratostene de a măsura indirect globul pămîntesc,după unele observări făcute în valea Nilului, în apropierea tropicului, precum şi judicioasa metodă a lui Hiparb de a reprezenta faţa Pămîntului cu ajutorul unor proecţiuni geometrice, îndrumară grabnic geografia pe calea cea sigură a unei ştiinţe exacte", ajungîndu-se ca prin secolul al II-lea e.n. "dintre toate ştiinţele concrete, deslipite din vechea filozofie ioniană, geografia era cea mai înfloritoare".

Desigur că după aflarea formei şi mărimii Pămîntului, trebuia să urmeze descrierea, explicarea şi clasificarea fenomenelor geografice pentru a avea o ştiinţă geografică consacrată. Aceasta era însă mai greu, mult mai greu decît atunci cînd te ocupi numai de o serie de fenomene omogene,deoarece geografia prezintă o foarte mare complexitate. Şi chiar dacă pînă în pragul secolului nostru a dăinuit greutatea de organizare a ştiinţei noastre şi în unele privinţe mai dăinuie şi astăzi, în antichitatea greco-romană s-au elaborat primele lucrări de sinteză geografică (geografie generală), în care ce-i drept, descrierea este precumpănitoare.

Adăugînd la cele menţionate contribuţia vechilor greci şi a romanilor la lărgirea orizontului geografic, concretizate în lucrări de corografle (geografie regională), avem un tablou al locului pe care antichitatea greco-romană îl ocupă în istoria geografiei şl a descoperirilor geografice.

Dar înainte de a trece la prezentarea concretă a contribuţiilor vechilor greci şi romanilor la lărgirea orizontului geografic şi la dezvoltarea concepţiilor geografice considerăm utilă cunoaşterea condiţiilor concret istorice de realizare a acestor contribuţii. Iată de ce ne permitem o succintă incursiune în istoria antică a Greciei şi a Romei.

Grecia antică, denumire dată teritoriilor pe care s-a născut şi s-a dezvoltat societatea sclavagistă greacă, precum şi cultura materială şi spirituală a vechilor greci, a ocupat un loc de mare însemnătate în istoria antichităţii şi în istoria societăţii umane în general. Ea cuprindea, în afara părţii continentale din sudul Peninsulei Balcanice şi a insulelor din Marea Egee, ţărmurile Asiei Mici şi numeroase alte teritorii din bazinul Mării Mediterane şi al Mării Negre, unde vechii greci au întemeiat colonii. Condiţiile geografice ale acestor teritorii (apropierea de mare, ţărmuri lungi, golfuri adăpostite etc.) au favorizat foarte mult dezvoltarea măiestriei vechilor greci în navigaţie şi comerţ, care, alături de expediţiile militare şi de colonizări, au constituit principalele căi de lărgire a orizontului geografic.

Din timpuri străvechi teritoriul actual al Greciei era populat de triburi care nu vorbeau limba greacă, iar în Creta, după cum am văzut, fusese întemeiat la începutul mileniului al II î.e.n. un stat sclavagist destul de puternic, cu capitala la Cnossos. Între anii 2200 şi 2000 î.e.n. dinspre nord au venit primele triburi greceşti: aheii, care s-au stabilit în Pelopones, ionienii în Atica şi în nord-estul Peloponesului, eolienii în Tesalia şi în partea de mijloc a Greciei. Prin secolele al XII-lea şi al XI-lea î.e.n. dorienii invadează Grecia stabilindu-se în Pelopones şi obligînd celelalte triburi să migreze în insulele Mării Egee şi pe ţărmul Asiei Mici; aceştia sînt atraşi mai ales de vestita cetate Troia (Ilion) de pe ţărmul Asiei Mici, bogată în aur şi bronz şi pe cere o vor cuceri după zece ani de lupte grele (războiul troian).

Toate triburile menţionate erau cunoscute prin jurul anului 700 î.e.n. sub numele de eleni, iar teritoriul locuit de ei Elada, pentru ca romanii să-i numească mai tîrziu greci, de unde le-a rămas şi numele.

Perioada care a urmat primelor migraţiuni ale dorienilor este cunoscută în istorie sub numele de epoca homerică (sec.XII-VIII î.e.n.), despre orizontul geografic al vechilor greci din această epocă aflîndu-se informaţii în celebrele epopei Iliada şi Odiseea atribuite poetului epic Homer.

În secolele VIII-VI î.e.n. în Elada ia naştere statul, sub forma oraşului - stat sclavagist (polis). Este perioada în care a avut loc Marea colonizare greacă, în care timp orizontul geografic al vechilor greci se lărgeşte mult în bazinul mediteranean şi al Mării Negre. Începînd din această perioadă oraşele – state Sparta şi Atena se conturează treptat ca principalele centre ale societăţii sclavagiste greceşti. După războaiele medice (cu perşii), care au durat peste cinci decenii (500-

19

449 î.e.n.), oraşele greceşti şi mai ales Atena, cunosc o deosebită înflorire. Însă războiu1 peloponesiac (431-404 î.e.n.) dintre Sparta şi Atena, în urma căruia se instaurează hegemonia Spartei menţinută pînă în anul 371 î.e.n., cînd Teba ajutată de Atena înfrînge oştile spartane, slăbeşte polisurile greceşti. Aceste condiţii favorizează cucerirea treptată a acestora de către Macedonia.

Căutînd să rezolve criza economică şi socială a lumii greceşti, macedonenii, sub conducerea lui Alexandru Macedon (356-323 î.e.n.), dezlănţuie războiul împotriva statului persan, întemeind un imens Imperiu cuprins între Ind, Dunăre şi Nil şi în care se dezvoltă numeroase oraşe. După moartea lui Alexandru Macedon, pe ruinile acestui imperiu se formează cîteva regate independente cunoscute sub numele de state elenistice. Conflictele violente din oraşele greceşti, slăbirea forţei lor economice şi militare uşurează cucerirea şi transformarea Greciei antice într-o provincie romană (146 î.e.n.).

Ca şi Grecia, Italia a fost locuită din cele mai vechi timpuri. În jurul anului 2000 î.e.n. au venit din nord cîteva grupuri de triburi, numite mai tîrziu popoare italice: latinii, samniţii şi sabinii. Mai tîrziu, în partea de nord a rîului Tibru, se stabilesc etruscii: ei au constituit treptat oraşe-state, care s-au unit şi au făcut diferite cuceriri înspre nordul peninsulei. Cultura lor a fost influenţată de coloniştii oraşelor greceşti din sudul Italiei şi din Sicilia, aşezaţi aici încă de prin secolul al VIII-lea î.e.n. În acelaşi secol se înfiinţează şi cetatea Roma (753 î.e.n.), locuită de latini, sabini şi etrusci. La început regat, Roma devine republică sclavagistă în anul 509 î.e.n. Treptat, romanii îşi întind stăpânirea asupra întregii Italii, după lupte grele şi îndelungate cu etruscii, galii şi coloniştii greci.

Urmează războaiele punice (cu cartaginezii, 264-146 î.e.n.) în urma cărora Roma ajunge să stăpînească întregul bazin apusean al Mării Mediterane. Între timp republica sclavagistă romană transformă Macedonia (148 î.e.n,), Grecia (146 î.e.n.), Pergamul din Asia Mică (130 î.e.n.) în provincii romane.

Luptele intense pentru supremaţie, răscoalele sclavilor, ale sărăcimii şi ale popoarelor subjugate, slăbesc republica. Pentru a stăvili răscoalele şi pentru a continua cuceririle teritoriale - izvorul principal al bogăţiei şi puterii aristocraţiei romane, se instaurează dictatura militară, care devine o nouă formă de stat, imperiu. Imperiul sclavagist roman se extinde în continuare, anexîndu-şi Galia, Spania de nord, Siria, Egiptul, Dacia etc. şi cunoscînd cea mai mare înflorire în secolele I şi al II-lea e.n. Frămîntările interne şi atacurile repetate ale francilor, goţilor, perşilor etc. slăbesc însă treptat forţele imperiului, pentru ca în anul 395 acesta să fie împărţit în două: Imperiul Roman de Răsărit cu capitala la Constantinopol (Byzantium) şi Imperiul Roman de Apus cu capitala la Ravenna. Curînd însă, atacurile popoarelor migratoare, mai ales ale vizigoţilor şi hunilor, corelate cu răscoalele solarilor, ale coloniilor şi ale sărăcimii oraşelor, duc la decăderea economiei sclavagiste, provocînd prăbuşirea Imperiului Roman sclavagist de Apus (anul 476 e.n.). Astfel ia sfîrşit orînduirea sclavagistă, dezvoltîndu-se treptat orînduirea feudală.

În toată această perioadă a antichităţii greco-romane activitatea pe tărîmul geografiei a fost deosebit de intensă. Dacă vechii greci şi romanii nu au făcut prea multe descoperiri geografice în afara orizontului geografic cunoscut de popoarele mai vechi ale Orientului antic, în schimb ei au efectuat cercetări geografice de detaliu asupra ţinuturilor cucerite sau străbătute. Din vremea lor datează primele descrieri geografice propriu-zise, care au conturat încă de atunci geografia regională (corografie). La fel distingem lucrări de geografie generală în cadrul cărora un loc aparte 1-au avut cele de geografie matematică (mai ales forma, poziţia şi mişcările Pămîntului) şi de cartografie.

1. Descoperiri şi descrieri geografice regionale în antichitatea greco-romană.

În lărgirea orizontului geografic şi în acumularea de noi cunoştinţe geografice asupra Pămîntului, pentru timpurile mai vechi, o mare importanţă au avut-o expediţiile şi călătoriile pe mare (periple) şi pe uscat (periegheze), care au fost păstrate în legendele şi poemele aşa numitelor "timpuri eroice" şi în care, de multe ori, se conturează şi unele descrieri şi chiar concepţii geografice asupra Pămîntului.

20

Despre orizontul geografic al vechilor greci pînă la Marea colonizare aflăm informaţii mai ales în poemele epice Iliada Odiseea, atribuite lui Homer, cel mai mare poet epic grec; aceste lucrări sînt în legătură directă cu celebrul război troian.

În legenda Argonauţilor (probabil secolul al XIII-ea î.e.n.) se povesteşte despre călătoria corabiei Argo condusă de eroul Iason, care, plecînd din Tesalia în căutarea "lînei de aur", ajunge pină la Colhida (sudul Caucazului). Această străveche legendă este legată de expansiunea grecilor pe ţărmurile Pontului Euxin (Marea Neagră), adică în extremitatea lumii Orientale cunoscută atunci de greci.

Acţiunea Iliadei - epopee a virtuţilor războinice - ne înfăţişează un episod al luptei purtate de ahei pentru cucerirea cetăţii Troia (Ilion), desprinzîndu-se din cele 24 de cînturi unele informaţii asupra naturii şi populaţiei Asiei Mici. Dar informaţii mult mai cuprinzătoare, şi asupra unor ţinuturi mai întinse, apar în Odiseea, în care, printre altele, este descrisă călătoria lungă şi plină de peripeţii a lui Odiseu (Ulise), regele insulei Itaca, unul dintre eroii vestiţi ai războiului troian. Apar aici unele informaţii geografice despre diferite ţinuturi ale Mării Mediterane, în special asupra ocupaţiilor şi moravurilor specifice societăţii gentilice din acele timpuri.

Informaţiile cuprinse în Odiseea, ne formează o imagine asupra pătrunderii iniţiale a grecilor în bazinul occidental al Mediteranei unde aveau să se şi stabilească. Cei doi monştri din mitologia greacă menţionaţi în Odiseea, Soylla şi Charybda, care străduiau un loc, de trecere primejdios, au fost identificaţi ulterior cu stîncile, care limitează Strîmtoarea Messinei.

Rezultă din aceste izvoare că orizontul geografic al vechilor greci cuprindea încă în secolul al VIII-lea î.e.n. bazinul Mării Mediterane şi al Mării Negre.

Această limitare a orizontului geografic, nu a permis vechilor învăţaţi greci, aşa cum vom vedea mai tîrziu, să ajungă de la început la păreri veridice despre globul terestru şi despre continentele care-1 compun, distingînd atunci existenţa a numai două continente - Asia în est şi Europa în vest, denumiri preluate de la fenicieni; Africa era concepută în acea perioadă ca făcînd parte din Asia, pentru ca mai tîrziu să fie considerată ca un continent aparte sub numele de Libia (nordul Africii) la greci şi.apoi de Africa la romani.

Marea colonizare greacă, începută încă din secolul, al VIII-lea î.e.n şi care durează pînă în al VI-lea secol î.e.n. a avut un important rol în lărgirea orizontului geografic al vechilor greci. Coloniştii greci, mai ales ionienii din Asia Mică (oraşele Milet, Efes ş.a.), au cuprins în orizontul lor geografic un vast teritoriu. Spre nord ei au atins ţărmurile Propontidei (Marea Marmara), ţărmurile Helespontului (Dardanelele) şi bazinul Pontului Euxin (Marea Neagră); spre vest Italia de sud şi Insula Sicilia (Grecia Mare), sudul Franţei şl ţărmurile Peninsulei Iberice, iar spre sud Egiptul şi Libia. În aceste ţinuturi, vechii greci întemeiază numeroase oraşe - colonii, unele dintre ele avînd să cunoască o deosebită înflorire comercială şi culturală.

Pe ţărmurile Dobrogei coloniştii milesieni întemeiază în secolul al VII-lea î.e.n. oraşul Tomis (azi Constanţa) şi oraşul – stat sclavagist Histria pe malul lacului Sinoe, pe atunci golf al Mării Negre, aşa cum în secolul următor dorienii aveau să întemeieze colonia Callatis (azi Mangalia) pe acelaşi ţărm dobrogean. Tot pe ţărmurile Pontului Euxin, la gurile Nistrului şi Niprulul grecii întemeiază coloniile Tyras şi Olbia, iar în Peninsula Crimeea oraşul Chersones (azi Sevastopol), ca şi oraşul Panticapaeum (azi Kerci) pe malul vestic al Strîmtorii Kerci şi Phanagoria la gurile rîului Hypanis (Kuban). Grecii au cunoscut şi au explorat totodată ţinuturile cuprinse între Dunăre (Istros) şi Don (Tunsis) pe care le-au numit Sciţia.

Cam prin anul 650 î.e.n. grecii s-au instalat în Trinacria, insula "triunghiulară" (Sicilia) unde au întîlnit pe fenicieni şi au întemeiat oraşele Messana (Messina de azi) şi Siracuza; în sudul Italiei întemeiază colonia Cumae şi oraşele Neapole, Tarentum, Sibaris şi Crotona, iar în Corsica, Alalia azi Aleria. În secolul al VI-lea î.e.n. ionienii au întemeiat colonia Massalia (azi Marsilia) pe ţărmul sudic al Franţei.

Pe coasta africană grecii întemeiază colonia – oraş Cyrene, cere avea să devină capitala unui stat al cărui nume, Cirenaica, a derivat din cel al oraşului. În Egipt el pătrund pe gurile Nilului.

21

Încă din timpul Marei colonizări, dar mai ales în secolele următoare, numeroşi învăţaţi greci, de regulă ionieni, străbat ţinuturile colonizate, asupra cărora dau diferite informaţii de natură geografică. De la aceştia ne-au rămas cele dintîi descrieri cu adevărat geografice (corografie). Autorii acestor prime corografii, numite şi periodos-uri (descrieri ale Pământului) au fost logografii, nume sub care sînt cunoscuţi istoricii primelor timpuri ale Greciei, între care cel mai mare a fost Herodot.

Prima descriere a pămînturilor cunoscute de vechii greci (oicumena) este cuprinsă în lucrarea Descrierea Pămîntului a istoricului şi geografului Hecateu din Milet (540-479 î.e.n.); lucrarea acestuia, care marchează începuturile geografiei regionale, conţine date geografice, etnografice etc. despre Europa între ţărmurile Franţei şi Marea Caspică, Orientul Apropiat şi Mijlociu şi despre Africa de nord.

Cele mai preţioase descrieri geografice ale timpului apar însă în Istoriile (în 9 cărţi) lui Herodot (aprox.494-425 î.e.n.), originar din oraşul Halicarnas (Asia Mică) şi denumit "părintele istoriei". El a călătorit foarte mult, străbătînd Egiptul, Tirul, Palestina, Asiria, Persia, Colhida, Sciţia, Tracia etc. În lucrarea lui, Herodot aduce informaţii exacte despre relieful, clima, hidrografia, populaţiile şi oraşele ţinuturilor străbătute şi mai ales despre Egipt şi Sciţia. Important de reţinut este faptul că marele istoric şi geograf grec se bizuie în primul rînd pe observaţiile sale directe, iar ştirile culese de la alţii le trece întotdeauna prin spiritul său critic. "Datoria mea, scria Herodot, este să reproduc cele ce se apun, dar acestor lucrări nu sînt cîtuşi de puţin silit să le dau crezare; cuvîntul scris acum să-mi fie călăuză de-a lungul întregii mele lucrări". Iar în altă parte: "Cele mai de sus, văzute cu ochii mei, le pot spune despre perşi fără să greşesc".

Descrierea Sciţiei şi a popoarelor care se aflau acolo, este prima care a ajuns pînă la noi. Descrierea rîurilor de aici o începe cu Istros (Dunărea) despre care spune că străbate toată Europa şi îşi are izvorul la celţi. Dă de asemenea informaţii despre Rypanis (Bug) şi despre Borysthenes (Niprul), pe al cărui curs inferior (malul stâng) se afla regiunea împădurită Hilea. Pînă la Hilea trăiau sciţii agricultori, iar dincolo de ea - sciţii nomazi. Dincolo de ţara sciţilor, la est de Tanais (Don), trăiau sarmaţii. Despre Marea Caspică credea în mod just că este închisă.

Informaţii despre sciţi apar şi la Hipocrat din Kos (aprox.460-375 î.e.n.). Către sfîrşitul secolului al V-lea î.e.n. sînt de remarcat şi călătoriile lui Ktesias prin Asiria, Persia şi India.

Participînd în anul 40l î.e.n., ca membru al corpului de mercenari greci, la expediţia persanului Cirus cel Tînăr împotriva fratelui său Artaxerxe al II-lea, istoricul grec Xenofon (aprox. 430-355 î.e.n.) a fost unul din conducătorii corpului de l0.000 de mercenari greci la retragerea lor spre patrie. Peripeţiile acestei campanii şi regiunile străbătute sunt descrise în lucrarea sa memorialistică Anabasis, devenită celebră. Aici se dau informaţii despre natura şi populaţiile diferitelor regiuni (Asia Mică, Siria, Mesopotamia, Armenia etc.) străbătute de mercenarii greci pînă la sosirea lor în Trapezunt (Trebizonda), colonie greacă întemeiată de oraşul Sinope încă de la mijlocul secolului al VIII-lea î.e.n.

Perioada care începe cu Alexandru Macedon (356-323 î.e.n.), cunoscută în istorie sub numele de perioada elenistă (secolele IV-II î.e.n.) se caracterizează prin extinderea orizontului al greco-macdonienilor atît spre Orient, cît şi spre Occident, armatele lui Alexandru Macedon au străbătut Peninsula Balcanică pînă în teritoriile de la gurile Dunării locuite de geţi, au ajuns în Asia pînă în India şi în Africa, unde au cucerit Egiptul, pînă în oaza lui Amon (Siuah). Din timpul acestor expidiţii greco-macedoniene n-au rămas descrieri veridice despre ţinuturile străbătute; excepţie face într-o anumită măsură descrierea generalului Nearchos trimis de Alexandru să dezlege problema căii maritime dintre India şi Asia Mică. Flota condusă de Nearchos a navigat de-a lungul ţărmurilor Asiei de sud, de la gurile Indului (Caraci) pînă la gurile Eufratului (325-324 î.e.n.), reeditînd în parte călătoria făcută mai înainte, în anul 328 î.e.n, de Skilax din Carianda în Marea Roşie şi Oceanul Indian, dar care călătorise şi în Marea Mediterană pătrunzînd chiar în Oceanul Atlantic pînă la Insula Kerne. Descrierile făcute de Nearchos în jurnalul său de bord despre vegetaţia, fauna şi populaţiile întîlnite pe litoralul oceanului au ajuns la noi datorită unei lucrări de mai tîrziu a lui Arrianus (sec.II e.n.).

22

Pentru secolul al IV-lea î.e.n. mai sînt de semnalat călătoria lui Euthymenes din Massalia în lungul ţărmului atlantic al Africii pînă în dreptul gurilor Senegalului, dar mai ales călătoria lui Pytheas, una din cele mai importante ale antichităţii greco-romane.

Pytheas, originar din Massalia, a efectuat călătoria sa în apele Atlanticului, după unele aprecieri, între anii 325-320 î.e.n. Probabil că obiectivul iniţial al expediţiei era să curme monopolul cartaginez al comerţului atlantic, însă caracteristica particulară a călătoriei lui Pytheas este că a îndeplinit în egală măsură un scop ştiinţific. Fiind un bun astronom, Pytheas a observat că Steaua polară nu se află exact deasupra Polului Nord şi a calculat latitudinea Massaliei cu ajutorul gnomonului. În afară de aceasta el a făcut interesante descoperiri geografice, fiind primul explorator al unor ţinuturi din apropierea cercului polar de nord.

Despre traseul urmat de Pytheas aflăm informaţii în lucrările unor învăţaţi de mai tîrziu, între care Dicearh, Strabo, Pliniu şi alţii. El a pătruns prin "Coloanele lui Hercule" în Atlantic şi navighează de-a lungul coastei apusene a Peninsulei Iberice, ajungînd apoi la extremitatea vestică a Peninsulei Bretania. De aici trece prin Canalul Mînecii şi debarcă pe ţărmul unei peninsule muntoase (Cornwall), aparţinînd unei mari insule pe care a numit-o, primul, Bretania. După ce determină poziţia matematică a insulelor bogate în cositor Cassiteride, străbate Marea Irlandei ajungînd în nordul Scoţiei. De aici întreprinde celebra sa călătorie în apele nordice ajungînd pînă la o insulă care „se afla la şase zile de drum spre miazănoapte de Bretania şi aproape de Marea Îngheţată” şi care a intrat mai tîrziu în istoria descoperirilor geografice sub numele de Ultima Thule. Acest pămînt arctic a fost diferit localizat de istoricii geografiei: unii au presupus că ar fi vorba de Islanda, alţii de Insulele Shetland şi, în fine, alţii au identificat-o chiar cu părţile vestice ale Scandinaviei.

În secolul al III-lea î.e.n. explorările şi descrierile geografice cunosc un oarecare regres, mai ales în direcţia exactităţii informaţiilor date asupra unor ţinuturi mai depărtate. Bunăoară, deşi Herodot apreciase cu două secole în urmă că Marea Caspică este închisă, Patrocle, cîrmuitor al unei regiuni de lîngă Marea Caspică (285-280 î.e.n.), considera această mare ca un "golf" al Oceanului Nordic ("Scitic") „părere care s-a menţinut în literatura geografică pînă prin secolul II e.n., cînd a fost infirmată de Ptolomeu. Pentru începutul secolului al III-lea î.e.n., sunt însă de remarcat călătoriile în India ale lui Megasthenes, în urma cărora lasă cîteva informaţii veridice despre valea Gangelui, dens populată, şi despre uriaşul lanţ de munţi Imai (Himalaia) din nordul cîmpiei.

Perioada romană a exploarărilor şi descrierilor geografice se afirmă mai ales între secolul al II-lea î.e.n. şi secolul al II-lea e.n. Însă şi acum numeroşi exploratori, geografi, istorici şi astronomi, au fost greci.

Romanii au continuat să lărgească orizontul geografic, în principal pe calea expediţii1or armate şi cu deosebire în perioada imperiului; dacă grecii deschiseseră calea spre ţările Orientului, romanii, au fost aceia, care au lărgit orizontul geografic al lumii mai mult spre părţile de nord, de vest şi din interiorul Europei. Ei au desăvârşit descoperirea Europei Occidentale şi Centrale, au înaintat în Dacia şi în Europa răsăriteană, pe care Ptolomeu o va numi Sarmaţia, dar în vremea lor s-au întreprins expediţii şi în Asia (Arabia, India), în Africa, de-a lungul ţărmurilor nordice, în Sahara şi în bazinul Nilului.

Legaţi mai mult de viaţa continentală, deşi nici navigaţia maritimă nu le-a fost străină, mai ales în Marea Mediterană, romanii au pătruns adînc în ţările cucerite pentru a le cunoaşte şi a le exploata mai bine. De aceea adeseori expediţiile armate ale romanilor erau însoţite de oameni de ştiinţă care aveau sarcina să exploreze şi să descrie pămînturile necunoscute. O altă cale de lărgire a orizontului geografic a fost aceea a comerţului, deseori armatele romane neavînd de făcut altceva decît să desăvîrşească opera începută de negustori.

Acestea explică în bună măsură marea dezvoltare pe care o cunoaşte atît geografia regională (coregrafia) şi cartografia la romani, ambele cu un caracter mai practic decît la vechii greci, cît şi geografia generală, Strabo şi Ptolomeu (greci amîndoi) fiind cei mal mari geografi nu numai din vremea Romei antice, dar şi din întreaga antichitate greco-romană.

Pînă în secolul al II-lea î.e.n., orizontul geografic al romanilor era destul de restrîns. Ei

23

cunoşteau în afară de Peninsula Italică, insulele din Marea Mediterană, Peninsula Iberică; "ei au desăvîrşit descoperirea podişului Meseta, a munţilor Pirinei şi a bazinelor marilor fluvii care izvorăsc din aceşti munţi, şi anume: Anis (Guadiana), Tagus (Tago), Durius (Duero) şi Iberus (Ebru)". Tot pînă în acea perioadă romanii cercetaseră trecătorile Alpilor, ca şi Galia de sud, Podişul Central, bazinul Rhinului etc.

Pentru secolul al II-lea î.e.n. sînt remarcabile descrierile lui Polibiu (203-118 î.e.n.), scriitor grec originar din Megalopolis (Arcadia). Principala sa operă, Istorii, în 40 de cărţi, din care s-au păstrat primele 5, iar din celelalte numai fragmente, cuprinde şi unele informaţii despre natura şi populaţiile lumii cunoscute în acea vreme, inclusiv cetăţile pontice ale ţărmului românesc. În timp ce era ostatic la romani, Polibiu conduce o expediţie maritimă de recunoaştere în apele Atlanticului, de-a lungul coastelor africane, dar nu sînt date certe asupra limitei sudice pe care a atins-o.

Tot în această perioadă (anul 125 î.e.n.) Elius Gallus conduce o expediţie romană în Arabia, înaintînd pînă în Yemen, iar Eudox din Cyzicus, navigator grec în serviciul suveranilor Alexandriei, întreprinde o călătorie din Egipt în India prin Marea Roşie şi alta pornită din Cadiz (Spania) tot spre India, ocolind ţărmurile africane; nu se ştie însă pînă acum dacă a efectuat în întregime acest periplu african.

În secolul I î.e.n., orizontul geografic al romanilor se lărgeşte mult, în această direcţie un rol însemnat revenind campaniilor lui Gaius Iulius Cezar (l00-44 î.e.n), mare general, om de stat şi scriitor roman. Lucrările sale De bello galico (Despre războiul cu galii) şi De bello civili (Despre războiul civil) sînt opere istorice şi literare de valoare. În prima apar informaţii despre natura şi populaţiile ţinuturilor străbătute de expediţia romană sub conducerea lui, mai ales cu privire la Galia, informaţii mai complete decît cele date anterior de negustorii şi exploratorii massalioţi. Pentru prima oară după Pytheas, Cezar pătrunde şi în Bretania, în valea rîului Tamesis (Timisa), aflînd acolo despre insula Hibernia (Irlanda).

Pe de altă parte se înregistrează acum şi călătoria lui Hippalus din Africa de nord-est pînă în India, importantă prin faptul că este primul explorator cunoscut care foloseşte musonul de sud-vest în acest scop. Pentru perioada care marchează trecerea între cele două ere calendaristice ale omenirii sînt de semnalat şi expediţia romană condusă de Lucius Cornelius Balbus (anul 19 î.e.n.), prima care pătrunde în Sahara spre sud pînă la oaza Germa din grupul de oaze Fezzan, expediţia lui Septimius Flaccas în Libia şi Etiopia şi a lui Iulius Maternus în "ţara etiopiană Agisymba", considerată de adepţii lui Ptolemeu drept limita extrernă de sud-vest a lumii locuite. Tot acum, Strabo (63 î.e.n. - 17 e.n.), geograf şi. istoric grec, călătoreşte în Asia Mică, Siria, Italia şi Egipt, impresiile culese de el personal, împreună cu ştirile geografice aflate de la alţii, fiind sintetizate în lucrarea sa principală Geografia (17 cărţi), în această lucrare sînt tratate însă, aşa cum vom vedea, şi unele probleme de geografie generală. Geografia lui Strabo nu depăşeşte în nord paralela de 54°; ea coboară spre sud pînă în golfurile Persic şi Arabic, în timp ce, în est ea cuprinde Asia din China pînă în Europa la Tanais (Don) precum şi Africa din Egipt pînă în Libia.

În secolul I e.n. învăţatul roman Pomponius Mela scrie un tratat de geografie în limba latină, De situ orbie (Despre alcătuirea Pămîntului), în care dă informaţii despre natura şi populaţiile din diverse ţinuturi, interesante fiind cele privitoare la ţărmurile Mării Nordului. Tot în secolul I e.n. romanii extind cercetarea Bretaniei, iar Pliniu cel Bătrîn (Caius Plinius Secundus) (23 sau 24 - 79) consacră geografiei cărţile 3, 4, 5 şi 6 în lucrarea sa Istoria naturală; el dă, printre altele, primele ştiri despre Marea Baltică, socotită ca o parte a oceanului nordic, în timp ce Scandinavia este considerată insulă. Interesul romanilor pentru aceste regiuni (Iutlanda, Scandinavia) era legat de prezenţa chihlimbarulul, la mare preţ în antichitate.

Pentru mijlocul secolul I e.n., istoria consemnează un jurnal de bord al unui grec, care a realizat periplul Mării Eritreice; lucrarea a fost atribuită iniţial, în mod eronat, lui Arrianus, fapt petru care istoricii denumesc pe adevăratul autor anonim al Periplului - Pseudo – Arrianus. În lucrare apar informaţii despre ţărmurile acestei mări şi chiar privitoare la unele regiuni asiatice mai îndepărtate şi la ţărmurile estice ale Africii pînă la latitudinea Insulei Zanzibar.

24

Mai tîrziu, celebrul istoric Tacit (Publius Cornelius Tacitus) (aprox. 55-120) se înscrie şi printre.primii geografi şi etnografi, mai ales prin lucrarea sa Germania, în care descrie triburile care trăiau la răsărit de Vistula (venezi, fini).

Claudius Ptolemeu, grec din Alexandria (sec. al II-lea e.n.), cel mai mare cartograf al antichităţii şi autorul unei Geografii, care şi-a păstrat autoritatea în tot evul mediu, aduce numeroase ştiri despre Europa, deşi unele confuze, şi mai ales despre Europa răsăriteană, pe care o numeşte, ca şi Pomponius Mela, Sarmaţia: în aceeaşi lucrare, Ptolemeu corectează unele informaţii ale scriitorilor mai vechi privitoare la Marea Caspică, China etc., deşi unele confuzii şi erori persistă încă şi în descrierile sale. De fapt, lucrarea lui "este o geografie scrisă pentru a construi o hartă. După ce ai construit harta şi ai trecut pe ea toate numirile de oraşe, ape, munţi, insule, lacuri şi popoare, nu mai ramîne nimic, dar nimic, din opera acestui geograf".

Ca şi la precedesorii săi (Herodot, Strabo, Arrianus, Pliniu cel Bătrîn etc.) la Ptolomeu apar informaţii despre teritoriul patriei noastre, analizate în studiul lui C.Brătescu.

2. Geografia generală în antichitatea greco-romană

Concomitent şi uneori ca urmare a lărgirii orizontului geografic, învăţaţii greci şi romani din antichitate au abordat şi probleme de geografie generală, acum conturîndu-se pentru prima oară o gîndire geografică, în care aveau să-şi găsească germenii viitoarele ştiinţe geografice de ramură. Semnificativ este faptul că primele şi unele dintre cele mai importante rezultate obţinute în această direcţie au aparţinut preocupărilor de geografie matematică (forma şi poziţia Pămîntului în Univers) şi de cartografie: aceasta pentru că geografia s-a dezvoltat la început în strînsă legătură cu astronomia şi că pe lîngă orientarea după astre a celor care întreprindeau călătorii lungi erau tot atît de utile reprezentările cartografice ale itinerariilor urmate şi ale ţinuturilor intrate în orizontul geografic. N-au lipsit însă nici alte preocupări, privind învelişurile Pămîntului şi mai ales populaţiile şi activităţile acestora.

Ţinînd seama de influenţa pe care cultura Orientului a exercitat-o asupra grecilor, nu este de mirare că ştiinţa la greci şi, o dată cu aceasta, primele cunoştinţe de geografie au apărut în oraşele greceşti din Asia Mică - Efes, Milet etc. La învăţaţii greci din aceste oraşe au apărut, începînd cam prin secolul al VII-lea î.e.n., primele concepţii materialiste naive, spontane, care aveau să stimuleze dezvoltarea unei ştiinţe geografice la ionieni. Thales din Milet (aprox. 625-550 î.e.n.) a elaborat la greci prima teorie materialistă asupra naturii, potrivit căreia o materie determinată, apa, ar fi izvorul prim şi substanţa tuturor lucrurilor din natură. Un alt reprezentant al şcolii din Milet (Ionia), Anaximandru (aprox.610-546 î.e.n.), autor şi al primei hărţi geografice din Grecia antică, considera că principiul lumii este materia determinată şi infinită (apeiron), în timp ce Anaximene (aprox.585-525 î.e.n.), ultimul reprezentant al Şcolii din Milet, considera aerul ca element determinant; la acesta din urmă aerul prin îndesire naşte ceva mai concret - vîntul, iar condensarea vîntului naşte ceva şi mai concret - apa etc. În bună parte, datorită acestor trei învăţaţi ionieni s-a putut ajunge la formularea primelor noţiuni de geografie generală privind mai ales forma, dimensiunile şi poziţia Pămîntului în spaţiu.

Începînd cu secolul al V-lea î.e.n., cei care au dus mai departe ştiinţa şi în legătură cu aceasta dezvoltarea cunoştinţelor geografice au fost cu unele excepţii învăţaţii greci din Atena şi din coloniile grecii din sudul Peninsulei Italice şi din Sicilia (Grecia Mare). Ca şi la ionieni, filozofii materlalişti, ducând mai departe concepţiile privind structura materiei, au exercitat o mare influenţă asupra cunoaşterii şi înţelegerii anumitor fenomene geografice. Anaxagora (500-428 î.e.n.), originar din Clazomene (Asia Mică), dar care a lucrat la Atena, considera că deosebirile dintre lucruri se datoresc amestecării în proporţii diferite a unor părticele materiale eterogene, invariabile calitativ şi divizibile la nesfârşit,cunoscute sub denumirea aristotelică ulterioară de homeomerii. La rîndul său, Empedocle (490-450 î.e.n.), filozof materialist grec din Agrigent (sudul Siciliei) punea la baza tuturor fenomenelor naturii patru elemente materiale necreate, indestructibile şi imuabile: focul, aerul, apa şi pămîntul.

Dar toate aceste principii sînt simple entităţi abstracte. Ideea de cauzalitate este încă vagă, deoarece, cum aprecia S. Mehedinţi, calităţile apei, aerului, focului şi materiei solide, la

25

care se gîndesc învăţaţii acestei perioade, sînt capabile de tot felul de transformări, după nevoile ipotezelor lor.

Cele mai importante concepţii materialiste din această perioadă sînt cele asupra atomilor, elaborate de Leucip şi Democrit. Leucip (500-440 î.e.n.) afirmă caracterul universal al principiului cauzalităţii şi formulează pentru prima dată filozofia antică teoria despre atomi, în continuă mişcare şi din a căror combinaţie iau naştere toate lucrurile. Elevul lui, Democrit (460-370 î.e.n), originar din oraşul Abdera (Tracia), dezvoltă concepţia atomistă, după concepţia lui lumea fiind formată din atomi şi vid, atomii fiind părticele de materie, practic imperceptibile, necreate, eterne, indivizibile, lipsite de structură, invariabile şi aflate în continuă mişcare.

În legătură cu aceste concepţii materialist-naive s-au formulat în antichitatea greco-romană numeroase idei de geografie generală, unele dintre ele constituind, după cum vom vedea, cuceriri de mare importanţă în conturarea şi dezvoltarea ştiinţei noastre.

3. Forma, mărimea, poziţia în Univers şi mişcările Pământului în concepţiile învăţaţilor din antichitatea greco-romană.

Primele idei ale învăţaţilor ionieni despre forma Pământului nu s-au diferenţiat prea mult de reprezentările popoarelor Orientului Antic. Thales credea că Pămîntul ar pluti pe apă ca un talger plat, deasupra cerului fiind tot apă. Anaximandru susţinea că aerul şi focul sînt sfere în mijlocul cărora stă în echilibru Pămîntul cu o formă de disc. Înaintea acestora, Homer îşi închipuia Pămîntul redus la un uscat de forma unui disc înconjurat de un mare fluviu - Oceanul; în mijlocul acestui uscat se afla Olimpul, cel mai înalt munte din Grecia, situat în Tesalia, considerat ca lăcaş al zeilor din mitologia greacă. La fel credea şi Herodot.

Este lesne de înţeles că atîta timp cît nu se cunoştea forma reală a Pămîntulul, geografia generală nu putea progresa, chiar dacă începuseră unele ridicări de planuri (Anaximandru ş.a.). Pentru ca geografia să progreseze, în afară de ridicarea de planuri era nevoie şi de cunoaşterea adevăratei forme a planetei şi a mişcării sale exacte. Naivităţile din perioada ioniană privind forma de disc a Pamîntului constituia o piedică fundamentală atît pentru dezvoltarea cartografiei cît şi pentru însăşi constituirea geografiei ca ştiinţă exactă. "Cearcă numai o clipă a proiecta pe faţa plană a unui disc fenomenele geografice, şi îndată tot edificiul geografiei moderne s-ar surpa, căci, toate relaţiile dintre fenomenele telurice, atîrnă mai întâi de forma sferoldală a Pămîntului, începînd cu distribuirea temperaturii, vînturile, ploile, curenţii, vegetaţia…..şi sfîrşind cu fenomenele antropogeografice".

De aceea ideea lui Pitagora (aprox. 580-500 î.e.n.), matematician şi filozof grec, originar din Samos, privind rotunzimea Pămîntului, a constituit "cea dinţii piatră din temelia geografiei ştiinţifice". Dar ideea lui Pitagora nu era suficientă, deoarece ea nu se baza pe probe, ci pe o speculaţie a filozofiei sale idealiste: dacă sfera este forma ideală, atunci Pămîntul creat de zei trebuie să aibă aceasta formă. Ea nici nu a fost luată în seamă de filozofii vremii. Trebuia o dovadă concretă şi aceasta a fost adusă în secolul al IV-lea î.e.n. de Aristotel, cel mai mare învăţat al antichităţii: pentru că Pămîntul este rotund, spunea el, cel care se deplasează spre nord sau spre sud observă cum se schimbă configuraţia boltei cereşti, unele stele coborînd sub orizont şi apărînd altele în locul lor; pentru că Pămîntul este sferic, adaugă Aristotol, atunci şi umbra lui pe Lună, în timpul eclipselor, trebuie să fie tot rotundă.

Aristotel (384-322 î.e.n.), numit şi Stagiiritul, după oraşul său natal Stagira, filozof grec, "cel mai mare gînditor al antichităţii" (K.Marx), "mintea cea mai universală" dintre vechii filozofi greci (Fr. Enghels), numit şi secretar al naturii, a sintetizat în opera sa ansamblul cunoştinţelor filozofice dobîndite de greci pînă la sfîrşitul secolului al .IV-lea î.e.n. şi a pus bazele multor ramuri noi ale ştiinţei. Creator de şcoala filozofică, al cărei punct de plecare îl constituia recunoaşterea primordialităţii naturii faţă de cunoaştere, cu o activitate ştiinţifică multilaterală. Aristotel, prin proba dată de el despre sfericitatea Pământului, a uşurat mult înţelegerea formei celorlalte învelişuri ale Pământului şi face pasul decisiv pe calea observării ştiinţifice. Abia cu această probă care a condus la prima cunoştinţă geografică exactă (S.

26

Mehedinţi), s-a înţeles că rotunzimea orizontului este un fapt geometric şi nu fiziologic, acesta fiind un pas important în direcţia descrierii exacte. Este drept însă, că, aşa cum vom vedea, această mare descoperire 1-a condus pe Aristotel la unele erori privind mişcarea şi poziţia Pămîntului în Univers, care nu pot însă diminua valoarea acestui mare enciclopedist în conturarea temeliilor ştiinţifice ale geografiei.

La dovezile aduse de Aristotel asupra rotunzimii pămîntului, s-au adăugat ulterior şi altele. Pliniu aduce dovada corăbiei, care, îndepărtîndu-se de ţărm, îi dispare întîi corpul şi apoi catargul, întărită mai tîrziu de Ptolemeu: cînd plutim spre munţi sau spre alte locuri înalte, spunea acesta din urmă, vedem aceste lucruri ca şi cum ar ieşi din mare, ele fiind ascunse pînă atunci de curba suprafeţei apei.

Cu privire la materia din care este alcătuită lumea, Aristotel o considera de două feluri: materia sublunară, cea dintre Pămînt şi Lună, care se prezintă sub formă solidă, lichidă, gazoasă şi o substanţă foarte fină, flogistonul, şi materia supralunară, de dincolo de Lună, invariabilă şi eternă. Această absolutizare metafizică a domeniilor lumii materiale, a condus pe Aristotel la ideea că materia solidă şi lichidă, fiind mai grea, tinde spre centrul Pămîntului, în timp ce aerul şi flogistomul, fiind mai uşoare, tind a se îndepărta de centrul Pământului; potrivit acestei păreri ar rezulta că toată materia schimbătoare şi mai grea s-a adunat în regiunea sublunară şi că astfel universul nu poate avea decît un singur centru.

De aici, şi mai ales din asimilarea Pămîntului cu formă geometrică perfectă a sferei, cea mai puţin potrivită pentru mişcarea înainte, a rezultat marea eroare aristotelică a geocentrismului, concepţie neştiinţifică, potrivit căreia Pămîntul, considerat ca un corp imobil, este situat în centrul Universului, în jurul lui învîrtindu-se Soarele, planetele şi toţi ceilalţi aştri. În această direcţie Aristotel face un pas înapoi faţă de Pitagora, care considera că Terra are o mişcare de revoluţie, adică da ocol "Focului Central" împreună cu cele 5 planete cunoscute atunci. Opusă concepţiei geocentrice a fost mai ales teoria lui Aristarh din Samos, astronom grec de la sfîrşitul secolului al IV-lea şi începutul secolului al III-lea î.e.n. Acesta elaborează un sistem planetar în care presupune că Pămîntul se roteşte în jurul Soarelui, fiind un precursor antic al sistemului heliocentric fundamentat ştiinţific abia în secolul al XVI-lea de astronomul polonez Copernic. Concepţia geocentrică rămîne însă dominantă în antichitate, fiind susţinută şi de alţi învăţaţi (Strabo, Ptolemeu etc.), aşa cum se va menţine dominantă şi în mai tot evul mediu.

