din invatatura sfintilor parinti

Coperta: Maria COMAN Tehnoredactare: Corina VÂNĂTORU

Copyright: EDITURA BIZANTINĂ 'ISBN 973-9492-52-5

Imprimat la (Mentieig Tel.: 021 345 09 26; 345 09 27

DIN ÎNVĂTĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI

9 99

ANTOLOGIE DE TEXTE PATRISTICE PE TEME DE DOGMATICĂ ŞI SPIRITUALITATE ORTODOXĂ

alcătuită de:Pr.Prof.Dr. Constantin COMAN Ion VLĂDUCĂ

EDITURA BIZANTINĂ BUCUREŞTI

Predoslovie

Precum icoana zugrăvită a unui sfânt arată chipul duhovnicesc al acestuia şi ne ajută să intrăm în comuniune cu sfântul reprezentat, tot aşa scrierile sale alcătuiesc o icoană a cugetării sale de Dumnezeu înţelepţite. Şi precum defăimătorii icoanelor au pierdut comuniunea cu sfinţii şi au fost anatematizaţi, tot astfel pătimesc şi cei care defăimează învăţătura Bisericii Ortodoxe. Despre unii ca aceştia spune Sfântul Ierarh Grigorie Palama: „Cine e împins de nebunie până la atâta îndrăzneală încât să se opună cuvintelor Sfinţilor Părinţi, acela e departe de Teologia sigură a creştinilor. Şi evident că dacă el nu venerează şi nu admiră învăţătura acelora, nu vom lăuda nici noi ideile lui. Căci prin ce se va dovedi demn de credinţă, dacă el nu-i socoteşte pe sfinţi demni de credinţă?”

Noi îi cinstim pe Sfinţii Părinţi atât pentru vieţuirea lor cuvioasă, cât şi pentru lupta lor pentru apărarea dreptei credinţe. Nu spunem doar: „Invă- ţătorule al curăţiei, Sfinte Cuviosule Ioan Damaschin, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre”, ci spunem, rostind Troparul Sfântului, astfel: „Indreptătorule al Ortodoxiei, învăţătorule al dreptei cin-stiri de Dumnezeu şi al curăţiei, şi luminătorule al lumii, podoaba călugă-rilor cea de Dumnezeu insuflată, Sfinte Ioane înţelepte, cu învăţăturile tale pe toţi i-ai luminat. Alăută duhovnicească, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.”

Faptul că noi suntem astăzi binecredincioşi se datorează luptei lor pentru Ortodoxie. De aceea îi cinstim prin laude ca acestea: „Pe scriitorul de cântări şi cinstitul grăitor de Dumnezeu, pe învăţătorul Bisericii şi das-călul şi luptătorul împotriva vrăjmaşilor, pe Ioan să-l lăudăm. Că luând crucea Domnului, toată înşelăciunea eresurilor a alungat-o şi, ca un cald mijlocitor către Dumnezeu, pentru toţi cere iertare de greşeli.” (Condacul Sfântului Ioan Damaschin)

Dacă mergem la sfintele lor moaşte pentru tămăduire sufletească şi trupească, se cuvine să urmăm şi învăţăturile lor. Să ne străduim şi spre faptele bune, dar să ţinem cu tărie şi credinţa ortodoxă. Să avem în minte cuvintele Sfântului Paisie de la Neamţ: „Dumnezeu Preamilostivul, prin

6 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI

credinţa ortodoxă şi p1' ( fapte bune, şi darul Său lucrează mântuirea sufletelor creştinilor ortodocşi. Credinţa ortodoxă este aceea pe care o ţine Una Sfânta Soborniceasca şi Apostoliceasca Biserică a Răsăritului, iar fără ea, adică fără credinţa ortodoxă, nicidecum nu este cu putinţă nimănui a se mântui. Credinţa ortodoxă fără fapte bune moartă este, precum şi faptele cele bune fără credinţa ortodoxă sunt moarte. Iar cel ce vrea să se mântuie, trebuie să unească întotdeauna credinţa ortodoxă cu faptele cele bune şi să aibă fapte bune întru credinţa ortodoxă.»

Ion Vlăducă 4 decembrie 2003 la Praznicul Sfântului Ioan Damaschin

Despre sfinţii ale căror scrieri se află în această carte

Sfântul Antonie cel Mare (c.250-356) a fost cel dintâi monah care s-a retras în pustie, fiind urmat de mai mulţi ucenici. Viaţa lui, care a uimit lumea din acea vreme, a fost scrisă de Sfântul Atanasie, patriarhul Alexandriei.

Născut într-un sat din Egiptul de mijloc, după moartea părinţilor săi, ţărani cu bună stare, Antonie s-a hotărât pe la vârsta de 18-20 de ani să vândă tot ce moştenise, să împartă săracilor şi să-şi închine viaţa Domnului. La început nu s-a depărtat prea mult de locurile în care trăiau oamenii. Câtăva vreme i-a slujit drept adăpost un mormânt gol. Pe urmă, crescân- du-i dorinţa de singurătate, s-a retras în munţii nisipoşi de pe malul drept al Nilului. Mai târziu a părăsit şi acest loc şi pe monahii care se strânseseră în jurul lui şi s-a dus în mijlocul pustiei din apropierea Mării Roşii, de unde venea numai la anumite răstimpuri pentru a da sfaturi pelerinilor care alergau să i le ceară.

A trecut către Domnul în anul 356 şi a fost înmormântat într-un loc necunoscut, având lângă el doi oameni de încredere, cărora le-a poruncit să nu descopere locul mormântului.

Pomenirea sa se face în fiecare an la 17 ianuarie.Pentru rugăciunile Sfântului Antonie cel Mare, Doamne Iisuse Hris-

toase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Sfântul Atanasie, patriarhul Alexandriei (sec. IV) a trăit în zilele marelui împărat Constantin (306-337) şi sub toţii împăraţii, până în vremea lui Valens împăratul (364-378). Era din cetatea Alexandriei şi, după neam, mai mult egiptean decât grec. Copil fiind, el a cunoscut vremea prigoanelor, care l-au călit pentru mărturisirea credinţei. A crescut învăţând carte în lumea Bisericii şi a poporului de care era iubit.

Era numai diacon când, însoţind pe episcopul său, Sfântul Alexandru din Alexandria, Atanasie a fost la Sinodul cel dintâi de la Niceea (325), unde cu dovezi nezdruncinate a arătat rătăcirea lui Arie şi a cerut osândirea ereziei lui. Şi s-a statornicit la Niceea învăţătura de totdeauna a Bisericii,

8 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI. j

că Iisus Domnul şi Mântuitorul lumii este Dumnezeu adevărat, de o fiinţă cu Tatăl şi nu o simplă făptură cum zicea Arie; şi credinţa aceasta o mărturisim noi şi astăzi, când zicem Simbolul credinţei, Simbol care atunci la Niceea a fost întocmit. învăţătura aceasta este piatra de temelie a Creştinătăţii.

Ajuns episcop şi patriarh al Alexandriei, toată viaţa Sfântului Atana- sie a fost o luptă contra ereziei lui Arie şi o luptă pentru mărturisirea de credinţă de la Niceea, o luptă de 45 de ani, trebuind să îndure 4 izgoniri de pe scaunul său, mărturisind până la capăt dreapta credinţă, ca un adevărat stâlp al Ortodoxiei.

A ţinut tot timpul legătura frăţească cu Sfântul Antonie şi cu monahii din Egipt şi adesea, la nevoie, se ascundea printre ei. Iar când a fost izgonit în Apus, în Galia, în Iliric şi la Roma, a chemat tot Apusul la apărarea credinţei de la Niceea, ca un străjer al Ortodoxiei, făcându-se una cu ea şi luptând pentru mărturisirea ei prin cuvânt, cu fapta, cu cărţile pe care le-a scris.

La 77 de ani, întors la scaunul său, după 45 de ani de luptă, înciinunat de vrednicii şi de pătimiri pentru dreapta credinţă, Sfântul Atanasie cu pace a adormit în Domnul (373), iar Biserica, cinstindu-1 ca pe un mare Părinte al Ortodoxiei, îl numără în ceata Sfinţilor ei.

Pomenirea sa se face la 18 ianuarie.Pentru rugăciunile Sfântului Ierarh Atanasie cel Mare, Doamne Iisuse

Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, întăreşte-ne pe calea Ortodoxiei şi ne mân- tuieşte pe noi. Amin.

Sfântul Efrem Şirul (306-373) s-a născut pe la anul 306 la Nisibe, oraş din nordul Mesopotamiei. El a fost de tânăr interesat de cunoaşterea Sfintei Scripturi.

Sfântul Efrem era călăuzit de un puternic ideal ascetic. Portretul său fizic şi duhovnicesc ce ni s-a transmis este pe această măsură: se hrănea cu pâine de orz şi legume uscate, nu bea decât apă, era numai piele şi os, îmbrăcat sărăcăcios, şi nu râdea niciodată. Era atras de viaţa singuratică şi îşi petrecea adesea timpul în sihăstriile locului.

Ultimii zece ani de viaţă, Sfântul Efrem şi-i petrece la Edessa. Aici conduce Şcoala Teologică Exegetică, întemeiată de Episcopul Iacob de Nisibe (prăznuit la 13 ianuarie) şi îşi continuă viaţa pustnicească.

Cu puţin timp înainte de moartea sa, o secetă puternică a adus o mare foamete în ţară. Sfântul Efrem a vândut tot ce a mai avut pentru a-i ajuta pe săraci. A trecut către Domnul la 9 iunie 373.

Pomenirea sa se face la 28 ianuarie.Pentru rugăciunile Sfântului Efrem Sinii, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui

Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.Sfântul Ierarh Vasile cel Mare (330-379) s-a născut în Cezareea

Capadociei, din părinţi binecredincioşi şi înstăriţi, Vasilie şi Emilia. Tatăl său era un luminat dascăl în cetate.

Iubitor de învăţătură şi înzestrat pentru carte, Sfântul Vasile şi-a îmbogăţit

DESPRE SFINŢII ALE CĂROR SCRIERI SE AFLĂ ÎN ACEASTĂ CARTE 9

mintea cercetând, rând pe rând, şcolile din Cezareea, apoi din Constantinopol, mergând până la Atena, la cea mai înaltă şcoală din timpul său, unde a întâlnit pe Sfântul Grigorie Teologul, cu care a legat o strânsă şi sfântă prietenie. A studiat logica, matematica, gramatica, ştiinţele naturii, retorica, filosofia şi medicina.

La Atenei, împreună cu Sfântul Grigorie, a întemeiat prima grupare de studenţi creştini. Această grupare a fost combătută puternic de păgâni.

A intrat în monahism, apoi a fost hirotonit preot.A fost ales Arhiepiscop al Cezareii în anul 370, în vremuri grele pentru

Biserică, atunci când ereticii lui Arie şi Macedonie izbutiseră să aibă de partea lor pe însuşi împăratul Valens. Sfântul Vasile a dus o luptă apriga, cu scrisul şi cuvântul, pentru apărarea dogmei Sfintei Treimi. De aceea şi-a atras mânia împăratului şi a suferit multe prigoniri din partea lui.

Sfântul Vasile cel Mare a orânduit viaţa monahală şi a întemeiat, pe lângă Biserică, azile şi spitale, în ajutorul celor săraci şi neputincioşi, îndemnând pe cei înstăriţi să folosească averile lor, ajutând pe cei lipsiţi.

De la Sfântul Vasile cel Mare ne-au rămas scrise Regulile monahale, Tâlcuirile la Facere, Tâlcuirile la Psalmi, Tratatul despre Sfântul Duh, 366 de Epistole şi Sfânta Liturghie care astăzi poartă numele lui.

Prăznuirea Sfântului Vasile cel Mare se face în fiecare an în ziua de 1 ianuarie.

Pentru rugăciunile Sfântului Ierarh Vasile cel Mare, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Sfântul Ierarh Grigorie Teologul (329-390) s-a născut la Nazianz, în Capadocia. Tatăl său a intrat mai târziu în monahism, devenind apoi Episcopul Grigorie de Nazianz, iar mama lui a devenit mai târziu monahia Nona.

A studiat la şcolile din Cezareea, Alexandria şi Atena. în anul 362, la dorinţa comunităţii creştine din Nazianz, dar contrar voii sale, a fost hirotonit preot de tatăl său. Simţind ca prea grea această sarcină, a fugit la prietenul său, Sfântul Vasile, aflat la mănăstire, dar nu peste mult timp s-a întors la tatăl său, în Nazianz, pentru a-1 ajuta în păstorirea eparhiei acestuia. în anii 363-364, eparhia era tulburată de erezii. Sfântul Grigorie l-a ajutat pe tatăl său să restabilească unitatea fermă în Ortodoxie.

în anul 370, Sfântul Vasile cel Mare a fost ales Arhiepiscop al Ceza- reii, iar în anul 372, Sfântul Grigorie a fost ales episcop de Nazianz.

în anul 379, chemat stăruitor de comunitatea ortodoxă din Constanti- nopol, a mers în capitală pentru întărirea dreptei credinţe. In anul 381, a participat la Soborul al doilea a toată lumea, ţinut la Constantinopol, după care s-a întors la Nazianz. în anul 383, s-a retras la casa sa natală, dedicân- du-se scrisului, până la

10 DIN 5 XVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI

trecerea sa către Domnul.Numele de Teologul i s-a atribuit în special datorită celor Cinci Cuvântări

Teologice ţinute la Constantinopol. Ele expun şi apără învăţătura despre Sfânta Treime.

Sfântul Ierarh Grigorie Teologul este prăznuit la 25 ianuarie.Pentru rugăciunile Sfântului Ierarh Grigorie Teologul, Doamne Iisuse

Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur (344-407) s-a născut în Antiohia. Tatăl său, Secundus, era unul din generalii Orientului, iar mama sa, Antuza, făcea parte dintr-o familie nobilă din Antiohia. Mama sa, rămasă văduvă la douăzeci de ani, s-a consacrat educaţiei fiului ei.

Instruirea clasică a făcut-o sub îndrumarea vestitului retor Libaniu şi a filosofului Andragatie. Educaţia creştină a primit-o mai întâi sub îndrumarea mamei sale, apoi de la Părinţii duhovniceşti ai timpului său: Meletie, Arhiepiscopul Antiohiei, Diodor, stareţul unei mănăstiri din Antiohia şi profesor la Şcoala Teologică, şi ascetul Carterie; trebuie să adăugăm şi lectura neobosită a tuturor scriitorilor creştini de până la el şi în special a marilor teologi alexandrini.

A studiat logica, matematica, ştiinţele naturii, retorica şi filosofia.Prin anul 375, după ce mama sa a trecut către Domnul, s-a retras în munţii

învecinaţi cu Antiohia şi a intrat sub ascultarea unui bătrân ascet sirian. După patru ani, s-a adâncit în pustietatea muntelui, unde a trăit vreme de doi ani, de unul singur, într-o peşteră. Sfântul Meletie, aflând de starea şubredă a sănătăţii sale şi totodată având nevoie şi de un ajutor, l-a silit să coboare din munţi şi să vină în oraş. Tânărul monah a făcut ascultare.

în anul 381, Sfântul Meletie l-a hirotonit diacon, iar în anul 386, Arhiepiscopul Flavian l-a hirotonit preot. Cu predicile şi cuvântările lui, Sfântul Ioan Gură de Aur a câştigat sufletele ascultătorilor săi. A apărat dreapta credinţă împotriva ereziilor acelor vremuri.

în anul 397 a fost hirotonit Arhiepiscop al Constantinopolului. A adus la Ortodoxie pe mulţi dintre goţii care locuiau în jurul Constantinopolului. A rânduit vieţuirea slujitorilor bisericeşti. A zidit spitale pentru bolnavi, case de adăpost pentru bătrâni şi săraci. A trimis monahi pentru răspândirea creştinismului în Sciţia, Persia şi Fenicia. A fost izgonit din Constantino- pol de împărăteasa Eudoxia, deoarece Sfântul o mustrase pentru că a răpit averea unei văduve. N-a ajuns, însă, decât până în Bitinia, că împărăteasa înspăimântată de un zgomot puternic din camera sa, a rugat pe împărat să-l cheme înapoi pe Arhiepiscopul Ioan.

în anul 404 a fost din nou izgonit. A fost dus din Constantinopol, fără să i se spună locul surghiunului; abia în Niceea l-a aflat: Cucuson, în Armenia. Călătoria până acolo a fost extrem de obositoare şi a durat 70 de zile. Din locul surghiunului, Sfanţul Ioan a ţinut permanent corespondenţă cu păstoriţii săi.


în anul 407, escortat de soldaţi, Sfântul Ioan a trebuit să ia drumul ultimului său surghiun. După trei luni de călătorie obositoare, a ajuns într-un sat în apropiere de Comane, unde sa afla o bisericuţă a Sfântului Mucenic Vasilisc. Sfântul a poposit în casa preotului. Noaptea, în vis, i s-a arătat Sfântul Mucenic Vasilisc şi i-a spus: „Curaj, frate Ioane, mâine vom fi împreună!”.

A doua zi, îmbrăcat în hainele de slujbă, a săvârşit Sfânta Liturghie şi s-a împărtăşit cu preacuratele Taine. Apoi, spunând cuvintele: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”, şi-a făcut semnul sfintei cruci, a rostit „Amin” şi şi-a dat sufletul. Aceasta s-a petrecut în ziua de 14 septembrie, ziua Praznicului înălţării Sfintei Cruci. Biserica Ortodoxă, pentru a nu lăsa ca praznicul marelui ierarh şi teolog să fie eclipsat de strălucirea Praznicului înălţării Sfintei Cruci, a rânduit pomenirea sa la 13 noiembrie, iar la 30 ianuarie se face pomenirea Sfinţilor Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur.

Cele mai cunoscute scrieri ale Sfântului Ioan Gură de Aur sunt: Tra-tatul despre preoţie, Omilii la Facere, Omilii la Sfânta-Evanghelie după Matei, Cuvântări la Praznice.

De la Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur ne-a rămas şi Sfânta Liturghie care astăzi îi poartă numele.

Pentru rugăciunile Sfinţilor Ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne să mergem pe calea dreptei credinţe şi a vieţii curate, şi ne mân- tuieşte pe noi. Amin.

Sfântul Ioan Casian (360-469) s-a născut în Scythia Minor (Dobro- gea) dintr-o familie cu aleasă poziţie socială şi bună stare materială. A dobândit o pregătire cărturărească deosebită, fiind înclinat spre studiu şi asceză.

Pe la anul 380, împreună cu prietenul său, Gherman, a pornit într-o călătorie lungă pentru a dobândi înţelepciune duhovnicească de la cuvioşii Părinţi din acea vreme. S-a stabilit mai întâi într-o mănăstire din apropierea Betleemului. Apoi, pe la 385 a plecat în pustia Egiptului. După ce s-a desăvârşit timp de 7 ani prin şcoala Cuvioşilor Părinţi din Egipt, a plecat în Palestina iar apoi s-a retras în Egipt. Dar pustia Egiptului era bântuită atunci de erezii şi începuse lupta între eretici şi ortodocşi, fapt pentru care Sfântul Ioan a fost nevoit să părăsească Egiptul.

Ajuns la Constantinopol, Sfântul Ioan Casian a devenit ucenic al Sfântului Ioan Gură de Aur, care l-a hirotonit ca diacon. Dar nici aici nu a avut parte de linişte, deoarece Sfântul Ioan Gură de Aur a fost izgonit de eretici. Spirit iubitor de dreptate, diaconul Ioan Casian a plecat la Roma spre a cere ajutor episcopului Romei, Inocenţiu I, pentru Sfântul Ioan Gură de Aur. Dar mijlocirea a rămas fără efect, iar Sfântul Ioan Casian s-a stabilit la Roma, unde a fost hirotonit preot. Din Roma, Sfântul Ioan a plecat la Marsilia, unde a rămas până la sfârşitul vieţii.

De la Sfântul Ioan Casian am moştenit următoarele scrieri: Despre


aşezămintele mănăstireşti cu viaţa de obşte şi despre remediile celor opt păcate principale', Convorbiri cu Părinţii; Despre întruparea lui Hristos, contra lui Nestorie.

Obştea creştină l-a cinstit ca sfânt îndată după trecerea lui către Domnul. Pomenirea Sfinţilor Ioan Casian şi Gherman din Dobrogea se face la 29 (28) februarie.

Pentru rugăciunile Sfinţilor Ioan Casian şi Gherman din Dobrogea, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Cuviosul Isaia Pustnicul (sec.IV) a fost un monah ce a vieţuit în pustia Egiptului. Scrierea celor 29 de Cuvinte din volumul al Xll-lea al Filocaliei româneşti aparţine acestui Cuvios Isaia Pustnicul, care trăia pe la 370 în pustia Egiptului, şi nu lui Isaia monofizitul, care s-a împotrivit Sfântului Sinod din Calcedon.

Pentru rugăciunile Cuviosului Isaia Pustnicul, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Cuviosul Marcu Ascetul (sec.IV-V) a fost egumen al unei mănăstiri de lângă Ancira din Galatia. De acolo s-a retras mai târziu într-o pustie, unde a trecut către Domnul în prima jumătate a veacului al V-lea.

De la Cuviosul Marcu Ascetul am primit moştenire nouă scrieri: Despre legea duhovnicească, Despre aceia care socotesc că se îndreptăţesc din fapte, Despre pocăinţă, Despre Botez, Sfaturi folositoare de suflet către Nicolae monahul, Dispută cu un scolastic, Consfătuirea minţii cu sufletul, Despre post, Despre Melchisedec.

Câteva din aceste scrieri se află în volumul I al Filocaliei româneşti.Pentru rugăciunile Cuviosului Marcu Ascetul, Doamne Iisuse Hris- tdase,

Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

' . Sfântul Ierarh Diadoh, episcop al Foticeii (sec.V), a fost un mareascet şi un adânc cunoscător al tainelor vieţii duhovniceşti, după cum rezultă şi din scrierea sa aflată în volumul I al Filocaliei româneşti.

Pentru rugăciunile Sfântului Ierarh Diadoh, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.


>. * >. Sfântul Varsanufie cel Mare şi ucenicul lui, Sfântul Ioan Proorocul (sec. VI) au fost doi Părinţi duhovniceşti, trăitori în prima jumătate a- secolului VI în mănăstirea întemeiată de Serid, la sud de Gaza.' Cei doi Bătrâni vieţuiau închişi fiecare în chilia lui. Serid le aduceaîntrebările scrise ale unor monahi şi mireni şi ei îi spuneau ce să le scrie acelora. Aceste Scrisori Duhovniceşti se află adunate acum în volumul al Xl-lea din Filocalia tradusă de Părintele Dumitru Stăniloae.,< Sfântul Varsanufie a trecut la Domnul pe la anul 540, iar SfântulIoan, cu câtva timp înainte, între 530 şi 535.?' > Sfântul Teodor Studitul spune că, în vremea sa (sec.VIU) exista o. icoană a Sfântului Varsanufie în marea biserică din Constantinopol.

Pomenirea lor se face la 6 februarie.Pentru rugăciunile Sfinţilor Varsanufie cel Mare şi Ioan Proorocul,

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne să mergem pe calea dreptei credinţe şi a vieţii curate şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Ava Dorotei (sec.VI) a fost ucenic al Sfinţilor Varsanufie cel Mare şi Ioan Proorocul. Mai mult de o sută din Scrierile duhovniceşti ale celor doi Sfinţi sunt adresate Avei Dorotei.

Acesta s-a născut pe la începutul secolului VI şi a vieţuit 15 ani în mănăstirea întemeiată de Serid. în anul 535, după trecerea la Domnul a cuvioşilor Părinţi Ioan şi Serid, Ava Dorotei s-a retras de acolo, deoarece . atunci, Sfântul Varsanufie s-a închis cu totul în chilia lui şi nu a mai răs- » , puns nici la scrisori. Ava Dorotei a întemeiat o mănăstire situată nu departe de mănăstirea Părintelui Serid.

Despre Ava Dorotei ştim că, înainte de intrarea în monahism, s-a ‘ bucurat de o învăţătură aleasă, şi chiar de cunoştinţe medicale. Intrat în mănăstire, a îndeplinit cu smerenie şi râvnă duhovnicească toate ascultările -= primite.i1* - A trecut către Domnul între anii 550 şi 580.- De la Ava Dorotei ne-au rămas învăţăturile aflate astăzi în volumul •al IX-lea din Filocalia românească.

Pentru rugăciunile Cuviosului Dorotei, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Sfântul Isaac Şirul (sec.VI) era sirian, iar patria lui a fost Ninive. Părinţii lui nu ne sunt cunoscuţi. Despărţindu-se de lume din fragedă tinereţe şi intrând în mănăstire, a îmbrăţişat chipul şi viaţa singuratică. După un timp, primind blagoslovenie pentru o viaţă mai retrasă, s-a sălăşluit într-o chilie din pustie. Dobândind acolo curăţia minţii şi virtuţile duhovniceşti, a fost chemat prin descoperire dumnezeiască la cârmuirea Bisericii din Ninive. A primit hirotonia de Episcop al Ninivei, dar văzând neorân- duielile din cetate nu a stat mult acolo.

Toată viaţa Sfântului Isaac s-a mişcat din patria sa la mănăstire, de la


mănăstire la pustie, din pustie la Ninive, şi de aici, iarăşi în pustie.în volumul X al Filocaliei româneşti se află 36 de Cuvinte despre nevoinţă şi

patru Epistole ale acestui Sfânt.Pentru rugăciunile Sfântului Isaac Şirul, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui

Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Sfântul Ioan Scărarul (c.579-649) a intrat în mănăstirea din muntele Sinai la vârsta de 16 ani. Până la acea vârstă dobândise o pregătire solidă în toate ştiinţele acelei vremi, fapt care ar indica provenienţa sa dintr-o familie înstărită.

Aleasa lui pregătire în ştiinţele vremii i-a adus numele de Ioan Scolasticul; iar vieţuirea în muntele Sinai, numele de Ioan Sinaitul. Acum însă este cunoscut sub numele de Ioan Scărarul, datorită cărţii Scara, pe care a scris-o la sfârşitul vieţii sale.

în mănăstire l-a avut ca povăţuitor pe Cuviosul Martirie, vreme de 19 ani. După moartea acestuia, Sfântul Ioan s-a retras într-un loc izolat, numit Thola, la 5 mile de mănăstire, unde a vieţuit în liniştire vreme de 40 de ani.

Spre sfârşitul vieţii a fost rugat de monahi să primească a fi egumen al Mănăstirii Sinai. în timpul cât conducea pe monahi pe calea desăvârşirii, a alcătuit scrierea Scara, la rugămintea egumenului Ioan al Mănăstirii Rait, aflată la 60 de mile de Mănăstirea Sinai. Scara.dumnezeiescului urcuş este alcătuită din 30 de Cuvinte şi se află în volumul al IX-lea din Filocalia românească.

Pomenirea sa se face la 30 martie.Pentru rugăciunile Sfântului Ioan Scărarul, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui

Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662) s-a născut în Constantino- pol într-o familie nobilă şi a avut parte de o educaţie aleasă. Pe la anul 610 împăratul Eraclie l-a chemat la curte, încredinţându-i slujba de prim secretar. Dar după trei ani a părăsit postul şi a intrat în mănăstirea Chrysopolis de pe ţărmul opus al Constantinopolului.

Pe la începutul anului 632 se găsea în Africa, împrietenit cu monahul Sofronie, viitorul patriarh al Ierusalimului. Acesta începuse lupta împotriva noii erezii monotelite ce-şi făcea apariţia la orizont.

Patriarhul Serghie din Constantinopol împreună cu împăratul Eraclie au încercat să se împace cu ereticii monofiziţi pe baza unui compromis care, lăsând pe al doilea plan problema celor două firi în Hristos, obliga cele două grupări - ortodoxă şi monofizită - să admită o singură lucrare în El. La 633 s-a încheiat pactul formal în acest sens între ortodocşi şi monofiziţi.

Monahul Sofronie a fost cel dintâi care a sesizat pericolul acestui compromis. Ajuns apoi Patriarh al Ierusalimului, a publicat o Epistolă Sinodală (634), în care face distincţie clară între cele două lucrări în Hristos. în următorii patru ani a domnit o relativă linişte. Frământările au început cu putere abia în 638


când împăratul monotelit Eraclie a publicat aşa-numita Ecthesis, prin care a poruncit ca toţi să mărturisească o singură voinţă în Hristos.- • în lupta pe care aderenţii dreptei credinţe o pornesc acum împotriva acestui decret împărătesc se angajează cu toată puterea şi Sfântul Maxim. Iar întrucât Patriarhul Sofronie trece către Domnul tocmai în anul când apare Ecthesis, Sfântul Maxim devine conducătorul acestei lupte. între 642-645 el dezvoltă în Africa o activitate intensă pentru întărirea episcopilor de acolo împotriva ereziei.

în iulie 645 poartă în Cartagina o mare dispută cu Pyrrhus, fostul patriarh monotelit al Constantinopolului, în prezenţa a numeroşi episcopi. Ia parte la mai multe Sinoade în Africa, convocate la îndemnul lui pentru osândirea monotelismului. La sfârşitul anului 646 se află în Roma, unde rămâne până la 649, determinându-1 pe arhiepiscopul Martin să convoace Sinodul din Lateran, prin care de asemenea, se condamnă monotelismul.

în anul 648 împăratul Constantin II (641-668) dăduse un nou decret, prin care oprea sub grea pedeapsă de-a se mai discuta dacă în Hristos este una sau sunt două lucrări şi voinţe.

în anul 653, Sfântul Maxim a fost arestat şi adus la Constantinopol, unde, fiind condamnat, la 655 a fost exilat la Bizija, în Tracia. O nouă audiere în acelaşi an la Bizija are ca urmare trimiterea lui în Perberis. în anul- 662, Sfântul Maxim a fost adus la Constantinopol pentru încă o audiere. Aici, în faţa mulţimii, i s-a tăiat limba din rădăcină şi mâna dreaptă, ca să nu mai poată comunica adevărul nici cu graiul nici în scris. Astfel, se ade- 1 veri din nou că fiecare părticică din dogmele Bisericii s-a impus prin sângele celor ce au fost gata să-şi dea viaţa pentru mărturisirea ei, fiind o chestiune de viaţă, nu o simplă speculaţie teoretică.

Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost trimis apoi în exil în ţara Lăzilor, pe coasta răsăriteană a Mării Negre, unde, rămas simplu monah până la sfârşitul vieţii, a trecut în acelaşi an, în ziua de 13 august, la Domnul, în urma chinurilor suferite, la vârsta venerabilă de 82 de ani. Pomenirea sa se face în fiecare an la 13 august.

Pentru rugăciunile Sfântului Maxim Mărturisitorul, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, întăreşte-ne şi pe noi pentru mărturisirea dreptei credinţe şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sfântul Anastasie, egumenul Muntelui Sinai (sec.VI-VII). în ce chip de evlavie a fost crescut, din tinereţe, de Dumnezeu purtătorul Părintele nostru Anastasie ne încredinţăm din cuvintele lui, pe care, ca pentru sine, le-a grăit aşa: „Cei ce au văzut pe Hristos în trup, prooroc îl socoteau că este, iar noi, deşi nu L-am văzut pe El cu ochii cei trupeşti, însă din inimi tinere, copii şi prunci fiind noi, L-am cunoscut îndată pe El, că este Dumnezeu şi stăpân atotputernic şi făcător al veacurilor şi ne-am învăţat a-L mărturisi, ca lumină a slavei Tatălui. Iar sfânta Lui Evanghelie cu atât de mare credinţă o ascultăm, ca şi cum pe Hristos însuşi L-am


auzi vorbind cu noi. Iar pe mărgăritarul cel fără prihană al Preacuratului Său Trup primindu-L, credem că pe Hristos însuşi îl primim. Iar, când vedem pe icoană numai chipul Lui cel dumnezeiesc, îl cinstim ca pe însuşi Acela ce, din cer, spre noi priveşte şi I ne închinăm şi către Dânsul cădem”.

Cu aceste scurte cuvinte, Cuviosul Anastasie a arătat, în ce fel, din tinereţea sa, a învăţat să cunoască pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, să creadă în el, să se teamă, cu frică curată, să-L iubească din toată inima şi să-L cinstească în Sfintele Icoane, cu închinăciunea cuvenită lui Dumnezeu. Iar, după ce a ajuns la vârsta cea desăvârşită, a lăsat lumea şi cele din lume, şi, luând crucea, după porunca Evangheliei, a urmat cu râvnă lui Hristos şi, intrând într-o mănăstire, s-a făcut monah. Deci, dorind să se povăţuiască la cele mai mari nevoinţe şi bărbaţilor celor desăvârşiţi să le urmeze, în fapta bună, s-a dus la Ierusalim şi, închinându-se cinstitelor şi Sfintelor locuri, a mers la Muntele Sinai. Şi, aflând acolo mulţi bărbaţi sfinţi, sporiţi în faptele bune cele monahiceşti, a rămas la ei, supunându-se lor şi slujindu-le cu râvnă. Egumenia muntelui Sinai o ţinea, în acea vreme, Cuviosul Părintele nostru Ioan Scărarul.

Şi a luat de la Dumnezeu, pentru smerita lui cugetare, darul cunoştinţei celei duhovniceşti şi al înţelepciunii celei mari, şi a alcătuit cuvinte mult folositoare de suflet şi a scris vieţile, unor Sfinţi Părinţi, apoi, şi de darul preoţiei s-a învrednicit. Asemenea, după Sfântul Ioan Scărarul şi dupăGheorghe, fratele acestuia, Anastasie, a fost egumen al muntelui Sinai. Şi se nevoia împotriva ereticilor, scriind multe împotriva lor: că certându-se cu ei, îi mustra, îi biruia, şi-i ruşina. Şi se începuse în Alexandria, pe vremea împărăţiei lui Zenon, acea erezie împotriva Sinodului al patrulea a toată lumea, al Sfinţilor Părinţi de la Calcedon. Şi, pe când acea erezie începea, era în Alexandria un patriarh mincinos, Petru ereticul care se numea Mogoş. La această erezie, s-a unit şi Sever, care se numea „fără de cap”, din pricina ereziei, şi care a răpit scaunul patriarhal al Antiohiei. Deci, pe aceşti eretici, Cuviosul Anastasie, în zilele sale, biruindu-i cu dumnezeieş- tile cărţi, se lupta cu ei, nu numai în muntele Sinai, ci şi în toată Siria, în Arabia şi în Egipt, pe de o parte, prin scrierile sale, iar pe de altă parte, străbătând el însuşi pretutindeni şi dezrădăcinând această erezie, alungând-o şi întărind dreapta credinţă în Biserica lui Hristos. Şi aşa, plăcând lui Dumnezeu mai mult decât alţi Părinţi, la adânci bătrâneţi, s-a dus către Domnul. Iar sfârşitul său a fost pe vremea împărăţiei lui Eraclie (610-641).

Pomenirea sa se face la 20 aprilie.Pentru rugăciunile Cuviosului Anastasie, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui

Dumnezeu, întăreşte-ne pentru păstrarea şi mărturisirea dreptei credinţe şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sfântul Isihie Sinaitul (sec.VII) a fost monah în Mănăstirea Rugului de pe muntele Sinai. în volumul al IV-lea al Filocaliei româneşti se află un Cuvânt de folos sufletului şi mântuitor despre trezvie şi virtute.


Pentru rugăciunile Cuviosului Isihie Sinaitul, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pre noi. Amin.

Sfântul Ioan Damaschin (?-749), vestitul dogmatist al Bisericii Ortodoxe, îşi are acest nume de la oraşul Damasc, în care s-a născut pe la începutul celei de-a doua jumătăţi a veacului al Vll-lea, dintr-o familie nobilă şi bogată, în care se moştenise din tată în fiu o înaltă dregătorie a statului Sarazinilor. Tatăl său, Serghie, era sfetnic al califilor din acest oraş, ştiind să folosească influenţa sa de la curtea califilor în favoarea creştinilor. El a dat fiului său o educaţie aleasă, angajând ca dascăl al acestuia şi al fiului său adoptiv, Cosma (devenit apoi episcop de Maiuma), pe un călugăr cu numele Cosma, răscumpărat din robia sarazină.

După moartea tatălui său ocupă şi Ioan acelaşi post până la 718, când califul Omar BL, pornind o persecuţie împotriva creştinilor, îl sili şi pe el să părăsească postul, după ce a refuzat să se facă mahomedan.

împărţindu-şi averea săracilor, Ioan s-a retras în Mănăstirea Sfântului Sava de lângă Ierusalim. Cultura şi originea sa aleasă l-au ajutat să devină

18

DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI

sfetnic al Patriarhului Ioan al V-lea al Ierusalimului, care apoi l-a hirotonit preot, dându-i ascultare să predice în biserica Sfintei învieri din Ierusalim.

Când împăratul Leon Isaurul publică la 726 edictul său împotriva icoanelor, Patriarhul Ioan al V-lea al Ierusalimului îl roagă pe Cuviosul Ioan Damaschin să ia apărarea sfintelor icoane. Sfântul Ioan ia condeiul şi scrie unul după altul cele trei Tratate contra celor care atacă sfintele icoane. Dar nu se mulţumeşte numai cu scrisul ci luptă şi prin cuvânt şi ia parte la Sinodul antiiconoclast al episcopilor orientali, în care are un rol principal.

Pe lângă cele trei Tratate, Sfântul Ioan Damaschin a mai scris trilogia intitulată Izvorul cunoştinţei. Partea întâi a acestei scrieri se numeşte Capitole filosofice; partea a doua tratează Despre erezii, prezentând în 103 capitole o istorie a ereziilor până în vremea aceea; iar partea a treia cuprinde sub titlul Expunerea exactă a credinţei ortodoxe, Dogmatica Bisericii Ortodoxe. Această Dogmatică este autoritatea necontestată pe care se vor întemeia în toate timpurile teologii ortodocşi. Ea conţine învăţătura Sfinţilor Părinţi concentrată şi sistematizată.

De la Sfântul Ioan Damaschin mai avem câteva scrieri cu conţinut dogmatic şi ascetic. Una din scrierile sale ascetice se află în volumul al IV-lea al Filocaliei româneşti.

Sfântul Ioan Damaschin şi-a închinat toată viaţa apărării credinţei ortodoxe şi strădaniilor de desăvârşire. El a trecut către Domnul la anul 749 în Mănăstirea Sfântului Sava.

Pomenirea sa se face la 4 decembrie.Pentru rugăciunile Sfântului Ioan Damaschin, Doamne Iisuse Hris- toase

Dumnezeul nostru, întăreşte-ne pe calea dreptei credinţe şi a vieţii curate şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sfântul Simeon Noul Teolog (949-1022) s-a născut la Galata, în Pa- flagonia. încă din copilărie, a venit la Constantinopol, la un unchi, slujbaş la curtea împărătească, lângă care a dobândit învăţătură.

în anul 963, la vârsta de 14 ani, a intrat sub ascultarea Cuviosului Simeon Evlaviosul. în 977, după rânduirea situaţiei familiale, a plecat la Mănăstirea Studion. Egumenul Petru l-a încredinţat Cuviosului Simeon Evlaviosul. După un an, Părintele său duhovnicesc l-a condus în Mănăstirea Sfântului Mamas, unde l-a recomandat egumenului de acolo, Părintele Antonie.

In anul 980, Sfântul Simeon a fost hirotonit preot, iar după trecerea către Domnul a Părintelui Antonie, a fost rânduit în fruntea mănăstirii.


Acum începe o perioadă de viaţă duhovnicească intensă, închinată rugăciunii şi desăvârşirii lăuntrice, dar şi o activitate accentuată de ordin administrativ.; în anul 1005, dornic de o viaţă închinată şi mai intens preocupărilor duhovniceşti netulburate, cu învoirea patriarhului Serghie, se retrage de la egumenat. Paralel cu aceasta, el intensifică cinstirea Părintelui său duhovnicesc, începută de la 987, după trecerea sa către Domnul. îi compune diferite imnuri şi îi închină o zi de sărbătoare în fiecare an. Pentru aceasta cinstire, un mitropolit invidios l-a pârât la patriarh. Adus în faţa Sinodului, Sfântul Simeon a fost condamnat la exil, în 1009.

Debarcat la Chrysopolis, Sfântul Simeon s-a retras într-un loc numit Palukiton, unde se înalţă un locaş de rugăciune închinat Sfintei Marina. Reabilitat mai târziu de patriarh, Sfântul Simeon rămâne totuşi aici, unde se formase un mic grup de monahi în jurul său. El a trecut către Domnul în această mică mănăstire la 12 martie 1022.

Sfântul Simeon Noul Teolog a scris Cateheze, Cuvântări teologice, Capete şi imnuri. O parte din scrierile sale se află în volumul al Vl-lea din Filocalia românească.

Pentru rugăciunile Sfântului Simeon Noul Teolog, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Sfântul Simeon Metafrastul (sec.X). Simeon Logofătul şi Magistrul, supranumit şi Metafrastul, a fost un înalt demnitar la curtea împărătească din Constantinopol şi un vestit aghiograf sau alcătuitor de Vieţi de sfinţi. El şi-a desfăşurat activitatea pe la mijlocul şi în a doua jumătate a secolului X.

S-a născut într-o familie bogată şi nobilă din Constantinopol, a strălucit în toate ştiinţele vremii şi a condus afacerile Imperiului bizantin într-o epocă de mare înflorire. Spre sfârşitul vieţii a intrat în monahism, ceea ce nu era un lucru neobişnuit într-o epocă în care unii împăraţi sau împărătese făceau aceasta.

Ca monah, a dus o viaţă de nevoinţe duhovniceşti şi a dovedit o mare smerenie şi pocăinţă. Avea totdeauna lacrimi pe obraz, plângând neîncetat în vreme ce cugeta şi scria. Pomenirea lui se face la 8 noiembrie.

Pentru rugăciunile Sfântului Simeon Metafrastul, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne şi pe noi să mergem pe calea dreptei credinţe, a pocăinţei şi smereniei şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Cuviosul Nichita Stithatul (c.1005-?) a fost ucenic al Sfântului Simeon Noul Teolog. Â intrat în Mănăstirea Stadion la vârsta de 14 ani.

Când Sfântul Simeon compunea Imnele dragostei dumnezeieşti, le dădea lui Nichita ca să le copieze. Sfântul Simeon i-a dat şi sarcina să-i editeze scrierile. Nichita a neglijat această sarcină, până ce i-a fost amintită de Sfântul Simeon însuşi, într-o viziune, la 13 ani după trecerea lui la Domnul, deci la 1035. Imediat după aceasta, Cuviosul Nichita a purces la editarea scrierilor Sfântului Simeon şi apoi la scrierea Vieţii acestuia.


Unele din scrierile Cuviosului Nichita au caracter polemic, altele aghiografic, altele teologic, cu accentuată notă duhovnicească, altele au cuprins liturgic. La acestea mai trebuie adăugate scrisorile sale.

Scrierile polemice conţin cele trei tratate contra latinilor: Dialogul, Antidialogul şi Sinteza despre Filioque,

precum şi Cuvântările împotriva armenilor şi

Tratatul împotriva iudeilor.Câteva scrieri teologice se află în volumul al Vl-lea al Filocaliei româneşti.La adânci bătrâneţe, Cuviosul Nichita Stithatul a scris o Mărturisire de

credinţă.Pentru rugăciunile Cuviosului Nichita Stithatul, Doamne Iisuse Hris- toase,

Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Cuviosul Petru Damaschin (sec.XI). Ceea ce ştim sigur despre acest cuvios este că se numea Petru Damaschin şi că era monah, foarte probabil isihast. Este posibil ca acesta să fi fost Sfântul Ierarh Mucenic Petru, Episcopul Damascului (c.775), pomenit în Sinaxar la 9 februarie.

Luând în considerare alte documente, se poate ca scrierea aflată în volumul V al Filocaliei să fi fost scrisă în anul 6665 de la facerea lumii (adică 1165 după Hristos), sau 6605 (adică 1096).

Pentru rugăciunile Cuviosului Petru Damaschin, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Sfântul Grigorie Sinaitul (1255-1346) s-a născut lângă Clazomene, pe ţărmul occidental al Asiei Mici. Cândva, după 1282, a fost luat prizonier de turci şi dus la Laodiceea, pe coasta Siriei. Răscumpărat de creştinii de acolo, a venit în Cipru, unde a intrat în monahism ca rasofor.

După scurtă vreme a plecat la Mănăstirea Sfintei Ecaterina din Muntele Sinai şi acolo a fost tuns în monahism. De la Sinai, a trecut prin Ierusalim şi a ajuns în Creta. Aici, un bătrân monah, cu numele Arsenie l-a ajutat şă deprindă păzirea minţii în trezvie şi rugăciunea curată.

Din Creta, Sfântul Grigorie a mers la Sfântul Munte Athos. Aici, după multe căutări, a aflat într-un schit, trei călugări cunoscători ai rugăciunii lăuntrice.

