Aspecte ale comunicării în relaţia de cuplu

- căsătoria şi divorţul -

Este uşor să spui "te iubesc". Este uşor să gândeşti că "te iubesc". Cât este de uşor să

trăieşti "te iubesc"? "Te iubesc" cerându-ţi sau oferindu-ţi? "Te iubesc" spunându-ţi sau simţindu-

te? "Te iubesc" pentru că te iubesc, nu pentru că trebuie să mă iubeşti. În doi cuvintele au o altă

însemnătate, un alt înţeles. Respectul nu este respect fără încredere, suferinţa nu este suferinţă

fără înţelegere, gelozia nu este gelozie fără … gelozie. Dragostea nu se învaţă la şcoală şi nici

după reţete fixe. Dragostea cere totul, se constituie într-una dintre cele mai riscante investiţii. Nu

ai siguranţa recuperării capitalului investit. Şi nu mă refer aici la costul unui buchet de flori sau al

unei maşini ci, la sentimente, la trăiri, la frustrări şi bucurii.

Cum o voi "cucerii"? Ce ar trebui să-i spun pentru a-mi "cădea" în braţe? Cum s-o fac să

mă "dorească"? Întrebări, întrebări şi iarăşi întrebări! Oare nu aici este greşeala? Oare nu asta este

greşeala fundamentală a bărbaţilor? Îşi fac planuri cât mai măreţe de "cucerire" de parcă ar pleca

la război. Şi chiar sunt convinşi de asta. O femeie nu este altceva decât o redută, o modalitate de

a-şi demonstra, el bărbatul, măiestria în luptă. Şi … se comportă ca atare. Fiinţa slabă, firavă, ce

este femeia, are nevoie de ocrotire, de apărare în faţa greutăţilor închipuite de mintea belicoasă a

masculului pornit în campanie de cucerire. Se pierde din vedere faptul că, până în momentul în

care luăm iniţiativa de a o apăra, femeia a trecut prin diverse probleme, s-a confruntat, de una

singură (!), cu , poate, mai multe situaţii delicte decât ne putem noi închipui. Şi spre marea

noastră surprindere a reuşit să le depăşească. Dar noi, bărbaţii, nu avem cum să vedem astfel

lucrurile pentru simplul motiv că nu vrem să le vedem. Dacă le-am lua în considerare, toată

tactica noastră ofensivă s-ar dovedi de prisos. Am descoperi o persoană care, cu calm, grijă şi

atenţie deosebită pentru tot ceea ce-o înconjoară, este mai realistă decât am putea noi accepta.

Dacă am şti ce gândesc femeile … Ne-am îngrozi. Nu ne-am îngrozi de ce gândesc ele ci, mai

degrabă, ne-am îngrozi la ce nu ne-am gândit noi. Milenaritatea rolului de femeie, le-a făcut pe

aceste făpturi să-şi ascundă adevărata putere în spatele forţei brute, tipic masculină. Societatea

eminamente masculină, care preamăreşte statura fizică şi psihică a bărbatului, a neglijat

intenţionat puterea celor care dau viaţă, care se dovedesc mult mai curajoase în situaţii de criză şi

care nu leşină la vederea unui ac de seringă. O idee vehiculată într-un moment recent al

antropologiei culturale, vorbeşte despre frica bărbatului în faţa femeii. Frică datorată puterii

acesteia de a da viaţă, de a naşte urmaşi. Iniţial recunoscute ca fiind mai puternice decât pot fi

1

bărbaţii, relaţiile matriarhale o dovedesc şi în ziua de azi (în Israel nu eşti considerat evreu decât

dacă mama îţi este evreică), forţa brută, luptele pentru cuceririle teritoriale au estompat puterea

mamei şi au creat falsa impresie de putere masculină. Unilaritatea acestui mod de gândire a prins

contur şi conţinut şi, de aici, nu a mai rămas de făcut decât un singur pas pentru ca laşitatea

masculină să fie considerată ca un dat.

Ce mecanisme acţionează, şi la ce niveluri ale psihicului, pentru alegerea partenerului?