4. Măsurători ale dimensiunilor Pămîntului. Dezvoltarea cartografiei

După ce forma Pămîntului a fost cunoscută, cu gradul de relativitate impus de nivelul general al cunoaşterii antice, rămîneau să fie cunoscute exact formele şi dimensiunile particulare ale diferitelor mase şi fenomene care compun învelişurile Pămîntului. Dar pentru aceasta era necesară găsirea unei unităţi de măsură comună care să permită o raportare a părţilor la întreg; aceasta nu putea fi decît însăşi mărimea totală a planetei (S.Mehedinţi). Tot Aristotel este acela care a dat o primă probă concretă despre dimensiunile relativ mici ale Pămîntului. "Sînt stele care le vezi în Egipt şi Cipru, spunea Aristotel, dar nu le mai vezi în ţările nordice. Din contra, alte stele se văd mereu în ţinuturile nordice, dar apun, cînd le priveşti din ţările pe care le-am amintit (Egipt, Cipru). Asta dovedeşte că sfera lui nu e mare, căci altfel, nu s-ar vedea schimbări atît de însemnate, pentru o mutare în spaţiu atît de mică". Însă prima măsurătoare mai exactă a unui arc de meridian, cel dintre Siene şi Assuan de pe valea Nilului, pe baza căreia s-au putut calcula lungimea meridianului şi mărimea Pământului, a fost efectuată de Eratostene în secolul al III-lea î.e.n. Lungimea meridianului a fost stabilită de Eratostene la 252.000 stadii, adică 39.000 km, foarte apropiată de cea reală (39.800 km). În secolul IV-lea î.e.n. şi Eudoxus din Knidos încercase măsurarea distanţe unghiulare între două puncte situate pe acelaş meridian.

Calcularea dimensiunilor Pămîntului (raza, circumferinţa, suprafaţa, volumul), corelată cu stabilirea formei, au permis şi o localizare mai exactă decît orientarea după vechile periegheze şi periple. Determinerea latitudinii prin gnomonul-scafă, superior vechilor orientări, avea încă un grad de relativitate avansat, mai ales în stabilirea longitudinii. Oricum, antichitatea greco-romană marchează în această direcţie un început valoros, a dărui dezvoltare se corelează

27

strîns cu dezvoltarea cartografiei. După cum s-a arătat, lui Anaximandru i se atribuie întocmirea primei hărţi (550 î.e.n.),

care schiţa sumar doar o mică parte a suprafeţei planetei noastre. Informaţii despre harta lui Anaximandru, întocmită pe o placă de aramă, aflăm doar din critica pe care i-o vor face mai tîrziu Herodot şi Aristotel, deoarece harta lui nu s-a păstrat. În mijlocul Pămîntului, reprezentat sub formă de disc, este trecută Mediterana, care taie uscatul în două părţi: la nord era aşezată Europa, iar la sud Libia (Africa de Nord) şi Asia. Pe la "Coloanele lui Hercule" această mare comunica cu Oceanul, desenat ca un fluviu care înconjura tot uscatul. Asemănătoare era şi harta lui Hecateu, ca şi aceea a lui Herodot (sec.V î.e.n.).

Cunoaşterea formei exacte a Pămîntului a permis reprezentări tot mai exacte ale feţei lui. Dar, în continuare, aceste reprezentări cuprindeau un orizont limitat la bazinul Mediteranei. În secolul al IV-lea î.e.n., Dicearh, discipol al lui Aristotel, trasează pentru prima dată pe harta ca un fel de paralelă care împărţea oicumena în două, numită de el diafragmă şi care corespunde aproximativ cu paralela nordică de 36°. Acest ecuator mediteranean a fost împărţit în stadii (1 stadiu - 177.6 m). Perpendicular pe această paralelă Dicearh a trasat şi un fel de meridian, aceste două linii intersectîndu-se în Insula Rodos. Dicearh rămîne astfel înscris în istoria geografiei mai ales prin faptul că încearcă pentru prima oară schiţarea unui sistem de referinţe pentru calcularea coordonatelor. Un loc mai important în această direcţie revine însă lui Eratostene (275-195 î.e.n.), matematician, astronom şi filozof grec, totodată cel mai reprezentativ geograf al şcolii alexandriene, prin stabilirea pentru prima dată a unei metode de determinare a dimensiunilor globului pămîntesc. Cu Eratostene începe perioada cea mai prolifică a cartografiei antice care se va încheia şi va culmina totodată cu Ptolomeu. Pe mapamondul său, Eratostene îşi închipuie oicumena ca o insulă înconjurată de apele Oceanului, a cărei lungime trebuie să cuprindă cam o treime din circumferinţa Pămîntului socotită de el la vrea 200.00 stadii (35.520 km), destul de apropiată de valoarea reală (la Ecuator circumferinţa Pămîntului este de aproape 40.076 km). Interesant este şi faptul că Eratostene, ca şi Strabo mai tîrziu, a presupus posibilitatea navigaţiei spre apus, prin Atlantic, pentru a se ajunge în India, întrebîndu-se dacă marea va fi deschisă sau dacă nu se va întîlni un nou continent.

Pe harta sa, cuprinzînd un teritoriu mai întins decît la Dicearh, Eratostene păstrează încă "crucea empirică" a predecesorului său ca linii de orientare şi cu toate că el măsurase efectiv un arc de meridian, ţările şi mările sînt amplasate între braţele "crucii" nu după latitudinea şi longitudinea lor reală ci după distanţele relative apreciate de călătorii care treceau prin Alexandria. El adaugă însă sfragidele, un fel de poligoane ajutătoare pentru a da un aspect ceva mai exact desenului cartografic. Mediterana şi linia Munţilor Taurus despărţeau "pămîntul locuibil" în două părţi: una boreală (Europa) şi alta australă (Libia şi Asia), fiecare fiind împărţite în mai multe secţiuni (sfrgide). Chiar dacă în aceste diviziuni mijeşte noţiunea de mai tîrziu de regiune naturală, totuşi ele erau încă foarte deformate, fapt de care se va convinge mai tîrziu Hiparh.

Hiparh (190-125 î.e.n.), cel mai mare astronom al antichităţii, a ridicat foarte mult nivelul calitativ al reprezentărilor cartografice, punînd bazele geografiei matematice prin introducerea noţiunilor de latitudine şi longitudine. Criticînd aspru inexactităţile lui Dicearh şi Eratostene, Hiparh renunţă la împărţirea paralelelor şi meridianelor în stadii, introducînd împărţirea lor în grade (360°). "Hiparh a folosit pentru întîia oară proiecţiile la construirea hărţilor, el fiind primul geograf care a pus problema transpunerii, globului Pămîntesc pe o suprafaţă plană şi a reprezentării meridianelor prin curbe convergente".

În legătură directă cu preocupările de măsurare a dimensiunilor Pămîntului şi mai ales de construire a hărţilor şi globurilor geografice la vechii greci, s-au emis diferite ipoteze privind împărţirea uscatului în continente, făcîndu-se presupuneri despre existenţa altor continente în afara oicumenei cunoscute. În afara celor menţionate pînă aici, se cuvine a-1 aminti pe Krates din Malos (sec.II î.e.n.) care a reprezentat pe un glob patru continente presupuse de el: oicumenic (pămîntul cunoscut de antici), perioicumenic (pe locul unde stă acum America de Nord), antioicumenic (în emisfera sudică faţă în faţă cu al nostru) şi antipodic (unde se află Australia),

28

despărţite între ele de două "fluvii" oceanice. Din nevoia de simetrie şi echilibru, unele din aceste forme au fost menţinute multe secole pe hărţi bunăoară, pînă în timpurile moderne era desenat pe hărţi un uriaş continent în jurul Polului Sudic, făcînd un ţărm continuu din Ţara de Foc pînă în Noua Guinee.

Această construcţie a lui Krates nu s-a bucurat însă de popularitate. Alţi învăţaţi şi-au închipuit uscatul globului terestru mult mai fragmentat, cu numeroase insule şi continente, între care şi Atlantida, continentul legendar dispărut sub ape, care, după tradiţia greacă antică redată de filozoful grec Platon (427-347 î.e.n.), s-ar fi întins în Oceanul Atlantic.

Dacă în perioada Romei antice nu s-au mai efectuat prea multe hărţi propriu-zise, aşa cum cerea Hiparh, în schimb cartografia capătă un caracter mai practic; dovadă sînt hărţile de drumuri cunoscute sub numele de itinerarii sau tabule (itinerariul lui Antonie, tabula Peutingeriana), care confirmă progresele în măsurătorile terestre efectuate în paşi (la romani l pas = 0,73 m). N-au lipsit nici acum măsurători ale circumferinţei Pâmîntului, de felul celor efectuate de exemplu de sirianul Posidoniu (l35-50 î.e.n.).

În urma celei de a doua măsutători, socotită mai exactă, Posidoniu stabileşte circumferinţa Pămîntului la 180.000 stadii, valoare mult diminuată faţă de cea reală.

Strabo întocmeşte şi el pe la sfîrşitul secolului I î.e.n. sau la începutul secolului I e.n. un mapamond, pe care înfăţişează Pămîntul despărţit în patru părţi, oicumena fiind închipuită ca o insulă înconjurată de oceanul exterior şi care ar acoperi cea mai mare parte din suprafaţa celor două părţi nordice.

Pe la mijlocul secolului I e.n. Pomponiu Mela întocmeşte şi el o hartă a lumii în care cele două oceane, de apus şi de răsărit, se leagă între ele atît la nord, prin "oceanele Britanic şi Scitic" cît şi 1a sud prin mările "Etiopiei", Roşie şi Oceanul Indian.

La un secol după Strabo, Marinus din Tir, pentru a introduce ceva mai multă precizie în localizarea fenomenelor, împarte faţa planetei în segmente de 15° pentru longitudine şi în climate pentru latitudine; dar nici acest expedient nu asigură preciziunea dorită de Hiparh.

Abia Ptolemeu, în secolul al II-lea e.n., face pasul dorit de Hiparh, ţinînd seama în hărţile sale de longitudine şi latitudine; astfel, după tabelele de coordonate rămase de la el, singură harta lui poate fi reconstruită. Socotit cel mai .mare cartograf al antichităţii, reprezentînd "culminarea descrierii geografice în antichitate" (S. Mehedinţi), Claudius Ptolemeu, strălucit reprezentant al şcolii alexandrine, a corectat şi a desăvîrşit opera înaintaşului şi contemporanului său Marinus din Tir. Lucrările sale, Tratatul de astronomie, tradus de arabi şi cunoscut sub numele de Almagesta, ca şi Tratatul de geografie matematică, au avut un rol important în dezvoltarea geografiei şi mai ales a cartografiei. Ultima lucrare, scrisă în opt cărţi "a fost cel mai însemnat şi cel mai răspîndit izvor de informaţie pentru geografia veche, din sec.II pînă în epoca renaşterii ştiinţelor, în sec. XVI". Hărţile anexate la această lucrare alcătuiesc primul atlas cunoscut în istoria geografiei.

Înlăturînd marele defect al hărţilor lui Marinus care nu ţineau seama de sfericitatea Pămîntului, Ptolemeu introduce în cartografie proiecţia conică dreaptă. Din păcate datele sînt atît de puţine, încît hărţile lui sînt foarte sumare, cuprinzînd multe erori de localizare. Aceste erori s-au datorat faptului că geograful grec n-a avut la îndemînă coordonatele geografice ale tuturor locurilor, folosind destul de mult distanţele lipsite de precizie date de călători; de asemenea, Ptolemeu şi-a închipuit, Pămîntul mai mic decît e în realitate, dîndu-i o circumferinţă de 180.000 stadii (32.000 km), fapt ce a contribuit şi el la deplasarea paralelelor pe hărţile vremii.

Cu toate aceste defecte, hărţile lui Ptolemeu „au rămas cele mai bune hărţi în antichitate; ba chiar, pentru anumite regiuni, şi în tot cursul evului mediu şi o bună parte din epoca modernă; şi oricine ar compara ca ex. hărţile diforme ale Dobrogei pînă prin sec.XVIII ca aceasta a lui Ptolemeu, nu se poate să nu se pronunţe pe partea geografului elen”.

5. Cunoştinţele învăţaţilor antichităţii greco-romane despre învelişurile Pămîntului

Cunoscînd doar o parte relativ redusă a planetei, învăţaţilor antichităţii greco-romane le-a venit foarte greu să generalizeze fenomenele geografice la scara întregului glob. Asemenea

29

generalizări n-au lipsit însă, bazate pe observaţii directe asupra manifestărilor fenomenelor geografice şi pe inducţii cartografice; şi chiar dacă multe din aceste inducţii s-au dovedit false atunci cînd în sfera observării directe a intrat întreaga planetă, în relatările învăţaţilor antici se întîlnesc primii germeni ai ştiinţelor geografice speciale de mai tîrziu.

În cazul atmosferei, ca şi a celorlalte învelişuri geografice, descrierea ştiinţifică a acesteia a presupus cunoaşterea mai întîi a formei. Aristotel şi-a închipuit atmosfera, ca şi celelalte învelişuri, sub formă concentrică. Tot el împarte atmosfera sublunară în două: la faţa Pămîntului e aerul cald, iar mai sus e aerul cald şi umed. Însă atmosfera aceasta în care se formau vînturi şi ninsori se sfîrşea în concepţia lui Aristotel în vîrful munţilor şi împrumutase imobilismul planetei. Aceste erori au pornit totuşi de le un fapt real, acela că aerul e greu.

În antichitate au existat preocupări şi cu privire la descrierea temperaturii, însă anticii nu aveau altă unitate de măsură decît propriile lor senzaţii de frig ori de căldură, "Cel mai concret mijloc pentru determinarea temperaturii era pentru ei felul vegetaţiei". Unii luau ca indice de temperatură înşirarea geometrică a planetelor după latitudine (Hipocrat), în timp ce alţii porneau de la alte indicii, socotind bunăoară că dimensiunile animalelor scad treptat din regiunile calde spre cele reci (Strabo), sau cu părul creţ şi pielea neagră a negrilor, sau chiar coarnele răsucite ale antilopelor indicau o climă toridă (Herodot).

Locul important al navigaţiei cu pînze în viaţa vechilor greci şi a romanilor justifică interesul dovedit dinamicii atmosferei şi mai ales direcţiei vînturilor. Homer deosebea 4 vînturi corespunzătoare punctelor cardinale. Aristotel a întocmit o roză a vînturilor cu 12 ramuri, încă de pe vremea lui Thales (secolele VII-VI î.e.n.) se observaseră vînturile diurne şi ritmicitatea anuală a vînturilor în bazinul Mediteranei. Observînd că vînturile, pe lîngă direcţia orizontală, se mişcă şi vertical şi chiar circular, anticii au încercat să explice aceste procese, elaborînd diferite ipoteze naive. În afara Mediteranei se ajunsese să se cunoască direcţiile vînturilor şi din Oceanul Indian (Nearhos, Hippalus), însă cadrul rămînea tot îngust pentru a se dezlega problema distribuirii vînturilor după direcţie.

În schimb rezultate remarcabile s-au obţinut în elucidarea problemei distribuirii luminii şi căldurii. În legătură cu aceasta se cuvine să menţionăm faptul că în antichitate s-au trasat primele cercuri de referinţă ale latitudinii geografice. Prima linie de mare însemnătate geografică pentru distribuirea luminii şi căldurii a fost tropicul „Cancerului” (de nord), după care, pornind de la sfericitatea Pămîntului, s-a impus şi un al doilea tropic, al Capricornului (de sud), precum şi linia Ecuatorului terestru între primele două linii. Călătorind în mările nordice, massaliotul Pytheas a înţeles distribuirea luminii şi a căldurii, respectiv inegalitatea zilelor şi a nopţilor, prin urmare cauza anotimpurilor şi a permis trasarea pe glob a încă două linii fixe, acelea ale cercurilor polare.

În legătură cu cele menţionate sînt şi primele încercări de identificare a zonelor climatice. Între cercul polar nordic, care trece după părerea unora prin insula "Ultima Thulae" a lui Pytheas şi tropicul Cancerului (Racului), care limita la sud lumea cunoscută, Eratostene a plasat zona temperată. Mai tîrziu zonarea climatelor a fost diversificată. Posidoniu admitea şapte zone climatice: două zone polare, două reci, două temperate şi una caldă.

Ca înveliş geografic, hidrosfera a preocupat pe învăţaţii antichităţii, însă cunoştinţele lor erau sumare, fapt datorat aceleiaşi limitări a orizontului lor geografic. De fapt, în antichitate şi chiar mai tîrziu, în tot evul mediu, locurile oceanelor pe hărţi erau umplute cu desene fanteziste (monştrii marini, corăbii) în lipsa elementelor care să completeze spaţiile albe.

La început hidrosfera fuseee concepută ca un fluviu circular în jurul uscatului, care-şi trimitea apele în izvoare pe sub Pămînt. Aristotel, dovedind sfericitatea Pămîntului acordă şi maselor lichide calitatea de părţi ale unui înveliş sferoidal, însă considera mările şi oceanele ca bazine închise, părere adoptată şi de alţi învăţaţi (Hiparh, Marinus din Tir, Ptolemeu), pe baza unor inducţii cartografice greşite. Observînd în jurul Mării Mediterane numai mări total sau aproape total închise (M.Caspică, M.Neagră, M.Roşie) învăţaţii, au tras concluzia că toate mările globului trebuie să constituie bazine închise. La fel se credea despre Oceanul Indian pe temeiuri rezultate tot din lipsa unor explorări mai îndepărtate: se ştia că ţărmul răsăritean al Asiei se

30

îndreaptă spre sud (prin Peninsula Malacca) şi că cel african se prelungeşte spre est (Peninsula Somalia), de unde presupunerea că aceste două continente se unesc undeva în sud. Despre Atlantic se credea la fel, după inducţia că Africa trebuie să se unească cu Asia şi în spre vest, deoarece ţărmul Mauritaniei se prelungeşte spre vest şi pentru că şi în Africa şi în India trăiesc elefanţi.

În acelaşi timp însă, ţinînd seama de fluxul şi refluxul apelor din oceanele Indian şi Afolantic, alţi învăţaţi (Posidoniu, Eratostene, Krates, Strabo, Pomponiu Mela şi chiar Homer înaintea lor) admiteau comunicarea dintre apele oceanelor şi astfel unitatea hidrosferei. "Această fericită inducţie constituie cea dintîi mare descoperire oceanografică".

Dinamica hidrosferei nu putea constitui o preocupare însemnată, avînd în vedere că anticii cunoşteau o porţiune prea mică din pătura lichidă a Pămîntului şi mai mult, în apropierea ţărmurilor. Totuşi, Pytheas a observat şi a studiat fenomenul mareelor pe ţărmurile Scoţiei, punîndu-l în legătură cu atracţia Lunii. Dicearh punea în schimb acest fenomen, în mod eronat, în legătură numai cu ritmicitatea vînturilor care bat dinspre mare. Polibiu descrie şi el în lucrarea „Despre Ocean” fluxul şi refluxul oceanic.

Este drept că litosfera este mai complexă decît atmosfera şi hidrosfera, dar chiar aşa, este de mirare că vechii greci şi romanii au acordat un atît de puţin interes studierii formelor de relief. În afara informaţiilor cuprinse în descrierile geografice, de imaginea globului lui Krates cele patru continente, de încercările de a se măsura înălţimile unor munţi (Dicearh), nu mai putem semnala alte preocupări.

Biosfera, cea mai complexă geosferă, a interesat pe cei vechi mai mult ca descriere a diferitelor plante şi animale. Aristotel poate fi socotit şi în această direcţie un iniţiator, prin informaţiile pe care le dă în lucările sale. În lucrarea Istoria naturii, concepută ca o enciclopedie alcătuită din 37 de cărţi, Pliniu consacră 16 cărţi informaţiilor despre plante, animale şi minerale.

Cît priveşte repartizarea geografică a vegetaţiei şi animalelor, învăţaţii antichităţii greco-romane considerau că ea se caracterizează printr-o deplină simetrie geometrică, corespunzătoare zonelor de climă matematică, de o parte şi de alta a Ecuatorului, deşi Strabo observase că în răspîndirea lor sînt şi diferenţieri în sensul meridianelor. Mulţi învăţaţi, dar mai ales Ptolemeu, socoteau că latitudinea este destul de bine indicată de plantele şi animalele fiecărei regiuni.

6. Informaţii despre răspîndirea populaţiilor şi ocupaţiile lor

Este recunoscut că la început toate ştiinţele se cuprindeau în ştiinţa mai întinsă a filozofiei, din care s-au despărţit treptat. Nu-i de mirare că Strabo (63 î.e.n. - 17 e.n.), căruia îi datorăm "cea mai întinsă operă geografică, rămasă din antichitate", aprecia că geografia este o ştiinţă eminamente filozofică. Aceasta explică într-un fel priorităţile preocupărilor geografice în funcţie de tendinţele manifestate în filozofie; şi cum tocmai în apogeul culturii greceşti şi mai tîrziu trăia în perioada cuceririlor romane se manifestă o tendinţă evidentă spre direcţia istorică în filozofie, nu este de mirare că şi în geografie elementul omenesc se ridică pe planul întîi la mulţi geografi antici şi mai ales la Strabo. Pentru acesta ştiinţa geografiei "era o ştiinţă antropocentrică, adică o adunare de cunoştinţe cu privire la legătura dintre om şi faţa Pămîntului locuit. Mai ales această din urmă vorbă arată exact caracterul geografiei straboniene: ea nu era şi nu vrea să fie ştiinţa Pămîntului (a litosforei, hidrosferei, atmosferei şi biosferei), ci numai a ţinuturilor locuite, a pămîntului umanizat. În lucrarea principală a geografului grec, Geografia (în 17 cărţi, păstrate în cea mai mare parte), în Prolegomenele acesteia, ca şi în Memorii istorice, rolul geografiei fizice este redus foarte mult, pentru a face loc, în mod exagerat, elementului omenesc şi utilitar, "Geografia, scria Strabo, este ca nici o altă ştiinţă, domeniul filozofiei. Ea răspunde mai ales nevoilor vieţii politice şi exercită o influenţă directă asupra conduitei şefilor statului".

Datorită acestei limitări a concepţiei sale, Strabo abordează puţine probleme de geografie generală, rămînînd totuşi principalul reprezentant din antichitatea greco-romană al preocupărilor în care apar elemente incipiente de geografie economică.

Informaţii geografice despre răspîndirea populaţiei şi a oraşelor, corelate strîns în acea vreme cu elemente de istorie, arheologie şi mai ales de etnografie, sînt date şi de alţi numeroşi

31

învăţaţi, mai ales în, lucrările lor de coregrafie. Chiar în Iliada şi Odiseea apar informaţii despre populaţiile Asiei Mici şi respectiv despre

ocupaţiile şi moravurile populaţiilor din bazinele Mediteranei şi Mării Negre. În Descrierea Pămîntului Hecateu, include relatări despre populaţiile şi ocupaţiile lor din tot Pămîntul cunoscut în vremea sa. Herodot dă date despre populaţiile şi oraşele din ţinuturile străbătute şi mai ales din Sciţia şi Egipt. Despre sciţi apar informaţii şi în Istoriile lui Hipocrat. Atît Herodot cît şi Hipocrat considerau că deosebirile fizice şi psihice dintre sciţii din Europa şi grecii din Asia Mică reflectau contrastul dintre condiţiile naturale şi îndeosebi al climatelor diferite dintre ţinuturile locuite şi aceste populaţii, părere susţinută şi de alţi învăţaţi greci, între care Aristotel. Subliniind rolul naturii în vindecarea bolilor, Hipocrat din Koos, supranumit "părintele medicinii" a acordat o atenţie deosebită rolului mediului fizic şi social, în apariţia bolilor „apărînd astfel primele elemente de geografie medicală”. În Anabaris, Xenofon introduce informaţii despre populaţiile şi oraşele Asiei de sud-vest, în timp ce Nearhos informează despre populaţiile ţărmurilor asiatice ale bazinului Oceanului Indian. Prezintă interes primele relatări despre populaţia densă din valea fluviului Gange din India date de Megasthenes. Eratostene acordă şi el o deosebită atenţie descrierii locuitorilor din ţările pe care le-a cunoscut.

În perioada romană asemenea preocupări continuă, remarcîndu-se, în afară de Strabo şi Ptolemeu şi alţi învăţaţi greci şi latini care informează despre populaţiile şi oraşele unor ţinuturi străbătute de ei. Astfel, Polibiu informează despre populaţiile şi oraşele-cetăţi din mai multe ţinuturi - între care şi cele de pe ţărmul dobrogean al Pontului Euxin, Cezar despre populaţiile din Galia, Pomponius Mela despre populaţiile ţărmurilor Mării Nordului, iar Tacit despre triburile care trăiau la răsărit de Vistula (în lucrarea Germania).

32

CURS IV. EVOLUŢIA GEOGRAFIEI ÎN EVUL MEDIU PÎNĂ LA MARILE DESCOPERIRI GEOGRAFICE

1. Cunoştinţe geografice la popoarele din sudul şi sud-estul Asiei

2. Călători şi geografi arabi în evul-mediu

3. Contribuţii europene la lărgirea orizontului geografic în feudalismul timpuriu şi

dezvoltat (pînâ la Marile descoperiri geografice)

Evul mediu reprezintă termenul convenţional care desemnează perioada istorică în care a

apărut, s-a dezvoltat şi s-a descompus modul de producţie feudal. Deşi a existat în aproape toate ţările, feudalismul (timpuriu, dezvoltat şi tîrziu) nu a apărut în acelaşi timp în toate ţările şi nici nu a avut aceeaşi durată. În Europa Occidentală feudalismul a durat în timp de la căderea Imperiului sclavagist roman de apus (secolul al V-lea) pînă la revoluţiile burgheze din Anglia (secolul al XVII-lea) şi din Franţa (secolul al XVIII-lea), care au marcat victoria relaţiilor capitaliste de producţiei în Rusia din secolul al IX-lea pînă la reforma agrară din 1861; în ţările române din secolul al X-lea pînă la revoluţia burghezo-democratică din 1848; în China, din perioada dinastiei Han (206 p.e.n. - 220 e.n.) pînă la începutul secolului al XX-lea etc. Într-o serie de ţări din Africa şi Asia se menţin şi azi rămăşiţe ale relaţiilor feudale, ca urmare mai ales a stăpînirii coloniale.

În feudalism baza relaţiilor de producţie o constituie proprietatea feudală a pămîntului şi dependenţa personală a ţăranilor (iobagii) faţă de stăpînii feudali.

Deşi forţele de producţie s-au dezvoltat foarte lent, feudalismul a constituit totuşi în ansamblu o etapă superioară faţă de sclavagism în dezvoltarea forţelor de producţie, a culturii şi ştiinţei.

În cadrul economiei feudale agricultura are un rol predominant, cu deosebire cultura pămîntului. Pentru perfecţionarea uneltelor agricole şi pentru prelucrarea materiilor prime se dezvoltă meşteşugurile, care nu mai erau concentrate în oraşe, dezvoltîndu-se şi pe moşia stăpînului feudal. Totodată se înregistrează un proces de specializare a meşteşugurilor, separarea lor de agricultură, ceea ce favorizează dezvoltarea producţiei de mărfuri paralel cu economia naturală predominantă, formarea oraşelor ca centre ale vieţii economice şi politice. Dacă multe din vechile oraşe decad, se ridică în schimb altele, a căror înflorire a stimulat dezvoltarea forţelor de producţie, apariţia manufacturii şi a maşinii.

Dezvoltarea continuă a forţelor de producţie, a diviziunii sociale a muncii între sat şi oraş, a comerţului, cît şi intensificarea luptei de clasă a ţăranilor şi orăşenilor, apariţia noilor clase sociale, ale burgheziei şi proletariatului, au dus la intensificarea tendinţelor de unire politică, de centralizare a statelor feudale, la formarea pieţelor naţionale. Iau fiinţă marile state feudale şi monarhiile absolute care vor contribui la apariţia şi dezvoltarea relaţiilor capitaliste.

În feudalism, biserica, "chintesenţa şi consfinţire a dominaţiei existente" (F. Engels), a constituit, mai ales la Europa apuseană, o frînă puternică în dezvoltarea ştiinţei. La aceasta, penru feudalismul timpuriu se adaugă furtuna declanşată de migraţia popoarelor, care grăbeşte prăbuşirea imperiului roman. Peste măreţia lui se aşterneau cenuşa oraşelor pîrjolite sîngele vărsat în lupte şi răscoale, sudoarea tot mai amară a oamenilor vlăguiţi de muncă.

"Sărăcirea generală, regresul comerţului, al meseriilor şi al artelor, scăderea populaţiei, decăderea oraşelor, întoarcerea agriculturii la o treaptă înapoiată, acesta a fost rezultatul final a1 dominaţiei romane asupra lumii".

După căderea Imperiului sclavagist roman de apus, grecii şi romanii au cedat altora rolul lor în dezvoltarea ştiinţei, inclusiv a orizontului geografic şi a gîndirii geografice: bizantinilor din Imperiul roman de răsărit, arabilor din Orientul Apropiat, chinezilor, italienilor, iar mai tîrziu, în feudalismul dezvoltat, portughezilor, spaniolilor, francezilor, olandezilor, englezilor, ruşilor etc.

În perioada timpurie a feudalismului, în conjunctura istorică creată în Europa apuseană,

33

multe din cuceririle ştiinţifice ale trecutului au fost abandonate şi date uitării, deşi mai tîrziu ştiinţa şi cultura feudală aveau să regăsească o bază sigură în tezaurul ştiinţei şi culturii antice. Multă vreme de acum înainte "adevărul" se va sprijini pe autoritatea bisericii şi nu pe experienţă. Toate cunoştinţele vechi şi noi care contraveneau dogmelor biblice proveneau de la diavol, erau stigmatizate, iar propagatorii lor consideraţi eretici şi urmăriţi de inchiziţie.

Puţinii oameni care în această perioadă au elaborat lucrări ştiinţifice se aflau în general în mănăstiri, unde cîteva manuscrise scăpaseră ravagiilor "primului asalt distrugător". În geografie, lucrările care apar se reduc în multe cazuri la compilaţii denaturate ale concepţiilor învăţaţilor greci şi romani asupra formei şi mărimii Pămîntului, însoţite de legende dintre cele mai fantastice. Monştri şi animale fabuloase, în lipsa altor elemente, decorau hărţile. Se susţin teorii neştiinţifice, ca poziţia geocentrică a Pămîntului elaborată de Aristotel.

În schimb, marea cucerire a geografiei antice privind forma rotundă a planetei noastre, dovedită de acelaşi Aristotel, este înlocuită cu reprezentări imaginare cum ar fi forma dreptunghiulară, pătrată sau de disc a Pămîntului; şi toate acestea pentru că ideile respective erau în concordanţă cu "cosmogonia" biblică, care domina spiritele europene.

Condiţii mai prielnice dezvoltării ştiinţelor naturii şi mai ales geografiei, în perioada timpurie a evului mediu, au existat în schimb la unele popoare din Asia. Din China, unde se inventase hîrtia, porţelanul, busola, praful de puşcă, tiparul etc., navigatorii, străbătând întinsul mărilor, ajungeau cu corăbiile lor pînă pe ţărmurile răsăritene ale Africii şi, după unele aprecieri, chiar pe cele apusene ale Americii de Nord. Navigatorii indieni şi malaiezi străbăteau toate mările din sudul continentului. Arabii străbăteau şi ei zeci de mii de kilometri pe uscat şi pe apă, cuprinzînd în orizontul lor geografic un vast teritoriu, de la Oceanul Atlantic la vest pînă la Oceanul Pacific în est.

În contextul general a1 dezvoltării în sînul orînduirii feudale a relaţiilor de producţie capitaliste şi a noii faze în dezvoltarea culturii numită Renaşterea, început în apusul Europei în secolul al XlV-lea, în geografie, începînd de la sfîrşitul secolului al XV-lea, înregistrează un spectaculos progres. Este vorba de perioada cunoscută sub numele de Marile descoperiri geografice cînd, în linii generale, întreaga planetă intră în sfera cunoaşterii, ceea ce impulsionează puternic dezvoltarea gîndirii geografice, creînd premisele trecerii mai tîrziu (secolele XIX şi XX) în etapa geografiei moderne cauzale şi a formării sistemul ştiinţelor geografice. Aceasta este raţiunea care ne-a determinat să prezentăm istoria geografiei şi a descoperirilor geografice în feudalism în două capitole, primul cel de faţă, al doilea cel al Marilor descoperiri geografice cu urmările lor pentru ştiinţa geografică.

Aşa dar, pînă la Marile descoperiri geografice, evul mediu consemnează în domeniul geografiei un ritm de dezvoltare mai redus, la început (la unele popoare europene) chiar un regres. În domeniul lărgirii orizontului geografic, al geografiei regionale şi într-o oarecare măsură al cartografiei, se remarcă în mod special contribuţiile unor călători şi geografi chinezi, arabi şi veneţieni, adăugîndu-se în ceea ce priveşte lărgirea orizontului geografic cîţiva călători bizantini şi normanzii.

1. Cunoştinţe geografice la popoarele din sudul şi sud-estul Asiei

În unele ţări din Asia (China, India, Japonia ş.a.) feudalismul a început mai de timpuriu decît în Europa apuseană, însă o perioadă îndelungată relaţiile feudale s-au împletit cu relaţiile sclavagiste.

În timp ce Imperiul sclavagist roman de apus se prăbuşea, în China dăinuiau de multe secole relaţiile feudale. După marea răscoală populară a „turbanelor galbene" din anul 184 e.n., care a dat o lovitură zdrobitoare sclavagismului chinez, pe ruinele vechiului Imperiu Han au apărut trei state în care s-au dezvoltat relaţiile feudale, unificate din unul 589 sub diferite dinastii. Statul chinez devine treptat centrul economic şi cultural al Asiei, ştiinţa şi cultura căpătînd o mare înflorire. În diferite perioade în China se instituie diferite dominaţii străine (mongolă, manciuriană), culminînd cu transformarea Chinei într-o semicolonie a puterilor străine (sfirşitul

34

secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea), situaţie care se menţine pînă în 1949, cînd China este proclamată republică populară, în urma victoriei definitive a revoluţiei populare. Chiar dacă relaţiile capitaliste apar în China încă din vremea dinastiei Min (1368-1644), se menţin în continuare puternice relaţii feudale. Relaţiile feudale conservatoare, mai ales din secolul al XVII-lea, au frînat dezvoltarea culturii şi a ştiinţei chineze, care aveau să cunoască un nou avînt în anii construcţiei socialismului. Pînă atunci însă şi mai ales în timpul dinastiei Tan (din anul 618 pînă la începutul secolului al X-lea), cînd feudalismul chinez a atins maturitatea, ştiinţa şi cultura atinseseră un înalt grad de dezvoltare, continuînd valoroase tradiţii existente încă înainte de era noastră. Multe din descoperirile şi invenţiile învăţaţilor chinezi (proprietăţile acului magnetic, seismograful, hîrtia etc.), au favorizat dezvoltarea geografiei.

În primele secole ale erei noastre, comerţul chinez constituia una din principalele căi ale lărgirii orizontului geografic. Negustorii chinezi deschiseseră pe uscat numeroase drumuri noi care străbăteau ţinuturile înconjurătoare, deşi Marele drum al mătăsii continua să fie cel mai frecvent. Pe mare, chinezii îşi transportau mărfurile de-a lungul ţărmurilor asiatice ajungînd pînă departe în sud-estul şi sud-vestul continentului.

Un rol important în dezvoltarea cunoştinţelor geografice 1-au jucat misionarii budişti şi pelerinii chinezi, care descriau ţinuturile străbătute din Asia Centrală, India etc. Astfel, pentru începutul secolului al V-lea, între cele mai remarcabile călătorii, figurează cele ale călugărului budist şi pelerinului Fa Sian (Fa Hien numit în unele lucrări). Timp de 15 ani (între anii 399-414) Fa Sian, cu scopul principal de a studia manuscrisele budiste din India, a străbătut o mare parte din Asia Centrală şi sudică, în lucrarea sa însemnări despre vizitarea ţărilor budiste apărînd numeroase informaţii despre natura, populaţiile şi oraşele acestor ţinuturi. După ce parcurge un timp valea fluviului Huanhe, Fa Sian, escaladează cîteva regiuni muntoase, după care traversează Deşertul Gobi ajungînd în regiunea Lacului Lobnor. Din Asia Centrală intră în India de nord-vest, ajungînd în Pendjab, după care vizitează mai multe sanctuare de pe valea Gangelui. La gurile acestui fluviu se îmbarcă pe un vas negustoresc cu care trece în Ceilon, de unde se îndreaptă mai departe spre Insula Jawa de unde se reîntoarce în China.

Dintre relatările lui Fa Sian, un interes particular pentru geografie îl prezintă cele referitoare la Deşertul Gobi, una din primele descrieri ale acestui ţinut uscat, patria "vînturilor arzătoare, unde drumul era jalonat de oseminte şi unde nimic nu putea trăi".

În secolul al VII-lea pelerinii chinezi au lărgit explorările lor, descoperind drumuri noi de legătură mai ales între China şi India. Dintre exploratorii acestui secol cei mai reprezentativi au fost Siuan-Ţam pe uscat, de la care a rămas lucrarea Însemnări despre ţările din apus, unul din cele mai importante izvoare ale evului mediu timpuriu despre Asia centrală şi India şi I Ţin pe mare, care a navigat de-a lungul ţărmurilor Indochinei şi Peninsulei Malacca pînă în Sumatra şi apoi pînă în Delta Gangelui.

În secolele următoare călătoriile au contribuit mai ales la cunoaşterea cît mai exactă a ţinuturilor intrate în orizontul geografic al chinezilor. Printre altele, s-a remarcat călătoria lui Genke de la sfîrşitul secolului al XlV-lea şi începutul sec. al XV-lea, a cărui escadră formată din l00 de corăbii a explorat ţărmurile Indochinei, arhipelagul malaiez, Asia de Sud-vest, ţărmurile de est ale Africii şi în urma căreia s-au intensificat relaţiile comerciale ale Chinei.

Un interes aparte îl prezintă ipotezele privind atingerea ţărmurilor vest-americane de către navigatorii chinezi. Avînd în vedere poziţia geografică a Chinei, lanţul insulelor Japoneze, Curile şi Aleutine, chiar direcţia curentului pacific Kuro-Şivo, dar mai ales amploarea expediţiilor maritime săvîrşite de navigatorii chinezi, apar foarte posibile înaintările navigatorilor chinezi în apele Pacificului, chiar pînă pe ţărmurile vest-americane. În orice caz aceste ipoteze apar mai verosimile decît acelea care presupun că în Lumea Nouă ar fi ajuns corăbii ale vechilor greci sau chiar ale fenicienilor. Dacă joncile chinezeşti au fost văzute de geograful arab Al Massudi la gurile Eufratului, atunci este cît se poate de posibil ca navigatorii chinezi, pornind în sens invers şi folosind busola, să fi navigat spre insulele japoneze şi spre Kemceatca, avînd ca punct de sprijin Insulele Aleutine şi să ajungă apoi pe coastele americane. În diferite cronici chinezeşti, între care şi aceea a lui Ma-Tuan Lin, se consemnează faptul că la sfîrşitul secolului

35

al V-lea şi la începutul secolului al VI-lea, călugărul Huei Sin a navigat spre est descoperind diferite ţinuturi, între care cel mai important era ţara Fu Sang, pe care mai mulţi istorici ai geografiei au identificat-o cu Mexicul precolumbian. Această problemă a constituit obiectul a numeroase comentarii, existînd o întreagă literatură care abordează această ipoteză. Printre alţii merită a fi amintit Al. Humboldt care menţionează un mare număr de "extraordinare şi surprinzătoare" asemănări între civilizaţiile Asiei şi Mexicului, care-1 conduc la concluzia că trebuie să fi existat o anumită legătură, în timpuri îndepărtate, între America şi Asia.

Lărgirea orizontului geografic al chinezilor din evul mediu s-a corelat cu apariţia unei bogate literaturi geografice şi cu unele contribuţii valoroase la dezvoltarea geografiei matematice şi a cartografiei, încă din secolul al II-lea sînt consemnate descrieri cu un pronunţat caracter geografic numite diliciki şi diafauciki, care cuprindeau informaţii despre condiţiile naturale, populaţiile, oraşele şi economia regiunilor administrative ale imperiului, respectiv asupra întregii ţări şi chiar asupra altor ţinuturi asiatice; pentru secolul al III-lea este de remarcat o lucrare cu caracter hidrografic despre sistemul fluviilor Huanhe şi Ianţzî, în care se abordează şi probleme legate de utilizarea apelor pentru irigaţii în agricultură. În secolul al XVII-lea Hu Ian-ci a întocmit o valoroasă lucrare despre Geografia economică a Chinei.

Încă din primele secole ale erei noastre, învăţaţii chinezi au emis ipoteze cu privire la forma sferică a Pămîntulul, iar în secolul al VIII-lea învăţatul Nanigan efectua măsurători de grade de meridian. În dezvoltarea cartografiei un rol important 1-au avut Pei-Siu în secolul al III-lea, Ţia-Tane în sec. al VII-lea şi alţii.

Contribuţii la lărgirea orizontului geografic au adus şi alte popoare din sudul şi sud-estul Asiei. Indienii şi malaiezii navigau prin toate mările din sudul Asiei şi Marea Chinei de Est pînă la Marea Roşie, mai ales în scopuri comerciale. Un rol important în această direcţie a revenit, încă din secolul al IX-lea, regatului Srividjaia, care cuprindea o parte din Arhipelagul Indonezian şi Peninsula Malaya, cu capitala la Palembang, iar între secolele XIV-XVI statului Madjapahit din Insula Jawa.

Navigatorii malaiezi întocmeau hărţi, mai ales asupra ţărmurilor, utilizate şi de alte popoare. Istoria explorărilor geografice consemnează încă pentru secolul al VI-lea o serie de călători, între care Badhidharma, Paramarphta, Djinahopta ş.a. care au ajuns pînă la gurile fluviului Ianţzî sau foloseau Marele drum al mătăsii.

Din rîndul indienilor, mai ales din secolul al V-lea, în perioada de înflorire a statului Magadha, s-au ridicat o serie de învăţaţi în ale căror preocupări s-au înscris şi probleme de geografie matematică. Astfel, matematicianul şi astronomul Ariabhata susţinea ideea mişcării Pâmîntului în jurul propriei sale axe. În secolul al VIII-lea călătorii indieni Subeahara şi Bodhisena au navigat pînă în Japonia, în „statul Nara".

Cuceririle arabe, apoi ale mongolilor, iar pentru secolele mai apropiate cele ale colonizatorilor europeni, au frînat dezvoltarea cunoştinţelor geografice ale popoarelor din această parte a globului.

2. Călători şi geografi arabi în Evul Mediu

Multă vreme izolat într-un ţinut în bună parte deşertic, poporul arab, de rasă semitică, a fost ferit de marile cuceriri asiriene, persane, greceşti. Doar o mică parte din Arabia fusese încorporată Imperiului roman. Daorită acestei situaţii, poporul arab a conservat mai multă vreme decît alte popoare ale Orientului puritatea sa, independenţa sa politică, limba şi religia sa originală. Cu toate că în viaţa lui materială, dar mai ales spirituală aveau să se resimtă unele influenţe ale persanilor, grecilor, evreilor, acest popor de păstori îşi va păstra originalitatea sa şi îşi va dobîndi o unitate religioasă, armată de una politică; la fel cum îşi va unifica limba, datorită atît eminenţilor săi poeţi ale căror opere se răspândiseră în întreaga ţară, cît mai ales puternicei unităţi religioase.

Acest proces de unificare a vieţii politice şi religioase a poporului arab, cunoaşte un moment crucial în secolul al VII-lea e.n. datorită lui Mahomed (în arabă Mohammed, "cel lăudat"), născut la Mecca în anul 570, propăvăduitor religios semilegendar, considerat

36

întemeietorul islamului (mahomedanismului). La moartea sa în 632, idolatria era definitiv învinsă. Mahomed a lăsat arabilor o carte sacră, coranul (în arabă qor’an, carte), o culegere de dogme şi percepte morale, în care se exprimă religia, filozofia şi morala civilizaţiei musulmane. În această carte mistică ideea politică domină. Mahomed caută înainte de toate să provoace încetarea disputelor interne şi gruparea tuturor triburilor arabe sub autoritatea unui şef unic, califul. Această unitate nu s-a realizat însă fără lupte sângeroase, însă atunci cînd a fost împlinită, ea devine un puternic instrument de cucerire.

N-au trecut douăzeci de ani de la moartea lui Mahomed, că armatele musulmane s-au răspîndit, rapid şi irezistibil, ca un năvalnic torent, pe vaste întinderi ale Asiei, Africii şi Europei. Astfel, într-un timp relativ scurt, arabii au reuşit să înglobeze între limitele imperiului lor teritorii imense cuprinse între India la est şi Oceanul Atlantic la vest, între Caucaz la nord şi Africa centrală la sud.