Retras pe la 1326-1327 la Tesalonic, din cauza incursiunilor turceşti, Sfântul Grigorie a mers apoi la Paroria, în munţii de la graniţa dintre Imperiul Bizantin şi Bulgaria. în acest munte sălbatic şi retras, Sfântul Grigo- ne a adunat mulţi monahi în jurul său, şi a zidit două mănăstiri. Acestea au fost locuri de laudă neîncetată a lui Dumnezeu.

Mişcarea isihastă de la.Paroria a avut o influenţă importantă şi asupra mănăstirilor româneşti. Se cunoaşte corespondenţa ce a existat între patriarhul Eutimie al Bulgariei, ucenic al Sfântului Grigorie, şi Sfântul Nico- dim de la


Tismana. Mitropolitul Tit Simedrea a adus temeiuri pentru faptul că românii au adus la Tismana practica rugăciunii neîncetate, direct de la Sfântul Grigorie Sinaitul. Era, de altfel, o năzuinţă a Sfântului Grigorie de a duce învăţătura rugăciunii curate oriunde se aflau creştini dreptcredin- cioşi. Se mai ştie că Sfântul Grigorie purta corespondenţă şi cu voievodul Nicolae Alexandru al Ţării Româneşti.

Sfântul Grigorie Sinaitul a trecut către Domnul în anul 1346, cu un an înainte ca Sfântul Grigorie Palama să ajungă arhiepiscop al Tesalonicului.

Ucenicii Sfântului Grigorie Sinaitul apar ca susţinători ai Sfântului Grigorie Palama în timpul controverselor acestuia cu adversarii isihasmului.

O parte dintre scrierile Sfântului Grigorie Sinaitul se află în volumul al Vll-lea din Filocalia românească.

Pentru rugăciunile Sfântului Grigorie Sinaitul, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Sfântul Ierarh Teolipt al Filadelfiei (1250-1325) s-a născut la Niceea şi a fost una dintre cele mai influente personalităţi ale Bizanţului la sfârşitul secolului al XHI-lea şi începutul secolului al XlV-lea.

Când împăratul Mihail VIII Paleologul a primit unirea cu papistaşii, la 1274, Sfântul Teolipt a organizat rezistenţa ortodoxă în toată Bitinia.

. De aceea a fost arestat şi trimis într-o insulă pustie din Marea Egee, împreună cu mai mulţi monahi din Athos, care se opuneau unirii cu Roma. Printre aceştia se afla şi Sfântul Nichifor de la care a învăţat vieţuirea ascetică şi rugăciunea neîncetată. Mai târziu, Sfântul Teolipt va deveni unul din dascălii Sfântului Grigorie Palama.

După o vreme oarecare, împăratul l-a eliberat pe Sfântul Teolipt, dar apoi iarăşi l-a aruncat în închisoare, întrucât acesta, dedicându-se vieţii pustniceşti în apropiere de oraşul său, Niceea, continua să se opună unirii cu Roma.

După ce papa Martin IV a denunţat la 1 martie 1281 unirea de la Lyon, Sfântul Teolipt a fost eliberat. După o scurtă vreme petrecută la Athos, în jurul anului 1284 a fost ales Mitropolit al Filadelfiei. Aceasta s-a întâmplat după moartea lui Mihail VIII Paleologul şi după ce Sinodul din Vlaheme (1283), prezidat de Patriarhul Iosif, a condamnat pe aderenţii unirii cu Roma.

Ceea ce este reprezentativ pentru gândirea Mitropolitului din Fila- delfia este atenţia deosebită acordată Sfintelor Taine şi simţul lui pentru responsabilitatea creştinilor pentru Biserică. El dezvoltă învăţătura că Biserica este Trupul lui Hristos şi numai în ea se dobândeşte mântuirea.

Activitatea care l-a impus în mod deosebit pe Sfântul Teolipt a fost aceea de sfătuitor duhovnicesc al cercurilor societăţii înalte din Constantinopol, şi al celor două mănăstiri, una de monahi şi una de monahii, din acel oraş.

Sfântul Teolipt a fost unul dintre primii îndrumători ai tânărului Grigorie Palama în viaţa duhovnicească. Sfântul Grigorie spune despre îndrumătorul său că


era unul dintre bărbaţii plini de Duhul Sfânt.Pentru ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,

întăreşte-ne şi pe noi pentru mărturisirea ortodoxă şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sfântul Ierarh Grigorie Palama (1296-1359) s-a născut în Constantinopol, din părinţi de neam ales şi de o remarcabilă evlavie. La vârsta de 7 ani el a rămas orfan de tată, împreună cu alţi patru fraţi (doi băieţi şi două fete). A primit o educaţie aleasă în palatul împărătesc, fiind ajutat şi el şi fraţii săi de împăratul Andronic II Paleologul.

încă de la vârsta adolescenţei, cunoscând vieţuirea monahală, a început să ducă o viaţă de asceză, postind, priveghind mult şi rugându-se.

A învăţat gramatica şi retorica, şi a făcut aşa de frumoase progrese în fizică, logică şi toate disciplinele aristotelice, încât marele savant al vremii Teodor Metochites, discutând în faţa împăratului cu Sfântul Grigorie, a exclamat către împărat: „însuşi Aristotel de l-ar auzi, l-ar lăuda, cred, nu puţin”.

Cel mai bun învăţător i-a fost Cuviosul Teolipt, ajuns, după o vieţuire la Athos, mitropolit al Filadelfiei, dar vieţuind mai mult la Constantinopol. De la acesta a dobândit disciplina trezviei şi a rugăciunii minţii.

Trecând de vârsta adolescenţei, mai întâi îi înduplecă pe cei ai casei - mamă, surori, unele rudenii şi unii servitori - să intre în mănăstirile din Constantinopol, şi apoi pleacă cu cei doi fraţi ai săi spre muntele Athos. Aici deveni ucenic al bătrânului monah Nicodim, care trăia pe lângă mănăstirea Vatoped. Acesta îl şi tunse pe Grigorie curând în monahism. După trei ani, Cuviosul Nicodim a trecut la Domnul, iar tânărul Grigorie a intrat în Lavra Sfântului Atanasie, continuând viaţa de ascet. După alţi trei ani (prin 1324), se aşeză într-un loc retras numit Glosia şi intră într-un grup de isihaşti îndrumaţi de un monah Grigorie, din Constantinopol.

Desele incursiuni ale turcilor, i-au determinat să plece după doi ani la Tesalonic. Aici a fost hirotonit preot; apoi, întregul grup de isihaşti s-a ietras într-un schit de pe muntele de lângă Vena. După cinci ani, s-a întors la Athos şi a început să ţină predici şi să scrie.

în 1334, au sosit în Constantinopol nişte dominicani ca să discute cu ortodocşii chestiunea „unirii Bisericilor”. Un tânăr eretic pe nume Varlaam a scris câteva tratate în care încerca să împace cele două poziţii (ortodoxă şi romano-catolică) privitoare la purcederea Duhului Sfânt.

Prietenii Sfântului Grigorie Palama au scris acestuia cu privire la teza lui Varlaam, rugându-1 să-i lămurească în privinţa ei. Sfântul Grigorie a Scris atunci două tratate despre purcederea Sfântului Duh, în care respingea relativismul lui Varlaam. Sfântul Grigorie Palama a adus dovezi clare din Sfânta Scriptură şi din Scrierile Sfinţilor Părinţi pentru învăţătura ortodoxă: Sfântul Duh purcede din Tatăl, şi nu din Fiul (cum susţineau romano-catolicii).

Aceste scrieri l-au iritat pe Varlaam şi l-au făcut să pornească atacul împotriva isihaştilor, de care ştia că sunt prieteni ai Sfântului Grigorie.


Varlaam a scris prin 1337 trei tratate contra isihaştilor. Sfântul Grigorie Palama a răspuns, prin 1338, atacurilor din ele fără să numească pe autorul lor, cu trei tratate corespunzătoare.

Când a văzut răspunsurile Sfântului Grigorie, Varlaam cuprins de teama a retuşat câte ceva dintre scrierile lui şi apoi, în noua formă, a scris încă trei tratate contra isihaştilor.

Sfântul Grigorie a răspuns acestora cu alte trei tratate.'< îndărătnicindu-se în erezie, Varlaam a mai scris încă trei tratate şi a intervenit la Sinod pentru condamnarea isihaştilor.]*k Sfântul Grigorie, prevăzând că lucrurile vor ajunge în cele din urmă -în faţa Sinodului, a pregătit împreună cu Isidor din Tesalonic, Tomul Aghi- oritic, intenţionând să se prezinte cu el în faţa Sinodului. El e semnat de conducătorii monahismului athonit şi aprobat de episcopul de Ierissos, Iacob, în martie 1341. Venind cu el în Tesalonic, Sfântul Grigorie a adunat pe monahii de aici, care au subscris un tom asemănător. Sfântul Grigorie a ■ răspuns cu încă trei tratate, contra ultimelor trei tratate ale lui Varlaam. i ‘ La Constantinopol, mulţi erau deja câştigaţi de partea ereticului Varlaam. De aceea, Sfântul Grigorie începu să lămurească zile şi nopţi pe arhierei, până ce-i convinse de adevărul celor susţinute de el contra ereziilor lui Varlaam.

La 11 iunie 1341 s-a întrunit un Sinod, pentru a decide în această •chestiune. Sinodul a dat dreptate isihaştilor şi Sfântului Grigorie. Varlaam, 'ca să evite condamnarea, şi-a cerut iertare; apoi a plecat în Occident.Ms» Mai târziu, Achindin - susţinător al lui Varlaam - sprijinit puternic de patriarhul Caleca, reuşeşte să obţină aruncarea în temniţă a Sfântului

Grigorie Palama. împr mă cu şase episcopi, Sfântul Grigorie a stat în temniţă din 1343 până ni 1347.

La 2 februarie 1347 împărăteasa Ana de Savoia a convocat pe ierarhi la un Sinod. Acest Sinod l-a depus pe Caleca din patriarhat, l-a condamnat pe Achindin şi a reconfirmat învăţătura Sfântului Grigorie Palama. Atunci. Ioan Cantacuzino l-a eliberat pe Sfântul Grigorie şi pe cei şase episcopi. Aderentul Sfântului Grigorie, Isidor, este ales patriarh, şi după câteva zile îl hirotoneşte pe Sfântul Grigorie Palama Arhiepiscop al Tesalonicului.

Sfântul Grigorie a apărat dreapta credinţă, participând şi la Sinodul din 1351.în 1353, corabia în care se afla Sfântul Grigorie a fost capturată de turci.

După un an de detenţie a fost eliberat şi s-a întors la Constantinopol. Aici a mai scris două tratate împotriva doctrinei romano-catolice. Sfântul Grigorie Palama a fost una din cele mai hulite figuri răsăritene din partea istoricilor romano-catolici.

Sfântul Grigorie a fost canonizat la Sinodul din 3 august 1368, condus de patriarhul Filotei. Biserica Ortodoxă îl cinsteşte ca pe unul din cei mai mari apărători ai Ortodoxiei. Sfintele sale Moaşte se află la Tesalonic, iar pomenirea sa se face în fiecare an la 14 noiembrie.

Pentru rugăciunile Sfântului Ierarh Grigorie Palama, Doamne Iisuse


Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, întăreşte-ne pentru păstrarea şi mărturisirea dreptei credinţe şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sfântul Paisie de la Neamţ (1722-1794) s-a născut în Rusia, în Cetatea Poltava, la 21 decembrie 1722, din părinţi binecredincioşi. Tatăl lui se numea Ioan Velicicovschi, protoiereu al Poltavei, iar mama sa Irina. Tatăl său era foarte milostiv, încât împărţea fără cruţare averea sa la săraci.

La botez a primit numele Petru. Apoi, la al patrulea an după naşterea lui, tatăl lui a trecut către Domnul. Maica sa l-a dat la învăţătura cărţii. Cu ajutorul lui Dumnezeu, a deprins repede citirea. Mai ales citea cu luare aminte Sfânta Scriptură, Vieţile Sfinţilor, scrierile Sfântului Efrem Sinii, ale Sfântului Dorotei, ale Sfântului Ioan Gură de Aur. Citind vieţile Cu- vioşilor Părinţi, care în chip monahicesc au strălucit, a început a creşte în sufletul lui râvna pentru primirea sfântului, monahicescului şi îngerescului chip. Era un copil blând şi neîndrăzneţ, nu numai către străini, ci şi către ai săi. Iar tăcerea, întru atât o iubea, încât însăşi maica lui foarte rar îl auzea vorbind.

La vârsta de 13 ani, cu blagoslovenia Mitropolitului Kievului, a fost trimis la învăţătură la Kiev. Aici se îndeletnicea şi mai mult cu citirea Sfintelor cărţi. Şi mergea des la Mănăstirea Bratska, la ieromonahul Pahomie, care era om cuvios şi iscusit întru viaţa călugărească.a în al patrulea an de învăţătură la Kiev, darul călugăriei biruind pe celf «il învăţăturii de carte, a voit să intre în monahism într-un schit al Lavreif Pecerska. Dar egumenul l-a sfătuit să afle un loc mai îndepărtat şi neştiut,K ba să nu fie găsit de mama sa.w • : în acea vreme, începând războiul între ruşi şi turci, şi multe supărări pătimind

Ţara Moldovei, Prea Sfinţitul Antonie, Mitropolitul ţării a mers la Mitropolitul Kievului, care l-a primit cu cinste. Aşa a rânduit Dumnezeu, ca’ tânărul Petru să-l vadă pe Prea Sfinţitul Antonie slujind dumnezeiasca Liturghie în limba română, pe care nu o mai auzise până atunci. Şi multă dragoste spre această limbă şi către poporul moldovenesc s-a aprins în ini- maiui. De aici a dobândit şi mai multă dorire pentru străinătate şi călugă- ne. Iar sârguinţa pentru învăţătura şcolii s-a micşorat atât de mult, încât, întiobat de dascălul său, i-a răspuns: „Trei sunt pricinile pentru care eu m-.im lăsat de învăţăturile cele mai’înalte. Cea dintâi este, pentru că eu am pus gând să mă lepăd de lume şi să mă fac călugăr, ca să-mi mântuiesc


sufletul, căci nu ştiu ziua şi ceasul sfârşitului meu, şi mă tem să nu fiu răpit tăi.'i veste şi negata, şi pentru că nu am învăţat toate ştiinţele filosofeşti, nun puţin, ori nicidecum nu voi fi întrebat, iară pentru că nu m-am pocăit, o1, cât voi

fi întrebat şi schingiuit! Aceasta este cea dintâi pricină a lăsării melc de învăţătură. Iară a doua este, că dascălii vremii de acum, nu predau ucenicilor învăţăturile cale insuflate de Duhul Sfânt, ale Sfinţilor Părinţi şi Dascăli ai Bisericii creştineşti, prin care ar putea ucenicii să înveţe şi învă- tiliuile cele din afară toate, şi filosofi prea iscusiţi să se facă, ajutorându-se ^de darul lui Dumnezeu cel pus întru dânsele şi să păzească şi viaţa cura- tă şi mintea neîntinată şi credinţa nestricată. Ci ei predau învăţături în ziua de astăzi de la Aristotel, de la Cicero, de la Platon şi de la alţi înţelepţi | păgâni; şi cu înţelegerile lor cele răzvrătite şi lui Dumnezeu neplăcute şi de V Bistrică neprimite învăţându-se, îşi mânjesc mintea lor. Şi întunecându-se ' cu întunericul cel pus întru dânsele de basmele cele elineşti se rătăcesc din ,* calea cea dreaptă; şi aşa numai cu părerea sunt creştini, dar cu gândirea şi l ' c u , v i a ţ a departe se află de credinţa cea dreaptă şi

I


creştinească. Pentru aceeaeu, fiindcă până acum nici un folos în sufletul meu dintru învăţăturile care

î ’ s n e - a i învăţat, nu am cunoscut, păgâneşti fiind şi pline de basme şi temân-du-mă ca să nu pătimesc şi eu precum aceia, pentru care s-au zis mai sus,

?/' âm părăsit şi voiesc încă de tot să mă părăsesc de acest fel de învăţături ►Lrnefolositoare şi de suflet pierzătoare. A treia pricină este că orişicare şcoală, piegăteşte pe om a trăi în lume, iară Sfinţii Părinţi şi Dascălii Bisericii

învaţă pe monahi a fugi de lume şi de cele ale lumii; deci eu voiesc să mă, "E fac monah adevărat”.

’îrt A ■T, In vacanţă, tânărul Petru a mers acasă. Aici nu şi-a pierdut timpul în

- plimbări şi jocuri, ci a stăruit în citirea Sfintelor Cărţi. Sosind vremea sămeargă la şcoală, luându-şi iertăciune şi blagoslovenie de la mama sa, a plecat la Kiev, de unde a trimis acasă o scrisoare, că a ajuns cu pace, cu ajutorul lui Dumnezeu. Dar a lăsat Kievul şi şcoala şi a mers la cetatea Cemigovului la duhovnicul său, Părintele ieroschimonah Pahomie, ca să-l întrebe unde ar putea să se învrednicească cinului călugăresc. Părintele duhovnic l-a sfătuit să meargă la Mănăstirea Liubeţka, la Părintele ieroschimonah Ioachim, care era foarte iscusit în cele duhovniceşti. Ajuns cu bine la acea mănăstire şi intrând în ascultare, fratele Petru a primit de la egumen cartea Sfântului Ioan Scărarul. Citind-o cu evlavie şi cu luare aminte, mult s-a folosit şi a început să scrie ceva dintr-însa. Dar neavând timp ziua, din pricina ascultărilor, scria noaptea, în condiţii grele, folosind o făclie care scotea fum. Şi aşa scria până se umplea chilia de fum, apoi deschidea fereastra până ce ieşea fumul, şi iarăşi se apuca de scris. în acest fel petrecea Cuviosul mai toată noaptea, iar ca să nu se strice la minte din cauza oboselii, dormea câte puţin.

După câtva timp, schimbându-se conducerea mănăstirii şi rânduiala stricându-se, Cuviosul a fost nevoit să plece. Şi întâlnind trei călugări care mergeau spre Moldova, au călătorit împreună. Ajungând într-un sat, au fost găzduiţi de dascălul bisericii, care era şi dascălul şcolii satului. Acesta i-a sfătuit să nu meargă în Moldova în acea vreme, ca să nu pătimească de la vrăjmaşii credinţei ortodoxe. Şi le-a povestit despre un dascăl tânăr care mărturisea credinţa ortodoxă, împotriva rătăcirii papistaşilor. Că spunea Crezul aşa cum se cuvine, adică: „Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, care din Tatăl purcede” şi nu voia să adauge rătăcirea papistaşilor: „care de la Tatăl şi de la Fiul purcede”. La acest dascăl binecredincios, au venit duşmanii dreptei credinţe şi au stat în biserică, aşteptând ca să spună Crezul. Iar el, umplându-se de Dumnezeiască râvnă, a început cu mare şi luminat glas a-1 citi. Şi a zis „Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, care din Tatăl purcede”. Auzind aceasta, un papistaş, răcnind ca o fiară sălbatică, a sărit asupra lui, şi luându-1 de păr l-a trântit jos şi îl călca cu picioarele fără de milă. După aceea, a poruncit să-l scoată afară din biserică şi să-l bată cu toiege. Atunci, a alergat cineva şi i-a vestit mamei dascălului. Iar ea a venit şi l-a îmbărbătat să rabde pentru mărturisirea dreptei credinţe, zicând: „O, fiul meu


preaiubit! Nu te teme de această muncă vremelnică, ce ucide numai trupul, iară pe suflet nu poate să-l ucidă, şi care pentru credinţa pravoslavnică (ortodoxă - n.n.) o rabzi. Ci rabdă ca un bun ostaş al lui Hristos şi pe singură moartea pentru Dânsul, ca să te învredniceşti a te încununa cu cununa mucenicească de la Dânsul întru împărăţia cerurilor”. Iar fericitul mărturisitor a răspuns: „O, preaiubită maica mea, nicidecum să nu te îndoieşti pentru mine, nici cumva să te îngrijeşti, pentru că eu cu ajutorul lui Dumnezeu, nu numai bătaia asta, ci şi nenumărate morţi prea cumplite, sunt gata a le pătimi pentru pravoslavnica credinţă, căci precum Dumnezeu Cel ce întru Sfânta Treime este slăvit şi închinat, este Unul, şi afară de Dânsul, alt Dumnezeu nu este, aşa şi Sfânta credinţă pravoslavnică a Sfintei Biserici a Răsăritului, una este, şi afară de dânsa alta nu este. Deci cum nu mă voi sârgui ca să rabd şi pe însăşi moartea cea mai cumplită pentru dânsa?” Acestea auzindu-le maica sa, foarte mult s-a bucurat. Şi ridicând mâinile la cer, a mulţumit lui Hristos Dumnezeu, că a învrednicit-o a naşte pe un pătimitor ca acesta. Iar tiranul mai mult s-a mâniat şi a poruncit ostaşilor să-l bată pe el mai aspru. Deci mărturisitorul lui Hristos, pe acea cumplită bătaie cu bucurie răbdân- d-o şi pe pravoslavnica credinţă mărturisind-o, şi-a dat sfântul său suflet în -mâinile lui Dumnezeu.

Pe acestea auzindu-le Cuviosul şi acei monahi, au hotărât să meargă în Ucraina, la mănăstirile ortodoxe de acolo. Ajungând la Mănăstirea Med- vedovski şi intrând în ascultare, Cuviosul a fost făcut rasofor. Avea atunci 19 ani. Vreme de 7 luni a vieţuit Cuviosul în această mănăstire, cu sârgu- inţă, cu bună rânduială, în toate ascultările rânduite de egumen. Apoi, apusenii au ridicat prigoană împotriva drepteredincioşilor din Ucraina. Un boier eretic a poruncit să se adune toţi călugării din acea mănăstire şi a început a-i îndemna să primească reaua credinţă a apusenilor. Văzând că părinţii nicidecum nu vor să plece, boierul acela eretic a închis biserica şi s-a dus cu mare mânie şi îngrozire. Iar Cuviosul a luat hotărârea ca niciodată, în nişte locuri ca acestea unde se ridică prigoană asupra pravoslav-nicei credinţe, nicidecum să vieţuiască. Şi aflându-se în nedumerire, s-a rugat lui Dumnezeu să-l povăţuiască.

Iar Dumnezeu a iconomisit în acest chip: doi părinţi din acea mănăstire s-au sfătuit să se ducă la Kiev; ca să vieţuiască în Lavra Pecerska; cu aceştia a mers şi Cuviosul.

Ajungând la Lavra Pecerska, au fost primiţi de Părintele Arhimandrit Timotei, iar Cuviosul a fost rânduit la Părintele Macarie ca să înveţe pictarea icoanelor. Aici a petrecut mai mult de un an, în toate ascultările cele date lui.

Tot aici a aflat că mama lui a primit chipul călugăresc în Mănăstirea Sfântului Pocrov, numindu-se Iuliana.

într-o zi, un Părinte l-a chemat în chilia sa şi i-a vestit că după puţină vreme va pleca din această mănăstire, ceea ce s-a şi întâmplat. împreună cu câţiva fraţi au pornit spre Ţara Muntenească şi au ajuns la Mănăstirea Motreanca, Unde au cunoscut un Părinte bătrân, iscusit întru Sfintele Scripturi şi întru înţelegeri


duhovniceşti, anume Mihail, de la care au luat povă- ţuire să meargă la Schitul Trăisteni, unde era egumen un ucenic al său, anume Demetrie.

Trecând pe la Schitul Dălhăuţi, au ajuns la Schitul Trăisteni, unde Pravila Bisericii se săvârşea după tipicul Sfântului Munte. Aici, cunoscând vieţuirea duhovnicească a multor Părinţi, Cuviosul se străduia să le urmeze. Tot aici l-a cunoscut pe Părintele schimonah Vasile de la Poiana Mărului, care a voit să-l ia cu dânsul pentru a fi hirotonit. Dar Cuviosul nu s-a învoit, socotindu-se nevrednic de treapta preoţiei.

După o vreme, a venit acolo Părintele schimonah Onufrie de la Schitul Câmu, ca să cerceteze pe părinţi şi pe fraţi. Aflând despre liniştea acelui loc, Cuviosul a voit să vieţuiască la Schitul Câmu, şi luând blagoslovenie, a plecat împreună cu Părintele Onufrie. Rânduiala schitului era după asemănarea unor schituri din Sfântul Munte. Pentru că numai duminicile şi sărbătorile se adunau fraţii la toată pravila, şi după Sfânta Liturghie li se punea masă de obşte, iar după masă se îndeletniceau cu sfaturi duhovniceşti. Apoi, după Vecernie, toţi ce şedeau în singurătate se duceau în chiliile lor şi luau aminte la rugăciune, la citirea cărţilor Sfinţilor Părinţi cu smerită cugetare şi frică de Dumnezeu, şi aveau puţină rucodelie (lucru de mână). Aşa petrecea şi Cuviosul şi mergea din când în când la Părintele Onufrie pustnicul ca să primească sfătuire.

Temându-se că va fi silit să urce la treapta preoţiei, a plecat însă în 1746 cu blagoslovenia Părinţilor la Sfântul Munte, împreună cu Părintele Trifon. La puţin timp după ce au ajuns la Mănăstirea Pantocrator, Părintele Trifon s-a îmbolnăvit şi a trecut către Domnul, iar Cuviosul a petrecut singur, negăsind un povăţuitor duhovnicesc. Şi plângea cu amar că s-a lipsit de darul cel mare al ascultării. Aici a răbdat Cuviosul mari ispite de la viclenii draci, nedumeriri, deznădăjduiţi, înfricoşate şi cumplite lupte ale gândului; dar, punându-şi nădejdea în Dumnezeu, pe toate le-a trecut. Şi a petrecut aşa trei ani şi jumătate.

în acea vreme, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a venit la Sfântul Munte Părintele schimonah Vasile de la Poiana Mărului. Acesta i-a arătat pericolul vieţuirii singuratice şi l-a sfătuit să ducă nevoinţa împreună cu câţiva fraţi. Apoi l-a îmbrăcat în Mantie, numindu-1 Paisie. Avea pe atunci 28 de ani.

La vreo trei luni după plecarea Părintelui Vasile, a venit din Valahia la Sfântul Munte un monah tânăr cu numele Visarion. Acesta, negăsind povăţuitor, a venit la Cuviosul Paisie şi l-a rugat să-i spună un cuvânt pentru mântuirea sufletului. Atunci Cuviosul a lăcrimat, şi tăcând puţin, i-a zis: „Frate, pentru întristăcios lucru mă sileşti a-ţi grăi, ca să înnoiesc durerea întru inima mea, pentru că şi eu cu multă întristăciune şi cu multă sârgu- inţă, aşişderea am căutat povăţuitoriu şi nu am aflat, şi multe scârbe am răbdat cu ajutorul lui Dumnezeu, şi acum încă le port pe acelea. Drept aceea mă întristez şi pentru tine, că te văz că de întristarea cea peste măsură eşti cuprins, şi mă tem, ca să nu cazi în deznădăjduire; ci îţi voi grăi puţin după puterea neputincioasei mele înţelegeri.

Mântuirea sufletului, de care mă întrebi, întru alt feliu mai cu lesnire a fi nu


se poate, fără numai prin povăţuitoriu adevărat şi duhovnicesc. Carele şi însuşi să fie nevoindu-se a face toate poruncile lui Dumnezeu, după cuvântul Domnului ce zice: că cel ce va face şi va învăţa, acela mare se va chema. Căci cum va puţea pre altul a povăţui la calea mântuirii pre care el însuşi nu a umblat? Că se cuvine el mai întâi însuşi împotriva tuturor patimilor sufleteşti şi trupeşti până la sânge a sta, şi cu ajutorul lui Hristos, pre poftă şi pre mânie a le birui, şi avântarea de neînţelepţie şi mândrie, prin smerita cugetare, şi înţelepciune a le vindeca. După aceia, siubirea de dulceţi, iubirea de slavă şi iubirea de argint, cumplitele acestea a toată lumea năpârci, şi toate celelalte patimi rele a le supune sufletului, şi după acestea, cu darul lui Hristos a străluci unul ca acela cu darurile Duhului după cea zisă de la Domnul: Aşa sa lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, pentru ca să vază lucrurile voastre cele bune; la unul ca acesta zic, povăţuitoriu, şi cel ce se învaţă de la dânsul, prin aceste lucruri poate a se învăţa fără de înşelare toate poruncile lui Hristos şi toate faptele bune, pe care toate acestea văzându-le şi auzindu-le cel ce se învaţă de la el şi prin a lui povăţuire înainte a spori şi mântuire a afla.Wj Acest feliu s-ar fi căzut nouă, frate, a ne afla povăţuitoriu. Ci vai . .vremii, noastre acestei de acum ... Că cei ce prin smerita cugetare, şi prin plânsul cel de-a pururea şi lacrimi, a-şi tăia patimile, şi cele mai mari fapte hune a-şi câştiga, foarte puţini se află... De aceea dar acum, frate, este •nevoie, ca întru dumnezeieştile şi părinteştile scrieri, cu multă întristare şi j-cu multe lacrimi ziua şi noaptea a ne învăţa, şi cu cei de un gând Părinţii bătrâni şi râvnitori, şi a ne povăţui la poruncile lui Dumnezeu şi la lucrarea .^Sfinţilor Părinţilor noştri. Şi aşa, cu mila lui Hristos şi cu a noastră nevoinţă, putem mântuire a afla.”p: Atunci, acel monah Visarion, căzând la picioarele lui, îl ruga cu lacrimi şă-1 primească pe el sub a sa ascultare. Iar Cuviosul nici nu voia să audă ca ,şă fie cumva povăţuitor, însuşi dorind a fi sub povăţuire. Ci acela, trei zile căzând cu lacrimi, l-a rugat să-l primească. Deci văzând Cuviosul lacrimile şi .smerenia fratelui, s-a umilit şi s-a plecat a-1 primi pe el, dar nu întru uce- hicie, ci întru tovărăşie, ca să meargă pe calea cea de mijloc monahicească, Hpji.doi vieţuitori. Şi îşi tăiau voia unul înaintea celuilalt şi vieţuiau în pace, "pstenindu-se la citirea cu smerenie a cărţilor Sfinţilor Părinţi.

După patru ani au venit şi alţi fraţi, rugându-1 pe Cuviosul Paisie să-i rimească întru a sa ucenicie. Dar Cuviosul mulţi ani s-a lepădat de aceasta; şi nu i-a primit,

pe unul câte trei ani, iar pe altul câte patru. Dar mai pe ă, pentru neîncetatele lor rugăminţi şi pentru fratele Visarion, a început

a primi pe câte unul, punându-şi nădejdea în Dumnezeu. Aşa s-au adunat opt fraţi de limbă românească şi patru fraţi de limbă slavonească şi au cumpărat chilia ce se numeşte Sfântul Constantin, unde au aşezat a se cânta pravila pe limbă românească şi slavonească. Iar fiindcă aveau nevoie de preot şi duhovnic, unindu-se fraţii cu toţii au rugat pe Cuviosul Paisie să primească dânsul preoţia şi duhovnicia. Dar dânsul nu voia, ci le zicea că pentru aceasta şi din Valahia a fugit. Fiind însă rugat


şi de mulţi Părinţi din Sfântul Munte, a primit să fie ierodiacon, preot şi duhovnic. Şi a fost mare bucuria fiilor săi duhovniceşti. Era atunci în anul 36 al vieţii sale. Iară hirotonia i s-au făcut de Prea Sfinţitul Grigorie Raşca, după care Prea Sfinţitul a zis către unul din ucenicii Cuviosului: „Să ştii, fiule, că ferice de omul acesta, ferice şi de părinţii carii l-au născut, ferice va fi şi de cei ce îl vor asculta pre dânsul; pentru că eu când l-am hirotonisit şi mi-am pus mâinile pre capul lui, în vremea când se zice Dumnezeiescul Dar, am simţit o mireasmă nepovestită, şi cum că şi mâinile mele în oareşicare chip negrăit s-au sfinţit, din punerea lor pe capul lui”.

După aceasta, cu voia lui Dumnezeu s-au adunat mai mulţi fraţi, încât nu mai încăpeau în chilia Sfântului Constantin. Atunci Cuviosul a făcut sfat cu fraţii şi au cerut o chilie veche şi deşartă a Sfântului Prooroc Ilie, tot de la Mănăstirea Pantocrator. Şi luând blagoslovenie de la Prea Fericitul Patriarh Serafim, au început din temelie a zidi biserică, trapeză, pitărie, bucătărie, arhondaric şi 16 chilii.

Apoi s-au adunat şi mai mulţi fraţi, văzând buna rânduială ce era acolo, smerenia, evlavia şi ascultarea fraţilor faţă de Cuviosul, şi părinteasca milostivire a acestuia faţă de ei.

Această bună rânduială a stârnit zavistia vicleanului diavol, care a început a îndemna pe un stareţ de acolo, cu numele Atanasie, să vorbească împotriva Cuviosului, înşelător şi eretic numindu-1 pe dânsul. Dar Cuviosul Paisie, toate acestea auzindu-le, ca şi cum nu le-ar fi auzit, aşa le răbda. Apoi, acel stareţ a scris către Cuviosul o scrisoare, care la început era sub chipul prieteneştii povăţuiri, iar apoi cu multe ocărâri şi nedrepte cugetări. Primind Cuviosul acea scrisoare, a tălmăcit-o în slavoneşte, şi mergând către al său duhovnic, i-a arătat-o. Acela citind-o, au mers împreună la alţi duhovnici să ceară povăţuire. Şi luând bine seama toţi la acea scrisoare, au poruncit Cuviosului să scrie aceluia răspuns, mustrându-i rătăcirea. Şi de nu se va pocăi acel stareţ şi nu-şi va cere iertăciune, atunci la Soborul Sfântului Munte să se mustre. Iar Cuviosul a făcut ascultare şi a scris.

Şi pentru că acel stareţ îl ocăra pe Cuviosul, zicând că şi papa mărturiseşte ca şi el, Cuviosul i-a arătat scrisoarea că nu are nici o părtăşie cu ereziile papei: „De unde ai cunoscut că papa aşa mărturiseşte ca şi mine? Au nu ştii că eu deşi pe toţi oamenii cu păcatele am covârşit, dar însă, dreaptă şi fără prihană a Sfintei noastre Soborniceşti şi Apostoleşti a Răsăritului Biserici credinţa ţiind, spre mila lui Dumnezeu nădăjduindu-mă, nu mă deznădăjduiesc de a mea mântuire. Dar papa cel de la apus, cu toţi cei ce îi urmează lui şi cu toţi ereticii, pentru multele sale cele fără de număr eresuri împotriva lui Dumnezeu şi împotriva sfintei noastre credinţe, afurisit este şi depărtat, şi ca un mădular putred tăiat de la Sfânta noastră Sobornicească şi Apostolească Biserică a Răsăritului... Care împărtăşire avem către papa şi papa către noi? Care amestecare are Sfânta noastră Biserică a Răsăritului cu al Apusului papă? Au care obştire (împărtăşire - n.n.) are lumina cu


întunericul? Au care împărtăşire are Hristos cu Veliar? Care, dar, împărtăşire are dreptatea credinţei noastre cele sfinte către fărădelegea eresului Romei?... Ereticii pentru credinţa lor rea şi pentru urmarea lor rea asupra Sfintei Biserici sunt afurisiţi şi veşnicei anateme sunt daţi de la Sfânta noastră Sobornicească şi Apostolească Biserică a Răsăritului şi de sfintele şapte Soboare a toată lumea. Şi nu le este lor nădejde de mântuire, dacă nu.vor crede precum crede Sfânta noastră Biserică a Răsăritului”.

Crescând numărul fraţilor, iar locul fiind lipsit de cele de trebuinţă, Cuviosul Paisie a început a se ruga cu lacrimi, pentru a afla voia lui Dumnezeu. Iar Milostivul Dumnezeu i-a descoperit că voieşte să iasă Cuviosul împreună cu fraţii din Sfântul Munte şi să vină în meleagurile noastre. De aceea, primind blagoslovenie, Cuviosul a venit în Valahia împreună cu 64 de fraţi. Şi având vestire de la Dumnezeu, a mers la Iaşi, unde a fost primit cu mare dragoste de Prea Sfinţitul Mitropolit Gavril şi de binecredinciosul domn al ţării, Grigore Calimah, care i-au dat Cuviosului Mănăstirea Pogorârii Sfântului Duh, care se numeşte Dragomima, cu toate moşiile ei. Iar binecredinciosul domn a întărit cu al său hrisov, ca să fie slobodă mănăstirea de toate dările. Şi s-a sălăşuit acolo Cuviosul cu tot soborul, în anul 1*763, mulţumind şi slăvind pe Dumnezeu pentru a Lui nespusă milostivire.■> La Mănăstire a pus Cuviosul Paisie aşezământ după rânduiala Sfinţilor Părinţi. Ca nici unul din fraţi să nu aibă osebită agoniseală, ci pe toate cele de la Dumnezeu trimise către alcătuirea vieţii de obşte, de obşte a le avea. Iar pentru buna rânduială, egumenul dator este să dea fiecăruia după trebuinţă. Căci din averea cea deosebi se naşte în viaţa de obşte toată răutatea. Apoi, toţi fraţii sunt datori să facă ascultare cuvenită. Iar egumenul, ştiind că pentru sufletele fraţilor va trebui să dea seamă înaintea lui Dumnezeu, dator este să cerceteze cu toată râvna Sfânta Scriptură şi învăţătura purtătorilor de Dumnezeu Părinţi şi în afară de învăţăturile lor, de la sine nici învăţătură, nici porunci să nu dea fraţilor. Pravila sobornicească a Sfintei Biserici a Răsăritului Vecernia, Pavecemiţa, Miezonoptica, Utrenia, Ceasurile şi dumnezeiasca Liturghie, precum şi privegherile de toată noaptea să se săvârşească după tipicul sobornicesc, fără lăsare şi fără grăbire.Iar egumenul şi toţi fraţii sunt datori să se afle întotdeauna la soborniceasca pravilă bisericească, fiecare după rânduiala sa, afară de vreo binecuvântată pricină, precum boala sau o anumită ascultare. în trapeză, egumenul şi toţi fraţii trebuie să se adune în fiecare zi şi cu de Dumnezeu trimisă hrană şi băutură, cuviincioasă făgăduinţei călugăreşti, să se împărtăşească toţi de obşte, întru slava lui Dumnezeu, în linişte, fiind cu luare aminte la citirea din Vieţile Sfinţilor şi din cărţile Sfinţilor Părinţi şi din cele de învăţătură, după tipicul bisericesc. Şi în nici un chip să nu se îngăduie a mânca prin chilii, nici egumenul, nici fraţii, afară de boală sau de cea de pe urmă bătrâneţe. Şi cu una şi aceeaşi hrană toţi să se împărtăşească, iar dacă vreunul din fraţi are stomac vătămat şi nu va putea mânca hrana cea de obşte, unuia ca acela, trebuie să i se dea, după socotinţa egumenului,


hrana care-1 foloseşte, dar nu în chilie, ci tot în trapeză.în chilii, fraţii sunt datori a şedea cu frica lui Dumnezeu, întâietate dând

rugăciunii minţii, iar apoi să aibă cu măsură cântarea psalmilor, citirea Sfintei Scripturi şi a cărţilor de învăţătură ale Sfinţilor Părinţi. Iar pomenirea morţii, a înfricoşatei Judecăţi a lui Dumnezeu şi muncile cele veşnice şi împărăţia cerului, şi ocărârea de sine, întotdeauna, atât în chilie, cât şi în oricare alt loc trebuie să o aibă fiecare după puterea sa. Şi să se îndeletnicească fiecare cu lucrul de mână rânduit de egumen.

Pentru dobândirea smeritei înţelepciuni, egumenul este dator să-i rânduiască pe fraţi la bucătărie, la pitărie, la trapeză şi la toate ascultările dinăuntru mănăstirii, cu schimbare şi pentru scurt timp. Iar fraţii să nu se lepede de ceea ce li se pare lor a fi cea mai de pe urmă ascultare.

Egumenul trebuie să aibă către toţi fraţii pururea deopotrivă dragoste ca pentru fii săi duhovniceşti întru Domnul, ca şi fraţii să aibă unul către altul, ca pe un semn al uceniciei lui Hristos, adevărata, nefăţamica, deopotrivă dragoste duhovnicească unul către altul. Iar dragostea către unul oarecare şi cea deosebită, în cete, ca ceea ce este ticăloasă şi pricinuitoare de invidie, să se sârguiască în tot chipul a o dezrădăcina din obşte.

Şi trebuie să poarte egumenul părinteşte toate neputinţele şi căderile neputincioşilor săi fii cu îndelungă răbdare, cu nădejdea îndreptării lor şi a adevăratei pocăinţe, şi să-i îndrepte pe ei cu duhul blândeţii. Iar pe cei ce umblă cu rânduială de sine urmându-şi voia lor şi aducând vătămare obştii, nicidecum să nu-i rabde, ca să nu se vatăme şi alţii cu această boală stricătoare de suflet.

Pentru ocârmuirea moşiilor şi a tuturor lucrurilor mănăstireşti din afară, egumenul trebuie să aibă ajutor un duhovnic iscusit, pe care trebuie să-l lase în locul său cu fraţii, când va pleca cu treburile obşteşti ale mănăstirii.

Iar vrând egumenul a pleca pentru treburile obşteşti ale mănăstirii, sărutând sfintele icoane şi luând rugăciune de călătorie de la preot, să-i roage pe fraţi ca să facă rugăciune pentru dânsul către Dumnezeu, întru întoarcerea lui cu bine la ei. Şi aşa, luând iertăciune de la ei şi binecu- vântându-i, să pornească la drum. Iar întorcându-se de pe cale, cu ajutorul lui Dumnezeu să meargă la biserică şi pentru păzirea sa la drum cu rugăciunile fraţilor, să aducă mulţumire lui Dumnezeu şi înştiinţând de milostivirea lui Dumnezeu pentru folosul cel de obşte, să mulţumească şi fraţilor pentru rugăciunile lor.

Pe fratele cel de Dumnezeu adus din lume la călugărie, egumenul trebuie mai întâi să-l cerceteze aparte şi să-i descopere puterea vieţii călugăreşti de obşte şi ascultarea cea după Dumnezeu. Şi văzând în el adevărata, iar nu făţarnica dorire de călugărie, să-l primească pe el în ascultare. Şi să nu-1 călugărească îndată, ci ţinându-1 în cercetare, în haine mireneşti pe unul trei ani, pe altul şase luni, să-l tundă în călugărie la vremea rânduită de pravilă, pe unul în rasă, iar pe altul şi în mantie. Iar dacă ţinându-1 vremea rânduită în încercare, egumenul nu va vedea în el adevărata ascultare, pe unul ca acela nicidecum să nu-1 tundă, ci să-l


slobozească în lume, ca să nu fie tulburare vieţii de obşte de la asemenea singuri de sine rânduitori. Şi de a adus avere la mănăstire, la plecare să-i dea lui averea aceea, ca să nu fie tulburare nici mănăstirii, nici fratelui. Iar dacă a fost tuns în călugărie, averea se cheltuieşte pentru trebuinţa de obşte a mănăstirii.

în mănăstire trebuie să fie orânduită neapărat bolniţă pentru fraţii care se îmbolnăvesc. Iar în ea un frate iscusit, care ar fi în stare să slujească bolnavilor cu înţelegere duhovnicească şi încă, de s-ar găsi să cunoască măcar în parte iscusinţa meşteşugului doctoricesc. Şi acesta slujind cu socotinţă bolnavilor, trebuie să dea fiecăruia dintre ei hrana şi băutura cuvenită care le foloseşte în suferinţa lor, şi întru toate să le facă lor, cu frica lui Dumnezeu, odihnă, slujindu-le ca însuşi Domnului, ca şi cel ce slujeşte să aibă plată de la Domnul, care a zis: „Bolnav am fost şi M-aţi cercetat”; şi bolnavii întru toate cele cuvenite lor dobândind alinare, să mulţumească lui Dumnezeu, şi plată pentru răbdare cu mulţumire în suferinţa lor vor primi de la Dumnezeu.

Egumenul trebuie să aibă purtare de grijă ca în mănăstire să fie felurite meşteşuguri de trebuinţă, la care să-i rânduiască pe fraţi, iar pe cei ce nu ştiu, să-i înveţe.

Pentru primirea străinilor trebuie să se rânduiască două case, una înăuntru, iar alta în afara mănăstirii. Şi pentru această slujbă, egumenul trebuie să pună fraţi pricepuţi.

Egumenul trebuie să aibă duhovnicească dragoste, după Dumnezeu, atât către duhovniceştii lui fraţi, cât şi către toţi cei ce vin la mănăstire.

Iar pe lângă acestea mai rugăm ca şi intrarea părţii femeieşti în mănăstire să fie oprită, afară de nevoia cea de obşte creştinească ce se întâmplă în vreme de război sau de răzmeriţă.