Relaţia de echilibru, în care el o iubeşte pe ea şi-şi doreşte ca dragostea lui să se finalizeze

cu o căsătorie; ea îl iubeşte pe el şi urmăreşte ca într-un viitor apropiat să construiască împreună

o familie. O relaţie neechilibrată, în care unul dintre parteneri nu-l doreşte pe celălalt decât pentru

o anumită perioadă de timp sau dintr-un interes personal ascuns, va fi o sursă de epuizare psihică

şi fizică pentru cel ce este considerat a fi naivul în această conjunctură. Astfel de situaţii pot fi des

întâlnite în perioada adolescenţei, când ambii parteneri sunt în căutări febrile, când cunoaşterea

este abia la început sau când primează cantitatea etalată în faţa anturajului şi nu calitate reţinută în

adâncurile memoriei. Lipsa unui echilibru între aşteptările celor doi parteneri i unei relaţii sau

egocentrismul pronunţat pot avea urmări nefaste. Respingerea dragostei cerută sau oferită de

celălalt pot conduce spre tulburări patologice precum depresii, tentative de suicid sau chiar

schimbări ale polului de atracţie sexuală.

Un alt motiv care trezeşte interesul pentru începerea unei relaţii este recompensa. Cu cât o

persoană recompensează mai mult şi mai des anumite comportamente, cu atât este mai îndrăgită

şi apreciată. O persoană care este asociată cu un act recompensator este o persoană mai

atrăgătoare. Chipul familiar al părintelui, care ne-a oferit o recompensă atunci când am îndeplinit

cu bine o acţiune aproape insignifiantă în copilărie, este asociat, la vârsta maturităţii, cu persona

care ne recompensează eforturile pentru îndeplinirea unor sarcini mult mai dificile. Astfel, acea

persoană o considerăm ca fiind foarte atrăgătoare şi, de aici, conexiunile neuronale determină

legăturile fizice care conduc la obţinerea stării de spirit necesare considerării persoanelor amabile

şi altruiste ca fiind mai atrăgătoare decât persoanele care nu s-au făcut remarcate prin astfel de

calităţi. Un rol hotărâtor îl are şi propria noastră stare de spirit. Oare nu am observat, iar dacă încă

nu am făcut-o ar fi bine să ne îndreptăm atenţia asupra ei, că propria starea de bine ne face să-i

vedem pe ceilalţi mai frumoşi şi atrăgători? Atunci când nouă ne merge bine, considerăm că şi

celorlalţi le merge la fel de bine ca şi nouă.

Dar, poate, cel mai important indicator pentru perenitatea unei relaţii este echilibrul dintre

costuri şi profituri. Deşi este o exprimare eminamente comercială, această relaţie este cu atât mai

necesară cu cât limbajul zilnic abundă de termeni asemănători ca formă sau ca înţeles. Investim

într-o relaţie dacă, cel puţin pentru început, anticipăm un anumit profit. În cazul în care

2

anticiparea noastră se transformă în certitudine, atunci investiţia va creşte, considerând profitul

dobândit anterior ca indicator sigur al creşterii câştigurilor. Totuşi, o relaţie de lungă durată

schimbă profilul celor doi investitori şi din încercarea de maximizare a profiturilor se urmăreşte o

minimalizare a pierderilor. Prin această schimbare a politicii câştigului, profitul personal se

depreciază în favoarea profitului comun. Astfel, cele două fonduri de investiţii individuale

fuzionează într-unul singur, acesta numindu-se "căsătoria de argint", "căsătoria de aur" sau

căsătoria de platină".

În stabilirea unor relaţii un rol important îl are proximitatea. Mai multe studii au arătat că

relaţiile care conduc spre căsătorie se stabilesc între persoane care locuiesc sau muncesc alături.

Cum s-ar putea interpreta această asumpţie? În primul rând, interacţiunea repetată cu acele

persoane care intră în raza de acţiune a câmpului nostru cotidian. Prin coabitare într-un acelaşi

spaţiu şi colaborare directă sau indirectă, intenţionată sau neintenţionată, primirea şi oferirea de

recompense, expunerea prelungită şi prin acestea corelarea expectaţiilor proprii cu ale celuilalt,

conduc la apariţia relaţiilor de prietenie care au şanse mărite de a se transforma în relaţii

apropiate, intime. Cele mai multe căsătorii au loc între vecini de stradă, de cartier, de serviciu.