Puterea arabă întinzîndu-se pe o mare parte a Lumii Vechi va răspîndi aici limba, religia şi civilizaţia arabă. În aceste condiţii, pentru musulman, a călători nu însemna deloc o expatriere, deoarece el va întîlni peste tot coreligionari care-1 vor înţelege şi-1 vor ajuta. Arabii au văzut câzînd în puterea lor vechi capitale, centre ale unor foarte vechi şi înfloritoare civilizaţii. În unele din aceste oraşe, ca de exemplu în Alexandria, ei au găsit bogate biblioteci; prin ei ne-au parvenit de altfel un mare număr de texte antice greceşti.

Izolaţi pînă atunci, arabii rămăseseră oarecum străini de vechile cuceriri ale ştiinţei şi culturii epocii lor. Creîndu-şi acest vast imperiu ei pornesc însă, ca şi grecii şi mai ales romanii dinaintea lor, să cerceteze bine provinciile cucerite. Contactul cu vechile naţiuni civilizate dezvoltă rapid interesul arabilor pentru ştiinţă şi cultură, ceea ce generează o strălucită pleiadă de oameni de ştiinţă, între care, la loc de cinste, figurează mari geografi şi călători. Cei care veneau să impună dominaţia lor şi credinţa lor religioasă unor ţări ca Siria, Persia, Egiptul ş.a. - unde se dezvoltaseră străvechile civilizaţii - nu puteau să răsune multă vreme în limitele simplităţii rustice care-i caracteriza în secolul al VII-lea.

Receptivi faţă de progresul economic, arabii ajung să folosească în agricultură o tehnică avansată pentru acea vreme, bazată pe irigaţii. Folosind intens căile maritime şi de uscat, ei întreţineau legături comerciale cu ţări îndepărtate, jucînd rolul de mijlocitori în comerţul dintre orientul şi occidentul lumii cunoscute în acele timpuri. Lor le revine şi meritul de a fi transmis busola veneţienilor şi genovezilor.

Comerţul arab - ale cărui limite depăşeau cu mult hotarele politice ale imperiului şi era la rîndul lui depăşit geografic de influenţele religioase – a constituit una din căile importante ale îmbogăţirii şi dezvoltării cunoştinţelor geografice despre Pamînt.

Aproape pretutindeni comercianţii au precedat sau au urmat cuceririlor, încă de prin anul 700 e.n., negustorii arabi străbăteau apele Oceanului Indian de-a lungul ţărmurilor asiatice. Ei aveau să pătrundă treptat pînă la porturile chinezeşti, unde au deprins folosirea busolei; ei vor frecventa Insulele Sonde (grup de insule din Arhipelagul Malaez) şi se vor îndrepta deopotrivă în nord, spre Tibet, şi în sud, spre Sahara. Dintre aceştia sau din imboldul acestora s-au evidenţiat unii călători cu remarcabile contribuţii la lărgirea cunoştinţelor geografice.

Urmînd drumurile deschise mai de mult de fenicieni şi de greci, corabierii arabi su refăcut, cu mai multă asiduitate, periplul Mării Eritreice (Marea Roşie), al Mării Mediterane, pătrunzînd în Oceanul Indian, spre sud, de-a lungul ţărmurilor răsăritene ale continentului african, redescoperind Insula Madagascar şi înfiinţînd în Mozambic un fel de agenţie comercială pe care mai tîrziu o vor întîlni corăbiile portugheze în drumul lor spre India. Tot în Oceanul Indian arabii au descoperit Insulele Comore în care s-au şi instalat.

Pe uscat ei depăşesc drumul urmat mai înainte de Alexandru cel Mare, caravanele lor străbătînd frecvent Marele drum al mătăsii, care lega Europa de China şi care poate fi apreciat ca cel mai important drum comercial pe uscat al vremurilor de atunci.

Numeroase oraşe - porturi, ca de exemplu Mecca în Yemen, Basorah (Basra de la gurile Eufratului), Bagdadul, Alexandria ş.a. capătă, iar alte îşi recapătă, o deosebită înflorire a vieţii economice, ştiinţifice şi culturale, devenind locuri de întîlnire a călătorilor şi negustorilor,

37

concentrînd şi răspîndind apoi cunoştinţele pe care aceştia le culegeau în peregrinările lor pe meleaguri îndepărtate.

Arabii au fost nu numai mijlocitori ai comerţului între răsărit şi apus, ci şi purtătorii ideilor şi cunoştinţelor celor două lumi cu care veneau în contact. Alături de cunoaşterea imperiului, de cucerirea religioasă şi de comerţ, o altă sursă de informare geografică, cu totul specific popoarelor musulmane şi aproape tot atît de importantă, derivă din prescripţia pelerinajului la Mecca cuprinsă în coran; obţinerea titlului venerat de hagiu sau pelerin, a fost întotdeauna una dintre cele mai înalte ambiţii ale unui musulman. Evident că un asemenea prilej nu putea să nu folosească îmbogăţirii informaţiilor de natură geografică, pentru că fiecare pelerin se simţea dator să povestească despre lucrurile şi locurile pe care le-a văzut în lunga sa călătorie. În felul acesta, rapoartele negustorilor, povestirile pelerinilor au constituit mijloace de înformare de primă importanţă la care au recurs vechii geografi arabi.

Toate aceste elemente explică de ce geografia şi numeroase alte ştiinţe cu care se află în strînsă legătură, au cunoscut o prodigioasă dezvoltare la arabi în evul mediu.

În operele geografice ale savanţilor arabi apar informaţii variate, care conduc la ideea că aveau o concepţie largă despre geografie. Unul dintre cei mai vechi geografi arabi şi-a expus astfel programul său: "A da, dincolo de numele oraşelor şi ţărilor, a locuitorilor şi suveranilor lor, distanţa dintre oraşe, numele generalilor care le-au cucerit în numele Islamului, data acestei cuceriri, impozitul funciar pe care ele îl platesc, descrierea fizică a regiunilor, şi anume dacă ele sînt plane sau muntoase, continentale sau maritime, natura climatului umed sau uscat, indicarea cursurilor de apă, a surselor şi locurilor de unde locuitorii scot băutura lor". Această concepţie destul de largă despre geografie, permite o oarecare asemănare, păstrîndu-se proporţiile generate de distanţa în veacuri, mai ales cu ceea ce geografii contemporani numesc geografia economică regională.

Totodată s-ar exagera crezîndu-se că geografia arabilor era pur descriptivă şi anecdotică şi că savanţii lor erau numai observatori sau compilatori. Se întîlnesc la ei, în egală măsură, teoreticieni care au abordat cu curaj calcule şi concepţii generale, care au servit, mai mult sau mai puţin, la dezvoltarea cugetării geografice.

Spre deosebire de mulţi dintre contemporanii lor europeni, arabii au acordat o mare atenţie studierii operelor învăţaţilor greci. "Marea sursă, sursa comună şi principală a primei educaţii arabe, a fost alcătuită de cărţile greceşti". Numeroase opere ale grecilor antici au fost traduse în arabă, fie din siriacă, fie din greacă. Califul Al Mamun, care urcă pe tron patru ani după moartea celebrului Harun al-Raşid şi domneşte între anii 813 şi 822 era litera J la mijloc, dă un puternic impuls acestui fel de transfuzie intelectuală. Geografii arabi au cunoscut multe opere geografice ale grecilor antici, dar mai ales pe acelea ale lui Ptolemeu din care s-au inspirat dar pe care totodată le-au corectat şi îmbogăţit.

"Cea dintîi urmare a revenirii spre autorii clasici a fost îndreptarea cartografiei pe o cale sigură".

Către sfîrşitul secolului al VIII-lea, dar mai ales o dată cu secolul al IX-lea, literatura geografică capătă la arabi contururi tot mai precise, ea fiind alcătuită în primul rînd din descrierea unor călătorii (geografie regională), dar şi din lucrări care abordează probleme de geografie generală.

Secolul al IX-lea al erei noastre află înscris pe lista primilor geografi arabi pe Ia Kubi, socotit de unii scriitori ca părinte al geografiei arabe.

Ibn Hordâbdeh (Hordabeh, Hurdadbih,Hordadbah), este socotit, alături de Ia Kubi, unul dintre cei mai celebri geografi arabi ai secolului al IX-lea, discipol al teoriilor matematice ale lui Ptolemeu. După îndelungate călătorii şi asidue măsurători, geograful arab întocmeşte o lucrare amplă cunoscută în istoria geografiei sub numele de Cartea drumurilor şi a statelor. În această carte se întîlnesc numeroase informaţii cu privire la principalele căi de comunicaţii "între Japonia şi Spania, Marea Nordului şi Africa Centrală", dar mai ales asupra acelora din districtele Tigru şi Eufrat; autorul dă o listă a porturilor arabe, a locurilor de adăpost pentru caravane, tabele cu distanţe între localităţi, cît şi alte informaţii de interes comercial.

38

Secolul al IX-lea înscrie în istoria cunoaşterii Pămîntului alte numeroase călătorii întreprinse de arabi. Între acestea remarcabile au fost cele ale lui Soleiman şi Ibn Vahab prin mările din sudul continentului asiatic, informaţiile date de el asupra acestor ţinuturi şi mai ales asupra Indiei şi Chinei (populaţii, oraşe, obiceiuri) fiind menţionate în lucrarea lui Abu-Zeld Hassan intitulată Şirul cronicilor.

În secolele al X-lea şi al XI-lea, numărul geografilor şi călătorilor arabi sporeşte considerabil, literatura geografică îmbogăţindu-se cu opere valoroase, mai ales de geografie regională. Puţine însă au fost traduse în limbi de circulaţie, din care cauză conturarea mişcării geografice arabe din această perioadă se face cu destulă dificultate.

Pentru prima jumătate a secolului al X-lea, prezintă interes o ambasadă, pe atunci un fel de misiune de explorare, trimisă în anul 920 de califul din Bagdad în ţinuturile Rusiei meridionale, pe malurile Volgăi, locuite de ruşi şi bulgari. Această misiune prezintă interes deoarece conducătorul ei, pe nume Ibn Fozlan (Fosslan, Fadhlan) dă primele menţiuni din evul mediu despre ruşi. În cartea sa, intitulată Călătorie pe Volga, Fozlan aduce date interesante şi asupra istoriei medievale a ţinuturilor situate de-a lungul marelui fluviu.

Cincizeci de ani mai tîrziu, Ibn Rigar dezvăluia Minunile Indiei într-o carte cu acelaşi titlu, şi tot atunci Al Mukaddasi (Mukaddsi, Makdisi) descria cu un remarcabil spirit ştiinţific lumea musulmană, insistînd asupra condiţiilor climatice ale ţinuturilor străbătute.

Către sfîrşitul secolului al IX-lea, la Bagdad, văzu lumina zilei Abul Hasan Aii Ibn Husein, care avea să devină cel mai celebru călător al primei jumătăţi a secolului al X-lea şi unul dintre celebrii călători arabi ai tuturor timpurilor. În istoria cunoaşterii Pămîntului el ramîne cunoscut sub numele de Masudi (Massudi).

Cutreerările lui Masudi au cuprins un orizont geografic vast, mai vast decît al precedesorilor săi arabi, incluzînd lumea mahomedană din Spania pînă în India, fără a mai vorbi de ţinuturile mai puţin cunoscute ca Madagascarul şi China. Călătoriile sale au cuprins de asemenea Persia, Transcaucazia, părţi ale vechiului imperiu grecesc şi Africa de Nord.

În anul 915, Masudi se afla la Istakhar, vechiul Persepolis. În anul următor vizitează mai multe regiuni ale Indiei, pe care de altfel o mai văzuse cu patru ani mai înainte; apoi traversează "Marea Sudului", observînd ţărmurile orientale ale Africii, reintrînd pe continent prin sudul Arabiei. Din lucrările lui reiese că ulterior străbate nordul Africii, unele regiuni europene şi alte cîteva ţinuturi asiatice.

Toate aceste călătorii au furnizat nenumărate surse de informare călătorului arab, permiţîndu-i să elaboreze lucrările Păşuni de aur şi mine de pietre preţioase şi Comunicări de observaţii.

În aceste lucrări apar numeroase informaţii de interes ştiinţific, istoric, geografic şi etnografic.

Bun cunoscător al lucrărilor geografice ale grecilor şi romanilor ca şi ale geografilor arabi, Masudi s-a format în parte sub influenţa ideilor lui Ptolemeu pe care le reia, le corectează şi le dezvoltă. Astfel, bazîndu-se pe experienţa navigatorilor arabi care au călătorit pe mările asiatice, precum şi pe constatările proprii, Masudi pune la îndoială informaţia lui Ptolemeu, într-adevăr greşită, că "Marea Abisiniei" (Oceanul Indian) ar fi un lac închis. După părerea lui Oceanul Indian nu are limite şi constituie cea mai mare parte a oceanului mondial, putînd fi împărţit în 7 mici teritorii maritime; la fel ca cea mai mare parte a arabilor, Masudi socotea Atlanticul impracticabil şi plin de tot felul de pericole şi mistere. În sudul Africii susţinea că s-ar afla un ocean care separă această parte a lumii de un continent antarctic. Pe de altă parte el susţine ideea sfericităţii Pămîntului admisă de Aristotel şi Ptolemeu aducînd propria sa probă: plecând de pe ţărmul Mării Caspice înspre marele vulcan Demavend, scria Masudi, se zăreşte mai întîi vîrful muntelui, apoi progresiv flancurile sale.

Despre Africa, Păşunile de aur cuprinde unele informaţii exacte, mai ales în ce priveşte ţărmurile orientale; despre Nil se spune că-şi trage izvoarele dintr-un lac din munţii situaţi în spatele coastelor Zanzibarului, unde zilele şi nopţile au în toate anotimpurile aceeaşi durată - indicaţii de o remarcabilă exactitate. Egiptul şi creşterile periodice ale apelor Nilului sînt

39

descrise cu lux de amănunte. Masudi era informat de faptul că Piramidele sînt mormintele vechilor faraoni şi că la sud se afla ţinuturi populate de negri şi bogate în aur.

Cu privire la Europa, datele furnizate de Masudi sînt însă vagi şi chiar eronate. El afirmă de exemplu că Dunărea porneşte dintr-un mare lac şi că se varsă în Marea Caspică. În schimb cunoaşte bine unele regiuni scăldate de apele Mării Negre, ţinuturile populate de bulgari şi Caucazul chiar. Scriitorul arab face unele menţiuni asupra "focurilor nestinse" din împrejurimile localităţii Baku, ca şi asupra spaţiului unde se apropie mult cursurile Donului şi Volgăi din dreptul actualului oraş Volgograd şi unde se află acum canalul Volga-Don.

Una din primele lucrări de geografie propriu-zisă, superioară celor elaborate anterior, care constituiau un fel de manuale destinate triburilor pastorale, a fost scrisă de un contemporan al lui Masudi cunoscut sub numele de Al Istakhri, deoarece era originar din Istakhar. După numeroase călătorii prin ţările musulmane, acesta a scris o Carte a climatelor, în care primul capitol este consacrat Arabiei.

Un alt celebru geograf arab, Ibn Haukal (Mohamed Abdul Kasim), născut la Bagdad ca şi Masudi, îşi începe călătoriile atunci cînd acesta din urmă şi le încheie pe ale sale. El consacră mai bine de două decenii şi jumătate din viaţă (943-969) cutreierărilor prin ţinuturile islamice. Lucrarea Căi şi regate scrisă de el în anul 976, are un conţinut geografic mai pronunţat chiar decît Păşunile de aur. Ea reprezintă o descriere geografică, politică şi statistică a diferitelor provincii ale imperiului arab.

Lucrarea este cuprinzătoare, relatările sînt clare şi în bună parte exacte. Din afirmaţiile lui Ibn Haukal rezultă că în mai toate ţinuturile vizitate domnea liniştea şi bunăstarea. În mod deosebit rămîne impresionat de oraşul Samarkand cu pitoreştile sale împrejurimi.

Originar din Horezm, Al Biruni (973-l048) şi-a cucerit un deosebit renume, precedînd marile personalităţi ale Renaşterii. El a fost deopotrivă călător şi geograf, filozof, istoric, lingvist, matematician, astronom, poet. Personalitatea sa s-a extins pînă în evul mediu occidental.

Însoţind sultanul din Ghazna în expediţiile întreprinse în India (1000-l011), Al. Biruni, care cunoştea dialectele vorbite în India, s-a consacrat ca geograf prin publicarea importantelor observaţii făcute în nordul peninsulei în lucrarea Descrierea Indiei.

Pentru a doua jumătate a secolului al Xl-lea, se cuvine să amintim de El-Bekr, un arab din Granada (oraş în sudul Spaniei în Andaluzia), de la care a rămas o instructivă descriere geografică şi istorică asupra Spaniei şi Africii musulmane, elaborată în anul 1068 după propriile sale observaţii.

În timp ce islamismul îşi întindea influenţa în sudul bazinului mediteranean, descendenţii scandinavilor colonizaseră Islanda, Groelanda şi provincia franceză Normandia. Mai tîrziu ei se infiltrează în regiunile nordice ale Mediteranei, cucerind Sicilia, invadînd Grecia Mare şi ameninţînd chiar Imperiul bizantin. În cîţiva ani, între 1081 şi 1085, normanzii lui Robert Guiscard ocupaseră Epirul, Macedonia, invadaseră Thessalia, aproprindu-se de Constantinopol. Normanzii din Sicilia participaseră la primele cruciade. Avînd ca supuşi şi bizantini şi musulmani, regatul lor, situat la intersecţia raselor şi religiilor care-şi împăţiseră lumea, oferea geografilor "un centru ideal pentru a se documenta".

În aceste împrejurări, geografia arabă avea să atingă un înalt nivel al dezvoltării sale medievale nu pe pămînt musulman, ci pe pămîntul Siciliei normande, prin ilustrul geograf şi cartograf Abu-Abdallah es Scherif al Idrisi (Edrisi). Numele lui rămîne legat de renumita şcoală întemeiată de el la Palermo, la curtea regelui de origine normandă Roger al II-lea.

Născut la Ceuta în 1099, Idrisi aparţinea familiei edrisiţilor care a dat Marocului o dinastie de sultani. Studiile şi le face la Cordoba în Spania şi, tînăr încă, întreprinde cîteva călătorii; el vizitează Portugalia, Andaluzia, Marocul, Algeria şi de asemenea ţărmurile franceze şi britanice. La mijlocul secolului al XII-lea, Idrisi se afla la curtea lui Roger al II-lea. Acesta se interesa foarte mult de studiile geografice şi organiza frecvente expediţii pentru explorarea ţinuturilor necunoscute. Recomandat ca un om foarte învăţat şi priceput, geograful arab găsi la curtea regelui normand condiţii excelente de afirmare. El a întocmit două hărţi ale lumii: una circulară şi alta pătrată.

40

Regele normand i-a cerut lui Idrisi să întocmească şi o lucrare în care să cuprindă tot ceea ce se ştia despre lume. Era o sarcină care ar putea fi dată altcuiva. Idrisi dispunea de foarte multe informaţii şi la curtea Siciliei posibilităţile de documentare erau cît se poate de largi. El scrise o mare lucrare, cunoscută sub numele de Cartea lui Roger. avînd însă în realitate titlul: Amuzament pentru persoanele care doresc să părcurgă diversele ţinuturi ale lumii. Ea este de asemenea cunoscută şi sub numele de Recreaţii geografice. Aceasta este pentru vremea respectivă o prodigioasă geografie universală, care a consacrat pe autorul său în istoria geografiei, numit deseori "Ptolemeul arab". Lucrarea a fost însoţită de un mare număr de hărţi.

Departe de a se limita la ţările limitrofe Mediteranei, cu care marinarii sicilieni erau într-un permanent contact, Cartea lui Roger cuprinde informaţii geografice şi istorice despre numeroase ţinuturi îndepărtate ale Africii şi Asiei.

A doua jumătate a secolului al XII-lea înscrie în lista călătorilor arabi şi pe Ibn Djobeir. Originar din Valencia, Ibn Djobeir urmează studiile de drept şi de literatură mai întîi la Ceuta şi apoi la Granada, devenind, în acest din urmă loc, secretarul particular al unui prinţ almohad. Călătoriile lui au constat în trei pelerinaje la Mecca. Ibn Djobeir nu a fost un mare învăţat şi nici măcar un om înzestrat cu un deosebit dar al descrierii. În schimb el s-a remarcat în relatarea călătoriilor efectuate, printr-o deosebită meticulozitate. Tot ce a văzut a notat cu exactitate, în scrierile lui sînt totodată notate cu precizie zilele şi orele plecării, locurile toate prin care a trecut, cu o serie de detalii pe care el le-a considerat mai interesante.

Modjem el-Buldan Yakut este mai puţin cunoscut, decît predecesorii săi, deşi prin lucrarea sa Dicţionarul ţărilor, o monumentală enciclopedie geografică pentru acea vreme, nu este mai prejos decît Idrisi. Născut către sfîrşitul secolului al XII-lea din părinţi greci, Yakut devine prin forţa împrejurărilor sclav la musulmani. Din fericire, stăpînul său, un bogat negustor din Bagdad, remarcînd inteligenţa vie a tînărului sclav, îi permite să studieze şi chiar şi-l face asociat. După moartea stăpînului său părăseşte Bagdadul şi se stabileşte în Merv, în acel timp unul din cele mai înfloritoare centre ale civilizaţiei musulmane, situat în oaza cu acelaşi nume din ţinuturile precaspice; el a fost atras de zeci de biblioteci ale oraşului care dispuneau de un enorm material informativ. Din păcate, năvălirea armatei lui Genghis-han, întemeietorul unui mare stat mongol prefeudal, îl obligă pe Yakut să părăsească oraşul, pentru a se fixa la Mossul şi mai tîrziu la Alep, unde de altfel îşi petrece ultimii ani din viaţă.

În 1218 Yakut îşi începe lucrarea menţionatâ, un dicţionar foarte întins şi exact, o culegere de note şi documente socotită ca unul dintre cele mai ample repertorii despre ţinuturile califatului rămase din evul mediu. Acesta cuprinde, în ordine alfabetică, descrierea oraşelor şi provinciilor cu poziţia lor geografică (se indică longitudinea şi latitudinea) precum şi biografia oamenilor iluştri.

Dacă secolele al XIV-lea şi al XV-lea conturează slăbirea în continuare a puterii politice arabe, ştiinţa, inclusiv geografia, continua o evoluţie ascendentă. Mai mult, se înscriu în această perioadă numele unora dintre cei mai iluştri învăţaţi arabi, mai ales în domeniile istoriei şi geografiei.

La un rang apropiat de Idrisi ca renume trebuie plasat Abdul Feda, istoric, geograf şi om de stat arab, născut 1a Damasc (1273-1331). Considerat unul dintre cei mai iluştrii istorici arabi, Abdul Feda a utilizat lucrările savanţilor care 1-au precedat, la care a adăugat multe informaţii mai ales cu privire la Siria. Prin lucrările sale Scurtă istorie a omenirii şi Geografia el se înscrie deopotrivă în rîndul geografilor şi istoricilor.

Pentru geografie, cel mai mare nume arab al secolului al XIV-lea rămîne însă acela al şeicului Abu Abdullah Mohammed cunoscut sub numele de Ibn Batutah (Battuta) (1304-1377).

Originar din Tanger (Maroc), dintr-o familie berberă, Ibn Batutah îşi petrece o mare parte din viaţă pe meleaguri străine, ca urmare nu a unui spirit aventurier, ci a nestăvilitei pasiuni pentru cunoaşterea cît mai cuprinzătoare a orizonturilor geografice. Timp de cîteva decenii el călătoreşte pe drumuri de uscat, pe mări şi oceane, reuşind astfel să cunoască multe ţări din Europa, Africa nordică şi răsăriteană, Asia Centrală, India, Ceilon, China ş.a. Ca geograf, Ibn Batutah - dîrz şi neobosit călător - continuă linia ilustrată înaintea lui de scriitori de

41

seamă, cucerindu-şi un loc de cinste în istoria geografiei şi fiind numit de altfel şi Herodotul lumii musulmane.

La vîrstă de 21 de ani, în iunie 1325, părăseşte oraşul natal, începîndu-şi seria călătoriilor care aveau să-i aducă celebritatea. Cercetează cu atenţie Egiptul, Arabia, Persia, Siria, Mesopotamia şi Asia Mică. Traversează apoi Marea Neagră vizitînd Crimeea şi Chipceagul tătarilor din stepele pontice. Colindă Rusia meridională şi ajunge pînă la Bolgar - capitala de atunci a bulgarilor - aşezare situată la confluenţa Volgăi cu Kama; vizitează Crimeea şi Cetatea Kaffa, apoi "Poarta de Aur" tătărească şi "Ţara Amurgului", adică regiunile reci ale tundrei asiatice locuite de popoare care practicau schimbul în natură.

Înapoindu-se din această călătorie porneşte din nou în drumeţie, de data aceasta într-o direcţie opusă. Astfel, însoţeşte spre Constantinopol o principesă bizantină căsătorită cu un conducător tătar, cu acest prilej străbătînd la dus şi întors Dobrogea noastră, asupra căreia ne lasă cîteva ştiri, nu lipsite de interes. Colindă apoi Buhara şi Afghanistanul, de unde coboară pe valea fluviului Indus şi se îndreaptă spre Delhi, capitala de atunci a imperiului musulman din India, unde timp de doi ani îndeplineşte slujba de cadiu.

Mai tîrziu cercetează China, Ceilonul, Spania etc. Descrierile sale cuprinse în lucrarea Voygages d'Ibn Batutah dau numeroase informaţii geografice şi etnografice asupra ţinuturilor străbătute.

După Ibn Batutah istoria medievală a geografiei nu mai înscrie un alt nume de geograf arab de talia celor care 1-au precedat. Totuşi, informaţiile de natură geografică se lărgesc în continuare, datorită mai ales unor savanţi istorici în ale căror opere relatările cu caracter istoric sînt corelate de unele informaţii despre natura, populaţiile şi viaţa economică a diferitelor teritorii ale lumii musulmane. Între aceştia la un loc de cinste figurează Ibn Haldun (1332-1406), unul dintre cei mai străluciţi istorici arabi din a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi începutul secolului al XV-lea; el a rămas celebru prin lucrarea sa istorică Kitab-al-Ibar, în care tratează istoria unor popoare islamice - a arabilor, perşilor şi berberilor. Ceea ce imprimă o valoare deosebită acestei opere, este partea ei introductivă, cunoscută sub numele de Muqaddima (Prolegomene), în care autorul analizează filozofic legile care guvernează dezvoltarea istorică şi politică a popoarelor, încercînd să procure o bază mai solidă istoriografiei.

Ibn Haldun descrie unele bazine maritime între care Marea Neagră, Marea Adriatică, pe care le prezintă ca două golfuri, Golful Persic, Marea Caspică, precum şi cîteva fluvii mai bine cunoscute atunci, între care Nilul, Eufratul şi Tigrul. O atenţie deosebită o acordă descrierii climatelor şi influenţei acestora asupra dezvoltării societăţii omeneşti. Situîndu-se în parte pe poziţiile a ceea ce avea să însemne mai tîrziu curentul sociologic al determinismului geografic, Ibn Haldun este de părere că numai ţinuturile climatului temperat oferă condiţii pentru dezvoltarea civilizaţiei omeneşti, în timp ce ţinuturile celor două extremităţi climatice - reci şi calde - ar fi lipsite de condiţiile necesare sau favorabile vieţii.

Cu Ibn Batutah şi Ibn Haldun se încheie una dintre cele mai fertile perioade pe care lumea arabă a înscris-o în istoria medievală a geografiei. În decurs de aproape un mileniu, dar mai ales în răstimpul dintre secolele al IX-lea şi al XV-lea, arabii au adus o contribuţie prodigioasă la lărgirea orizontului geografic al omenirii. Corăbiile şi caravanele arabe au străbătut ţinuturi întinse de la ţărmurile atlantice ale Europei şi Africii pînă în Asia de sud-est şi din stepele euroasiatice până în Africa centrală.

În ceea ce priveşte cugetarea geografică, contribuţiile învăţaţilor arabi s-au manifestat cu precădere în direcţia geografiei regionale; descrierea naturii, dar mai ales a populaţiilor şi a vieţii economice din numeroase ţări a constituit forma obişnuită şi putem spune nelipsită de concretizare geografică a călătoriilor efectuate în această perioadă. Geografia generală a stat mai puţin în preocupările geografilor arabi, dacă exceptăm manifestările din domeniul geografiei matematice.

Contribuţiile arabilor la cunoaşterea Pămîntului rămîn înscrise în istoria geografiei ca o punte de legătură între antichitatea greco-romană şi timpurile marilor descoperiri geografice marcate de descoperirea Lumii Noi, a drumului maritim spre India şi primul înconjur al lumii pe

42

calea apelor, săvîrşite de navigatorii spanioli şi portughezi la sfîrşitul secolului al XV-lea şi în primele decenii ale secolului al XVI-lea.

3. Contribuţii europene la lărgirea orizontului geografic în feudalismul timpuriu şi dezvoltat (pînă la Marile descoperiri geografice)

După cum am mai arătat, în primele timpuri ale feudalismului geografia în Europa cunoaşte un regres, datorită în bună parte ideologiei creştine. "De altfel, operele geografice din această vreme au un caracter didactic şi mai în toată întregimea lor nu-s decît o stearpă înşirare de nume proprii". Fuseseră părăsite cuceririle antichităţii greco-romane, scriitorii creştini din Europa nu îşi mai aduceau aminte de geografii greci. O dovadă în această direcţie a constituit-o marea răspîndire în Europa, în evul mediu timpuriu, a cărţii Topografia creştină întocmită de negustorul grec, devenit călugăr, Cosmas, poreclit Indicopleustes adică navigator spre India. În lucrarea sa, întocmită după o serie de călătorii efectuate în secolul al VI-lea în Egipt, Etiopia şi apoi pînă pe coastele Indiei, ajungînd probabil pînă în Insula Ceilon, Cosmas încearcă să demonstreze că Pămîntul are forma tabernacolului (Cort susţinut de coloane din lemn aurit, care servea ca sanctuar la vechii evrei) lui Moise, respingînd astfel sistemul lui Ptolemeu.

Un reviriment al geografiei se va înregistra în Europa tocmai pe la sfîrşitul secolului al XIII-lea, odată cu călătoriile veneţianului Marco Polo şi a lucrării acestuia Cartea minunilor. Pînă atunci sînt totuşi de semnalat cîteva contribuţii la lărgirea orizontului geografic, ale bizantinilor, normanzilor şi cîtorva solii papale.

a) Orizontul geografic al bizantinilor (sec.V-XI)

În Imperiul bizantin, rezultat din împărţirea Imperiului Roman în anul 395 şi care cuprinde Peninsula Balcanică, Asia Mică, Siria şi Egiptul, a avut loc o viaţă economică mai dezvoltată decît în alte părţi ale Europei. Datorită acestei dezvoltări economice, comerţul a cunoscut o mare amploare, constituind o cale importantă de lărgire a orizontului geografic.

Oraşul Bizanţ, numit apoi Constantinopol şi mai tirziu Istanbul, rămăsese unica metropolă a continentului european în evul mediu timpuriu. De aici porneau pe uscat sau pe mare negustori interesaţi în comerţul cu Asia. Deseori însă cunoştinţele geografice au fost căpătate şi cu prilejul expediţiilor militare întreprinse de bizantini împotriva statelor barbare din Europa şi Africa, mai ales în vremea domniei lai Iustinian (527-565). În aceste din urmă împrejurări, istoricul Procopiu din Cezareea, participînd la cîteva expediţii militare, întocmeşte mai multe lucrări între care Istoria secretă (550), în care apar informaţii de natură geografică despre unele ţinuturi din Asia, nordul Africii şi despre Italia; Despre edificii (553-555) în care, printre altele, este înfăţişată civilizaţia dobrogeană din secolul al VI-lea şi sînt atestate cetăţile romane cu garnizoane timpurii (Sucidava, Rusidava, Tropaeum Traiani ş.a.).

În a doua jumătate a secolului al VI-lea biztatinii au intrat în legătură cu turcii care au format pe la mijlocul aceluiaşi secol un regat întins din Coreea pînă la Marea Caspică, Zidul chinezesc, şi Tibetul constituind hotarul de sud. Din bazinul Tarim turcii se răspîndiseră spre vest, cucerind Sogdiana cu Samarkandul. Interesaţi cu negoţul cu mătase, turcii se lovesc de rezistenţa duşmănoasă a perşilor şi de aceea caută să stabilecscă relaţii amicale cu bizantinii. În acest scop hanul turcilor trimite în anul 569 o ambasadă la Constantinopol şi în acelaşi an, un funcţionar bizantin, Zemark însoţeşte pe ambasadorii turci la înapoierea acestora în Samarkand. Cu acest prilej Zemark străbate Crimeea, cîmpiile Volgăi, ajungînd în Sogdiana, fapt care i-a permis să aducă primele informaţii despre populaţia turcă, la care se adaugă relatările despre unele teritorii ale Asiei, necunoscute vechilor greci şi romanilor.

Pentru secolul al X-lea istoria geografiei consemnează lucrarea De administrando imperio (Despre administrarea imperiului) întocmită de Constantin al VII-lea Porfirogenetul, care a domnit în Imperiul bizantin între anii 913-959. În lucrare sînt cuprinse unele dintre primele informaţii despre bulgarii şi ungurii de pe Volga, despre cazacii din Crimeea, pecenegii dintre Don şi Dunăre etc.; această lucrare prezintă interes prin informaţiile date despre ţinuturile de la Dunăre, între care şi prima atestare documentară asupra localităţii Sulina, România.

43

În acea epocă Bizanţul întreţinea relaţii destul de active şi cu nordul şi estul Europei, prin Kiev şi Novgorod. Treptat însă, mai ales, o dată cu fărîmiţarea imperiului în feude mici, proces început pe la jumătatea secolului al XI-lea, comerţul bizantin slăbeşte, acaparat treptat de înfloritoarele oraşe italiene.

b) Călătoriile normanzilor

Sub numele de normanzi ("oamenii nordului") erau cunoscuţi în evul mediu neamurile germanice ale norvegienilor, suedezilor şi danezilor, care locuiau în Peninsula Scandinavă, în Iutlanda şi în insulele vecine. Ei se ocupau cu pescuitul în apele mărilor nordice, cu creşterea animalelor, iar mai tîrziu cu negoţul şi pirateria. Prin secolul al VIII-lea şi al IX-lea normanzii, cunoscuţi şi sub numele de vikingi (de la vik-golf, oamenii golfurilor) sau de varegi (de la var=marfă, negustor), au. întreprins expediţii îndepărtate. În Europa, mai ales normanzii din Danemarca, au atacat Germania, Anglia, Franţa (în secolul al X-lea era cunoscut ducatul de la gurile Senei numit ulterior Normandia), Sicilia, Italia (în aceste din urmă teritorii au întemeiat principate şi ducate, reunite în secolul al XII-lea în Regatul celor două Sicilii). Totodată, normanzii (varegi cum i-au numit popoarele slave) au pătruns şi pe fluviile din Rusia, ajungînd pînă 1a Marea Neagră şi Marea Caspică, făcînd comerţ cu slavii, cu arabii şi cu bizantinii.

Normanzii erau foarte buni navigatori. Vasele lor erau bărci puternice şi lungi, cu pînze, superioare prin construcţie celor folosite de alte populaţii europene. Ele înfruntau furtunile, iar la nevoie erau scoase pe uscat şi trase de-a lungul malurilor rîurilor sau între două bazine fluviale. Acest meşteşug al navigaţiei corelat cu metodele lor de luptă, au permis normanzilor să efectueze expediţii îndepărtate atîte pe mare cît şi pe fluvii în interiorul continentului, devenind prin secolul al VIII-lea o ameninţare pentru întreaga Europă.

Locul lor în istoria descoperirilor geografice este conturat de descoperirile făcute în nordul Europei, dar mai ales de faptul că, potrivit documentelor veridice existente, sînt primii europeni care au ajuns pe ţărmul estic al Americii de Nord.

Dovezi materiale despre explorările normanzilor în America sînt puţine şi ele au fost descoperite mai ales în ultimele decenii. În schimb informaţii despre orizontul lor geografic, prelucrate ulterior, apar în povestirile saga, care reprezintă un gen nordic (islanda) de povestire istorică, în proză, de regulă anonimă, transmisă iniţial oral, apoi în scris între secolele al XII-lea şi al XIV-lea. În saga se împletesc elemente ale mitologiei nordice, împrumutate din edde (vechi cîntece din sec.IX-XII cu teme din mitologia nordică şi din legendele eroice germanice din Islanda, Norvegia), cu realităţi istorice şi sociale, precum şi cu motive şi personaje din vechile legende şi basme germanice. Cea mai cunoscută este Saga despre Njal sau Njala.

Pe baza acestor izvoare, istoricii geografiei consemnează pentru secolul al IX-lea călătoria pe mare a lui Ottar (Other) crescător de reni şi vînător, prima cunoscută, care ocoleşte Capul Nord ajungînd în Marea Albă pînă în dreptul estuarului fluviului Dvina.

În privinţa insulelor din nordul Atlanticului, acestea fuseseră cunoscute şi colonizate de normanzi cu cîteve secole înainte. Este drept că Islanda şi Insulele Feroe fuseseră vizitate înaintea normanzilor de celţi, dar colonizarea normandă a fost mai puternică. Adamnan, abate al mănăstirii Iona (679-704), relatează despre un anume Gormac care în secolul al VI-lea a întreprins trei călătorii spre Islanda. Făcînd probabil aluzie la Islanda, irlandezul Dicuil dă în 825 o descriere a insulelor nordice, între care şi Ultima Thule, unde norvegienii ar fi întîlnit urmele unei mai vechi colonizări irlandeze. Primul navigator care a realizat înconjurul Islandei se crede că ar fi fost un suedez pe nume Gardar Svavarson. Puţin mai tîrziu, un viking norvegian, Naddod, atinge şi el Islanda, iar Floke Vilgerdssonn, în acelaşi secol al IX-lea, în a doua lui jumătate, dă numele de Islanda ("Ţara gheţurilor") acestei insule, denumirea păstrată deşi, nepotrivită pentru cea mai mare parte a ei.

Explorarea Islandei a fost continuată de Ingolf Arnesson şi de Iljorleif Hrodmarssonn, lor datorîndu-se şi întemeierea în golful Reykjavik ("Golful fumegînd") a localităţii cu acelaşi nume (877), care avea să devină capitala insulei, marcînd începutul colonizării ei de către normanzi.

În secolul următor (981) se remarcă călătoria unei flote normande condusă de Erik

44

Torvaldoson Raude ("cel Roşu") care navigînd din Islanda spre vest atinge ţărmurile Groelandei ("Ţara verde"), numită astfel pentru a atrage emigranţi. Se formează aici o colonie de 3000-4000 persoane, care comercializau blănurile de urşi albi şi dinţii de morse, mărfuri foarte căutate atunci. Coloniştii au întîlnit unele urme materiale care atestau prezenţa mai veche aici a eschimoşilor. Însă mult mai tîrziu, prin secolul al XIV-lea, aceşti "skrelings" ("oameni plăpînzi, piperniciţi") aveau să îi atace pe normanzii groenlandezi, fapt ce avea să contribuie printre altele la micşorarea treptată a coloniei, pînă la abandonarea ei completă de către norvegieni. Groenlanda fu dată uitării pînă ce danezii aveau s-o recolonizeze începînd din zorii secolului al XVII-lea.

Colonizarea iniţială a Groenlandei avea să conducă pe normanzi la descoperirea Americii (Vinland), prin Leif Erikssonnn (Leif "cel Fericit"), fiul lui Erik cel Roşu. Acesta realiza în anul 999 prima traversare completă a Atlanticului cunoscută în istorie. După cum rezultă din Saga lui Erik cel Roşu, Leif este trimis în Groenlanda pentru introducerea creştinismului. O furtună puternică împinse flota lui Leif pînă la un pâmînt necunoscut în care navigatorii au întîlnit viaţă sălbatică şi esenţe de arbori buni pentru lemn de construcţie. În anul 987 Bjarn Herjulfssonn navigase şi el în mările nordice, ajungînd după toate probabilităţile pînă în dreptul aceleiaşi coaste est-americane ca şi Leif, fără a debarca însă. Mai tîrziu Leif explorează din nou aceste ţinuturi pe care avea să le numească Helluland ("Ţara pietroasă", probabil ţărmul nordic al Insulei Terra Nova sau ţărmul estic al Peninsulei Labrador), Markland ("Ţara pădurilor", la sud de Labrador) şi Vinland ("Ţara vinului", reconstituită cu ţărmul Americii de Nord în dreptul paralelei nordice de 40°). Norvegienii lui Leif rămîn în Vinland trei ani (1003-l006), după care avură de făcut faţă atacurilor localnicilor ("skrelings") pînă la urmă pierind în lupte sau înapoindu-se în Islanda.

Făcînd aceste explorări normanzii nu şi-au dat însă seama că au descoperit un nou continent. Pentru ei aceste ţinuturi aparţineau Europei nordice. În 1427 danezul Glaudius Clausen Svart a întocmit o hartă în care Groenlanda de pildă, era înfăţişată ca parte a Europei.

c) Călători europeni în secolele XII-XV, pînă la Marile descoperiri geografice

Pentru secolul al XII-lea prezintă interes călătoriile întreprinse între anii 1159-1173 de evreul Benjamin de Tudela, fiul unui rabin din Navarra spaneola. În cei 14 ani consacraţi călătoriilor, pentru "a vizita şi a denumi toţi evreii de credinţă mozaică răspîndiţi pe suprafaţa globului," Benjamin a străbătut numeroase ţări străine, mai ales în Asia. În relatările sale apar numeroase informaţii, mai puţin despre cadrul natural şi mai mult despre populaţiile, oraşele, monumentele religioase, moravurile locuitorilor din ţinuturile umblate. În anul 1159 Benjamin străbate distanţa între Barcelona şi Marsilia, apoi trece prin Genova, ajungînd la Roma. În continuare se îmbarcă pe un vas şi după cîteva escale în Sicilia şi în insulele egeene, ajunge la Constantinopol, pe care-1 descrie cu lux de amănunte, reliefînd rolul său în comerţul mondial. Printre altele informează despre valahi, care treceau deseori Dunărea pînă în teritoriul grec. Deplîngînd faptul că compatrioţii lui erau prea agreaţi la Constantinopol, Benjamin s-a îndreptat spre principalele oraşe ale Siriei şi Palestinei, pe care le descrie în detaliu. Din relatările lui rezultă că Ierusalimul era un oraş mic, încadrat de trei rînduri de ziduri, cu o populaţie foarte amestecată alcătuită din sirieni, greci, georgieni, franci, evrei etc. Damascul, guvernat de un sultan turc, era înzestrat cu palate magnifice înconjurate de grădini înfloritoare.

După ce a străbătut Mesopotamia, Benjamin se opreşte la Bagdad, capitala califului, apoi vizitează ruinele Babilonului şi oraşul Basra (Basorah). Trece prin Herat, Afganistan şi probabil că a ajuns pînă în Samarkand şi în Tibet, şi după care se reîntoarce în Mesopotamia de unde porneşte într-o nouă călătorie, pe mare de data aceasta, spre coastele Malabarului. Se pare că a mai vizitat Ceilonul şi a pătruns chiar în China, despre care informaţii şi date de la el sînt atît de confuze încît pe bună dreptate ne putem îndoi că Benjamin a întreprins într-adevăr acest din urmă traseu. În ultima perioadă a călătoriilor sale, Benjamin străbate unele regiuni africane din Bazinul Nilului, printre altele relatînd despre viaţa comercială activă din portul Alexandria. De aici Benjamin se reîntoarce în Europa prin Sicilia.

45

Încă din secolul al XII-lea autorităţile papale şi regii Franţei începuseră să trimită diferite solii la hanii mongoli din Asia care-şi extinseseră foarte mult dominaţia; aceste misiuni au constituit un mijloc important de lărgire a cunoştinţelor geografice, mai ales asupra ţinuturilor asiatice.

După Benjamin de Tudela, primul călător european care s-a impus prin relatările sale şi care a condus o ambasadă trimisă de papa Inocenţiu al IV-lea la mongoli a fost Giovanni Piano del Carpini (Jean de Plan Carpin), un iscusit diplomat. Plecat din Lyon în 1245, Carpini trece prin Cracovia, Kiev, întîlnind pe Nipru primele aşezări ale tătarilor, însoţită de aceştia ambasada condusă de Carpini a străbătut stepele Caspicei, o parte din Asia Centrală, ajungînd la Karakorum - capitala Imperiului mongol. După doi ani se reîntoarce, rămînînd la Roma.