Iar după moartea unui egumen, altul de aiurea la egumenie să nu fie trimis. Ci un asemenea Părinte trebuie să fie ales şi pus din obştea fraţilor, cu cuvenita alegere a întregului sobor, şi cu sfatul egumenului ce va să moară, şi cu binecuvântarea Preasfînţitului Mitropolit. Şi cinstit fiind cu rânduiala preoţiei, să-i covârşească pe ceilalţi în înţelegerea duhovnicească şi în cunoaşterea Sfintei Scripturi şi a aşezămintelor vieţii de obşte, precum şi în ascultare, în dragoste, blândeţe, smerenie şi alte virtuţii, ca să fie de folos fraţilor.

în Mănăstirea Dragomima, Cuviosul Paisie îşi cheltuia zilele şi nopţile pentru traducerea cărţilor ortodoxe greceşti în limba moldovenească şi slavonească. La aceasta lucrare îl ajutau câţiva fraţi care cunoşteau limba grecească şi cea moldovenească. Iar în postul Naşterii lui Hristos, citea ucenicilor din aceste cărţi şi tâlcuia aducând mărturii din Sfânta Scriptură şi din scrierile Sfinţilor Părinţi.

Şi grăia aşa: „Fraţilor, se cuvine vouă cu inima înfrântă a face pocăinţă, după cum grăiesc dumnezeieştii Părinţi, că zice Ioan al Scării că orice fel de mare nevoinţă a noastră de petrecem, iară inimă dureroasă necâştigând, toate acestea sunt prefăcute şi deşarte. Şi Grigorie Sinaitul grăieşte că durerea inimii şi smerenia şi osteneala ascultării după puterea fiecăruia, cu inimă dreaptă, ştie pre lucrul


adevărat a-1 face; şi iarăşi acelaşi: că toată lucrarea trupească [asceza] şi duhovnicească, neavând osteneala cea cu inimă dureroasă [cu pocăinţă şi smerenie], niciodată nu va aduce roadă celui ce o petrece pe ea”.

Cu acestea şi cu mai mult de acest fel de cuvinte, Cuviosul îi ruga pe toţi cu lacrimi, sfătuindu-i la viaţa cea liniştită, paşnică şi cu dragoste duhovnicească, după poruncile lui Hristos. Că acest fel de dar avea fericitul, încât şi pe cel mai trândav îl deştepta prin ale sale cuvinte, pe cel întristat îl mângâia, iar pe cel deznădăjduit, cu lacrimi îl încredinţa să aibă nădejde în milostivirea lui Dumnezeu.

Iar către cel răzvrătit se arăta judecător aspru si mânios, dar când acela se smerea şi se pocăia, îl mângâia cu duhovniceşti cuvinte şi cu lacrimi. Şi nu se ducea nimeni de la dânsul nevindecat. De aceea era iubit de ucenicii lui, care au lăsat scris despre dânsul aşa: „Dară cea dulce grăire a lui cum vom putea a o povesti, că în toate zilele, noi toţi eram gata a sta înaintea lui ca să ne îndulcim de vederea feţei lui cea luminoasă şi de dulceaţa cuvintelor lui întru adânca pace şi dragoste şi bucurie duhovnicească era”.

Şi se bucura Cuviosul Paisie văzând pe fiii săi duhovniceşti cu osârdie

nevoindu-se şi sporind; şi cu lacrimi mulţumea şi slăvea pe Dumnezeu, şi-l ruga

să-i întărească pe dânşii cu harul Său.

Având mănăstirea un astfel de stareţ şi viaţa de obşte după rânduielile Sfântului

Pahomie cel Mare, ale Sfântului Teodor Studitul şi ale Sfinţilor Antonie şi

Teodosie de la Lavra Pecerska, au început să vină aici fraţi români, bulgari, greci

şi ruşi. Şi s-au adunat mai mult de 250 de vieţuitori. Iar diavolul, urătorul binelui

şi al mântuirii omului, crăpa de zavistie,; nesuferind a vedea într-un loc aşa fapte bune; şi nereuşind să se apropie de Cuviosul şi de fraţi ca să le dea război, a socotit să lucreze prin stăpânitorii păgânătăţii. Şi în urma războiului dintre Rusia şi Turcia, retrăgându-se armatele ruseşti din Moldova, au venit vulpile cele viclene, conducătorii împărăţiei Austriei, care au luat o zonă din Ţara Moldovei, ce se numeşte Bucovina, în care se cuprindea şi Mănăstirea Dragomima. iw Atunci, Cuviosul Paisie multe lacrimi a vărsat, că a rămas mănăstirea sub stăpânirea papistaşilor, cu care Biserica Răsăritului niciodată nu poate ;avea pace. Şi vedea Cuviosului cu ochii minţii cele ce mai pe urmă s-au întâmplat la sfintele mănăstiri, adică vinderea moşiilor, jefuirea sfintelor veşminte, prădarea şi stricarea sfintelor vase; iar mai apoi prefacerea sfintelor mănăstiri în biserici de mir şi pustiirea lor. Şi se ruga Milostivului Dumnezeu, ca precum va voi, să scoată de acolo soborul fraţilor şi să-l aducă sub stăpânirea adevăraţilor creştini.

Apoi, încetând fericitul a plânge, a sfătuit şi pe fraţi să înceteze întristarea cea peste măsură şi să-şi pună nădejdea in Dumnezeu. Şi după puţină vreme au primit de la Egumenul Mănăstirii Secu o scrisoare prin care


chema la sine pe Cuviosul Paisie, şi a dat laudă lui Dumnezeu pentru această iconomie.

Apoi, a scris rugăminte către binecredinciosul domn Grigorie Ghica . . şicătre Prea Sfinţitul Mitropolit Gavriil, jelindu-se că nu poate să petreacă sub stăpânirea papistaşilor, şi rugându-i să-i îngăduie a pleca la Mănăstirea «Secu; şi a alăturat şi scrisoarea primită de la Egumenul acelei Mănăstiri.

Iar stăpânirea, primind scrisoarea, foarte rău i-a părut de Cuviosul şi 4 de soborul fraţilor, dar, ca să-l mângâie, i-au dat Mănăstirea Secu. Atunci, ' Fericitul a pus Egumen al Mănăstirii Dragomima, în locul său, pe un du-

hovnic foarte cuvios, Părintele Narcis, lăsând acolo şi câţiva părinţi şi fraţi, ...ca să nu rămână Biserica fără slavoslovia lui Dumnezeu, făgăduindu-

le că îi va lua şi pe dânşii la Secu, după ce va încredinţa Mănăstirea Dragomima pe seama stăpânirii; pe care făgăduinţă o a şi împlinit mai pe

urmă.Şi când s-au apropiat de Mănăstirea Secu, au fost întâmpinaţi cu dra-

s ste şi bucurie de tot soborul acelei mănăstiri, trăgând clopotele spre iva lui Dumnezeu.

Iar Mănăstirea Secu se afla într-un loc strâmt, înconjurat cu munţi înalţi, plini de păduri; şi este un loc adăpostit şi liniştit, şi monahilor celor râvnitori după Dumnezeu preaiubit. Şi s-au sălăşluit acolo la 14 octombrie 1775, aducând rânduiala vieţii de obşte de la Mănăstirea Dragomima.

Dar nu au rămas acolo prea mult timp, fiindcă au primit porunca de la domnul Ţării, Constantin Moruzi, să meargă la Mănăstirea Neamţ, aflată în apropiere. Şi rămânând o parte a soborului la Mănăstirea Secu, Sfântul Paisie i-a binecuvântat pe aceştia şi le-a zis: „Ori şi carele, fără de sfială, la toată scârba şi nevoia sufletească şi trupească, la mine să vie”.

Iar Cuviosul cu cealaltă parte a soborului au ajuns la Mănăstirea Neamţ de ziua înaintei prăznuiri a Adormirii Preasfîntei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarei şi pururi Fecioarei Maria, la anul 1779. Aici, Cuviosul a primit multă mângâiere duhovnicească prin icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului.

Iar domnul ţării, la rugămintea Cuviosului, a mutat satul ce era prea aproape de Mănăstire, ca să nu fie vreo împiedicare vieţii monahale. Dar mirenii nu au rămas fără de ajutor, fiindcă a zidit Cuviosul bolniţe şi pentru monahi şi pentru mireni, unde cei bolnavi, săraci sau neputincioşi, erau îngrijiţi după cuviinţă; iar la plecare, cei săraci primeau milostenie, haine şi cele de trebuinţă pentru drum. Tot aşa primea Cuviosul cu milostivire pe toţi cei care veneau la hramul mănăstirii, la Praznicul înălţării Domnului nostru Iisus Hristos.

A mai rânduit Cuviosul Paisie, cu blagoslovenia. Prea Sfinţitului Gavriil, să se zidească Schitul Văratec pe moşia Mănăstirii Secu, pentru maicile care vieţuiau pustniceşte în acele locuri. Şi a rânduit şi tipic pentru viaţa de obşte. Iar vestea aceasta, străbătând pretutindeni, au alergat acolo multe fecioare şi femei cucernice, şi lepădându-se de deşertăciunile lumii, s-au îmbrăcat în chipul cel îngeresc.


în vremea aceea a apărut o pricină de poticnire, fiindcă cei „hirotoniţi” de papistaşi, venind la dreapta credinţă, cereau se fie unşi numai cu Sfântul Mir, zicând că sunt botezaţi; aceştia, pentru cinstea şi slava vremelnică, se lipseau de cea veşnică, pentru că turnarea apei (de la papistaşi) nicidecum nu se poate numi Botez.

Iar Cuviosul, cunoscând desăvârşit că papistaşii cu totul au stricat Tainele Sfintei Biserici, îi boteza pe toţi cei care veneau de sub stăpânirea papei la dreapta credinţă a Bisericii Răsăritului.

Şi spunea Cuviosul că cei ce se botează cu botezul papistăşesc de păcate nu se curăţesc, de darurile Sfântului Duh pe care le dă Dumnezeu pentru Botezul cel adevărat nu se învrednicesc, ci sunt ca şi ceilalţi păgâni. Iar cei ce se botează cu Botezul Bisericii Răsăritului, de păcate se curăţesc, de darul Sfântului Duh se strălucesc şi fii ai lui Dumnezeu după dar se fac.

Şi Cuviosul conducea bine obştea mănăstirii, păstrând dreapta credinţă şi toată rânduiala monahală ortodoxă moştenită de la Sfinţii Părinţi. Iar în anul 1790 a fost hirotesit arhimandrit de către Prea Sfinţitul Ambrozie, Arhiepiscopul Poltavei. Şi a primit Cuviosul cu smerenie această vrednicie, neavând nici o înclinare spre slava lumească.

In fiecare zi, pentru că bătrâneţea îl împiedica să umble pe afară, Cuviosul primea pe fraţi în chilia sa pentru povăţuire, de dimineaţa până la prânz. Iar după prânz, închidea uşa şi nu deschidea nimănui până dimineaţa, fără numai vreunuia din duhovnici pentru vreo pricina importantă. Şi întru această vreme se îndeletnicea Cuviosul cu pravila de rugăciune şi cu tălmăcirea cărţilor Sfinţilor Părinţi,

Iar când a apărut o întrebare despre nemâncarea de came, Cuviosul Paisie a scris fraţilor o alcătuire primită de la Cuviosul Stareţ Vasile „carele nu fără de darul dumnezeiescului Duh au alcătuit, care cu multă putere şi cu dumnezeiască înţelepciune este aşezată, unde bine arată după cât poţi ţinea minte: cum că din începutul zidirii lumii şi a omului, voia lui Dumnezeu cea adevărată şi desăvârşită, nu au fost ca să se mănânce carne; drept aceea nu numai în rai, ci şi până la potop nu au fost mâncare de came pentru oameni; iară după potop, Dumnezeu Atotţiitorul mai înainte văzând şi cunoscând, cum că oamenii întru


atâta slăbiciune [sufletească] vor să se pogoare, încât nedându-se voie prin blagoslovenie, vor începe [să mănânce], pentru aceea, Atotîndurătorul şi Preabunul Dumnezeu, ştiind slăbiciunea firii omeneşti pogorâre au făcut, şi o au blagoslovit. Iară rânduiala vieţii monahiceşti, după toate câte este cu putinţă, se închipu- ieşte şi se asemănează petrecerii celei din raiu, şi se supune voii celei desăvârşite a lui Dumnezeu: acolo atunci nu au fost mâncare de came; nici monahii nu este cu cuviinţă să mănânce came. Iară de când Cuviosul şi de Dumnezeu Purtătorul Părintele nostru Sava Sfinţitul au aşezat ca monahii nicidecum să mănânce came, care aşezământ şi toţi Sfinţii Părinţi l-au primit şi l-au întărit, ca o neclătită şi nemişcată lege a Bisericii au rămas întemeiat. Iar că unii pricinuiesc pricini de slăbiciune trupească, pentru care se şi slobod a mânca, ar fi putut cunoaşte că nu este aceasta pricina: Căci în zilele cele de posturi, mai puternici sunt şi mai sănătoşi decât în zilele cele de mâncare de came ”.

Iar în anul 1793, Părintele Agathon, Egumenul de la Schitul Voronei au scris Cuviosului Paisie o scrisoare despre un monah care huleşte Sfânta rugăciune a Domnului nostru Iisus Hristos, care se lucrează cu mintea neîncetat. Şi s-au ostenit Părinţii să-l întoarcă de la această rătăcire, şi n-au reuşit. Iar Cuviosul Paisie, cunoscând că de nu va opri degrabă răul acesta, el se va întinde, s-a umplut de râvna dumnezeiască şi a adunat de la Sfinţii Părinţi multe şi mari mărturii şi dovezi, că Sfinţii s-au nevoit în această rugăciune, şi că pe aceasta au avut-o în


lucrare toată viaţa şi au sporit ajungând la vârful bunătăţilor. Şi făcând Cuviosul o cărticică pentru această pricină, a trimis-o Egumenului Voronei; cu care învăţătură s-a astupat gura acelui bârfîtor şi a fost biruit.

Şi în toate zilele Cuviosul Paisie îi învăţa şi îi povăţuia pe fraţi pe calea mântuirii; Iar noaptea tălmăcea cărţile Sfinţilor Părinţi, stând la scris până îi amorţeau mâinile şi picioarele. Şi cu mare greutate se ridica, din durerea a tot trupul. Iar pentru neputinţa trupească, foarte puţin somn primea, stând pe scaun, şi nu pe pat. Şi lucra totul spre slava lui Dumnezeu şi pentru mântuirea aproapelui, dezrădăcinând patimile şi sădind bunătăţile în sufletul celor care cu credinţa şi cu dragoste îl ascultau.

Şi le zicea ucenicilor: „Eu, fraţilor, când văd pe fraţi, nu fraţi ci îngeri socotesc că sunt, iar când văd că intră la mine în chilie vreun om sărac, atunci îmi plec capul spre dânsul, socotind în gândul meu cuvântul cel zis în Dumnezeiasca Scriptură: «Văzut-ai pe fratele tău, ai văzut pe Domnul Dumnezeul tău».”

Şi îi învăţa pe fraţi să aibă smerenie şi să asculte unul de altuj, ple- cându-şi capul unul către altul. Şi când vor umbla prin mănăstire să-şi ţină mâinile la piept, iar capul plecat spre pământ. Şi cu buna cuviinţă şi cucernicie unul către altul să se închine, zicând: Blagosloveşte, şi când va săvârşi vorba, să zică: „Iartă-mă”. De aceea, pentru smerenia sa, Cuviosul a dobândit darul înţelegerii Sfintei Scripturi.

Iar faţa lui era albă şi luminoasă ca la îngerul lui Dumnezeu, şi uscată pentru înfrânare; privirea lină şi blândă; barba puţin cam rară şi albă, părul lung şi alb. Era împodobit la chip aşa încât oricine l-ar fi văzut, îndată se cucemicea de dânsul, ca de un Sfânt. Era blând şi liniştit, avea graiul lin şi rar, iar cuvântul smerit. Mintea lui era totdeauna la Dumnezeu, iar milostivirea lui se revărsa către aproapele.

Fiind înştiinţat de Dumnezeu despre plecarea lui din aceasta viaţă, a încetat a tălmăci cărţi, şi a început să le citească pe cele tălmăcite, ca să le corecteze, acolo unde ar fi trebuit îndreptare. După aceasta a căzut în mare slăbiciune; şi a petrecut bolnav patru zile, iar Duminica fiindu-i puţin mai uşor, a intrat în biserică şi s-a împărtăşit cu Sfintele Taine. Apoi miercuri, apropiindu-se sfârşitul, s-a împărtăşit iarăşi cu Sfintele Taine. Apoi a chemat la sine pe doi duhovnici, pe Sofronie din limba slavonească şi pe Silvestru din cea moldovenească, şi prin aceştia a dat pace şi blagoslovenie soborului.

Şi apoi aşa s-a săvârşit ca şi cum ar fi adormit, dându-şi sufletul său lui Dumnezeu, în anul 1794 în aceea zi de miercuri la al unsprezecelea ceas din zi, noiembrie 15 zile, vieţuind de la naşterea sa 72 de ani. Iar când a străbătut pretutindeni vestea de plecarea lui din aceasta viaţă, s-a adunat mulţime mare de norod, monahi, preoţi de mir, boieri, neguţători şi din toată starea.

Şi a fost îngropat în biserica cea mare a înălţării, în partea dreaptă. Aşa a pierdut Moldova un luminător şi povăţuitor duhovnicesc, dar a câştigat un mare mijlocitor către Dumnezeu, locuitor în ceata Cuvioşilor.

Pomenirea sa se face la 15 noiembrie.


Pentru rugăciunile Cuviosului Părintelui nostru Paisie de la Neamţ, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne să mergem pe calea dreptei credinţe şi a faptelor bune şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

1 - Sfântul Nicodim Aghioritul (1748-1809) s-a născut în insula Naxos din Ciclade şi a primit la botez numele de Nicolae. A căpătat prima învăţătură de carte de la clericii locali, şi apoi, după toate indiciile, de la iezuiţii italieni care-şi aveau o şcoală în insulă şi unde tânărul a deprins limbile italiană şi latină. Şi-a completat învăţătura la o şcoală din Smirna, î 'i Războiul ruso-turc şi înfrângerea suferită de otomani la Ceşme, în 1770, urmată de represiuni împotriva creştinilor, l-au determinat pe Nicodim să revină în insula în care se născuse şi unde a mai zăbovit câţiva ani, luând, pentru prima oară legătura cu câţiva monahi din Sfântul Munte. Trecând mai târziu în insula Ydra, Nicodim a avut o întâlnire - hotărâtoare pentru activitatea sa cărturărească de mai târziu - cu mitropolitul Corintului, Ma- carie Notaras. Către 1775, tânărul de 27 de ani porneşte către Sfântul Munte, unde se călugăreşte în Mănăstirea Dionisiu, primind numele de Nicodim. După puţin timp, o reîntâlnire cu mitropolitul Macarie, mare cărturar şi alcătuitor al Filocaliei, va însemna începutul colaborării lor la editarea de culegeri cu caracter ascetic. Descoperirea isihasmului l-a îndemnat pe tânărul monah să se apropie de Cuviosul Paisie Velicikovski, care părăsise în 1763 Athosul. A încercat să pornească pe mare, spre ţărmurile româneşti, dar o furtună l-a abătut spre insula Thasos.

Anii rămaşi până la trecerea sa din această viaţă, i-a petrecut în nevo- mie şi lipsuri, care nu l-au împiedicat să desfăşoare o uimitoare activitate ^cărturărească, scriind sau editând peste o sută de lucrări. în limba română sunt: traduse scrierile: Războiul nevăzut, Paza celor cinci simţuri, Cuprin-•de re pe scurt din prooroceştii psalmi ai lui David, Apanthisma, Pidalion sau

Cârma Bisericii, Carte foarte folositoare de suflet (pentru duhovnici şi pentru cei ce se pocăiesc).

Sfântul Nicodim Aghioritul a fost canonizat în anul 1955. Prăznuirea sa.se face la 14 iulie.

Sfântul Ioan de la Neamţ Hozevitul scrie despre dânsul: „Cuviosul Nicodim Aghioritul n-a făcut semne şi minuni în viaţă, dar viaţa lui întreagă a fost o adevărată minune, prin roadele bunătăţii care au umplut lumea.

învăţăturile lui au luminat poporul creştinesc şi au întărit Biserica Ortodoxă în vremurile cele mai grele.

După mărturiile Sfinţilor Părinţi, sfinţenia omului nu se arată din săvârşirea minunilor, ci din viaţa cea îmbunătăţită. Iată ce zice Sfântul Grigorie Teologul: «Sfinţii sunt acei care au credinţă dreaptă şi viaţă curată, chiar de nu săvârşesc


semne» [...]Cărţile lui sunt ca nişte făclii aprinse care luminează creştinătatea. [...] El este

fala Ortodoxiei de azi, el este mângâierea şi întărirea creştinilor râvnitori care pătimesc pentru adevărul Sfintei credinţe, şi în sfârşit, el este ruşinarea celor care defaimă aşezământul Sfinţilor Părinţi”.

Pentru rugăciunile Sfinţilor Cuvioşilor Nicodim Aghioritul şi Ioan de la Neamţ Hozevitul, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, întă- reşte-ne şi pe noi pentru păstrarea şi mărturisirea dreptei credinţe şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

o-1

Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov (1807-1867) s-a născut la 6 februarie 1807 în satul Pokrovskoe, care era din moşi-strămoşi al neamului Briancianinov, în gubernia Vologdei. La botez a primit numele Dimitrie. Şi-a petrecut copilăria în liniştea vieţii săteşti, foarte aproape de natură, încă de atunci avea înclinare spre viaţa monahală.

Tatăl său, unul din moşierii vremii sale, s-a străduit să ofere copiilor săi o educaţie temeinică. Copiii familiei Briancianinov erau educaţi laolaltă şi legaţi printr-o strânsă prietenie, însă cu toţii recunoşteau întâietatea lui Dimitrie şi nu numai pentru că el era întâiul născut, ci şi ca urmare a întâietăţii sale intelectuale şi duhovniceşti. Fiind cinstit de fraţii şi surorile sale, şi întrecându-i pe toţi prin darurile sale, Dimitrie nu dădea nici un semn de îngâmfare. Mlădiţele smeritei cugetări monahiceşti se făceau simţite încă de pe atunci în purtarea sa.

învăţând să se roage cu luare-aminte, avea evlavie faţă de orice lucru sfinţit, insuflând această evlavie şi celorlalţi fraţi şi surori. Sfânta Evanghelie o citea totdeauna cu inima înfrântă; citea de asemenea şi alte cărţi de folos duhovnicesc. Pe lângă studiul ştiinţelor, se îndeletnicea cu caligrafia, desenul, cântarea vocală după partitură şi cântarea la vioară. Profesor de casă era un seminarist pe nume Leviţki, ce locuia la familia Briancianinov. El a reuşit atât de bine să-l înveţe pe Dimitrie Teologia Ortodoxă, încât acesta l-a pomenit cu recunoştinţă până la sfârşitul vieţii.

în anul 1822, tatăl său l-a dus la Sankt-Petersburg pentru a susţine examen de admitere la Şcoala principală de ingineri, examen pe care l-a susţinut cu strălucire. înfăţişarea sa aleasă şi pregătirea ştiinţifică temeinică au atras asupra tânărului Briancianinov deosebita atenţie a înălţimii Sale Nicolae Pavlovici care era pe atunci general-inspector al inginerilor. Marele cneaz l-a prezentat pe tânăr la palatul său şi l-a recomandat ca tânăr cu pregătire minunată în ştiinţe, dar şi cunoscător de greacă şi latină.

Dimitrie se îndeletnicea cu rugăciunea minţii şi ajunsese la treapta în care rugăciunea se săvârşeşte de la sine. Se spovedea şi se împărtăşea la Mănăstirea Valaam. Dimitrie şi Cihaciov, prietenul său, erau primiţi cu dragoste la mănăstire, deoarece părinţii vedeau la ei o năzuinţă sinceră către Dumnezeu. Ei au fost îndrumaţi şi către Mănăstirea Nevski, unde se aflau Cuvioşii Teodor şi Leonid, ucenici ai Sfântului Paisie Velicikovski. Aici îşi mărturiseau gândurile, învăţau


cum să se păzească de patimi, după ce cărţi patristice să se călăuzească.Cărţile Sfinţilor Părinţi au avut un rol foarte important în viaţa du-

hovnicească a tânărului Dimitrie. El îşi nota: „Citirea Părinţilor m-a încredinţat cu deplină limpezime că la mântuire se poate ajunge în chip neîndoielnic în sânul Bisericii Ortodoxe - lucru de care sunt lipsite confesiunile Europei apusene, care nu au păstrat în întregime nici învăţătura dogmatică, nici cea ascetică a Bisericii lui Hristos din primele veacuri. Ea mi-a descoperit ce a făcut Hristos pentru omenire, în ce constă căderea omului, de ce este neapărată nevoie de Răscumpărător, în ce constă mântuirea pe care a dobândit-o şi o dobândeşte Răscumpărătorul [...] Ea m-a învăţat că viaţa pământească trebuie petrecută pregătindu-ne pentru veşnicie, aşa cum te pregăteşti în anticameră pentru a intra în măreţele palate împărăteşti. Ea mi-a arătat că toate îndeletnicirile, desfătările, cinstirile, întâietăţile pământeşti sunt jucărele deşarte, cu care se joacă şi prin care pierd veşnica fericire copiii mari.”

In primăvara anului 1826, Dimitrie s-a îmbolnăvit grav de o boală de piept, iar doctorii i-au spus că se află în mare primejdie; el însuşi socotea că se află în pragul morţii şi prin rugăciuni sporite se pregătea de trecerea în veşnicie. Lucrurile nu au ieşit însă aşa cum preziceau medicii; starea tânărului s-a îmbunătăţit în scurt timp.

în urma unei convorbiri cu Părintele Leonid de le Lavra Nevski, Dimitrie s-a hotărât să părăsească serviciul militar şi să se retragă la mănăstire. Pentru acesta, a fost nevoit să poarte o mare luptă duhovnicească, pe de o parte cu părinţii săi, pe de alta, cu puternicii acestei lumi. După ce a susţinut examenul final la şcoala de ingineri, a înaintat o cerere să fie eliberat din serviciu. Cererea nefiind aprobată, tânărul a primit numirea în echipa de ingineri militari din Dinaburg. Comandant al echipei de genişti din Dinaburg era generalul-maior Klimenko; acesta a fost înştiinţat despre planurile tânărului şi i s-a ordonat să-l supravegheze cu stricteţe. Colegii s-au purtat la început cu neîncredere faţă de Dimitrie, însă mai apoi, vă-zând adevărata sa cucernicie, blândeţe şi înţelepciune, şi-au schimbat părerea şi chiar i-au devenit devotaţi, uşurându-i ostenelile pe care serviciul i le pricinuia ca urmare a stării sale trupeşti bolnăvicioase. Corespondenţa cu Părintele Leonid îl susţinea duhovniceşte. în toamna anului 1827, marele cneaz Mihail a vizitat fortăreaţa Dinaburg şi, încredinţându-se de neputinţa fizică a ofiţerului Briancianinov de a-şi îndeplini îndatoririle de serviciu, a încuviinţat dorinţa lui de a primi eliberarea din serviciu.

Ajungând în mănăstirea Sfântului Alexandru Svirski, Dimitrie a intrat în ascultarea Stareţului Leonid. Aici se mărturisea în fiecare zi, primea sfaturi duhovniceşti şi îndeplinea cu smerită cugetare toate ascultările.

în 1829, tinerii Briancianinov şi Cihaciov au ajuns în sihăstria Optina, împreună cu stareţul Leonid. Aici din cauza condiţiilor grele şi a hranei de calitate slabă, cei doi tineri s-au îmbolnăvit şi au slăbit. în anul 1830 au intrat în Mănăstirea Kirillo-Novoiezersk, dar din cauza climei umede s-au îmbolnăvit de


friguri. După câteva luni de boală, Dimitrie a fost trimis în oraşul Vologda, unde a fost găzduit de rude şi a început să se trateze cu medicamente. Refăcându-se după boală, Dimitrie s-a stabilit, cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Ştefan, episcopul Vologdei, în sihăstria Semigo- rodsk, apoi în mănăstirea Gluşiţki.

în ziua de 28 iunie 1831, Prea Sfinţitul Ştefan a săvârşit rânduiala tunderii lui Briancianinov în monahism, schimbându-i numele din Dimitrie în Ignatie, în cinstea Sfântului Sfinţit Mucenic Ignatie Teoforul şi a Sfântului Ignatie Cneazul, făcătorul de minuni din Vologda, ale cărui moaşte odihnesc în Mănăstirea Priluţki, împreună cu moaştele Preacuviosului Dimitrie Priluţki, ocrotitorul primit la botez de Dimitrie, La 4 iulie, monahul Ignatie a fost hirotonit ierodiacon, la 25 iulie a fost hirotonit ieromonah, iar la 6 ianuarie 1832 a fost numit întâistătător al Mănăstirii Lopotov din gubernia Vologda. Mănăstirea era aproape în ruină, încât se propusese să fie desfiinţată, iar obştea era foarte puţină la număr. Noul întâistătător s-a apucat de lucru. în scurtă vreme au început să curgă daniile de la locuitorii evlavioşi ai Vologdei. Monahii din mănăstirile unde Ignatie trăise ca ascultător, au început să vină în mănăstirea lui, şi nu după mult timp s-a alcătuit o obşte ca de vreo 30 de oameni.

Egumenul Ignatie a început sa vină des pe la părinţii lui. Cuvântul său plin de putere duhovnicească despre viaţa de dincolo de mormânt a supus inima mamei care adeseori era bolnavă şi simţea apropierea morţii. Ea se hrănea acum prin cuvintele duhovniceşti ale fiului său. în ziua de 25 iulie 1833, Sofia Afanasievna, mama Egumenului Ignatie, a trecut către Domnul, iar slujba înmormântării a săvârşit-o însuşi Părintele Ignatie.

în Mănăstirea Lopotov a venit apoi şi prietenul său, Cihaciov. Acesta a devenit ajutorul său în refacerea mănăstirii. Egumenul Ignatie l-a îmbrăcat rasofor şi l-a călăuzit în viaţa duhovnicească.


Prea Sfinţitul Ştefan al Vologdei, văzând râvna şi osteneala egumenului Ignatie pentru refacerea şi buna orânduire a mănăstirii, l-a ridicat la rangul de protosinghel în ziua de 28 mai 1833; dar locurile umede, pline de bălţi, în care se afla Mănăstirea Lopotov i-au răpit acestuia şi ultimele rămăşiţe de sănătate. Cihaciov suferea pentru stareţul său şi nevăzând altă ieşire din această situaţie, i-a propus să meargă la altă mănăstire. Atunci Cihaciov, cu binecuvântarea Egumenului, a plecat în capitală. Acolo a fost primit de contesa Anna Alekseevna, care a ajutat mănăstirea cu cărţi şi cu bani şi l-a sfătuit pe Cihaciov să meargă la Mitropolitul Filaret al Moscovei. înalt Preasfinţitul l-a primit cu bunăvoinţă şi i-a propus Egumenului Ignatie să meargă la mănăstirea Nikolo-Ugreşski din eparhia sa. Printr-o hotărâre a Sfântului Sinod, Egumenul Ignatie a fost trimis la această mănăstire, dar ţarul Nicolae l-a rugat pe Mitropolitul Moscovei să-l trimită pe Egumen la Sankt-Petersburg. Ajuns acolo, ţarul i-a încredinţat sihăstria Sergheev pentru a o reface, căci se afla în paragină şi nu mai avea decât opt monahi. Ţarul a hotărât alocarea unei mari sume de bani pentru refa -cerea mănăstirii. Renovarea bisericii Sfântului Serghie a fost terminată în anul 1838, iar în anul 1842 în această biserică au fost făcute strane bogat împodobite pe cheltuiala ţarinei Alexandra.

întâistâtătorul Ignatie a pus o rânduială aspră, potrivit pravilelor mănăstireşti. Dumnezeieştile slujbe au început să fie săvârşite cu bună rânduială iar curăţenia şi ordinea în toate privinţele dădeau întregii mănăstiri un aer de bun gust şi simplitate care influenţa în bine şi purtarea monahilor. Sfântul Ignatie insufla obştii duhul adevăratului monahism, făcându-i pe toţi să fie trezvitori şi să se călăuzească după cărţile Sfinţilor Părinţi. Obştea a început să alcătuiască o singură familie mare, unită duhovniceşte. Îmbunătăţirea şi dezvoltarea agricole şi veniturile aduse de închinătorii care începuseră să vină în număr mare la mănăstire au făcut posibilă întreţinerea unei obşti numeroase, care în anul 1837 ajunsese la 42 de vieţuitori. Din rânduială dumnezeiască, a intrat în mănăstire un negustor bogat, Makarov, care avea să devină schimonah. Acesta a dăruit mănăstirii tot capitalul său. Cu o parte din aceşti bani s-a construit un mare corp de chilii.

La 23 octombrie 1857, Arhimandritul Ignatie a fost numit de către Sfântul Sinod Episcop de Caucaz, iar la 27 octombrie a fost hirotonit în catedrala Kazanski. Pe 3 noiembrie a părăsit pentru totdeauna sihăstria Sergheev şi a mers în lavra Sfântului Aleksandr Nevski.

După 24 de ani ca întâistătător al Sihăstriei Sergheev, Sfântul Ignatie nu numai că nu-şi agonisise nici un capital, ci chiar ajunsese la o asemenea nedobândire că atunci când a plecat din mănăstire nu avea nici măcar bani de drum pentru a ajunge în eparhia sa. întotdeauna a fost foarte darnic la milostenie; când nu avea bani, dădea lucruri, aşa încât ucenicii de chilie se

44


străduiau, pe cât era cu putinţă, să le dea bani celor care cereau, ca aceşti oameni să nu ajungă la arhimandrit.La plecare, a primit ajutor bănesc de la o persoană care-i era apropiată

duhovniceşte şi care l-a înzestrat cu o mie de ruble.La 4 ianuarie 1858, După o grea călătorie, Episcopul Ignatie a ajuns în

Stavropolul Caucazului. Casă arhierească nu era; episcopul nou-sosit a fost primit în casa unui negustor. Eparhia Stavropolului, lipsită cu totul de organizare, cerea mari osteneli din partea Preasfinţitului Ignatie. în primăvară s-a construit pentru arhiereu o casă de lemn, pe cheltuiala cetăţenilor oraşului. Cea dintâi grijă a Episcopului Ignatie cu privire la cârmuirea poporului binecredincios a fost îndreptarea Sfintelor Slujbe după cuviincioasa rânduială bisericească şi refacerea legăturilor cuvenite dintre cler şi popor.

Preasfinţitul Ignatie şi-a îndreptat luarea-aminte şi asupra educaţiei tinerilor din instituţiile de învăţământ aflate sub oblăduirea lui.

în urma unei boli grele care i-a slăbit foarte mult puterile, Sfântul Ignatie a înaintat Sfântului Sinod, în iulie 1861, cererea de a fi eliberat de răspunderile eparhiale.

La 13 octombrie 1861, Preasfinţitul a sosit în mănăstirea Nikolo-Ba- baievski, a pus bună rânduială în viaţa monahală şi a organizat repararea clădirilor. Locuitorii acelei regiuni erau binecredincioşi şi aveau mare evlavie la icoana făcătoare de minuni a Sfântului Nicolae, aflată în mănăstire. Ei l-au ajutat pe Episcop să construiască încă o biserică, deoarece biserica veche era avariată şi devenise neîncăpătoare.

Vieţuind în retragere la Mănăstirea Nikolo-Babaievski, liber de îndatoririle slujirii arhiereşti, Preasfinţitul Ignatie îşi închină toate ceasurile libere revizuirii şi completării scrierilor sale ascetice. Ostenelile tipăririi lor şi le-a luat asupra sa fratele lui, Petru Aleksandrovici.

După o grea suferinţă, după mai multe atacuri de apoplexie, Sfântul Ignatie a trecut către Domnul, în ziua de 30 aprilie 1867. Chipul răposatului episcop strălucea de o bucurie luminoasă, nepământească. Trei zile şi trei nopţi a stat trupul Episcopului Ignatie în chilia lui, păstrându-şi neschimbată expresia luminoasă a feţei, după care a fost dus în catedrala mănăstirii.

Slujba de înmormântare a făcut mai degrabă impresia unui praznic bisericesc decât a unei slujbe pătrunse de întristare. A fost şi acesta un semn al milostivirii lui Dumnezeu şi al sfinţeniei Episcopului Ignatie.

Pentru rugăciunile Sfântului Ierarh Ignatie Briancianinov, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, întăreşte-ne şi pe noi pe calea Ortodoxiei şi ne mântuieşte pe noi. Amin.


Sfântul Ioan de Kronstadt (1829-1908) s-a născut la 18 octombrie 1829 într-un sat din regiunea Arhanghelsk. Tatăl său era cântăreţ la biserica satului. Bunicul său era preot, urmaş al unui şir de preoţi din tată în fiu, neîntrerupt de peste 350 de ani.

Părinţii săi aveau puţină ştiinţă de carte dar erau binecredincioşi şi foarte evlavioşi. Mama sa l-a crescut în frica de Dumnezeu şi i-a insuflat e' lavia faţă de rânduielile bisericeşti. Aproape de tatăl său, care îl lua întotdeauna lângă el, asculta slujbele în biserică şi Vieţile Sfinţilor acasă.

Când micul Ioan a ajuns la vârsta de şase ani, tatăl i-a cumpărat un jbecedar şi mama a început să-l înveţe carte. Literele, însă, erau o problemă dificilă pentru Ioan; de aceea era foarte necăjit. El se ruga cu multă lâvnă, cerându-i lui Dumnezeu să-l ajute. Intr-o zi, a simţit deodată că ceva ca un văl se ia de pe mintea sa şi a început să înţeleagă lecţiile.

La vârsta de zece ani, părinţii l-au trimis la o şcoală parohială în Arhanghelsk. A terminat seminarul ca şef de promoţie şi apoi a fost trimis la Academia Teologică din Petersburg cu o bursă de stat.

în primul său an ca student i-a murit tatăl. Astfel, atunci când i s-a âpropus să preia un post de copist la Secretariatul Academiei cu un salariu ' de 10 ruble pe lună, Ioan a primit cu bucurie, pentru a-şi putea ajuta mama şi cele două surori care acum rămăseseră sub ocrotirea sa.

Cu harul lui Dumnezeu, la Academie, Ioan a început să pătrundă în '•adâncul gândirii teologice. A studiat Sfânta Scriptură şi multe cărţi ale Stântului Ioan Gură de Aur, ale Sfântului Filaret al Moscovei şi a altor , Sfinţi Părinţi. Cu o deosebită atenţie şi sârguinţă urmărea cursurile de ?Patrologie.I După terminarea Academiei s-a căsătorit cu Elisaveta Konstantinova,T;fiica preotului bisericii Sfântului Andrei din oraşul Kronstadt. De când au j.luat hotărârea sfântă de a se nevoi întru feciorie în căsnicia lor şi până la sfârşitul vieţii Părintelui, ea îl chema pe acesta „fratele Ioan”.Pe 11 noiembrie 1855 s-a săvârşit hirotonia sa întru diacon, iar în >_7iua următoare întru preot.'■ Din primele zile ale slujirii sale s-a angajat cu consecvenţă atât în. 'lucrarea liturgică cât şi în cea de pastoraţie. A luat în curând hotărârea de a* sluji zilnic, fără numai de n-ar fi aflat obstacole de netrecut. Dragostea sa ;,pentru săraci şi pentru cei neputincioşi era foarte mare. Tot ce avea cu el ^împărţea celor ce aveau nevoie. Nu de puţine ori se întorcea acasă desculţ, f 'după ce-şi dăduse pantofii vreunui sărac.

Sfântul Ioan îi ajuta atât pe cei ce sufereau de boli trupeşti cât şi pe ţ cei ce se îndepărtaseră de la calea cea dreaptă, sfatuindu-i şi aducându-i ' înapoi. Se ruga pentru vindecarea celor bolnavi, începând cu rugăciunile ■Tpentru iertarea păcatelor. Mulţi oameni care sufereau de boli grele se

46


vindecau pentru rugăciunile sale. Nu zăbovea nici o clipă dacă era chemat noaptea pentru a vizita vreun bolnav. Se îmbrăca îndată şi pornea la drum. Vizita îndată bolnavul, chiar de-ar fi fost cea mai molipsitoare şi primejdioasă boală.

Pentru ajutorarea săracilor, Sfântul Ioan a construit „Căminul dragostei de muncă”. în 1902 munceau la cămin peste 7.000 de oameni. Se găseau aici şcoli cu învăţământ gratuit, ateliere unde tinerii şi şomerii învăţau diferite meşteşuguri, o bibliotecă pentru copii, o sală de lectură, o sală de conferinţe şi altele. în oraşul său natal a ridicat o mare biserică închinată Sfinţilor Nicolae, Ioan de Rila şi Parascheva. A construit şcoala satului, un adăpost pentru copii orfani, o frăţie creştin-ortodoxă şi o mănăstire de maici. A mai construit şi alte mănăstiri şi schituri, în diferite regiuni.

Cu trei ani înainte de sfârşitul vieţii sale pământeşti, s-a îmbolnăvit grav. Suferea mult, dar răbda cu bărbăţie. în ultimul timp avea dureri continuu. Numai când slujea îl lăsau durerile pentru două ore.

Pe 10 decembrie 1908 a slujit ultima Sfântă Liturghie. Era foarte epuizat. Pe 18 decembrie a întrebat ce dată este şi, primind răspunsul, a zis: „Slavă Domnului! Mai avem încă două zile. Vom apuca să le facem pe toate”. După două zile, pe 20 decembrie 1908, Sfântul Ioan şi-a dat sufletul lui Dumnezeu. La slujba înmormântării au participat mulţi ierarhi, 60 de preoţi şi 20 de diaconi. Au fost acolo peste 20.000 de oameni.

în fiecare an, în ziua adormirii sale, la porunca ţarului, se slujeau parastase în toate bisericile din ţară. Şi Sfântul Sinod a luat o serie de hotărâri spre cinstea sa, printre care şi introducerea în programa de învăţământ a seminariilor teologice a unor cursuri privind viaţa şi lucrarea Părintelui Ioan de Kronstadt.

Sfântul Ioan a fost canonizat la 8 iunie 1990 de către Sfântul Sinod al Bisericii Ruse.

Pentru rugăciunile Sfântului Ioan de Kronstadt, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, întăreşte-ne şi pe noi pe cale Ortodoxiei şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sfântul Ierarh Nectarie (1846-1920) s-a născut în orăşelul Silivria din nordul Greciei, dintr-o familie săracă de oameni simpli şi dreptcredin- cioşi. Părinţii lui şi-au crescut copiii în frică de Dumnezeu şi în evlavie faţă de Ortodoxia străbună. Era, de altfel, singura formă de rezistenţă şi de păstrare a identităţii de neam, în faţa invadatorului otoman, deoarece regiunea lor se găsea de aproape patru sute de ani sub ocupaţie turcească.

La botez a primit numele Anastasie. încă de mic s-a arătat a fi un copil inteligent, cu o puternică dorinţă de a învăţa cât mai multe lucruri


noi. Părinţii săi s-au străduit să-i ofere o bună educaţie creştinească, iar de [a bunica sa a deprins primele învăţături de credinţă şi primele rugăciuni.

Primii ani de şcoală i-a făcut în orăşelul natal. A început să înveţe limba greacă veche, în care erau scrise majoritatea cărţilor de cult şi cele ale Sfinţilor Părinţi. Cu mare bucurie participa la Sfintele Slujbe şi reţinea pasaje întregi de predici.

Dorea mult să-şi continue studiile, dar situaţia economică grea a familiei sale nu îi permitea aceasta. De aceea, la vârsta de paisprezece ani a plecat la Constantinopol şi a început să lucreze la un negustor. Mult timp a muncit fără altă plată în afara porţiei zilnice de mâncare. Muncea din zori şi* până la asfinţitul soarelui, purtând haine ponosite şi mergând adeseori desculţ. în puţinele clipe de răgaz, îşi îndulcea suferinţa citind din Sfânta Scriptură şi din cărţile Sfinţilor Părinţi pe care le adusese cu sine.