Formarea sau descoperirea unor pasiuni comune uşurează mult acceptarea particularităţilor

celuilalt, particularităţi care, în alte cazuri, ar fi fost de neacceptat într-o relaţie.

O componentă principală, după cum am spus, al durabilităţii unei relaţii este similaritatea.

Cât e mult se aseamănă sau cât de mult îşi doresc să se asemene cei doi parteneri din punct de

vedere fizic şi intelectual. În virtutea obişnuinţei trec peste unele aspecte care, cât timp nu au

locuit împreună, nu au fost puse în evidenţă. Dar, odată cu traiul în comun, ele se fac simţite.

Acum este timpul pentru acele mici şi neînsemnate individualităţi dobândite în familia de origine.

Prea multă sau prea puţină sare în mâncare, unde şi cum îşi lasă fiecare hainele murdare, locul şi

poziţia preferată la televizor, "stăpânul" telecomenzii şi alte fleacuri care dau serioase bătăi de

cap celor ce credeau că ştiu totul unul despre celălalt

O caracteristică des invocată în alegerea partenerului este atractivitatea fizică. Oamenii

atrăgători din punct de vedere fizic sunt mai solicitaţi în constituirea unei relaţii. Societatea

occidentală actuală consideră aspectul fizic ca fiind determinant într-o relaţie. Într-un top al

preferinţelor, aspectul fizic este situat pe prima poziţie, pe când aspectele cognitive se află undeva

pe la mijloc. Reminiscenţă antică, "arhetip" creat prin modelarea măiastră a marmurei. Corpul

musculos al lui Atlas sau fibra prelungă, ascunsă sub faldurile reci de piatră nobilă, a zeiţei

Athena - idealurile de frumos ale vechii lumi, sunt puse astăzi în valoare mai mult ca oricând.

Rotunjimile molatice, calde şi pufoase, măiestru etalate în faţa lui Rubens au astăzi cea mai slabă

căutare. Totuşi, un trup musculos sau mlădiu reprezintă garanţia unei bune sănătăţi, ceea ce duce

3

cu gândul la o un genom înalt calitativ, şi o putere de muncă sporită.

Am enumerat şi comentat câţiva dintre factorii care conduc spre iniţierea, formarea şi

continuitatea unei relaţii diadice dintre un bărbat şi o femeie. Încercând să mă păstrez pe cât

posibil între limitele conceptului de "clasic" am evitat formele şi tipurile extreme de relaţii,

abordările actuale ale ideii de relaţie precum şi relaţiile considerate de societatea "morală" ca

fiind împotriva naturii.

Definitoriu pentru specia umană este cuvântul. Mai multe teorii emise sub puterea

diferitelor ştiinţe sau instanţe religioase consideră cuvântul ca un dat natural al omului sau ca un

dar oferit omului. Astfel, o putere suprapământeană, divină sau celestă - după preferinţa fiecăruia

- consideră că omului, pentru că tot a fost creat, i s-a dat o putere superioară celorlalte animale.

Pentru a se înţelege unii cu alţii - pentru că altfel nu aveau cum fiind superiori celorlalte

vieţuitoare terestre - dintr-o suflare, au început a folosi cuvinte. Şi pentru că au fost răi, aceeaşi

putere creatoare i-a făcut, într-un final, să nu se mai înţeleagă. În accepţiunea ştiinţifică, se

consideră că, datorită unor modificări ale aparatului respirator, cauzate de fenomene naturale

fericite sau nefericite care au avut loc în decursul a milioane de ani, omul a reuşit să se

diferenţieze de celelalte specii ale regnului animal prin folosirea sunetelor articulate. Astfel,

evoluţia umană a avut ca şi cauză originară un accident. (Mă întreb care este ordinea desfăşurării

evenimentelor: sunetul articulat a apărut înaintea folosirii pietrei pe post de unealtă sau folosirea

defectuoasă a pietrei a generat primul sunet articulat. Şi în cazul acesta, care a fost acel prim

sunet?)