În urma acestei călătorii Piano Carpini a lărgit mult orizontul contemporanilor săi, fapt concretizat prin relatările pe care le-a înscris în lucrarea Istoria mongolilor numiţi de noi tătari, una din primele lucrări cu caracter istoric, etnografic şi politic despre Asia Centrală.

Contemporan cu Carpini, Guillaume de Rubruquis (Roubrouck) întreprinde şi el o călătorie în ţinuturile asiatice, trimis de Regele Franţei Ludovic al IX-lea la marele han mongol. Călătoria, efectuată între anii 1252-1255, nu şi-a îndeplinit din cauze obiective misiunea politică; în schimb, informaţiile despre lumea mongolă aduse de Rubruquis au îmbogăţit foarte mult geografia evului mediu. Itinerariul călătoriei începe în 1252 cînd mica ambasadă ajunge la Constantinopol, poposind aici mai multă vreme. În mai 1253 membrii ei s-au îmbarcat pe un vas care străbate Marea Neagră pînă la Cherson, de unde ajung la Sudak în "Gazaria" (Crimeea). În continuare străbat „ţara cumanilor” cuprinsă între Nipru, Don, Volga şi Ural, în care aveau să întîlnească puţini locuitori, mai ales slavi şi mongoli. Itinerariul continuă prin Asia Centrală, călătorii poposind un timp la Karakatai din sudul Lacului Balhaş, după care străbat "ţara Kailak", unde întîlnesc cîteva aşezări mici ale sectei religioase a nestorienilor, care, persecutaţi în Europa şi Asia creştină ca eretici, îşi găsiseră adăpost în ţinuturile asiatice stăpînite de mongoli, mai toleranţi faţă de diferitele religii. După ce străbate munţii Targabatai, Rubruquis atinge cursul superior al rîului Irtîş, pentru ca în decembrie 1254 să ajungă în tabăra unei căpetenii mongole situată pe rîul Djabkon . Abia după vreo 3 luni întreprinde ultima etapă a itinerariului, ajungînd în capitala mongolă Karakorum, situată pe un rîu tributar Lacului Baikal, ce nu avea să-1 impresioneze prea mult. Aici nu rămîne multă vreme, reîntorcîndu-se în acelaşi an şi străbătînd la înapoiere alte noi ţinuturi (Armenia, Persia ş.a.).

Informaţiile adunate în lunga călătorie, bazate mai ales pe propriile sale observaţii, au fost sistematizate de Rubruquis în lucrarea cunoscută sub numele de Itinerarul lui Rubruk în părţile răsăritului, redactată în limba latină. Deşi are caracter de povestire, ea se va bucura de mult renume, fiind apreciată de marele învăţat englez Robert Bacon şi fiind tradusă în sec. al XVI-lea şi al XVII-lea în limbile engleză şi franceză. În această lucrare, cu un conţinut geografic mai pregnant decît cea a lui Carpini, sînt prezentate amănunte preţioase despre cadrul natural, localităţile, populaţiile şi obiceiurile lor din lumea mongolă şi chiar despre unele ţinuturi din afara acesteia.

Rubruquis este primul călător european care atrage atenţia asupra Podişului Asiei Centrale, tot el fiind primul care precizează că ţara Katai (China) se întinde spre răsărit pînă la ocean şi că serii amintiţi de antici, sînt unii şi aceeaşi cu kataii sau kitaii, adică cu chinezii. Ca şi Carpini, aminteşte şi el de Valahia. Printre altele, Rubruquis are meritul de a fi dovedit inexistenţa legendarului imperiu creştin al regelui-preot Ioan din răsăritul Asiei, al cărui ajutor împotriva ameninţării mongole îl spera Occidentul creştin în acea vreme şi care a constituit un motiv în plus pentru organizarea expediţiilor asiatice din secolul al XlII-lea.

A doua jumătate a secolului al XIII-lea înscrie în istoria călătoriilor geografice pe veneţianul Marco Polo, unul dintre cei mai reprezentativi exploratori ai evului mediu.

Renumele lui Marco Polo (1254-1324) este datorat călătoriei întreprinse în Asia, dar mai ales relatării acestei îndelungate călătorii în Cartea minunilor, cunoscută şi sub numele de Cartea descrierii ţărilor lumii sau Milionul, cea mai importantă sursă documentară medievală asupra Asiei centrale, meridionale şi orientale. Deşi în această carte apar pe alocuri unele exagerări şi

46

chiar informaţii inexacte mai ales asupra unor ţinuturi necunoscute direct de marele călător, cele mai multe relatări au fost veridice şi în mare parte noi pentru europeni. Este lucrarea care "deschide pentru Asia era geografiei moderne". Înaintea acestei călătorii o îndelungată călătorie în Asia fusese întreprinsă de tatăl şi unchiul lui Marco Polo, Niccolo şi Matteo Polo, negustori bogaţi şi curajoşi. După o absenţă de 15 ani aceştia s-au întors la Veneţia, unde Marco Polo trăia singur în palatul familiei sale, mama sa murind cu cîţiva ani în urmă. Aşa se face că tînărul Polo, la vîrsta de 17 ani va însoţi pe cei doi fraţi Polo într-o nouă şi temerară călătorie spre China, la curtea marelui han Cubilai. Cele văzute şi aflate de Marco Polo în cei trei ani cît a durat călătoria pînă în China şi în cei l7 ani cît s-a aflat în slujba marelui han au fost relatate în celebra sa carte.

Plecînd din Veneţia, cei trei Polo străbat Mediterana şi poposesc la Acra; după o scurtă călătorie la Ierusalim se înapoiază la Acra pornind în curajoasa lor expediţie spre China. Ţinuturile toate pe unde trec sînt descrise de Marco Polo în lucrarea sa, insistînd asupra oraşelor,populaţiilor şi obiceiurilor acestora, relatînd însă şi despre natura locurilor, fizionomia şi bogăţiile lor. Astfel descrie Armenia "mică şi mare", "Turcomania" (Asia Mică) şi mai ales Georgia, pe care Alexandru cel Mare n-o putuse traversa şi care este protejată pe de o parte de Marea Caspică, iar pe de alta de Munţii înalţi ai Caucazului. Urmînd valea Tigrului, trec prin Mossul, cu un comerţ prosper, Bagdad şi Basra, apoi navighează prin Golful Persic pînă la Strîmtoarea Ormuz de unde pornesc spre Pamir. Marco Polo descrie oraşele persane şi obiceiurile locuitorilor. Trec apoi prin Afganistan, unde oraşul Balh, distrus de tătari, marca limita imperiului mongol al Levantului. Marco Polo descrie marile ţinuturi străbătute, reliefînd feritilitatea cîmpiilor şi văilor din munţii întîlniţi, bogăţia lor în zăcăminte de sare, pietre preţioase etc.

Traseul urmat în continuare pînă la Hambalîk sau Kanbalîk (Pekin), capitala marelui han Cubilai, este prezentat de Marco Polo cu multă exactitate. Descrie Munţii Pamir, "acoperişul Lumii", unde, datorită frigului, focul arde şi încălzeşte mai puţin decît în oricare alt loc de pe pămînt, bazinul Tarim cu bogatele sale oraşe Kaşgar, Khotan, Yarkand, regiunile pustii ale Lobnorului, Deşertul Gobi, alcătuit din "munţi şi văi de nisip în care nu se află nici un aliment", Karakorum pe care Niccolo şi Matteo îl vizitaseră şi în călătoria precedentă, cursul fluviului Huanhe, împrejurimile Pekinului. Ajunşi în cele din urmă la Kanbalîk, sînt primiţi cu multă cinste de marele han.

Timp de l7 ani Marco Polo îndeplineşte cu multă pricepere numeroase însărcinări primite de la marele han, bucurîndu-se în schimb de simpatia acestuia şi de posibilitatea de a călători prin cele mai îndepărtate provincii ale marelui imperiu, care cuprindea în acea vreme toate ţinuturile dintre Marea Neagră şi Oceanul Pacific, dintre Volga şi Golful Persic.

În lucrarea lui Marco Polo sînt redate amănunte sugestive despre provinciile Chinei: Sanci, cu zăcăminte bogate de cărbuni, vorbeşte de Tibet, cu podişuri sărace şi puţin locuite, de Yunnan, cu lacuri şi rîuri bogate.

În lucrarea sa apar numeroase informaţii despre civilizaţia superioară a Chinei, despre viaţa economică dezvoltată. Dintre oraşele Chinei o atenţie specială o acordă reşedinţei marelui han şi oraşului Quinsay al cărui guvernator a fost cîţiva ani. Oraşul Zaiton (Zaitum) este prezentat ca portul Extremului Orient, mare antrepozit al comerţului cu India.

Dornici să se înapoieze în Europa, cei trei Polo obţin cu dificultate această permisiune din partea hanului Cubilai. Drumul la întoarcere i-a permis lui Marco Polo să străbată toate mările din sudul Asiei, să cunoască noi ţinuturi, pe care le va descrie în cartea sa. Printre altele marele călător vorbeşte despre Jawa şi Sumatera, despre Ceilon şi sudul Indiei, Insula Socotra, despre lumea arabilor etc.

Ajunşi în 1225 în Veneţia, după o absenţă de 24 de ani, cei trei Polo au fost repuşi în drepturile lor, nu însă fără unele dificultăţi. Dar abia a trecut un an de la revenirea lor în oraş, că se iscă un război între cele două oraşe - state rivale, Veneţia şi Genova, care dominau comerţul în Mediterana. În timpul, unei lupte navale, în care flota genoveză iese victorioasă, Marco Polo, care comanda o galeră veneţiană, fu rănit şi luat prizonier. În închisoarea din Genova, Marco Polo se împrieteneşte cu cărturarul Rusticiano din Pisa. Acestuia îi dictează Marco Polo

47

memoriile sale, care aveau să constituie celebra Carte a minunilor. Trebuie remarcat că această lucrare cuprinde relatări şi despre ţinuturi nestrăbătute de

călătorul veneţian, dar despre care aflase de la alţi călători. El. aminteşte astfel despre Siberia cu săniile trase de cîini şi cu tunguşii călăreţi de reni, despre Oceanul Arctic cu urşii săi albi, despre Insula Zipangu (Japonia), despre Africa de vest, marea ţară "Abasia" (Etiopia), despre Zanzibar şi Madagascar.

Cînd în 1299 se încheie pacea între cele două oraşe rivale, Marco Polo se înapoiază la Veneţia unde îşi petrece restul vieţii.

Temerar călător, talentat povestitor, înzestrat cu mult spirit de observaţie, Marco Polo, prin lucrarea sa, a permis pentru prima dată cunoaşterea de către europeni a aproape întregului continent asiatic, cu imensele sale bogăţii. Influenţa acestei adevărate enciclopedii geografice a secolului al XIII-lea, scrisă mai întîi într-un dialect veneţian şi tradusă apoi în italiană şi în alte limbi de circulaţie, nu întîrzie să se vadă. Ea va fi folosită ca îndreptar pentru întocmirea hărţilor Asiei, dovadă fiind harta catalană din 1375, în care după datele marelui explorator au fost figurate Asia Centrală, Extremul Orient, Insuleie Mirodeniilor şi o parte a Indiei, ca şi mapamondul lui Fre Mauro din 1459 pictat pe peretele unei mănăstiri din Veneţia. Influenţa acestei cărţi, se atestă chiar în globul pămîntesc pe care avea să-1 construiască Martin Behaim în 1492. Cele aflate în Cartea minunilor aveau totodată să joace un rol stimulator pentru celebrii navigatori Columb, Vasco do Gama, Magelan care începînd de la sfîrşitul secolului al XV-lea, vor deschide zorile Marilor descoperiri geografice.

Succesorii imediaţi ai lui Marco Polo în Asia orientală au fost cîţiva misionari catolici. În 1289 călugărul franciscan Giovanni da Montecorvino, originar din sudul Italiei, este trimis de papa în China, în care scop trece prin Persia, unde râmîne 2 ani, după care se îmbarcă pe un vas la Ormuz care-1 va transporta în India. Aici trăieşte un an printre creştinii locali (nestorieni), într-o scrisoare trimisă de el prin anul 1292 descriind corect India meridională, felul de trai al localnicilor, viaţa comercială. Din India trece în China unde a trăit circa 35 de ani; scrisorile trimise de el de aici sînt însă mai puţin interesante din punct de vedere geografic.

Un alt călugăr franciscan, Oderico da Pardenone, călătoreşte la rîndul său prin Asia între anii 1318-1330, lăsînd cîteva informaţii despre unele ţări şi oraşe. Giovanni Marignoli a călătorit şi el prin China în prima jumătate a secolului al XIV-lea, rămînînd 4 ani la Pekin.

Crescînd numărul misionarilor care se îndreptau spre Extremul Orient, ca şi schimburile comerciale, s-a simţit nevoia unei mai bune cunoaşteri a traseului. În acest scop Francesco Balducci Pegolotti din Florenţa întocmeşte un ghid pentru ţările Asiei numit Practica comerţului.

În a doua jumătate a secolului al XIV-lea (1368) China se eliberează de sub stăpînirea mongolilor, fiind mai puţin vizitată de călătorii străini. De acum, misiunile religioase şi comerciale vor avea ca ţintă India, Arhipelagul Indonezian, precum şi Asia Anterioară şi India de nord, unde, la hotarul dintre secolele al XIV-lea şi al XV-lea, toate statele musulmane au fost cucerite de cîrmuitorul mongol Tamerlan (Timur Lenk).

În aceste condiţii au fost întreprinse alte călătorii, remarcîndu-se cea a lui Ruy Gonzales Calvijo în Asia Centrală (1403-l406), ca şi cea a negustorului Niccolo Conti pe litoralul vestic al Indiei şi în Ceilon, Bengal, pe valea fluviului Irawadi, în Aden, Peninsula Somalia ş.a.

În secolele XII-XV, părţile nordice ale Europei şi Asiei au fost explorate mai ales de ruşi, cărora le revin cele mai multe descoperiri geografice din aceste părţi ale globului. Pionerii acestor descoperiri au fost novgorodlenii, care, încă din sec. al XI-lea, puseseră stăpînire pe aproape tot nordul european, trecînd şi dincolo de Ural. Ruşii întreţineau relaţii comerciale strînse în secolele XIII-XV cu Hansa, uniune comercială şi politică a oraşelor germane Hamburg, Lubek, Bremen ş.a. interesate în comerţul din Marea Nordului şi Marea Baltică.

Navigînd pe apele Oceanului Arctic, ruşii au descoperit ţărmurile Eurasiei septentrionale şi numeroase insule. În Siberia au întreprins cîteva expediţii, mai importantă fiind cea din anul 1483, pe valea Irtîşului. La sfîrşitul secolului al XV-lea ruşii au descoparit partea cea mai înaltă a Munţilor Ural, stabilind direeţia lor reală "de la o mare la alta".

Între contribuţiile ruşilor la cunoaşterea Pămîntului în această perioadă, un loc important

48

revine "călătoriei peste trei mări” lui Afanasie Nikitin; acesta a întreprins între anii 1466-l472 o călătorie în scopuri comerciale, avînd ca ţintă India. Plecînd din oraşul Tver, Nikitin navighează pe Volga inferioară şi apoi Marea Caspică, de unde, pe uscat s-a îndreptat spre strîmtoarea Ormuz. De aici navighează în lungul coastelor, ajungînd în răsăritul Indiei, unde vizitează cîteva oraşe. La întoarcere navighează din nou prin Oceanul Indian, ajungînd de data aceasta pînă în dreptul coastelor Somaliei, apoi însoţeşte ţărmurile Arabiei ajungînd din nou la Ormuz. Parcurge în continuare Persia, pînă la Trapezunt (azi oraş în Turcia), după care trece Marea Neagră şi de la Kaffa (Feodosia), care atunci aparţinea genovezilor, se îndreaptă spre Smolensk, pe valea Niprului. Se crede, potrivit unei cronici din Lvov din 1475, că Nikitin a murit în drum spre Smolensk. Au rămas în schimb însemnările sale în lucrarea Călătorie peste trei mări, păstrată multă vreme în manuscris şi copiată de mai multe ori în secolele XVI-XVII. Însemnările lui Nikitin cuprind o descriere simplă, dar veridică asupra Indiei medievale precum şi informaţii despre natura, populaţiile, oraşele, obiceiurile din alte ţinuturi străbătute.

Explorările făcute între secolele XII-XV în scopul cunoaşterii ţinuturilor asiatice, generate de interese politice, religioase şi comerciale, au contribuit la dezvoltarea cartografiei, mai ales în Italia şi Spania. Se construiesc acum cîteva mapamonduri, ca de exemplu Harta catalană şi Mapamondul lui Fra Mauro, precum şi hărţi maritime (portulane), folosite de navigatori. Cele mai multe portulane se refereau la bazinul mediteranean care constituia centrul vieţii economice europene; între acestea, mult răspîndit a fost Atlasul nautic întocmit în anul 1318 de Pietro Visconti.

Necunoscîndu-se încă existenţa continentelor americane, mapamondurile vremii apropiau foarte mult ţărmurile vestice ale Europei de extremităţile estice ale Asiei, fapt care avea să stimuleze încercările începute la sfîrşitul secolului al XV-lea de a ajunge din Europa în China şi India navigîndu-se prin Oceanul Atlantic spre vest.

Între acestea a fost harta întocmită în 1474 de Paolo del Pozzo Toscanelli (1597-1482), matematician, astronom şi geograf italian.

Un mare mapamond a fost gravat de călugărul Henricus Martellus Germanus, la Florenţa, cam prin anul 1490 (1900 x 1080 mm), achiziţionat de Biblioteca Universităţii din Yale. Acest mapamond a influenţat cartografia ulterioară: globul lui Behaim (1492), globul lui Laon (1493), mapamondul lui Waldseemuller (1507); cercetătorii contemporani pun în legătură şi harta lui Martellus - care combină indicaţiile date de Ptolemeu, Marco Polo, Nicolo de Conti şi de navigatorii portughezi - cu ideile cosmografice care 1-au stimulat pe Columb să rişte aventura sa transoceanică, în aceeaşi epocă.

49

CURS V. MARILE DESCOPERIRI GEOGRAFICE

(Sfîrşitul secolului al XV-lea – sfîrşitul secolului al XVIII-lea) 1. Literatura geografică. Lucrări de sinteză

2. Dezvoltarea cartografiei si geografiei matematice (poziţia, forma şi variabilitatea

înfăţişării Pământului)

3. Cercetarea învelişurilor geografice

4. Descrierea populaţiei

Începutul destrămării feudalismului şi apariţiei germenilor relaţiilor capitaliste este

marcat în ţările europene de epoca Renaşterii, care s-a manifestat prima dată în Italia încă din secolul al XIV-lea (Renaşterea), iar în următoarele două secole şi în celelalte ţări. Totuşi, în Italia, ca şi în Germania, fărâmiţarea feudală s-a menţinut mai multă vreme decît în alte ţări, ca de exemplu Spania, Portugalia, Franţa, Olanda, Anglia, unde se formează primele state europene centralizate în jurul monarhiei.

Transformărilor social-economice le-au corespuns un avînt puternic al ştiinţei, artei şi culturii. După o lungă perioadă de întrerupere a progresului, de "barbarie" cum socoteau umaniştii italieni evul mediu (sec.V-XV), este reînviată cultura antică greco-romană, înregistrîndu-se o "renaştere" spirituală. Promovînd spiritul critic, punînd raţiunea mai presus de credinţă şi tradiţie, Renaşterea a zdruncinat temeliile dictaturii spirituale a bisericii. Marcînd începutul epocii moderne în ştiinţă şi tehnică, Renaşterea corespunde unor importante cuceriri (sistemul heliocentric, descoperirea tiparului, a telescopului, lunetei şi microscopului, formularea conceptului modern, ştiinţific, al legilor naturii etc.), care, alături de transformările social-economice, au creat şi geografiei un cadru nou de dezvoltare.

Printre evenimentele de seamă care au marcat începuturile acestei epoci moderne, un rol important 1-au jucat marile explorări geografice şi îndeosebi descoperirea Americii şi a drumului maritim spre Indiile Orientale, precum şi primul înconjur al lumii.

Marile descoperiri geografice, începute de la sfîrşitul secolului al XV-lea, au fost generate de condiţiile social-economice instalate în Europa în vremea Renaşterii; deopotrivă ele au fost favorizate de perfecţionările sâvîrşite în domeniul mijloacelor de transport şi al mijloacelor de orientare, între care construirea marilor corăbii capabile să înfrânte largul mărilor şi Oceanelor (caravelele portugheze), folosirea busolei, a astrolabului penru calcularea latitudinii geografice, determinarea longitudinii pe baza principiului diferenţelor orare etc.

Direcţia dominantă vestică sau prin sudul Africii, a viitoarelor itinerarii maritime s-a datorat unor evenimente istorice şi în primul rînd formării şi extinderii treptate a statului otoman. Cucerirea Constantinopolului de către turci în anul 1453, prin care s – a pus capăt Imperiului Bizantin, transformarea Mării Negre într-un „Lac turcesc”, extinderea Imperiului otoman în bazinul oriental al Mediteranei, au barat căile principale prin care statele Europei occidentale îşi furnizau bogăţiile Orientului. Noile state centralizate, mai întîi Spania şi Portugalia, mai tîrziu Anglia, Franţa, Olanda etc. au fost astfel nevoite sa găsească noi drumuri spre India, străbătînd apele Atlanticului, ocolind Africa prin sud, apoi prin nordul Americii de Nord şi Eurasiei. Primele expediţii atlantice au fost stimulate şi de erorile cartografice ale secolului al XV-lea care apropiau exagerat ţărmurile vest-europene de cele est-asiatice.

Noile drumuri maritime şi noile descoperiri geografice au influenţat destul de puternic viaţa comercială şi chiar politică a lumii. În primul rînd, ele au contribuit la transferarea centrului de greutate al navigaţiei şi comerţului mondial din Mediterană în Oceanul Atlantic şi chiar la dezvoltarea noilor metropole citadine, care la începutul acestei perioade se numeau Lisabona, Sevilla şi Madrid, din Portugalia şi Spania, ţări favorizate atunci de poziţia lor geografică. Totodată, descoperirile de noi pămînturi, cu marile lor resurse naturale şi de forţă de muncă, au

50

dus la crearea imperiilor coloniale şi au pregătit formarea pieţii mondiale, care, la rîndul ei, a determinat dezvoltarea imensă a comerţului, navigaţiei şi a comunicaţiilor pe uscat, precum şi dezvoltarea burgheziei.

În ceea ce priveşte geografia, Marile descoperiri geografice, care din punct de vedere cronologic durează în linii mari pînă la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, au lărgit foarte mult orizontul geografic, creînd un nou cadru, aproape complet, al Pămîntului. În aceste condiţii au fost impulsionate cercetările ştiinţifice, ştiinţa geografică cunoscînd noi progrese. Descrierea noilor pămînturi, cu natura, populaţia şi resursele lor, alături de cunoaşterea mai exactă a celor intrate mai de mult în orizontul geografic al omenirii, vor permite în condiţiile avîntului general al ştiinţei, formularea de noi concepţii geografice, reconsiderarea celor vechi, diversificarea preocupărilor geografice. Acum se pun bazele cartografiei ştiinţifice moderne, se conturează idei reale despre răspîndirea fenomenelor geografice, despre raporturile lor reciproce, despre cauzele şi efectele lor. Dar şi acum se vor manifesta unele extremisme, mai ales în explicarea cauzelor fenomenelor, cu deosebire în înţelegerea raporturilor dintre om şi natură. Lupta dintre ideile materialiste şi idealiste, dintre dialectică şi metafizică, se va manifesta şi în preocupările geografice, în contextul general al luptei dintre aceste principale orientări filozofice.

Acumularea unui imens material faptic geografic, evoluţia concepţiilor geografice în această perioadă, vor pregăti saltul calitativ al ştiinţei noastre săvîrşit în secolele al XIX-lea şi al XX-lea, trecerea ei în etapa geografiei moderne explicative şi complexe, a formării sistemului ştiinţelor geografice, etapă anunţată încă de acum de lucrările unor învăţaţi de seamă (B.Varenius, V.M.Lomonosov ş.a.).

Considerabila lărgire a orizontului geografic al omenirii a impulsionat dezvoltarea gîndirii geografice; materialul faptic adunat în secolele XV-XVIII a îmbogăţit atît de mult cunoştinţele geografice despre Terra, încît, pentru sistematizarea şi concretizarea lor cartograflcă, au fost necesare noi metode şi procedee de alcătuire şi folosire a harţilor geografice, inventarea şi perfecţionarea treptată a instrumentelor care să permită reprezentări de detaliu şi cît mai exacte a obiectivelor şi fenomenelor geografice. De altfel, cartografia a fost ramura geografiei care a cunoscut cea mai spectaculoasă dezvolare în această perioadă, individualizîndu-se tot mai mult ca o ştiinţă de sine stătătoare şi de largă utilitate. Natural că prin creşterea orizontului geografic, oamenii de ştiinţă au putut să compare geografic ţinuturi îndepărtate între ele şi să generalizeze mai eficient unele fenomene geografice, fapt care a permis adîncirea cunoştinţelor despre mediul geografic în general şi despre fiecare component în parte.

1. Literatura geografică. Lucrări de sinteză

Diversificarea preocupărilor geografice în această perioadă a concretizat prin amploarea pe care a cunoscut-o literatura de specialitate. Cele mai multe lucrări aparţin şi de data aceasta geografiei regionale, descrierile geografice de ţări, continente, itinerarii, în cadrul cărora un loc important a revenit jurnalelor de călătorie, amintite în prima parte a acestui capitol. Sînt de remarcat însă şi lucrări de sinteză, dintre care mai reprezentative au fost cele ale lui S. Munster în secolul al XVI-lea, B.Varenius în secolul al XVII-lea şi M.V. Lomonosov în secolul al XVIII-lea.

Sebastian Munster (1489-1552), unul dintre marii teologi umanişti ai Germaniei, a fost profesor de teologie, ebraică, matematică şi geografie la Universitatea din Bale. În această calitate, a adus însemnate contribuţii la dezvoltarea geografiei. Arătînd un interes deosebit literaturii geografice a vechilor greci, S. Munster se preocupă mai mult de Ptolemeu, a cărui Geografie universală o traduce în 1542, adăugînd un mic comentariu şi anexează un rezumat al descrierii geografice cu felurile de trai şi obiceiurile neamurilor şi ţinuturilor.

Lucrarea fundamentală şi originală a lui Sebastian Munster a fost Cosmographia, tipărită de Basel în 1544. Pentru elaborarea acestei lucrări, nemulţumit cu ceea ce se află în cărţi, geograful german a avut originala idee să se adreseze învăţaţilor din Franţa, Anglia, Italia, Polonia, Danemarca etc., cerîndu-le informaţii locale spre a-şi procura material inedit pentru construirea operei sale. "Astfel, în loc de o înşirare uscată de citate din autorii clasici, - cum se

51

făcuse pînă atunci - s-au ivit descrieri noi, dobîndite prin observări făcute la faţa locului. Intuiţia naturii lua locul bibliotecii şi, pe calea aceasta, "Noul Strabo" a deschis o perioadă nouă în literatura geografică. Planuri de oraşe, schiţe după natura, şi alt material original, contribuiră la o reală înviorare a descrierii." În această primă lucrare de geografie descriptivă modernă se fac consideraţii de geografie fizică generală, după care se trece la probleme de geografie regională, la descrierea ţărilor Europei, a Asiei, Africii şi a altor pămînturi noi descoperite, în această din urmă parte fiind preponderente elemente de geografie istorică, geografie politică şi geografie economică. Prezintă interes faptul că în această lucrare, geograful german aduce contribuţii noi faţă de precedesorii săi, relativ la pămîntul românesc, românii din Transilvania, Moldova şi Muntenia fiind prezentaţi ca un element etnic unitar.

Deşi cel mai însemnat cosmograf al timpului, S. Munster este însă şi el influenţat de ideologia creştină, apărînd în opera sa o serie de naivităţi.

Creator al cartografiei ştiinţifice moderne, Mercator s-a remarcat în lucrarea sa de bază Atlasul (1595) şi prin metoda nouă de expunere a materialului geografic, cum nu încercaseră geografii precedenţi. Bunăoară, geografia Transilvaniei este tratată în următoarea ordine descriptivă: "Regio" (Regiunea), "Nomina" (Numele), "Situs" (Aşezare), "Soli fertilitas" (Bogăţiile solului), "Animalium varietas" (Varietatea animalelor), "Imperiu Maiorum" (Stăpânirea strămoşilor), "Urbes" (Oraşe), "Lacus, flumina" (Lacuri, rîuri), "Montes" (munţi), "Silva" (Păduri), "Opera publica" (Lucrări obşteşti) şi "Mores" (Obiceiuri).

Mulţi geografi ai secolului al XVI-lea se preocupă de editarea lucrărilor cosmografice ale învăţaţilor antichităţii greco-romane, aducînd, în adnotările lor, corectări şi adaosuri cu cele văzute la faţa locului. Ioachim Vadianus îl traduce pe Pomponiu Meia şi tipăreşte o lucrare proprie în 1534 intitulată Prescurtare cuprinzînd descrierea pe uscat a locurilor celor trei părţi ale Pămîntului, ale Asiei, Africii şi Europei. În 1557 se tipăreşte la Basel un volum impunător de comentarii ale lui Dominicus Marius Nigri, care descrie locurile întregului pământ locuit, cu ţinuturile, provinciile, oraşele, munţii, insulele, mările şi fluviile, obiceiurile popoarelor.

Alte lucrări, deşi influenţate de scrierile antice, au un caracter mai original. Pentru începutul secolului al XVI-lea se cuvine menţionată Introducerea în cosmografie a lui Martin Waldseemtiller.

În 1541 este publicată la Braşov lucrarea Încercări cosmografice a lui Honterus, la care, în 1542, se adaugă 16 hărţi geografice. În 1557, este publicată lucrarea istoricului german Wolfgang Lazius sub titlul Despre cîteva migraţiuni ale popoarelor, despre aşezări statornice, despre resturile şi schimbările limbilor şi despre dialecte. Elemente de geografie apar şi în lucrările istorice Hungaria şi Chronicon ale umanistului român Nicolae Olahus (1493-1568), originar din Ţara Românească; el s-a bucurat de preţuirea a numeroşi oameni de ştiinţă, în mod deosebit a lui Erasmus din Rotterdam,ocupînd înalte funcţii demnitare în Ungaria.

Vizitînd mai multe ţări, francezul Andre Thevet a tipărit în 1575 o Cosmografie universală în care se ocupă mai ales de geografia Orientului. În 1564 apare la Lyon un studiu de metodă al lui A. Du Pinet, în care face deosebirea între geografie şi topografie, ajungîndu-se la concluzia că geografia este o ştiinţă aparte, care va vorbi în general de pămînt, de climat, de gradele de latitudine, de provincii, hidrografie. Una din operele geografice de seamă apărute la sfîrşitul secolului al XVI-lea este cea a italianului Giovanni Antoni Magini, scrisă în limba latină (1597), ca cele mai multe opere ale evului mediu, apoi tradusă în italiană (1598) şi întitulată Geografia universală veche şi nouă; se afirmă că Magini este cel dintîi geograf sociolog, abordînd o metodă ştiinţifică de expunere a problemelor geografice.

Cea mai importantă lucrare geografică a secolului al XVII-lea a fost Geografia generalis al cărei autor, olandezul Bernandus Varenius (1622-1650), poate fi socotit un precursor al geografiei ştiinţifice moderne. Opera sa, publicată în 1650, îmbrăţişează într-o privire sintetică toată faţa planetei, fiind prima lucrare de geografie cu caracter ştiinţific în care se diferenţiază cele două direcţii de studiu: geografia generală şi geografia regională.

Folosind tot ceea ce s-a scris pînă atunci, în mod special operele geografilor antici înaintaţi, Varenius elaborează o strălucită sinteză geografică pentru epoca sa. Geografia

52

generalis cuprinde trei părţi: pars absoluta, în care sunt tratate fenomenele telurice - care aparţin scoarţei solide a Pămîntulu; pars respectiva în care autorul se ocupă de influenţele cosmice asupra Pămîntului şi îndeosebi de influenţele acestora asupra zonelor de căldură şi de lumină; pars comparativa terestra, în care se acordă o atenţie specială problemei circulaţiei apelor marine care interesa foarte mult navigaţia maritimă olandeză, susţinînd că vânturile sînt cauza principală a curenţilor marini. Varenius împarte suprafaţa uscatului în patru continente: Lumea veche (Eurasia şi Africa), Lumea Nouă (cele două Americi), Continentul polar antarctic şi Continentul polar arctic.

Rămasă multă vreme neobservată, Geographia generalis avea să fie apreciată în mod deosebit de geografii secolelor XIX şi XX, în primul rînd de Al.Humboldt (mai înainte ea fusese reeditată de I.Newton). La fel S. Mehedinţi, care consideră că prin apariţia operei tînărului Varenius "progresul cugetării geografice se accelerează din nou". Legînd firul cu anticii, pe care însă îi depăşeşte, Varenius "lasă la o parte preocupările teologice „ precum şi obiceiul de a scrie citind mereu autoritatea anticilor, ci pune accentul pe intuiţia directă şi începe pentru întîiaşi dată a urmări fiecare categorie de fenomene pe toată faţa Pămîntului". Marele geograf olandez se ridică la înţelegerea unităţii învelişului geografic al Pămîntului şi a fiecărei geosfere în parte, avînd o intuiţie apropiată de ştiinţa actuală în ceea priveşte atmosfera şi hidrosfera. Este drept că în ce priveşte litosfera, Varenius nu-şi depăşeşte contemporanii, avînd o experienţă foarte redusă şi că biosfera este mai puţin înţeleasă sub raport geografic, dar aceste critici de detaliu ale operei nu scad meritele acestui renovator al geografiei. Semnificativ pentru personificarea geografului Varenius este că, după el, geografii secolului al XVIII-lea, "nu realizează aici un progres" în ce priveşte "o construire metodică a materialului ştiinţei noastre" nici chiar Kant care a predat o viaţă întreagă geografia fizică la Universitatea din Konigsberg şi nici Buache în a sa Geogrephie phisique din 1756.

Din lucrările speciale de geografie ale secolului al XVII -lea, o menţiune specială se cuvine pentru Geographia Hidrophiae (1661) a lui Riccioli, Mundus Subterraneus (1684) a lui Athanasius Kircher, Hydrographiae reformata (I643) a lui Fournier.

În secolul al XVIII-lea literatura geografică se îmbogăţeşte în continuare cu noi lucrări, care se referă mai ales la probleme speciale de geografie, aşa cum a fost Histoire naturelle a francezului G.Buffon. Specific acestui secol este creşterea exuberantă a elementului politic în operele geografice iată de care se naşte însă şi un curent de opoziţie, naturalist. "Ideea basinurilor naturale" a lui Buache capătă din nou un mare relief, iar Gatterer, Schulze, Gaspari şi alţii, cereau să alunge din hartă orice signatură politică, spre a vedea în "hărţi goale", adică fizice, adevărata fizionomie a planetei. În aceeaşi direcţie îndrumau pe geografi şi Rousseau şi îndeosebi Pestalozzi, care pun geografia fizică, la baza învăţămîntului intuitiv".

Un interes special prezintă lucrările savantului enciclopedist rus M.V.Lomonosov (1711-1765), care a efectuat cercetări în numeroase domenii (chimie, geologie, geografie, astronomie, istorie, filologie etc.). În Despre straturile Pământului el explică dezvoltarea fenomenelor naturale arătînd că tot ce există în natură se află într-o continuă schimbare şi dezvoltare: stelele şi planetele, uscatul şi munţii, văile, plantele şi animalele etc. Gîndirea sa dialectică i-a permis să înţeleagă raporturile dintre agenţii interni şi externi, a.căror acţiuni provoacă schimbările care se produc la suprafaţa Pămîntului. În opera sa apar numeroase elemente de geografie economică, el folosind printre altele termenii de geografie economică şi de hartă economică.

În secolele XVII-XVIII literatura geografică se dezvoltă şi în ţările române. Alături de lucrările spătarului N. Milescu, pentru secolul al XVII-lea merită o atenţie deosebită Cronica ţărilor Moldovei şi Munteniei scrisă de Miron Costin în limba polonă în anul 1677 şi în care se întîlnesc numeroase informaţii geografice. În secolul al XVIII-lea, în Moldova, Ţara Românească şi Transilvania, cînd apar relaţiile.capitaliste şi se constituie naţiunea română burgheză, operele istoriografice rămîn ca realizările cele mal valoroase ale oamenilor de ştiinţă români, la care se adaugă însă şi unele lucrări cu caracter geografic, aparţinînd mai ales lui Dimitrie Cantemir şi care au fost amintite mai înainte. Deosebit de interesante sînt şi lucrările lui Iosif Moeseiodacul ("dacul din Moesia") din Cernavodă, directorul şcolii greceşti din Bucureşti,

53

considerat ca geograf şi cartograf român (N.Iorga, G.Vâlsan), autor al unei Teorii a geografiei, publicată la Viena, în 1781. Acesta a fost învăţătorul lui Rhigas din Velestin, aromân de fel, autor al unei hărţi apărută în 1797, care cuprinde ţările române, cu bogate indicaţii geografice, istorice, arheologice şi numismatice.

Dezvoltarea literaturii geografice în ţările române este stimulată de faptul că, în afara academiilor domneşti din Bucureşti şi Iaşi, se înfiinţează noi şcoli pe lîngă mănăstiri şi biserici şi că, pe la jumătatea secolului, geografia începe a fi introdusă în şcoală. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea îşi fac apariţia şi cele dintîi cărţi de geografie scrisă în limba română: Cartea tălmăcită de episcopul Amfilohie după, Boouffier (1774-1775) Geografia nouă, întocmită de dascălul Atanasiu (I780-1790), consacrată studiului continentelor şi ţărilor româneşti lucrarea De obşte pe limba moldovenească scrisă de pe geografia lui Boouffier, după orînduială, care acum mai pe urmă s-au aşezat în Academia de la Paris (1895).

Tot acum creşte interesul puterilor europene pentru ţările române, fapt ce explică numărul mare al lucrărilor de istorie, geografie şi cartografie asupra ţinuturilor româneşti, întocmite mai ales de ofiţeri austrieci, ruşi şi francezi.

1. Dezvoltarea cartografiei şi geografiei matematice (poziţia, forma şl variabilltatea înfăţişării Pământului)

Fiecare lucrare geografică din secolele XVI-XVIII era însoţită de una sau mai multe hărţi, contribuind astfel la îmbogăţirea cartografiei şi la eliberarea ei de metodele neştiinţifice ale evului mediu timpuriu. Din numărul mare al cartografilor vremii se individualizează însă cîţiva, cu merite deosebite în crearea cartografiei ştiinţifice moderne.

Pentru sfîrşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea sînt de menţionat lucrările navigatorului şi cartografului german Martin Behaim (1459-1507); în 1492 el a executat primul glob terestru geografic, care rezuma cunoştinţele geografice ale lumii înainte de descoperirea Americii de către spanioli. Printre altele, Behaim trasează pe globul lui contururile Africii, care, deşi mult eronate, demonstra că acest uscat nu formează un corp comun cu Terra australis incognita indicat pe harta lui Ptolemeu. În 1493, Laon întocmeşte şi el un glob, iar Waldseemuler execută un mapamond în 1507. Astronomul şi geograful german Johann Schoner (1477-1547) întocmeşte în 1515 un glob geografic pe care, pentru prima dată, pămînturile descoperite de Columb sînt numite America.

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea marele geograf şi cartograf flamand Abraham Ortelius (1537-1598), întocmeşte un important atlas, Tbeatrum orbis terrarum (1570).

Cel mai mare cartograf al secolului al XVI-lea, care a lăsat cele mai "bune hărţi publicate pînă la începutul secolului al XVII-ea, a fost olandezul Gerhard Kremer (1512-1594), cunoscut în istoria geografiei sub numele de Mercator. El a realizat în 1569 un sistem de întocmire a hărţilor (proiecţia cilindrică care-i poartă numele), utilizat pentru hărţi de navigaţie.

Mercator a început să facă geografie construind globuri terestre. Între 1541 şi 1550 lucrează Sfera pămîntească şi cerească, în care apar interesante observaţii personale.

Opera sa fundamentală este Atlasul (Atlas sive cosmographicae meditationes de fabrica mundi, 1595), o culegere de hărţi privitoare mai ales la ţările europene, care sintetizează cunoştinţele geografice de la sfîrşitul secolului al XVI-lea. El lasă neterminate unele părţi ale Asiei şi Africii, pe care le va completa cartograful I.Hondius. Un merit al lui Mercator este şi acela că a stabilit pentru prima dată că polul geografic nu coincide cu polul magnetic.

În prima jumătate a secolului al XVII-lea, în 1615, olandezul Snelius foloseşte pentru prima oară metoda triangulaţiei geodezice, concepută pe baze ştiinţifice.

Tot mai multe lucrări cartografice capătă de acum înainte caracter ştiinţific şi cuprind detalii exacte de planimetrie. Scările mai mari la care se pot executa de acum hărţile permit dezvoltarea impresionantă a hărţilor şi atlaselor regionale şi chiar apariţia de hărţi speciale. Bunăoară, în secolul al XVIII-lea este întocmită Harta generală a Rusiei prelucrată de cartograful rus I.Kirilov şi de geograful francez Delille, sub conducerea căruia s-a început şi întocmirea Atlasului imperiului rusesc. Astfel de lucrări cartografice sînt efectuate în mai toate

54

ţările europene. G.Delille a executat şi un mapamond şi hărţi reprezentînd "cele patru părţi ale lumii",

folosind observaţii şi determinări astronomice. El a reuşit să prezinte mai exact ca pînă atunci părţile orientale ale Asiei şi să dea Mediteranei şi Europei adevăratele lor dimensiuni. Opera lui este continuată şi perfecţionată de D'Anville, care reprezintă în hărţile sale numeroase detalii, şi de Cassini, care în 1750 construieşte Harta topografică a Franţei, una din primele hărţi întocmite la scară (l:86.000). Atunci se folosea haşura în reprezentarea formelor de relief, care "devenea primul mljjloc de a desena expresiv". Totuşi haşurile prezentau destule inconveniente, ele conturînd mai precis doar munţii şi neputînd reda altitudinea exactă. De aceea s-a găsit către sfîrşitul secolului al XVIII-lea un alt mijloc pentru aprecierea altitudinilor, acela al curbelor de nivel. Prima hartă de acest gen apare în 1791, cînd inginerul genovez Ducarla propuse procedeul acesta Academiei de Ştiinţe din Paris, iar Dupain Triel execută o hartă a Franţei după acest principiu.

Între lucrările cartografice româneşti din aceasta perioadă, se cuvine a fi subliniate Planul Constantinopolului (1710) întocmit de Dimitrie Cantemir şi anexat la ediţiile engleză şi germană a Istoriei imperiului otoman. Harta Moldovei de acelaşi autor şi tipărită după moartea sa la Haga, în anul 1757, dar mai ales Harta Ţării Româneşti., întocmită de stolnicul Constantin Cantacuzino şi tipărită la Padova în anul 1700. Se pare că stolnicul român a întocmit această hartă pentru a furniza contelui Marsigli informaţii asupra Ţării Româneşti, dar mai ales din îndemnul celor doi prieteni ai săi: Ioan Comnen şi Hrisant Nottara, mari cărturari ai vremii, care aveau nevoie pentru lucrările lor de hărţi amănunţite. După tipărirea ei, harta lui Cantacuzino s-a răspîndit repede în Europa, fiind folosită de numeroşi specialişti în lucrările lor. Unul dintre primii geografi care au folosit această hartă a fost Meletie - profesorul lui D.Cantemir - care a elaborat o lucrare de geografie generală (1701 - 1702) tipărită la Veneţia în anul 1728. De asemenea, Hrisant Nottara, care a întocmit o Introducere în geografie (1707), aminteşte şi foloseşte această lucrare cartografică. Le fel secretarul lui Constantin Brîncoveanu, Antonio del Chiaro, în cartea sa Istoria delle moderne rivoluzioni della Valacchla (Veneţia, 1718), reproduce harta lui Constantin Cantacuzino, reducînd-o însă ca dimensiuni şi transcriindu-i numirile în limba latină.