Remarcat de conducătorii Şcolii Metocului Sfântului Mormânt, a fost angajat la scurt timp ca pedagog pentru clasele mai mici. Acolo a lucrat până la vârsta de douăzeci de ani. Din câştigul său trimitea bani acasă, pentru părinţii şi fraţii lui, iar sărbătorile mari venea să le petreacă împreună cu ei. Odată, pe când se întorcea acasă cu corabia, pentru a fi împreună cu ai săi la Praznicul Naşterii Domnului, s-a iscat o furtună îngrozitoare. ■Toţi cei de pe vas erau înspăimântaţi de furia valurilor şi a vântului. Atunci, tânărul Anastasie s-a rugat cu glas tare la Dumnezeu zicând: „Doamne, şcapă-mă, ajută-ma să studiez teologia pentru a putea să îi întorc la cre- âinţă pe cei care hulesc Numele Tău!” Din acel moment valurile şi vântul âuîînceput să se potolească şi astfel, au ajuns nevătămaţi la ţărm.W- La vârsta de douăzeci de ani părăseşte Constantinopolul şi se retrage m’ insula Hios. Aici, în satul Liti, va fi numit din nou învăţător. în timpul liber şi în special Duminica urca la Mănăstirea Nouă şi cânta la strană. .|iei, la scurt timp a devenit fiu duhovnicesc al Cuviosului Pahomie, personalitate ce a rămas vie în memoria locuitorilor insulei până astăzi. Timp .de*şapte ani, tânărul învăţător Anastasie, s-a dedicat cu dragoste spre luminarea micilor săi elevi, educându-i în lumina iubirii de neam şi de credinţă, lira epoca în care popoarele din Balcani cunoscuseră jugul asupritor al ^otomanilor.; > Cu timpul, Anastasie a reuşit să îşi aducă în insulă întreaga familie. ,JJsându-l ca învăţător pe fratele său, la vârsta de douăzeci şi şapte de ani a intrat ca frate în Mănăstirea Nouă. S-a distins prin ascultare, smerită cuge- ţaie, înfrânare şi rugăciune. Pe 7 noiembrie 1876 a intrat în monahism, pjiirund numele Lazăr, iar la 15 ianuarie 1877 a fost hirotonit diacon şi a primit numele Nectarie.^ ■ Setea sa pentru cunoaşterea teologică era ştiută atât de stareţul mâ- «iiăsurii cât şi de mitropolitul locului; iar posibilitatea continuării studiilor a


apărut prin sosirea la mănăstire a unuia dintre oamenii înstăriţi ai locului, care auzise de Părintele Nectarie. Astfel, cu binecuvântarea părintelui stareţ şi a mitropolitului, Părintele Nectarie a plecat la Atena pentru a-şi completa mai întâi studiile preuniversitare necesare. Terminând liceul cu calificative excepţionale, a fost îndrumat spre Patriarhul Sofronie al Alexandriei de la care a primit binecuvântarea şi recomandarea necesară înscrierii la Facultatea de Teologie, cu condiţia să revină apoi la Alexandria.

Astfel, în anul 1882, ierodiaconul Nectarie îşi începea studiile la Facultatea de Teologie din Atena. Experienţa de mănăstire şi lecturile sale din scrierile Sfinţilor Părinţi l-au ajutat să treacă cu uşurinţă examenele anilor de studii. Notele foarte bune pe care le-a primit încă din primul an, au determinat Consiliul de conducere a Facultăţii să îi acorde o bursă de merit, pe care o va deţine până la sfârşitul anilor de studii.

Licenţiat în Teologie şi consecvent promisiunii pe care o făcuse, Părintele Nectarie s-a întors în anul 1886, la Alexandria. Bătrânul Patriarh l-a primit cu căldură şi l-a numit îndată predicator spre zidirea duhovnicească a locuitorilor greci a capitalei. Spre a veni în ajutorul acelora care voiau să urmărească Omiliile sale, a publicat o parte dintre ele în cartea intitulată Cinci cuvântări bisericeşti despre Postul Mare. Ca o recunoaştere a calităţilor sale pastorale, în acelaşi an a fost hirotonit preot în vestita catedrală a Sfântului Sava. Câteva luni mai târziu a fost înaintat în treapta de arhimandrit şi trimis la Cairo, unde a ocupat postul de consilier patriarhal.

Slujea cu dăruire în biserica Sfântului Nicolae, iar credincioşii îl iubeau şi îi respectau cuvântul. Vestea priceperii sale în a alina şi vindeca bolile sufleteşti, prin rugăciune şi prin sfaturile date la Sfânta Taină a Spovedaniei, a făcut să vină la el o mare mulţime de credincioşi.

La 15 ianuarie 1889, Patriarhul Sofronie l-a hirotonit episcop şi l-a numit Mitropolit de Pentapolis. Atunci, mulţi dintre confraţii lui slujitori, biruiţi de patima invidiei, au uneltit nişte viclenii prin care au reuşit depunerea din funcţie a Sfântului Nectarie la 3 mai 1890. I s-a permis doar să rămână slujitor la biserica Sfântului Nicolae. Dar duşmanii săi nu s-au mulţumit cu această măsură de pedepsire, ci au pus la cale izgonirea sa din Egipt. I s-a dat cartea canonică de ieşire din Patriarhie cu motivaţia (pretextul) că nu poate suporta clima prea caldă.

Sfântul Nectarie a primit cu smerenie aceste lovituri nedrepte, dar credincioşii care îl iubeau atât de mult au trimis multe scrisori de protest la Patriarhie. Toate însă, fără nici un rezultat.

La începutul lunii august a anului 1890, Sfântul Nectarie a ajuns din nou la Atena, după care a fost primit ca preot în Mitropolia de Evia. Cei care îl prigoniseră în Egipt au trimis şi în Grecia săgeţile otrăvitoare ale defăimării. De aceea, la început, oamenii l-au tratat cu multă răceală şi au încercat să-l marginalizeze. Simţind însă în prezenţa liturgică a Sfântului Nectane harul lui Dumnezeu, credincioşii şi-au cerut iertare şi l-au încon- iiirat cu multă evlavie şi dragoste. A început să predice în fiecare biserică a oraşului şi apoi în întreaga regiune.

După o slujire de peste trei ani, Sfântul Nectarie a fost chemat de autorităţile bisericeşti de la Atena, spre a i se încredinţa conducerea Seminarului Teologic


Rizarion, din capitală. Prezenţa sa în mijlocul colectivului de profesori de la Seminarul Teologic, avea să schimbe profund concepţia acestora despre educaţie. Sfârşitul secolului al XlX-lea era dominat de ideale iluministe, de tot felul de noi ideologii, iar duhul secularizării începea /să facă ravagii în rândul tineretului.

Din prima zi, elevii au rămas impresionaţi de măsura duhovnicească a noului director. Simţeau că în mijlocul lor venise un om sfânt.

Cea mai mare bucurie a elevilor era să-l asculte predând. O adevărată sărbătoare duhovnicească. Şi aceasta, deoarece simţeau că cele spuse de acest om erau mai întâi trăite de el însuşi. Nu erau doar simple informaţii, ci cuvinte cu putere multă.

Sfântul Nectarie a clădit modelul de învăţământ pe temelia trăirii în Ilristos. Ştia foarte bine că, educaţia şi cultura, lipsite de vieţuirea orto-i oxă, degenerează în alcătuiri seci şi deşarte, pustiitoare de suflet.

A început să scrie diferite cărţi pentru zidirea duhovnicească a elevilor săi. Se interesa îndeaproape de fiecare elev în parte. Căuta să afle problemele lor sufleteşti şi familiale şi să-i ajute pe fiecare. A continuat şi activitatea sa pastorală.

Sfântul Nectarie era foarte milostiv. De multe ori le dăruia celor săraci chiar şi hainele de pe el. Celor năpăstuiţi le dădea bani din fondurile şcolii, sau mijlocea către oamenii bogaţi ai oraşului, spre a le veni în ajutor.

In anul 1904, Sfântul Nectarie a pus temelia unei mănăstiri de maici în insula Eghina. Se îngrijea atât de bunul mers al şcolii, cât şi de înaintarea lucrărilor la mănăstire.

După paisprezece ani de conducere a Seminarului Teologic, ajuns la ,vârsta de şaizeci şi doi de ani, s-a hotărât să predea conducerea şcolii unui om mai tânăr. De aceea, la 7 februarie 1908 a depus cererea de ieşire la pensie. Mulţi dintre profesorii şi elevii care s-au format sub îndrumarea lui îlrugau să nu plece, dar înţelegeau în acelaşi timp dorinţa sa de a-şi petece ultimii ani ai vieţii în linişte, în adevărată viaţă monahală. De asemenea, ştiau că obştea mănăstirii din Eghina crescuse între timp şi avea nevoie de un duhovnic încercat în aprilie 1908, Sfântul Nectarie a plecat definitiv în Eghina. Aici şi-a construit o chilie în afara incintei mănăstirii, chilie în care va locui până la sfârşitul pământesc al vieţii sale.

Ijnz■

3 ii

50 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI DESPRE SFINŢII ALE CĂROR SCRIERI SE AFLĂ ÎN ACEASTĂ CARTE 51rL

ucrările de construcţie nu erau încă terminate. Sfântul Nectarie muncea alături de muncitorii angajaţi ai mănăstirii, de dimineaţa până seara, în afara orelor rânduite pentru Sfintele Slujbe. Maicile povestesc că,

îmbrăcat într-o rasă mai veche, îi ajuta după putere, fie cărând materiale de construcţie, fie săpând sau făcând diverse alte munci. Se vede şi din aceas-ta cât de smerit era şi cât era de dăruit misiunii sale pastorale. Nu avea pretenţii că era arhiere


u, că terminase atâtea şcoli înalte, că scrisese cărţi, că organizase un Seminar Teologic.

Mănăstirea ajunsese să aibă douăzeci de maici. Cele mai multe dintre ele, aşa cum era pe vremea aceea, din cauza sărăciei, nu avuseseră parte deo

educaţie şcolară

elementară. De aceea, în fiecare zi, Sfântul Nectarie le învăţa să citească, să scrie îi să cânte muzică psaltică. Considera absolut necesar, ca maicile să poată citi din Sfânta Scriptură şi din scrierile Sfin-ţilor Părinţi, şi să poată susţine răspunsurile de la strană.

Sfântul Nectarie era

52 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI DESPRE SFINŢII ALE CĂROR SCRIERI SE AFLĂ ÎN ACEASTĂ CARTE 51

foarte prietenos cu toţi locuitorii insulei. Era invitat să intre şi să binecuvânteze orice casă. Buni prieteni ai Prea Sfinţitului erau şi pescarii insulei. Aceştia îi aduceau năvoadele să le binecuvânteze şi vedeau că întotdeauna după acesta, prindeau o mulţime de peşti. Dintre aceşti peşti,

îi alegeau pe cei mai frumoşi şi îi trimiteau la mănăstire. La mănăstire nu se mânca deloc came. Doar peştele era îngăduit. De asemenea, Sfântul dăduse poruncă să nu se mănânce nimic prăjit, ci totul numai fiert. Aceasta ajuta la sporul duhovnicesc, la menţinerea unei stări de trez-


vie, la alungarea moliciunii şi gândurilor păcătoase.

Mănăstirea cunoştea o înfloritoare viaţă duhovnicească. La sărbătorile mari, o mulţime de credincioşi sosea la mănăstire, pentru a fi aproape de Părintele Nectarie. Faima sa de bun duhovnic şi povăţuitor era răspândită deja în

multe regiuni ale ţării. Muţi oameni, chinuiţi de vreo boală incurabilă, veneau la dânsul cu nădejdea vindecării. Iar pe măsura credinţei lor, primeau de la Dumnezeu alinarea sau vindecarea, prin rugăciunile Sfântului.

Simţind că i se apropie sfârşitul, a cerut, pe 20 august 1920, să


mear-gă să se închine la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului din mănăstirea aflată de cealaltă parte a muntelui. După cincisprezece zile, întărit duhovniceşte, a cerut să se întoarcă acasă, la Mănăstirea Sfintei Treimi din Eghina.

Pentru că starea sănătăţii sale se

înrăutăţise, maicile au hotărât să-l ducă la spital în Atena. Faţa sa senină le dădea curaj bolnavilor aflaţi lângă el. îi mângâia cu cuvinte duhovniceşti şi le explica de ce trebuie oamenii să treacă prin diferite suferinţe. Le spunea că drumul suferinţei este un drum izbăvitor, atunci când


este însoţit de pocăinţă şi de nădejde în Dumnezeu. Este curăţitor de păcate şi folositor pentru înţelepţire.

După o lungă şi tăcută suferinţă, în seara zilei de 8 noiembrie 1920, Sfanţul Nectarie a trecut către Domnul. La un moment dat, când au scos \e-ta neagră de lână pe

care Sfântul o purtase în spital, au pus-o câteva clipe peste picioarele unui bolnav paralizat ce se afla în patul alăturat. Cel bolnav a simţit atunci că îşi poate mişca din nou picioarele. S-a ridicat atent de pe pat, a făcut câţiva paşi, neputând să-şi creadă ochilor şi apoi a


început să plângă. îşi dădea în sfârşit seama ce se întâmplase. Vestea minunii s-a răspândit cu iuţeală în tot spitalul şi apoi în oraş.

Canonizarea Sfântului Nectarie a avut loc în anul 1961. Este prăznuit la ilata de 9 noiembrie.

Prin Sfintele sale moaşte, izvorâ

toare de mir, Dumnezeu a dăruit \ mdecare sufletească şi trupeasca la foarte mulţi oameni credincioşi.

Pentru rugăciunile Sfântului Ierarh Nectarie, Doamne Iisuse Hris- toase, Fiul lui Dumnezeu, tămăduieşte-ne şi pe noi de neputinţele noastre sul leteşti şi trupeşti şi


ne mântuieşte. Amin.

Sfântul Siluan Athonitul (1866-1938) s-a născut într-o familie sim-plă, săracă, numeroasă şi evlavioasă de ţărani ruşi, şi a primit la botez numele de Simeon. Deşi lipsit de învăţătură, tatăl lui Simeon era un om isj5lin de adâncă

credinţă şi de multă înţelepciune.

încă de la vârsta de patru ani şi-a pus în gând ca, atunci când va fi mare, să caute pe Dumnezeu în tot pământul. Aflând mai apoi de sfinţii ruşi şi de minunile săvârşite la sfintele lor moaşte, tânărul Simeon şi-a dat ;şe


ama că „dacă există Sfinţi înseamnă că Dumnezeu este cu noi şi n-am nevoie să străbat tot pământul ca să-l găsesc”.

La nouăsprezece ani a voit să intre în viaţa monahală în Lavra Pe- cetska, dar tatăl său l-a sfătuit să execute mai întâi serviciul milita

r. însă treptat a pierdut râvna pentru viaţa monahală.

A început să se întâlnească cu tinerii din sat, să cânte la acordeon, să bea votcă şi să mănânce peste măsură. Dar într-o noapte, în vis, vede cum un şarpe îi intră pe gură în trup. Trezindu-se din somn pradă


unui puternic dezgust, aude cu limpezime glasul blând al Maicii Domnului: „Ai înghiţit un şarpe în somn şi ti-e scârbă. Tot aşa, nici mie nu-mi place ceea ce faci tu acum”. Până la sfârşitul vieţii, Cuviosul Siluan va mulţumi Maicii Domnului pentru

îndurarea şi milostivirea cu care l-a întors de la păcat.

Impresionat de sfintele slujbe săvârşite de Sfântul Ioan din Kronstadt, i-a scris o scrisoare cu doar câteva cuvinte: „Părinte, eu vreau să mă fac mo-nah. Roagă-te ca să nu mă reţină lumea”. în toamna anului 1892


soseşte la Sfântul Munte Athos. Pe atunci, marea mănăstire rusească a Sfântului Pan- telimon avea două mii de vieţuitori. Intrarea în mănăstire a lui Simeon avea la temelie un puternic simţământ al păcătoşeniei, care l-a condus la o


adâncă pocăinţă. Toată ziua muncea la moara mănăstirii, iar noaptea şi-o petrecea în rugăciune, încercând să doarmă cât mai puţin. După numai trei săptămâni de rostire a rugăciunii „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dum-nezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”, lucrată sub îndrumarea duhovni-cului său, Simeon a primit de la Dumnezeu rugăciunea neîncetată. Lipsit de experienţa duhovnicească, Simeon a căzut pradă duhului mândriei. Drept urmare, în ciuda rugăciunii neîncetate şi a ascezei riguroase, a fost victima unor fenomene luminoase înşelătoare, demonice, care l-au chinuit şase luni.

Şi astfel, într-o după amiază, înainte de Vecernie, stând în chilia sa, a căzut în deznădejde, încercând timp de un ceas sentimentul unei părăsiri totale de către Dumnezeu. Pradă acestei întristări şi spaime, merge la Ve-cernie în Paraclisul Sfântului Ilie şi de-abia rosteşte rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”, că în dreapta uşilor împărăteşti, în locul icoanei Mântuitorului II vede pe Hristos Cel Viu. Privirea Sa blândă şi infinit bună, iradiind iertare, pace şi bucurie, umple sufletul lui Simeon de smerenie. Câteva zile după arătarea lui Hristos, Simeon trăieşte o stare de intensă iubire smerită pentru întreaga lume. Cerându-i sfatul unui părinte de la vechiul Russikon, acesta îi spune uimit: „Dacă acum eşti aşa, cum vei fi la bătrâneţe?” Această imprudenţă gravă din partea Părintelui (niciodată un ascet nu are voie să-şi laude un confrate) l-a aruncat pe Simeon în prăpastia mândriei. Şi astfel a început pentru el o perioadă grea şi lungă de cincisprezece ani, de luptă cu duhul cel mai perfid şi periculos, cel al mândriei.

Fratele Simeon, devenit între timp monahul Siluan, ia cu curaj asupra sa asceza aspră a luptei împotriva gândurilor pătimaşe. Deşi era neîncetată şi intrase în inimă, rugăciunea nu era încă şi curată, pentru că patimile nu fuseseră învinse. După cincisprezece ani, descurajat de inutilitatea eforturilor ascetice, cade din nou, timp de un ceas, în ghearele unei disperări infernale. încearcă să se închine în faţa icoanelor, dar vede chilia plină de demoni; mai mult, un demon intră între el şi icoană, împiedicându-1 să se închine. Descurajat, Siluan se aşază şi se roagă îndurerat: „Doamne, vezi că demonii mă împiedică să mă rog cu mintea curată. Invaţă-mă ce să fac ca să se depărteze de mine”. Şi atunci aude în inimă glasul Domnului: „Sufletele celor mândri suferă de-a pururea din partea demonilor.” Astfel, Siluan înţelege că trebuie să se smerească. înţelege că mândria este cauza pierderii harului, iar smerirea, pregătirea pentru dobândirea lui. Timp de încă cincisprezece ani, Cuviosul Siluan se nevoieşte pentru dobândirea harului. Deşi lupta continuă, harul nu-1 mai părăseşte, iar la capătul acestor ani, Cuviosul ajunge la rugăciunea curată.

Sfântul Siluan a devenit purtător al harului Sfântului Duh şi a dobândit astfel cunoaşterea duhovnicească.


A trecut cu pace către Domnul la 24 septembrie 1938, după o suferinţă cauzată probabil de o afecţiune cardiacă.

A fost canonizat la 26 noiembrie 1987. Pomenirea sa se face la 24 septembrie.

Pentru rugăciunile Sfântului Siluan Athonitul, Doamne Iisuse Hris-toase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne şi pe noi să mergem pe calea smereniei şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sfântul Lavrentie de la Mănăstirea Cernigov (1868-1950). Arhi-mandritul Lavrentie, cu numele său de botez Luca Evseevici, s-a născut în anul 1868 în satul Karilsk în apropierea Koropului, regiunea Cemigovsk.

Părinţii lui, Evsevie şi Hristina, au fost ţărani simpli. în familie erau şapte copii, din care cinci erau băieţi. Luca era unul din cei mai mici.

Copilăria lui a fost grea, fiind nevoit încă de mic să se obişnuiască cu orice fel de muncă pe lângă casă şi să muncească mult.

Pe lângă toate greutăţile familiale, el a avut necazuri şi cu sănătatea trupească. Fiind încă micuţ, şi-a pus pe cap, în joacă, o găleată şi alerga prin , ogradă, dar împiedicându-se de un purceluş a căzut pe spate şi s-a lovit atât de rău că a rămas şchiop pentru toată viaţa.

Deoarece mama lui era foarte bolnavă, încât adeseori nu se putea nici>ridica din pat, iar tatăl murise când Luca era mic, băiatului i-au revenit, din . cauza infirmităţii sale, responsabilităţile de pe lângă casă, atât bărbăteşti cât şi femeieşti. El păştea caii, îngrijea vaca, tăia lemne, făcea foc în sobă, *■ cocea pâine, făcea curat prin casă, dădea cu var, spăla rufe, ba chiar a ' învăţat să şi croiască şi să coasă.«jw, Luca a învăţat la şcoala din sat. Având o minte ageră şi ascuţită, îşi ‘ însuşea cu multă uşurinţă toate lecţiile şi-şi întrecea colegii, încât învăţăto-rul i-a încredinţat supravegherea şi instruirea elevilor mai mici din şcoală, iar el îndeplinea cu multă bucurie această misiune.

Era cunoscut în toate situaţiile ca un băiat capabil, ascultător, sârgu- incios şi foarte muncitor, însă o chemare deosebită a simţit el pentru muzică şi cântările bisericeşti. încă de mic a învăţat să cânte la vioară, iar dimineaţa, după ce ducea caii la păscut, lua vioara şi cânta melodiile lui preferate până aproape de micul dejun, melodii în care el îşi punea tot , sufletul lui curat de copil.| Pe vremea aceea, elevii erau învăţaţi să cânte în corul bisericii. Abia \ aici micuţul Luca se simţea în largul lui, aici era bucuria lui. Şi-a însuşit |.;:repede totul, atât cântările cât şi rânduiala slujbelor bisericeşti, astfel încât Şjncă de la vârsta de 12 ani îi învăţa pe micii corişti şi, cu ajutorul preotului, J-\la vârsta de 14 ani conducea singur chiar şi corul bisericesc.

Când era adolescent şi locuia în casa părintească, de multe ori vorbea


cu Maria, cumnata sa, soţia fratelui său Vartolomeu:

- Cât de greu îi este creştinului să trăiască în lume, în ziua de azi! Dracul nu-i dă pace deloc. Merg seara pe drum, iar el, diavolul, merge lângă mine. îmi fac semnul sfintei cruci şi pe mine şi pe tot împrejur şi el se depărtează (se retrage) un pic. Apoi, din nou se apropie de mine şi merge fluierând.

Altădată, cosea la maşină în bucătărie, căci învăţase să croitorească. Va povesti mai târziu Părintele Lavrentie:

- Stau eu aşa şi cos, iar când ridic ochii îl văd sub masă pe necuratul, care stătea întins pe o coastă şi moţăia. Eu n-am rezistat şi am întrebat-o pe Maria:

- Tu vezi cine stă sub masă?- Cine? - a întrebat Maria

speriată şi s-a uitat sub masă.- Stă dracul şi doarme sub masă.

Oare nu-1 vezi?Iar Maria nu vedea nimic.încă din adolescenţă Luca

simţea chemarea pentru viaţa monahală. Aceasta au simţit-o şi ceilalţi colegi din cor, urmărindu-i mai târziu exemplul. Aproape toate fetele au plecat mai târziu la mănăstire, iar dintre băieţi mulţi au ajuns chiar la Athos.

Deseori Luca vizita singur mănăstirea de monahi Râhlâ, unde ar fi vrut să rămână şi care îl atrăgea în mod deosebit prin trăirea vie şi viaţa duhovnicească autentică. Deşi mănăstirea se afla la o distanţă de 19 km de satul său natal, el parcurgea pe

jos această distanţă cu bucurie.Dar dorul lui de mănăstire a

trebuit să cedeze în faţa dragostei materne.

Abia după moartea mamei sale, renunţând la partea sa de moştenire în favoarea fratelui său mai mic, Damian, l-a rugat pe fratele său mai mare, Vartolomeu, care a rămas să locuiască în casa părintească veche, să-l conducă la Mănăstirea Râhlâ. Şi astfel, la vârsta de 23 de ani a fost primit în obştea monahală, unde trecu sub ascultarea părintelui care conducea corul mănăstirii, fiind deja binecunoscută înzestrarea sa muzicală.

Vestea despre darurile tânărului şi înzestratului ucenic s-a răspândit repede şi în afara mănăstirii, ajungând până la Mănăstirea „Sfânta Treime” din Cemigov, şi la Episcopul locului, Antonie, mare exemplu de trăire şi mare râvnitor al înaltei vieţi duhovniceşti. Se spune despre el că avea doar două rânduri de haine: una ce o purta zilnic, iar alta în zile de sărbătoare. Iar dacă, de ziua sfântului al cărui nume îl purta - de Sfântul Antonie, primea în dar o rasă nouă, îndată el o dădea de pomană altcuiva.

Vlădica Antonie a văzut încă de la început în tânărul ucenic un mare slujitor al lui Dumnezeu, de aceea a şi insistat mult pentru transferarea lui. Când s-a făcut cererea pentru transferarea ucenicului Luca de la mănăstirea

Râhlâ la Mănăstirea „Sfânta Treime” din Cemigov, fraţii


din Mănăstirea Râhlâ au devenit geloşi pe Vlădică, cârtind:

- Ce tot atâta Luca, Luca! Luca la deal, Luca la vale, de parcă n-ar mai exista şi alţi monahi.

Dar Vlădica Antonie, mângâindu-i, le spuse:

- Ehei! Ăsta e un aşa Luca, de care o să întrebe toată lumea. Ceea ce, ; bineînţeles, s-a şi îndeplinit.s 1 , . Dar Luca nu voia să părăsească mănăstirea de metanie Râhlâ, nu voia

să plece din acest locaş retras care-i devenise atât de drag şi unde, în ru- ' ■, găciune, se simţea atât de aproape de Dumnezeu. De aceea adormi după ' slujba de noapte cu lacrimi pe, obraz şi cu durere în suflet. însă în vis i se arătă chipul Maicii Domnului de pe icoana de la Mănăstirea „Sfânta Tre- i- îme” din Cemigov, care, apropiindu-se de el, l-a binecuvântat. Acest vis ; într-atât l-a cutremurat încât, sculându-se din somn dis-de-dimineată cu r;' frica lui Dumnezeu şi luând binecuvântare de la stareţ, plecă în mare grabă la mănăstirea Cemigov. Prezentându-se episcopului Antonie, îi spuse cu M toată inima:rjfp -Blagosloviţi, Prea Sfinţite Vlădică, iată, am ajuns!ţŞir, Binecuvântându-1 şi învăluindu-1 cu privirea sa blândă, Episcopul îi

fi Z*Se’Jjll^ - Bine ai venit la noi, frate

Luca. Pentru început te vei ocupa de ~ pregătirea tinerilor seminarişti.

Când intră în biserică, Luca recunoscu imediat chipul împărătesei Cereşti - Maica Domnului ce i se arătase în vis şi-l binecuvântase.

Aici, în Mănăstirea „Sfânta Treime”, a depus el votul monahal

şi a primit numele de Lavrentie, aici în 1895 a fost numit ieromonah şi

tot aici pif a primit ca ascultare numirea de egumen. Toţi fraţii de

mănăstire pe care jjjjL i-a avut, monahii Smaragd, Malahiil, Mihail, Inokentie, Efrem şi mulţi 1IÎ|: a^> toţi

l'au ascultat şi au urmat întocmai sfaturile lui duhovniceşti.

Eli încă din tinereţe a învăţat şi a practicat Rugăciunea lui Iisus şi i-a Ijjjl învăţat şi pe alţii. De trei ori a ajuns în muntele Athos şi a fost în pelerinaj llp-şi la Ierusalim pentru a se închina la Locurile Sfinte, jijfe înfăţişarea Părintelui era plăcută, chipul lui blând iar prezenţa lui lljs radia bunătate şi linişte duhovnicească celor din jur. Părul, albit devreme, Kgj|era alb ca zăpada, faţa lui luminoasă arăta tuturor bucurie şi dragoste, iar ochii lui albaştri emanau bunătate, cuprinzându-i pe toţi cu privirea lor ■jll profundă. De statură mijlocie, era nedezlipit de toiagul lui.H Şi au trecut şi aceste timpuri şi au venit alte vremuri, mai grele. Mo- aj||nahilor şi tuturor „li s-a propus să plece”, căci mănăstirile trebuiau închise JET „pentru reparaţii” (1930). în această perioadă grea,


Părintele a trăit la poa- ^flp-lele unui munte, la o văduvă

dreptcredincioasă ce se numea Elena. Acolo,

într-o casă veche, Părintele ocupa o cameră mică, petrecându-şi timpul în post şi rugăciune, atât pentru turma sa împrăştiată, eât şi pentru întreaga lume.

Din cauza prigoanei împotriva Bisericii, fiii săi duhovniceşti doar noaptea puteau să bată tainic în geamul Părintelui. Dar nu-i primea pe toţi. Ci, având darul înainte-vederii, el îi ştia pe toţi când vin şi pentru ce.

Astfel, el a prevăzut prigoana şi închiderea bisericilor şi le spunea:- Citiţi şi păstraţi cărţile, că de ele o să aveţi mare nevoie. Pentru că

încă vor mai fi mănăstiri, şi vor mai fi şi arhierei drept-credincioşi şi toate cărţile vă vor fi de mare folos.

înainte de începerea războiului, Părintele a prevăzut marea nenorocire a poporului. Neîncetat se ruga şi plângea, spunând că mult sânge nevinovat va curge.

Când, în 1941, a început războiul, Părintele, prin străduinţa sa, a re-deschis fosta mănăstire de călugări „Sfânta Treime” şi a transformat-o în mănăstire de maici, iar mai apoi mănăstirea Domnitskii. La început, în prima mănăstire erau 75 de maici, iar în cea de-a doua doar 35. A adunat cântăreţi, iar cu timpul i-a împărţit în două coruri. Fiind principalul coordonator, i-a învăţat cântări noi, pătrunse de o profundă trăire duhovnicească. Vestea corului condus de Părinte Lavrentie a ajuns departe, în afara oraşului.

Având dragoste pentru orice fel de muncă, atunci când au început re-paraţiile mănăstirii, el se implica în toate activităţile, dând sfaturi practice meşterilor ce construiau sobele, celor ce refăceau pereţii, cât şi celor ce reparau acoperişul. Când meşterii s-au plâns de calitatea rea a scândurilor, Părintele le răspunse:

- Nu-i nimic, pentru 20 de ani sunt bune, iar apoi, ce va da Dumnezeu.Au fost situaţii când au fost nevoiţi să lucreze şi în timpul iernii,

perioadă în care mortarul se întărea din cauza frigului. Odată, lucrurile nu mergeau deloc bine şi au mai chemat ajutoare. Iar unul din cei nou veniţi îi spuse:

- Părinte, pentru această muncă este nevoie de multă putere.Atunci Părintele s-a apropiat şi, rugându-se, a făcut semnul sfintei

cruci peste mortarul întărit. Spre mirarea tuturor, mortarul a devenit foarte moale şi uşor de prelucrat. Atunci toţi au înţeles că această minune s-a petrecut pentru rugăciunile Stareţului Lavrentie.

După multă muncă şi grea osteneală, abia în 1942, la Paşti, au reuşit să slujească prima Sfântă Liturghie în Biserica renovată.

Fiind cunoscut ca un bun duhovnic, la uşa Părintelui Lavrentie tot timpul era o mulţime de oameni pentru spovedanie. Cu darul său înainte


văzător, pe mulţi dintre ucenicii săi i-a prevenit şi i-a ferit de multenecazuri.

în 1942, când a venit Vlădica Simeon al Ucrainei de Vest, Părintele a spus: „Sub aşa vlădică va înflori viţa duhovnicească a oraşului”; ceea ce 3-a şi îndeplinit.

încă înainte de începerea războiului din 1941, Părintele a proorocit spunând direct:

- Pentru tot ce se va face în afara rânduielilor bisericeşti şi în sărbători, totul se va ruina şi va arde. Iar apoi se vor deschide mănăstirile şi oamenii se vor căi şi se vor ruga lui Dumnezeu, iar Dumnezeu, după mare mila Sa, le va mai da puţin timp, până când se vor completa rândurile îngerilor căzuţi.

Cu lacrimi în ochi, adeseori, el repeta aceste cuvinte.Părintele a avut şi el ispitele sale. Din uneltirea diavolului, adeseori,

unii oameni se supărau pe el şi se purtau urât. El însă era smerit şi cu îndelungă răbdare şi suporta totul cu iubire, rugându-se cu dragoste pentru toţi cei ce erau supăraţi pe el. Cu aceasta el l-a biciuit pe vicleanul diavol şi lTa biruit.

Părintele îi iubea pe toţi şi era repede săritor la orice nevoie. Lumea umbla în grupuri după el, dorind să audă un cuvânt de învăţătură sau pentru a-i cere un sfat de mântuire. Nu de puţine ori el făcea milostenie oamenilor săraci, pregătind prânzuri la care el însuşi le slujea.

în toamna anului 1949, Sfântul Lavrentie a început să se simtă rău. Cu toate că starea lui de sănătate nu-i permitea, el mergea zilnic la /.'biserică.

La praznicul Sfântului Nicolae, în anul 1950, a spus: „Acum, până la1 Botezul Domnului ori îmi revin, ori mă tot duc”. Iar la praznicul Botezului ■î Domnului a trecut la cele veşnice.i. Sicriul cu trupul celui adormit a fost lăsat timp de 40 de zile în Js gropniţă şi aşa, zi şi noapte, un şuvoi necontenit de lume venea şi îşi lua ■ v

rămas bun.Sfântul Lavrentie a fost canonizat la 22 august 1993. Au fost deshu-

'. ;mate sfintele moaşte, care erau întregi şi binemirositoare, şi au fost aşezate în Mănăstirea „Sfintei Treimi”.

Pentru rugăciunile Sfântului Lavrentie din Cemigov, Doamne Iisuse ." Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne să mergem pe calea dreptei cre- dinţe şi a vieţii curate şi ne mântuieşte pe noi. Amin. pjpli&lfc ■m.' Cuviosul Ioan de Ia Valaam (1873-1958). S-a născut la 26 februarie $1873 în provincia Tver din Rusia, într-o familie de ţărani. Părinţii săi erau

binecredincioşi şi făceau împreună cu copii lor - trei băieţi şi o fată - numeroase pelerinaje la mănăstiri.

La vârsta de 16 ani a intrat în Mănăstirea Valaam. La 28 mai 1901,


după serviciul militar, se întoarce la Valaam. în anul 1910 intră în mona-hism, primind numele de Iachint. în anul 1915 este trimis la Schitul Sfântul Ioan Botezătorul, pe o insulă stâncoasă. După şase ani de viaţă pustnicească este chemat de ierarhia Bisericii să ia conducerea mănăstirii Sfântul Trifon din nordul Rusiei. A fost hirotonit diacon, preot şi apoi egumen.

în anul 1932, Părintele Iachint a fost eliberat din funcţiile sale şi s-a întors la Valaam. Aici a primit schima mare şi numele de Ioan. în anul 1938 devine duhovnicul mănăstirii Valaam. în urma ofensivei URSS-ului asupra Finlandei, monahii din Valaam sunt constrânşi la exil. Ei se stabilesc în Finlanda şi întemeiază Noul Valaam. Cuviosul Ioan a trecut către Domnul la 6 iunie 1958.

De la Cuviosul Ioan ne-au rămas 117 Scrisori duhovniceşti. Ceea ce atrage atenţia când citim Scrisorile este caracterul măsurat, echilibrat şi sobru al învăţăturilor sale, conştiinţa acută a slăbiciunii omeneşti, credinţa nezdruncinată în mila lui Dumnezeu.

Pentru rugăciunile Cuviosului Ioan de la Valaam, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Sfântul Iustin Popovici (1894-1979) s-a născut de Bunavestire (25 martie) 1894 în oraşul sârbesc Vranje, din părinţi ortodocşi - Spiridon şi Anastasia. La botez a primit numele Blagoje.

Tatăl lui Spiridon, Alexa, a fost preot, al şaptelea la rând din vechea familie preoţească Popovici.

Blagoje a învăţat multe lucruri bune de la bunica sa, care a trăit 105 ani, şi de la mama sa. Ele îşi duceau des copiii şi nepoţii la Mănăstirea Sfântului Prohor Pcinski. Mergând acolo, Blagoje a fost adesea martorul vindecărilor petrecute la moaştele acestui sfânt.

De la 14 ani a început să citească conştiincios şi să studieze Evanghelia lui Hristos. Mai târziu, el mărturisea: „Dacă nu aş fi întâlnit atunci Chipul Domnului Hristos, nu ştiu ce s-ar fi ales de mine”.

După cele patru clase elementare terminate în 1905 cu succes deplin, a plecat la Seminarul „Sfântul Sava” din Belgrad. în acea vreme, admiterea la acest seminarul teologic nu era uşoară, pentru că se înscriau câteva mii de candidaţi, dar intrau doar până la o sută. Blagoje a trecut examenul cu „excepţional”, cum excepţional a fost şi mai departe în timpul studiilor, în vremea aceea acolo era profesor Sfântul Nicolae Velimirovici, pe atunci ieromonah şi doctor în filozofie şi teologie. Elevii aveau frăţiile lor literar-spirituale în care se instruiau reciproc şi se ajutau între ei în înălţarea duhovnicească şi în educarea în credinţa ortodoxă. însuşi Sfântul Iustin mărturisea mai târziu că aceste frăţii ale elevilor, au contribuit la trezirea şi creşterea sa duhovnicească. Pe prietenii mai mari care l-au ajutat i-a pomenit


până la capătul vieţii, în rugăciunile sale.Părintele Iustin a fost asemenea Părinţilor Bisericii Ortodoxe, mai ales

asemenea Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful şi Sfinţilor Vasile cel Mare şi Grigorie Teologul. Prin literatura şi filosofia grecească pe care le-au cunoscut ca nimeni alţii în vremea lor, aceşti Sfinţi au cunoscut toată nimicnicia şi deşertăciunea înţelepciunii omeneşti lipsite de Hristos. După exemplul acestor Sfinţi Părinţi; Sfântul Iustin a studiat cu atenţie în tinereţe filosofia din predania omenească, atât cea grecească, cât şi cea nouă, cea europeană şi cea slavă.

La vârsta de 18 ani a spus deschis tuturor că-şi va dedica viaţa lui Hristos ca monah. Niciodată nu s-a clintit în ferma sa hotărâre.

La începerea primului război mondial toţi tinerii au fost chemaţi la oaste. Ca seminarişti, împreună cu colegii lui de clasă, a fost repartizat la detaşamentul sanitar de pe lângă spitalul militar din Niă.

La 31 decembrie 1915 a fost primit în monahism, primind numele Iustin. Apoi intră în Academia din Petrograd, la studii de zi. Iubirea sa ortodoxă, sobornicească, pentru toţi ortodocşii, a fost şi a rămas pe viaţă una dintre caracteristicile sale principale. întreaga sa viaţă s-a rugat şi pentru fraţii ortodocşi ruşi şi greci, iar Dumnezeu i-a dat posibilitatea să cunoască la faţa locului şi Rusia şi Grecia Ortodoxă.

Din cauza evenimentelor din Rusia, în iunie 1916 trece în Anglia, unde ieromonahul Nicolae îl primeşte şi-l cazează într-unul din colegiile Oxfordului.

Sfântul Iustin a călătorit mult în Anglia, a ascultat profesori renumiţi, a citit cele mai multe biblioteci şi, mai ales, a cunoscut la faţa locului pe omul european din Apus, sufletul lui şi filosofia lui de viaţă. Pătrunzând în cultura europeană până în profunzimile ei, el, cu inima şi mintea ortodoxului răsăritean, nu a putut să o accepte fără criticile radicale şi necruţătoare la adresa antropocentrismului. A înţeles foarte bine contradicţia dintre vieţuirea ortodoxă şi cultura apuseană umanistă şi hoministă.

în 1919, Sfântul Iustin se întoarce în patria sa. Preasfinţitul Dimitrie, Patriarhul Serbiei, i-a dat binecuvântarea de a pomi imediat spre Grecia. Astfel a plecat cu colegii spre Atena ca bursier al Sfântului Sinod al Bisericii Sârbe, în septembrie 1919 şi a rămas acolo până în mai 1921. în acest timp a urmat la zi cursurile la Facultatea de Teologie a Universităţii din Atena şi şi-a dat toate examenele necesare pentru a-şi da doctoratul în Teologia Ortodoxă. Tema lucrării de doctorat era învăţătura SfântuluiMacarie Egipteanul despre taina personalităţii umane şi taina cunoaşterii ei. A fost hirotonit ierodiacon în mai 1920, cu ocazia uneia din scurtele veniri din Grecia în Serbia. Mai târziu, a povestit cu obişnuita sa smerită cugetare că, locuind la o bătrână evlavioasă din Grecia, a învăţat de la ea mai multă


Teologie decât de la mulţi profesori din Universitate.La întoarcerea în ţară, Patriarhul Dimitrie l-a primit părinteşte şi i-a dat

binecuvântare să lucreze la Seminarul „Sfântul Sava”. Aici a predat Sfânta Scriptură a Noului Testament, Dogmatica şi Patrologia. Sfântul Iustin se ruga de fiecare dată când trebuia să propovăduiască în biserică sau să ţină vreo prelegere din Sfânta Scriptură sau din învăţătura teologică.

Ce au însemnat pentru el Sfinţii Părinţi şi Teologia lor ne-o arată cel mai bine următoarele cuvinte ale sale: „Ortodox este numai ceea ce este de la Sfinţii purtători de Duh, de la Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Teologia ortodoxă este o Teologie evanghelică pentru că este de la Duhul Sfânt, pentru că este de la Apostolii şi Sfinţii Părinţi purtători de Duh [...]. Sfinţii Părinţi sunt măsura şi îndreptarul a tot ceea ce este ortodox, a tot ceea ce este evanghelic. Ce nu este de la ei, ce nu este în duhul lor, nu este ortodox. Numai ceea ce se poate adeveri prin duhul lor este ortodox, este evanghelic, este veşnic. Studierea Sfinţilor Părinţi este din această cauză o chestiune de primă importanţă a Teologiei Ortodoxe”.

Sfântul Iustin a cerut ca la Seminarul Teologic să se introducă Vieţile Sfinţilor ca obiect constant în programa de învăţământ. El s-a luptat de la început împotriva modului scolastic lipsit de viaţă şi protestant-raţionalist al instruirii tinerilor. El nu a fost profesor „de catedră”, ci înainte de toate un viu şi adevărat mărturisitor al lui Hristos. Munca sa educativă cu elevii a perceput-o ca pe o lucrare asupra vieţii lor veşnice căci, aşa cum el însuşi a spus: „Cine nu îi învaţă pe ceilalţi să se pregătească pentru viaţa veşnică este un pedagog mincinos. [...] Dacă ceva din educaţie nu conduce către Hristos, neîndoielnic duce la antihrist”.

în anul 1922, Patriarhul Dimitrie l-a hirotonit întru preot. în timpul hirotoniei, Sfântul Iustin a plâns ca un copil mic, din pricina smereniei sale şi a măreţiei acestei Sfinte Taine.

Sfântul Iustin a fost foarte apropiat duhovniceşte de Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici şi Sfântul Ierarh Ioan Maximovici. Cu Sfântul Ioan a fost coleg pe vremea când era profesor la Bitola.

Sfântul Iustin simţea durerea şi tristeţea fiecărui om, ca şi cum ar fi fost durerea şi tristeţea sa. Se ruga stăruitor pentru fiecare om pe care îl vedea în suferinţă.Spre folosul duhovnicesc al poporului binecredincios, Sfântul Iustin a editat Viaţa creştină. Mergând pe calea Sfinţilor Părinţi, a avut de suferit multe atacuri de la duşmanii Ortodoxiei. în publicaţia sa, el a atras atenţia şi asupra pericolului propagandei uniate romane, a papismului şi protestantismului.

Conform hotărârii Sfântului Sinod al Arhiereilor Bisericii Sârbe, în decembrie 1930, Sfântul Iustin a fost trimis ca însoţitor şi ajutor al epis-copului de Bitola, Iosif, în Cehoslovacia. Sarcina lor era să ajute la o mai


bună înţelegere a Ortodoxiei şi la o mai bună organizare bisericească în ţinuturile în care creştinii s-au întors la Ortodoxia de care se îndepărtaseră din cauza impunerii forţate a unirii cu Roma în vremurile dinainte. Aceşti doi misionari au călătorit peste tot, pe ploaie şi zăpadă, au slujit Sfintele Liturghii şi au propovăduit Evanghelia lui Hristos şi învăţătura ortodoxă.

La înapoierea din călătoria misionară, Sfântul Iustin a scris primul său volum din Dogmatica pe care o publică în octombrie 1932. A fost numit profesor la Seminarul din Bitola, unde a lucrat cu abnegaţie doi ani, după care a fost ales lector la Facultatea de Teologie din Belgrad. în anul 1935 apare şi al doilea volum al Dogmaticii.

Sfântul Iustin Popovici a fost un apărător clar şi râvnitor al Bisericii Ortodoxe. Din această cauză l-au luat în nume de rău unele persoane cu poziţii înalte, dar nu s-a speriat de acest lucru, căci niciodată nu a făcut ceva pe placul oamenilor, ci numai al Domnului Hristos şi al Bisericii Sale.

în mai 1948, Sfântul Iustin a venit la Mănăstirea Sfinţii Arhangheli - 6elie şi a rămas aici ca preot slujitor şi duhovnic. A trecut către Domnul în 1979, la Praznicul Buneivestiri.