Odată cu trecerea timpului cuvintele s-au înmulţit, semnificaţiile lor au căpătat mai multe

sensuri. Ceea ce la început era o bază a limbajului, gestica, a devenit o completare. Concomitent

cu descoperirile umane s-a îmbogăţit şi limbajul. Noi forme de limbaj, adaptări şi reluări ale

vechilor forme, îmbogăţite constant prin adăugări şi prin inventări, constituie fundamentul

comunicărilor interumane. O definiţie a omului care trăieşte în zilele noastre? Un singur cuvânt:

comunicare. Verbală, nonverbală, paraverbală, supraverbală, specifică unui domeniu, generală,

universală. Toate aceste caracteristici definesc comunicarea interumană, bazată pe cuvânt.

Ca să exprimi dragostea foloseşti verbul a iubi, ca să exprimi ura foloseşti tot verbul a

iubi, dar cu un alt înţeles. De aceea, faptul că noi comunicăm, indică faptul că suntem motivaţi să

ne cunoaştem, că ne putem simţi atraşi unii de alţii, sau nu.

Ca să comunici ceva trebuie să foloseşti vocea. Astfel, când încerci să comunici afecţiune

intensitatea vocii este una blândă, diametral opusă de cea în care exprimi o stare de iritare. Pe

lângă voce intră în scena comunicării şi gestul. Dacă în cazul afectivităţii gesturile sunt calme,

largi, cuprinse într-o circularitate cuprinzătoare, gesturile care însoţesc exprimarea iritării sunt

4

ascuţite, tăioase, dornice parcă să spintece vecinătatea imediată. Completarea enunţurilor verbale

cu mişcări, gesturi şi semne, conduce persoana spre care se îndreaptă exprimarea la o înţelegere

cât mai cuprinzătoare a ceea ce vrem să expunem.

O relaţie interumană se bazează exclusiv pe comunicare, cu atât mai mult o diadă intimă,

cum este viaţa de cuplu. Prin comunicare, în toate formele ei, ne exprimăm bucuriile, necazurile,

înţelegerile sau neînţelegerile, ne cunoaştem partenerul, ne lăsăm cunoscuţi de partener. Dar

pentru asta trebuie să îndeplinim o serie de condiţii. În cazul în care nu sunt îndeplinite aceste

condiţii şi, din păcate de cele mai multe ori nu sunt îndeplinite, comunicarea în cuplu are de

suferit, suferinţă care merge până la destrămare.

Aşa numitele bariere comunicaţionale sunt favorizate de anumiţi factori precum

diferenţele culturale, folosirea diferită a cuvintelor, comunicarea indirectă, presupuneri incorecte,

comunicare contradictorie.

Un prim factor defavorizant al comunicării este diferenţa culturală, care constă mai mult

în credinţele şi cutumele dobândite în familia de origine, decât în intersectarea a două culturi, aici

cu sensul de civilizaţii, diferite. De la obişnuinţa preparării cafelei într-o anumită modalitate şi

până la preferinţele cromatice ale vestimentaţiei, părerile divergente ale celor doi parteneri de

cuplu pot fi atât de hotărâte încât să ducă la o situaţie ireconciliabilă. Urmând modelul parental,

cel de la care s-a pornit în formarea personalităţii adultului din cuplu, statutul şi rolul jucate de

acesta nu lasă loc de interpretări. Dacă, de exemplu, actualul bărbat a copiat modelul oferit de

propriul tată şi se comportă diferit de tatăl celeilalte părţi a cuplului prezent, fără a accepta şi a

înţelege diferenţa, atunci comunicarea are de suferit. Poziţia inflexibilă a unuia dintre parteneri, îl

face pe celălalt să-şi reconsidere propria contribuţie la viaţa de cuplu, determinând închiderea

celui mai important canal de cunoaştere spre celălalt. Obturarea acestei căi de comunicare

asociată cu folosirea diferită a cuvintelor închide şi mai mult comunicarea.