Originalul harţii stolnicului Cantacuzino a fost descoperit după primul război mondial la British Museum din Londra. Ea are dimensiunile de 132/64 cm şi este compusă din patru foi mari lipite pe pînză. Harta reprezintă Ţara Românească din punct de vedere fizico-geografic (munţi, ape, păduri), economic (bogăţii minerale, podgorii, podurile de peste rîuri), politico-administrativ (hotarele ţării, raialele turceşti de la Dunăre, hotarele judeţelor, oraşe, tîrguri şi sate) şi arheologic (drumul roman de-a lungul Oltului, podul lui Traian etc.).

Cu toate lipsurile ei de execuţie şi de conţinut, datorate mijloacelor de reprezentare restrînse din acea vreme, harta stolnicului Cantacuzino constituie nu numai cea dintîi realizare cartografică a unui român privitoare la ţara sa, dar şi un foarte important document informativ pentru epoca în care a fost întocmită, ea fiind larg folosită de cărturarii vremii.

În secolul al XVIII-lea apar numeroase hărţi referitoare la ţările române, întocmite mai ales de ofiţerii ruşi şi austrieci şi inspirate în bună parte din lucrările cartografice ale lui Cantemir şi Cantacuzino.

Cartografia s-a dezvoltat în această perioadă concomitent cu apariţia şi fundamentarea unor teze noi privitoare la poziţia, forma şi dimensiunile Pământului.

Cu privire la poziţia Pămîntului în Univers, se fundamentează sistemul heliocentric al lumii de către Copernic (Nicolau Gopernicus, numele latinizat al lui Kopernik Mikolay, 1473-1543) astronom polonez care susţine că Soarele se găseşte în centrul sistemului solar, Pămîntul şi celelalte planete rotindu-se în jurul său şi în jurul propriilor axe. Opera sa principală, Despre mişcările de revoluţie ale corpurilor cereşti (1543), a avut la timpul său o însemnătate filozofică hotărîtoare în lupta dintre ştiinţă şi teoriile retrograde, propagate mai ales de biserica catolică. Teoria lui Copernic a constituit "actul revoluţionar prin care studiul naturii şi-a proclamat independenţa". Ideile lui Copernic au creat premisele elaborării unui tablou ştiinţific al lumii, stimulînd dezvoltarea gîndirii ştiinţifice, inclusiv în domeniul geografiei; ele au fost însuşite,

55

apărate şi completate de cei mai de seamă oameni de ştiinţă ai vremii (Giordano Bruno, Galileo Galilei, I. Kepler). Isac Newton, cel care a inventat telescopul cu oglindă (1668), superior lunetei inventată în Olanda pe la începutul secolului al XVII-lea şi perfecţionată de Galileo şi Kepler, a impus definitiv teoria heliocentrică a lui Copernic. Celebra sa operă Principii matematice ale filozofiei naturale (1687) cuprinde printre altele şi cele mai însemnate descoperiri ale savantului englez, legea atracţiei universale, pe baza căreia pot fi deduse legile de mişcare ale planetelor, descoperite de Kepler, precum şi enunţul celor trei legi fundamentale ale dinamicii: legea inerţiei, legea proporţionalităţii forţei şi acceleraţiei şi legea acţiunii şi reacţiinii (primele două descoperite de Galileo)

Marile descoperiri realizate în domeniul mecanicii cereşti au fost continuate de însemnate realizări în domeniul geografiei matematice (determinări de coordonate geografice, aflarea formei şi dimensiunilor Pămîntului).

Măsurătorile geodezice efectuate în secolul al XVII-lea, au condus la revizuirea concepţiei aristotelice privitoare la forma sferică perfectă a Pămîntului. Un rol important în această direcţie 1-au avut geodezii-geografi din Franţa care efectuiază măsurători ale gradelor de meridian: Picard şi Cassini, tatăl şi fiul, în Franţa, Richer la Cayenue în Guyana, din America de Sud (1672), Feuille în Levant, Antile, Panama şi în Insulele Canare (l700) etc. În urma acestor măsurători s-a constatat că la Ecuator forţa centrifugă este mai puternică decît cea de la poli, însă interpretările au fost diferite: unii considerau că Pămîntul trebuie să fie alungit spre poli (Cassini), alţii că el este mai umflat la Ecuator (Rooher).

Mari matematicieni, fizicieni şi astronomi, olandezul Christiann Huygens (1629-1695) şi mai ales englezul Isac Newton (1642-1727), creatorul mecanicii cereşti şi unul dintre fondatorii astronomiei moderne, au determinat că forţa centrifugă nu este suficientă pentru lămurirea formei Pâmîntului şi că trebuie să se ţină seama şi de forţa de gravitaţie. Reducerea forţei de gravitaţie la Ecuator se datoreşte nu numai valorii forţei centrifuge, ci şi faptului că aici suprafaţa Pămîntului este mai depărtată de centrul globului terestru decît la poli. Astfel ei conchid că Pămîntul este turtit la poli şi mai bombat la Ecuator, fiind deci un elipsoid (sferoid). Dovada turtirii la poli făcută prin calcule, a fost confirmată pe la mijlocul secolului al XVIII-lea prin măsurarea unui arc de meridian aproape de Ecuator (Peru) şi a altuia aproape de pol (Laponia). Astfel de măsurători au efectuat Godin, Bouguer şi La Condamine (1735-1745) în apropiere de Ecuator, la Quito, în statul Ecuador şi Clairaud şi Maupertuis în Laponia (1736), iar mai tîrziu Trezier în Chile şi Peru (1772), Delambre şi Mechain în Europa, unde au măsurat în 1792 arcul de meridian între Dunkerque şi Barcelona.

Dobîndirea acestui adevăr a avut un mare rol în dezvoltarea geografiei, în descrierea învelişurilor Pămîntului. "Înlăturarea definitivă a vechei idei de sfericitate (Pitagora, Aristotel) aducea după sine şi înlăturarea concepţiei despre un Pământ imobil. Căci cine zice turtire (elipsoid), acela zice în acelaşi timp mişcare în jurul unei axe (elipsoid de revoluţie)".

Mai tîrziu, în secolul al XlX-lea, avea să se constate că nici forma sa elipsoidală nu corespunde deplin adevărului, sâmburele solid al planetei căpătînd numele de geoid.

Cunoaşterea formei de sferoid a Pământului a permis lămurirea a numeroase alte probleme referitoare la fizica Pămîntului şi s-au putut efectua hărţi mai exacte. De asemenea, din cunoaşterea formei adevărate a Pămîntului a rezultat mai tîrziu o nouă concepţie despre geneza planetei noastre, care pornea de la ideea evoluţiei în timp a Pămîntului şi a întregului Univers.

Pînă în secolul al XVIII-lea oamenii de ştiinţă considerau că natura este invariabilă, ea rămînînd neschimbată atâta timp cît există. Observaţiile făcute în secolul al XVIII-lea infirmau însă această concepţie neştiinţifică. În urma observaţiilor făcute asupra ridicării coastelor Norvegiei, Celsius constată în 1743 că aceste ţărmuri prezintă succesiuni de strate de vîrste diferite. La aceleaşi concluzii ajunge şi Pallas în urma cercetărilor efectuate în Ural şi Altai, ca şi Guetard (1752) şi Desmaret în cercetările asupra vulcanilor din Auvergne (Franţa). A.Hoff, în lucrarea Istoria schimbărilor naturale ale suprafeţei Pâmîntului combate la rîndul său ideea invariabilităţii naturii.

Un loc important în această direcţie îl au cercetările de mecanică cerească ale germanului

56

Immanuel Kant (1724-1804) şi francezului Pierre Simon de Laplace (1749-1827) care au ajuns aproape simultan şi independent unul de altul la prima teorie cosmogonică ştiinţifică, potrivit căreia Soarele şi planetele s-au format dintr-o nebuloasă gazoasă, teorie enunţată în lucrările lor: Istoria universală a naturii şi teoria cerului (Kant, 1775) şi Tratat de mecanică cerească (Laplace, 5 vol., 1799-1825). În acelaşi secol, Lomonosov susţine ideea schimbării, dezvoltării şi interdependenţei fenomenelor din natură în lucrarea sa Despre stratele Pămîntului.

2. Cercetarea învelişurilor geografice

Ca şi în antichitate, atmosfera a preocupat mai mult pe învăţaţii evului mediu şi modern în raport cu celelalte geosfere. Dar în feudalismul timpuriu progresele au fost lipsite de importanţă, aşa că abia prin secolele XVII-XVIII se pot constata progrese demne de luat în seamă şi este normal să fie aşa dacă ne gîndim că pentru explicarea ştiinţifică a unor fenomene atmosferice (temperatura, vînturile, precipitaţiile) sînt necesare observaţii de lungă durată, înregistrate în staţiuni special amenajate.

În ceea ce priveşte forma atmosferei, abia cînd s-a dovedit că Pămîntul are o mişcare împrejurul axei sale (secolul al XVIII-lea) s-a conferit şi atmosferei o formă elipsoidală; însă doar în secolele următoare se va cunoaşte forma reală, structura şi dimensiunile învelişului gazos al Pâmîntului.

În ceea ce priveşte temperatura, un pas înainte în descrierea ei s-a făcut după descoperirea Americii, care a permis o explorare mai largă a zonei tropicale, dar mai ales o dată cu descoperirea termometrului (Galilei, 1597). Însă înregistrările erau încă reduse, cantitativ şi calitativ, mai ales că nu existau, pînă prin secolul al XVIII-lea, două termometre care să dea aceeaşi valoare. "De aceea, geografii continuau încă să creadă în legătura dintre climă şi influenţa astrelor, iar altora li se părea mai comod să privească temperatura numai în funcţie de latitudine. E caracteristic că chiar în primele decenii ale secolului al XVIII-lea, în volumul anual, unde se publica "la connaisance des temps" sub auspiciile Academiei de Ştiinţe, observările asupra temperaturii în Franţa ocupau numai un sfert de pagină, indicînd doar ziua căldurii şi a frigului celui mai accentuat.

Abia cu fizicianul şi naturalistul francez Rene Reaumur (1683-1757), cunoscut îndeosebi pentru termometrul său cu alcool, care a dat numele unei scări termometrice mult utilizate pînă de curînd, au început aceste instrumente pentru determinarea temperaturii să vorbească aceeaşi limbă: mai mult încă astronomul suedez Anders Celsius (170l-1744), autor al scării termometrice centezimale care-i poartă numele. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, adunarea materialului meteorologic capătă o mai mare consistenţa, mai ales în Germania şi în Franţa. Dar geograful întîmpină mari greutăţi în interpretarea coloanelor de date, deoarece o hartă cu toate aceste cifre era extrem de greu de analizat. Trebuia găsită o simplificare, o metodă care să înlocuiască cifrele şi aceasta o va găsi Al.Humboldt în.secolul al XlX-lea (izotermele). O situaţie oarecum asemănătoare a prezentat-o măsurărea presiunii atmosferice. În 1644 fizicianul şi matematicianul E.Toricelli (1608-1647), elev al lui Galilei, a demonstrat că ridicarea mercurului în tuburi barometrice se datoreşte presiunii atmosferice, iar B.Pascal (1623-1662), care a descoperit presiunea atmosferică, a făcut în 1648 prima aplicare efectivă de geografie a barometrului, în Masivul Central din Franţa. Acest instrument nu a fost însă prea familiar oamenilor de ştiinţă şi abia după apariţia hărţilor cu izoterme, a urmat şi pasul al doilea - hărţile cu izobare (Kamtz, 1839).

Lărgirea orizontului geografic al omenirii, a permis o cunoaştere mai exactă şi a dinamicii atmosferei. Prima hartă generală a vînturilor este schiţată de E.Halley (1656-1742), dar ea va fi perfecţionată în secolele următoare.

Cele mai multe probleme legate de cercetarea hidrosferei au fost rezolvate în secolele XIX-XX, însă în feudalism s-au remarcat cîteva realizări care vor pregăti progresele următoare. Cunoaşterea ei a fost mai dificilă decît a atmosferei, fapt confirmat de absenţa completă a oceanului pe hărţile evului mediul locul mărilor şi oceanelor era ocupat de diferite figuri (corăbii, steaguri, animale etc.). "Varenius este cel dintîi care netezeşte calea oceanografiei, admiţînd un

57

nivel comun pentru toate oceanele. Iar Cook şi La Perouse, fixînd în linii mari şi întinderea orizontală a Oceanului Pacific, s-a putut afirma cu certitudine că apa întrece cu mult uscatul şi deci poate fi vorba de o hidrosferă, adică o îmbrăcăminte lichidă, urmînd după cea gazoasă (Atmosfera). Nesiguranţa geografilor se menţine însă în alte probleme, cum ar fi nivelurile diferite ale bazinelor maritime, sau în cadrul aceluiaşi bazin, diferenţe exagerate de imperfecţiunile calculelor, însăşi raportul dintre apă şi uscat a fost diferit considerat şi abia De Long stabileşte în 1742 un raport (l:2,8) mai apropiat de realitate (l:2,5). Aflarea dimensiunilor verticale era şi mai dificilă, deoarece măsurătorile cu pendulul nu puteau aduce preciziunile dorite. Aceasta a făcut să se emită părerea că oceanul ar avea adîncimi insondabile (A.Kircher). Abia pe la mijlocul secolului al XVIII-lea Buache întocmeşte o primă hartă asupra fundului Canalului Mînecii cu linii de egală adîncime (izobate), primele sondări serioase fiind realizate în secolul următor. În secolul al XVIII-lea Franklin încercă să contureze Curentul Golfului (Golfstream) după temperatura apei, iar nepotul său I.William, scrie chiar o carte despre Navigaţia termometrică (1799); cercetările în direcţia descrierii temperaturii progresează însă abia pe la mijlocul secolului al XlX-lea.

Mişcarea apelor mărilor şi oceanelor sub forma curenţilor marini şi a mareelor a preocupat de asemenea oamenii de ştiinţă şi încep acum să se contureze cîteva cunoştinţe reale. Călătoriile efectuate pe "drumurile Indiei" se soldează cu descoperirea curenţilor Guineei şi Madagascarului de către portughezi, în timp ce spaniolii descoperă curentul Floridei, atenţia marinarilor fiind atrasă ulterior de curenţii Perului şi. Labradorului. Explicarea lor întîrzie deoarece atmosfera, unde se află cauza curenţilor, era prea puţin cunoscută.

Abia Varenius se apropie de adevăr, atribuind vântului de sud curentul peruvian, fără a generaliza această însemnată descoperire. Nici chiar atunci cînd astronomul Edmond Halley schiţează harta vânturilor din Oceanul Atlantic, cauza nu e încă lămurită. "Abia cele două hărţi ale lui Dampier aduc o oarecare orientare în dinamica atmosferei; aşa că tocmai Hadley (1735) încearcă cea dintîi explicare apropiată de adevăr, afirmînd că alizeele sînt: vînturi venite din latitudini superioare, apoi deviate de la răsărit către apus din cauza rotaţiei Pămîntului."

Desigur că explicaţiile erau încă incomplete, deoarece direcţia şi regularitatea curenţilor depind şi de alţi factori în afară de vînturi. Dar, comparativ cu antichitatea şi mai ales cu evul mediu timpuriu, progresele sînt evidente în secolele XVII-XVIII; trebuie adăugată la acestea regula formulată de Isaac Vossius încă din 1666 şi care a rămas valabilă şi astăzi: la nord de Ecuator curenţii se deplasează de regulă în sensul acelor unui ceasornic, iar la sud în sens invers.

Încă din antichitate fenomenul mareelor fusese pus în legătură cu atracţia Lunii (Pliniu), Reluînd ideea, Kepler, Galilei şi alţi oameni de ştiinţă caută să explice ştiinţific acest fenomen. Abia I.Newton face însă pasul decisiv formulînd legea că între Lună şi Pămînt atracţia este direct proporţională cu masele şi invers proporţională cu pătratul distanţelor. În privinţa apelor continentale, deşi Isaac Vossius a negat, pe bună dreptate, alimentarea izvoarelor de către mări şi oceane prin canale subterane, fără a putea însă aduce argumente, această idee s-a menţinut şi în secolul al XVIII-lea (A.Kircher). Însă de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, după marile explorări ale Pacificului, începe să se înţeleagă circuitul apei în natură.

Litosfera a fost şi ea în atenţia geografilor, dar progresele obţinute în cercetarea învelişului solid al Pămîntului au fost mai grele, avînd în vedere complexitatea mai mare a acestuia. După marile descoperiri geografice, oamenii de ştiinţă au căutat să explice morfologia atît de variată a uscatului şi să distingă cîteva linii directoare ale reliefului, înmulţirea hărţilor pe bază de observaţii şi măsurători de teren, au favorizat aceste preocupări, însă marile probleme ale morfologiei scoarţei terestre vor fi lămurite abia în secolele XIX-XX.

Forma generală a continentelor s-a fixat foarte greu; din nevoia de simetrie şi echilibru unele din formele continentale de genul celor patru continente ale anticului Krates au dăinuit multă vreme pe hărţi. Dificultăţile şi nesiguranţele geografilor creşteau atunci cînd trebuia să se explice fizionomia generală a litosferei şi mai ales a interiorului continentelor.

Dintr-o anticipare deductivă a faptelor morfologice, unii geografi legau orografia de fizionomia cerului. Ristoro d'Arezzo bunăoară, deşi în explicarea morfologiei uscatului acorda un rol genetic şi unor factori exogeni şi endogeni (valuri, cutremure), ajunsese la ideea că

58

fizionomia litosferei trebuie explicată în ultimă instanţă prin influenţa astrelor, considerînd că "faţa Pămîntului poartă semnul cerului, după cum ceara dintr-o pecete poartă chipul sigiliului apăsat deasupra ei."

Tot deductiv, alţii au legat fizionomia litosferei de atmosferă şi hidrosferă. În lucrarea sa Histoire et theorie de la Terre, Buffou aprecia că, încetînd de a mai fi un glob incandescent, Pământul a fost îmbrăcat cu învelişuri deosebite de aer şi apă, materiile solide formîndu-se întîi la poli, de unde au fost mutate cu încetul spre Ecuator; acţiunile conjugate ale vîntului, Soarelui, fluxului şl refluxului, au brăzdat faţa uscatului dîndu-i treptat fizionomia actuală. Alţii au acordat prioritate numai hidrosferei şi mai ales apelor curgătoare, considerînd că unde e un rîu trebuie să fie şi un munte, mărimea acestuia din urmă generînd lungimea rîului.

Alţii, în fine, preluând o idee mai veche (Pliniu), socoteau că munţii au rolul de a "frîna puterea rîurilor şi malurilor", adică de regulator al mişcării hidrosferei şi astfel, fizicianul şi iezuitul german A.Kircher în secolul al XVII-lea, şi geograful francez Buache în secolul al XVIII-lea, impun, orografiei un aspect geometric, încingînd globul cu lanţuri continue de munţi, pe uscat şi pe fundul oceanelor, pe direcţia meridianelor şi paralelelor, din care se ramificau munţi mai joşi, care despărţeau rîurile ce coborau din munţii din prima categorie. La fel gîndeau şi mulţi călători (Pallas, Forster ş.a.). Ideea aceasta a împărţirii feţei planetei în bazine închise, foarte bine despărţite între ele (osatura globi a lui Kircher, sau charpent du glob a lui Buache), se menţine şi în secolul al XIX-lea (reţeaua pentagonală a lui Elie de Beaumont).

Deşi ideea acestor sisteme geometrice de munţi se va dovedi mai tîrziu eronată, la fel ca şi aceea potrivit căreia fundul mărilor este un fel de imagine negativă a reliefului continental, observaţiile făcute asupra litosferei, în secolul al XVIII-lea mai ales, au avut şi unele rezultate pozitive. Buache de exemplu, îmbină pentru prima oară litosfera cu hidrosfera ca părţi ale aceluiaşi organism şi tot el adaugă la categoriile morfologice cunoscute (munte şi cîmpie) o a treia (platoul), anticipînd totodată unele progrese ale cartografiei din secolul al XIX-lea prin ideea de a descrie fundul Canalului Mînecii servindu-se de izobate şi de a construi un glob în relief (cu izohipse).

Dar cel mai important progres este înfiriparea imaginii unei litosfere ca înveliş unitar al Pămîntului, ca geosferă strîns legată de celelalte (hidrosferă şi atmosferă), geografia fizică căpătînd un nou conţinut.

Studiul biosferei a prezentat greutăţile cele mai mari în comparaţie cu celelalte geosfere. În primul rînd unitatea ei ca înveliş geografic a fost mai greu de înţeles datorită marei sale complexităţi.

În evul mediu concepţia privitoare la repartizarea geografică a plantelor şi animalelor nu se deosebea în esenţă de cea a vechilor greci şi a romanilor, imaginea dominantă fiind cea schematică: zonele de vegetaţie şi chiar cele zoogeografice corespundeau în opinia învăţaţilor strict zonelor de climă matematică.

Marile descoperiri geografice şi în primul rînd descoperirea şi explorarea Lumii Noi permit comparaţii şi generalizări care vor contura treptat ideea unităţii biosferei.

În privinţa repartiţiei zonelor de vegetaţie se fac progrese în înţelegerea zonalităţii lor pe orizontală şi în mod deosebit, ca un element nou, pe verticală. Este drept că încă din 1495 cardinalul Bembo remarcase stratificarea pe verticală a vegetaţiei pe Etna, dar ea a fost întîmplătoare şi a trecut neobservată. După ce europenii pătrund în Lumea NOuă, cu "cordilierele" sale impunătoare, etalarea vegetaţiei s-a impus oamenilor de ştiinţă, care au clasificat aceste etaje de vegetaţie şi climă în tierra caliente, tierra templada şi tierra fria. Repartiţia verticală a vegetaţiei în funcţie de climă şi altitudine, care repetă în linii generale repartiţia orizontală a formaţiunilor vegetale, a fost observată în tot mai multe locuri: în secolul al XVII-lea de Tournefort în Armenia, pe Muntele Ararat, în secolul al XVIII-lea de Linne, în Laponia (lucrarea Flora lapponica. 1737), de Saussure, în Elveţia, Ramond în Munţii Pirinei. În urma acestor observaţii s-a ajuns la concluzia similitudinii între repartiţia climei şi vegetaţiei în cele două sensuri (pe orizontală şi verticală) ceea ce a creat o breşă în concepţia rigidă a anticilor. Se încearcă chiar o schiţă de geografie botanică în care sînt trasate limitele nordice ale

59

unor copaci europeni, încercare realizată de Wildenow (Grundriss der Krauterkande, 1797). Dar abia Humboldt, la începutul secolului următor, va face pasul decisiv spre o geografie a plantelor, prin lucrarea Ideen zer eimer Geographie der Pflanzen (Tubingen, 1807).

În privinţa repartiţiei animalelor, Zimmermann întocmeşte în 1779 prima lucrare de geografia animalelor, în harta sa figurînd repartiţia mamiferelor pe întregul glob. El priveşte faptele mai critic decît Linne, care considera că animalele au apărut într-o insulă muntoasă din regiunea Ecuatorului şi decît Buffon, care mută acest "centru de creaţiune" la pol, considerînd că vieţuitoarele au apărut în mai multe regiuni geografice, deosebite, toate fiind produsul mediului în care s-au născut. Naturalistul francez Lamarck (1744 – 1829) în a sa Philosophie zoologique (Paris, 1809), face pasul decisiv spre transformism, legînd teoretic toate plantele şi animalele de influenţa mediului. Combatînd concepţia lui Linne asupra invariabilităţii şi pe aceea a cataclismelor susţinută de Cuvier, Lamarck considera că în natură nu au existat cataclisme şi că totul a evoluat pe cale lentă; cu toate meritele sale, Lamarck nu s-a ridicat la înţelegerea rolului salturilor calitative în dezvoltarea naturii.

Important este faptul că individualitatea biosferei începe să fie înţeleasă şi că formaţiunile vegetale şi animale vor fi reprezentate de acum pe hărţi în eşalonarea lor pe orizontală şi pe verticală, în raport cu condiţiile de mediu.

3. Descrierea populaţiei

Informaţiile cu privire la răspîndirea omului pe glob, viaţa sa social-economică, s-au înmulţit concomitent cu lărgirea orizontului geografic. Se individualizează acum, mai ales în secolul al XVIII-lea, cu tot mai mare tărie, o direcţie specială a preocupărilor de natură geografică, acelea care vor forma în secolele următoare geografia economică.

Cele mai multe informaţii despre populaţiile oicumenei, despre aşezări şi viaţa economică a statelor, apar în lucrările de geografie regională, menţionate mai înainte. Pentru noi merită a fi reamintite elementele de geografie economică din descrierile precursorilor geografiei româneşti Nicolae Milescu şi Dimitrie Cantemir.

Dar şi în lucrări de mai mare amploare, de sinteză geografică, astfel de elemente sînt tot mai evidente. Bunăoară, Apendicele geografiei, care însoţeşte traducerea Geografiei lui Ptolemeu de către S.Munster (1542), şi în care geograful german spune că "va descrie ţările şi va urmări succesiunile şi genealogiile regilor şi principilor, cuprinde informaţii de aceea şi ştiinţa actuală numeşte geografia umană, politică şi economică". Apar chiar lucrări speciale, cum este aceea a medicului şi istoricului Wolfgang Lazius din Viena scrisă în limba latină sub titlul Despre cîteva migraţiuni ale popoarelor, despre aşezări statornice, despre resturile şi schimbările limbilor şi despre dialecte (1557) şi care îl consacră pe acest istoric al germanilor şi ca un precursor al geografiei populaţiei. Pentru sfîrşitul secolului al XVI-lea prezintă interes Geografia universală veche şi nouă a lui Giovanni Antonio Magini, socotit cel dintîi geograf sociolog, care se arată preocupat în studiile sale, pe lîngă chestiunile de geografie, şi de cele de ordin social, în legătură cu viaţa popoarelor.

Asupra originii şi locului de formare a omului, asupra particularităţilor antropologice şi rasiale etc., probleme cu implicaţii geografice, oamenii de ştiinţă au început să se preocupe în mod deosebit după ce orizontul geografic a cuprins aproape întreaga suprafaţă a globului pămîntesc (secolul al XVIII-lea şi următoarele). Însă în explicarea raportului dintre societate şi natură, s-a pornit de la o teză falsă, determinist – geografică, potrivit căreia omul este privit numai ca individ biologic, iar societatea ca o formaţiune zoologică ca oricare alta, de unde părerea despre dependenţa exagerată a omului şi a societăţii faţă de natură. În acest spirit a conceput, de exemplu, scriitorul şi filozoful iluminist francez Charles Louis Montesquieu lucrarea sa principală Spiritul legilor (1748), el fiind unul dintre fondatorii determinismului geografic; atunci însă această idee a lui Montesquieu avea şi un pronunţat caracter progresist, deoarece ea se opunea concepţiei creaţioniste a bisericii, care domina spiritele. Montsaquieu, opunîndu-se ideologiei creştine, considera că particularităţile climatice determină nu numai fizionomia oamenilor ci şi orînduirea lor socială şi politică, teză ce-şi află rădăcinile în

60

antichitatea greco-romană. Pe baza unor asemenea concepţii, au fost întocmite, în secolul al XVIII-lea, majoritatea lucrărilor referitoare la geografia omului şi lucrările lui Buffon şi ale lui Zimmermann, în care omenirea era concepută ca o simplă formaţiune zoologică, ale 1ui Blumenbach, care a făcut prima clasificare a raselor (1795), ale lui Herder, care explica evoluţia omenirii în raport direct cu condiţiile naturale (Idei asupra istoriei omului, 1784 – 1791).

Teza după care omenirea este considerată o simplă formaţiune biogeografică, generată de neînţelegerea deosebirii dintre forma biologică şi forma socială a mişcării, avea să fie reluată în secolul următor (Peterman, E.Behm, Ratzel), ea menţinîndu-se, la unii geografi, chiar în zilele noastre.

Ceea ce rămîne însă important şi pozitiv pentru această perioadă, este că se impune geografia omului (populaţiei) ca o preocupare importantă a geografilor. Din secolul al XVIII-lea studierea omului devine o parte esenţială în lucrările şi manualele de geografie, începutul 1-au făcut mai ales M.Busching în O nouă descriere a Pămîntului (1777) şi Gatterer în Rezumatul geografiei (1795).

61

CURS VI. DEZVOLTAREA GEOGRAFIEI ÎN SECOLELE XIX – XX

1. Al. Humboldt şi K. Ritter – întemeietorii geografiei moderne

2. Sistemul ştiinţelor geografice. Unitatea şi complexitatea lui

3. Dezvoltarea geografiei fizice

4. Dezvoltarea geografiei economice

5. Dezvoltarea celorlalte ştiinţe geografice. Caracterul practic – aplicativ al

Geografiei

Ritmul intens de lărgire a orizontului geografic în secolele al XIX-lea şi al XX-lea, a

corespuns unui avînt puternic al gîndirii geografice. Etapa nouă, calitativ superioară, în care păşeşte ştiinţa geografică, al cărei început este marcat de lucrările lui Al.Humboldt şi K.Ritter, avea să însemne precizarea liniilor metodologice directoare ale ştiinţei noastre, conturarea treptată a unui sistem ştiinţific modern al geografiei. La aceasta au concurat deopotrivă acumularea unui material faptic considerabil de cunoştinţe geografice, dar mai ales dezvoltarea în general a cunoaşterii ştiinţifice generată de cerinţele practice ale societăţii umane.

Un rol important în dezvoltarea geografiei 1-au avut societăţile şi institutele geografice care se organizează în numeroase ţari: Societatea franceză de geografie de la Paris (l82l), Societatea de geografie din Berlin (1828), Societatea regală de geografie din Londra (1830), Societatea mexicană de geografie şi statistică (1833), Societatea rusă de geografie din Petersburg (1845), Societatea americană de geografie din New-York (1852), Institutul geografic militar italian (1871), Societatea geografică ungară de la Budapesta (1872), Societatea regală română de geografie (1875), Societatea de geografie din Cairo (1875), Societatea regală geografică a Australiei pentru Quensland din Brisbane (1885), Institutul geografic al Universităţii din Sofia (1893) etc.

Activitatea amplă desfăşurata în aceste instituţii ştiinţifice, necesitatea colaborării dintre ele, au favorizat organizarea unei asociaţii internaţionale, care a căpătat denumirea de Uniunea geografică internaţională a cărei înfiinţare a fost hotărîtă cu ocazia şedinţei Consiliului internaţional al cercetărilor ştiinţifice din Bruxelles (iulie 1919). Potrivit statutului său, Uniunea şi-a propus ca scop să promoveze studiile geografice, să stabilească raporturi cît mai strînse între geografii tuturor ţărilor, fie prin şedinţele trienale, fie prin congrese internaţionale, să provoace şi să coordoneze cercetările care cer cooperarea mai multor ţări, să asigure discuţiile ştiinţifice şi publicarea lor.

1. Al. Humboldt şi K. Ritter – întemeietorii geografiei moderne

Intrarea geografiei în noua sa etapă de dezvoltare şi începutul specializării cercetărilor geografice sînt legate de numele lui Al.Humboldt şi K.Ritter, care au îmbogăţit geografia cu noi principii, au formulat legi geografice şi noi metode ştiinţifice în cercetarea mediului geografic.

Născut la Berlin în 1769, Alexander von Humboldt îşi petrece copilăria în castelul Tegel, lîngă Berlin, împreună cu fratele său Wilhelm născut în 1767, care avea să ocupe importante funcţii la curtea Prusiei şi va deveni un reputat lingvist şi filosof. Studiile şi le perfecţionează la Berlin, la Universitatea din Frankfurt şi apoi la Gottingen. În această din urmă localitate s-a împrietenit cu Jean-Georges Forster, care de curînd însoţise pe tatăl său în a doua expediţie a căpitanului. J.Cook, în jurul lumii; povestirile înflăcărate ale acestuia au contribuit la dezvoltarea rapidă a pasiunii înnăscute a tînărului Humboldt pentru călătorii; împreună, cei doi prieteni întreprind o explorare în regiunile vecine, pe malul Rinului, în urma căreia Al.Humboldt publică în 1790, în limba germană, prima sa lucrare de geologie (Asupra bazaltelor Rinului). În acelaşi an merge la Hamburg, pentru a se perfecţiona în studiul limbilor vechi, iar un an mai tîrziu la

62

Freiberg, pentru a urma cursurile Academiei de mine; aici se ocupă de geologie, fizică, chimie, zoologie şi botanică. Ocupînd diferite funcţii, între care şi aceea de director general al minelor din principatele Bayreuth şi Anspach din Elveţia, Humboldt călătoreşte mult prin Europa, elaborînd totodată diferite lucrări: Flora subterană din Freibgrg, Aforisme asupra fiziologiei chimice a plantelor (Berlin 1793), Experienţe asupra iritabilitaţii nervoase şi musculare (1797-1799) etc. Merge în Italia împreună cu geologul Leopold Buch pentru a studia vulcanii activi, reîntorcîndu-se apoi în Germania unde se consacră observaţiilor meteorologice, asupra magnetismului terestru etc. La Paris, unde întreţine o vie legătură mai ales cu naturaliştii, se împrieteneşte cu Aimee Bonpland; împreună, obţin în Spania autorizaţia de a vizita posesiunile spaniole din America, unde vor întreprinde celebra lor călătorie, descrisă anterior.

La reîntoarcere, Humboldt rămîne un timp în Franţa, unde sînt publicate rezultatele acestei călătorii în celebrele Voyages aux regjons echinoxiales du Nouveau Continent (30 volume, 1805-1829); descrieri sugestive ale peisajelor din natură sînt cuprinse şi în Ansichten der Natur (2 volume, 1808).

Tot în timpul cînd se afla în Franţa, marele savant a contribuit la înfiinţarea Societăţii de geografie de la Paris, pentru ca în 1827 să se stabilească la Berlin. Aici, în iarna 1827-1828, Humboldt, în prezenţa unui auditoriu de elită, expune un curs alcătuit din 60 de lecţii, privitoare la ansamblul Universului; acestea au înseninat, într-un fel, schema operei sale fundamentale Kosmos, care avea să încheie cariera sa ştiinţifică şi literară. Savantul german lucra atunci la continuarea Relatării istorice a călătoriei sale, la Nova genera plantarum şi la Examen critic al istoriei noului continent. În 1828 publică în germană Planul unei geografii fizice, în 2 volume.

La vîrsta de 60 de ani efectuează o nouă călătorie, de data aceasta în Asia Centrală (Ural, Altai, Tula, Astrahan, Saratov, Omsk etc.), unde explorează depozitele de aur şi de platină din Ural, lanţurile de munţi din Asia Centrală, efectuează observaţii astronomice şi climatologice. Principalele rezultate ale acestei călătorii au fost consemnate în: a) Fragmente de geologie şi de climatologie asiatice, lucrare în 2 volume, scrisă în franceză şi publicată în 1831 în Adăugiri la Tablouri ale naturii, ca şi în lucrarea germană a lui Gustav Rose, Călătoria lui Humboldt, Ehrenburg şi Rose în Munţii Ura1 şi Altai şi la Marea Caspică, (2 volume, Berlin, 1837-1842); b) dar mai ales în frumoasa lucrare scrisă în franceză, căreia Humboldt i-a dat titlul de Asia Centrală. Cercetări asupra lanţurilor de munţi şi de climatologie comparată a Asiei Centrale (3 volume, 1843), pentru care Fragmente asiatice nu fusese decît un preludiu.

Concepţia geografică a lui Humboldt rezultă din numeroasele sale lucrări regionale sau generale, cu tangenţe geografice sau exclusiv geografice, dar mai ales din opera sa fundamentală Kosmos. Primul volum al acestei lucrări (Cerul, Pămîntul, Viaţa organică) a apărut în Germania, în 1845, fiind tradus în franceză în 1846, într-o ediţie adăugită. Al doilea volum (Reflectarea lumii exterioare în imaginaţia omului, Eseu asupra dezvoltării progresive a ideii Universului etc.) a apărut în Germania în 1847, fiind tradus în franceză în anul 1848. Urmează volumul III (Uranografia descrierii fizice a lumii) şi volumul IV (Fizica lumii) traduse în franceză în 1856-1857 şi, respectiv, în 1859. Humboldt voia să completeze opera sa cu un al V-lea volum, pentru a termina Fizica lumii; deja el îşi aranjase materialul şi predase cîteva pagini editorului său german, însă muri, înainte de a-şi încheia geniala sa operă, la 6 mai 1859, în vîrstă de 92 de ani.

Valoarea concepţiei geografice a marelui geniu, enciclopedic care a fost Humboldt, este mai bine subliniată dacă avem în vedare nivelul cunoaşterii geografice de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Datorită acumulării cantitative de fapte, Cosmografiile, căci aşa se numeau atunci tratatele de geografie, transformaseră geografia într-un "amestec colosal de noţiuni dintre cele mai eterogene" (G.Vîlsan). Concepţiile metafizice erau dominante, iar geografia îşi lărgise în aşa măsură atribuţiile încît cei ce se ocupau de treburile ştiinţei noastre (mai puţini geografi şi mai mulţi matematicieni, astronomi, naturalişti, istorici), transformaseră geografia într-un amalgam incoerent de date din cele mai geografice şi negeogrofice domenii. De exemplu, într-o Cosmografie de la începutul secolului al XIX-lea utilitatea şi importanţa geografiei este justificată în primul rînd de faptul că "ea plăcea, satisfăcea şi instruia totodată". Deşi geografia era considerată o simplă descriere a Pămîntului, sfera ei era

63

totuşi lărgită asupra Cosmosului (geografie astronomică sau matematică), care constituia una din cele trei ramuri recunoscute atunci (alături de geografie fizică şi geografia politică şi istorică).

Chiar cu privire la aceste două ramuri din urmă ale geografiei, ele erau concepute mai mult ca o înşirare informativă de date, fără a se evidenţia legăturile cauzale ale elementelor componente. Astfel, geografia fizică era concepută ca o prezentare a structurii exterioare a Pămîntului, împărţirea sa în ape şi uscaturi, subdiviziunile lor, poziţia, întinderea, limitele, numele diverselor ţări, munţii, pădurile, fluviile, rîurile, lacurile, canalurile, clima şi solul, producţiile celor trei regnuri (incluzînd aici, ca un simplu organism zoologic şi omul); geografia politică reprezenta împărţirea pămîntului între diferite naţiuni, populaţia lor, obiceiurile, costumele, religiile, limbile, universităţile, societăţile literare, industria, manufacturile, comerţul, orînduirea de stat, impozitele, legile, istoria şi topografia statelor etc. Este clar că în asemenea concepţie,ideile de cauzalitate, de unitate a mediului geografic, de integrare geografică, lipsesc aproape cu desăvîrşire.

Marea forţă de generalizare a savantului german, observarea directă a fenomenelor din natură, 1-au scăpat de influenţa filozofiei metafizice, ajutîndu-1 să îndrume pentru întîia oară geografia "pe o cale curat ştiinţifică, în înţelesul larg al cuvîntului" (Simion Mehedinţi), să contribuie substanţial la ieşirea geografiei "din criza în care se afla la începutul secolului al XIX-lea" (George Vâlsan).

Sintetizate, trei au fost marile merite ale savantului german: a) precizarea limitelor geografiei fizice în contextul Cosmografiei; b) introducerea principiului de cauzalitate în geografie, enunţarea ideii de unitate sistematică a naturii Pămîntului, considerat ca organism cosmic; c) întemeierea unor ştiinţe speciale fizico-geografice.

Este de subliniat că în analiza conceptelor humboldiene se cuvine deopotrivă a ţine seama de prefaţa scrisă de Humboldt la ediţia franceză a primului volum al Kosmosului, intitulată Consideraţii asupra diferitelor grade de folosinţă pe care le oferă studiul naturii şi cunoaşterea legilor sale, în care precizează coordonatele metodologice care 1-au condus la elaborarea operei sale fundamentale.

Humboldt a înţeles geografia fizică ca o parte a ştiinţei despre Univers, în introducerea amintită el scrie despre Kosmos că "este o geografie fizică reunită cu descrierea spaţiilor cereşti şi a corpurilor care umplu aceste spaţii". Fiind partea terestră a "fizicii lumii" (Cosmografiei), geografia fizică tratează distribuţia magnetismului în planeta noastră, după raporturile de intensitate şi direcţie"..."evidenţiază marile trăsături ale configuraţiei compacte sau articulate ale continentelor, întinderea litoralului lor comparat cu suprafaţa lor, repartiţia maselor continentale în cele două emisfere, repartiţie care exercită o influenţă puternică asupra diversităţii climatelor şi a modificărilor meteorologice ale atmosferei; ea semnalează caracterele lanţurilor de munţi, care, înălţate în diferite epoci, formează sisteme particulare"..."Partea terestră a ştiinţei Cosmosului descrie lupta elementului lichid cu uscatul (la terre ferme) "..."enumerarea celor mai mari înălţimi ale globului, tabloul vulcanilor încă activi, diviziunea solului în bazine şi multitudinea rîurilor care le străbat, toate aceste detalii sînt de domeniul geografiei propriu-zise".

În privinţa principiului cauzalităţii, a unităţii naturii, acesta străbate ca un fir roşu întreaga operă. De la început, Humboldt a urmărit să sesizeze "lumea fenomenelor şi formelor fizice în conexitatea lor şi sub influenţa lor mutuală (reciprocă)"... Iar în altă parte: "Ultimul scop al unei geografii fizice este de a recunoaşte unitatea în imensa varietate a fenomenelor, de a descoperi, prin liberul exerciţiu al gîndirii şi combinînd observaţiile, constanţa fenomenelor, în mijlocul variaţiilor lor aparente. Dacă, în expunerea părţii terestre a Cosmosului, trebuie să distingem cîteva fapte speciale, aceasta nu este decît pentru a aprecia conexitatea dintre legile distribuirii reale a fiinţelor în spaţiu cu legile clasificării ideale în familii naturale, prin analogia organizării interne şi evoluţiei progresive".

Vedem aici o înţelegere surprinzătoare pentru vremea de atunci a principiului unităţii în diversificare, a conexiunii legilor care guvernează natura. Mai mult, el distinge raporturile cantitative şi calitative ale fenomenelor urmărite în distribuţia lor spaţială şi acordă mult credit geografiei comparate care concretizează cel mai bine principiul cauzalităţii. Ideea întregului

64

planetar (regional) avea să formuleze obiectul de studiu al geografiei. Humboldt este deopotrivă cel care trasează direcţiile decisive ale unor preocupări de

geografie fizică pe care le constituie în discipline ştiinţifice; este cazul geografiei plantelor, pe care o formulează ca succesiune pe verticală şi orizontală a formaţiunilor vegetale potrivit condiţiilor naturale generale, mai ales climatice, şi climatologiei, fiind primul care îmbină succesiunea climatelor pe orizontală şi verticală şi primul care introduce izotermele în instrumentarul cartografiei atmosferei.

Celebrul savant s-a dedicat în primul rînd ştiinţelor naturale. În acelaşi timp însă, Humboldt s-a interesat de societate şi de fenomenele acesteia, în vasta sa operă apărînd veridice elemente de geografie economică, sociologie, economie politică. În această direcţie el a studiat diverse aspecte demografice, etnografice, economice şi politice, enunţînd idei progresiste şi umanitare. Bunăoară, în analiza aspectelor geografico-sociale ale Americii Latine, problemele populaţiei ocupă primul loc în lucrările de profil ale lui Humboldt. Descrierile sale cuprind structura etnografică a populaţiilor din coloniile spaniole americane, structura de clasă şi condiţiile de viaţă, ca şi repartiţia lor teritorială. Atitudinea sa umanistă se reflectă în aceste studii, în care ia poziţie împotriva rasismului şi sclaviei, exploatării coloniale şi clericale.

În eseurile sale politice despre "Noua Spanie" şi despre Cuba, Humboldt studiază în detaliu unele aspecte geografice ale activităţilor economice (minerit şi agricultură mai ales).

Opera sa a constituit unul din izvoarele cele mai importante de concepte şi metode geografico-sociale ulterioare.