Pentru rugăciunile Sfântului Iustin Popovici, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, întăreşte-ne şi pe noi pe calea Ortodoxiei şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sfântul Ierarh Ioan Maximovici (1896-1966) s-a născut la 4 iunie 1896, în satul Adamovka din gubernia Harkov, în sudul Rusiei. A aparţinut familiei de nobili ucraineni Maximovici, din care a făcut parte şi Sfântul Ioan din Tobolsk. Tatăl său, Boris, era căpetenia nobilimii dintr-o parte a guberniei Harkov, iar unchiul său era rector al Universităţii din> Kiev. A primit la botez numele Mihail. A fost un copil bolnăvicios.

Gimnaziul l-a făcut la Şcoala Militară Poltava, din 1907 până în 1914. La terminarea ei a intrat la Universitatea Imperială Harkov, la Facultatea de Drept, pe care a absolvit-o în 1918, înainte ca Sovietele să o ia în stăpânire. Tânărul Mihail avea mare evlavie la Sfântul Arhiepiscop Mele- tie Leontovici, ale cărui sfinte moaşte se aflau într-o mănăstire din Harkov.

In 1921, în timpul războiului civil, împreună cu familia, a plecat la (Belgrad. în 1925 a absolvit şi Facultatea de Teologie. în 1924 a fost hirotesit citeţ în biserica rusă din Belgrad de către Mitropolitul Antonie. în 1926 Mitropolitul l-a tuns în monahism şi l-a hirotonit ierodiacon în mănăstirea. Milkov, dându-i numele Ioan, după ruda sa îndepărtată, Sfântul Ioan Maximovici din Tobolsk. în acelaşi an, pe 21 noiembrie, a fost hirotonit ieromonah.

Din 1925 până în 1927, Sfântul Ioan a predat Religia la Şcoala Sârbă de Stat, iar din 1929 până în 1934 a fost profesor şi îndrumător la Seminarul


Sârb „Sfântul Ioan Teologul” din Bitolia. Aici slujea Sfânta Liturghie în limba greacă pentru comunitatea greacă şi pentru cea macedoneană, care îl preţuiau foarte mult.

Oraşul Bitolia se afla în eparhia Ohrida, al cărei episcop din acele vremuri era Sfântul Nicolae Velimirovici, care l-a preţuit pe tânărul iero-monah Ioan. Sfântul Ioan nu dormea aproape deloc, iar în pat niciodată. Se ruga neîncetat şi ţinea posturi aspre.

în 1934, împotriva voinţei sale, a fost hirotonit episcop. Mitropolitul Antonie, refuzând invitaţia de a se retrage în China, scria Arhiepiscopului Dimitrie din Extremul Orient: „...însă în locul meu, ca pe sufletul, ca pe inima mea, vi-1 trimit pe episcopul Ioan. Acest om mic, firav, care arată aproape ca un copil, este de fapt JO minune de tărie şi asprime ascetică în vremurile noastre de slăbire duhovnicească totală”.

Sfântul Ioan a sosit în Shanghai în noiembrie, la Praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului, şi a găsit o catedrală enormă neterminată şi un conflict de jurisdicţie care trebuia rezolvat. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să refacă unitatea Bisericii. A stabilit legături cu ortodocşii sârbi, greci şi ucraineni. A acordat o atenţie deosebită educaţiei religioase. Era prezent la examenele orale de la orele de catehism din toate şcolile ortodoxe din Shanghai. A devenit imediat ocrotitorul a diferite societăţi de binefacere şi a luat parte în mod activ la munca acestora, cu deosebire după ce a văzut cât de strâmtoraţi erau cei mai mulţi dintre păstoriţii săi, refugiaţi din Uniunea Sovietică. A întemeiat o casă pentru orfani şi pentru copiii cu părinţi nevoiaşi, încredinţând-o ocrotirii cereşti a Sfântului Tihon din Zadonsk. El însuşi aduna copiii bolnavi şi înfometaţi de pe străzile din Shanghai. Când au venit comuniştii, Sfântul a deplasat orfelinatul mai întâi pe o insulă din Filipine, apoi în America.

Sfântul Ioan purta haine făcute din cel mai ieftin material, şi sandale moi, totdeauna fară şosete, indiferent de vreme. Adeseori mergea desculţ, după ce îşi dăduse sandalele vreunui sărac. Era înzestrat cu darul înainte vederii şi rugăciunile lui săvârşeau vindecări. îi plăcea foarte mult să cer-ceteze pe cei bolnavi, spovedindu-i şi împărtăşindu-i. Dacă starea vreunui pacient devenea critică, Sfântul Ioan se ducea la el la orice oră din zi şi din noapte, ca să se roage la căpătâiul lui.

în timpul ocupaţiei japoneze, a devenit conducătorul coloniei ruseşti. Pe vremea aceea era foarte primejdios să mergi pe stradă noaptea. Sfântul însă, neluând în seamă primejdia, a continuat să îi cerceteze pe bolnavi şi pe nevoiaşi la orice oră din noapte.

La venirea comuniştilor, ruşii din China au fost siliţi să fugă, cei mai mulţi prin insulele Filipine. Cât timp Sfântul Ioan Maximovici a stat cu păstoriţii săi pe insula Tubabao, nici un taifun nu a ameninţat tabăra. După


ce tabăra a fost evacuată, insula a fost măturată de un taifun îngrozitor, care a distrus în întregime, tabăra. La intervenţia Sfântului Ioan, tabăra a fost dusă în America.

în 1951, Sfântul Ioan a fost trimis la Arhiepiscopia Europei Apusene, cu sediul la Paris. Mulţi oameni mărturisesc despre minunile lucrate de Dumnezeu prin Sfântul Ioan în Europa Apuseană.

în San Francisco, Arhiepiscopul Tihon s-a retras din cauza problemelor de sănătate. La cerea stăruitoare a mii de ruşi din San Francisco, în 1962 Sinodul l-a trimis acolo pe Arhiepiscopul Ioan.»' Sfântul Ioan Maximovici stăruia asupra comportării cuviincioase a slujitorilor Bisericii. Le-a interzis preoţilor săi să ia parte la slujbe „panor-todoxe”, din pricina canonicităţii îndoielnice a unora dintre participanţi; iar activităţile “ecumeniştilor ortodocşi” îl făceau să dea din cap cu îndoială. Gel mai sever era cu privire la învăţătura ortodoxă. Nimeni dintre cei care 1 au văzut nu va uita privirea sa înfricoşătoare din momentul aplecării sfeş-nicelor arhiereşti la pronunţarea Anatemelor împotriva ereticilor, în Dumi-nica Ortodoxiei.tei A trecut către Domnul pe 2 iulie (19 iunie, stil vechi), dându-şi ultima suflare, cu pace, în faţa icoanei Maicii Domnului din casa parohială.»■Părintele Serafim Rose, ucenic al Sfântului Ioan Maximovici, scria în 1966: „Este încă prea devreme chiar şi numai să înţelegem puţin că noi, reci şi păcătoşi cum suntem, trăind aceste vremuri ale răului, am fost martori la un asemenea fenomen minunat - viaţa şi moartea unui sfânt! •bste ca şi cum s-au întors pe pământ vremurile Sfintei Rusii, ca pentru a dovedi faptul că Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este Acelaşi (Evrei 13, "). Amin!”

Pentru rugăciunile Sfântului Ioan Maximovici, Doamne Iisuse Hris- _ase, Fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi. Amin.,f£'P

ţ. Cuviosul Iosif Lsihastul a vieţuit în Sfântul Munte Athos, în prima umătate a secolului XX. Părintele Efrem, Stareţul Mănăstirii Vatoped, îşi minteşte: „Eram de nouăsprezece ani când am luat drumul Grădinii Maicii Domnului, al Sfântului Munte. Acest drum al vieţii monahale mi l-a ,,wtat vrednica mea mamă, iubitoare de monahi, acum monahia Teofana.

In primii ani ai ocupaţiei germane, când am întrerupt gimnaziul -iitru a munci la una dintre bisericile din Voios, a venit ca preot un călugăr aghiorit. Era ucenic al Părintelui losif Isihastul, cum îi spuneau. Acest ieromonah aghiorit a fost pentru mine, în timpurile acelea, un sfătuitor şi un ajutor de mare preţ în viaţa mea duhovnicească. L-am luat ca duhovnic şi, în scurt timp, graţie îndrumărilor şi povestirilor lui, am început să-mi simt inima cum se îndepărtează de lume şi cum se lipeşte de Sfântul Munte. Mai ales când îmi vorbea despre viaţa Părintelui losif, ceva se aprindea în mine şi


dorinţa de a-1 vedea devenea din ce în ce mai fierbinte.Când a sosit ceasul - era 26 septembrie 1947 -, o corăbioară ne-a adus

molcom, într-o dimineaţă, din lume în muntele cu nume sfânt, ca şi când ne-ar fi purtat de la limanul celor trecătoare spre celălalt mal al veşniciei.

La arsana la Sfânta Ana aştepta un venerabil bătrân, Gheron Arsenie.- Nu eşti tu Iannakis din Voios? - mă întrebă.- Da, Părinte - îi spun. Dar de unde mă cunoaşteţi?- A, Gheron losif ştie de la Cinstitul înaintemergător. I s-a arătat aseară

şi i-a spus: «îţi aduc un mieluşel. Primeşte-1 în stâna ta».Mintea mea a rămas alipită de Sfântul Ioan înaintemergătorul, ocroti-

torul meu, pentru că m-am născut în ziua de pomenire a naşterii sale. Simţeam multă recunoştinţă pentru grija pe care mi-o purta.

- Ei, Iannakis, să mergem - îmi spuse Gheron Arsenie. Să mergem, că ne aşteaptă Părintele.

Am început să urcăm. Ce simţăminte! Oricâtă putere ar avea cineva, nu le poate descrie. în seara aceea, în bisericuţa Sfântului Ioan Botezătorul, care este săpată într-o peşteră, am pus metania supunerii mele. Acolo, în lumina cea firavă, sufletul meu a cunoscut în felul lui faţa luminoasă a Sfântului nostru Părinte.

Eram cel mai mic din obşte, şi ca vârstă trupească, şi ca vârstă duhov-nicească. Iar Gheron losif era una dintre cele mai mari staturi duhovniceşti aghiorite din timpul nostru. Am rămas alături de el doisprezece ani, învăţând la picioarele lui. Atât a mai trăit după aceea., M-a învrednicit Dumnezeu să-l slujesc până la ultima lui suflare.

Era vrednic de toată slujirea în schimbul multelor sale osteneli du-hovniceşti, al rugăciunilor sale care ne-au rămas ca o moştenire duhovni-cească de mare preţ. L-am cunoscut ca fiind cu adevărat purtător de Dumnezeu. Excelent îndrumător duhovnicesc. Cu multă experienţă împo-triva patimilor şi a demonilor. Nu era posibil să vină la el un om şi să nu se vindece, oricât de împătimit era. Era de-ajuns să asculte de el.

Cât despre monahi, punea mai presus de orice ascultarea după modelul lui Hristos. Pentru creştinii din lume, îndemna la Rugăciunea minţii, dar totdeauna cu multe îndrumări. Se temea foarte mult de rătăcirile oamenilor. «Ai văzut un om care să nu ceară sfat sau care să nu împlinească sfaturile primite? în'scurt timp îl vei vedea rătăcind». Ne spunea des acest lucru.,;i Cât priveşte rânduiala noastră monahală, era foarte aspru. Iubea din tot sufletul lui postul, privegherea şi rugăciunea. Pâinea şi puţina lui mâncare erau totdeauna cu măsură. Nu mânca niciodată mâncare proaspătă dacă ştia că mai este rămas ceva din ziua precedentă sau de două-trei zile. Cu noi, cei tineri, era mai înţelegător în ceea ce priveşte hrana. Aceasta pentru că ştia foarte bine toate slăbiciunile noastre trupeşti şi că trebuie să nc întărim. Dar


înţelegerea pe care ne-o arăta părea că se termina aici, la acest pogorământ. Dincolo de aceasta, era foarte exigent. Nu că n-ar fi ştiut să ierte greşelile sau să înţeleagă slăbiciunile, dar voia de la noi să ne punem toate puterile sufleteşti şi trupeşti la nevoinţă, asceză. Spunea: „Ceea ce nu oferim spre a fi folosit de Dumnezeu va folosi celui rău. De aceea, şi Domnul nostru ne porunceşte să-L iubim din toată inima şi din tot sufletul nostru, pentru ca cel rău să nu mai găsească loc să sălăşluiască înlăuntrul nostru”.

Privegheam toată noaptea. Aceasta era rânduiala noastră. Părintele cerea de la noi să ne luptăm până la sânge împotriva somnului şi a gându-rilor murdare. El priveghea în întuneric, în chilia lui, având drept tovarăş nedespărţit rugăciunea neîncetată a minţii. Deşi izolat în chilia lui, ne arăta că era în cunoştinţă de cauză despre tot ceea ce se întâmpla în afara chiliei, cum ne mişcăm şi cum umblăm noi. Cu o simplă privire ne citea gân- dunle. Când vedea că avem nevoie de întărire duhovnicească, ne povestea diferite întâmplări minunate cu Părinţi aghioriţi. Avea mult dar în povestire. Când vorbea nu te-ai mai fi săturat ascultându-1. în ciuda acestui dar al lui înnăscut de povestitor, când ajungea să ne vorbească despre luminarea dumnezeiască, despre starea de har, de multe ori îl vedeam întristat că vocabularul uman atât de sărac nu putea să exprime acele înţelesuri adânci. Rămânea ca fără glas, îl simţeam ca fiind departe de noi, neputând să vor-bească despre acele lucruri care erau mai presus de orice cunoaştere, mai presus de orice strălucire, înălţime de neajuns a raţiunilor mistice, acolo unde sunt tainele cele simple şi absolute, cele neschimbate şi de negrăit ale Teîlogiei.R' Părintele nostru nu studiase teologia, dar teologhisea cu multă pro-funzime. Scrie într-una dintre scrisorile sale: «Monahul adevărat, când îşi jScurăţă în isihie simţurile şi ajunge la liniştea minţii şi la curăţenia inimii, (atunci primeşte harul şi luminarea cunoştinţei şi devine tot o lumină, tot o gninte, transparent la toate, şi descoperă atâta teologie, încât trei dacă ar (scrie nu s-ar putea ţine de curgerea harului care îi vine în valuri şi aduce pace şi nemişcare desăvârşită a patimilor în tot trupul. Şi omul se transfi-gurează şi devine una cu Dumnezeu, până într-atât încât nu mai deosebeşte şinele său, precum fierul înroşit în foc când se aprinde şi devine foc».

Din aceste cuvinte ale sale se vede că dumnezeiescul nor, copleşit de lumina necreată, nu îi era necunoscut şi de neajuns, ci mai curând îl cunoştea ca loc şi ca mod

al prezenţei lui Dumnezeu ca taină de nepătruns, ca lumină mai strălucitoare şi mai presus de orice lumină. Şi acesta pentru că Părintele nostru ştia să se roage. De multe ori, când ieşea după multe ore de lucrare a Rugăciunii inimii, faţa lui era schimbată şi luminoasă. Nu este deloc de mirare că lumina cea dumnezeiască în care se scălda


continuu sufletul său cuprindea uneori vizibil şi trupul său. De altfel, aureola sfinţilor nu este nimic altceva decât această strălucire a luminii necreate a harului care luminează înlăuntrul lor.

Curăţenia Părintelui era ceva minunat. îmi amintesc când intram seara în chilia lui că totul răspândea o mireasmă de neînchipuit Iar mi-reasma rugăciunii lui simţeam cum atingea tot ceea ce era în jurul său, influenţând nu numai simţurile lăuntrice, ci şi pe cele exterioare. Când ne vorbea despre curăţenia sufletului şi a trupului, ne dădea mereu ca exemplu pe Preacurata Fecioară.

Nu vă pot descrie - ne spunea - cât de mult îi plac Maicii Domnului cumpătarea şi curăţenia. Aceasta pentru că numai ea este Fecioară Preacurată şi vrea ca toţi să fim la fel ca ea.

Şi iarăşi spunea: «Nu există altă jertfa mai bine mirositoare la Dumnezeu ca neprihănirea trupului, care se dobândeşte cu sânge şi luptă înfricoşătoare. Luptaţi-vă, aşadar, să vă curăţiţi sufletele şi trupurile. Să nu primiţi niciodată gândurile cele neruşinate».

Cât despre tăcere, Părintele nu scotea nici un cuvânt dacă nu era neapărată nevoie. Mai ales în timpul Postului Mare când rămânea numai cu Gheron Arsenie şi păstrau tăcerea pe tot cursul săptămânii. Vorbeau numai de .la Vecernia de sâmbătă seara până la Pavecemiţa de duminică seara, iar de atunci

vieţuiau în tăcere desăvârşită toată săptămâna. Se înţelegeau numai prin semne. Şi pentru că văzuse că este mult folos din această nevoinţă a tăcerii, ne interzicea şi nouă să vorbim între noi. Aveam voie să întrerupem tăcerea numai pentru lucruri absolut necesare. Când ne trimitea în afara schitului nostru pentru vreo ascultare, nu ne îngăduia să vorbim cu nimeni. îmi amintesc că de câte ori mă întorceam, mă cerceta cu multă atenţie să vadă dacă am făcut ascultare desăvârşită şi dacă am păstrat întru totul tăcerea. Pentru o încălcare de numai două-trei cuvinte canonul era de două-trei sute de metanii.

Ştia acest bărbat ceresc să vindece cu atâta îndemânare patimile ucenicilor săi, încât numai să fi stat în preajma lui şi deveneau oameni cu adevărat. Numai că mulţi au trecut pe la el, dar puţini au rămas. Nu era

s uşor să rămâi lângă el. Dragostea lui părintească m-a ajutat atât de mult la I creşterea mea duhovnicească, încât dacă aş povesti, pentru mulţi ar fi de nccrezut. De exemplu: în cei doisprezece ani cât am stat împreună, doar de r câleva ori dacă am auzit numele meu din gura lui. Pentru a mă striga sau

când se referea la mine se folosea numai de cuvinte şi de epitete jignitoare. ' Câtă dragoste însă puteai afla în aceste meşteşugite insulte, cât interes pen


tru mine în spatele acestor cuvinte! Cât de recunoscător îi este sufletul meu ' acum pentru acele intervenţii chirurgicale ale curăţeniei limbajului său.^ Am rămas în pustie mulţi ani. Datorită condiţiilor grele, aproape toţi / ne-am îmbolnăvit. Părintele a fost înştiinţat în rugăciune că trebuie să co-

i borâm mai jos. Aşa s-a şi întâmplat. Acolo, clima era mai blândă şi

ostene- 1 > Iile noastre mai puţine. Aşa am reuşit să ne revenim în afară de Părintele. 1 bl a fost bolnav toată

viaţa. Din pricina postului sau a ostenelilor din \ ^ timpul

privegherilor de noapte din pricina sudorii de la rugăciune sau din cauza

multor ispite, din cauza tuturor acestora, ajunsese să fie tot o rană.

iv- înti-o zi l-a întrebat: «Părinte, de ce postiţi atât de mult după atâta

epui- zare?» Şi mi-a răspuns: «Acum, fiul meu, postesc ca Bunul

Dumnezeu să vă dea vouă harul Său».

{X în ciuda neputinţelor şi a durerilor trupeşti, se simţea totuşi în el atâta ţi bogăţie sufletească şi fericire, încât fiindu-i greu să le descrie spunea că jv; ce\a asemănător cu Raiul este înlăuntrul său.graf' A venit şi timpul plecării lui dintre noi. Şi-a aşteptat moartea toată viaţa pentru că rămânerea lui aici era osteneală şi suferinţă. Sufletul său K ' tânjea după odihna

cerească, la fel şi trupul său. în ciuda faptului că ne* ' sădise de la început foarte puternic amintirea morţii, ne-a făcut o mare&■ impiesie familiaritatea lui cu «înfricoşătoarea taină a morţii». Arăta ca şi f cum se pregătea pentru praznic/ Atât de mult era înştiinţată conştiinţa lui jp’ de mila dumnezeiască. In ultimele zile a plâns mai mult decât obişnuia. I-a ’

spus Gheron Arsenie, ca să-l mângâie: «Părinte, atâtea osteneli, atâta rugă-•|g:“ciune aţi făcut în viaţa sfinţiei voastre, atâtea lacrimi! Iarăşi lacrimi...?»

,EV L-a privit şi i-a spus: «Ei, părinte Arsenie! Sunt adevărate cele

ce le spui, ep'^dar sunt om totuşi. Pot să ştiu dacă au fost plăcute în faţa lui

Dumnezeu Pjgţtoate cele câte am făcut? Voi putea oare să mă mai întorc aici pentru a «plânge? Să

facem acum cât putem fiecare dintre noi. Cât jelim şi cât plân- l^ggem, tot

atât vom fi mângâiaţi».Dragostea lui pentru Maica

Domnului era mai presus de orice descri- :gl%e. Numai rostindu-i

numele, ochii lui începeau să verse lanrimi O ruga jHfe&rcult timp să-l

ia să se odihnească. Şi l-a ascultat Preacurata. La înşti- BPflinţat cu o lună înainte de plecarea sa. Atunci m-a chemat şi mi-a spus ce să Bg-

pregătim. Noi aşteptam!

în ajunul adormirii lui, 14 august 1959, a trecut să-l vadă un domn Shinas, din Voios. Se cunoşteau foarte bine.


- Ce faceţi, Părinte? - i-a spus acela. Cum staţi cu sănătatea?- Mâine, Sotiri, plec în patria cerească. Când vei auzi clopotele, să-ţi

aduci aminte de cuvintele mele.Seara, la privegherea praznicului Adormirii Maicii Domnului, Părin-

tele a cântat la strană atât cât a putut, împreună cu ceilalţi părinţi. La Sfânta Liturghie, când s-a împărtăşit cu Preacuratele Taine, a spus: «Hrană pentru viaţa veşnică».

S-a luminat de ziuă pentru 15 august. Părintele stătea în scaunul mar- tiriului său, în curtea schitului. îşi aştepta ceasul. Era sigur de înştiinţarea, pe care o primise de la Maica Domnului, dar văzând că trece timpul şi că 'A

soarele se ridică, l-a prins ceva asemănător cu întristarea, o nelinişte din ■ cauza întârzierii. A fost ultima «vizită» a celui rău. M-a strigat şi mi-a., ;

spus: «Fiule, de ce întârzie oare Dumnezeu să mă ia? Soarele urcă pe cer şi eu mai sunt încă aici». Văzându-1 eu pe Părintele meu că se întristează şi aproape se nelinişteşte, am luat curaj şi i-am spus: «Părinte, nu vă întris-. taţi. Vom face cu toţii rugăciune şi veţi pleca». I s-au oprit lacrimile. Părinţii şi-au luat toţi metaniile şi au început rugăciunea. Nu a trecut un sfert de oră şi mi-a spus: «Cheamă pe părinţi să facă metanie, pentru că plec»; Am Scut toţi ultima metanie. După puţin timp, şi-a ridicat ochii în sus şi a; privit fix cam două minute. Apoi s-a întors către noi şi, cu deplină luciditate şi cu o uşurare sufletească de negrăit, ne-a spus: «Toate s-au terminat. Plec. Binecuvântaţi!» în timp ce spunea ultimele cuvinte şi-a întors capul-’i spre dreapta, a deschis de două-trei ori liniştit gura şi ochii, şi asta a fosh tot. Şi-a dat sufletul în mâinile Aceluia după care a tânjit şi pentru care s-a ostenit din tinereţile lui.

Moarte cuvioasă cu adevărat Nouă celor de faţă ne-a dat sentimentul^ învierii. în faţa noastră aveam un mort şi s-ar fi cuvenit să jelim, dar înăun-,^ trul nostru eram cuprinşi de bucuria învierii. Acest sentiment nu l-am mai" pierdut. El însoţeşte de fiecare dată pomenirea fericitului întru adormirejî Părintele nostru.” •*!

Pentru rugăciunile Cuviosului losif Isihastul, Doamne Iisuse Hris-^ toase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Părintele Dumitru Stăniloae (1903-1993) s-a născut la 16 noiembrie^ 1903 într-o familie de ţărani evlavioşi din satul Vlădeni, judeţul Braşov.

A urmat cursurile Liceului „Andrei Şaguna” din Braşov şi apoi Facultăţii de Teologie din Cernăuţi (1922-1927). Şi-a luat doctoratul în' Teologie în 1928 şi a continuat studiile la Atena, Munchen şi Berlin.

în 1936 a fost numit rector al Academiei Teologice din Sibiu.


| în 1946 s-a transferat la Institutul Teologic din Bucureşti, unde a ?devenit titularul catedrei de Teologie Dogmatică. Ca mulţi alţi intelectuali ^ortodocşi, fost întemniţat la Aiud (1958-1963). Din 1964 a fost reintegrat Jla Institutul Teologic.

A scris multe cărţi şi articole de Dogmatică şi Spiritualitate Ortodoxă. j&‘tradus din limba greacă douăsprezece volume ale Filocaliei. Este adevărat că a participat şi la câteva întâlniri ecumeniste, dar nu s-a abătut de la dreapta credinţă. Motivul participării sale la aceste întâlniri a fost dorinţa e a face cunoscută învăţătura ortodoxă. în scrierile şi cuvintele sale, Părintele Stăniloae a arătat clar că „harul mântuirii nu se poate primi decât Arî Biserica Ortodoxă, pentru că este lucrarea lui Hristos, rămas, ieri şi Istăzi, Acelaşi cu ea”.

In articolul intitulat Coordonatele ecumenismului din punct de vedere \ortodox, Părintele Stăniloae scria următoarele: „Din dogma primatului şi infailibilităţii papale, rezultă în mod necesar că numai creştinii care ascultă vocea papii posedă tot adevărul, deci numai ei au în mod neîndoielnic şi integral asigurată mântuirea. De aici decurge pentru Biserica Romano-Ca- lolică obligaţia de conştiinţă de a activa pentru a-i aduce pe toţi creştinii sub ascultarea papii, ascultare prin care se semnează în alb aderarea la toate celelalte puncte de credinţă pe care le-a definit sau le va defini papa. Mică, din această dogmă rezultă prozelitismul catolic papocentric, al cărui rod a fost acţiunea uniatistă care a produs cele mai mari confuzii, neînţelegeri între fraţi şi pericole în regiunile Bisericii Ortodoxe, întrucât n-a ccrut celor pe care voia să-i cucerească decât recunoaşterea primatului- pdp.il, fiind o adevărată desfigurare a misionarismului creştin. [...]Igfc O intenţie a Vaticanului de a deplasa accentul pe practica comuniuniii deci de a crea între ortodocşi o dispoziţie de indiferentism dogmatic, se manifestă prin propuneri de realizare a unei comuniuni în Taine, cu ace- aşi ocolire a elucidării prealabile a deosebirilor doctrinare. [... j fl'Nu constatăm o pocăinţă a Bisericii Romano-Catolice pentru actul ^oncret al ruperii uniţilor de la Bisericile ortodoxe. Nu constatăm nici măcar «pocăinţă verbală, cu specificarea uniatismului ca un rău făcut de Biserica fmano-Catolică Bisericii Ortodoxe, ca să nu mai vorbim de o renunţare ţoinţa de menţinere în fiinţă a urmărilor acestui act. Se regretă numai cuvintele aspre spuse în trecut de o parte şi alta. Dar nu cuvintele au făcut ujlcel mai mare, ci faptele. Acelea trebuie regretate. Şi nu numai regre- jaiefci şi reparate”.

Am arătat aici poziţia Părintelui Stăniloae deoarece, din păcate, ntele este înfăţişat astăzi ca un reprezentant al ecumenismului.«Pentru rugăciunile Părintelui Dumitru Stăniloae, Doamne Dsuse Hris- , Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.Sfântul Ioan de la Neamţ - Hozevitul (1913-1960) s-a născut în satul

Crăiniceni, comuna Păltiniş, judeţul Botoşani, la 23 iulie 1913, într-o familie de ţărani credincioşi, anume Maxim şi Ecaterina, fiind singur la părinţi. Din


botez s-a chemat Ilie. La 6 luni după naştere, mama sa, îmbol- năvindu-se, a trecut către Domnul, iar copilul a rămas în grija bunicii sale după tată, Mana Iacob, care l-a îngrijit ca o adevărată mamă timp de 10 ani.

în anul 1916, când copilul Ilie avea trei ani, tatăl său a decedat pe front.Din pruncie se vedea umbrit de darul Duhului Sfânt, fiind întru toate

blând ca un miel, smerit, tăcut, râvnitor pentru cele sfinte şi răbdător în ispitele cele dinăuntru şi din afară. Apoi rugăciunea cu lacrimi, neîncetat se lucra în mintea şi inima sa. încă şi mama sa, Ecaterina, a fost rânduită de Hristos să ducă viaţă neîntinată până la nuntă şi să nască pe pământ un singur fiu, căci îndată după naştere se strămută la cereştile locaşuri.

Fericitul Ilie, rămas orfan din pruncie de ambii părinţi trupeşti, avea tată în cer pe Dumnezeu, iar mamă duhovnicească avea Biserica şi pe smerita sa bunică, Maria, văduvă, care l-a crescut şi l-a ocrotit cu rugăciunea şi dragostea ei până la vârsta de zece ani. Spun bătrânii din satul său natal că bunica îşi ducea zilnic nepoţelul să i-1 alăpteze mamele tinere din apropiere şi stătea lângă el ziua şi noaptea până ce copilul a început să vorbească. Iar vara, când pleca la lucrul câmpului, punea copilul într-o traistă, încât numai capul i se vedea, îl aşeza în spate, se însemna cu sfânta cruce şi se ducea la muncă cu rugăciunea pe buze şi cu lacrimile în ochi. Acolo îl adăpostea la umbra unui copac, până la apusul soarelui. Apoi îl aşeza în, traistă şi-l ducea acasă. După ce îl hrănea, îl culca lângă sfintele icoane, iar ea se ostenea cu rugăciuni şi metanii până noaptea târziu, după tradiţia sfântă străbună.

Fiind luminat la minte, copilul învăţa bine la şcoală şi iacea mare bucurie bunicii sale. Mai târziu, bătrâna îl învăţa pe de rost sfintele rugăciuni, îl ducea regulat la biserică şi îl punea să citească la psaltire, căci ea nu ştia carte. Alteori îi spunea să citească patimile Domnului, iar ea plângea şi făcea metanii. Uneori copilul o întreba:

- Mamă, de ce plângi aşa tare când citesc patimile Domnului?Iar bătrâna îi răspundea, suspinând:- Dragul meu, tu nu ştii durerea din casa noastră. Nu sunt eu mama ta! Ea

a decedat când tu aveai numai şase luni, iar tatăl tău a munt în război, când erai de trei ani. Eu sunt bunica ta, iar bunicul tău s-a dus la cer demult. Fiind văduvă, voiam să mă duc la mănăstire, dar văzând că ai ră mas orfan de părinţi, am renunţat ca să te cresc pe tine. De aceea plâng, că sunt bătrână şi după moartea mea vei rămâne singur şi orfan pe lume. Darii ai credinţă în Dumnezeu, să te rogi Lui mereu, să fugi de păcat şi să-ţi aduci aminte de noi. De vei face aşa, te va acoperi Maica Domnului şi vei scăpa de multe primejdii. Eu nu-ţi doresc altceva mai bun în viaţă decât să ajungi preot şi să-l slăveşti pe Hristos!

în anul 1923 a decedat şi bunica, lăsând pe micul Ilie cu totul orfan şi lipsit de mângâierea părinţilor şi a bunicilor. De acum, copilul este luat în grija unchiului său, Alecu Iacob, care avea acasă şase copii. între anii 1926-


1932, tânărul Die urmează gimnaziul „Mihail Kogălniceanu” şi liceul „Dimitrie Cantemir” din Cozmeni-Cemăuţi.i în vara anului 1933 a intrat ca vieţuitor în obştea Mănăstirii Neamţ.^ Trei ani a făcut ucenicie rasoforul Ilie cuviosului părinte Iov Burlacu, silindu-se să-i urmeze nevoinţa aspră, postul, tăcerea, smerenia, sărăcia şi neîncetata rugăciune. Iar la bibliotecă a pus în rânduială toate cărţile, a citit multe din învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi dădea bune sfaturi fraţilor tineri, încât se foloseau toţi de râvna, de înţelepciunea şi osteneala lui şi era iubit de toţi în obştea marii lavre.

La 8 aprilie 1936 este tuns în monahism, primind numele de Ioan, iar în noiembrie, acelaşi an, se duce cu alţi doi călugări din marea lavră, să se închine la Mormântul Domnului. Apoi rămâne definitiv în Ţara Sfântă, uade se nevoieşte în obştea Mănăstirii „Sfântul Sava” de lângă Betleem. jtfej Cuviosul avea în obştea Sfântului Sava ascultarea de bibliotecar şi de infirmier. Noaptea lua parte la biserică, se ruga la chilie şi îngrijea marea bibliotecă a mănăstirii, iar ziua era infirmier şi îngrijitor de bolnavi la bolniţa din incintă. Cerceta pe călugării şi pe sihaştrii bolnavi, le ducea de mâncare, spăla rănile victimelor de război aduşi aici de pe front şi alina pe toţi cu dragoste, iar cu inima neîncetat se ruga şi simţea pe Hristos.■ Cu sfatul arhimandritului Victorin Ursache, superiorul Căminului românesc din Ierusalim, Cuviosul Ioan Iacob a primit hirotonia în preot şi aptat egumen cinci ani la schitul Sfântului Ioan Botezătorul de la Iordan, înfiinţat de Patriarhia Română. Aici a adăugat noi osteneli pustniceşti şi a suferit nu puţine ispite de la diavoli. Iar nevoinţa lui aceasta era: ziua nu .mânca nimic, până la apusul soarelui şi rostea neîncetat rugăciunea din nimă, iar cu mâinile lucra la grădină, la întreţinerea schitului şi odihnea cu ragoste pelerinii români şi străini care poposeau aici. Noaptea făcea slujbele rânduite în biserică, spovedea închinătorii şi se retrăgea câteva ore lplinişte într-o peşteră de pe malul Iordanului, iar dimineaţa se întorcea la sehit cu chipul luminat.*j| După cinci ani de ascultare se retrage cu ucenicul său, monahul jEţănichie Pârâială, în pustiul Hozeva, aproape de Ierihon. j După ce s-a nevoit câteva luni în obşte, s-a aşezat apoi definitiv în ştera Sfânta Ana, de pe valea pârâului Horat, unde se nevoiau şi alţi

sihaştri, pentru a trăi ultimii ani ai vieţii numai în rugăciune şi în convoi - bire cu Hristos. Şi s-a nevoit aici peste şapte ani, însă nimeni, nici chiar; ucenicul său Ioanichie nu ştia toate nevoinţele sale, fiind ascunse în| Dumnezeu şi în taina inimii sale. Căci ucenicul vedea numai ostenelile! cele din afară, precum: privegherile de toată noaptea, citirea celor şapte ’ Laude, osârdia la sfintele slujbe pe care le făcea în paraclisul din peşteră,'! citirea cărţilor sfinte, traduceri din învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi compuT -] nerea de versuri religioase pentru pelerinii care îl cercetau în peşteră. Dar| nevoinţele cele din inimă, lacrimile de taină, lupta cu gândurile şi cu du- > hurile rele, cugetările


duhovniceşti la cele de sus şi căldura Duhului Sfânt' care îi aprindea inima pentru Hristos, singur Dumnezeu le vedea şi le pri-J mea ca o ardere de tot a cuviosului Ioan sihastrul, neştiute de nici unj- muritor. 'ai

Despre nevoinţa acestui sfânt sihastru, iată ce mărturisea ucenicul său: :- Cât a fost bolnav niciodată nu a oftat sau a suspinat. Ci răbda toatej cu

seninătate şi bucurie. Apoi tăcea mult, nu râdea niciodată, se ruga| neîncetat cu inima şi răbda cu multă tărie bolile şi necazurile vieţii. Ţineai regim sever şi post, primind foarte puţină mâncare şi băutură, cât să-şi ţinăl zilele; iubea mult liniştea şi singurătatea, ţinea cu tărie la dreapta-crcdinţăţţ la Sfânta Tradiţie şi Sfintele Canoane şi avea mintea totdeauna aţintită la i Iisus Hristos răstignit pe Golgota. Nimic din cele pământeşti nu cugeta,! nici nu vroia să ştie. Astfel, trupul său, mintea şi inima erau despătimitc,' dematerializate şi unite tainic cu Dumnezeu prin rugăciune şi prin darul': Duhului Sfânt.

La 5 august 1960, când avea 47 de ani, Cuviosul Ioan Iacob a tre la cereştile locaşuri şi a fost înmormântat în peştera în care s-a nevoit.

Spunea şi acestea părintele Ioanichie, ucenicul său:- Cuviosul Ioan ştia mai dinainte data sfârşitului său, pe ciue şi-n

însemnat-o pe peretele peşterii. îndată însă după ce s-a săvârşit, l-am îmbrăcat cu rasa, i-am aşezat schima mare, căci era schivnic din Mănăstirea Sfântul Sava, i-am pus epitrahilul pe piept şi l-am culcat pe rogojină. Apoi i-am aprins trei lumânări de ceară şi candela şi am anunţat pe stareţul Mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul, Arhimandritul Amfilohie, cu «.«ne era foarte apropiat. La porunca lui s-au tras trei zile clopotele mănăstirii şi s-a făcut trisaghion la peşteră.

Despre înmormântarea Cuviosului Ioan Iacob şi pentru minunea care s-a săvârşit atunci, spune ucenicul său următoarele: „în ziua stabilită pentru înmormântare a venit stareţul mănăstirii, Amfilohie, cu câţiva călugări şi cu pustnicii care sihăstreau în peşterile din pustia Ruva din apropiereSj S-au urcat pe scară, sus, în, peşteră şi la orele zece, sâmbătă, 7 august stareţul a început slujba prohodului. Deodată, însă, peştera s-a umplut deNenumărate păsărele de pustie, cărora Cuviosul Ioan le dădea zilnic pes- fneti să mănânce. Acum, însă, nu veniseră să primească hrană, ci au fost ^imise de Dumnezeu, spre cinstirea Cuviosului Ioan, ca să-l jelească şi ’ ă-l petreacă spre mormânt”.r Despre aceasta, stareţul Amfilohie spunea: „Păsările ne incomodau în uinpul slujbei, zburau pe capetele noastre, ne-au stins lumânările, ne-au fnchis cărţile,

băteau din aripi deasupra trupului Cuviosului, se aşezau şi pe 'el,' pe cap, pe piept, pe picioarele lui şi fiecare glăsuia după felul ei. Ele nu ^5iau mâncare,

ci pe părintele lor, pe binefăcătorul lor pe care-1 pierdu- După săvârşirea slujbei, spune stareţul, l-am pus în mormânt, care ‘ ta în peşteră şi în care mai

fuseseră îngropaţi şi alţi sihaştri, iar deasu- am pus un capac cu scânduri. Abia atunci au plecat păsările şi s-au răştiat.


Apoi am adus pământ, am făcut mortar şi am lipit cu el scândurile de [mormânt, unde Cuviosul a rămas până în august 1980..După 20 de ani, la 8 august 1980, sfintele sale moaşte au fost aflate fregi în

mormânt. Astfel, el a fost preamărit de Dumnezeu ca Sfânt. „ estea s-au petrecut astfel:

'■! în vara anului 1980, la 8 august, un grup de pelerini ortodocşi, în mte cu un arhimandrit grec, fost sihastru aproape de Cuviosul Ioan zevitul, au urcat în peştera Sfânta Ana, au făcut o rugăciune şi i-au tat mormântul. Apoi a spus acel arhimandrit:

i - M-am nevoit aici, aproape de peştera aceasta, şi îl iubeam foarte mit pe Părintele Ioan Iacob, care îmi era duhovnic. Apoi, plecând misio- în America de peste 20 de ani, nu mai ştiam nimic despre el. Dar într-o şpte l-am visat şi

mi-a spus: „Dacă vrei să mă vezi, vino la peştera bfmtei Ana din pustiul Hozeva şi mă vei vedea!”. Este o lună de zile de id l-am visat şi de atunci nu

mai am odihnă. De aceea am venit ca să rbesc cu Părintele Ioan, duhovnicul şi prietenul meu. Eu însă nu ştiam ţs?a mutat la Domnul. Acum sufletul meu nu mai are pace până nu îi voi eschide mormântul ca să-i sărut cinstitul său trup

atât de nevoitor!| Stareţul lavrei, Amfilohie, cu greu a dat binecuvântarea să se deschi- ^ "•

mormântul Cuviosului Ioan din peşteră. însă cum l-au deschis, a ieşit miros de bună mireasmă care a umplut peştera şi inimile tuturor. Iar pul Cuviosului şi hainele erau întregi şi nevătămate şi răspândeau o mă cerească de sfinţenie.

Parcă era de curând adormit. Atunci, toţi pele- îiii au îngenunchiat şi, cu lacrimi de emoţie şi evlavie, au strigat:

L - Slavă Ţie, Doamne, pentru această mare minune Cuviosul Ioan omanul este Sfânt!£ Apoi au sărutat sfintele lui moaşte, le-au tămâiat, au aprins lumânări şi Icântat troparul: „întru tine, părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip,


că luând crucea ai urmat lui Hristos, şi învăţând să nu se uite la trup că este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta împreună cu îngerii se bucură, Preacuvioase Părinte Ioane, duhul tău!”.

Deci, primind o bucăţică din hainele Cuviosului, de binecuvântare, pelerinii s-au dus cu pace, iar moaştele lui au rămas în peşteră până la 15 august.

La 15 august, moaştele sale au fost duse la Mănăstirea Sfântul Gheor- ghe Hozevitul din apropiere, cu binecuvântarea Patriarhului Benedict al Ierusalimului, şi se păstrează în biserică alături de celelalte sfinte moaşte.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luând în considerare sfinţenia vieţii Cuviosului Ioan Iacob, cunoscută şi cinstită de evlavia po-porului, l-a canonizat ca Sfânt la data de 20 iunie 1992 sub numele de ' Sfântul Cuvios Ioan de Neamţ - Hozevitul, hotărând pentru prăznuire ziua de 5 august, data trecerii sale la cele veşnice.

Pentru rugăciunile Sfântului Ioan de la Neamţ Hozevitul, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, întăreşte-ne pe calea Ortodoxiei şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Cuviosul Paisie Aghioritul (1924*1994) s-a născut în Farasa Capa- dociei la 25 iulie 1294 şi a primit la botez numele de Arsenie. A venit în Grecia odată cu schimbul de populaţie, venind grecii din Turcia şi plecând turcii în Grecia.

Din fragedă vârstă a trăit în nevoinţă. Bucuria lui erau Vieţile Sfinţilor, ale căror lupte duhovniceşti se străduia să le urmeze.

A învăţat meseria de tâmplar. în armată a servit ca telegrafist. în tot ceea ce întreprindea, se distingea prin vioiciunea, jertfirea de sine, moralitatea şi harismele lui. A intrat în monahism în Sfântul Munte Athos. A vic- ţuit în rugăciune neîncetată şi a cultivat smerenia şi dragostea. A îndrum ît a mângâiat duhovniceşte, a tămăduit mulţimea oamenilor care alergau la el. Sufletul lui s-a umplut cu totul de dragostea dumnezeiască şi chipul său cuvios iradia harul dumnezeiesc.

După dureri martirice, care, precum spunea, l-au folosit duhovniceşte mai mult decât nevoinţele lui pustniceşti de toată viaţa, s-a odihnit în Domnul la 12 iulie 1994 la Mănăstirea Sfântului Ioan Evanghelistul de la Suroti - Tesalonic. Mormântul său se află lângă biserica Sfântului Arsenie Capadocianul.

Pentru rugăciunile Cuviosului Paisie Aghioritul, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.f-

Informaţiile din acest capitol au fost preluate din următoarele cărţi:ir

hira. Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti, vol.I+II, Episcopia Romanului luşilor, 1988,1993;I

tru Botsi, Portretul unui Sfânt. Ioan de Kronstadt, Ed. Bunavestire, Galaţi, 03;


intui Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări teologice, Ed. Anastasia, 1993; intui Ioan de la Neamţ Hozevitul, Hrană duhovnicească, Ed. Lumină din i nină, Bucureşti, 2000;intui Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice, vol.I, Ed. Sofia, Bucureşti, 00;întul Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993;Intui Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, I, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987; ieron Iosif, Mărturii din viaţa monahală, Ed. Bizantină, 2003; mtul Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, Ed. Mitropoliei natului, Timişoara, 1997;iviosul Paisie Aghioritul, Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan, hitul Lacu, 2000;iviosul Siluan Athonitul, între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Ed. Deisis, ha lulia, 1994;£?Pr Prof. D. Stăniloae, Coordonatele ecumenismului din punct de vedere ortodox, [^Ortodoxia, anul XIX, nr.4,1967;

Pr Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Viaţa şi învăţăturile Sfântului Grigorie Palama, i ’.d Scripta, Bucureşti, 1993; fCele şapte plânsuri ale Sfântului Efrem Şirul, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1995; f,’ Duc. Nicuşor Morlova, Sfântul Nectarie Taumaturgul, Ed. Bunavestire, 2002;

- Serafim Rose, Pr. Gherman Podmoşenski, 100 de minuni ale Fericitului Ioan 'aumovici, Ed. Sofia, 2003; jlocalia, vol.I-XII; fBroloagele, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991;I

ui români şi apărători ai Legii strămoşeşti, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987; mţţa, învăţăturile şi minunile Sfântului Lavrentie de la Cemigov, Ed. Credinţa ' ămoşească, 2003;Jaţa Sfântului Paisie de la Neamţ;moţa unui Sfânt. Avva Iustin Popovici, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2003.