Diferenţele majore de educaţie fac aproape imposibilă comunicarea reală. Bagajul diferit

ca şi cantitate/calitate al celor doi parteneri conduce spre blocajul aproape total al înţelegerii

nevoilor şi dorinţelor celuilalt. Lipsa unor interese culturale comune, absenţa afinităţii de gândire

împart drumul comun al celor doi în două cărări diferite. Astfel, lectura unei cărţi este o plăcere

pentru unul iar pentru celălalt este un chin, vizionarea în comun a unei piese de teatru ar putea

genera o serie de dispute contradictorii privind nu înţelesul celor auzite, văzute şi trăite ci, mai

degrabă, necesitatea prezenţei într-o sală de teatru.

Necunoaşterea nevoilor celuilalt, teama de a nu-i crea un disconfort şi prin aceasta teama

creării propriului disconfort, conduce spre folosirea unui stil de comunicare indirect, strâns legat

de presupunerile incorecte care se fac la adresa partenerului. Prin folosirea metaforelor şi prin

5

punctarea nevoilor doar în planul mintal propriu, împovărăm partenerul cu cerinţe şi obligaţii de

care nu are ştiinţă. Expresia "ar fi trebuit să şti!" este des utilizată într-o astfel de situaţie.

Limbajul diferit şi vocabularul diferenţiat conduc spre neînţelegerea mesajului transmis. Limba

diferită prin care partenerii încearcă să se facă înţeleşi şi la care nu vor să renunţe, sau nu ştiu

cum s-o facă, deşi iniţial a avut o frumoasă tentă de exotism în prezent creează numai probleme.

Frazele lăsate neterminate şi cuvintele cu mai multe înţelesuri "aruncate" neglijent creează

impresia de ascundere şi generează gânduri negre. Neştiind exact ce a vrut celălalt să spună încep

să câştige teren presupunerile. Acestea, alimentate poate într-un mod neintenţionat duc spre

convingeri eronate despre sentimentele partenerului faţă de propria persoană şi, de aici şi până la

acuzele de vinovăţie şi autovinovăţie nu mai e decât un pas.

Starea de incertitudine în cuplu îşi are una din cauze în comunicarea contradictorie.

Incongruenţa dintre exprimarea verbală a unor sentimente de dragoste sau ataşament şi gestica

din momentul respectiv creşte ambiguitatea partenerului în înţelegerea adecvată a celor spuse.

Chiar dacă este folosit un limbaj clar, direct, fără ocolişuri, dar însoţit sau neînsoţit de o expresie

facială în concordanţă cu cele spuse sau de gesturi care, luate separat, exprimă o altă stare, bietul

partener va fi convins că nu este decât o minciună.

Într-un sumar al celor spuse până acum se poate concluziona că alegerea partenerului

pentru o relaţie de lungă durată este una anevoioasă, care cere timp şi răbdare în ceea ce priveşte

înţelegerea şi acceptarea atât a punctelor forte cât şi a celor mai slabe ale caracterului şi

personalităţii acestuia. Similaritatea aspiraţiilor şi a expectanţelor constituie un punct de plecare

în definirea relaţiei de cuplu. Curajul abordărilor directe împletit cu fineţea diplomatică a

manipulării pozitive fac ca relaţia diadică intimă să aibă ca sursă de existenţă nu numai

compatibilitatea instinctuală ci şi abordări cognitive complementare. Dragostea al cărei

fundament constitutiv este doar compatibilitatea sexuală, cu timpul, se va stinge. O dorinţă

sinceră de a depăşi statutul primar al simplei acuplări prin înţelegerea şi respectarea

mecanismelor psihice ale celuilalt, înalţă coabitarea intimă dintre un bărbat şi o femeie la un nivel

superior de înţelegere a condiţiei umane.