Toate aceste idei care conturează concepţia geografiei ştiinţifice moderne, în primul rînd principiul fundamental declarat al lui Humboldt (tendinţa constantă de a recompune din fenomene unitatea naturii, a afla în grupele de fapte izolate marile legi ale lumii, apoi a arăta cum din cunoaşterea acestor legi, te poţi ridica la legile de cauzalitate care le leagă pe unele de altele), au revoluţionat ştiinţa geografică. La început cu oarecare dificultate, geografii încep treptat să înţeleagă, să aplice şi să dezvolte coordonatele epistemologiei humboldiene, adîncind de aşa manieră preocupările iniţiate de părintele geografiei ştiinţifice moderne, încît cu timpul, mai ales către sfîrşitul secolului al XIX-lea, geografia se conturează ca un sistem de ştiinţe.

Ceea ce a însemnat Humboldt pentru metodologia generală a geografiei şi mai ales pentru geografia fizică, a însemnat, în anumită măsură, Karl Ritter pentru geografia economică.

Profesor la Universitatea din Berlin, Karl Ritter (1779-1859) a fost un geograf de cabinet, cu o remarcabilă cultură istorică, dar cu evidente manifestări idealiste în emanaţiile sale metodologice. Totuşi, meritele sale rămîn incontestabile şi cînd ne referim la acestea avem în vedere încercarea lui de a pune în lumină locul omului şi modului său de viaţă în analiza geografică.

În opera sa de bază, Geografia în raport cu natura şi istoria omenirii (19 volume, 1822-1859), apare, ca şi la Humboldt, ideea unităţii naturii şi a cauzalităţii, iar comparaţia geografică este un coordonator viguros al acestei opere. Orientarea lui Ritter spre o geografie complexă al cărei conţinut, spunea el, trebuie să-1 constituie teritoriul concret, cu natura lui, cu populaţia şi economia lui, este confirmată şi de marea dezvoltare a geografiei regionale şi mai ales de amploarea fără precedent a laturii "umane" a preocupărilor geografice. Din această latură privită problema, apare oarecum prea severă critica "antropocentrismului" lui Ritter, făcută de Simion Mehedinţi şi puţin forţată comparaţia cu geografia pur informaţională a anticului Strabo. S.Mehedinţi are în schimb dreptate deplină atunci cînd, ca şi O. Pescghel înaintea sa, apreciază că "teologia lui ne duce în abisul predestinaţiei, ceea ce face concepţia sa de-a dreptul neştiinţifică, întrucît preocuparea de lumea transcedentală nu intră în metoda ştiinţei exacte, care nu poate nici afirma, nici nega nimic dincolo de sfera fenomenelor constatate sau constatabile". Este vorba aici de faptul că Ritter, deşi familiarizat cu studiile istorice, sub influenţa teologiei, ajunsese la ideea că ştiinţa este intuiţia divinităţii şi că Pămîntul, "casă de educaţie", este o creaţiune divină, o revelaţie a înţelepciunii dumnezeeşti; aceasta permite să considerăm geografia comparată a geografului german, "nu numai ca studiul relaţiunii dintre om şi Pământ, dar în acelaşi timp şi ca un studiu al revelaţiunii divine manifestate prin această legătură dintre Pămînt

65

şi om”. Deopotrivă apare neştiinţifică ideea lui Ritter despre "individul geografic", generatoare mai tîrziu la geopoliticienii germani, de manifestări determinist-geografice.

Oricum, K.Ritter ramîne înscris în istoria gândirii geografice mai ales prin semnalarea locului pe care omul şi activitatea sa trebuie să-1 deţină în studiile geografice şi poate că insistenţa sa în această direcţie poate fi socotită o replică la tendinţele naturalistice care s-au manifestat în preocupările geografice. Printre altele, lui i se atribuie şi introducerea în geografie a principiului integrării (inducţie-deducţie).

2. Sistemul ştiinţelor geografice. Unitatea şi complexitatea lui.

După ce Humboldt face pasul decisiv pe drumul unei geografii explicative, favorizînd procesul de cristalizare a ceea ce numim geografia ştiinţifică modernă, preocupările din ştiinţa noastră devin tot mai variate şi mai adîncite. "Tot balastul vechilor cosmografii a fost aruncat şi geografii au început să caute interdependenţa şi repartizarea fenomenelor pe suprafaţa globului". Vechea definiţie a geografiei ca descriere a suprafeţei devenise perimată. Nu mai satisfăcea nici diferenţierea geografiei, apărută la începutul dezvoltării industriale a unui şir de ţări din Europa, în geografie matematică, geografie fizică şi geografie politică.

În cadrul fiecărei ramuri încep să se contureze tot mai multe ştiinţe geografice speciale, formîndu-se astfel un sistem al ştiinţelor geografice, în procesul general al adîncirii cunoaşterii, al specializării cercetărilor ştiinţifice generate de dezvoltarea forţelor de producţie. Fiecare din aceste ştiinţe geografice speciale îşi conturează un obiect propriu de cercetare, derivat din obiectul general a1 întregului teritorial, îşi stabilesc locul şi legăturile în cadrul acestui sistem. Chiar în geografia regională devine tot mai dificilă abordarea de către un singur geograf a tuturor componentelor mediului geografic planetar şi a raporturilor acestora cu activitatea umană, deşi n-au lipsit astfel de preocupări (Elisee Reclus, A.Cholley etc.).

Se resimte tot mai mult nevoia ca în evidenţierea structurii geografice a unui complex teritorial să se reunească cercetările mai multor geografi specializaţi, conturîndu-se treptat chiar o geografie fizică regională şi o geografie economică regională.

În acelaşi timp, în geografia generală, unii au acordat atenţie mai mare elementelor fizice, alţii elementelor umane. Dar chiar în cadrul acestor componente principale ale sistemului ştiinţelor geografice (geografia fizică şi geografia economică) s-au diferenţiat treptat, în secolele XIX şi XX, ştiinţe speciale (geomorfologia, hidrografia, climatologia, geografia populaţiei, geografia aşezărilor, geografia industriei etc.), proces de ramificare care se adânceşte tot mai mult în zilele noastre.

Constituirea geografiei într-un sistem unitar de ştiinţe, cu caracter teoretic, explicativ şi practic-aplicativ, nu s-a realizat pe un teren neted; s-au manifestat şovăieli, interpretări diferite şi eronate ale domeniului şi obiectului geografiei şi nici astăzi nu s-a ajuns la o deplină unitate de păreri privind statutul epistemologic al ştiinţei noastre, deşi cele mai multe păreri converg spre ideea sistemului geografiei unitare. Adîncirea complexităţii a fost uneori înţeleasă ca o fărîmiţare a cercetării geografice, ceea ce nu a fost şi nu este întrutotul lipsită de o bază obiectivă. S-a manifestat chiar o criză a metodologiei geografiei, o criză acută de directive, cum se exprima G.Vâlsan, pentru perioada dintre cele două războaie mondiale.

Una din încercările valoroase de a scoate geografia din impasul metodologic în care se afla, s-a datorat profesorului Simion Mehedinţi (1868-1962), întemeietorul şcolii geografice româneşti, în vasta sa operă geografică, şi, mai ales, în cea ilustrată de lucrarea Terra. Introducere în geografie ca ştiinţă (2 volume, Bucureşti, 1931), prevalează ideile ştiinţifice care î1 recomandă ca unul dintre corifeii geografiei moderne. Rămasă puţin cunoscută, deoarece n-a fost încă tradusă într-o limbă de circulaţie internaţională, lucrarea fundamentală a lui S.Mehedinţi, avea să aducă pentru prima dată în literatura geografică din primele decenii ale secolului al XX-lea un tablou cuprinzător al cunoştinţelor geografice; este opera în care ceea ce s-ar putea numi contrariile lui Mehedinţi - poziţia materialist-naturalist-evoluţlonistă şi influenţa unor idei mecanoc-deterministe - înclină net spre victoria convingerilor materialiste.

Întreprinzînd o analiză critică profundă a evoluţiei gîndirii geografice, S.Mehedinţi

66

subliniază nesiguranţa unor geografi de la sfîrşitul secolului al XIX-lea în ceea ce priveşte obiectul şi metoda geografiei. El arată că diferiţi cercetători, în încercările de a reevalua definiţia geografiei, au acordat prioritate anumitor laturi ale obiectului general al ştiinţei noastre (întregul teritorial, planetar sau regional). În timp ce Humboldt concepuse geografia (fizică) ca o descriere fizică explicativă a Pământului considerat ca un tot unitar, unii geografi au început să reducă geografia la relaţiile dintre om şi mediul natural (K.Ritter), deşi trebuie să recunoaştem că aceasta este azi o problemă centrală a geografiei, iar alţii eliminau complet societatea din sfera acesteia (Gerland). În aceeaşi ordine de idei, unii geografi limitau obiectul geografiei numai la "suprafaţa empirică" unde se întîlnesc feţele uscatului, oceanului şi fundul atmosferei (F.Richtofen, Forel), alţii la "descrierea raţională a continentelor de pe suprafaţa Pămîntului

(J.Thoulet), alţii îi contestau chiar existenţa, considerînd-o "un agregat de capitole împrumutate de la alte ştiinţe" (A.Leutenegger). La fel, alţi geografi (A.Hettner, F.Harsthorn) considerau că geografia trebuie să se ocupe numai de legăturile spaţiale ale obiectelor şl fenomenelor geografice de pe suprafaţa Pămîntului (ştiinţă corologică), reducînd geografia doar la o simplă descriere izolată a regiunilor naturale, neînţelegînd caracterul obiectiv al spaţiului şi timpului şi netemeinicia desprinderii lor metafizice. A.Hettner susţinea că nu există o geografie generală şi că obiectul geografiei se reduce la cunoaşterea regiunilor terestre (1869).

Spre deosebire de aceste opinii limitative, S.Mehedinţi a definit în felul următor ştiinţa noastră: "Geografia este ştiinţa Pămîntului considerat în relaţia reciprocă a maselor celor patru învelişuri, atît din punct de vedere static (al distribuirii în spaţiu), cît şi dinamic (al transformării în timp)". Nu putem să nu relevăm valoarea acestei definiţii, mai ales pentru perioada cînd ea a fost formulată, deşi ar fi fost totuşi mai corect să se adauge că geografia analizează sub raport teritorial şi relaţia dintre fenomenele naturale şi fenomenele economice care se constituie în cadrul mediului geografic. S.Mehedinţi nu exclude însă populaţia, societatea, din sfera geografiei, dar ca şi alţi celebrii geografi moderni (F.Ratzel, P.Vidal de la Blache etc.), este influenţat de vechiul "organicism" în concepţia căruia populaţia este privită ca o "formaţiune biogeografică".

S.Mehedinţi a sesizat de asemenea caracterul de sistem al geografiei. "Noi credem că s-au adunat în ramura aceasta nu numai destule cunoştinţe pozitive, dar şi destulă experienţă pentru a închega un sistem unitar".

Viziunea modernă şi dialectică a lui Simion Mehedinţi s-a pozitivat cu pregnanţă şi strălucire în evidenţierea unor legi ale dinamicii şi funcţionării întregului, între care formularea legilor subordonării cauzale a învelişurilor planetare şi a subordonării cauzale a zonelor geografice (pe orizontală); natura sistemică integrală a învelişului geografic al Pămîntului apare demonstrată convingător prin evidenţierea acestui mecanism, chiar dacă la savantul nostru există o anumită tentaţie către dogmatizarea normei care consideră necesară stabilirea unui "primum movens" al mişcărilor în sistemul integral considerat.

După ultimul război mondial, cercetările geografice au cunoscut o nouă amplificare, fapt ce a prilejuit intensificarea diversificării geografiei. Acest proces s-a datorat şi orientării tot mai intense a cercetărilor geografice spre finalitatea practică. În aceste împrejurări s-a impus repunerea problemei statutului epistemologic al geografiei, cu atît mai mult că unii geografi şi negeografi vorbesc despre o "criză" actuală ca urmare a "pulverizării" geografiei în numeroase ştiinţe speciale. Această interpretare "apare sub raport psihologic ca o stare de ezitare, de neîncredere în viitorul geografiei, trezită de intensificarea crescîndă a geografiei, la care se adaugă, în special în ultimul deceniu, conturarea vizibilă a unei direcţii aplicative, active, prospective, care să depăşească cercetarea retrospectivă". Numeroşi geografi consideră însă aceste dileme "ca nefiind reale, ele izvorînd mai curînd dintr-un viciu de concepţie, de mod de gîndire".

Ca urmare, problema principală a metodologiei geografice care preocupă în zilele noastre un mare număr de geografi s-ar putea formula în felul următor: în ce constă unitatea şi complexitatea sistemului ştiinţelor geografice sau, cu alte cuvinte, "care este esenţa spiritului geografic, a gîndirii geografice, dacă geografia continuă să se diferenţieze?" Încercările de a

67

răspunde acestei întrebări stimulează gîndirea geografică, îmbogăţeşte continuu literatura geografiei teoretice. Astfel de lucrări privesc nu numai teoria diferitelor ştiinţe geografice, dar chiar teoria generală a geografiei "globale".

S-a vorbit mai înainte despre ramificarea geografiei, adică despre formarea sistemului ştiinţelor geografice. Pornind de la înţelesul noţiunii de complex (unitate formată din mai multe părţi, sistem care întruneşte în sine mai multe laturi), putem compara geografia modernă cu corpul unei fiinţe vii, în care fiecare organ îndeplineşte anumite funcţii, dar toate împreună formează o totalitate în sens de unitate organică, nedisociabilă ca sistem.

Diversificarea geografiei nu este un atribut exclusiv al geografiei moderne, încă din antichitate s-au diferenţiat preocupări de geografie generală şi geografie regională care multă vreme s-au dezvoltat separat. Cu Humboldt, ramificarea geografiei capătă un conţinut nou, în sensul conturării unor ştiinţe geografice ca părţi ale întregului. Procesul acesta de diversificare, pe care George Vâlsan 1-a conceput just ca perfecţionare, adîncire şi întinerire continuă a geografiei ca ştiinţă complexă (sistem de ştiinţe), s-a cristalizat mai ales la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea şi s-a intensificat în zilele noastre.

Tot mai mulţi geografi admit azi că geografia este alcătuită din două mari grupe de ştiinţe geografice: fizico-geografice şi economico-geografice, fiecare la rîndul ei cuprinzînd ramuri care s-au conturat sau se conturează ca ştiinţe. Obiectul fiecăreia constituie parte a obiectului general al geografiei, al sistemului de ştiinţe geografice: unitatea teritorială sau mai corect complexul, teritorial (de la localitate la planetă).

Complexitatea nu exclude unitatea, ci dimpotrivă, o presupune, la fel cum unitatea (însuşire a tot ce constituie un întreg inseparabil) nu exclude complexitatea, adică existenţa părţilor, părţi ce nu pot fi însă rupte, izolate unele de altele.

În acest fel, "ştiinţa geografică" trebuie înţeleasă ca totalitatea cunoştinţelor geografice acumulate de omenire în decursul vremurilor, totalitate care este formată din suma corelată a cunoştinţelor ramurilor (ştiinţelor) geografiei. Numai în acest înţeles poate fi acceptată noţiunea de "geografie globală" utilizată în zilele noastre, aşa cum „ştiinţă globală” constituie totalitatea cunoştinţelor tuturor ştiinţelor (ale naturii şi ale societăţii). Pentru că S.Mehedinţi are deplină dreptate atunci cînd apreciază că, în stadiul actual al dezvoltării cunoştinţelor omeneşti, orice ştiinţă este mult mai variată decît puterea de comprehensiune a oricărui cap omenesc şi că „geografia poate fi o ştiinţă unitară, chiar cînd unii geografi şi-ar limita munca şi competenţa lor numai la o sferă de minimă îngustime”.

Problema unităţii geografiei este larg dezbătută în şcolile geografice ale diferitelor ţări. În URSS bunăoară, au apărut două concepţii în legătură cu această problemă: concepţia geografiei unitare („monoiste”) a geografilor din Moscova şi concepţia dualistă ("pluralistă") a geografilor din Leningrad. Este vorba aici mai mult de locul pe care geografia î1 ocupă în clasificarea ştiinţelor: cei ce acceptă sistemul ştiinţelor geografice îl plasează pe acesta unitar între ştiinţele naturale şi ştiinţele sociale (M.Kedrov ş.a.), în timp ce alţii plasează geografia fizică în rîndul ştiinţelor naturii şi geografia economică în rîndul ştiinţelor sociale, în acest din urmă caz unitatea geografiei fiind mai greu de conceput. Acest din urmă concept nu constituie o noutate, încă din 1925 geograful francez Camille Vallaux în a sa Les science geographique consideră că geografia fizică face parte din ştiinţele naturale, iar geografia economică din ştiinţele sociale; şi el preluase această idee, după cîte se pare, de la Lucien Febvre, care o lansase în lucrarea La terre et l’evolution humaine, Introduction geographique a l'histoire. (Paris, 1922).

Unii geografi, chiar dintre cei care admit sistemul ştiinţelor geografice, analizînd procesul diversificării lui, au emis ideea conturării unor ştiinţe, care s-ar fi desprins din geografie (geologia, meteorologia, botanica, hidrologia), iar altele "de hotar", care, considerate din latura geografiei, nu mai pot fi socotite nici numai geografice, nici numai independente. Pentru această din urmă categorie s-a utilizat termenul de ştiinţe parageografice (Max Derruau, V.Mihăilescu) în rîndul cărora unii includ geomorfologia (la hotarul cu geologia), oceanografia (la contactul cu hidrologia), pedologia (la contactul cu chimia), economia regională (la contactul cu economia politică). Este necesar ca în aprecierea acestor concepte să se ţină seama de procesul general al

68

interferenţei dintre ştiinţe, ceea ce face ca pentru multe dintre ele caracterul de "puritate" să poată fi reconsiderat.

În acceptarea unităţii geografiei, adică a sistemului de ştiinţe geografice se porneşte în mod obişnuit de la unitatea domeniului comun de cercetare (mediul geografic), de la evoluţia lor istorică, de la principiile, metodele şi mijloacele comune, ca şi de la organizarea cercetărilor în scopuri practice, întrepătrunderea specifică dintre geografia economică şi geografia fizică în studiile teoretice şi în elaborarea prognozei geografiei este o realitate dovedită de preocupările şi rezultatele muncii geografilor din numeroase ţări, inclusiv de la noi.

Înţelegerea justă a noţiunii de mediu geografic, ca prim argument al unităţii ştiinţelor geografice, ne ajută să ne reprezentăm mai clar obiectul "global" al geografiei şi obiectele "parţiale" ale ştiinţelor geografice. Această noţiune se apreciază că a fost introdusă în geografie de geograful francez Elisse Reclus, însă aplicarea conţinutului şi sensului ei au fost şi este încă discutată, deşi în prezent s-a ajuns la o anumită opinie care ni se pare cea mai justificată. "Mediul natural, transformat prin munca omului, în care societatea a introdus roadele activităţii sale - canaluri, lacuri de acumulare, arături, defrişări, plantări de păduri, construcţii de căi ferate şi şosele etc. constituie mediul geografic înconjurător al societăţii, condiţiile exterioare de viaţă ale societăţii". Cu alte cuvinte, mediul geografic poate fi considerat drept acel cadru în care se realizează o îmbinare complexă a condiţiilor naturale şi economico-sociale, formate istoriceşte şi care continuă să se dezvolte şi să se modifice. Deci mediul geografic constituie o îmbinare complexă a condiţiilor naturale şi sociale pe un anumit teritoriu, în care se desfăşoară în permanenţă schimbul reciproc de substanţe dintre om şi natură, problemă care se află în centrul atenţiei ştiinţelor geografice.

O serie de geografi, dar mai ales negeografi, pun semnul egalităţii între mediul natural (adică totalitatea condiţiilor naturale) şi mediul geografic „ceea ce s-ar putea aprecia ca o neînţelegere a noţiunii actuale de geografie care, aşa cum am văzut, include atît studiul fenomenelor naturale cît şi al rezultatelor activităţii societăţii asupra acestor fenomene. De asemenea, deseori se confundă noţiunea de mediu geografic cu diferite alte noţiuni: mediu înconjurător, mediu ambiant, landşaft natural, umanizat sau culturalizat etc. Aceasta dovedeşte că în literatura de specialitate, mediul geografic este explicat în diferite feluri. Sînt păreri după care nu este necesar să se facă distincţie între mediul natural şi mediul geografic, deoarece, în realitate, nicăieri pe suprafaţa globului nu mai există mediu natural, adică teritorii în care să nu fi intervenit activitatea umană. Legat de aceasta este şi părerea potrivit căreia, datorită activităţii economice a societăţii, nu se mai poate vorbi de regiuni naturale pe glob, întrucît această activitate a dus la transformarea aspectului iniţial al regiunilor. Însă distincţia dintre aceste două noţiuni nu este determinată doar de simpla prezenţă a omului într-un anumit cadru natural. Noţiunea de mediu geografic "se referă la un spaţiu relativ limitat de cunoştinţele noastre privitoare la natură şi la mijloacele de acţiune ale societăţii, spaţiu care se modifică continuu, în funcţie de nivelul tehnic şi ştiinţific al epocii respective, de transformările sociale ce au loc". Mediul geografic nu exprimă o simplă sumă a componentelor lui (naturale şi social-economice), o înşiruire descriptivă a acestora, ci interacţiunea dintre aceste elemente. Orice studiu geografic asupra unui teritoriu oarecare, urmăreşte să explice fenomenele cercetate, interacţiunea dintre fenomenele economice şi naturale, în felul acesta scoţîndu-se în evidenţă complexitatea geografică a teritoriului respectiv.

Cercetarea geografică nu se limitează la simpla observare sau descriere a unui fenomen sau grup de fenomene, ci trece la o faza superioară, aceea a clasificării, a sintezei geografice, care constituie un rezultat al interconexiunii elementelor ce compun teritoriul cercetat.

Rezultă că indiferent de genul lucrării pe care o efectuează, geograful are în vedere un teritoriu anumit (fie chiar întregul planetar) al cărui mediu geografic îl cercetează atît din punct de vedere al condiţiilor şi resurselor naturale ca o premisă a dezvoltării sociale şi economice, cît şi din punct de vedere al activităţii umane în raporturile ei nemijlocite şi numai din acest punct de vedere, cu condiţiile naturale. Faptul că mediul geografic este considerat drept cadrul în care se realizează o îmbinare complexă a condiţiilor naturale şi social-economice, adică atît

69

fenomenele naturale cît şi rezultatele activităţii omeneşti asupra acestor fenomene, de unde rezultă fenomene economice, nu înseamnă că se confundă legile care acţionează în natură cu aceea care acţionează în societate. Intervenţia societăţii nu modifică legile naturii, ci le pune în slujba sa. Mediul geografic exprimă procesele naturale şi ale activităţii umane care au loc pe un anumit teritoriu, fiecare conducîndu-se după legi specifice care nu se confundă. Geografia (economică) analizează interacţiunea dintre aceste procese, naturale şi economice, în lumina tezei materialist-istorice a rolului determinant al modului de producţie în dezvoltarea societăţii. Condiţiile şi resursele naturale ale mediului geografic sînt analizate ca premise ale dezvoltării social – economice a teritoriului respectiv, iar activitatea omenească este analizată în raporturile ei directe atît cu condiţiile naturale, dar şi cu cele social-politice care se dezvoltă. Unitatea mediului geografic, existentă în mod obiectiv, conduce la ideea unităţii ştiinţelor geografice, care nu se confundă însă cu concepţia despre geografia unică. În aceeaşi ordine de idei, unitatea mediului geografic nu trebuie confundată cu "unicitatea" proceselor care au loc în cadrul acestuia, adică a punerii semnului de egalitate între fenomenele naturale şi fenomenele economice, care au loc în cadrul mediului geografic al unui teritoriu oarecare. Unitatea mediului geografic înseamnă că atît procesele naturale cît şi cele economice au loc într-un anumit teritoriu, că ele se influenţează reciproc.

Înţelegerea corectă a noţiunii de mediu geografic, potrivit concepţiei materialist-istorice, ne permite să evităm în cercetarea geografică exagerarea importanţei uneia sau alteia dintre componentele sau elementele mediului geografic. În acelaşi timp, putem în felul acesta să explicăm unitatea ştiinţelor geografice care studiază fiecare anumite elemente ale mediului geografic în corelaţie cu celelalte.

Unitatea mediului geografic, din care rezultă unitatea ştiinţelor geografice, ar putea să conducă şi chiar a condus pe unii geografi la părerea că există regiuni geografice integrale, natural-economice, adică ar exista o deplină suprapunere între regiunile fizico-geografice şi regiunile economico-geografice. Expresia "regiune geografică" (similară cu regiunea integrală) a circulat multă vreme şi mai circulă încă în literatura geografică mondială. Argumentul cel mai mult utilizat în susţinerea acestei ipoteze, este acela că ştiinţele geografice, fie cele fizico-geografice, fie cele economico-geografice, studiază complexe teritoriale, ceea ce corespunde realităţii. Se consideră totodată de către numeroşi geografi că în realitate există două feluri de complexe teritoriale: complexe naturale generate de legile obiective ale naturii şi complexe economice generate de legile obiective ale societăţii. Fără îndoială că în cadrul unui complex natural intervine activitatea umană, aşa cum un complex economic cuprinde un anumit teritoriu în care acţionează şi legile naturii, Amîndouă sînt complexe teritoriale şi deci ambele pot fi analizate atît sub raport fizico-geografic cît şi economico-geografic. Ele diferă însă unul faţă de celălalt, atît din punct de vedere al genezei cît şi al schimbărilor survenite în limitele lor. "Astfel, limitele regiunilor naturale (în înţelesul de complexe naturale), se modifică foarte lent, pe cînd ale celor economice depind de tipul de economie şi sînt instabile".

Acest lucru se consideră de mulţi geografi că nu poate duce la disocierea geografiei ca sistem de ştiinţe, deoarece ambele feluri de complexe teritoriale pot fi studiate împreună de geografia fizică şi geografia economică. Fiecare complex teritorial are mediul său geografic, adică în el acţionează atît fenomene naturale cît şi fenomene economice şi există o legătură directă între ambele feluri de fenomene. Apare astfel recunoscuta şi în această concepţie o unitate a teritoriului, o unitate compusă însă din părţi, iar analiza acestor părţi revine diferitelor ştiinţe geografice; această unitate nu presupune însă unicitatea proceselor care au loc în cadrul mediului geografic, ci, aşa cum a reieşit, unitatea presupune existenţa unui întreg alcătuit din părţi, diferenţiate.

Un alt element care sprijină ideea unităţii sistemului de ştiinţe geografice este acela al principiilor comune.

Aşa cum s-a mai arătat, în primele sale stadii de dezvoltare geografică a avut un caracter predominant descriptiv-informaţional, simpla enumerare, descriere şi cartare pe hartă a diferitelor fenomene de la suprafaţa Pământului avînd o importanţă teoretică şi practică

70

deosebită în procesul constituirii geografiei ştiinţifice. Aşadar, principiul suprafeţei sau al repartiţiei spaţiale constă în reprezentarea pe hartă şi în descrierea spaţială a diferitelor fenomene geografice, precizîndu-se poziţia, repartiţia şi suprafaţa pe care se întîlnesc.

În condiţiile dezvoltării continue a forţelor şi relaţiilor de producţie, a acumulării de noi cunoştinţe geografice concomitent cu lărgirea orizontului geografic al omenirii, geografia nu se mai putea limita la o simplă descriere şi enumerare a fenomenelor, ea trebuia să cerceteze şi să interpreteze fenomenele geografice în întreaga lor complexitate. "Cu cît activitatea omului de cucerire şi folosire a naturii devenea mai intensă, şi aceasta era impusă de însăşi cerinţele progresului societăţii umane, cu atît mai mult geograful a fost pus în faţa sarcinii de a studia pe larg legăturile dintre fenomenele naturale şi activitatea economică", de a dezvălui cătuşele şi consecinţele proceselor geografice şi de a cerceta condiţionarea reciprocă dintre acestea. În legătură cu nevoile economiei capitaliste în dezvoltare, se cereau aprecieri cît mai exacte şi mai ample asupra diferitelor regiuni geografice bogate în resurse de materii prime industriale sau favorabile agriculturii, construcţiei de oraşe etc. În aceste condiţii, a fost necesar ca, în locul descrierilor empirice, geografii să întocmescă studii ştiinţifice bazate pe observaţii şi analize de teren.

Pe baza descrierii explicative şi a generalizării datelor obţinute în urma călătoriilor întreprinse în America Centrală, America de Sud şi în Asia, Al.Humboldt a reuşit să creeze noţiunea ştiinţifică de geografie (fizică) în prima jumătate a secolului al XIX-lea şi să-i definească obiectul, ca ştiinţă a legăturilor şi dezvoltării fenomenelor de la suprafaţa Pămîntului. Pentru prima oara în istoria geografiei Humboldt concepea geografia "cu o descriere raţională şi explicativă a peisajelor terestre considerate ca întreguri, concepţie care a avut o mare influenţă, în dezvoltarea geografiei ca sistem de ştiinţe. În opera sa "Kosmos", Humboldt a conceput caracterul de ansamblu al regiunilor pe care le-a descris şi explicat, ridicîndu-se la ideea de întreg pămîntesc. "Este prima încercare de a fixa ca obiect propriu geografiei întregul (complexul) regional sau planetar. Cu alte cuvinte, elementele din care este alcătuit întregul (regional sau planetar), adică învelişurile (aerul, apa, uscatul şi vieţuitoarele) se îmbină şi lucrează într-un tot armonios a cărui prezentare raţională şi explicativă trebuie să formeze obiectul geografiei ca ştiinţă".

„Nu este suficient să constataţi numai fapte şi fenomene, arăta Humboldt, ci principalul este să scoţi în evidenţă însuşirile cele mai caracteristice ale fenomenelor, să compari regiunile pe care le studiezi şi să ajungi astfel la cauzalitatea raporturilor şi la generalizarea lor”.

În felul acesta Al.Humboldt, alături de principiul repartiţiei spaţiale introduce principiul cauzalitiaţii, al conexiunii spaţiale, adică al interdependenţei dintre fenomenele studiate. Acest principiu a fost apreciat de Fr.Engels şi concretizat în geografia fizică comparată.

Principiile geografiei au fost întregite de Karl Ritter care încerca să explice raporturile dintre faptele geografice pe baza comparaţiei, fapt care duce la cunoaşterea de fenomene analoage. Acest principiu al integrării (inducţie-deducţie), exclusiv geografic, permite îmbinarea părţii cu întregul, a analizei cu sinteza. "Integrarea geografică se realizează atît de la parte la întreg, adică de la regional la general, prima furnizînd datele concrete necesare generalizării, cît şi în sens invers, deoarece studiul legităţilor generale ale dezvoltării şi repartiţiei geografice a fenomenelor se referă tot timpul la unităţile teritoriale în cadrul cărora se conturează aceste fenomene".

Cele trei principii (repartiţia, cauzalitatea şi integrarea) au revoluţionat ştiinţele geografice şi pe baza acestora a fost posibilă diversificarea lor continuă, dar şi unitatea dintre ele. Ele au permis astfel progresul ştiinţelor geografice, desprinderea lor de concepţiile teologice şi metafizice, conturarea obiectului de cercetare a fiecăreia.

„În locul unei imagini statice pe care ne-o oferea geografia la început, s-a creat posibilitatea să se prezinte fenomenele într-o serie cît mai bogată de imagini cartografice succesive, care să reflecte evoluţia diverselor forme ale materiei pe un teritoriu dat sau evoluţia întregului mediu geografic, în ansamblu, în interacţiunea tuturor elementelor ce definesc respectiva treaptă de dezvoltare a naturii şi societăţii”.

71

Problema interacţiunii (cauzalitate) şi integralităţii în geografie a preocupat şi preocupă un mare număr de oameni de ştiinţă între care geografii ruşi P.I.Borunov, A.I.Voeikov, apoi geografii sovietici L.S.Berg, S.V. Kalesnik, geografii germani K.Troll, E.Neef, austriacul H.Bobec, finlandezul W.Auer, francezii P.V. de la Blache, Emm. de Martonne, J.Tricart etc.

Folosirea acestor principii de pe poziţiile metodologiei materialist-dialectice, a făcut posibilă o interpretare mai justă a fenomenelor geografice, elaborarea de noi metode de cercetare care să permită progresul continuu şi adaptarea la cerinţele contemporanietăţii a ştiinţelor geografice. Totodată, folosirea lor a permis unor geografi să ajungă în mod spontan la interpretări materialist-dialectice ale fenomenelor studiate.

Aceste principii comune ştiinţelor geografice, au fost aureolate, apărate, aplicate şi dezvoltate şi de geografii români din trecut şi din prezent. Reţin atenţia cuvintele lui G.Vâlsan, cuprinse într-o prelegere care a văzut lumina tiparului sub titlul Sensul geografiei moderne, în care se ridică împotriva acelora care contestau specificul geografic al acestor principii, argumentând caracterul autonom al ştiinţei geografice: "însăşi principiile fundamentale ale geografiei, spunea G.Vâlsan, puse în evidenţă şi aplicate întîi de geografi, anume principiul interdependenţei (cauzalităţii şi integrării şi al repartizării pe glob a extinderii spaţiale) au fost contestate ca principii specific geografice şi celelalte ştiinţe încep să le aplice sau îşi rezervă dreptul să le aplice (V.Michotte)".

Aşa cum s – a menţionat, principiile ştiinţelor geografice rezultă din însăşi obiectul de cercetare al fiecăreia dintre ele, iar folosirea lor a permis dezvoltarea metodei de cercetare geografică.

Prin metodă se înţelege modul, procedeul sau ansamblul de procedee de cercetare, cunoaştere şi transformare a realităţii obiective. Caracterul ştiinţific al unei metode, eficienţa ei practică, depind de reflectarea veridică a fenomenelor studiate, a legilor lor obiective.

Problema metodei de cercetare în geografie a preocupat pe oamenii de ştiinţă încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. La noi în ţară, Simion Mehedinţi a adus contribuţii importante la precizarea metodei de cercetare geografică, arătînd că aceasta se poate vedea din cercetarea legăturilor dintre fenomene. La fel, unii geologi români cu preocupări de geografie au adus contribuţii însemnate în această direcţie. Astfel, Gr. Stefănescu, în anul 1870, tratînd metodele de cercetare ştiinţifică susţinea, că pentru a cunoaşte cauzele fenomenelor şi legile naturii, trebuie să se pornească de la cercetarea faptelor, folosindu-se observaţia directă şi experienţa şi de aici să se ajungă la sintetizare, la generalizare teoretică.

Pornind de la ideile lui S.Mehedinţi, se poate aprecia că metoda de cercetare geografică cuprinde trei mijloace principale: observarea geografică, descrierea geografică şi clasificarea fenomenelor. Trecerea prin aceste trepte ale cercetării geografice permite să se ajungă la legile sau legităţile care determină fenomenele studiate şi se pot desprinde prognoze geografice.

Observarea geografică, după cum afirma S.Mehedinţi, are ca scop "să ne permită o descriere, care să ducă la clasificarea ştiinţifică a tuturor fenomenelor legate de masa învelişurilor planetare, încît să putem defini exact fiecare fenomen, arătînd precis sfera şi conţinutul oricărei noţiuni geografice, precum şi locul ei în ierarhia celorlalte cunoştinţe despre Pâmînt".

De exemplu, atunci cînd zicem "centru industrial", acesta presupune că am cuprins cu observarea geografică toate unităţile taxonomice ale regionării industriei (zonă, centru, nod şi regiune industrială), le-am descris, le-am comparat între ele şi le-am clasificat în aşa fel încît să putem arăta clar toate trăsăturile proprii fiecărei unităţi şi deosebirile dintre ele.

Observarea geografică cuprinde două momente inseparabile, în aceeaşi măsură de necesare, observarea indirectă pe hartă şi observarea directă pe teren.

Necesitatea observării indirecte pe hartă, rezultă din faptul că geograful nu poate cuprinde cu ochii decît o parte a obiectului cercetării sale. De aceea el are nevoie, după cum se exprimă S.Mehedinţi, de "un artificiu care să-i depărteze pămîntul de ochi, pînă să-1 poată cuprinde întreg cu privirea..." Acest artificiu este harta, un instrument principal şi specific de cunoaştere pentru geograf.

72

Chiar dacă "nimic nu poate fi exact în mintea geografului, dacă nu va fi fost întîi exact în hartă", totuşi simpla redare pe hartă nu epuizează observarea geografică. În afară de observarea sintetică pe hartă,este necesară privirea analitică pe teren, ca al doilea moment important al observării geografice.

Observarea permite geografului să adune materialul, după care trece la descrierea geografică, ca a doua treaptă (mijloc) a metodei de cercetare geografică. Descrierea trebuie să fie mai întîi de toate exactă,adică "să caute a exprima fenomenele cantitativ", ceea ce depinde în bună măsură de exactitatea materialului cartografic consultat sau elaborat. Totodată, descrierea trebuie să fie cît mai completă, adică să urmărească un fenomen sau o categorie de fenomene pe întreaga unitate teritorială în care se integrează teritoriul cercetat; în acelaşi timp, pentru a evidenţia mai bine fenomenul sau grupul de fenomene studiate, sau pentru a reliefa mai bine caracterele regiunii studiate, este necesar să le comparăm cu alte fenomene sau regiuni. "Pentru a fi caracteristică, descrierea trebuie numaidecît să fie comparativă, să privească, pe cît este posibil, toate fenomenele similare, pentru a desprinde mai sigur partea lor esenţială şi să determine astfel specii în fiecare grupă de fenomene geografice".

Un moment deosebit de important şi necesar al descrierii geografice este explicarea fenomenelor cercetate (descrierea explicativă). De asemenea, descrierea trebuie să fie analitică şi sintetică. Ca şi în cazul observării, un instrument principal al descrierii geografice este harta,care la rîndul său trebuie să fie exactă, completă şi explicativă.

Cercetarea geografică nu se poate opri la descriere, ci trebuie să ajungă la clasificarea fenomenelor. În legătură cu această treaptă superioară a metodei de cercetare geografică, S.Mehedinţi aprecia că "descrierea nu se poate opri la înşirarea caracterelor unui fenomen sau a unei grupe de fenomene, ci trebuie să se încheie cu o clasificare, prin al cărei ajutor să putem rîndui sistematic toate cunoştinţele noastre despre acea grupă de fenomene. Folosul acestei operaţii intelectuale este enorm, deoarece, odată clasificarea terminată, putem descrie iute şi sigur orice fenomen nou, care se adaugă grupei, indicînd numai caracterele proeminente. (Abstract vorbind, clasificarea ne ajută să aşezăm noţiunile în grupe asemănătoare şi în ordine treptată de abstracţie, pînă la ultima notă comună întregii categorii de fenomene şi deci subordonată tuturor)".

Clasificarea nu are întotdeauna o stabilitate absolută, ea poate fi variabilă în timp, în funcţie de perfecţionarea cunoaşterii ştiinţifice. Clasificarea nu trebuie privită ca un scop în sine, ca o simplă uşurare a descrierii. Ea trebuie să evidenţieze categorii geografice, pe baza cunoaşterii legilor care generează fenomenele cercetate şi să permită prognoza geografică.

În legătură cu modul de cercetare geografică, ni se pare sugestivă ideea sugerată de Al.Dimitrescu-Aldem în lucrarea Cîteva puncte cardinale în ale geografiei, apărută în 1915. Geografia, scria el, "sfarmă conexitatea între învelişurile Pămîntului, desface în bucăţi chiar integritatea unuia şi aceluiaşi înveliş", ea fiind totodată "singura ştiinţă ce adună la un loc sfărîmătură cu sfărîmătură, pentru a da viaţă întreagă unui ţinut oricît de mărginit ar fi el", ceea ce înseamnă preconizarea analizei şi sintezei în cercetarea geografică.

Ştiinţele geografice folosesc şi alte metode, unele împrumutate de la ştiinţele înrudite, aşa cum şi aceste ştiinţe folosesc unele metode specific geografice.

Astfel, metoda istorică ajută la cunoaşterea schimbărilor care au loc în natură sau în societate. Istorismul, principiu de bază al metodei dialecticii marxiste de cunoaştere, presupune studierea fenomenelor realităţii în procesul genezei şi dezvoltării lor. Metoda de cercetare comparativ-geografică permite astfel compararea diferitelor unităţi teritoriale între ele, putîndu-se reliefa mai bine rolul diferitelor condiţii sau cauze ale dezvoltării lor. Pe baza acestei metode ştiinţele geografice au posibilitatea abordării problemei tipologiei fenomenelor studiate, corespunzătoare treptei clasificării din metoda cercetării geografice.

Dezvoltarea continuă a ştiinţei şi tehnicii, a procesului de transformare a ştiinţei într-o importantă forţă de producţie a societăţii contemporane, impune şi pentru ştiinţele geografice găsirea de noi metode de cercetare geografică şi adaptare a celor vechi la cerinţele actuale. Pe această linie se înscriu preocupările unui mare număr de geografi din diferite ţări pentru

73

perfecţionarea metodelor specifice de cercetare (regionarea fizico-geografică şi economico-geografică ş.a.), preocupări generate în primul rînd de întărirea caracterului practic-aplicativ al geografiei.

3. Dezvoltarea geografiei fizice

Progresele considerabile obţinute în secolul al XIX-lea, dar mai ales în secolul nostru în explorarea învelişului Pămîntului (geosferei), au dus la diferenţierea unor ştiinţe speciale fizico-geografice. Se poate astfel vorbi în cazul geografiei de o dublă ramificare: mai întîi diferenţierea geografiei în geografie fizică şi geografie economică (umană, socială etc.), conturată ştiinţific de Al. Humboldt şi K.Ritter, apoi de ramificarea fiecăreia din aceste două componente de bază în ştiinţe geografice speciale, proces manifestat începând mai ales cu sfîrşitul secolului al XIX-lea. Asistăm azi chiar la o ramificare de gradul III, deoarece în cadrul multor ştiinţe geografice speciale (analitice) se conturează noi subîmpărţiri.

Diferenţierea şi individualizarea diferitelor discipline fizico-geografice nu înseamnă însă că geografia fizică sintetică (integrală sau globală cum mai este denumită) rămîne fără obiect; dimpotrivă, fiind o ştiinţă în primul rînd de sinteză (în timp ce ştiinţele fizico-geografice sînt mai ales analitice), geografia fizică "include în sfera cercetării ei probleme noi oferind, prin vastitatea şi amploarea lor un orizont şi o perspectivă cercetărilor fizico-geografice speciale. Rezultatele acestora sînt integrate într-un tot unitar".

Obiectul geografiei fizice sintetice este considerat de S.V.Kalesnik a fi "învelişul landşaftic" (echivalent cu ceea ce G.Vâlsan numea "învelişul geosferic"), sau, cum se mai apreciază, complexul natural ca unitate teritorială, rezultat al intrepătrunderii şi interacţiunii geosferelor (atmosferă, hidrosferă, litosferă şi biosferă).

Cercetările recente au condus pe geograful sovietic N.A.Solnţev la ideea că există complexe naturale complete (unităţi teritoriale de tipul landşaftului) şi incomplete (fito- şi zoocenozele, biocenozele).

Analizînd preocupările de metodologie a cercetărilor geografice, M.Iancu şi Irina Hantz formulează părerea că studiul complexelor natural-teritoriale, privite ca unităţi relativ independente în cadrul învelişului geografic, nu poate fi realizat numai prin analiza preliminară a diferiţilor componenţi, această treaptă indispensabilă trebuind să fie urmată de o sinteză. În concepţia aceloraşi autori noţiunea de landşaft (ca şi aceea de peisaj), este sinonimă cu aceea de complex natural, apreciindu-se interpretarea dată de şcoala ecologică (K.Troll, E.Neef ş.a.), care priveşte landşaftul ca rezultantă a interacţiunilor complexe ce se realizează numai în cadrul învelişului geografic. Pe aceasta bază se definesc o regionare complexă fizico-geografică şi diferite regionări cu caracter aplicativ, care determină areale pe baza unor proprietăţi omogene.