PARTEA I

DESPRE DUMNEZEU ŞI LUCRĂRILE LUI

DESPRE DUMNEZEU ŞI LUCRĂRILE LUI 79

Dovedirea existenţei lui Dumnezeu

„Existenţa lui Dumnezeu nu este pusă la îndoială de cei care primesc Sfintele Scripturi, adică Vechiul şi Noul Testament şi nici de mulţimea păgânilor, deoarece cunoştinţa existenţei lui Dumnezeu este sădită în chip înatural în noi. Dar răutatea celui viclean contra firii omeneşti a avut atâta x putere încât a atras pe unii în cea mai absurdă şi cea mai rea decât toate ‘trăutăţile prăpastie a pierzării, anume de a spune că nu există Dumnezeu. ^Nebunia acestora arătând-o tâlcuitorul lucrurilor dumnezeieşti David, a spus: «Zis-a cel nebun întru inima sa: Nu este Dumnezeu» (Ps. 13,1) [...] Toate cele care există sunt sau create sau necreate; iar dacă sunt Jgcreate, sunt negreşit şi schimbătoare, căci existenţa acelora care a început prin schimbare va fi supusă cu siguranţă schimbării, fie distrugându-se, fie schimbându-se în chip liber. Dar dacă sunt necreate, urmează că sunt negreşit şi neschimbătoare [...] Şi cine nu va cădea de acord cu noi că *‘toate existenţele, toate cele care cad sub simţirea noastră, chiar şi îngerii, î schimbă, se prefac şi se mişcă în multe feluri! Cele spirituale, adică Ungerii, sufletele şi demonii, se schimbă potrivit voinţei libere, care creşte au se micşorează, fie în progresul în bine, fie în îndepărtare de bine. Ce- elalte se schimbă prin naştere şi distrugere, prin creştere şi micşorare, prin ehimbarea însuşirilor şi mişcarea de la un loc la altul. Prin urmare, fiind ehimbătoare, negreşit sunt create; şi fiind create, negreşit au fost create de Bine va. Creatorul, însă, trebuie să fie necreat. Dar dacă şi acela a fost gpreat, negreşit a fost creat de cineva, şi aşa mai departe, până ce vom ajunge la cineva necreat. Aşadar, Creatorul fiind necreat, negreşit este şi Neschimbător. Şi cine altul va fi Acesta dacă nu Dumnezeu?

Dar şi coeziunea însăşi şi conservarea şi guvernarea creaţiei ne învaţă există Dumnezeu, care a urzit acest univers, îl ţine, îl păstrează şi are ieauna grijă de el. [...]

Cine este acela care a orânduit cele cereşti şi cele pământeşti, toate ple din aer şi toate cele din apă, dar mai vârtos, cele dinaintea acestora, erul, pământul aerul, natura focului şi a apei? Cine le-a amestecat şi le-a npărţit pe acestea? Cine este acela care le-a pus în mişcare şi conduce

80 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI DESPRE DUMNEZEU ŞI LUCRĂRILE LUI 81

mersul lor neîncetat şi neîmpiedicat? Nu este oare Făuritorul lor Acela caie a pus în toate o lege, potrivit căreia totul se conduce şi se guvernează?”

(Sfântul Ioan Damaschin, [29], p.17)A*|B!?' if'

Despre Preasfânta Treime

Dovedire că există un singur Dumnezeu

„Că există un singur Dumnezeu şi nu mulţi Dumnezei este neîndo- ^ ielnic celor care cred în dumnezeiasca Scriptură. Căci spune Domnul la in- -S ceputul legii: «Eu sunt Domnul Dumnezeul tău; cel care te-a scos din pă- | mântui Egiptului. Să nu ai alţi Dumnezei afară de Mine» (Ieşire 20,2-3) ,a Şi iarăşi: «Ascultă, Israile: Domnul Dumnezeul tău este un singui J Domn» (Deuter. 6, 4). Iar prin profetul Isaia spune: «Eu sunt Dumnezeu ţi dintru început şi eu după acestea, şi afară de mine nu este Dumnezeu j înaintea Mea n-a fost alt Dumnezeu şi după Mine nu va fi şi în afară de \ Mine nu este» (Isaia 43, 10-11). Şi Domnul în Sfintele Evanghelii spune astfel către Tatăl: «Aceasta este viaţa veşnică ca să te cunoască pe tine singurul Dumnezeu adevărat» (Ioan 17, 3).

Celor care nu cred în dumnezeiasca Scriptură le vom vorbi în chipul* următor: Dumnezeirea este desăvârşită şi nu-I lipseşte nimic în ce priveşte bunătatea, înţelepciunea şi puterea; este fără de început, fără de sfârşit, pu- j, rurea dăinuitoare, necircumscrisă şi, ca să spunem într-un cuvânt, dcsăvâi- * şită în toate. Dar dacă vom spune că sunt mulţi Dumnezei, este necesar să ’• se observe deosebire între cei mulţi, căci dacă nu este deosebire între ei. ' este mai degrabă unul, şi nu mulţi. Dar dacă este deosebire între ei, unde -■ este desăvârşirea? Căci n-ar fi Dumnezeu, dacă ar fi lipsit de desăvârşite, fie în ce priveşte bunătatea, fie în ce priveşte puterea, fie în ce priveşte înţelepciunea, fie în ce priveşte timpul, fie în ce priveşte spaţiul. Dar identitatea în toate indică mai degrabă un singur Dumnezeu şi nu mulţi.”

(Sfântul Ioan Damaschin, [29J, p.20)Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi

Sfântul uh, şi Aceşti trei Una sunt. (I Ioan 5, 7)

B Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui

Dumnezeu şi ţpărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi! (O Cor. 13,13)

I'i Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în nu- m Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. (Matei 28,19)

£ Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în nume- , Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce m spus Eu. (Ioan 14,26)

Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu îl voi trimite vouă de la atăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi eşpre Mine. (Ioan 15, 26)

I „Oricine voieşte să se mântuiască, înainte de toate se cade lui să ţină ' .dinţa universală, pe care, dacă cineva n-o va păzi întreagă şi neîntinată, ă îndoială, se pierde în veac.. Credinţa universală aceasta este, ca să cinstim Un Dumnezeu în jreime, şi Treimea în Unime, necondiţionând Ipostasele, nici împărţind .nnţa. Căci una este Ipostasa Tatălui, alta a Fiului, alta a Duhului Sfânt; 9ar, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh una este dumnezeirea, deopo- ivă slava, împreună veşnică mărire. Cum este Tatăl, aşa şi Fiul, aşa şi tântul Duh. Necreat Tatăl, necreat Fiul, necreat Duhul Sfânt; Necuprins cj minte Fiul, necuprins de minte Duhul Sfânt; veşnic Tatăl, veşnic Fiul, cişnic Duhul Sfânt; dar nu sunt. trei veşnici, ci unul veşnic, căci precum


nici trei nu sunt necreaţi, nici trei necuprinşi de minte, ci unul necuprins de minte. De asemenea, atotputernic Tatăl, atotputernic Fiul, atotputernic Du-hul Sfânt; Dar nu trei atotputernici, ci un atotputernic. Astfel, Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul, Dumnezeu şi Duhul Sfânt; dar, nu trei Dumnezei, ci unul este Dumnezeu. Tot astfel, Domn Tatăl, Domn Fiul Şi Domn şi Duhul Sfânt; dar nu trei Domni; ci unul este Domn. Căci precum suntem obligaţi de adevărul creştin, să mărturisim pe fiecare ipostasă, Dumnezeu şi Domn, tot astfel suntem opriţi de dreapta credinţă universală să zicem trei dumnezei şi trei Domni. Tatăl de nimeni nu este Scut, nici creat, nici născut; iar Fiul de la Tatăl singur este, nu făcut, nici creat, ci născut; iar Duhul Sfânt de la Tatăl este, nu făcut, nici creat, nici născut, ci purces. Deci unul este Tatăl, nu trei Părinţi; unul este Fiul, nu trei Fii; unul Duhul Sfânt nu trei Duhuri Sfinte, Şi în această Treime, nimic nu este mai înainte, ori mai pe urmă, nimic mai mare sau mai mic; şi cele trei ipostase egale şi împreună veşnice între ele sunt; încât, în totul cum s-a spus, se adoră şi Treimea în Unime şi Unimea în Treime. Deci, cel ce voieşte să se mântuiască aşa să gândească despre Sfânta Treime. Dar, este necesar încă, pentru mântuirea veşnică, să creadă drept şi întruparea Domnului nostru Iisus Hristos.”

(Sfântul Atanasie cel Mare, [7], p.154)

„Trebuie să mărturisim cu evlavie nenaşterea, naşterea şi purcederea, cele trei însuşiri personale, nemişcate şi neschimbate ale Preasfintei Treimi: pe Tatăl ca nenăscut, şi fără de început, pe Fiul; ca născut şi împreună fără de început, pe Duhul Sfânt, ca purces din Tatăl, dat prin Fiul (precum zice Damaschin) şi împreună veşnic.

Treimea este unitate simplă, fiindcă e fără calitate şi necompusă. Dar e Treime în unitate. Căci Dumnezeu cel întreit în Ipostasuri are cu totul neamestecată perihoreza Acestora între Ele (întrepătrunderea Lor).

Dumnezeu se cunoaşte şi se zice în toate în chip întreit. Căci este nemărginit. El este susţinătorul şi purtătorul de grijă al tuturor prin Fiul în Duhul Sfânt. Nici unul din Aceştia trei. nu se zice, nu se cugetă şi nu se numeşte fără sau afară de Ceilalţi.”

(Sfântul Grigorie Sinaitul, [87], p. 100)

„Cele mai vechi opinii despre Dumnezeu sunt trei: lipsa unui principiu, multe principii şi un unic principiu. Primele două au plăcut fiilor elinilor. Să le placă mai departe. Lipsa unui principiu înseamnă o lipsă de

rânduială, mulţimea de principii este o discordie şi, deci, şi ea e lipsită de principiu şi e lipsită de rânduială. Amândouă duc la acelaşi rezultat: la neorânduială sau la descompunere. Căci neorânduiala e pregătirea descompunerii.

Iar noi cinstim unicul principiu. Nu un principiu mărginit într-o per-soană, fiindcă aceasta nu e Persoană unică. Căci aceasta se sfâşie sau ajunge la discordie în ea însăşi şi devine mai multe. Ci este o monarhie, un principiu care se arată în aceeaşi cinste a firii, în acordul voinţei, în identitatea mişcării şi în unicitatea consimţirii celor ce provin din ea, cum nu este cu putinţă în firea născută. Astfel, chiar dacă este în ea o diferenţă exprimată prin număr, nu este o tăiere în fiinţă. [...]. Şi aceasta este pentru noi Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh. Primul este Născător şi Purcezător, şi în chip nepătimitor şi netemporal şi netrupesc. Dintre ceilalţi Unul e Născut, Celălalt purces, sau nu ştiu cum le-ar numi cineva, într-un mod cu totul deosebit de cele văzute.”; • (Sfântul Grigorie Teologul, [18], p.52)

TROPARE

Cuvine-se cu adevărat a lăuda pe Treimea cea întru tot dumnezeiască: pe Tatăl, Cel fără de început şi a toate lucrător, pe Cuvântul, Cel împreună fără de început, Care din Tatăl mai înainte de veci fără stricăciune S-a născut, şi pe Sfântul Duh, Cel ce din Tatăl fără de ani purcede.

Nedespărţită în fiinţă, neamestecată în Feţe, Dumnezeu Te cunosc pe 'Ţine, Dumnezeire Una în Treime, ca pe ceea ce eşti întocmai cu împărăţia şi întocmai cu tronul, şi strig Ţie cântarea cea mare, ce se cântă întreit ■întru cele de sus.,, (Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, Cântarea a patra)

Părinte, Cel ce eşti fără de început,Fiule, Cel împreună fără de început Mângâietorule Cel bun, Duhule Cel drept Născătorule al lui Dumnezeu-Cuvântul

* Cuvinte al Tatălui Celui fără de începutDuhule Cel viu şi făcător Treime în Unime, miluieşte-mă!

(Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, Cântarea a opta)1


Despre deosebirea dintre Fiinţa lui Dumnezeu şi lucrările dumnezeieşti

„Dacă Fiinţa lui Dumnezeu nu se deosebeşte întru nimic de lucrarea • dumnezeiască, iar purtătorii de Dumnezeu mărturisesc că Dumnezeu are * multe lucrări, precum are şi multe pronii şi bunătăţi creatoare, atunci 1 Dumnezeu are şi multe fiinţe, ceea ce nimeni din neamul cu nume creşti- h nesc n-a spus-o şi n-a gândit-o vreodată.

Dacă lucrările lui Dumnezeu nu se deosebesc întru nimic de Fiinţa dumnezeiască, atunci nu se vor deosebi nici între ele. Prin urmare, voinţa lui Dumnezeu nu se va deosebi întru nimic de preştiinţa Lui. Dar atunci, î sau Dumnezeu nu preştie toate, o dată ce nu vrea toate cele ce se fac, sau voieşte şi cele rele, întrucât pe toate le preştie. Iar dacă nu le preştie pe toate, nici nu este Dumnezeu. Prin urmare, se deosebeşte preştiinţa de vo inţa dumnezeiască şi deci fiecare din acestea de Fiinţa dumnezeiască. [.. .J Toate se împărtăşesc de lucrarea susţinătoare, dar nu de Fiinţa Im Dumnezeu. [...]

Nu lucrarea se cunoaşte din fiinţă, ci fiinţa se cunoaşte din lucrare. Dar se cunoaşte că este, nu însă şi ce este. De aceea şi Dumnezeu se cunoaşte, după teologi, că este, nu din Fiinţă, ci din pronia Sa. Deci lucrarea se deosebeşte de Fiinţă şi prin aceasta, anume că lucrarea este ceea ce face cunoscut, iar Fiinţa, ceea ce se cunoaşte prin lucrare că este. [...]

Dumnezeiescul Chirii, vorbind şi el despre Dumnezeu, zice că < a face» ţine de lucrare, iar «a naşte» de Fire. Iar Firea şi lucrarea nu sunt acelaşi lucru. La rândul său, purtătorul de Dumnezeu Damaschin zice că naşterea este lucru al Firii dumnezeieşti, iar creaţia, lucru al voinţei dumnezeieşti. în altă parte zice iarăşi tot el, în chip lămurit: «Altceva este lucrarea şi altceva izvorul lucrării; lucrarea este mişcarea fiinţială a firii, iar izvorul lucrării, firea din care iese lucrarea». ]

Aşadar în multe locuri dumnezeieştii Părinţi zic că lucrarea se deosebeşte de Fiinţa dumnezeiască.”(Sfântul Ierarh Grigorie Palama, [87], p.493-494,520-521)

IBip:1 Ce este harul

i „Ce este harul? Un dar al lui Dumnezeu dăruit omului pentru credinţajr în Hristos spre mântuirea omului creştin. Harul este puterea iertătoare, Rirniluitoare, luminătoare, mântuitoare care îndeamnă spre fapta cea bună.”

(Sfântul Ioan din Kronstadt, [32], p.75)

K împotriva celor care spun că harul lui Dumnezeu este creat

| „Dacă voi spuneţi că harul din sfinţi e creat pentru faptul că toate celecreate se împărtăşesc de Dumnezeu, pentru voi, toate se vor numi sfinte şi toată făptura se va îndumnezei de către voi; vor fi sfinte nu numai cele ţionale, mai bine zis aceia dintre cei raţionali care se împărtăşesc de arul îndumnezeitor al Duhului, ci şi cele neraţionale şi pe lângă acestea ie neînsufleţite. [...] După judecata ta, pentru tine va fi mai sfântă albina ’ecât musca şi mioara decât albina şi altele decât mioara şi omul mai mult decât acestea, poate chiar şi Isabela; şi iarăşi, furnica mai sfântă decât altă insectă, sau dacă vrei, taurul sau elefantul, sau altul dintre animale, mai sfânt decât berbecul, iar omul mai sfânt decât acestea, chiar dacă ar fi ca Âhab [...]. Un astfel de sfânt va fi şi cel ce vă atrage pe voi prin dogme vrednice de dispreţ spre astfel de opinii vrednice de râs şi care e în mod vădit un duşman al Evangheliei lui Hristos. [... ]' Dacă [Dumnezeu] creează şi în sfinţi sfinţenia, cum le creează pe cele corespunzătoare în toate celelalte, ce nevoie mai era de Hristos şi de Ibzenţa Lui? Ce nevoie mai e de Botezul în El şi de stăpânirea şi de ? terea ce ne vine din El? Ce nevoie mai este de Duhul suflat, trimis şi ’lăşluit de la început? Căci precum era în toate, era şi în noi.”

(Sfântul Ierarh Grigorie Palama, [87], p.374-376)Dobândirea şi pierderea harului „Harul nu vine fără ca sufletul să-l cunoască; atunci când pierde acest

har, sufletul îl doreşte cu putere şi-l caută plângând. Dacă nişte părinţi şi-m


pierde copilul lor preaiubit, cum l-ar mai căuta peste tot ca să-l găsească! La fel îl caută pe Domnul şi sufletul care iubeşte pe Dumnezeu, dar cu mult mai multă/nelinişte şi tărie.

Slavă lui Dumnezeu că ne dă să deosebim venirea harului Lui şi ne învaţă să recunoaştem ce face să vină harul şi ce ne face să-l pierdem.'- Sufletul celui ce păzeşte toate poruncile va simţi totdeauna prezenţa, chiar şi slabă, a harului; dar el se pierde uşor prin mândrie, pentru un singur gând de trufie. Putem să postim cât de mult, să ne rugăm cât de mult, să facem cât de mult bine dar, dacă cădem în mândrie, vom fi asemenea unui chimval care răsună dar înăuntru e gol (I Corinteni 13, 1). [...]

Iată calea cea mai scurtă şi mai uşoară de a ajunge la mântuire:Fii ascultător, înfrânat, nu judeca pe nimeni, păzeşte mintea şi inima ta

de gândurile rele, crede că toţi oamenii sunt buni şi Domnul îi iubeşte;: Pentru această smerenie, harul Duhului Sfânt se va sălăşlui întru tine şi A ei zice: «Bun este Domnul!».

Dar dacă judeci pe ceilalţi, dacă murmuri şi-ţi place şă-ţi faci voia ia, atunci, chiar dacă te-ai ruga mult, sufletul tău va sărăci şi vei spune «Domnul m-a uitat». Dar nu Domnul te-a uitat pe tine, tu ai uitat că trebuie să te smereşti şi pentru aceasta harul lui Dumnezeu nu sălăşluieşte in sufletul tău. El intră cu uşurinţă într-un suflet smerit şi îi dă pacea ţi odihna în Dumnezeu. Maica Domnului a fost mai smerită decât toţi oamenii, de aceea o slăvesc cerul şi pământul.”

(Sfântul Siluan Athonitul, [60], p.96-97)

„Mă întrebi care din doi primeşte harul mai repede, pustnicul sau cel aflat sub ascultare. Fără îndoială că ucenicul ascultător. Acesta primeşte şi harul mai repede şi este şi în afară de orice pericol. Nu se teme nici că o să cadă, nici că o să ardă. Numai să nu se lase cuprins de neglijenţă. Şi să mai ştii că, atunci când omul îl are înlăuntrul său pe Hristos, atunci fie că este singur, fie că este împreună cu mulţi semeni ai săi, el îşi află liniştea şi are pace mereu.

Harul lui Dumnezeu nu depinde de timp, ci de modul în care vietu- ieşti şi de mila Domnului. Experienţa se dobândeşte, într-adevăr, o dată cu trecerea timpului, dar harul - de aceea se numeşte har, adică dar, pentru că depinde de Dumnezeu - se dăruieşte în funcţie de căldura credinţei, de smerenie şi de voia cea bună. Solomon a primit har când era de doisprezece ani. Daniil la aceeaşi vârstă. David pe când păştea turmele tatălui său. £a fel toţi cei vechi şi noi. Imediat ce omul ajunge la căinţa adevărată, Harul se apropie de el şi sporeşte o dată cu creşterea zelului. Experienţa cere nevoinţă îndelungată.* înainte de orice lucru, cel care cere har de la Dumnezeu trebuie să ndure ispitele şi necazurile, în orice fel ar veni acestea. Iar dacă în timp de Spiţă se nelinişteşte şi nu arată destulă răbdare, nici harul nu va veni, nici

virtutea nu o săvârşeşte şi nici nu se învredniceşte de vreun dar duhovnicesc, acă cineva a aflat care este darul lui Dumnezeu; cum că sunt necazurile în general, tot ceea ce ne aduc ispitele, acesta a aflat cu adevărat care iste calea Domnului. Acesta aşteaptă ispitele să vină pentru că prin acestea :3curăţeşte, răbdând se luminează şi ajunge să-L vadă pe Dumnezeu.” lv

(Cuviosul Iosif Isihastul, [43], p.78)

II’ | „Este adevărat lucru că atât cât omul alergă să ajute pe ceilalţi, tot ajâţ prisoseşte harul lui Hristos în el, pentru că iubirea este porunca lui -'Dumnezeu, prima şi cea mai mare: «Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul tău,şi din toată inima ta». Iar cea de-a doua asemenea ei: pe aproapele tău ca pe tine însuţi». «In aceste două porunci se cuprind 4 h'qea şi proorocii.»ţ Cât de mult însetează cineva pentru mântuirea fratelui său, atât de mult, este copleşit sufletul său de iubirea lui Dumnezeu.”

(Gheron Iosif, [43], p.323)

Roadele harului

„Celui ce flămânzeşte pentru Hristos, harul i se face hrană; celui ce n setează, băutură preadulce; celui ce tremură de frig, haină; celui ce se roagă, deplină încredinţare; celui ce plânge, mângâiere.”

(Sfântul Marcu Ascetul, [81], p.325)

: „Am văzut oameni venind în mănăstire cu feţele desfigurate şi urâţite jpăcate şi de patimi dar care, prin pocăinţă şi prin viaţă de rugăciune, ||%u schimbat şi au ajuns plăcute la vedere1. [...] Astfel, păcatul desfigurează pe om, dar harul îl face frumos.”

(Sfântul Siluan Athonitul, [60], p.151-152)

1 \T •

Nu se cuvine să căutăm harul pentru ca faţa noastră să fie plăcută la vedere. Cel ce ar căuta 'harul cu acest gând rău s-ar face rob al slavei deşarte; iar duhul slavei deşarte l-ar urâţi.

Despre crearea lumii nevăzuteDespre eternitatea lui Dumnezeu şi despre timp


„Viaţa dumnezeiască este o plenitudine infinită continuu prezentă, care nu este simţită nici măcar ca o continuitate; pentru că acolo unde este simţită continuitatea, este simţită trecerea şi se aşteaptă viitorul. în viaţa

dumnezeiască nu există un trecut, pentru că prin trecut se măsoară distanţa parcursă spre desăvârşire; nici un viitor, pentru că prin viitor se speră o înaintare într-o desăvârşire care nu e posedată în prezent. în viaţa dumne-zeiască este un prezent fără o referire la trecut şi la viitor, pentru că se trăieşte pururea în plenitudine.

Dumnezeu este etern, pentru că nu există la El o depăşire a comuniunii realizate, spre o alta mai deplină. O asemenea depăşire e posibilă numai acolo unde fiinţa e limitată, dar în acelaşi timp e şi capabilă de creştere. [...]

Dar viaţa dumnezeiască nu este nici o încremenire fără început şi fără sfârşit, ci e o comuniune vie între Subiectele supreme. [...]

Eternitatea lui Dumnezeu ţine de plenitudinea Lui şi de faptul că nu face parte din nici un sistem de referinţă, că este mai presus de existentă. [-]

Fiinţele create nu puteau avea de la început eternitatea, căci aceasta ar fi însemnat să fie eterne prin firea lor; dar între calitatea de «creaturi» şi atributul «etmitate prin fire» este o contradicţie. Ele trebuia să ajungă la eternitate printr-un efort propriu, ajutat de harul dumnezeiesc. De aici rezultă necesitatea pozitivă a mişcării şi a timpului. Mişcarea în timp este folosită astfel de eternitatea divină, pentru atragerea fiinţelor create în sânul ei. Mama pune copilul la o distanţă de ea şi îl cheamă spre ea, pentru ca el să se întărească în exerciţiul mişcării ce-1 face spre ea, atras de dorul ei.” (Părintele Dumitru Stăniloae, [66], p. 124-126)

„Pentru că Bunul şi Preabunul Dumnezeu nu S-a mulţumit cu con-templarea Lui proprie, ci prin mulţimea bunătăţii Sale a binevoit să se facă ceva care să primească binefacerile Sale şi să se împărtăşească din bunătatea Lui, aduce de la neexistenţă la existenţă şi creează universul, atât pe cele nevăzute, cât şi pe cele văzute. în timp ce gândeşte, creează; iar gândul se face lucru, realizându-se prin Cuvânt şi desăvârşindu-se prin Duh.”

(Sfântul Ioan Damaschin, [29], p.46)

„Toţi îngerii au fost zidiţi prin Cuvânt şi au fost desăvârşiţi de Sfântul Duh prin sfinţire, participând la luminare şi la har în măsura vredniciei şi rangului lor. [...]

îngerul are o fire raţională, spirituală, liberă şi schimbătoare în felul de a gândi sau de a voi, căci tot ceea ce este creat este schimbător. Numai ceea ce este necreat este neschimbător., Tot ceea ce este raţional este şi liber. Aşadar, pentru că îngerul are o ‘ fire raţională şi spirituală, este liber; iar pentru că este creat şi schimbător, .are

facultatea de a rămâne şi de a progresa în bine şi de a se îndrepta spre rău. [...]

îngerul nu este nemuritor prin fire, ci prin har, căci tot ceea ce are început are şi sfârşit potrivit naturii lui. Numai Dumnezeu este veşnic, dar -mai degrabă este mai presus de veşnicie. Căci Cel care a făcut timpurile nu este sub timp, ci deasupra timpului. [...]

îngerii sunt circumscrişi, căci atunci când sunt în cer nu sunt pe pământ şi când sunt trimişi de Dumnezeu pe pământ nu rămân şi în cer. Nu sunt limitaţi de pereţi, de uşi, de încuietori şi de peceţi. [...]

Iau forma pe care le-ar porunci-o Stăpânul Dumnezeu şi astfel se arată oamenilor şi le revelează tainele dumnezeieşti.

Locuiesc în cer şi au un singur lucru de făcut: să laude pe Dumnezeu şi să slujească voinţei Lui dumnezeieşti.”

(Sfântul Ioan Damaschin, [29], p.47-48)

T90 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI DESPRE DUMNEZEU ŞI LUCRĂRILE LUI 91

Despre crearea lumii văzute

La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.Şi pământul era netocmit şi gol. întuneric era deasupra adâncului şi

Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.Şi a zis Dumnezeu: „Să fie lumină!: Şi a fost lumină.Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu

lumina de întuneric.Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte. Şi a

fost seară şi a fost dimineaţă: zi una.Şi a zis Dumnezeu: „Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să se despartă

ape de ape! ” Şi a fost aşa.A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie

de apele cele de deasupra tăriei.Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a

fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua.Şi a zis Dumnezeu: „Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi sase

arate uscatul!" Şi a fost aşa. Şi s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor şi s-a arătat uscatul.

Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.

Apoi a zis Dumnezeu: „Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămânţă într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ! ” Şi a fost aşa.

Pământul a dat din sine verdeaţă: iarbă, care face sămânţă, după felul şi după asemănarea ei, şi pomi roditori, cu sămânţă, după fel, pe pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.

Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a treia.Şi a zis Dumnezeu: „Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze

pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii,

Şi să slujească drept luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pământul”. Şi a fost aşa.

A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei şi luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii, şi stelele.

Şi le-a pus Dumnezeu pe tăria cerului, ca să lumineze pământul,Să cârmuiască ziua şi noaptea şi să despartă lumina de întuneric. Şi

a văzut Dumnezeu că este bine.. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a patra.u Apoi a zis Dumnezeu: „Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă înele şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!” Şi a fost aşa.

A făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape şi toate fiinţele vii,

care mişună în ape, unde ele. se prăsesc după felul lor, şi toate păsărileinaripate după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.*- Şi le-a binecuvântat Dumnezeu şi a zis: „Prăsiţi-vă şi vă înmulţiţi şi umpleţi apele mărilor şi păsările să se înmulţească pe pământ!”■ Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a cincea.

Apoi a zis Dumnezeu: „Să scoată pământul fiinţe vii, după felul lor:. animale, târâtoare şi fiare sălbatice după felul lor”. Şi a fost aşa.

A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor, şi animalele do- ' mestice după felul lor, şi toate târâtoarele pământului după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. fi, Şi a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi după asemănarea m Nfiastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!”«j». Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui %\-Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.|k Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi um- hpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările ferului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul! ”

Apoi a zis Dumnezeu: „lată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de | pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră.

Iar tuturor fiarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor î vietăţilor ce se mişcă pe pământ, care au în ele suflare de viaţă, le dau toată iarba verde spre hrană”. Şi a fost aşa.t ’;Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte. Şi afost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea.A (Facerea, cap.l)si


împotriva celor care spun că lumea a fost creată dintr-o materie preexistentă sau din fiinţa lui Dumnezeu

„Lumea e creată din nimic de Dumnezeu. Raţiunile ei plasticizate sunt create din nimic, dar au ca model şi ca susţinătoare raţiunile eterne ale Logosului. Dacă ar fi din Fiinţa lui Dumnezeu ea ar fi părtaşă prin fiinţă de plenitudinea Lui, şi omul, legat de ea, ar fi şi el etern şi egal cu Dumnezeu şi nu s-ar explica responsabilitatea lui faţă de Dumnezeu şi setea de un absolut superior lumii.

Lumea nu este nici dintr-o substanţă eternă, coexistentă cu Dumnezeu. Căci şi în acest caz ar fi egală în eternitate cu Dumnezeu şi atât El cât şi ea s-ar limita reciproc, neavând nici El, nici ea plenitudinea. în acest caz Dumnezeu n-ar fi mai bun ca ea şi ea n-ar putea fi mântuită din relativitatea ei absurdă.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, [66], p.231)

„De vine maniheul sau Marcion sau Valentin2 sau filosofii greci şi-ţi spun că materia a preexistat, spune-le lor: La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Spui că nu cred în Scriptură? Atunci întoarce-le spatele ca unor nebuni, ca unor ieşiţi din minţi! Căci ce iertare poate avea omul - care nu crede în Creatorul universului şi socoteşte adevărul minciună? Cu- - loarea feţei lor li-i plăsmuită, îşi acoperă chipul cu masca blândeţii, ascund lupul în pielea oii. Tu, însă, nu te lăsa înşelat!”

(Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, [34], p.42)

„Auzi că «la început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul» şi că a . făcut pe cele ce sunt din cele ce nu sunt şi mai spui că a preexistat materia? Care om cu mintea întreagă ar îndura una ca aceasta? Este, oare, om, Cre- ‘ atorul, ca să aibă nevoie de o materie preexistentă pentru a-şi arăta arta Sa? Este Dumnezeu! Lui I se pleacă toate; creează cu cuvântul şi cu porunca.”

(Sfântul Ioan Gură de Aur, [34], p.48)

„Dacă lumea şi omul n-ar avea un început, n-ar fi din nimic, deci n-ar fi opera exclusivă a libertăţii şi a iubirii lui Dumnezeu şi n-ar fi destinate

nei existenţe în plinătatea lui Dumnezeu, ci forma ei relativă, imperfectă fi singura esenţă fatală a realităţii.

Numai dacă lumea este din nimic prin voia lui Dumnezeu, ea poate fi 'dicată la un plan de perfecţiune în Dumnezeu tot prin voia Lui atotpu-ternică şi prin iubirea Lui, după o anumită pregătire a ei pentru aceasta. -]

O lume existentă din veci în forme evolutive, în esenţă identice cu actuală ar fi ea însăşi absolutul, adică singura realitate.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, [66], p.226-227)

împotriva celor care spun că zilele creaţiei nu au fost zile, ci ere„Dumnezeu a numit sfârşitul luminii seară, iar sfârşitul nopţii, dimi- aţă; şi pe amândouă le-a numit zi, ca să nu ne înşelăm nici să socotim că ;ara este sfârşit zilei ci să ştim bine că lungimea amândurora face o zi.”


. „Un misionar academician mi-a spus: «în istorisirea Facerii dumnezeieşti trebuie să înţelegem cuvântul ziuă ca milioane de zile». Sărmanul sionar! El şi-l închipuie pe Făcătorul Atotputernic ca fiind foarte nepu- cips, ca unul care are nevoie de milioane de zile pentru a crea.”

(Cuviosul Ioan de la Valaam, [40], p.186)

împotriva celor care spun că soarele nu a fost creat m ziua a tra

„Pentru asta Dumnezeu a creat soarele în ziua a patra, ca să nu oteşti că datorită lui aveam ziua.”


„în cele trei zile, la porunca dumnezeiască, răspândindu-se şi adunân- -se lumina, s-a făcut ziua şi noaptea. în a patra zi a făcut Dumnezeu uminătorul cel mare, adică soarele ca să conducă şi să stăpânească ziua - in el se constituie ziua, căci ziua este timpul când soarele este deasupra ământului, iar durata unei zile este drumul soarelui pe deasupra pământuri de la răsărit la apus - luminătorul cel mic, adică luna, şi stelele ca să ©inducă şi să stăpânească noaptea şi să o lumineze.”


2 Maniheii erau adepţi ai lui Manes, fondatorul maniheismului. Manes a încercat să unească, , creştinismul cu păgânismul oriental. Marcion a fost cel mai periculos eretic din secolul ul II-lea. Sfântul Policarp al Smirnei l-a numit „întâiul născut al lui satan”. Valentin a fost un eretic gnostic din secolul al II-lea.


împotriva celor care spun că lumea era stricăcioasă înainte de cădere

„Dumnezeu nu a dat la început primilor oameni zidiţi numai raiul, cum socotesc unii, nici nu l-a făcut numai pe om nestricăcios, ci cu mult mai mult şi înaintea lui, tot pământul acesta pe care îl locuim şi toate cele de pe pământ, ca şi cerul şi cele din el, aducându-le la fiinţă în cinci zile. în a şasea zi a zidit apoi pe Adam şi l-a aşezat pe el domn şi împărat al întregii lumi văzute şi nici Eva nu era atunci adusă la existenţă, nici raiul, ci numai lumea aceasta fusese creată ca un fel de rai, nestricăcioasă, dar materială şi supusă simţurilor. [...]

Şi ce viaţă şi petrecere ar fi avut, dacă s-ar fi păstrat nestricăcios şi nemuritor, într-o lume nestricăcioasă, dacă ar fi trăit o viaţă fără de păcat şi fără supărări, fără griji şi fără osteneală?”

(Sfântul Simeon Noul Teolog, [86], p.121-122)

împotriva celor care spun că Dumnezeu nu a creat făpturile în ordinea arătată în Sfânta Scriptură, ci în altă ordine

Duhul Cel Sfânt cunoştea cele viitoare; de aceea, ca oamenii de mai târziu să nu găsească pricini de discuţie şi nici să nu poată pune în dogmele Bisericii gândurile lor împotriva Dumnezeieştii Scripturi, Sfântul Duh, şi acum, după ce arătat care este ordinea în care au fost create făpturile, după ce a arătat ce a fost creat mai întâi şi ce a fost creat mai pe urmă, după ce arătat că pământul, supunându-se cuvântului şi poruncii Stăpânului, a dat din sânul său seminţele, că a fost trezit la naştere fără să aibă nevoie de ajutorul soarelui - cum să aibă nevoie de el când nici nu era creat? - fără să aibă nevoie de ploi îmbelşugate sau de mâna de lucru a omului - că omul nici nu fusese adus pe pământ - Sfântul Duh, deci, pentru aceste pri cini aminteşte în parte de toate, ca să închidă gura desfrânată a celor care ar încerca să vorbească fără de ruşine.” .

(Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, [34], p.140):

împotriva celor care spun că vietăţile nu-şi păstrează felul, ci se transformă unele în altele

„Colţişorul trestiei nu odrăsleşte măslinul, ci din trestie iese altă trestie, iar din seminţe răsar plante înrudite cu seminţele aruncate în pământ.Şi astfel, ceea ce a ieşit din pământ la cea dintâi naştere a plantei, aceea se păstrează şi până acum; iar prin răsărirea în continuare se păstrează felul.”

(Sfântul Vasile cel Mare, [79], p.120)

„Succesiunile celor asemenea, trecute în fiecare, şi trecerile naturale ale celor de acelaşi neam şi de acelaşi fel de la unele la altele, continuând pururea pe acelaşi drum, fac creaţia să dureze pururea şi o ţin pururea întemeiată în Dumnezeu, Cel ce a făcut-o. Şi aceasta se arată în faptul că fiecare dintre cele existente seamănă în ea însăşi sămânţa după neamul şi după asemănarea ei, potrivit hotărârii negrăite a Creatorului.”I (Sfântul Ierarh Chirii al Alexandriei, [14], p.63)


Despre deosebirea dintre lucrarea lui Dumnezeu şi făpturi

Făpturi ale lui Dumnezeu sunt şi se numesc de către cei ce cugetă Şbinecredincios nu lucrarea lui Dumnezeu, după aiurelile celor potrivnici-(vai ce necredinţă!), ci rezultatele lucrării dumnezeieşti. Căci dacă făptu- 'rile ar fi lucrarea, ele ar fi sau necreate (o, ce nebunie!), ca unele ce ar-exista înainte de a se fi creat, sau Dumnezeu n-ar avea lucrare înainte de •făpturi (o, ce credinţă rătăcită!). Dar Dumnezeu fiind lucrător şi atotpu ternic din veci, făpturile, oricum s-ar numi, nu sunt lucrarea lui Dumnezeu, -i cele săvârşite sau rezultatele lucrării. Iar lucrarea lui Dumnezeu este,■•{după teologi, necreată şi împreună-veşnică cu Dumnezeu.”

(Sfântul Ierarh Grigorie Palama, [87], p.519)Despre preştiinţă şi predestinare

„Trebuie să se ştie că Dumnezeu ştie totul dinainte, dar nu le predes-tinează pe toate. Cunoaşte mai dinainte pe cele ce sunt în puterea noastră, dar nu le predestinează. El nu voieşte să se facă răul şi nici nu forţează virtutea. Prin urmare predestinarea este opera poruncii preştiutoare a lui Dumnezeu. Predestinează pe cele ce nu sunt în puterea noastră, potrivit preştiinţei Lui.”. (Sfântul Ioan Damaschin, [29],p.92)

Despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu

„Pronia este grija pe care o are Dumnezeu de existenţe. Şi iarăşi: Pronia este voinţa lui Dumnezeu, în virtutea căreia toate existenţele primesc conducerea potrivită. [...]

Iar că Dumnezeu poartă de grijă şi că poartă bine de grijă, oricine o va putea vedea în chipul cel mai drept din următoarea argumentare. Singui Dumnezeu este prin fire bun şi înţelept. Aşadar pentru că este bun, poartă de grijă, căci cel care nu poartă de grijă nu este bun. Apoi, pentru că Dumnezeu este întelept, poartă de grijă de existente în chipul cel mai bun. [.••]

Unele din acelea care sunt de domeniul proniei sunt prin bunăvoinţă, altele prin îngăduinţă. Prin bunăvoinţă, acelea care fară discuţie sunt bune.

iar prin îngăduinţă, în diferite moduri, căci de multe ori îngăduie ca M dreptul să cadă în nenorociri spre a arăta altora virtutea ascunsă în el, după cum este cazul lui Iov [Iov 1,12-22]”

(Sfântul Ioan Damaschin, [29], p.89-901„Cele ce se întâmplă după rânduiala neclintită dumnezeiască, aşa un e răsăritul şi apusul soarelui în fiecare zi, sau rodirea pământului, fac ltrte din Providenţă. Iar cele ce se fac la poruncă de către om, se numesc i ge. Dar toate s-au făcut pentru om.”

(Sfântul Antonie cel Mare, [81], p.44)

„Toate le face Dumnezeu la vremea lor. Şi toate spre folosul oame- mior. Dacă a împiedicat ploaia, a facut-o spre certarea îndreptătoare a lor. jf-. Dar iarăşi se milostiveşte de ei şi le-o trimite.”■t, (Sfântul Varsanufîe cel Mare, [91], p.147)ilrWM

J/ “De crezi că Dumnezeu poartă grijă de tine, pentru ce te îngrijeşti de ‘v pilc vremelnice şi de trebuinţele trupului tău? Iar de nu crezi că Dumnezeu ^poartă grijă de tine, şi de aceea te îngrijeşti de cele trebuitoare ţie, eşti mai U dc plâns decât toţi oamenii.”(Ps. 54,25)" (Sfântul Isaac Şirul, [90], p.49)

l•vIrI; :


S D e s p r e dreptatea, bunătatea, mila şi iubirea lui Dumnezeu

“ „Bunătatea este una din multele însuşiri ale lui Dumnezeu. De aceea, ea întotdeauna iradiază bucurie, alungă norii, deschide inimile, ca şi lumi- n.i soarelui de primăvară, care scoate flori din pământ, încălzeşte chiar şi sci pii şi-i scoate din găurile lor îngheţate ca să se bucure şi ei de bunătatea lui Dumnezeu.”

(Cuviosul Paisie Aghioritul, [52], p.104)

Cine ar putea să Te cunoască, dacă Tu, Cel Milostiv, n-ai binevoi să Te descoperi sufletului? [...]

Mare e milostivirea Domnului: sufletul a cunoscut pe Dumnezeu. Tatăl lui ceresc, varsă lacrimi şi se mâhneşte: de ce am supărat atât pe Domnul? Domnul îi dă apoi iertarea păcatelor şi atunci e o bucurie să iubească pe Ziditorul lui şi pe aproapele lui şi să plângă pentru el ca Domnul să ia tot sufletul la El, acolo unde ne-a gătit loc prin Pătimirile Sale pe Cruce.”

(Sfântul Siluan Athonitul, [60], p.128,136)

„Avem un Stăpân foarte milostiv şi un Părinte îndurător. Şi nimeni nu este în stare, nici dintre Puterile de sus (îngereşti - n.n.), nici dintre slugile adevărate de jos (oameni - n.n.) să descrie după vrednicie bunătatea Lui şi cât doreşte să miluiască neamul omenesc.”

(Sfântul Varsanufie cel Mare, [91], p. 122)

„Nu se poate descrie mila dumnezeiască şi nici cât de mult doreşte Dumnezeu să ne miluiască. Mila noastră e numai un chip şters al milei Lui.” (Părintele Dumitru

Stăniloae, [91], p.122, nota 135)

„Din pulberea pământului l-a zidit Dumnezeu pe om, dar ne iubeşte ca pe proprii Lui copii şi aşteaptă cu mare dor să venim la El. [...] Cel căruia Duhul Sfânt i-a descoperit iubirea lui Dumnezeu nu cunoaşte odihnă nici ziua nici noaptea; chiar dacă trupul lui cade de osteneală şi doreşte să se întindă pe patul lui, chiar şi acolo sufletul lui neobosit năzuieşte din toate puterile lui spre Dumnezeu.”

(Sfântul Siluan Athoniţul, [60], p. 150, 152)

„Dumnezeu este milostiv şi iubitor de oameni, dar El este şi drept Judecător.”(Sfântul Efrem Şirul, [97], p.294,30 noiembrie)

„Dragostea dumnezeiască este iubire desăvârşită a lui Dumnezeu, manifestată ca dorire neoprită a Dumnezeirii. Dragostea dumnezeiască se naşte în inima curăţită; deoarece în aceasta coboară harul dumnezeiesc. Iubirea Dumnezeirii este dar dumnezeiesc dăruit sufletului curăţit de către acelaşi har dumnezeiesc, care s-a coborât în suflet şi i s-a descoperit. Iubirea dumnezeiască nu se sălăşluieşte, nicăieri fară descoperire dumneze- j.iscă. Pentru aceea, sufletul care n-a cunoscut în el revărsarea harului iămâne fără de simţire faţă de dumnezeiasca dragoste. E cu neputinţă să se nască dumnezeiasca dragoste fară puterea lucrării dumnezeieşti în inimă Dragostea dumnezeiască este lucrarea sălăşluiţii harului dumnezeiesc în 'inimă [...]