Un astfel de deziderat poate fi obţinut printr-un exerciţiu activ şi constant al depăşirii

barierelor impuse chiar de către parteneri. Asertivitatea, politeţea, formulările concise,

complimentele, absenţa agresivităţii, forţa argumentului, iată câteva puncte de reper pentru

construirea unei relaţii solide, bazată pe comunicare şi înţelegere. Într-un cuplu nevoile celuilalt

devin propriile nevoi. Filtrarea acestora printr-un alt sistem cognitiv şi dezvoltarea unor soluţii

comune rezolvă aproape de la sine problema pusă în discuţie. Sincopele datorate unei abordări

6

individualiste a intereselor comune pot fi rezolvate prin alte moduri decât cele clasice de

reproşuri şi agresiuni fizice.

Una dintre aceste modalităţi este propoziţia de tip "Eu …". Nimeni nu ştie mai bine ca

mine care îmi sunt trebuinţele şi trăirile. De aceea, printr-o exprimare directă a acestora,

formulările de tipul: "Eu consider că …", "Eu vreau să …" şi altele asemănătoare exprimă clar

intenţia şi motivul pentru care iniţiez dialogul. Implicarea directă a propriei persoane arată

interesul pe care-l manifest în legătură cu situaţia respectivă, percepţia intimă a

comportamentului partenerului, neînţelegerea mesajului dar şi dorinţa reală şi sinceră de

rezolvare amiabilă a eventualelor poziţii antagonice. Propria-mi responsabilizare, pe care mi-o

asum prin exteriorizarea trăirilor, declanşează în partener deschiderea spre lumea sa interioară,

spre implicarea directă în situaţia respectivă răspunzând astfel cererii mele. Intimitatea creată prin

atitudinea deschisă conduce dialogul pe drumul înţelegerii şi acceptării punctelor de vedere

diferite, a alinierii obiectivelor personale într-o direcţie construită împreună şi acceptată în

totalitate. Eforturile cognitive conjugate dezvăluie afinităţi care altfel ar fi rămas doar nişte

simple potenţialităţi.

Totuşi, înţelegerea greşită, intenţionată sau nu, a formulei "eu …" poate ascunde reproşuri

şi odată cu acestea o nouă ruptură în planul comunicaţional al cuplului. "Eu am vrut … tu nu ai

vrut" demolează o întreagă filozofie a limbajului, transformă zâmbetul în rictus şi încleştează

pumnii.

Comunicarea în cuplu se învaţă, la fel cum, în anii copilăriei învăţăm să vorbim. Şi un

prim pas este curiozitatea sau adresarea întrebărilor. "De ce"-urile infantile revin în actualitate.

Când eram copii doream să aflăm de ce zboară păsările sau de ce bunica este bătrână. Acum, în

perioada maturităţii avem alte curiozităţi. "De ce"-ul este omniprezent în cotidian. Interesele

personale sau de cuplu ne determină această curiozitate egal împărţită ambilor parteneri, sau cel

puţin aşa ar trebui să fie! Întrebând şi acceptând la rândul nostru întrebări, aşteptând şi oferind

răspunsuri, ne construim împreună cu partenerul de cuplu o relaţie solidă, al cărui fundament este

cunoaşterea reciprocă. A spune ce gândeşti şi a nu lăsă să se înţeleagă ceea ce gândeşti, a-ţi

exprima părerea pozitivă sau nu asupra unei acţiuni întreprinse de celălalt sau a-ţi explica

atitudinea în raport de o anumită situaţie face ca partenerul să fie jumătatea reală a cuplului.

Se spune că după luna de miere, începe viaţa de … cuplu - consider eu. Suişurile şi

coborâşurile, derapajele inerente apărute pe un teren virgin pe care pas cu pas se construieşte un

drum, fac din instituţia socială care se numeşte căsătorie o mare necunoscută, un mare joc de şah

în care joacă doar regele şi regina. Dorinţa sinceră de a contribui la starea de bine, fizic şi psihic,

a celui de lângă tine este sămânţa din care va răsării, la început, un firav lăstar pentru ca, odată cu

7

trecerea timpului, să se transforme într-un copac robust, cu rădăcinile adânc înfipte în leoss-ul

fertil al intereselor curate. La umbra ramurilor sale stufoase îşi vor avea locul urmaşii care,

conduşi de deprinderile dobândite la umbra ocrotitoare îşi vor sădi şi ei copacii lor. Dacă am avea

puterea de a vedea dincolo de pădure, oare câţi copaci am zări?