Pe plan mondial, discuţiile geografilor privitoare la unele categorii şi metode (landşaft, peisaj, regionare geografică) nu au ajuns încă la o deplină unanimitate de păreri, deşi multe se aseamănă între ele, deosebindu-se mai mult prin nuanţă, decît prin conţinut. Din această dezbatere, vizînd bazele metodologice ale ştiinţei noastre, ceea ce se conturează ca o idee creditată de tot mai mulţi autori constă în individualizarea în grupa ştiinţelor fizico-geografice a unei geografii fizice sintetice (globală) şi a ştiinţelor fizico-geografice analitice (speciale), situaţie asemănătoare cu aceea din grupa ştiinţelor economico-geogrofice. În unele lucrări geografia fizică sintetică este subîmpărţită în geografie fizică generală (studiul structurii actuale fizico-geografice a învelişului terestru) şi geografie fizică regională (studiul structurii fizico-geografice a regiunilor naturale şi grupelor de regiuni naturale), caractere (general şi regional) ce se menţin şi la nivelul fiecăreia dintre ştiinţele fizico-geografice speciale (analitice).

După complexitatea şi subordonarea învelişurilor Pământului, preconizată la noi de S.Mehedinţi, schema ştiinţelor fizico-geografice analitice (speciale) se prezintă astfel: climatologia (geografia atmosferei, climato-geografia), hidrologia (geografia apelor, hidrogeografia), geomorfologia (geografia reliefului , morfogeografia), biogeografia (geografia vieţuitoarelor).

În secolele XIX şi XX, studiul atmosferei a înregistrat progrese însemnate datorită

74

observaţiilor de lungă durată efectuate în numeroase staţiuni meteorologice, cu ajutorul unei tehnici perfecţionate. Posibilităţile de cercetare a atmosferei au crescut foarte mult prin folosirea, după ultimul război mondial, a sateliţilor artificiali ai Pămîntului şi a rachetelor cosmice. În aceste condiţii s-a stabilit, după datele obţinute în cadrul Anului Geofizic Internaţional, că proprietăţile atmosferei se menţin pînă la altitudini de cca 3000 km şi s-a precizat dinamica ca şi structura internă a învelişului gazos al Pămîntului, alcătuit din 5 straturi principale: troposfera, stratosfera, mezosferă, termosfera (ionosfera) şi exosfera.

După ce Humboldt a făcut pasul decisiv în descrierea atmosferei cu privire la temperatură, desenînd prima hartă cu izoterme şi explicînd succesiunea temperaturilor pe verticală şi pe orizontală, progresele au urmat în ritm rapid. Dacă la început izotermele se confundau aproape cu paralele, treptat hărţile de profil au fost perfecţionate de Kamtz (1830), Mahlmann (1849), Berghaus (1843), Dove (1852), Hann (1895) etc., ajungîndu-se treptat la hărţile perfecţionate de azi. Dar cu toate realizările obţinute, la începutul secolului XX, climatologia era încă privită ca o acumulare de date privitoare la diverse elemente meteorologice. Abia în ultimele decenii, lucrările elaborate cu privire la metodologia şi metodica climatologiei, au precizat că aceasta este o ştiinţă prin excelenţă geografică care studiază regimul climatic al diferitelor teritorii în dependenţă de procesele şi fenomenele care-l formează, de poziţia geografică a teritoriului respectiv şi de particularităţile factorilor fizico-geografici.

O atenţie specială în cadrul cercetărilor de climatogeografie a fost acordată zonării climatice a globului, o hartă de acest fel trebuind să cuprindă "atît zonele (însă în contururile lor reale, cît pot fi reale contururile unei arii climatice), cît şi regiunile principale climatice. Astfel de hărţi prin "integrarea zonală ei regională a elementelor climatice în complexul geografic planetar'' au fost construite de geograful francez Emmanuel de Martonne, care deosebeşte pe glob climate calde, musonice, mediteraneene, temperate, deşertice şi reci. Este mult apreciată de asemenea, harta climatelor zonale de pe glob întocmită în 1964 de geografii germani K.Troll şi K.H.Paffen în care sînt individualizate cinci grupe mari de zone climatice - climatele polare şi subpolare, zona boreală rece potrivit, zonele temperate, zonele subtropicale potrivit de rece, zonele tropicale; această hartă este considerată superioară din punctul de vedere al "ceea ce se aşteaptă de la cinematogeografi" faţă de alte hărţi climatice generale ale globului (Koppen, Creutzburg, Wissman ş.a.).

În zilele noastre cercetările de climatologie au căpătat un nou conţinut, ele fiind tot mai strîns legate de cerinţele practice (influenţa condiţiilor meteorologice şi climatice asupra vieţii omului, condiţiile climatice locale pentru amplasarea diferitelor construcţii edilitare, economice, pentru transporturi etc). În legătură cu astfel de cercetări climatice menite să sprijine direct practica este conturarea unei ramuri a climatologiei numită topoclimatologie şi al cărei obiect de studiu îl constituie determinarea proprietăţilor fizice ale suprafeţei terestre care participă la dezvoltarea climatelor (C.W.Thornthwaite din S.U.A.) sau analiza integrantă a modificărilor locale din spaţiul microclimatic (V.Mihăilescu).

În ultima vreme s-au înmulţit tratatele de climatologie aşa cum sînt cele ale geografului francez Ch.P.Peguy (Precis de Climatologie, Paris, 1961), profesorului german Joachim Bluthgen (Allgemeine Klimageographie, Berlin, 1964), climatologului maghiar Berenyi Benes (Mikroclimatologie, Budapesta, 1967) etc. Cercetările climatologice se dezvoltă în numeroase alte ţări ale lumii, în fosta U.R.S.S. (L.S.Berg, A.I.Voeikov, B.P.Alisov), în Australia (J.Genttili), Belgia, Japonia, Canada etc.

La noi în ţară, lucrările de climatologie au cunoscut o largă dezvoltare mai ales după ultimul război mondial, cînd s-au efectuat studii privitoare la zonarea climatică ai ţării (Monografia geografică a României,1960). S-au întocmit monografii regionale climatogeografice şi s-a conturat chiar o direcţie specială de climatologie urbană (L.Gugiuman, El. Dumitrescu ş.a.).

În secolele XIX şi XX, în condiţiile perfecţionării aparatelor de cercetare, oamenii de ştiinţă au obţinut mari progrese în descrierea ştiinţifică a hidrosferei. Acum s-au făcut precizări privitoare la raportul dintre apă şi uscat (2,5 : 1), structura şi dinamica învelişului lichid al

75

Pământului, s-au întocmit hărţi generale şi regionale, s-a precizat conceptul de unitate a hidrosferei în legătură cu circuitul apelor în natură. Cîteva mari expediţii oceanografice efectuate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea (Challenger ş.a.) au adunat cel dintîi material mai abundent pentru cunoaşterea oceanului, marcînd "epoca întemeierii ştiinţei despre hidrosferă".

Hidrologia, "ştiinţa care se ocupă cu studiul hidrosferei şi al proceselor ce leagă unităţile hidrografice între ele într-un singur tot, precum şi cu studiul proprietăţilor comune ale tuturor categoriilor de unităţi hidrografice, luate în parte" cunoaşte în secolul XX o considerabilă dezvoltare, fapt concretizat şi prin continua diversificare a preocupărilor. S-au conturat astfel numeroase ramuri ale hidrologiei, între care oceanografia, limnologia, potamologia, glaciologia, hidrogeologia etc.

În privinţa oceanografiei (hidrologia marină), achiziţionări fundamentale şi generalizări asupra ansamblului oceanelor datează numai din a doua jumătate a secolului al XIX-lea cînd expediţia oceanografică "Challenger" (1875-1876) a strîns o documentaţie neegalată pînă atunci şi a stabilit principiile de bază ale activităţii în această direcţie. Acestei expediţii engleze i-au urmat numeroase altele organizate de S.U.A., Germania, Norvegia etc. După ultimul război mondial cercetările oceanografice, efectuate cu vase speciale şi de către institute specializate, au condus la cunoaşterea tot mai aprofundată a bazinelor oceanice şi maritime ale globului. În aceste cercetări s-au remarcat în mod special U.R.S.S. şi S.U.A., care dispun de cele mai mari vase ce întreprind cercetări în toate mările; aceste două ţări, împreună cu Japonia, au făcut progrese enorme în cunoaşterea Pacificului. Sînt remarcabile cercetările efectuate şi de oceanografii din Franţa, Germania, Suedia, Danemarca etc. Aceste explorări oceanografice au permis elaborarea a numeroase studii de hidrologie generală şi hidrologie marină, aşa cum este lucrarea francezului Andre Guilcher intitulată Precis d' hydrologie marine et continentale (Paris, 1965), sau lucrarea citată a colectivului T.Morariu, I.Pişota şi I.Buta, de Hidrologie generală (Bucureşti, 1962). La acestea se adaugă capitolele de hidrologie din numeroase tratate de geografie fizică generală (Emm. de Martonne, S.Mehedinţi, S.V.Kalesnik etc.).

Lucrările de potamologie (hidrologie fluviatilă) au fost amplu dezvoltate în ultimul sfert de veac. În această direcţie în U.R.S.S. se remarcă o puternică şcoală hidrologică ai căror reprezentanţi (V.G.Gluşkov, D.L.Spitolovschi, L.K.Davîdov, E.V.Berg, E.V.Bliztieak, M.I.Lvovici, M.A.Velikanov, K.P.Voscresenski, B.V.Poleakov ş.a.) au elaborat valoroase lucrări privitoare la debitele rîurilor, regimul de îngheţ, debitul solid etc., multe dintre ele întocmite în scopuri practice. În Franţa, alături de Belgrand, Contagne, Fargue, se remarcă lucrările potamologului Parde, care a publicat numeroase studii de ansamblu şi asupra reţelei hidrografice din numeroase ţări (Fleuves et Rivieres, Paris, 1955; Potamologie, curs predat la Universitatea din Grenoble, 1949) ca şi ale lui Raymond Furon (Le probeme de l' eau dans le monde, Paris, 1963). Se adaugă preocupările hidrologilor din S.U.A (Snyder, Forster), Germania, Polonia, Austria, Elveţia, România (G.Brătescu, Gr.Antipa, D.Pavel, G.Balş, G.Vidraşcu), în ultima începînd a se dezvolta după ultimul război mondial – monografiile hidrologice ale diferitelor bazine hidrografice Siret, Mureş, Olt, zona de vărsare a Dunării etc., la care şi-au adus contribuţia numeroşi geografi-hidrologi, studiile de sinteză întocmite cu prilejul elaborării Monografiei geografice a ţării. Hidrografia RPR, întocmită de I.Ujvari în 1959, lucrări despre densitatea reţelei hidrografice a României (T.Morariu, Al.Savu, F.Dombravă) etc.

Deşi ca disciplină ştiinţifică apare mai tîrziu decît oceanografia şi potamologia, limnologia (ştiinţa lacurilor) a cunoscut un ritm intens de dezvoltare, preocupările de această natură întrunind un mare număr de specialişti (geografi, biologi, chimişti etc.). Bazele ştiinţifice ale limnologiei au fost puse de profesorul elveţian F.A.Forel prin numeroasele sale studii dintre care două au fost mai importante: Monografia hidrologică a Lacului Leman, în trei volume (1892-1904) şi tratatul de Limnologie generală (190l).

Au urmat numeroase cercetări concretizate prin apariţia, mai ales în ultimele decenii, a numeroase lucrări. Dintre acestea, cîteva sînt de limnologie generală: L.W.Colett, Les Lacs (Paris, 1925); P.S.Welch, Limnological Methods (Philadephia, 1948); B.D.Zaikov, Ocerki po ozerovedenie (Leningrad, 1955); G.B.Hutchinson, A Treatise on Limnology (New-York, 1957);

76

B,B.Bogoslovski, Ozerovedenie (Moscova, 1960); F.Ruttner, Fundamentals of Limnology (Toronto, 1964, ed. a 3-a); B.Dussart, Limnologie-l'etude les eaux continentales (Paris, 1966); P.Gîşteseu, Lacurile pe glob (Bucureşti, 1969) etc.

La acestea se adaugă numeroase monografii hidrologice şi morfohidrologice ale numeroaselor lacuri şi grupe de lacuri din U.R.S.S. (I.V.Baranov, M.I.Lvovici, G.A.Popolzin, S.G.Sarkisian, V.L.Suhodrovski, I.V.Verbolov), Canada (F.Bruemmer, L.Johnson), S.U.A. (T.I.Sanderson), Anglia (J.Murray, L.Pullar), România (I.Buta, P.Gîştescu; T.Morariu, A.Năstase, I.Pisota, Al.Săndulache, V .Trufaş ş.a.), Japonia (S.Horiuchi, S.Yoshimura), Turcia (T.Bilgin, S.Erinc) etc.

Glaciologia cunoaşte la rîndul său o largă dezvoltare, între ultimele studii de ansamblu figurînd tratatul lui L.Lliboutry (Traite de Glaciologie, Paris, 1965).

În ultima vreme lucrările de hidrologie au o tot mai evidentă aplicabilitate practică, elaborîndu-se în această direcţie tratate speciale de hidrologie aplicată (ing. G.Remenieras, Elements d'hydrologie appliquee, Paris, 1959 ş.a.).

În procesul general al interferenţei dintre ştiinţe, domeniul hidrologiei preocupă specialişti din numeroase discipline ştiinţifice. Intensificarea şi "tehnicizarea" acestor preocupări a determinat, aşa cum s-a mai arătat, pe unii autori să considere hidrologia şi ramurile sale (oceanografia, linmologia, potamologia, hidrogeologia etc.) ca ştiinţe "parageografice", adică de "hotar", auxiliare geografiei, propunîndu-se pentru profilul geografic termenul de hidrogeografie (geografia apelor), ale cărei caractere fundamentale ar fi constituite de circuitul apei în natură şi discontinuitatea aparentă a hidrosferei.

Descrierea litosferei în secolul al XIX-lea a progresat în legătură mai ales cu determinarea precisă a formei generale şi a formelor particulare ale sâmburelui solid al Pămîntului. S-a constatat în acest secol că nici forma elipsoidală nu corespunde pe deplin adevărului. "S-a renunţat deci la sferoid, după cum se renunţase şi la sferă, iar sîmburele solid al planetei a căpătat numele de geoid (Listring, 1872), adică o formă unică pe care geodezii azi o măsoară prin metode de mare precisiune şi al căror rezultat este constatarea că forma scoarţei solide în adevăr e mai neregulată decît a învelişului lichid şi gazos".

Cu privire la morfologia litosferei era înrădăcinată în continuare ideea dependenţei exagerate a acesteia de mersul apelor curgătoare şi în general de hidrosferă, deşi Albert de Lapparen o combătuse în ale sale Lecons de geographie physique (Paris, 1898). La fel, continuau să fie larg răspîndite erorile lui Kircher şl Buacbe cu privire la construirea a priori a formelor litosferei; Elie de Beaumont "construieşte" astfel o reţea pontagonală de sisteme de munţi (Notice sur les systeme a de montagnes, Paris, 1852) potrivit căreia munţii au o direcţia liniară, urmînd marile cercuri ale globului pămîntesc. Aceste erori, datorate unor speculaţii deductive, aveau să fie treptat înlăturate prin progresele făcute de cartografia regională. Nu întîmplător la sfîrşitul secolului al XIX-lea H.Wagner în tratatul său de geografie (Lehrbuch der Geographie, 1899) scria că "sarcina fundamentală a geografului este desigur aceea de a măsura", iar la începutul secolului nostru W.Davis considera "descrierea explicativă" sarcina fundamentală a geografiei. Studiul hipsometriei, pe baza căruia apar hărţi topografice tot mai exacte, a stat la baza rezultatelor pozitive obţinute în descrierea geografică, fapt sesizat încă de Al.Humboldt şi K.Ritter.

În secolul nostru litosfera a fost tot mai bine cunoscută, la aceasta concurînd numeroase ştiinţe ale Pămîntului (geoştiinţe), geografia, geologia, geofizica, geochimia etc. Pe baza celor mai recente studii geofizice, litosfera are o grosime de 1200 km (V.M.Goldschmidt, Geochemistry, Oxford, 1954) însumînd două pături concentrice, diferenţiate atît din punctul de vedere al proprietăţilor fizice ale materialului solid component, cît şi din acela al compoziţiei lui chimice şi petrografice.

Studierea formelor de relief ca realităţi caracteristice litosferei continentale şi subacvatice, a dat naştere unei ştiinţe speciale fizico-geografice, geomorfologia.

Începînd de la sfîrşitul secolului trecut cercetările geomorfologice au cunoscut un mare avînt în numeroase ţări ale lumii, conturîndu-se ca una din cele mai importante direcţii ale

77

geografiei fizice. În această direcţie s-au remarcat numeroşi oameni de ştiinţă între care germanii Oskar Peschel, Fr.Richthoffen, Albrecht Penk, Walter Penck, S.Passarge, ca şi din S.U.A. (W.Davis, J.Powel, H.Gilbert, I.Johnson), Franţa (Emm. de Martonne, A.Cholley, A.Cailleux, J.Tricart, P.Birot), în U.R.S.S, (I.P.Gherasimov, K. Markov, V.G.Bondarciuk), Anglia (L.Bryan), Canada (L.E.Hammelin), Polonia (J.Dylik), Japonia (Tidzima Tara), Iugoslavia (J.Cvijic, J.Markovic, D.Petrovic), Ungaria (B.Bulla, A.Kez, M.Pecsi) etc.

În fundamentarea geomorfologiei ca ştiinţă un rol important 1-au avut lucrările lui W.Davis, W.Penck şi Emm. de Martonne.

În descrierea explicativă a formelor de relief (Die Erklarende Beschreibung der Landformen. Leipzig, 1912) geograful american William Moris Davis (1850-1934) emite teoria eroziunii normale şi teoria ciclului de eroziune, în legătură cu care introduce în geografie noţiunile de peneplenă şi ciclu de eroziune. Davis a fost unul din primii geografi care a situat formarea reliefului pe baze evolutive ca rezultat al acţiunii reciproce - antagoniste - dintre agenţii interni şi externi. Tot lui îi revine meritul de a fi îmbogăţit mijloacele de reprezentare grafică a reliefului prin metoda bloc-diagramei, care constituie o sinteză a reliefului şi a structurii geologice.

Ideile lui Davis sînt şi azi de o deosebită actualitate mai ales în S.U.A. Aici geomorfologul D.Johnson, ca şi alţii, încearcă să înlocuiască noţiunea de peneplenă, cu caracter general, cu noţiunea de peneplenă parţială şi dezvoltă pe larg teoria pedimentului pe care a preluat-o de la Mac Gee. Aplicată la regiunile aride, această teorie prezintă interes ca şi teoria pediplenel a englezului L.Ring.

În analiza sa morfologică W.M.Davis nu a ţinut suficient seama de acţiunea simultană a agenţilor morfogenetici, separînd în timp acţiunea orogenică de cea de eroziune. La teoria ciclurilor de eroziune a lui Davis, ca şi la Penck, este criticată mai ales ideea caracterului închis al ciclurilor.

După ce A.Penck în Morfologia suprafeţei terestre introduce noţiunea de nivel superior de denudaţie, fiul său, Walter Penck, care a întreprins numeroase cercetări de teren (în Australia, Insulele Hawaii, în Anzii Americii de Sud) a căutat să rezolve problema interacţiunii proceselor endogene şi exogene şi a genezei formelor de suprafaţă ale Pămîntului, elaborînd teoria treptelor de piemont. Concluziile lui tectono-morfologice rezultate din analiza sa morfologică (Die morphologische Analyse, Stutgart,1924), au avut o mare influenţă asupra geomorfologilor din numeroase ţări europene şi din S.U.A., păstrîndu-şi şi azi actualitatea.

Continuînd preocupările lui Emm. de Margerie, geograful francez Emmanuel de Martonne a dovedit o predilecţie deosebită pentru studierea morfologiei litosferei, deşi el a avut preocupări în aproape toate ramurile geografiei. "Predilecţia lui Emm. de Martonne pentru studiul reliefului nu 1-a împiedicat să străbată el însuşi toate etapele care duc la formarea unei concepţii unitare asupra geografiei ca ştiinţă şi nici să vadă în prezentarea sintetică a complexului regional şi planetar scopul ultim al geografiei".

În lucrările sale de geografie fizică generală (Traite de geographie phyisigue, ed. a 4-a, Paris, 1926), ca şi în lucrările de geografie regională (Europe Centrale, Les Alpes, Les Alpes de Transilvanie, La Valachie etc.), acordă o deosebită atenţie complexului de factori climatici în explicarea genezei şi evoluţiei reliefului, dezvoltînd concepţia lui Davis, pe care o introduce de altfel şi în România, a cărei complexitate geografică 1-a atras în mod deosebit.

Preocupările iniţiate de Emm. de Martonne sînt larg dezvoltate azi în Franţa, unde s-au conturat două direcţii geomorfologice: geomorfologia climatică (morfosculptura) şi geomorfologia structurală (morfostructura). Între lucrările de geomorfologie mai recente ale geografilor francezi se cuvine a aminti pe cele ale lui Pierre Birot (Morphologie structurale, 2 vol., Paris, 1958), Precis de Geographie physique generale. Paris, 1959), Jean Tricart, (Principes et methodes de la Geomorphologie. Paris, 1965), Max Derreau (Precis de Geomorphologie. Paris, 1962, ed. a 2-a), Jean Tricart şi A.Cailleux (curs de Geomorphologie, Paris, 1953) etc. Ca şi în U.R.S.S., S.U.A. şi în alte ţări, cercetările de geomorfologie din Franţa sînt tot mai strîns legate de cerinţele practice.

78

În România, apariţia şi dezvoltarea geomorfologiei au fost strîns legate de apariţia şi dezvoltarea cartografiei şi geologiei. "Numai după ce o parte sau întreg teritoriul ţării a fost cunoscut din punctul de vedere al structurii geologice, şi după ce teritorii mai importante fuseseră trecute cu destulă precizie pe hartă, s-a putut trece şi la interpretări privind originea şi dezvoltarea formelor de relief, respectiv la interpretări de origine geomorfologică".

După ce, începînd din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, o serie de geologi (Gr.Cobâlcescu, Gr.Ştefănescu, Gh. Muoteanu-Murgoci ş.a.) efectuează primele cercetări ştiinţifice complexe asupra reliefului ţării, şi după ce S. Mehedinţi trasează în Terra liniile directoare ale descrierii ştiinţifice a litosferei, geomorfologia capătă o largă dezvoltare, datorită lucrărilor lui G.Vâlsan (Cîmpia Română, 1915) şi C.Brătescu (Delta Dunării. 1922, Pămîntul Dobrogei, 1928). În lucrări cu un caracter geografic mai complex ca şi în lucrări exclusiv geomorfologice, geografii români au adus contribuţii valoroase la cunoaşterea reliefului patriei noastre: M.David (O schiţă morfologică a podişului sarmatic Moldovenesc, 1939), V.Mihăilescu (Marile regiuni morfologice ale României, 1931, Geografia fizică a României., 1936), T.Morariu (Viaţa pastorală în Munţii Rodnei şi Contribuţii la glaciaţia din Munţii Rodnei, 1937), N.Al.Rădulescu (Vrancea, 1938), V.Tufescu, B. Someşan, N.Orghidan, I.Rodeanu, N.Popp etc.

O amploare deosebită au căpătat-o cercetările de geomorfologie după ultimul război mondial, mai ales după efectuarea lucrărilor pentru monografia geografică a ţării. În procesul diversificării preocupărilor de profil geomorfologic, au fost elaborate numeroase lucrări generale sau regionale: L.Badea (Depresiunea subcarpatică olteană), P.Coteţ (Cîmpia Olteniei), T.Gugiuman (Depresiunea Huşii), Valeria Micalevich Velcea (Masivul Bucegi), V.Mihăilescu (Garpaţii sud-estici. Dealurile şi cîmpiile, Geografia fizică a României), G.Niculescu (Masivul Godeanu), I.G.Petrescu (Delta Dunării), Gr. Posea (Depresiunea Lăpuşului), Al.Roşu (Subcarpaţii Olteniei), V.Tufescu (Suhcarpaţii; Modelarea naturală a reliefului şi eroziunea accelerată) etc., la care se adrugă cursuri universitare (P.Coteţ; Tr.Naum; Gr.Posea; I.Hie, M.Grigore, N.Popescu şi M.Ielenicz) şi numeroase alte studii regionale legate mai ales de tezele de doctorat şi concretizate în numeroase articole de specialitate: V.Băcăuanu (Cîmpia Moldovei), I.Donisă (Valea Bistriţei), V. Gîrbacea (Podişul Transilvaniei), H.Grumăzescu (Delta Dunării), M.Iancu (Depresiunea internă a Carpaţilor de la Curbură), S.Iancu (Masivul Parâng), C. Martiniuc (Subcarpaţii, Podişul Moldovei), Tr.Naum (Ţara Domelor, vulcano-karstul Călimanilor), I.Hădulescu (Cîmpia Burdea, Podişul Casimcea), Al.Savu (Masivul Cozia, Munţii vulcanici) etc.

Prezintă de asemenea interes lucrările monografice fizico şi economico-geografice în care apar elemente de geomorfologie, aşa cum este recenta lucrare Valea Dunării româneşti (1969).

Cercetarea biosferei în secolul al XIX-lea a progresat în legătură cu lărgirea orizontului explorărilor geografice. În aceste condiţii este posibilă schiţarea repartiţiei formaţiunilor vegetale pe întregul glob terestru (A.Grisebach, Per gegenvartige Staadpunkt der Pflanzen, 1866 şi Die Vegetation der Erde, 1872).

După ce G.Buffon şi E.Zimmermann puseseră bazele zoogegrafiei(geografia animalelor), iar Al.Humboldt ale fitogeografiei (geografia plantelor), Charles Darwin, prin publicarea operei sale Călătoria unui naturalist în jurul lumii pe bordul vasului "Beagle", pune bazele biogeografiei.

Faptul că fitogeografia şi zoogeografia s-au dezvoltat separat şi că preocupările de acest profil au revenit mai puţin geografilor şi mai mult botaniştilor şi zoologilor, a făcut ca obiectul biogeografiei ca ştiinţă de sine stătătoare să fie mai greu de conturat, de unde şi definiţiile diferite date de diverşi autori. Astfel, după Emm. de Martonne (Traite de Geographie physjque, III, Biogreographie, avec A.Chevalier et L.Cuenot, Paris, 1927) biogeografia studiază repartiţia vieţuitoarelor la suprafaţa Pămîntului şi cauzele ei; Raul Călinescu (Introducere în biogeografia României. Bucureşti, 1946 şi Biogeografia României. Bucureşti, 1969) defineşte biogeografia ca ştiinţa (la hotarul dintre geografie şi biologie) care se ocupă cu studiul răspîndirii geografice a vieţuitoarelor şi a grupărilor lor (biocenoze) pe globul terestru ca parte integrantă a învelişului

79

geografic; zoologul sovietic N.A.Bobrinski (Zoogeografia, Bucureşti, 1953 traducere din limba rusă) defineşte biogeografia ca ştiinţă care studiază repartiţia geografică a organismelor la suprafaţa globului terestru şi care stabileşte legile generale ale acestei repartiţii. În definiţiile canadianului P.Dansereau (1957) şi ale americanului L. Stuart (1954) la elementele definitorii ale biogeografiei se adaugă elementele de asociere şi de mediu.

Deşi divers nuanţate, toate aceste definiţii converg totuşi spre ideea că biogeografia studiază repartiţia asociaţiilor vegetale şi animale (biocenozelor) în legăturile reciproce dintre ele şi că mediul inconjurător, considerate nu ca entităţi, separat, ci ca formaţiuni complexe, care corespund unor realităţi geografice componente ale unui întreg teritorial, această idee a fost dezvoltată în România de S.Mehedinţi (Terra, 1931) şi V.Mihăilescu (Geografie teoretică, 1969).

4. Dezvoltarea geografiei economice

Preocuparea geografilor pentru activitatea umană, pentru răspîndirea populaţiilor şi modul lor de viaţă, datează de la începuturile ştiinţei geografice. Pentru antichitatea greco-romană se poate vorbi chiar de o predilecţie dominantă a geografilor faţă de astfel de probleme, evidente mai ales în lucrările de geografie regională şi nu întîmplâtor, S.Mehedinţi şi alţi autori preocupaţi de analiza evoluţiei istorice a ştiinţei noastre sesizează la Strabo, cel mai reprezentativ geograf al antichităţii o netă alunecare spre "antropocentrism". Astfel de tendinţe au existat în tot evul mediu şi modern în mişcarea geografică şi astăzi chiar pe plan mondial, preocupările de geografie economică deţin o pondere cel puţin egală cu acelea de geografie fizică.

Recunoscută ca un component al geografiei integrale încă înainte de lucrările fundamentale ale lui Humboldt şi Ritter, cînd purta numele de geografie politică sau istorică (N.V.Tatişcev, 1746, W.Guthrie, 1827) geografia economică se fundamentează ştiinţific ca şi geografia fizică, începînd mai ales din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cînd de altfel încep să se diversifice în ramuri speciale care vor constitui treptat ştiinţe economico-geografice. Distingem azi şi în cadrul acestui component al sistemului ştiinţelor geografice o geografie economică sintetică şi ştiinţe economico-geografice analitice (geografia populaţiei şi aşezărilor, geografia producţiei, geografia circulaţiei).

Geografia economică sintetică (integrală sau globală cum mai poate fi numită) formează corp comun cu geografia fizică, datorită faptului că are acelaşi domeniu de cercetare, se conduce după aceleaşi principii şi metode. Aceasta înseamnă că geografia economică are ca obiect de cercetare tot complexul teritorial (obiectul comun al sistemului ştiinţelor geografice) şi anume latura social-economică a acestuia (complexul social sau economic-teritorial), diferitele aspecte ale acestei laturi sociale formând obiecte de studiu pentru ştiinţele economico-geografice analitice (speciale). Caracterul general şi caracterul regional sînt de asemenea evidente şi pentru această a doua grupă fundamentală a sistemului unitar al ştiinţelor geografice.

Titulatura de geografie economică pentru ansamblul ştiinţelor care formează acest component nu este însă unanim acceptată în lumea geografilor. În această direcţie, se poate vorbi de trei opinii: una, aparţinînd celor mai mulţi geografi din ţările socialiste, acceptă noţiunea globală de geografie economică pentru desemnarea grupelor de ştiinţe geografice care studiază latura socială a mediului geografic (sau a complexului teritorial); altă opinie, admisă de numeroşi geografi din ţările occidentale, mai ales din Franţa, folosesc titulatura de geografie umană în cadrul căreia includ geografia economică, echivalentă cu ceea ce am denumit geografia producţiei şi a circulaţiei; în fine, a treia, larg răspîndită în primele decenii ale secolului nostru, dar care azi este tot mai puţin acceptată, se referă la noţiunea de antropogeografie, care, aşa cum vom vedea, este asemănătoare, dar nu echivalentă în totul cu aceea de geografie umană (asemănătoare prin conceptul iniţial, dar diferită prin urmări).

Aşa cum sînt geografi în ţările socialiste care acceptă una din aceste două opinii din urmă, la fel sînt geografi occidentali care admit prima opinie. Deosebirea constă nu numai în titulatură, ci şi în conţinut şi pentru a înţelege aceasta este necesară o incursiune în istoria gîndirii economico-geografice din ultimele secole.

Am văzut că la originea sa ca ramură individualizată geografia economică era intitulată

80

geografie politică. Savantul rus V.N.Tatişcev scria în 1746 "că geografia politică descrie localităţile mari şi mici, cum ar fi oraşele, diferitele aşezări ş.a., stăpînirea laică şi bisericească, aptitudinile, sirguinţa şi măiestria cu care sînt înzestraţi locuitorii acestor regiuni şi care-i caracterizează, de asemenea şi moravurile, bunurile, precum şi modul în care aceste condiţii se schimbă în decursul timpului". Era perioada cînd geografia includea evident etnografia ce nu se conturase ca ştiinţă autonomă.

Un deceniu mai tîrziu, un alt savant rus, M.V.Lomonosov, care a sesizat "ansamblul" teritorial ca obiect al geografiei (conceput de el pentru întregul Univers), a propus şi a introdus termenele de geografie economică şi de hartă economică (landharta economică) în nomenclatura ştiinţifică. Conceptul său despre geografia economică reiese dintr-un chestionar pe care l-a întocmit în 1759 în legătură cu elaborarea Atlasului Rusiei. Acest chestionar cuprindea multe întrebări, legate direct de geografia economică, între care: Ce ocupaţii au locuitorii?; Ce meşteşuguri exercită mai mult poporul şi care dintre ele este mai prosper?; Ce fabrici şi uzine metalurgice sînt, unde se află ele, în oraşe sau sate, sau la ce distanţe de oraşe şi pe lîngă ce ape?; Ce specii de cereale se seamănă mai mult în fiecare provincie, dacă provinciile sînt roditoare, ţinînd seama de profilul general faţă de cel al întinderii cultivate?; Ce fel de vite şi unde sînt răspîndite mai mult ? etc.

Superioritatea acestui concept faţă de geografia etnografică a lui Tatişcev şi a cosmografilor vremii este evidentă, fapt pentru care geografii sovietici îl socotesc pe M.V.Lomonosov părintele geografiei economice.

Am văzut mai înainte care au fost meritele lui Al. von Humboldt şi K.Ritter în fundamentarea ştiinţifică a geografiei moderne. Cu toate tezele sale idealiste, împrumutate în parte de la Hegel, K.Ritter are meritul de a fi recunoscut caracterul obiectiv al legilor naturii şi, în legătură cu geografia economică, de a fi impulsionat individualizarea şi fundamentarea metodologică a acestei ştiinţe. În acelaşi timp apariţia teoriei socialismului ştiinţific a lui K.Marx şi F.Engels, a materialismului dialectic şi istoric, care a pus într-un fel nou problema corelaţiei dintre natură şi societate, nu a rămas fără efect în lucrările de geografie, de geografie economică mai ales. Teoria marxistă s-a reflectat direct sau indirect încă în lucrările unor geografi din secolul al XIX-lea: comunardul francez Elisee Reclus, geograful american G.P. March, geografii ruşi L.I.Mecinikov, P.P.Semenov, Tianşanski şi alţii, în lucrările acestora, elementele de geografie economică sînt abordate de pe o poziţie nouă, acordîndu-se o mare atenţie rolului muncii, societăţii, în cunoaşterea şi folosirea naturii.

Dovedind o prodigioasă erudiţie, Elisee Beclus a realizat între 1875-1894 o amplă Geographie universelle în 19 volume, în care, după aprecierea lui Emm. de Martonne, geografia apare ca o ştiinţă a vieţii de pe suprafaţa globului. Mai mult decît în acest model de geografie regională explicativă gîndirea lui E.Reclus este exprimată, în întreaga sa plenitudine, pe de o parte în L’om et la terre (6 vol., 1903-1905), iar pe de altă parte în Introduction a la geographie de la France, supliment la Dictionnaire geographique de la France de Joanne (1905), operă rămasă aproape necunoscută, aproape niciodată citată, deşi cuprinde o enormă documentaţie şi idei reale şi moderne despre raportul dintre om şi natura.

În lucrarea Civilizaţia şi marile fluvii istorice sau Teoria geografică a dezvoltării societăţii moderne (Kiev-Harkov, 1899) L.I .Mecinikov apreciază rolul important al mediului geografic în istoria omenirii, se opune totodată fatalismului (determinismului) geografic, rezultat din unele idei ale lui K.Ritter, căruia îi reproşează fanteziile teologice şi deducţiile greşite în stabilirea legăturii dintre mediul natural şi dezvoltarea societăţii, aşa cum va face mai tîrziu şi S.Mehedinţi.

Cu toate aceste rezultate pozitive, datorită şi cerinţelor economiei în plină dezvoltare în numeroase ţări, lucrările de geografie economică erau tot mai "economiciste" în sensul că abundau datele statistice, neglijîndu-se latura "calitativă" a analizei geografice.

Poate că tocmai din necesitatea de a se opune acestei aglomerări de date statistice din lucrările de geografie economică a apărut un nou curent în geografia economică, acela al "geografiei omului" (antropogeografia germană şi geografia umană franceză).

81

Deşi n-au fost şi nu sînt nici azi lipsite de elemente comune, antropogeografia şi geografia umană apar totuşi diferenţiate mai ales în nuanţarea conceptului despre raporturile dintre om şi natură. O trăsătură de unire constă în faptul că spre deosebire de tendinţele statistice ale geografiei economice de la sfîrşitul secolului trecut şi a desprinderii relative a omului de mediul geografic, "geografia omului" a căutat să imprime cercetărilor de profil un caracter mai geografic, studiind omul în primul rînd în raporturile lui cu spaţiul unde trăieşte ("son emplacement"). O altă trăsătură de unire constă în faptul că la întemeietorii "geografiei omului" se vădeşte tendinţa moştenită de la vechii geografi şi menţinută la unii autori pînă în zilele noastre, de a concepe populaţia, o rasă, un popor, mai mult ca o formaţie animală biogeografică, punct de vedere care atestă faptul că nu le era clară deosebirea dintre forma biologică şi forma socială de mişcare.

Întemeietorul antropogeografiei germane a fost Friedrich Ratzel, considerat de S.Mehedinţi adevăratul continuator "al geografiei comparate" ritteriene, pe care o renovează din temelie. De fapt, împreună cu Max Derruau considerăm că originele antropogeografiei se găsesc în opera lui K.Ritter, formaţia istorică a acestuia manifestîndu-se şi în opera lui Ratzel.

Originalitatea gîndirii lui Ratzel se dovedeşte în primul rînd în opera sa Antropogeopraphie oder Anwendung der Erkunde auf die Geschichte (1882), urmată în 1891 de un alt volum, cu titlul Antropogeographie. Aceste lucrări nu pot fi separate de lucrarea Politiche Geographie (1897), ce n-a exercitat mai puţină influenţă.

Cu toată critica adusă concepţiei lui Ratzel, începînd chiar după puţini ani de la expunerea ei (C.Vallaux, 1911 ş. a.), trebuie totuşi relevat că ea a adus consacrarea "geografiei omului" (în înţeles de geografie economică) în preocupările geografice. Mai bine pregătit decît predecesorii săi şi avînd experienţa unor călătorii prin diverse regiuni ale globului (Austria, Italia, Sicilia, S.U.A., Mexic, Cuba etc.), Fr.Ratzel încearcă să găsească o cale proprie disputei privind locul omului în cercetările geografice. Antropogeografia lui nu mai este o înşirare de fapt asupra diferitelor regiuni ale globului, ci o descriere explicativă; geograful german încearcă mai întîi să explice repartiţia oamenilor pe suprafaţa Pămîntului şi defineşte oicumena, adică partea locuită sau mai corect partea locuibilă a planetei, punînd-o în raport cu caracterele mediului geografic. El dezvoltă principiul comparaţiei geografice mai mult decît reuşise s-o facă O.Peschel în ale sale Problem en der vergleichenden Erdkunde.

Meritele lui Ratzel, într-un moment cînd progresul geografiei stagna, nu justifică însă preluarea mecanică, integrală şi necritică a concepţiei sale. Pentru că, datorită conjuncturii politice în care era antrenată Germania la sfîrşitul veacului trecut, nivelului general al gîndirii geografice de atunci, la care trebuie adăugată şi pregătirea sa fundamentală în zoologie (domeniu în care îşi obţinuse doctoratul în 1866), îl va conduce pe Ratzel la concluzii neştiinţifice, la care unii dintre continuitorii săi direcţi sau indirecţi vor alătura idei reacţionare. Aceste concluzii eronate apar mai evidente în geografia politică.

În esenţă, ceea ce i se poate reproşa lui Ratzel este "organicismul" său ("l’organicism"). Urmînd un punct de vedere care aminteşte de sociologia lui Herbert Spencer (o tentativă de a explica faptele sociale prin biologia evoluţionistă), Fr.Ratzel, mai ales în geografia sa politică, consideră societatea umană un organism de felul formaţiunilor biologice. În plus, geografia sa politică este orientată întrucîtva spre revindecări politice. Asemenea idei sînt concretizate în teoria lui Ratzel despre spaţiu, care la el devine un fel de entitate metafizica. În concepţia lui Ratzel, "spaţiul în sine" determină căile evoluţiei statelor, după cum este mai mare sau mai mic, iar statele, ca oricare alte organisme biologice, cresc şi mor în funcţie de factorii acestui spaţiu. Mai mult, Ratzel încearcă să convingă că "omologiile economice şi politice" dintre Europa şi America de Nord, situate pe aceleaşi paralele, s-ar datora "unui climat asemănător, unei lumi animale şi vegetale asemănătoare". Sau că, "în sens politic", cele două emisfere, de nord şi de sud, sînt două imagini reflectate una asupra celeilalte (Siegelbilder), adică simetrice, aşa cum este simetrică succesiunea vegetaţiei de la cei doi poli spre Ecuator, ceea ce nu corespundea momentului istoric respectiv şi nici altor momente istorice.

Această sumară prezentare a concepţiei ratzeliene despre antropogeografie şi geografie

82

politică credem că este destul de suficientă pentru a demonstra evidentele sale idei de determinism geografic, prin transpunerea legilor naturale în geografia omului (materialism vulgar).

Tezele antropogeografice ale lui Ratzel au influenţat gîndirea geografică a numeroşi geografi germani, dar nu numai din Germania. În Rusia de pildă, ideile lui Ratzel au fost preluate între alţii de L.D.Siniţki şi A.Â. Kruber. În Cursuri de geografie fizică - Antropogeografie. (Moscova - 1915), L.D.Siniţki susţinea că popoarelor le este proprie răspîndirea geografică zonală, care "prezintă analogie cu răspîndirea zonală a plantelor şi animalelor" că direcţia mişcării populaţiei (migraţiilor) este determinată de izotermele de iarnă etc; iar în Geografia fizică generală, partea III-a, Bio- şi Antropogeografia (Moscova, 1923), A.A.Kruber afirma că "asemenea tuturor fiinţelor vii de pe Pământ, omul este supus aceloraşi legi ale naturii, care cu o fatalitate inevitabilă determină atît condiţiile aşezărilor, cît şi particularităţile modului de viaţă a omului. Evident că aceste teze constituiau un regres faţă de gîndirea geografică înaintată a lui L.I.Mecinikov şi nu este de mirare că astfel concepută, antropogeografîa era plasată de mulţi autori ca un capitol al geografiei fizice.

Ideile determinist - geografice ale lui Fr.Ratzel au fost deopotrivă preluate de unii geografi din Germania, S.U.A., Anglia şi din alte ţari, sub diferite variante, toate concepînd rolul determinant al condiţiilor naturale în viaţa socială; pentru unii acest rol determinant revine tuturor factorilor naturali (Helen Simple), pentru alţii numai unui singur factor natural - clima (E.Huntington, H.W.Ahlmann). Determinismul geografic s-a manifestat cu deosebire în geografia populaţiei şi aşezărilor (suedezul E.W. Ahlmann), dar şi în geografia industriei (unele aspecte ale teoriei "standartului").

Latura cea mai extremistă a determinismului geografic s-a manifestat în Geopolitica germană, dezvoltată mai ales între cele două războaie mondiale şi care a servit ca "justificare" teoretică expansionismului german.

Iniţial, la începutul veacului nostru, geopolitica nu se deosebea prea mult de geografia politică, fiind concepută de profesorul de Ştiinţa statului din Uppsala (Suedia), Rudolf Kjellen, ca teorie empirică a statului, o nouă ştiinţă de sinteză care să înmănuncheze între ele ştiinţele "autonome" în care se desfăcuse cunoaşterea statului, ştiinţe pe care Kjellen le denumeşte: geopolitică, demopolitică, ecopolitică, sociopolitică, cratopolitică. Reluînd cercetările profesorului suedez asupra statului ca "formă vie" (întruchipată prin unitatea indisolubilă dintre ţară, neam, populaţie, structura economică, socială şi guvern), generalul german K.Haushofer şi şcoala lui, generalizînd termenul de geopolitică pentru această nouă "ştiinţă" geografică, i-a dat un evident caracter revendicativ, mult mai evident decît geografia politică. Tocmai acest caracter revendicativ al geopoliticii germane îndreptată spre pregătirea "sufletească" a poporului german pentru cucerirea coloniilor şi a sferelor de interese rîvnite, a iscat o puternică reaprobare în rîndul geografilor din alte ţări, în primul rînd din Franţa: A.Demangeon, bunăoară, a negat caracterul ştiinţific al geopoliticii germane, considerînd-o "gazetărie" şi "unealtă de stîrnit războiul". Deşi anterioară regimului nazist, "opera" lui K.Haustofer a fost cel mai mult exploatată de acest regim în profitul său, preluînd, dezvoltînd şi "motivînd" expansiunea Hitleristă cu teorii geopolitice reacţionare cum au fost "spaţiul vital", "spaţiul în devenire", "hotarele mobile", "echilibrul de forţe", "Marea Germanie" - echivalentă cu aşa-zisa "marea sferă de influenţă japoneză în Asia răsăriteană" etc.