Cel ce II iubeşte pe Dumnezeu a fost iubit el însuşi mai înainte de ' Dumnezeire şi apoi a iubit la rândul său Dumnezeirea [...]

Sufletul străpuns de dragostea dumnezeiască nu socoteşte nimic mai . presus de această bunătate preaînaltă şi se lipseşte de toate celelalte lucruri. Sufletul care iubeşte pe Dumnezeu a cunoscut Dumnezeirea, iar cunoştinţa . i-a aprins dumnezeiasca lui

dragoste. Sufletul iubit de Dumnezeu e fericit -că a găsit dumnezeiescul izvor care îi împlineşte tot dorul său; toată pofta, toată dorirea, toată pornirea străină de dumnezeiasca dragoste fuge din suflet, ca una ce e umilă şi nevrednică de el. Cât de mult va înălţa sufletul dragostea către Dumnezeu preschimbată prin dumnezeiasca dragoste! 'Această dragoste, luând sufletul, ca un nor uşor îl poartă spre izvorul veşnic al dragostei, spre dragostea nepieritoare şi îl umple de lumina cea veşnică [...]

Sufletul străpuns de dragostea dumnezeiască se bucură pururea şi se veseleşte, saltă şi dănţuieşte, căci s-a sălăşluit, odihnindu-se în dragostea lui Dumnezeu, la apa odihnei. Nici un necaz lumesc nu poate să tulbure liniştea şi pace lui, şi nici o întristare nu poate să-i răpească bucuria şi fericirea. Sufletul care îl iubeşte pe Dumnezeu, înălţat prin această iubire, se minunează cum se înstrăinează de simţirile trupeşti şi uită cu totul de sine, atras fiind de desăvârşita pornire către Dumnezeire. Dulceaţa de negrăit a dumnezeieştii iubiri încălzeşte inima şi o stăpâneşte, iar mintea e atrasă ■>pre Dumnezeire, ca să se bucure în bucuria Duhului. Dumnezeiasca dragoste se logodeşte spre sălăşluirea lui Dumnezeu, iar sălăşluirea se face îndrăzneală, îndrăzneala gustare, iar gustarea însetare.

Sufletul care s-a atins de dumnezeiasca dragoste nu poate să mai cugete sau să-şi dorească nimic altceva, ci neîncetat, suspinând zice: Doamne, când voi veni şi mă voi arăta feţei Tale? Tânjeşte sufletul meu să \ mă la Tine, Dumnezeule, precum doreşte cerbul izvoarele apelor!”

(Sfântul Nectarie de Eghina [102], p.45-46)

DESPRE DUMNEZEU ŞI LUCRĂRILE LUI 9998DIN INVAŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI

100 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢIDespre dumnezeiasca întrupare

Şi cu adevărat, mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă.

(I Timotei 3,16)

Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.

(Ioan 1,14)

„A luat trup dulcele Iisus pentru ca noi să ne bucurăm de această fericită înrudire. Să devenim fraţi ai lui Hristos şi fii ai Preacuratei Sale Maici. Şi, în cele din urmă să devenim întru toate următori lui Hristos şi fii după har ai Tatălui Ceresc.

Să ne cercetăm cu toţii, tineri şi bătrâni, mici şi mari, în fiecare cuvânt pe care îl rostim, în fiecare pas pe care îl facem, în fiecare clipă din zi şi din noapte, dacă facem, spunem sau gândim ceea ce place lui Hristos Domnul nostru.”

(Cuviosul Iosif Isihastul, [43], p.264) :

„Fie ca noi toţi să fim ajutaţi de Fratele nostru cel Mare, înţeleg de Iisus. Căci El a binevoit să ne facă pe noi fraţi ai Săi. Şi aşa suntem fericiţi de îngeri.”

(Sfântul Varsanufie cel Mare, [91], p.146)

„Fiul lui Dumnezeu, făcându-se Fratele nostru cel mare, a confirmat voinţa lui Dumnezeu de a fi ajutat fiecare din noi printr-un alt om, printr-un frate al nostru întru umanitate. A arătat prin aceasta marea importanţă a fratelui în existenţa noastră şi importanţa mea ca frate în existenţa altora, iar prin aceasta, răspunderea noastră a unuia faţa de altul, ca fraţi. [...]'■Iisus a aşezat în Sine ca Frate al nostru toate posibilităţile comunicării de putere de la un frate la altul, nesfârşitele resurse de milă. El a trăit în mod culminant responsabilitatea fratelui pentru fraţi, valoarea ce o au fraţii Săi omeneşti pentru El, conţinutul emoţional ce-1 dă vieţii proprii interesul meu pentru frate, interesul fratelui pentru mine, căldura şi sensul ce le dă vieţii omeneşti relaţia între frate şi frate.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, [91], p.146, nota 173)

Iar când a venit plinirea vremii, ne-ai grăit nouă prin însuşi Fiul Tău, prin Care şi veacurile le-ai făcut. Care, fiind strălucirea slavei Tale şi chipul


ipostasului Tău, şi purtând toate cu cuvântul puterii Tale, nu răpire a socotit a fi asemenea Ţie, lui Dumnezeu-Tatăl, ci Dumnezeu fiind, mai înainte de veci, pe pământ S-a arătat şi cu oamenii a vieţuit; şi, din ■Fecioara Maria întrupându-se, S-a smerit pe Sine, chip de rob luând, fă- cându-Se pe Sine asemenea chipului smeritului nostru trup, ca să ne facă pe noi asemenea chipului slavei Sale. Că, de vreme ce prin om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, a binevoit Unul-Născut Fiul Tău, Cel ce este în sânurile Tale, Dumnezeule şi Tată, să se nască din femeie, din Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, făcân- di1-Se sub lege, ca să osândească păcatul în trupul Său, pentru ca cei morţi întru Adam să învieze întru însuşi Hristosul Tău.

(Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare, Liturghier,p.228-229)

;■> Făcătorul zidirii şi Dumnezeul tuturor a luat trup omenesc, Născătoare de Dumnezeu, din curatul tău pântece, întru tot lăudată, şi toată firea mea cea stricată a înnoit-o, lăsându-te după naştere că şi mai înainte de naştere. Pentru aceasta cu credinţă toţi lăudându-te strigăm: Bucură-te lauda lumii.t (La Utrenie, în Duminica vameşului şi fariseului)

împotriva monofiziţilor şi monoteliţilor3

„Mărturisim că Hristos este din Dumnezeire şi omenire, Acelaşi este şi se numeşte Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, din două şi în două firi. Cuvântul Hristos spunem că este numele Ipostasei; acest cuvânt nu indică numai o singură natură, pe cea omenească sau pe cea dumnezeiască; ci arată că este din două naturi. Căci El însuşi S-a uns pe Sine: a uns ca Dumnezeu corpul cu Dumnezeirea Lui, iar ca Om a fost uns; căci El este şi Dumnezeu şi Om. Dumnezeirea e ungerea umanităţii. Căci dacă Hristos ar fi dintr-o singură fire compusă şi dacă este deofiinţă cu Tatăl, atunci va fi şi Tatăl compus şi deofiinţă cu trupul, lucru absurd şi plin de toată blasfemia. [...]

Dacă monofiziţii susţin că Hristos are o singură fire, ei vor spune că ea este simplă şi prin aceasta vor mărturisi sau că El este numai Dumnezeu şi vor introduce o iluzie de întrupare şi nu întrupare, sau că este numai om după cum susţine Nestorie. Unde mai este atunci adevărul că este desăvârşit în Dumnezeire şi desăvârşit în omenire? [... ]

Ceea ce face ca ereticii să rătăcească este faptul că ei identifică noţiunea de fire şi ipostasă. [...]

Spunem că unirea s-a făcut din două firi desăvârşite: din cea omenească şi din cea dumnezeiască; ele nu s-au amestecat, nici nu s-au confundat, nici nu s-

3 Ereticii monofiziţi spun că Domnul Iisus Hristos are o singură fire. Ereticii monoteliţi spun că are o singură voie.

102 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢIau combinat, după cum au zis urgisitul de Dumnezeu: Dioscor, Eutihie şi Sever4 şi ceata lor blestemată”


„Pentru că Hristos are două firi, spunem că are două voinţe naturale şi două activităţi naturale. [...] Căci fiind deofiinţă cu Dumnezeu şi cu j’ - Tatăl, voieşte şi lucrează liber ca Dumnezeu, dar fiind deofiinţă cu noi, ■ r Acelaşi voieşte şi lucrează liber ca om.”

(Sfântul Ioan Damaschin, [29], p. 117)

l „în zilele binecredincioşilor împăraţi Marcian şi Pulheria (450-457), | s-a făcut la Calcedon, Sinod mare (451), de 630 de Sfinţi Părinţi, din toată i, lumea, şi au osândit erezia lui Dioscor şi al lui Eutihie, care învăţau că ‘‘ Hristos, Mântuitorul lumii, este o Persoană numai cu o fire şi o lucrare şi r nu primeau dreapta credinţă, care învaţă că Dumnezeu cel întrupat, Mân- f; tuitorul lumii, este Persoana Fiului, din Sfânta Treime, având două firi, o i' fire de om şi o fire de Dumnezeu, unite între ele şi lucrând împreună la mântuirea noastră.

Astăzi, prăznuim minunea ce s-a făcut de cinstitele Moaşte ale Sfintei Muceniţe Eufimia, din vremea acestui al IV-lea mare Sinod a toată lumea, |p

de la Calcedon. Căci, de vreme ce ereticii nu voiau să primească dogmele dreptei credinţe, Sfinţii Părinţi ai Sinodului au zis către eretici: «Scrieţi, I' {mi

o carte, mărturisirea credinţei voastre şi vom scrie, şi noi, mărturisi- Sf rea noastră. Şi amândouă scrierile să le pecetluim şi să le punem la racla cu

preacinstitele moaşte ale marii Muceniţe Eufimia. Apoi, să ne rugăm, Wr cu post, lui Dumnezeu, ca prin ei să ne descopere credinţa cea dreaptă». H Şi,

pecetluind racla cu pecete împărătească, au pus păzitori. Şi, după trei tyzile de post şi rugăciune, deschizând racla, au găsit scrierea dreptcredincio-jilor în

mâna dreaptă a Sfintei, iar pe cea a ereticilor răucredincioşi la „"^picioarele ei. Spre aducerea aminte despre această preaslăvită minune din ^timpul

Sinodului, Sfânta mare Muceniţă Eufimia se zugrăveşte, totdeauna cu o scrisoare în mâna dreaptă.

Ea s-a născut şi a crescut la Calcedon, în ţinutul Bitiniei, lângă i Bosfor, şi, tot în acest loc, a primit şi cununa muceniciei, în anul 307, pe ' \remea sângerosului împărat Galeriu (305-311). Era fiica lui Filofron şi a ; Teodosianei şi se purta, în viaţă, ca o tânără fecioară, care îşi închinase• viaţa lui Hristos. Şi pârâtă fiind că este creştină, a fost pedepsită cu roata, >’ dată la fiare şi la alte măiestrite chinuri şi şi-a luat cununa muceniciei prin i Jfoc, fiind arsă de vie.

Sfânta Biserică serbează pomenirea ei şi astăzi 11 iulie, la prăznuirea L

4Ereticul Dioscor, patriarhul Alexandriei (444-451), a fost unul dintre cei mai înverşunaţi apărători ai lui Eutihie. Ereticul Eutihie, arhimandritul unei mari mănăstiri de lângă Con- stantinopol, a fost scânteia care a dezlănţuit monofizitismul. Ereticul Sever a fost episcop al Antiohiei.


minunii de la Calcedon, a Sfintelor Moaşte, dar şi la 16 septembrie, ziua eil de mucenicească pătimire.”{ (Proloagele, [98], 11 iulie)

Despre învierea Domnului

'Vă aduc aminte, fraţilor, Evanghelia pe care v-am binevestit-o, pe care aţi şi primit-o, întru care şi staţi, 2Prin care şi sunteţi mântuiţi; cu ce cuvânt v-am binevestit-o - dacă o ţineţi cu tărie, afară numai dacă n-aţi crezut în zadar -

3Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce şi eu am primit: că Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi;

4şi că a fost îngropatşi că a înviat a treia zi, după Scripturi;5şi că S-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece;6în urmă S-a arătat deodată la peste cinci sute de fraţi, dintre care cei

mai mulţi trăiesc până astăzi, iar unii au şi adormit;7după aceea S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor;

8Iar la urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi S-a arătat şimie.

9Căci eu sunt cel mai mic dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu. ,0Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt; şi harul Lui care este în mine n-a fost în zadar, ci m-am ostenit mai mult decât ei toţi. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine.

11Deci ori eu, ori aceia, aşa propovăduim şi voi aşa aţi crezut.I2lar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii

dintre voi că nu este înviere a morţilor? 13Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. 14Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică e şi credinţa voastră. yNe aflăm încă şi martori mincinoşi ai lui Dumnezeu, pentru că am mărturisit împotriva lui Dumnezeu că a înviat pe Hristos, pe Care nu L-a înviat, dacă deci morţii nu înviază. 16Căci dacă morţii nu înviază, nici Hristos n-a înviat.17 Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, sunteţi încă în păcatele voastre;18Şi atunci şi cei ce au adormit în Hristos au pierit.

!9Iar dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii.

20Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi. 21 Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. 22Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia. 23Dar fiecare în rândul cetei sale: Hristos începătură, apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui, 24După aceea, sfârşitul, când Domnul va preda

104 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢIîmpărăţia lui Dumnezeu şi Tatălui, când va desfiinţa orice domnie şi orice stăpânire şi orice putere.

25Căci El trebuie să împărăţească până ce va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale. 26Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, este moartea. 27”Căci toate le-a supus sub picioarele Lui". Dar când zice: “Că toate l-au fost supuse Lui” - învederat este că afară de Cel care l-a supus Lui toate. 28Iar când toate vor fi supuse Lui, atunci şi Fiul însuşi Se va supune Celui ce I-a supus Lui toate, ca Dumnezeu să fie toate în toţi.

29Fiindcă ce vor face cei care se botează pentru morţi? Dacă morţii nu înviază nicidecum, pentru ce se mai botează pentru ei?

30De ce mai suntem şi noi în primejdie în tot ceasul? 3‘Mor în fiecare zi! V-o spun, fraţilor, pe lauda pe care o am pentru voi, în Hristos Iisus, Domnul nostru. 32Dacă m-am luptat, ca om, cu fiarele în Efes, care îmi este folosul? Dacă morţii nu înviază, să bem şi să mâncăm, căci mâine vom muri!

,3Nu vă lăsaţi înşelaţi. Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune. 34Tre- ziţi-vă cum se cuvine şi nu păcătuiţi. Căci unii nu au cunoştinţă de Dumnezeu; o spun spre ruşinea voastră.$ 35Dar va zice cineva: Cum înviază morţii? Şi cu ce trup au să vină?X^Nebun ce eşti! Tu ce semeni nu dă viaţă, dacă nu va fi murit. 37Şi ceea ce semeni nu este trupul ce va să fie, ci grăunte gol, poate de grâu, sau de altceva din celelalte; 38Iar Dumnezeu îi dă un trup, precum a voit, şi fiecărei seminţe un trup al său. 39Nu toate trupurile sunt acelaşi trup, ci unul este trupul oamenilor şi altul este trupul dobitoacelor şi altul este trupul Apăsărilor şi altul este trupul peştilor. 40Sunt şi trupuri cereşti şi trupuri jpământeşti; dar alta este slava celor cereşti şi alta a celor pământeşti. /Alta este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii şi alta strălucirea ^ielelor. Căci stea de stea se deosebeşte în strălucire.

42Aşa este şi învierea morţilor: Se seamănă (trupul) întru stricăciune, |înviază întru nestricăciune; 43Se seamănă întru necinste, înviază întru sla- se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; 44Se seamănă trup ''^firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc, este şi trup duhov- ‘-Şcesc. 45Precum şi este scris: „Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu '.iflet viu; iar Adam cel de pe urmă cu duh dătător de viaţă"; 46Dar nu iste întâi cel duhovnicesc, ci cel firesc, apoi cel duhovnicesc. 47Omul cel $intâi este din pământ, pământesc; omul cel de-al doilea este din cer. 48

Cum este cel pământesc, aşa sunt şi cei pământeşti; şi cum este cel ceresc, aşa sunt şi cei cereşti. 49Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, să purtăm şi chipul celui ceresc. 50Aceasta însă zic, fraţilor: Carnea şi sângele nu pot să moştenească împărăţia lui Dumnezeu, nici stricăciunea nu moşteneşte nestricăciunea.

51 Iată, taină vă spun vouă: Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba, 52deodată, într-o clipeală de ochi, la trâmbiţa cea de apoi. Căci trâmbiţa va suna şi morţii vor învia nestricăcioşi, iar noi ne vom schimba.53 Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest (trup) muritor să se îmbrace în nemurire. 54Iar când acest (trup) stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest (trup) muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: „Moartea a fost înghiţită de biruinţă. 55Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?” 56Şi boldul morţii este păcatul, iar puterea păcatului este legea.

57 Dar să dăm mulţumire lui Dumnezeu, Care ne-a dat biruinţa prin Domnul nostru Iisus Hristos! 58Drept aceea, fraţii mei iubiţi, fiţi tari, neclintiţi, sporind totdeauna în lucrul Domnului, ştiind că osteneala voastră nu este zadarnică în Domnul.

(Epistola I către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, cap. 15)

„învierea lui Hristos a adus, peste noi şi peste toată lumea, lumina deplină şi sensul integral. înainte de înviere oamenii, nu ştiau în mod sigur pentru ce trăiesc şi nici pentru ce există lumea. Totul era acoperit de întuneric. Bănuiau unii că vor avea parte după moarte de o viaţă veşnică, dar nu aveau o siguranţă despre aceasta. Acum ştiu că după viaţa de pe pământ vor avea şi o viaţă veşnică, fie fericită, fie nefericită, după cum au- folosit lumea aceasta, pentru cunoaşterea măririi lui Dumnezeu şi pentru ‘ dovedirea dragostei întreolaltă, sau pentru a-şi satisface plăcerile egoiste,, trecătoare, muritoare şi, deci, de la o vreme, plictisitoare.

Căci Iisus n-a înviat cu trupul, pe care l-a asumat ca Dumnezeu, numai pentru Sine, ci pentru ca să ne dea şi nouă, prin Trupul Său înviat puterea să înviem: «înviind Iisus din mormânt, ne-a dăruit nouă viaţă veşnică» (Catavasiile învierii). ;

învierea lui Hristos ne dă această lumină şi bucurie, nu numai prin ceea ce însemna ea, ci prin siguranţa că ea a avut loc. Celelalte religii dau i nişte idei despre binele făgăduit de ele după moarte. învierea lui Hristos ne, dă siguranţa despre învierea şi fericirea noastră veşnică, pentru că a fost un fapt arătat în istorie.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, [69], p.140)Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din rminte viaţă dăruindu-le.

(Troparul învierii Domnului)

Ziua Învierii, popoare, să ne luminăm! Paştile Domnului, Paştile! Că moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos-Dumnezeu ne-a trecut noi, cei ce cântăm cântare de biruinţă.

/ Cerurile după cuviinţă să se veselească şi pământul să se bucure. Şi " prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută; că a înviat ristds, bucuria cea veşnică.

(din Canonul învierii, alcătuit de Sfântul Ioan Damaschin)

Când Te-ai pogorât la moarte, Cel ce eşti Viaţa cea fără de moarte, ici iadul l-ai omorât cu strălucirea Dumnezeirii; iar când ai înviat pe i morţi din cele de dedesubt, toate puterile cereşti au strigat: Dătătorule viaţă, Hristoase Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

(La Utrenia învierii)

Păzind peceţile întregi, Hristoase, ai înviat din mormânt, Cel ce n-ai 'cat cheile Fecioarei prin naşterea Ta, şi ne-ai deschis nouă uşile lui.


Deşi Te-ai pogorât în mormânt, Cel ce eşti fără de moarte, dar pu- rea iadului ai zdrobit şi ai înviat, ca un biruitor, Hristoase Dumnezeule,' and femeilor mironosiţe: Bucuraţi-vă! Şi Apostolilor Tăi pace dăruindu-le, Cel ce dai celor căzuţi ridicare.


învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, nuia celui jură de păcat. Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfântă ierea Ta o lăudăm şi o slăvim; că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de ne pe altul nu ştim, numele Tău numim. Veniţi, toţi credincioşii, să ne hinăm sfintei învierii lui Hristos. Că iată a venit, prin Cruce, bucurie la ă lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm învierea Lui, răstignire răbdând pentru noi cu moartea pe moarte a stricat.


DESPRE DUMNEZEU ŞI LUCRĂRILE LUI106 107DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI


O, Paştile cele mari şi preasfinţite, Hristoase! O, înţelepciunea şi Cuvântul şi puterea lui Dumnezeu! Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine, mai adevărat, în ziua cea neînserată a împărăţiei Tale.


Despre Teologie

„Teologia este cuvântul lui Dumnezeu ce se percepe de sufletele simple, smerite şi renăscute duhovniceşte, iar nu cuvintele frumoase ale minţii ce se alcătuiesc prin tehnica filologică şi se exprimă prin duh juridic sau lumesc.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, [52], p. 118)

„Cel ce caută înţelesurile poruncilor fără porunci, dorind să le afle prin învăţătură şi citire, este asemenea celui ce-şi închipuie umbra drept adevăr. Căci înţelesurile adevărului se dăruiesc celor ce se împărtăşesc de adevăr.”

(Sfântul Grigorie Sinaitul, [87], p.98)

Teologia şi pocăinţa

Nici celui ce teologhiseşte nu i se potriveşte pocăinţa, nici celui ce se pocăieşte, teologia5. Căci pe cât sunt de departe răsăriturile de apusuri (Ps. 102, 12), pe atât e mai înaltă teologia decât pocăinţa. Căci precum se vaită un om aflat în boală şi neputinţe, sau precum strigă un cerşetor îmbrăcat în zdrenţe, aşa face cel ce se află în pocăinţă şi săvârşeşte cu adevărat faptele pocăinţei. Iar cel ce teologhiseşte este asemenea celui ce

petrece în curţile împărăteşti îmbrăcat în strălucirea vestmântului împărătesc şi vorbeşte neîncetat cu împăratul ca un intim al lui şi aude de la el în jfc fiecare moment poruncile şi voile lui.; (Sfântul Simeon Noul Teolog, [86], p.50)

\ Teologia, lucrare a Duhului Sfânt

Vino, fiul meu, să te ocupi aici cu cercetarea dumnezeieştilor filosofii. în tine se va naşte o nouă lume, un duh nou, alt cer, care

nu-ţi sunt cunoscute. Cei cu care ai stat de vorbă până acum nu ştiu despre acestea. ‘ţ Monahul nu este acela pe care îl întâlneşti tu şi

despre care auzi vorbin- du-se cuvinte fără rodire. Adevăratul călugăr este rod al Duhului Sfânt.

Şi când, în ascultare şi în linişte, se vor curaţi simţurile tale şi se va odihni mintea ta şi se va curăţi inima ta, atunci vei primi har şi luminarea cunoştinţei. Vei deveni în întregime lumină, în întregime minte, în între- t gime străveziu.

Şi izvorăşte din tine aşa o teologie, încât dacă ar fi trei care să scrie în j acelaşi timp, nu ar putea să cuprindă râurile care ies cu repeziciune şi care ' lăspândesc pace şi deplină nemişcare a patimilor în tot trupul. Se aprinde inima de iubirea dumnezeiască şi strigă: „Ţine, Iisuse al meu, valurile ha-rului Tău, că mă topesc ca ceara!” Şi într-adevăr se topeşte, neţinându-1.

Şi 1 mintea este răpită în contemplaţie, în vederea cea dumnezeiască. Şi se săli vârşeşte unirea. Se transformă omul şi devine una cu Dumnezeu, încât

nu se mai cunoaşte şi nu se mai distinge şinele său, precum fierul înroşit în loc, când se aprinde şi se face una cu focul.

Pe toate acestea le vei gusta şi tu când te vei alipi de un Părinte (Gheron) duhovnicesc şi cu experienţă şi vei lucra rugăciunea minţii. Mă ai şi pe mine. Eu îţi voi scrie des şi îţi voi descrie taine din care, dacă trăieşti în lume, nici picătură nu poţi gusta din ele. Părăseşte luptele şi . cuvintele

umflate. Pe omul cel dinlăuntru vrea Harul dumnezeiesc să-l■ unească cu Dumnezeu. Atunci vei deveni folositor şi altora.

Citeşte, dacă vrei, Istoria Bisericească a lui Meletie, Arhiepiscopul- Atenei, să vezi câţi mari învăţaţi, ca Origen şi mulţi alţii, au fost la început mari luminători ai Bisericii, cu multă ştiinţă de carte, dar s-au slobozit în oceanul cunoaşterii înainte de a primi în isihie curăţenia simţurilor, pacea si liniştea Duhului; s-au afundat în oceanul Sfintei Scripturi crezând că . este suficientă ştiinţa de carte, şi nenumăraţi s-au pierdut şi au fost* aiutematizaţi de sinoade, sinoade din care mai înainte făceau parte.

Citeşte şi vei vedea.(Cuviosul Iosif Isihastul, [43], p.233-234)

■m

5Cei ce studiază teologia ca ştiinţă nu sunt îndreptăţiţi să spună: „Noi teologhisim, deci nu ni se potriveşte pocăinţa!”, deoarece ei nu teologhisesc, ci doar învaţă teologia ca ştiinţă, învaţă ceea ce au teologhisit Sfinţii Părinţi. Fără pocăinţă şi smerenie nu se poate ajunge la adevărata Teologie. Fără harul lui Dumnezeu nu exista Teologie.

PARTEA AII-A DESPRE

MAICA DOMNULUI

DESPRE MAICA DOMNULUI 113

Despre Maica Domnului

I„ „La facerea de odinioară a strămoaşei Eva, Dumnezeu a luat coasta ^însufleţită a lui Adam şi a zidit-o ca femeie. De aceea n-a mai suflat în ea ca în Adam, suflare de viaţă, ci a făcut partea pe care a luat-o din Adam trupul întreg al femeii şi pârga Duhului, pe care au luat-o împreună cu tru- )ul însufleţit, a făcut-o suflet viu deplin, făcând deodată amândouă părţile omului. La fel, luând trup însufleţit din Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi jururea Fecioara Maria, ca o mica pârgă din frământătura firii noastre, >dică din suflet şi trup, Făcătorul şi Ziditorul Dumnezeu a unit-o cu dumnezeirea Sa necuprinsă şi neapropiată. Mai bine zis unind fiinţial cu fiinţa întreg ipostasul dumnezeirii Lui, a unit fiinţa noastră, în chip nea- at, cu aceea, adică fiinţa omenească şi fiinţa Sa, zidind fiinţa ome- ca templu sfânt Sieşi. Astfel însuşi Făcătorul lui Adam s-a făcut om vârşit în chip neschimbat şi neprefăcut. [...]

Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu, intrând în pântecele Preasfintei oare şi luând trup din ea şi făcându-Se om, s-a născut om desăvârşit şi nezeu desăvârşit, fiind acelaşi amândouă în chip neamestecat. [...]

, O dată ce naşterea noastră în stricăciune s-a făcut prin femeia Eva, ’:uia ca naşterea noastră duhovnicească şi naşterea noastră din nou să se

' prin bărbat, adică prin al doilea Adam şi Dumnezeu. Priveşte potri- raţională a lucrurilor: sămânţa celui stricăcios a născut şi naşte fii

căcioşi şi muritori; iar Cuvântul nemuritor şi nestricăcios al Nemurito- ui şi Nestricăciosului Dumnezeu a născut şi naşte pururea fii nestri- ’oşi

şi nemuritori; după ce S-a născut El însuşi din Fecioara, prin Duhul t.Potrivit acestora, Maica lui Dumnezeu este Stăpâna şi împărăteasa şi “jia şi Maica tuturor sfinţilor, iar sfinţii toţi sunt slujitorii ei, precum ‘ţa este a lui Dumnezeu. Pe de altă parte sunt fiii ei, întrucât se împăr- din preacuratul trup al Fiului ei.”

(Sfântul Simeon Noul Teolog, [86], p.131,156,161)


TDespre lauda Maicii

Domnului

„Bucură-te, Mane, fiica cea preadulce a Anei, căci îndată către tine dorul mă cheamă... Să cânte chitările Duhului, glăsuirile cele apostoleşti, să răsune chimvalele, înălţimile cuvântătorilor de Dumnezeu... Bucură-te Maica lui Dumnezeu, mai înainte rânduită. Bucură-te, mai înainte aleasă prin dumnezeiescul sfat, vlăstar preadumnezeiesc al pământului, sălăşluire a focului dumnezeiesc, preasfântă alcătuire a Duhului, izvor al apei celei vii, rai care porţi lemnul vieţii... mieluşea care a născut pe Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii... cea mai presus de puterile îngereşti, Maică şi roabă... între oameni nu este nimeni care să poată să laude după cuviinţă pe Născătoarea de

Dumnezeu, chiar dacă nesfârşitul număr al glasurilor s-ar uni, laudele trebuincioase n-ar putea aduce. Căci aceasta întrece, este mai presus de orice fel de laudă.”


„Oare ce cuvânt, o, fericită, ar fi de ajuns spre lauda dreptăţii tale, a darurilor pe care ţi le-a făcut Mântuitorul şi a darurilor pe care tu le faci oamenilor?... Mi se pare că a cunoaşte şi a spune ale tale după cuviinţă face parte din fericirea hărăzită celor drepţi... Dar, o, Bunătate mai presus de toate, pe care o ştim în viaţa aceasta şi o vom cunoaşte după plecarea de aici! O, începătură a fericirii şi a sfinţeniei, îndrumătoare a tuturor! O, mân-, tuire a oamenilor, şi mântuire a lumii, cale spre Mântuitorul, însăşi Viaţă, şi toate celelalte pe care după dreptate s-ar cuveni să le


grăim, pe care le aude Mântuitorul spre mântuirea mea! Căci El este cauza, dar tu eşti împreună cauză spre sfinţire, şi numai prin tine m-am desfătat de cele pe caie le-am primit de la Mântuitorul; al tău este sângele cel ce curăţeşte păcatele lumii; părtaş al trupului tău este Cel prin care m-am sfinţit, întru Care s-a dat legea cea nouă; al tău este pântecele care a încăput împărăţia lut Dumnezeu! Tu, dar, care eşti mai presus decât toată lauda şi decât tot numele cu care poate fi cineva numit, primeşte cântarea şi nu trece cu vederea râvna şi dă-ne nouă ceva mai potrivit prin care să putem cugeta şi grăi despre tine şi acum, în această viaţă, şi, după această viaţă, în veci. Amin!'

(Sfântul Nicolae Cabasila [94], p. 14-15) „Sufletul meu se

înfricoşează şi se cutremură când se gândeşte la slava Maicii Domnului. Mintea mea este slabă şi inima mea

este săracă şi neputincioasă, dar sufletul meu se bucură şi este atras să scrie despre ea măcar un cuvânt.

Sufletul meu se înspăimântă de o asemenea îndră^npală dar iubirea

mă împinge să nu ascund recunoştinţa mea faţă de

milostivirea ei. Maica Domnului n-a aşternut în scris gândurile ei, nici

iubirea ei pentru Dumnezeul şi Fiul ei, nici durerile sufletului ei în

vremea răstignirii, pentru că nu le-am fi putut nicicum înţelege,

fiindcă iubirea ei pentru Dumnezeu este mai puternică şi mai arzătoare

decât iubirea Serafimilor şi Heruvimilor, şi toate puterile

cereşti ale îngerilor şi ale Arhanghelilor sunt nune de uimire faţă de ea. Chiar dacă viaţa Maicii

Domnului este învăluită j!‘" înti-o tăcere sfântă, Bisericii noastre

Ortodoxe Domnul i-a dat să cunoască cum iubirea ei

îmbrăţişează întreaga lume şi că, în Duhul Sfânt, ea vede ţoate noroadele de pe pământ şi,

asemenea Fiului ei, îi este milă de toţi şi-i miluieşte pe toţi. Ah, dacă

am şti cum îi iubeşte Preasfânta pe toţi cei care -, păzesc poruncile lui Hristos şi cât îi este de milă şi cât

se întristează pentru cei ce nu se îndreaptă. Am simţit acest lucru cu

mine însumi. Nu mint; ~ spun adevărul înaintea feţei lui

Dumnezeu, pe care sufletul meu îl cunoaşte: î" cu duhul am cunoscut-

o pe Preacurata Fecioară. N-am văzut-o, dar Duhul . Slânt mi-a dat

să o recunosc pe ea şi iubirea ei pentru noi. Dacă n-ar fi fost i-

milostivirea ei, aş fi pierit demult, dar ea a vrut să mă cerceteze şi să


mă ţ lumineze să nu păcătuiesc. Ea mi-a spus: Nu este frumos pentru

mine să mă uit la tine să văd ce faci!” Cuvintele ei erau plăcute,

liniştite şi blânde, şi ele au lucrat asupra sufletului meu. Au trecut de atunci mai mult de patruzeci de ani,

dar sufletul meu nu a uitat aceste cuvinte dulci şi nu ştiu :*• ce î-aş putea da în schimb eu, păcătosul,

pentru dragostea ei faţă de mine, p- 'necuratul, şi cum voi mulţumi

bunei şi milostivei Maici a Domnului. Cu

*^ adevărat ea este Ocrotitoarea noastră la Dumnezeu, şi chiar

numai numele ei bucură sufletul. Tot cerul şi tot pământul se bucură de iubirea ei. Lucru

1

- minunat şi de neînţeles.

Ea viază în ceruri şi vede neîncetat slava lui Dumnezeu. Dar nu ne uită nici pe noi sărmanii, şi acoperă cu milostivirea £ ci tot pământul şi toate noroadele. Pe această Preacurată Maică a Sa, "'.Domnul ne-a dat-o nouă. Ea este bucuria şi nădejdea noastră. Ea este Maica noastră după duh şi, ca om, este aproape de noi după fire şi tot fi, sufletul creştinesc e atras spre ea cu iubire.”

(Sfântul Siluan Athonitul [60], p.108-109)

mp’ ţ,.

Despre mijlocirea Maicii Domnului

„Dacă cele nouă cete ale îngerilor ar cădea din cer şi ar deveni demoni. Dacă toţi oamenii ar deveni răi. Dacă toate făpturile, cerul, lumi-nătorii, preoţii, animalele s-ar lepăda de Dumnezeu. Toate aceste rele ale făpturilor, comparate cu plinătatea Sfinţeniei Născătoarei de Dumnezeu nu ar fi posibil să-l întristeze pe Dumnezeu. Deoarece numai Stăpâna noastră, Născătoarea de Dumnezeu a fost în măsură să-L mulţumească pe Dumnezeu în toate. Numai aceasta stând între Dumnezeu şi oameni, pe Dumnezeu L-a făcut Fiul omului, iar pe oameni i-a făcut fii ai lui Dumnezeu. Fără mijlocirea ei, nimeni, nici înger, nici om, nu poate să se apropie de Dumnezeu, deoarece numai ea singură este graniţă unică între


firea cea creată şi cea necreată. Numai ea este dumnezeu, imediat după Dumnezeu şi este aşezată pe locul doi, după Sfânta Treime, ca fiind Maică adevărată a lui Dumnezeu. Aceasta singură este nu numai cămara tezaurului întregii bogăţii a Dumnezeirii, ci şi cea care împarte tuturor, îngerilor şi oamenilor, toate darurile duhovniceşti şi dumnezeieşti şi strălucirile cele mai presus de fire, pe care Dumnezeu le dăruieşte creaţiei. Şi nu este cineva care să o cheme cu credinţă şi să nu fie ascultat cu milostivire; însuşi Fiul lui Dumnezeu şi Fiu iubit al Fecioarei a dat pe Maica Sa mamă nouă tuturor şi apărătoare pentru a ne ajuta la mântuire.”

(Sfântul Nicodim Aghioritul, [94], p.20)

Despre dorul după Maica Domnului

„O, Mărie, cea preadulce şi după faptă şi după nume, ce dor este, acesta, pe care-1 simt înlauntrul meu? Nu mă pot sătura a lăuda măreţiile tale! Cu cât le laud mai mult, cu atât le doresc mai mult, şi dorul meu


creşte fără de sfârşit şi setea mea devine neostoită, de aceea iarăşi şi iarăşi doresc să le slăvesc.

Sufletul meu atât de mult este atras către Ea de iubire, încât şi numai invocarea numelui ei îmi îndulceşte inima.”

(Sfântul Nicodim Aghioritul, [94], p.5)

Despre preacinstirea Maicii Domnului

|' „încă din timpurile apostolice şi până în zilele noastre, toţi cei careI L-au iubit cu adevărat pe Hristos au cinstit-o şi pe cea care L-a născut, L-a P, crescut şi L-a îngrijit în timpul copilăriei Sale. Dacă Dumnezeu-Tatăl a i ales-o, Dumnezeu-Duhul Sfânt a adumbrit-o, iar Dumnezeu-Fiul S-a sălăş- ^ luit întru ea supunându-i-Se în timpul copilăriei, îngrijindu-Se de ea atunci (■_ tcând era răstignit pe Cruce nu ar trebui atunci ca toţi cei care îşi mărtu- tf'insesc credinţa în Sfânta Treime să o cinstească şi pe Maica Domnului? [„1

Chiar din zilele vieţii sale pământeşti, prietenii lui Hristos, Sfinţii Apostoli |s

au arătat o mare grijă şi dragoste faţă de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.”

(Sfântul Ierarh Ioan Maximovici, [41], p.17)

I jffjfî

t' ,

AXION

Cuvine-se cu adevărat să te fericim, Născătoare de Dumnezeu, cea 'pururea fericită şi preanevinovată şi Maica Dumnezeului nostru.

Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită fără de ase- jjnănare decât serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu-Cuvântul ai l^năicut, pe Tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim.

T

împotriva nestorienilor6

„Nu o numim deloc pe Sfânta Fecioară «Născătoare de Hristos». Această denumire a născocit-o spurcatul, pângăritul Nestorie, cel cu cuget iudeu, vasul necurăţiei, pentru a desfiinţa termenul «Născătoare de Dumnezeu», ca supărător şi spre a necinsti pe singura care cu adevărat este mai cinstită decât toată zidirea, pe Născătoarea de Dumnezeu, chiar dacă ar crăpa el împreună cu satan, tatăl său.”

(Sfântul Ioan Damaschin, [29], p. 116)

6Nestorienii sunt adepţii lui Nestorie. Ereticul Nestorie (sec.V) a fost patriarh al Constan- tinopolului. El spunea că Sfânta Fecioară Mariă nu este Născătoare de Dumnezeu, ci doar născătoare de om, sau născătoarea omului Hristos, care n-ar fi Dumnezeu.


PARTEA A III-A DESPRE SFINŢI

9

I

DESPRE SFINŢI 121

T

Despre sfinţi

„Când se vor deschide cărţile conştiinţei sfinţilor - ia aminte! - va stră-luci Hristos, Dumnezeu, Cel

ascuns acum întru ei, cum a strălucit înainte de veci

din Tatăl. Şi sfinţii vor fi asemenea Celui Preaînalt (Isaia 14, 14). De unde ştim aceasta? Ascultă de Mântuitorul însuşi, spunând aceasta: ;«Atunci drepţii vor străluci ca soarele» (Matei 13, 14). Şi ce alt chip sau soare e acesta dacă nu Cel singur numit de El însuşi Soarele dreptăţii (Maleahi 3,

DESPRE SFINŢI 12220), Care singur va răsări şi va străluci în drepţi? Aceasta o spune mai vădit ucenicul iubit al lui Hristos, care s-a odihnit pe pieptul p, Lui, zicând: «Fraţilor, acum suntem fiii lui Dumnezeu, dar încă nu s-a arătat ce vom fi. Dar ştim că atunci când se va arăta, asemenea Lui vom fi» (I loan 3, 2). Dar o spun.e şi Pavel: «Acum cunosc în parte, iar atunci L voi cunoaşte precum am fost cunoscut» (I Corinteni 13, 12)St,-. Deci sfinţii sunt

asemenea lui Dumnezeu şi-L vor cunoaşte pe Dumnezeu. Atâta cât i-a cunoscut Dumnezeu pe ei şi precum cunoaşte |jţ ,Tatăl pe Fiul şi Fiul pe Tatăl, aşa trebuie să se vadă şi să se cunoască sfinţii unii pe alţii. Chiar şi cei ce nu s-au văzut niciodată în această lume trupeşte vor trebui

DESPRE SFINŢI 123să se cunoască atunci unii pe alţii. [...] Dar care şi cum va fi slava sfinţilor? Cea care este şi a Fiului lui Dumnezeu. Căci zice: «Şi Eu ’ slava pe care Mi-ai dat-o Mie, le-am dat-o lor, că să fie una, precum Noi ma suntem (loan 17, 23). Vezi că slava dată Fiului dinainte de veci de Dumnezeu şi Tatăl e dăruită de Fiul însuşi, sfinţilor şi aceştia sunt toţi una?”

(Sfântul Simeon Noul Teolog, [86],

p. 174)


Despre Sfintele Moaşte

„Când un om poartă harul Duhului Sfânt atât în trupul cât şi în sufletul lui, e iubirea desăvârşită; oasele celui ce păstrează acest har vor deveni Sfinte Moaşte, cum au ajuns cele ale Mucenicilor, ale Proorocilor, ale Sfinţilor Nevoitori Asceţi, şi ale celorlalţi mari Sfinţi.”

(Sfântul Siluan Athonitul, [60], p.135)

„Doar în Biserica dreptmăritoare a lui Dumnezeu este nestricăciunea moaştelor, iar în afara Bisericii nu - adică nici la catolici, nici la luterani, cu atât mai puţin la evrei şi mahomedani. Ţineţi-vă de Biserica Ortodoxă cu inimă nefăţamică!”

(Sfântul Ioan de Kronstadt, [33], p.22)

Despre cinstirea sfinţilor

„Să o cinstim pe Născătoarea de Dumnezeu, pentru că este în sens propriu şi real Maica lui Dumnezeu. Să-l cinstim pe proorocul Ioan, pentru că este înaintemergător, botezător, apostol şi mucenic - căci, după cum a spus Domnul, «nu s-a ridicat între cei născuţi din femeie mai mare decât Ioan» -

pentru că acesta a fost primul propovăduitor al împărăţiei. Să-i cinstim pe apostoli pentru că au fost fraţi ai Domnului, martori oculari şi slujitori ai pătimirii Lui «pe care Dumnezeu şi Tatăl cunoscându-i mai dinainte, mai dinainte i-a şi hotărât să fie asemenea Fiului Lui» (Rom. 8, 29), «întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea păstori şi învăţători» (I Cor. 12, 28). Să-i cinstim pe Mucenicii Domnului, aleşi din toate categoriile sociale, pentru că sunt ostaşi ai lui Hristos şi au băut paharul Lui atunci când s-au botezat cu botezul morţii Lui, făcătoare de viaţă, aşa că au ajuns părtaşi pătimirii Lui şi ai slavei Lui. înaintestătătorul lor este Protodia- conul şi Apostolul lui Hristos, primul Mucenic Ştefan. Să-i cinstim şi pe cuvioşii noştri Părinţi, pe purtătorii de Dumnezeu asceţi, cei care au luptat cu tărie mucenicia cea mai îndelungată şi mai grea a conştiinţei, «care au pribegit în

DESPRE SFINŢI 125

piei de oaie şi în piei de capră, fiind lipsiţi, strâmtoraţi, îndu- ' rând rele, ei de care lumea nu era vrednică, rătăcind în pustii, în munţi, în peşteri şi în crăpăturile pământului» (Evrei 11, 37-38). Să-i cinstim pe profeţii dinaintea venirii harului, pe patriarhi, pe drepţi, pe cei care au vestit mai dinainte venirea Domnului. Privind la traiul tuturor acestora, să le .urmăm credinţa (Evrei 13,7), dragostea, nădejdea, zelul, viaţa, stăruinţa în pătimiri, răbdarea până la sânge ca să avem părtăşie cu ei şi la cununile slavei.”


„Cel ce nu năzuieşte cu iubire şi cu dorinţă să se unească prin smerita cugetare cu cel din urmă dintre sfinţi, ci păstrează o mică neîncredere în el, nu se va uni niciodată deloc nici cu el, nici cu sfinţii dintâi care au precedat, chiar dacă ar socoti că are toată credinţa şi toată iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de toţi sfinţii.”

(Sfântul Simeon Noul Teolog, [86], p.62)

„Cine rupe legătura cu sfântul cu care e în legătură nemijlocită rupe prin aceasta legătura cu toţi sfinţii de mai înainte.”


De este vreo cuviinţă, de este vreo laudă, se cuvine sfinţilor; că săbiilor şi-au plecat grumajii pentru Tine, Cel ce ai plecat cerurile şi Te-ai ogorât.