Frumuseţea şi armonia vieţii în doi poate fi stricată cu un singur gest, cu o singură vorbă.

Un scenariu ridicol, dar în acelaşi timp foarte plauzibil, presupune un început de conversaţie care,

ca din senin, degenerează într-o banală ceartă. Încărcătura nervoasă a unei zile mai puţin faste,

legătura care se poate face cu o expresie folosită cu regularitate de partener şi care în momentul

respectiv pare a fi de neacceptat sau pur şi simplu lipsa de interes, toate acestea pot fi considerate

ca ipotetice motive de despărţire. Ce nu înţelege nimeni este motivul real care a dus la luarea unei

astfel de decizii. Cum poţi să te desparţi de cineva cu care ai convieţuit o perioadă de timp mai

lungă sau mai scurtă pornind de la o banală discuţie despre … banalităţi?

Din păcate, realitatea cotidiană face ca scenariul închipuit de mine să umple sălile

tribunalelor de cazuri de divorţ. Motivul? Sincer vorbind, cred că nici unul dintre protagoniştii

unui divorţ nu ar putea să-şi susţină acţiunea cu o argumentaţie solid construită. Motivul declarat

va rămâne, după caz, infidelitatea partenerului, nepotrivirea de caracter sau dorinţa de aventură.

Motivul real nu va putea fi pronunţat niciodată. Nu pentru că este crud sau secret ci pentru că

nimeni nu se va gândi la o întâmplare banală care a impresionat psihicul într-un sens negativ.

Revin la tema acestei lucrări şi repet: comunicare. Secretul cunoscut de toată lumea dar

foarte puţin luat în calcul. Dacă lucrurile merg bine într-o căsnicie, dacă totul se înscrie pe făgaşul

dorit de ambii parteneri, asta nu înseamnă că cei doi sunt în totalitate e acord cu ceea ce a propus

celălalt sau că direcţia în care se îndreaptă cuplul este dorită cu aceeaşi pasiune. Lipsa unei

comunicări reale, efective, faţă în faţă, cu cărţile pe masă nu poate fi înlocuită cu zâmbete,

aprobări tacite sau orice altă formă de manifestare a unui acord de convenienţă. Mai devreme sau

mai târziu unul din cei doi va ceda şi va încerca să-şi expună părerea. Celălalt, foarte surprins de

atitudinea partenerului, nu va accepta şi, fără a bănui că se loveşte de un aisberg, va încerca să-şi

determine aproapele că este bine ceea ce spune el.

Cuplurile în care a discuta, a comunica se rezumă doar la câteva fraze, şi acelea mai mult

sau mai puţin protocolare, vor avea un parcurs mult prea scurt al vieţii de cuplu, "noi" însemnând

rolul impus de societate. Lipsa de voinţă, lipsa unei culturi a comunicării în cuplu sau a unei

culturi personale, lipsa de înţelegere a emoţiilor şi a sentimentelor celuilalt conduc inevitabil la

un fiasco total al unei vieţi care s-a dorit a fi în comun.

Bibliografie

8

Masters, J. & Kolodny, H., Human Sexuality, în Revista de psihoterapie experienţială, (trad. şi

adapt. Monica Ţambrea), nr. 16 - 17, 2001

Mitrofan, I., Ciupercă, C. (2002) Psihologia vieţii de cuplu. Între iluzie şi realitate,

Bucureşti, Ed. Sper

Mitrofan, I., Ciupercă, C. (2002) Psihologia şi terapia cuplului, Bucureşti, Ed. Sper

Mitrofan, I., Mitrofan, N., 1991, Familia de la A … la Z. Mic dicţionar al vieţii de familie,

Bucureşti, Ed. Ştiinţifică

Nuţă, Adrian, 2001, Inocenţă şi închipuire. Psihologia relaţiei de cuplu, Bucureşti, Ed. Sper

Nuţă, Adrian, 2002, Psihologia comunicării în cuplu, Bucureşti, Ed. Sper

9