Spre deosebire de antropogeografia germană, geografia umană franceză nu a alunecat spre extremismele geopolitice. Acesta este poate şi motivul pentru care termenul de geografie umană s-a încetăţenit mai mult în lumea geografilor, în timp ce acela de antrogeografie, pentru a nu mai vorbi de geopolitică, aproape că a fost abandonat cu desăvîrşire în zilele noastre, deşi iniţial aceste două şcoli nu se deosebeau esenţial.

Creatorul geografiei umane a fost Paul Vidal de La Blache (1845-1918), care, ca toţi geografii epocii sale, s-a consacrat geografiei după ce studiase alte ştiinţe (doctor în litere cu o teză de istorie). Pregătirea sa istorică s-a reflectat de altfel în concepţia sa geografică, după ce publică cîteva lucrări în Analles de Geopraphie elaborează marele său Atlass historique et

83

geographique apărut în 1894, apoi Tableau de la geographie de la France (1903), după care se consacră redactării unui tratat de geografie umană, la care va lucra pînă la sfîrşitul vieţii, fără să îl încheie. Ginerele său, Emm. de Martonne, avea să asambleze manuscrisele maestrului geografiei moderne franceze sub titlul Principes de Geographie humaine, lucrare publicată în 1922.

Pornind de la o bază cartografică solidă, Vidal a încercat să definească precis contururile geografiei, care reies nu dintr-o lucrare continuă, ci din articole destul de scurte şi din fraze izolate. În concepţia lui, geografia trebuie să se bazeze mai întîi pe observarea directă a terenului, din care cauză o consideră o ştiinţă a naturii. Observînd natura, geograful nu trebuie să se mulţumească să asambleze faptele, ci să caute tipurile, să afle cum legile fizice şi biologice se combină şi se modifică de la o regiune la alta. În alte părţi, termenul de combinare ("combinaison") care defineşte la Vidal domeniul şi metoda geografiei, este înlocuit cu acelea de conexitate şi complex. Geografia este ştiinţa locurilor afirma Vidal de la Blache, iar un fapt şi un ansamblu de fapte care nu pot da loc unui studiu al repartiţiei nu intră în domeniul geografiei.

Ideea combinării conduce direct la noţiunea de mediu pe care Vidal îl proclamă ca "influenţa suverană" ("l'influence suveraine") în viaţa omului, apropiindu-se aici întrucîtva de organicismul lui Ratzel. Dar, Vidal nu a căzut niciodată în schematismul fatalismului (determinismului) geografic de felul enviromentalismului lui Helen Semple din zilele noastre. El a observat perfect că, între medii asemănătoare, domnesc pretutindeni mari diferenţe în viaţa umană, datorită atît regimului social, cît şi evoluţiei istorice. Natura, în concepţia vidaliană, sugerează adesea mai multe posibilităţi şi omul alege dintre ele; astfel Vidal opune determinismului, posibilismul.

Vidal de La Blache a influenţat puternic dezvoltarea geografiei umane franceze, atît prin lucrările sale, dat mai ales prin lecţiile ţinute la Sorbona. Influenţa sa s-a manifestat deopotrivă în străinătate, unde termenul şi conceptul de geografie umană a fost adoptat de tot mai mulţi geografi.

În Franţa, în primul pătrat al secolului nostru, geografia umană a fost dominată de cîţiva discipoli şi succesori ai lui Vidal de la Blache, între care Jean Brunhes şi Albert Demangeon.

Jean Brunhes (1869-1930) profesor la College de France şi-a dezvoltat ideile în două opere capitale: Geographie humaine în 5 volume (1930) şi Geopraphie humaine de la France în două volume, aceasta din urmă servind ca introducere la colecţia Histoire de la France, redactată de Gabriel Hanotaux. Ediţia completă a primei lucrări a fost pusă la punct în 1956 de doi discipoli ai geografului francez: fiica sa Mariel Jean Brunhies Delamarre şi Pierre Deffontaines. După aprecierile lui Marx Derruau, geografia lui J.Brunhes are mai mult un caracter etnografic (ca şi la discipolul său P.Deffontaines), deoarece insistă asupra instrumentelor efortului uman mai mult decît asupra rezultatelor lui.

J. Brunhes a lărgit mult sfera geografiei umane şi pentru a argumenta ideea expusă mai înainte că însăşi creatorii ei n-au redus geografia umană la studiul populaţiei şi aşezărilor, dăm în continuare clasificarea studiilor de geografie umană făcută de marele geograf francez: I.Geografia umană propriu-zisă, care studiază cadrul fizic al activităţii umane şi omul ca agent geografic: a) faptele de ocupaţie improductivă (locuinţele şi drumurile); b) faptele de ocupaţie creatoare (cultura plantelor şi creşterea animalelor); c) faptele de ocupaţie destructivă (pescuitul şi vînătoarea, carierele şi minele); d) elementele de geografie etnologică şi sociologică (genurile de viaţa şi economiile regionale); e) geografia regională; f) filozofia pozitivă a raporturilor dintre oameni şi cadrul natural; rolul capital al factorului psihologic. II. Geografia istoriei: a) geografia populaţiei (faptele statice şi faptele de mişcare, la care se adaugă şi geografia militară); b) geografia economică; repartizarea materiilor prime, geografia industrială, geografia transporturilor, geografia schimbului (comercial şi financiar); c) geografia politică (în care intră şi geografia administrativă); d) geografia civilizaţiilor sau geografia socială în sens larg (în care intră şi geografia artistică); e) geografia regională ultimă sau corografia, cu studiul sintetic al unităţilor naturale.

Mai puţin cunoscut de marele public, dar mai influent în lumea universitară, Albert

84

Demangeon (1872-1940) s-a preocupat multă vreme de studiile regionale, înainte de a se lansa în studii generale, acestea din urmă fiind reunite într-o culegere postumă, intitulată Problemes de Geographie humaine (Paris, 1942). El a definit geografia umană ca studiul raporturilor grupărilor umane cu mediul geografic, în legătură cu care atribuie geografiei umane studiul a patru grupe de raporturi : a) raporturile între grupele umane şi marile zone naturale, adaptarea omului constituind modul de viaţă ("Centre de vie"), noţiune esenţială pentru geografia umană franceză; b) evoluţia tipurilor de civilizaţie; c) repartiţia oamenilor (număr, densităţi, migraţii); d) spaţiul locuit, aşezarea ("l'habitat"). Limitînd oarecum preocupările de geografie umană în comparaţie cu J.Brunhes, A.Demanjeon subliniază baza teritorială a acestor preocupări, ceea ce nu-1 opreşte să combată determinismul "absolut", acceptînd în schimb posibilităţile oferite de natură, puse în evidenţă de iniţiativa umană (posibilismul geografic). Este drept totodată că geograful francez consideră adesea societăţile ca un tot, neglijînd deosebirile sociale din interiorul "celulelor teritoriale" (Max Derruau).

Din cele prezentate rezultă că geografia umană franceză a opus posibilismul geografic, determinismului geografic. Posibilismul a fost iniţiat şi promovat mai cu seamă în lucrările de geografie ale unei pleiade de eminenţi oameni de ştiinţă, cum sînt P.Vidal de la Blache - întemeietorul acestui curent A.Deinongeon, J.Brunhes, L.Fabvre şi apoi continuat de M. Sorre, R.Dion, P.George, Le Lannou, A.Cholloy etc. (a se vedea în acest sens lucrările: Paul Claval, Essai sur l'evolution de la gographie humaine, l964; lucrarea sub redacţia lui Griffith Taylor, Geography in the 20 Century, London, 1960; C.Herbst, O.Băncilă, Omul şi natura în perspectivă sociologică şi geografică, determinism şi posibilism, Revista de filozofie, nr.7, 1966; I.Popovici, O.Băncilă, Raportul dintre societate şi natură în studiul geografiei economice. Revista învăţământului superior, nr.3, 1967). În S.U.A. acest curent a fost dezvoltat de Ysaiah Bowman şi Karl Sauer. Deşi posibilismul a însemnat fără îndoială un progres de interpretarea geografică a relaţiei om-natură, relevînd în mod just puterea de stăpînire şi relativa independenţă crescîndă a omului faţă de natură, totuşi, mulţi dintre adepţii lui atribuie libertăţii de acţiune a oamenilor importanţă hotărîtoare în înfăptuirea evenimentelor sociale, neglijînd şi chiar contestînd uneori caracterul necesar legic al proceselor sociale, inclusiv al celor legate de acţiunea omului asupra naturii.

Filozofia marxist-leninistă constituie baza teoretică sigură pentru interpretarea corect ştiinţifică a relaţiei societate-natură. Clasicii marxism-leninismului au dezvăluit lacunele explicaţiilor unilaterale date acestei probleme, lacune care şi-au găsit expresia în extragerea influenţei naturii asupra societăţii (determinism geografic) sau în exagerarea subiectivistă a importanţei acţiunii omului asupra naturii (indeterminism geografic sau determinism social cum l-au numit unii autori).

Din concepţia vidaliană au derivat şi alte tendinţe mai recente în preocupările de geografie umană în Franţa, aşa cum au fost, de exemplu, geografia istorică a lui Roger Dion sau geografia biologică şi socială a lui Maximilien Sorre, autorul a 4 volume sub titlul Les fundaments de la geographie humaine (A.Colin, Paris, 1943-1952).

În lucrările mai recente ale geografilor francezi (Maurice le Lannou, La geographie humaine, Paris, 1949; Pierre George, Sociologie et geographie, Paris, 1966; Max Derruau, Precis de Geographie humaine, ed. a 4-a, Paris,1967; Paul Claval, Regions, nations, grands espaces, Paris, 1968 etc.) sînt dezbătute în continuare coordonatele geografiei umane, apărînd opinii diferite în ceea ce priveşte limitele ei. Dax Derruau întreprinde în lucrarea citată o analiză complexă a evoluţiei istorice şi a bazelor metodologice ale geografiei umane (ca şi Meynier în Histoire de la pensee geographique en France, Paris, 1969). Această analiză relevă cu claritate coordonatele epistemologice ale geografiei umane franceze. Ceea ce apare interesant în studiul lui Dax Derruau constă în precizarea deosebirii dintre geografia umană şi geografia economică. Aceasta din urmă se deosebeşte, în concepţia geografului francez, de geografia umană, prin faptul că şi-ar limita studiul la producţii şi deplasarea (circulaţia) produselor în sine. Cînd studiem producţia de grîu şi comerţul său, scrie Max Derruau, facem geografie economică şi sîntem obligaţi să tratăm randamentul la ha, productivitatea, mijloacele de cultură, pentru a

85

explica repartiţia unei producţii. Dacă studiem grîul ca parte a unui sistem de cultură, ca intermediar între grupele umane (fermă, regiune rurală) şi sol, sau ca intermediar între diferite grupe umane, facem geografie umană. Fără a contesta că aproape toate faptele umane pot fi puse în lumină de factorul economic, iar faptele economice de factorul uman, acceptînd deci că există o serie de elemente care fac obiectul atît al geografiei umane cît şi al geografiei economice, geograful francez limitează deosebirea între aceste două concepte la optica abordării problemelor care de fapt apar comune. Pe această bază diferenţiază de pildă, geografia agricolă de geografia agrară; prima este mai tehnică, apelînd mai mult la agronomie şi economia producţiei agricole, fiind deci geografie economică, în timp ce geografia agrară (geografie umană) apelează mai mult la rezultatele exploatării asupra peisajului, geografia umană apărînd astfel ca o ştiinţă vizuală, care se interesează de acţiunea grupelor umane asupra teritoriului. În felul acesta, acelaşi obiect de studiu, în cazul exemplului dat activitatea agricolă într-un cadru teritorial, este disociat de cercetarea geografică, geografia umană analizînd laturile lui "calitative", iar geografia economică laturile "cantitative".

Fără a fi contestată utilitatea studiilor în profilul geografiei umane franceze, în secolul nostru s-a conturat cea de a treia direcţie principală a preocupărilor de geografie "a omului şi activităţilor sale", aceea a geografiei economice unitare, care analizează în profil teritorial atît laturile "calitative" cît şi cele "cantitative" ale fenomenelor economice generate de acţiunea societăţii asupra naturii, răspîndirea şi concentrarea populaţiei, aşezările omeneşti. Această direcţie s-a impus după primul război mondial, în primul rînd în U.R.S.S., ulterior şi în alte ţări, inclusiv la noi. De altfel, chiar adepţi din diferite ţări ai geografiei umane, au elaborat valoroase şi utile lucrări de geografie economică în care n-au disociat laturile calitative şi cantitative ale obiectului sau obiectelor studiate.

În Uniunea Sovietică geografia economică a găsit un puternic sprijin în unele lucrări filozofice şi social-economice ale lui Lenin şi s-a dezvoltat o lungă perioadă de timp în corelaţie cu lucrările de raionare economică a teritoriului ţării şi de creare a planului de electrificare G.O.E.R.L.O. Un rol important în acest proces de dezvoltare l-a avut N.Baranski prin cursurile ţinute la Universitatea din Moscova şi prin lucrările sale, între care şi Geografia economică; Cartografia economică (Moscova, 1956); Geografia ecologică în şcoala medie, Geografia economică în şcoala superioară (Moscova, 1957) etc. Definind geografia economică, N. Baranski considera ca obiect al ei studierea specificului economic al ţărilor şi raioanelor, studierea deosebirilor teritoriale în economia globului pămîntesc, adică a deosebirilor de la un loc la altul, precum şi a îmbinărilor teritoriale în domeniul economic. Căutînd să dea o definiţie mai precisă şi mai amplă, I.G.Sauşkin consideră că geografia economică este ştiinţa care studiază deosebirile şi îmbinările producţiei pe globul pămîntesc, care decurg din deosebirile existente în mediul geografic şi în dezvoltarea însăşi a producţiei, ştiinţa care se ocupă cu formarea raioanelor economice, de legitatea formării şi repartiţiei acestor îmbinări (complexe) a forţelor de producţie şi a tipurilor lor, de asemenea de diviziunea muncii între ţări şi raioanele lor. Acelaşi autor consideră geografia economică o ştiinţă limitrofă între ştiinţele naturale, tehnică şi economia politică.

După primul război mondial lucrările de geografie economică se înmulţesc foarte mult deşi sub titulaturi diverse, ele abordează în mare parte aceleaşi probleme de geografie economică complexă, sintetică (regională sau generală): Albert Brigham, Comercial geography, Boston, 1923; R. E. Whitbeck, Industrial geography, New-York, 1924; R.Smith, Industrial and comercial geography, New-York, 1924; P.Glerget, Geographie comerciale, Paris, 1924; L.D. Oporto Marchon, Geografia economico-comercială, Madrid, 1925; S.Passarge, Die Erde und ihre Wirtschaftsleben, Hamburg, 1926; I.Mc.Farlane, Economie geography, Londra, 1927; M.Dubois, S.G.Kergomard, Geographie economicue, Paris, 1934; P.Lanzoni, G.Asseroto, Geografia economică comercială Universale, Milano, 1935 etc.

După al doilea război mondial geografia economică este tot mai mult admisă ca titulatură şi ca al doilea component de bază al sistemului ştiinţelor geografice, deşi, aşa cum s-a arătat, există încă opinii diferite cu privire la locul ei în sistemul ştiinţelor, a limitelor şi aplicabilităţii

86

ei. Tot mai multe opinii converg însă spre ideea caracterului său geografic, ca parte integrantă a sistemului ştiinţelor geografice, deşi n-au lipsit unele extremisme într-o direcţie sau alta (fie "naturalizarea", fie "socializarea" ei).

Literatura economico-geografică s-a îmbogăţit enorm în ultimele decenii, remarcîndu-se printre altele lucrări de anvergură de geografie economică generală: Raymond E.Morphy, The fields of economic geography in American geoftraphy-Inventory and Prospect, Syracuse University Press,1954; Roberto Almagia, Fondamenti di geografia generale, Roma, 1958; Pierre George, Precis de geogrrapnie economique, Paris, 1962; J.Merigot, R.Froment, Nations essentielles de geografie economique, Paris, 1963,vol.I; G.Langdon Whithe, Paul F.Griffin, Tom L.Mc.Knignt, World economic geography, London, 1966; Mieczyslaw Fieszar, Geografia ekonomiczna swiata, Warszawa, 1967; Richard M.Highsmith jr., Ray M.Northam, World economic activities: a geographic analysia, New York, 1968 etc.

În România, preocupările de geografie economică se dezvoltă mai ales după înfiinţarea catedrelor de geografie de la cele trei Universităţi din ţară, existente la începutul veacului nostru, încredinţate prof. Simion Mehedinţi în 1900 la Bucureşti, prof. Ştefan Popescu în 1904 la Iaşi şi prof. George Vâlsan în 1919 la Cluj.

Încă de la începutul secolului nostru, V.A.Ureche sesizează necesitatea unei "geografii sociale" în învăţământul geografic românesc. Preocupările de această natură aveau sa fie, în anumite limite şi în proporţii diferite de la geograf la geograf, sub influenţa antropogeografiei germane, dar mai ales a geografiei umane franceze, înregistrîndu-se însă o seamă de contribuţii utile în aprecierea coordonatelor metodologice ale acestor direcţii.

Deşi aflat în parte sub influenţa antropogeografiei ratzeliene şi chiar dacă nu a conturat ca doi mari componenţi ai geografiei - geografia fizică şi geografia economică Simion Mehedinţi nu numai că recunoaşte geografia economică ca ramură ştiinţifică (a antropogeografiei), dar chiar încearcă să o şi definească, considerînd-o ramura care arată cum atîrnă omul de Pămînt atît în ceea ce priveşte procurarea mijloacelor de trai, cît şi în distribuirea lor pentru consum. Ulterior, alţi geografi români, au dezvoltat conceptul de geografie economică. Prof.Gheorghe Arghirescu, în cursul său de Geografie economică, predat la Academia Comercială din Bucureşti, aprecia că "geografia economică este ştiinţa care studiază fenomenele economice sau, mai bine, activitatea economică a diferitelor părţi din omenire, în legăturile, în dependenţele cauzale pe care aceste fenomene, această activitate, le are cu mediul înconjurător şi în primul rînd mediul natural". În Introducere sumară în geografia economică (Rev.geogr.rom., Bucureşti, 1941), prof. Nicolae Al. Rădulescu enunţa obiectul acestei ramuri astfel: "Geografia economică se ocupă cu cercetarea bunurilor necesare vieţii omeneşti, după un sistem care este propriu ştiinţei geografice", întocmind Bibliografia geografică sumară a României. (Bucureşti, 1947), prof .Victor Tufescu şi Ana Toşa acordă geografiei fizice şi al antropogeografîei (înţeleasă ca geografie a populaţiei şi aşezărilor). Este interesantă aprecierea autorilor acestei bibliografii, prima bibliografie geografică românească mai cuprinzătoare şi deocamdată singura care îmbină criteriul pe materii cu criteriul regional, privitoare la lucrările de geografie economică de pînă atunci (fără geografia populaţiei şi aşezărilor), care deşi sînt abundente, nu au în majoritate caracter geografic, cele mai multe datorîndu-se cercetărilor unor specialişti din disciplinele înrudite, de unde şi forma aproape întotdeauna negeografică în care se prezintă aceste lucrări.

După reforma învăţământului din 1948, majoritatea geografilor români au conceput geografia economică ca un component de bază al sistemului ştiinţelor geografice, cuprinzînd toate ştiinţele geografice speciale (analitice) care studiază latura socială a mediului geografic, inclusiv populaţia şi aşezările. În ciuda unor opinii diferite cu privire la obiectul şi locul geografiei economice (ştiinţă geografică, socială, de hotar, bipolară etc.) manifestate şi la consfătuirea organizată de Ministerul Învăţămîntului în 1965 şi în ciuda alunecărilor dintr-o anumită perioadă spre indeterminism geografic şi spre „economicism", în anii construcţiei socialiste s-au efectuat şi elaborat, studii valoroase, formîndu-se, ca şi în cazul geografiei fizice, puternice şcoli româneşti de geografie economică, apreciate în ţară şi în străinătate.

Dintre studiile sintetice economico-geografice, privitoare în mare majoritate la România,

87

se remarcă cîteva lucrări, de ansamblu, între care partea II-a a Monografiei geografice, capitolele de geografie economică din Noua geografie a patriei, lucrarea de sub redacţia lui M.Haşeganu (Geografia economică a României), cursurile universitare ale profesorilor I.Sandru (Geografia economică a României, partea I-a şi a II-a, Iaşi, 1968-1969), A.Herbst-Rădoi (Geografia economică a României, Bucureşti, 1969), unele teze de doctorat, ca cele ale lui I.Velcea (Ţara Oaşului). I.Popovici (Delta Dunării) etc., precum şi numeroase articole publicate în revistele de specialitate.

Concomitent cu dezvoltarea substanţială a geografiei economice sintetice (inclusiv geografia umană şi antropogeografia) în secolele XIX şi XX, în numeroase ţări, s-a înregistrat, începînd din ultimele decenii ale secolului trecut, dar mai ales după al doilea război mondial, o deosebită amploare a preocupărilor din sfera ştiinţelor economico-geografice analitice, născute şi dezvoltate din necesitatea studierii în profil teritorial a populaţiei (geografia populaţiei), aşezărilor omeneşti (geografia aşezărilor urbane şi rurale), producţiei (geografia producţiei, geografia industriei, geografia agriculturii şi circulaţiei (geografia transporturilor, geografia schimburilor, geografia turismului).

În mai toate lucrările generale de geografie economică şi de geografie umană menţionate sînt cuprinse capitole care tratează problemele specifice ale acestor ştiinţe geografice speciale (analitice), fapt care ne scuteşte de o prezentare detaliată a preocupărilor din sferele lor.

Geografia populaţiei sau "demogeographie" (Jaqueline Beaujeu-Garnier) cuprinde analiza şi interpretarea geografică a variaţiilor spaţiale, ale structurilor şi valorilor fenomenelor demografice, făcînd aprecieri asupra potenţialului uman.

Elementele de geografia populaţiei apar încă în lucrările învăţaţilor antici, însă conturarea ei ca ştiinţa geografică s-a petrecut la sfîrşitul secolului trecut şi mai ales o dată cu apariţia şi dezvoltarea antropogeografiei germane şi a geografiei umane franceze cu care s-a confundat în anumite proporţii (împreună cu geografia aşezărilor), în afara întemeietorilor acestor două ştiinţe, preocupări de geografia populaţiei din ultimele decenii ale secolului trecut s-au remarcat la francezul Emile Levasseur, mai ales în ce priveşte raportul dintre condiţiile naturale şi răspîndirea populaţiei. În afara lucrărilor de geografie umană citate, Vidal de la Blache publică în 1877 un articol despre La densite de population dans l’Inde.

Preocupările propriu-zise de geografia populaţiei se amplifică în secolul nostru, cu deosebire în preajma şi după ultimul război mondial, în Franţa (Pierre George, Question de geographie de la population, 1959; Jacqueline Beaujeu-Garnier, Geographie de la population, 2 vol, Paris, 1956 şi 1958; Max.Sorre, Les migrations, Paris, 1959; Alfred Sauvy, La Population, Paris, 1966), S.U.A. (T.L.Smith, Fundamentals of Population Study, Chicago-New-York-Philadephia, 1960) etc.

La noi în ţară preocupările de geografia populaţiei au foat corelate un timp cu cele de geografie istorică (S.Mehedinţi, G.Vâlsan, C.Brătescu, V.Mihăilescu, I.Conea), remarcîndu-se totodată, pînă la al doilea război mondial, unele lucrări privitoare la repartizarea şi densitatea populaţiei (V.Mihăilescu, T.Morariu), migraţii (Romulus Vuia, Sabin Opreanu) etc.

În anii construcţiei socialiste preocupările de aceasta natură s-au diversificat, elaborîndu-se studii generale privitoare la densitatea şi repartiţia populaţiei (colectivele V.Tufescu, N.Baranovsky, I.Ştefănescu; I.Şandru, V.Cucu, I.Chiriac), deplasările pentru muncă (Gh.Iacob, I.Ştefănescu), repartiţia populaţiei în altitudine (C.Ciurcăneanu) etc., la care se adaugă numeroase studii regionale.

Geografia aşezărilor constituie una din cele mai reprezentative direcţii ale preocupărilor geografice din zilele noastre. În cadrul acestor preocupări se disting mai ales acelea de geografia oraşelor.

Geografia urbană s-a conturat încă de la începutul secolului nostru, mai ales în Germania cu Fridrich Ratzel (Die geographasche Lage des grossen Stadte, Dresda, 1903) şi K.Hassert (Die Stade geographisch betrachtet, 1907) în Franţa mai ales prin lucrările lui G.Chabot, între care Les zones d'influence d'une viile (Congresul internaţional de geografie din Paris, 1931).

Studiile urbane s-au multiplicat în aşa măsură încît este imposibil de a cuprinde în

88

această prezentare chiar lucrările de ansamblu planetar. În numeroase ţări s-au format puternice şcoli de geografie urbană, organizîndu-se pe această temă colocvii şi conferinţe naţionale şi internaţionale. Aceasta se explică prin faptul că oraşele au devenit în multe părţi ale globului terestru "principalele forţe active" în viaţa economică a ţărilor, un rol tot mai important în această direcţie îl au marile oraşe (metropole) şi grupările urbane (conurbaţii).

Studiul geografic al oraşelor se realizează în mai multe direcţii: studierea oraşului ca o categorie de sine stătătoare, studiul morfologiei şi al structurii microgeografice, studierea oraşului ca un fenomen economic (funcţiile, raporturile cu zonele de gravitaţie) etc. S-au formulat totodată numeroase clasificări, mai ales funcţionale, îmbogăţindu-se terminologia de specialitate cu diferiţi termeni (conurbaţii, interurbaţii, grupări urbane, regiuni urbane, megalopolis etc).

În Franţa, literatura de geografie urbană este foarte amplă, dintre studiile contemporane mai importante semnalăm: G.Chabot, Les Villes, 1958 (ed. a .3-a); J.Chardonnet, Les Metropoles economique, 1959; P.Georgo, La viile, 1952 şi Precis de geographie urbaine, 1961; Jacqueline Beaujau-Garnier, G.Chabot, Traite de geographie urbaine, 1963 (ed. a 2-a), pe lîngă capitolele de geografie urbană din lucrările de geografie umană şi economică generală.

În S.U.A., cei mai mulţi geografi studiază geografia oraşelor ca o parte organică a geografiei economice. H.Mayer consideră că geografia oraşelor se ocupă cu relaţiile dintre diferitele activităţi ale omului în interiorul oraşului, cu formarea şi popularea teritoriului urban (în centrul atenţiei aflîndu-se omul, relaţiile, dintre oameni şi teritoriul locuit), cu explicarea repartiţiei şi a legăturilor atît în interiorul oraşului, cît şi între oraşe şi zonele lor de gravitaţie. Această opinie este expusă în culegerea de studii Reading in Urban geography, Chicago, 1939 (sub redacţia lui H. M.Mayer şi C.F.Kohn). Prezintă de asemenea interes studiile lui J.Gottmann (Megalopolis, New-York 1961), B.E.Murphy (The american City an urban greographie, 1966), Harris Chauncy etc.

În Germania geografia oraşelor se încadrează în disciplina specială Siedlunas geographie (geografia aşezărilor). Dintre geografii germani se remarcă preocupările în această direcţie ale lui Gebriele Schwartz (Allgemeine Siedlungsgeographie, Berlin, 1962., ed. a 2-a).

Preocupări importante şi lucrări interesante aparţin de asemenea geografilor din Anglia (G.Taylor, Urban Geography, 1949; A .F.Smailes, The Geography of Towns, 1953; M.T.W Freeman, The Conurbations of Great Britain, 1959), Japonia (S.Kiuchi, Urban Geography, 1951), Spania (J.M.Casas Torres, Ciudates, Urbanismo y Geografia, 1957), Polonia (K.Dziewonski, Urban economic base and founctional structure of Cities, 1967), U.R.S.S. (T.V.Pokşişevski), Suedia (G.Alexandersson, W.Olsson), România (V.Mihăilescu, V.Tufescu, Gh.I.Năstase, Al.Obreja; După ultimul război mondial s-au întreprins cercetări privitoare la caracterele reţelei urbane din România – V.Cucu; dinamica oraşelor – C.Herbst; clasificarea funcţională a oraşelor – colectivele V.Mihăilescu, O.Herbst, I.Băcănaru; I.Şandru, V.Cucu, P.Poghirc; V.Karţeva, B.Sofalvi; studii monografice de oraşe, teze de doctorat – V.Cucu, N.Caloianu, L.Panaite, M.Chiţu, P.Deică, B.Zotta etc.

În domeniul geografiei aşezărilor rurale preocupările rezultă mai mult din lucrările de geografie umană şi economică generală, decît din lucrări de absamblu care să conţină exclusiv acest conţinut. Preocupările de geografia satelor au fost impulsionate de lucrările Congresului internaţional de geografie ţinut la Cairo în 1924, în urma căruia s-a alcătuit o comisie, din care a făcut parte A.Demangeon, însărcinată cu întocmirea unui chestionar pentru studiul geografic al aşezărilor. A.Demangeon publică acest chestionar în 1926 în "Annales de geographie", numărul din iulie, care va fi folosit în cercetările din numeroase ţări. În România el este utilizat de V.Mihăilescu care întocmeşte în 1927 lucrarea Harta principalelor tipuri de aşezări rurale din România, urmată de altele, deschizînd un nou capitol în geografia românească. Clasificări morfostructurale şi funcţionale au fost făcute în diferite zone din ţară de I.Gonea (Depresiunea Olteană), I.Gugiuman (Stepa deluroasă a Fălciului), St.Manciulea (Cîmpia Tisei), I.Rick (Cîmpia Jijiei), Tufescu (Dealul Mare-Hîrlău), N.Al.Rădulescu (Vrancea), N.Lupu (Depresiunea Dărmăneşti), R.Vuia, S.Opreanu, Al. Dimitrescu-Aldem etc; aceste preocupări au fost continuate

89

şi dezvoltate după ultimul război mondial, cînd s-a pus accent pe clasificarea funcţională a aşezărilor rurale (I.Băcănaru, V.Tufescu, E.Molnar, P.Deică, P.Bugă, I.Ştefănescu; I.Şandru; V.Cucu; A.Herbst-Rădoi; I.Velcea; I.Popovici etc.), existînd însă şi lucrări privitoare la mărimea medie a satelor (V.Tufescu), morfologia lor (I.Băcănaru; I.Popovici, C.Rusenescu, C. Petrescu), gruparea pe bazine hidrografice (Cl.Giurcăneanu) etc.

O problemă larg dezbătută în literatura geografică mondială este aceea a raportului oraş-sat (E.Higbee, D.Stamp, L.Taylor, E.Juillard, P.Pinchemel, J.Kostrowicki ş.a.).

Geografia producţiei preocupă în măsură tot mai mare pe geografi, în legătură cu marile progrese ale contemporaneităţii în dezvoltarea forţelor de producţie industriale şi în amenajarea agricolă a teritoriului.

În geografia industriei studiile sînt orientate spre tipurile de concentrare ale industriei (zonă, regiune, complexe industriale), comportarea "geografică" a industriilor (localizarea şi încadrarea lor în peisajul geografic), structura regională etc. Sînt de amintit lucrările de ansamblu ale geografilor: J.Ghardonnet (Les grand types de complex industriels, 1953; Geographie industrielle, 1962), Pierre George (Geographie industrielle du monde, 1957), P.B.Odell (An Economic Geography of Oil, 1963), Michael Ghisholm (Geography an Economica, 1966) etc.

În România, preocupările de această natură în trecut, exceptîndu-1 pe Ştefan Popescu (Localizarea industriilor din România, studiu de geografie economică, Bucureşti, 1905) au preocupat mai mult pe economişti care au elaborat o serie de lucrări privitoare la răspîndirea şi gruparea industriei (M.Manoilescu, Liliana Georgescu ş.a.). În ultimele două decenii geografii români au publicat în schimb numeroase studii privitoare la taxonomia regionării industriei (C.Herbst, I.BScânaru, N.Caloianu, I.Şandru; l.Băcănaru, I.Velcea, Al.Ghenovici, Gh.Iacob, I.Popovici, A.Crîngu, C.Petrescu), structura regională, ramuri etc., unele din aceste preocupări fiind legate şi de tezele de doctorat (I.S.Gruiescu, I.Lăţea).

Lucrările de geografia agriculturii şi a utilizării terenurilor, cu caracter general, regional sau de ramură, au fost impulsionate de crearea în 1949 a comisiei de utilizare a terenurilor din cadrul Uniunii internaţionale de geografie, cu toate că şi înainte au fost elaborate lucrări cu acest profil. Dintre studiile de geografia agriculturii menţionăm pe cele ale lui Harold M. Carty în American Geography, Syracuse, 1954; J.Kostrowicki, Geographical Typology of Agriculture in Poland. Methods and Problems, în Geografia Polonica, nr.l, Varşovia, 1964; G.Enyedi, Afold mezogazdasaga, Budapest, 1965; D.Gribaudi, Fondamenti di Geographia Agraria, Torino,1950; E.Juillard, La geographie agraire, Paris, 1957; J.Humbum, Zur Geographie des Maisbaus, Copenhaga, 1942; D.Faucner, Geographie agraire. Types de cultures. Paris, 1949; P.George, Precis de geograpfaie rurale, Paris, 1962; Geographie agricole du monde, Paris, 1965 etc. În România: Monografia geografică (1960), dar mai ales în lucrarea colectivului N.Al.Rădulescu, I.Velcea, N.Petrescu: Geografia agriculturii României, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968. În afara acestora au fost publicate diferite articole privitoare la zonarea culturilor agricole (E.Molnar, I. Iordan, V.Karţeva, M.Apăvăloaiei, I.Ştefanescu), tipurile de agricultură (V.Tufescu, T.Velcea, Gh.Iacob), utilizarea terenurilor (I.Velcea, I.Iordan, T.Ştefănescu, N.Baranovski, I.Popovici), condiţiile naturale ale dezvoltării agriculturii (N.Al.Rădulescu), răspîndirea diferitelor culturi agricole (P.Poghircă, I.Ştefănescu, K.Baranovski), precum şi numeroase studii regionale.

Sînt geografi care consideră circulaţia ca un fenomen eminamente geografic, avînd în vedere faptul că se află într-o strînsă legătură cu cadrul geografic care o poate uşura sau îngreuna. Bineînţeles că nu este vorba de circulaţie ca fenomen în sine, ci de laturile sale teritoriale, motiv pentru care considerăm că în geografia circulaţiei se cuprind următoarele ştiinţe economico-geografice analitice: geografia transporturilor (şi a căilor de comunicaţie), geografia schimburilor (comerciale, a legăturilor economice) şi geografia turismului.

Preocupările în această direcţie s-au amplificat în perioada care a trecut de la ultimul război mondial, cînd transporturile, schimburile şi turismul s-au dezvoltat continuu, introducând, direct sau indirect, elemente noi în peisajele geografice. Au fost elaborate chiar studii geografice

90

speciale, generale sau regionale, unele dintre ele concretizate în lucrări de sine stătătoare: R.Capot-Rey, Geographie de la circulation sur les con-inents, Paris, 1946; R.Clozier, Geographie de la circulation, Paris,1963, E.L.Ullmann, Transportation Geography în American Geography. Inventory and Prospect, New-York, 1954; M.Dacharry, Geographie des transports aeriens, Paris, 1960; I.V.Nikolski, Gheografia transporta S.S.S.R., Moscova, 1960; W.Garrison şi colab., Study in Highway Development and Geographical Change, Washington, 1959.; L.Dudley Stamp, Comercial Geography, Londra, 1962; Pierre George, Les grands marches du monde etc.

În România în afara capitolelor de profil din lucrările monografice de anvergură (Monografia geografică a României, 1960; Geografia văii Dunării româneşti, 1969) s-au mai publicat cîteva lucrări de geografia transporturilor şi schimburilor (I.Gh.Petrescu, Reţeaua căilor ferate române, Geografia feroviară, Bucureşti, 1965, A.Holan, C.Giurcăneanu, Strîmtori şi canaluri pe glob, Bucureşti, 1966) precum şi numeroase articole şi broşuri despre transporturile feroviare şi rutiere (A.Herbst-Râdoi, A.Barco, V.Hilt, A.Gheonovici), transporturile urbane (A.Caranfil), transporturile fluviale şi maritime (V. Iordăchescu, C.Stan), schimburile economice externe (I.Şandru, Al.Ungureanu, V.Cucu), comerţul intern (N.A.Rădulescu) etc. Preocupările de geografia turismului s-au concretizat prin lucrările prezentate la Colocviul naţional de geografie a turismului (1968) şi prin mai multe articole (M.Al.Rădulescu, M.Iancu, I.Şandru, C.Petrescu ş.a.).

5. Dezvoltarea celorlalte ştiinţe geografice. Caracterul practic-aplicativ al Geografiei

În cadrul sistemului ştiinţelor geografice figurează şi alte discipline ştiinţifice, aşa cum sunt cartografia, istoria geografiei şi geografia istorică.

Dacă la începuturile sale cartografia (ştiinţa care se ocupă cu studierea, prelucrarea, întocmirea şi utilizarea hărţilor) făcea parte integrantă din geografie, deoarece aceasta se ocupa nu numai cu descrierea Pămîntului, dar şi cu reprezentarea lui în plan; cu timpul a devenit o ştiinţă aparte, cu mai multe ramuri: cartologia, cartografia matematică sau teoria proiecţiilor, întocmirea hărţilor, cartoreproducerea, cartometria, la care în etapa următoare s-au adăugat noi discipline cartografice, între care cartografia fizico-geografică şi cartografia economico-geografică. De aceea ceea ce revine astăzi geografiei din cartografie credem că este, mai corect să se numească cartografia geografică sau cartogeografia.

Importanţa cartografiei pentru cercetările geografice a crescut tot mai mult în secolele XIX şi XX, pe măsura perfecţionării reprezentărilor pe hartă a fenomenelor care se petrec în mediul geografic şi pe măsura creşterii gradului de aprofundare şi generalizare a analizei şi sintezei geografice.

În secolul al XIX-lea sînt continuate preocupările secolului anterior pentru perfecţionarea proiecţiilor cartografice (proiecţia Soloviov şi altele). La primul congres internaţional de geografie, din anul 1871, se pune problema alegerii meridianului origine (sau primul meridian), care avea însă să fie rezolvată la conferinţa specială de la Washington, cînd s-a ales în acest sens meridianul observatorului de la Greenwich. În secolul nostru lucrăiile cartografice se dezvoltă considerabil, trecîndu-se la efectrarea de atlase globale, hărţi reprezentînd răspîndirea diferitelor fenomene geografice la nivelul globului cu colaborare internaţională etc.

În aceet context, alături de alţi specialişti, geografii elaborează o serie de studii metodologice de cartografie, aşa cum sînt: P.Budanov, Carta i prepodavanii, Moscova, 1948; M.Eckert, Cartographie, Berlin, 1939, K.A.Zvonarev, Kartografia, Moscova, 1951 etc.

Primul atlas românesc este publicat în anul 1800 la Viena, autorul lui fiind Gh.R.Golescu, iar în 1852 începe apariţia foilor Atlasului lai Gh. Asachi, cărora le urmează numeroase alte reprezentări cartografice, dezvoltate în secolul nostru şi mai ales după ultimul război mondial. Acum apar şi lucrări teoretice de cartografie cum au fost: P.Cateţ, metode de reprezentare cartografică, Bucureşti, 1961; V.Hilt, Cartografie economică geografică, Bucureşti, 1958, dar mai ales cursul citat al lui A.Năstase, diferite alte lucrări generale cartografice au

91

publicat V.Dmitrescu, L. Gugiuman, A.Năstase, V.Sficlea ş.a. Istoria geografiei, ştiinţa care studiază lărgirea orizontului geografic şi mai ales evoluţia

gîndirii geografice, constituie una din preocupările importante ale unui foarte mare număr de geografi. Lucrările din această categorie de preocupări se înmulţesc după apariţia cărţii lui Vivien de Saint-Martin (Histoire de la geographie, Paris, 1873), căreia îi urmează alte studii în care accentul este pus pe istoria descoperirilor geografice (O.Olsen, Ch. de la Ronciere, M. Cary şi B.H.Warmington, I.P.Maghidovici etc.), sau se îmbină ambele laturi ale obiectului istoriei geografiei (V.A.Dementiev şi O.K. Andruşcenco, L.H.Parias etc), sau sînt tratate doar probleme de evoluţie a gîndirii geografice (A.Meynier, E.Ciozier ş.a.).

În România, un model de analiză a evoluţiei gîndirii geografice se află în Terra prof. S.Mehedinţi. În alte lucrări de ansamblu se îmbină istoria descoperirilor geografice cu istoria gîndirii geografice, între acestea figurînd cursurile litografiate ale profesorilor N.A.Rădulescu, I.Rădulescu, iar mai recent lucrarea lui V.Hilt şi I.Popovici (Cam au cunoscut oamenii Pămîntul 1967) la care se adaugă broşuri şi articole privitoare la istoria descoperirilor geografice (T.Onişor, V.Hilt, I.Popovici, M.Popescu-Spineni, C.Herbat şi I.Rădulescu, I.Şandru şi V.Cucu, M.Ştirbu şi C.Petrescu, Al.Roşu şi O.Seitan etc.), precum şi numeroase studii privitoare la gîndirea geografică.

Asemenea preocupări sînt deseori în legătură cu cele de geografie istorică, la noi în ţară elaborîndu-se numeroase lucrări de acest gen (I. Conea, M.Popescu-Spineni, G.Vâlsan, C.Brătescu.etc.).

În schema generalizată a sistemului ştiinţelor geografice nu s-au inclus alte discipline ştiinţifice, care nu şi-au precizat cu toată claritatea locul în acest sistem. Este vorba de geografia politică, etnogeografia, toponimia geografică, geografia medicală, geografia culturală, geografia socială (sociogeografia) etc.

În vremea noastră, cercetările geografice sunt tot mai mult îndreptate spre scopuri aplicative (sistematizări teritoriale, urbane şi rurale, amplasarea obiectivelor economice, planificare teritorială etc.). În această direcţie s-au formulat diferite opinii, potrivit cărora în cadrul geografiei se conturează o ramură nouă a geografiei, geografia aplicată sau că geografia aplicată nu reprezintă o ramură specială, fiind vorba de caracterul utilitar (fundamental şi aplicativ) al acestor cercetări. Această din urmă opinie s-a conturat şi în diferite lucrări ale geografilor români prezentate la diferite manifestări ştiinţifice interne. Simpozionul de geografie aplicată de la Cluj, Colocviul internaţional de geomorfologie aplicată de la Bucureşti, Conferinţele de geografia populaţiei şi aşezărilor de la Iaşi, de geografia satelor de la Bucureşti, de geografia agriculturii de la Craiova etc.

Pe plan mondial, au fost elaborate în ultima vreme adevărate tratate de geografie aplicată care constituie generalizarea unor experienţe şi contribuie la precizarea caracterului aplicativ al geografiei: T.W.Freeman, Geography and planning, Londra, 1958; P.George, R.Gugiielmo, B.Kayser, Y.Lacosta, La geographie active, Paris, 1965, J.Gottmann, A.Sestini, O.Tulippe, E.C.Willatts, A.Vila, L'amenagement _de l'espace, planification regionale et geographie, Paris, 1952); J.Labasse, L' organisation de l’espace. Elements de geographie volontaire, Paris, 1966; M.Philipponaeau, Geographie et astion. Introduction a la geographie appliquee, 1960; L.Dudley Stamp, Applied geopraphy, Londra, 1960; William L.Thomas şi colab., Man's role in cleaning the face of the earth, Chicago, 1956 etc.