Vărsatu-şi-au sângele pentru Tine, Cel ce Te-ai micşorat pe Tine însuţi şi chipul robului ai luat. Smeritu-s-au până la moarte, sărăciei Tale urmând.

Cu ale căror rugăciuni, după mulţimea îndurărilor Tale, umnezeule, miluieşte-ne pe noi.

(La Vecernie, joi, în întâia săptămână a Sfântului şi Marelui Post)

Veniţi credincioşilor, astăzi, strângându-vă laolaltă să prăznuim cu dreaptă credinţă şi să cinstim cu laude preaslăvita şi cinstita pomenire a turor Sfinţilor, zicând: Bucuraţi-vă, preaslăviţi apostoli, prooroci, mucenici şi ierarhi! Bucură-te, adunare a cuvioşilor şi a drepţilor! Bucu- 5 raţi-vă, ceata cinstitelor femei! Şi rugaţi pe Hristos, pentru lume, să dăruiască creştinilor biruinţa asupra păgânilor şi sufletelor noastre mare milă. '

(La Duminica Tuturor Sfinţilor)

126 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI 1A

împotriva celor care spun că nu mai avem nevoie astăzi de învătătura Sfinţilor Părinţi

9 ? 9

„Cine e împins de nebunie până la atâta îndrăzneală încât să se opună cuvintelor Sfinţilor Părinţi, acela e departe de Teologia sigură a creştinilor. Şi evident că dacă el nu venerează şi nu admiră învăţătura acelora, nu vom lăuda nici noi ideile lui. Căci prin ce se va dovedi demn de credinţă, dacă el nu-i socoteşte pe Sfinţi demni de credinţă?”

(Sfântul Ierarh Grigorie Palama, [71], p.215)

PARTEA AIV-A DESPRE BISERICĂ?!S!

■Despre întemeierea Bisericii

„Prin întrupare, Răstignire, înviere şi înălţare, Hristos pune temelia Bisericii în trupul Său. Prin aceasta Biserica ia fiinţă virtual. Dar Fiul lui Dumnezeu nu S-a făcut om pentru Sine, ci pentru ca din trupul Său să extindă mântuirea ca viaţă dumnezeiască în noi. Aceasta viaţă dumnezeiască, extinsă din trupul Său în credincioşi, e Biserica. [...]

Biserica, aflată virtual în trupul lui Hristos, ia astfel fiinţă actual prin iradierea Duhului Sfânt din trupul Său în celelalte fiinţe umane, fapt care începe la Rusalii, când Duhul Sfânt coboară peste apostoli, facându-i primele mădulare ale Bisericii, primii credincioşi în care se extinde puterea trupului pnevmatizat al lui Hristos. [...]

Biserica este Hristos extins cu trupul Lui îndumnezeit în umanitate, sau umanitatea aceasta unită cu Hristos şi având imprimat în ea pe Hristos cu trupul Lui îndumnezeit.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, [67], p.129, 130, 138)

DESPRE SFINŢI 127

„Creştinii sunt mădulare ale Bisericii, iar Biserica este Trupul lui Hristos, Capul ei fiind însuşi Hristos, iar Luminătorul ei - Duhul Sfânt.”

(Sfântul Ioan din Kronstadt, [32], p.71)

Despre însuşirile Bisericii

„însuşirile Bisericii sunt nenumărate, fiind însuşirile Dumnezeu-Omu- lui Hristos, iar prin El şi însuşirile Dumnezeirii Celei în Treime. însă de Dumnezeu înţelepţiţii Părinţi ai Soborului al doilea a toată lumea, cârmuiţi călăuziţi de Duhul Sfânt, le-au concentrat, în cel de-al nouălea articol al

TSimbolului de Credinţă, în acestea patru: «Cred întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică». Aceste însuşiri ale Bisericii - unicitatea, sfinţenia, sobomicitatea şi apostolicitatea ei - vin din însăşi firea şi din scopul ei.”

(Sfântul Iustin Popovici, [44], p.41)

Unimea şi unicitatea Bisericii

„După cum Persoana Dumnezeului-Om Hristos este una şi unică, tot aşa Biserica, întemeiată prin El şi în El, este una şi unică [...]. Biserica, fiind în mod organic unul şi

unicul organism Dumnezeu-omenesc din toate lumile, nu are, după toate legile cereşti, cum să se împartă. Orice împărţire ar însemna moartea ei. [. ..]

Toate mădularele ei, deşi ca persoane sunt pururea întregi şi neştirbite, sunt unite printr-un singur har al Duhului Sfânt şi, prin mijlocirea Sfintelor Taine şi sfintelor fapte bune, într-o unitate organică, alcătuiesc un singur trup şi mărturisesc o singura credinţă, care le uneşte între ele şi cu Domnul Iisus. [...]

Urmându-i pe Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi şi Dascăli ai Bisericii mărturisesc cu Dumnezeiască

128 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI 1

înţelepciune heruvimică şi râvnă serafimică unimea şi unicitatea Bisericii Ortodoxe. Astfel, este de înţeles râvna fierbinte a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii faţă de orice despărţire de Biserică şi cădere din Biserică şi atitudinea lor aspră faţă de erezii şi schisme. în această privinţă, de nespusă însemnătate Dumnezeu-omenească sunt Sfintele Soboare a toate lumea şi locale. Potrivit duhului şi rânduielii lor de Hristos înţelepţite, Biserica este nu numai una, ci şi unică. Dat fiind că Domnul Hristos nu poate avea mai multe trupuri, în El nu pot fi mai multe Biserici. Potrivit firii sale Dumnezeu-omeneşti, Biserica este una şi unică, precum Dumnezeu-Omul Hristos este unul şi unic. Ca urmare, despărţirea sau împărţirea Bisericii este din punct de vedere ontologic cu neputinţă, împărţire a Bisericii nu a fost niciodată, nici nu poate să fie, ci au fost şi vor fi căderi din Biserică, aşa cum viţele; care de bună voie rămân sterpe cad, uscate, din Via Dumnezeu-omenească cea veşnic vie (v. loan 15,1-6). Din Biserica cea una, unică şi de nedespărţit a lui Hristos, s-au despărţit şi au căzut în felurite vremuri ereticii şi schismaticii şi prin aceasta au încetat a mai fi mădulare ale Bisericii şi de un trup cu trupul ei Dumnezeu-omenesc. Astfel au căzut mai întâi gnosticii, apoi arienii, pnevmatomahii, monofiziţii, iconoclaştii, romano-catolicii, protestanţii, uniaţii... şi, pe rând, toţi ceilalţi care aparţin legiunii eretico-schismatice.”


„Biserica este Una; Capul ei este Unul; turma una; un trup cu multe mădulare. Fără Capul ei - Hristos, Biserica nu este Biserică, ci adunătură samavolnică.”

(Sfântul loan din Kronstadt, [32], p.70)

„Una este doar Biserica Ortodoxă Sobornicească şi Apostolească, celelalte ce se numesc «Biserici» nu sunt Biserici, ci sămânţă stearpă a dia- I' voiului în lanul de grâu al lui Hristos.”

(Sfântul Lavrentie din Cemigov, [100], p.179)

Sfinţenia Bisericii

„Prin firea sa Dumnezeu-omenească, Biserica este, fără

îndoială, un organism fără asemănare în lumea pământească.

în această fire a ei este şi• sfinţenia ei. De fapt, ea este atelierul Dumnezeu-omenesc al sfinţirii oamenilor şi al sfinţirii, prin oameni, a celorlalte zidiri. Ea este sfântă ca trup “ Dumnezeu-omenesc al lui Hristos, căruia însuşi Hristos îi este cap fără de .moarte iar Duhul Sfânt îi este suflet fără de moarte. [...]

Dar este o realitate evanghelică în cursul istoriei: Biserica este plină : şi preaplină de păcătoşi. Nu cumva aflarea lor în Biserică micşorează, va- :•târnă, desfiinţează sfinţenia ei? Nu, nicidecum şi în nici un fel.

DESPRE SFINŢI 129

Fiindcă . neîmpuţinată şi neschimbată este sfinţenia Domnului Iisus-Capul ei, şi a- Duhului Sfânt sufletul ei, şi a Dumnezeieştii ei învăţături, şi a Tainelor ei,i şi a faptelor ei bune. Biserica îi rabdă pe păcătoşi, îi acoperă sub aripile ei ;şi îi învaţă, ca să-i trezească şi să-i îndemne la pocăinţă, la însănătoşire şi '" schimbare la faţă duhovnicească; iar ei nu împiedică Biserica să fie sfântă. Numai păcătoşii nepocăiţi, care se îndărătnicesc în rău şi în răutatea cea de ' a sa voie luptătoare împotriva lui Dumnezeu, sunt îndepărtaţi din Biserică, fie prin lucrarea văzută a

autorităţii Dumnezeu-omeneşti a Bisericii, fie ţprin lucrarea cea nevăzută a judecăţii Dumnezeieşti, pentru ca în felul ; acesta să fie păzită sfinţenia Bisericii. Scoateţi afară pe cel rău dintre voi ^înşivă (I Corinteni 5,13).”(Sfântul Iustin Popovici, [44], p.42)

Sobomicitatea (catholicitatea) Bisericii

„însăşi firea Dumnezeu-omenească a Bisericii este prin sine atotcu-

prinzătoare, universală, sobornicească: Dumnezeu-

omeneşte universală,

Dumnezeu-omeneşte catholicească, Dumnezeu-omeneşte sobornicească [...]. Biserica este întreagă plină şi preaplină de Domnul Hristos, fiindcă ea este plinirea Celui ce plineşte toate în toţi (Efeseni 1,23).”

(Sfântul Iustin Popovici, [44], p.43-44)

Apostolicitatea Bisericii

„Sfinţii Apostoli sunt cei dintâi dumnezei-oameni după har. în toată viaţa lor, fiecare dintre ei, urmând Apostolului Pavel, zice despre sine: «Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine» (Galat. 2, 20). [...] La ei toate sunt Dumnezeu-omeneşti, pentru că toate sunt din Dumnezeu-Omul Hristos însuşit de bună voie prin sfânta lucrare a dumnezeieştilor fapte bune ale credinţei, dragostei, nădejdii, rugăciunii, postului şi a celorlalte. [...] Această Dumnezeu-omenească apostolicitate se prelungeşte toată asupra urmaşilor purtători de Hristos ai Apostolilor: asupra Sfinţilor Părinţi. între Apostoli şi Sfinţii Părinţi nu este, în esenţă, nici o deosebire: în ei deopotrivă trăieşte, şi lucrează, şi nemureşte, şi înveşniceşte Unul şi Acelaşi Dumnezeu-Om Hristos, Care ieri şi astăzi şi în veci este Acelaşi (Evrei 18, 8). [...] Tradiţia de căpătâi a Bisericii Ortodoxe este Dumnezeu-Omul Hristos Cel viu, aflat întreg în trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii, căruia El îi este cap nemuritor şi veşnic.”


130 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI 1

Despre Sfintele Taine

„Făcător a toate, Dumnezeu-Cuvântul se face Om pentru a-1 slobozi pe om de păcat şi de moarte, şi astfel a-1 slobozi de diavol şi de iad. Dumnezeu-Cuvântul săvârşeşte aceasta, ca Dumnezeu-Om, prin întreaga Sa nevoinţă Dumnezeu-omenească de pe pământ, de la întrupare până la înălţare. Prin toată această nevoinţă, EI întemeiază Biserica prin Sine şi pe Sine, lucrând în ea mântuirea oamenilor cu ajutorul Sfintelor Taine şi sfintelor fapte bune ale Duhului Sfânt. El, Dumnezeu-Omul, Domnul Iisus Hristos, El e Biserica, El e Preasfânta a-tot-Taină, în care şi din care sunt toate Sfintele Taine, începând cu Sfânta Taină a Botezului.

Toate în Biserică sunt Sfântă Taină, toate: de la lucrul cel mai mărunt, până la cel mai mare, pentru că totul este cufundat în negrăita sfinţenie a Dumnezeu-Omului celui fără de păcat, a Domnului Hristos.”


Sfânta Taină a Botezului

„Botezul este Sfânta Taină a în-creştinării, a în-dumnezeu-înomenirii, şi prin aceasta a în-treimificării: cel botezat se îmbracă în Hristos, trăind moartea şi învierea Lui; se predă în întregime lui Hristos şi primeşte pe Hristos întreg, se face de-un-trup cu Hristos şi întreaga Biserică Dumne- zeu-omenească se face a lui. [...]

Fără Sfântul Botez nu este mântuire. Aceasta este o dogmă de nes-chimbat a mântuirii în Dumnezeu-omeneasca Biserică a Mântuitorului.”

(Sfântul Iustin Popovici, [44], p.55, 58)

„Harul se ascunde, din însăşi clipa în care ne-am botezat, în adâncul minţii. Dar îşi acoperă prezenţa faţă de simţirea minţii. Din moment ce începe cineva să iubească pe Dumnezeu cu toată hotărârea, o parte dintre bunătăţile harului intră, într-un chip negrăit, în comuniune cu sufletul prin simţirea minţii.”

(Sfântul Ierarh Diadoh, [81], p.452)

„Celor botezaţi în Hristos li s-a dăruit harul în chip tainic; dar el lucrează în ei pe măsura împlinirii poruncilor. Harul nu încetează de a ne ajuta în chip ascuns; dar atârnă de noi să facem sau să nu facem binele pentru care avem puterea.”


DESPRE SFINŢI 131

„Fără Biserică, nimeni nu poate fi integrat Trupului lui Hristos; nimeni, dacă n-a fost renăscut şi n-a devenit primitor al harului din Biserică, nu poate deveni mădular al lui Hristos.”

(Sfântul Ierarh Nectarie de Eghina, [46], p. 118)Sfânta Taină a Mirungerii

„Primit prin Sfântul Botez în Dumnezeu-Omul Hristos, în trapul Lui, Biserica, creştinul primeşte în Sfânta Taină a Mirungerii, «pecetea darului Sfântului Duh», adică harul Duhului Sfânt. Fiindcă, în Sfântul Botez - după cuvintele de Dumnezeu-înţelepţitului Cabasila - creştinul dobândeşteo nouă fiinţă şi fiinţarea după Hristos, iar în Sfânta Mirangere i se dăruiesc toate puterile şi darurile şi energiile harice în-creştinătoare ale Duhului Sfânt, pentru viaţa cea nouă în Hristos, viaţa dumnezeu-omenească.”


Sfânta Taină a Euharistiei

„Sfântul program şi sfânta nevoinţă a Sfintei Taine a Botezului se îm-plineşte cel mai desăvârşit în Sfânta Taină a împărtăşaniei: deplina în-creş- tinare, în-dumnezeu-înomenire.”


„Dacă în celelalte Taine Hristos este prezent în chip nevăzut prin lucrarea Sa, în Euharistie este prezent prin însuşi trupul şi sângele Său sub chipul pâinii şi vinului.”


Sfânta Taină a Mărturisirii (a Pocăinţei sau a Spovedaniei)

„Pentru cei ce n-ar săvârşi nici un păcat după Botez, sau ar dezvolta atât cât se poate puterile date lor la Botez, Euharistia ar putea fi împărtăşită fără Taina Mărturisirii, cu scopul unic de a uni pe aceia tot mai mult cu Hristos, sau de a alimenta continuu viaţa lor din Hristos. Dar întrucât nu există om care să nu greşească, sau să dezvolte deplin puterile ce i s-au dat prin Botez, prin Mirungere şi prin Euharistie la început, Euharistia se împărtăşeşte după mărturisirea greşelilor sau datoriilor neîmplinite şi după iertarea lor în Taina Pocăinţei.

Taina Mărturisirii, sau a Pocăinţei, constă în iertarea păcatelor celor ce le mărturisesc şi se căiesc pentru ele, de către episcop sau preot - în mod văzut, şi de către Hristos - în mod nevăzut. [...]

DESPRE BISERICĂ 132

Taina aceasta a fost instituită de Hristos prin faptul că El însuşi a să- /vârşit-o, acordând cel dintâi iertarea păcatelor unor persoane şi prin faptul <:că a dat puterea iertării păcatelor şi ucenicilor Săi şi urmaşilor acestora.”


„Spovedania e necesară pentru acceptarea din partea noastră a celei inai accentuate simţiri de umilinţă şi pentru a ne da seama că scăparea noastră de păcat atârnă de sprijinul, de ajutorul ce ni-1 dă semenul, că sun-tem avizaţi la el, că această eliberare este o operă a comuniunii, depăşind individualismul în care stă la pândă mândria. Prin spovedanie ne punem în situaţia smerită de ucenici ce primim o învăţătură.”


Sfânta Taină a Hirotoniei

„In fiecare Taină Hristos Se dăruieşte printr-o lucrare a Sa celor ce cred în El, iar în Taina Euharistiei Se dăruieşte cu însuşi Trupul şi Sângele Său. Dar fiind nevăzut şi voind să ne dăruiască totuşi acestea, adică Trupul şi Sângele Său, în chip văzut, trebuie să se dăruiască prin persoane văzute. Pe aceste persoane le alege şi le sfinteşte El însuşi prin Taina Hirotoniei. I ..]

Biserica a asigurat dependenţa preoţilor de episcop în primul rând pi in hirotonirea lor de către acesta. Prin Hirotonie preoţii primesc harul care înseamnă dreptul şi puterea de săvârşire a Tainelor, de propovăduire a în văţăturii şi de păstorire. [... ]

Transmiterea aceluiaşi har de la episcopi la episcopi, începând de la Apostoli, o dată cu transmiterea puterii şi obligaţiei de a păzi aceeaşi învă- Iţâtură şi aceleaşi norme ale Tainelor şi ale păstoririi, se numeşte succesiune .apostolică. De acest har ce vine de la Apostoli se împărtăşesc, pe măsura slujirii lor mai restrânse, de la episcopul fiecărei eparhii, toţi preoţii acelei . eparhii, primind o dată cu el puterea şi obligaţia de a predica aceeaşi învăţătură şi de a păzi aceeaşi rânduială în săvârşirea Tainelor şi în păstorirea sufletelor pe căile conforme cu Tradiţia venită de la Apostoli.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, [68], p.97,109)Sfânta Taină a Cununiei (a Nunţii)„Taina Nunţii este un act sfânt, de origine dumnezeiască, în care, prin

preot, se împărtăşeşte harul Sfântului Duh, unui bărbat şi unei femei ce se unesc liber în căsătorie, care sfinţeşte şi înalţă legătura naturală a căsătoriei la demnitatea reprezentării unirii duhovniceşti între Hristos şi Biserică.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, [68], p.l 18)

DESPRE BISERICA 133Sfânta Taină a Maslului

„în Taina Maslului se împărtăşeşte credinciosului bolnav, în chip ne-văzut, harul tămăduirii sau uşurarea durerii trupeşti, al întăririi sufleteşti şi; al iertării de păcatele rămase după mărturisire, prin ungerea cu untdelemn sfinţit, însoţită de rugăciunile preoţilor.”


împotriva celor care încearcă să separe Sfintele Taine de dreapta credinţă

„întărirea comunităţii locale în dreapta credinţă şi prin aceasta trăirea reală în raza Sfintei Treimi, ca o condiţie pentru împlinirea Tainei prefacerii pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos, pentru împărtăşirea ei de El, e nesocotită de teoria aşa-zisei eclesiologii euharistice, inventată de teologul Afanasieff. După teoria aceasta, fiecare biserică locală are plenitudinea Bisericii prin faptul că are în Euharistie pe Hristos întreg, chiar dacă se deosebeşte în credinţă de alte biserici locale. [...]

Afanasieff ajunge cu teoria lui la admiterea primatului papal întrucât afirmă că, o dată ce se admite comuniunea în Euharistie, divergenţele dog-matice nu contează; ele sunt de suprafaţă, deci Biserica Ortodoxă se poate considera una cu Biserica romano-catolică dacă intră în comuniune euha- risticăcuea. [...]

în realitate nu din Euharistie rezultă dreapta credinţă, ci din dreapta credinţă rezultă Euharistia adevărată, sau întâlnirea cu adevăratul Hristos. Deci şi comuniunea în adevărata Euharistie se bazează pe unitatea în dreapta credinţă. De unde ştim că în Euharistie este Trupul şi Sângele lui Hristos, dacă nu din învăţătura dreptei credinţe?

De aceea Liturghia nu începe cu Euharistia, ca să continue (şi la ce-ar mai continua?) cu mărturisirea comună a dreptei credinţe, ci înainte de a se

produce în Liturghie prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele mnului şi la împărtăşirea de ele, comunitatea se luminează în dreapta inţă şi

se întăreşte în unitatea ei, sub îndrumarea preotului, iar acesta îşi mărturiseşte aceeaşi credinţă prin rugăciunile sale. Nu ne apropiem de

Euharistie ca de ceva acoperit de un întuneric, ci călăuziţi de lumina drep- J ţei credinţe.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, [63], p.397-399)

„Duhovnicul nu poate decât dezlega pe penitent, sau constata că încă nu

poate fi dezlegat, până nu se dezleagă şi el însuşi interior de legăturile


păcatului, până nu s-a deschis el însuşi putinţei de comunicare între el şi Biserică, între el şi Hristos. Acesta e şi un act de credinţă deplină în Hristos fi în Biserică. De aceea, ca şi la Botez, ca şi la Euharistie, penitentul (cel ce se mărturiseşte - n.n.) este întrebat şi el de credinţa sa, căci nu poate fi primit nici la Euharistie, nici la Pocăinţa necesară în prealabil, cineva din afară de Biserică.

în lumina acestui fapt se înţelege de ce Biserica Ortodoxă nu poate accepta intercomuniunea7.”


„La Liturghia credincioşilor creştini se rosteşte Simbolul credinţei ştine, ca înaintea Botezului, în caz de boală, înaintea Spovedaniei etc.,

o condiţie indispensabilă pentru o participare cu vrednicie la Taină şi elegerea puterii Tainei: Dacă crezi din toată inima [Fapte 8, 37], aşa cum crede Sfânta Biserică Ortodoxă, îţi este cu putinţă să fii de faţă la să-vârşirea Tainei, sau să primeşti la timpul rânduit Sfintele Taine, dacă te-ai pregătit prin post şi printr-o pocăinţă sinceră (la Sfânta Taină a Spove- aniei - n.n.); dacă însă nu crezi, nu eşti vrednic să fii de faţă la Taină, cu■ t mai puţin să te împărtăşeşti.”

(Sfântul Ioan din Kronstadt, [32], p.147)1

Despre Sfintele Soboare

„Prin Sfinţii Părinţi se continuă Sfinţii Apostoli, cu toate Dumneze- iesc-omeneştile lor bogăţii, Dumnezeiesc-omeneştile lumini, Dumne/e- iesc-omeneştile Sfinţenii, Dumnezeiesc-omeneştile Taine, Dumnezeiesc-omeneştile fapte bune. Cu adevărat Sfinţii Părinţi apostolesc neîncetat, şi ca persoane osebite îndumnezeu-omenite, şi ca episcopi ai Bisericilor locale, şi ca mădulare ale Sfintelor Soboare a toată lumea şi ale Sfintelor Soboure’

7 Intercomuniunea înseamnă împărtăşirea în comun cu cei de alte credinţe.

DESPRE BISERICA 135locale. Pentru ei toţi există un singur adevăr, singurul a-tot-adevăr:-| Dumnezeu-Omul Iisus Hristos. Iată, Sfintele Soboare a toată lumea, de laf primul până la cel din urmă, mărturisesc, apără, cred, binevestesc şi păzesc^’ cu toată trezvia o singură a-tot-valoare: pe Dumnezeu-Omul Domnul Iisus ' Hristos.”


Cel dintâi Sfânt Sobor a avut loc la Niceea, în anul 325, cu 318 de»- Sfinţi Părinţi; împotriva arienilor8.

Al doilea Sfânt Sobor a avut loc la Constantinopol, în anul 381, cuS 150 de Sfinţi Părinţi; împotriva pnevmatomahilor9.

Al treilea Sfânt Sobor a avut loc la Efes, în anul 431, cu 200 de Sfinţi/ Părinţi; împotriva nestorienilor. _

JAl patrulea Sfânt Sobor a avut loc la Calcedon, în anul 451, cu 630ţ-

de Sfinţi Părinţi; împotriva monofiziţilor.Al cincilea Sfânt Sobor a avut loc la Constantinopol, în anul 553, cu: 160

de Sfinţi Părinţi; împotriva defăimătorilor învăţăturii Sfântului ChiriiIH.Al şaselea Sfânt Sobor a avut loc la Constantinopol în anul 680, cu

165 de Sfinţi Părinţi; împotriva monoteliţilor.ţ Al şaptelea Sfânt Sobor a avut loc la Niceea, în anul 787, cu 360 de Sfinţi Părinţi; împotriva prigonitorilor icoanelor11.£ ([5], [6], [61])

$ÎL; Crezul mărturisit de către cei 150 de Sfinţi Părinţi de Ia Soborul âl'doilea

„Credem într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotputernic [Atotţiitorul], Fă-cătorul tuturor celor văzute şi celor nevăzute. Şi într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, Unul Născut, Care din Tatăl '-apăscut mai înainte de toţi vecii, Lumină din Lumină, Dumnezeu ade- văiat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl,' nit Care toate S-au făcut, Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră Bântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din

8Arienii sunt adepţii Iui Arie. Ereticul Arie (sec.IV) era preot în Alexandria. Spunea că Iisus Hristos nu este Fiul Iui Dumnezeu, ci o creatură.

9Pnevmatomahii (luptătorii împotriva Sfântului Duh) sunt adepţii lui Macedonie (sec.IV).1 Acest eretic era episcop în Constantinopol. El spunea că Sfântul Duh nu este Dumnezeu.


"ecioara Maria şi S-a făcut om; şi s-a răstignit pentru noi în zilele lui jgnţiu Pilat, şi a pătimit şi S-a îngropat, şi a înviat a treia zi, după Scrip- uri, şi S-a înălţat la ceruri, şi şade de-a dreapta Tatălui, şi iarăşi va să vină, JJjudece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit. Şi întru Duhul tântv Domnul de viaţă făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună jŢatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci. Şi întru L'n.i, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Mărturisim un [singur] Botez spre iertarea păcatelor. Aşteptăm învierea morţilor şi viaţa veacului eelya să vină. Amin.”

| Păzitori credincioşi ai apostoliceştilor predanii v-aţi făcut, Sfinţilor ~mţi; căci învăţând cu dreaptă credinţă că Sfânta Treime este de o fiin- a'sobomiceşte aţi zdrobit hulirea lui Arie; după care, şi pe Macedonie •"(hndu-l luptător împotriva Duhului aţi osândit pe Nestorie, pe Dioscor, •Sabelie şi pe Sever cel fără de cap; de a căror rătăcire şi noi fiind zbăviţi, cereţi să se păzească viaţa noastră neclintită în credinţă, gcimu-ne.

(La Vecernie, în Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sfântul întâiulSobor din Niceea)

iw Dumnezeieştii Păstori, ca nişte slujitori cu totul credincioşi ai lui iistos şi cunoscători preaşfinţiţi ai dumnezeieştii propovăduiri, strân- âiidu-şi toată iscusinţa lor păstorească şi mânaţi fiind acum de o prea

Tîndreptăţită mânie, au alungat cu praştia Duhului pe lupii cei primejdioşi şi molipsitori, izgonind din staulul Bisericii pe cei ce căzuseră spre moarte şi erau ca nişte bolnavi fără vindecare.(Stihiri la Duminica Sfinţilor Părinţi)

Ceata Sfinţilor Părinţi, adunându-se de la marginile lumii, a dogmatizat o Fiinţă şi o Fire a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului

Duh, şi învăţătura despre Dumnezeu o au predat lămurit Bisericii; pe care, lăudându-i cu credinţă, să-i fericim, zicând: O! dumnezeiască tabără, ostaşi grăitori de Dumnezeu ai oştii Domnului; luceferi mult luminători ai cerului duhovnicesc; turnurile cele de nesurpat ale Sionului celui tainic; florile Raiului cele cu mireasma Mirului; gurile cele cu totul de aur ale Cuvântului; lauda Niceii, podoaba lumii, rugaţi-

DESPRE BISERICA 137vă neîncetat pentru sufletele noastre.(Stihiri la Duminica Sfinţilor Părinţi

de la Niceea)

Despre Sfânta Scriptură şi Sfânta Predanie

Importanţa Sfintei Scripturi

„Ar fi trebuit să nu avem nevoie de ajutorul Sfintelor Scripturi, ci să avem o viaţă atât de curată încât harul Duhului să fi ţinut locul Scripturilor în sufletele noastre. Şi după cum Sfintele Scripturi sunt scrise cu cerneală, tot aşa ar fi trebuit ca inimile noastre să fi fost scrise cu Duhul Sfânt. Dar pentru că am îndepărtat harul acesta, haide să pornim pe o cale nouă. Prima cale era negreşit mai bună, şi Dumnezeu a arătat aceasta prin spusele şi prin faptele Sale. Dumnezeu n-a vorbit prin scrieri cu Noe, cu Avraam şi cu urmaşii lui, cu Iov şi cu Moise, ci a vorbit cu ei faţă către faţă, pentru că a găsit sufletul lor curat. Când însă întreg poporul a căzut în păcate grele, atunci da, atunci a fost nevoie de scrieri, de table, de însemnarea în scris a tuturor faptelor şi cuvintelor lui Dumnezeu.

Şi vei vedea că acelaşi lucru s-a petrecut nu numai pe vremea sfin-

ţilor din Vechiul Testament, ci şi pe yremea sfinţilor din Noul Testament. Dumnezeu n-a dat ceva scris apostolilor, ci în loc de scrieri le-a făgăduit că le va da harul Duhului, zicând: Acela vă va aduce aminte de toate.

Şi ea să cunoaşteţi că era mai bună această cale, ascultă ce spune Dumnezeu prin profetul Ieremia: Şi voi face cu voi legământ nou, dând legile Mele în mintea voastră şi le voi scrie pe inimi şi toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu (Ieremia 31, 31-33). Pavel, de asemenea, arătând superioritatea acestei căi spunea că a primit legea nu pe table de piatră, ci pe tablele de came ale inimii (II Corinteni 3, 3). Cu vremea, însă, oamenii s-au abătut de la drumul cel drept; unii din pricina învăţăturilor greşite, iar alţii din pricina vieţii şi purtărilor lor. De aceea a fost nevoie de aducerea aminte a Scripturilor.

Gândeşte-te cât de rău am ajuns! Noi, care eram datori să vieţuim atât de curat, încât să nu mai fie nevoie de Sfintele Scripturi, ci în loc de hârtie să fi dat Duhului inimile noastre spre a scrie pe ele, am pierdut cinstea aceasta şi am ajuns să avem nevoie de scrieri. Şi, cu toate acestea, nici de acest al doilea leac, de Sfintele Scripturi, nu ne-am folosit cum trebuie. Noi suntem de vină că am avut trebuinţă de Sfintele Scripturi şi că nu am atras asupra inimilor noastre harul Duhului. Gândeşte


acum ce mare vină avem că nu voim să dobândim harul Duhului, nici după ce am primit ajutorul Sfintelor Scripturi, ba dimpotrivă, dispreţuim Scripturile, socotindu-le zadarnice şi fără rost! Prin aceasta ne atragem mai mare osândă.

Dar ca să nu se întâmple asta, să citim cu toată atenţia cele scrise în Scripturi şi să cunoaştem cum a fost dată Legea Veche şi cum a fost dat "Noul Testament.”


înţelegerea Sfintei Scripturi

„Numai călăuzită de Duhul lui Dumnezeu, unit cu Cuvântul, mintea

r nu se umple de idei greşite sau de năluciri cu privire la înţelesul lor. Căci Cuvântul lui Dumnezeu este

totodată Raţiunea adevărată şi supremă. Câte : erezii nu s-au născut

prin interpretarea subiectivă a

Scripturii şi câte expli-- cări necreştine nu s-au dat lumii? Ca şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, t< Calist Catafigyotul vede atât în creaţie cât şi în Scriptură raţiunile şi înţele- J şurile aceluiaşi Cuvânt al lui Dumnezeu, sau ale aceleiaşi unice şi supreme

Raţiuni. în lucrurile lumii şi în faptele şi învăţăturile Scripturii ni se

adre-- sează cuvintele aceluiaşi unic Cuvânt personal; prin raţiunile lor se vedei - aceeaşi unică Raţiune. Dar numai Duhul cel unit cu Cuvântul ne ajută să . vedem raţiunile zidirii şi Scripturii ca raţiuni ale aceluiaşi Cuvânt personalsau Raţiuni ipostatice; adică raţiunea noastră personală, făcută după chipul

Raţiunii personale supreme, în conformitate cu Raţiunea supremă şi

poate sesiza lucrurile şi învăţăturile Scripturii ca cuvinte reale ale

Cuvântului jj' -personal, numai pentru că Duhul Sfânt, ca Duh

personal, întăreşte carâc- .

Iterul nostru personal, întărind în noi conştiinţa că ne aflăm prin creaţiune şi Scriptură, într-o relaţie cu Persoana supremă a Cuvântului.”


Tâlcuirea Sfintei Scripturi de către Sfinţii Păruiţi

„Sfântul Duh, care a grăit prin prooroci şi apostoli cuvântul lui Dumnezeu, l-a tâlcuit prin Sfinţii Părinţi. Atât cuvântul lui Dumnezeu cât- şi tâlcuirea lui sunt dar al Sfântului Duh. Numai această tâlcuire o primeşte Sfânta Biserică Ortodoxă! Numai această tâlcuire o primesc adevăraţii ei fii! Cel ce tâlcuieşte după bunul plac Evanghelia şi întreaga Scriptură leapădă prin aceasta tâlcuirea ei de către Sfinţii Părinţi, de către Sfântul Duh. Cel

DESPRE BISERICA 139care leapădă tâlcuirea de către Sfântul Duh, leapădă fără nici o îndoială, însăşi Sfânta Scriptură.”

(Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov, [23], p.l 15)

Sfânta Predanie

„Din cale-afară de însemnat este acest lucru: In Biserica Ortodoxă a lui Hristos, Sfânta Predanie, întotdeauna vie şi de viaţă făcătoare, este alcătuită din: Sfânta Liturghie, toate sfintele slujbe dumnezeieşti, toate Sfintele Taine, toate sfintele fapte bune, tot adevărul veşnic, toată dreptatea veşnică, toată dragostea veşnică, toată viaţa veşnică, tot Dumnezeu-Omul Domnul Hristos, toată Sfânta Treime, toată viaţa Dumnezeu-omenească a Bisericii în toată plinătatea sa Dumnezeu-omenească, împreună cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi cu toţi Sfinţii.”


Despre autoritatea Bisericii

„în calitate de aşezământ dumnezeiesc, Biserica este călăuzită de Sfântul Duh. El rămâne în eă şi o face să nu greşească în ceea ce priveşte dogmele, «stâlp şi temelie a Adevărului». Biserica este cea care păstrează

neschimbată învăţătura apostolească. Doar ea poate conduce către Adevăr .,1 numai ea poate fi judecătorul infailibil în măsură să se pronunţe asupra adevărurilor mântuitoare ale învăţăturii revelate. Biserica cea Una Sfântă Sobornicească şi Apostolească, reprezentată de toţi slujitorii săi la Sinoadele Ecumenice, este singurul Judecător Adevărat, unicul păzitor natural rânduit păstrării învăţăturii revelate. Doar Biserica hotărăşte asupra autenticităţii şi autorităţii Sfintelor Scripturi. Ea garantează şi conţine cu stricteţe în sânul său curate şi neschimbate Tradiţia şi învăţătura apostolică. Doar ea poate să întărească, să tâlcuiască şi să formuleze adevărurile, acoperită de Duhul Sfânt. Numai ea îşi păstrează copiii pe calea mântuirii, pe care îi îndrumă cu siguranţă la mântuire. Doar în Biserică credincioşii . deţin asigurarea fermă a adevărurilor în care cred şi mântuirea sufletului, în afara Bisericii, această Arcă a lui Noe, nu există mântuire.”

(Sfântul Ierarh Nectarie de Eghina, [46], p. 117)


„Doar Biserica e stâlpul şi temelia adevărului, pentru că Duhul, ^ Mângâietorul, rămâne pe veci în ea. Referindu-se la Biserică, vrednicul de , gş'îpoinenire Dositei spune acestea: «Trebuie ca fără nici o şovăială să credem ; j*ţîn Scripturi, dar nimic altceva ce nu învaţă Biserica Sobornicească. Ereticii j^-au Sfânta Scriptură, dar o deformează prin metafore, omonime, sofisme ale ‘^înţelepciunii omeneşti care confundă ceea ce este de neconfundat şi nesocotesc ceea ce nu poate fi nesocotit».

Dacă în fiecare zi ar trebui să ne adoptăm părerile unii altora, Bise- iea Sobornicească n-ar fi ceea ce a fost până azi, prin harul lui Hristos, Wând un singur cuget despre credinţă, crezând nezdruncinat mereu acelaşi Jiichi. Altfel ar fi fost dezmembrată de o mulţime de erezii, nemaifiind ISfânta Biserică stâlp şi temelie a adevărului, fără pată şi cusur. Ar fi fost a Mclenilor şi a ereticilor care, după ce au fost învăţaţi de ea, fără pic de fuişine au respins-o.”

(Sfântul Ierarh Nectarie de Eghina, [46], p. 120)

„Hristos a venit în lume ca să înnoiască firea omenească cea stricată •prin păcat şi pentru a încredinţa în marea Sa bunătate, milostivire, dreptate şi înţelepciune această măreaţă lucrare, Sfintei Sale Biserici. Duhul Sfânt 'Găre a coborât în lume şi lucrează în Biserică prin sfinţiţii slujitori, prin slujbele dumnezeieşti, predică, Taine, săvârşeşte neîncetat această înnoire. \6eastă putere înnoitoare se arată numai în Biserică; în afara Bisericii, ea ,u este şi nu poate fi.”

(Sfântul loan din Kronstadt, [32], p.74)

Această Sfântă Rânduială se găseşte scrisă în Molitfelnicul editat în anul 1992.

„în afara Bisericii cea Una Sfântă Sobornicească şi Apostolească nu; există mântuire.”

(Sfântul Ierarh Nectarie de Eghina, [46], p. 119) i


¥

„Dumnezeu Preamilostivul, prin credinţa ortodoxă şi fapte bune, şi darul Său, lucrează mântuirea sufletelor creştinilor ortodocşi. Credinţa or-todoxă este aceea pe care o ţine Una Sfânta Soborniceasca şi Apostoliccasca Biserică a

Răsăritului, iar fără ea, adică fără credinţa ortodoxă, nicidecum nu este cu putinţă nimănui a se mântui. Credinţa ortodoxă fără fapte bune moartă este, precum şi faptele cele bune fără credinţa ortodoxă sunt moarte. Iar cel ce vrea să se mântuie

142 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI DESPRE BISERICĂ 143

trebuie să unească întotdeauna Credinţa Orto-doxă cu faptele cele bune şi să aibă fapte bune întru Credinţa Ortodoxă "(Sfântul

Paisie de la

Neamţ, [58],

p.137)

„Ortodoxia este adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi cinstire a lui Dumnezeu; Ortodoxia este închinarea la Dumnezeu în Duh şi Adevăr, Ortodoxia este proslăvirea lui

Dumnezeu prin adevărata Lui cunoaştere şi închinare la El; Ortodoxia este proslăvirea de către Dumnezeu, prin dăruirea harului Atotsfântului Duh, a omului, care slujeşte Lui cu adevfuat Duhul este slava creştinilor (Ioan 7,39). Unde nu este Duhul, acolo nu esie Ortodoxie.

Nu este ortodoxie în învăţăturile şi filosofarile omeneşti: în ele dom- ■ neşte ştiinţa


cu nume mincinos, care e roada căderii. Ortodoxia este învăţă-tura Sfântului Duh, dată de Dumnezeu oamenilor spre mântuire. Unde nu este Ortodoxie, acolo nu este mântuire.”(Sfântul

Ierarh Ignatie

Briancianinov,

[27], p.99).

„în afara Bisericii nu este mântuire.”(Sfântul Ioan din Kronstadt, [32],

p.43)„Ce

înseamnă rânduiala trecerii de la diferite

credinţe şi confesiuni şi unirii cu Biserica Ortodoxă? Necesitatea indispensabilă a lepădării de ^credinţele şi confesiunile false, a negării rătăcirilor, a mărturisirii adevă- ii credinţe şi pocăinţei de toate păcatele dinainte, a făgăduinţei date lui )umnezeu de a păzi şi mărturisi cu tărie credinţa nealter

144 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI DESPRE BISERICĂ 143

ată, a feririi de Ipăcate şi a vieţuirii în virtute.”(Sfântul Ioan din

Kronstadt, [32],

p.83)

Despre răspunderea celor care aparţin Bisericii

„Aparţii Bisericii

lui Dumnez

eu sau obştii

credincioşilor în

Hristos; stă

Biserică este

Trupul cel Unul

al lui Hristos

şi Hristos

Dumnezeu ste

Capul ei. Eşti oare

un membru vrednic

al acestei obşti,

duci oare o iaţă

sfântă, te căleşti

neîncetat, cauţi

să-ţi îndrepţi inima şi

viaţa, năravu-

rile, gânduril

e, simţămin

tele, intenţiile

, năzuinţel

e, întreaga

ta purtare? Eşti un

mădular al ei viu

sau mort?

Oare te vor primi

Sfinţii, când vei trece din

această viaţă

vremelnică la cea veşnică?

Nu te vor


lepăda ca pe tun

mădular putred,

urât mirositor

, netrebnic

? Nu va fi oare

partea ta cu cei

glepădaţi.de

Dumnezeu? -

Grăbeşte-te să

mai îndrepţi

ceva, să-ţi

îndrepţi aţâ

purtarea ta. Ţi s-a

dat vreme pentru

aceasta.”(Sfântul Ioan din

Kronstadt, [32],

p.79)

!L

DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI 144 DESPRE BISERICA145

Despre cultul divin al Bisericii Ortodoxe

„Cultul divin al Bisericii Ortodoxe hrăneşte şi întăreşte în creştir credinţa, nădejdea şi dragostea şi-i pregăteşte pentru a fi cetăţeni ai Cerulu El este personificarea sau esenţializarea întregii credinţe creştine ortudoxi a învăţăturii ei, a făgăduinţei ei, a poruncilor ei, sfinţeniei, mântuirii, pute rii, măreţiei, fericirii ei; el învaţă, mângâie, întăreşte, trezeşte la credinţă si cucernicie.”

(Sfântul Ioan din Kronstadt, [32], p21(

Despre cinstirea sfintelor icoane, a sfintei cruci şi a sfintelor moaşte

Lui; zugrăvesc biruinţele şi pătimirile lor, pentru că prin ele mă sfinţesc şi mă aprind de râvna de a le imita. Căci cinstea adusă icoanei se îndreaptă către cel înfăţişat în icoană, spune dumnezeiescul Vasile.”

(Sfântul Ioan Damaschin, [30], p.45,49, 55)

p „Semnul Crucii la frunte, la piept şi la umeri se face pentru ca \;Domnul Cel în Treime să fie şi în gândurile şi în simţămintele şi în toate Ifaptele noastre.”| (Sfântul Ioan din Kronstadt, [32], p.212)

Cinstitei Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi învierea Ta o lăudăm şi o slăvim, că prin rana ta noi toţi ne-am vindecat.

Osânda pomului neascultării ai dezlegat-o, Mântuitorule, pe lemnul |Şrucii de bunăvoie pironindu-Te; şi în iadpogorându-Te, Puternice, legă- urile morţii, ca un Dumnezeu, le-ai rupt. Pentru aceasta, ne închinăm Iînvierii Tale, celei din morţi, cu bucurie cântând: Atotputernice Doamne, slavă Ţie.

Cu Crucea Ta, Hristoase Mântuitorule, îndreptează-ne pe noi la ade- §vărul Tău şi ne izbăveşte de cursele vrăjmaşului. Cel ce ai înviat din morţi, |ridică-ne pe noi cei căzuţi prin păcat, tinzând mâna Ta, lubitorule de Ioameni Doamne, pentru rugăciunile sfinţilor Tăi.

(Miercuri, în Săptămâna Luminată)„Icoana este o asemănare care înfăţişează originalul; cu toate

acestea, este oarecare deosebire între icoană şi original, deoarece icoana nu se aseamănă întru totul cu originalul. [...]

Odinioară Dumnezeu Cel necorporal şi fără de formă nu se zugrăvea , deloc. Acum însă, prin faptul că Dumnezeu S-a arătat în trup (Ioan 1,14;>kj Timotei 3, 16), a locuit printre oameni, fac icoana chipului văzut al lui j Dumnezeu. Nu mă închin materiei, ci mă închin Creatorului materiei;? Creatorului, Care S-a făcut pentru mine materie şi a primit să locuiască în.î materie şi a săvârşit prin materie mântuirea mea. [...]”

Mă închin icoanei lui Hristos, ca Unul ce este Dumnezeu întrupat;, icoanei Născătoarei de Dumnezeu, Stăpâna tuturor, ca una ce este Maica Fiului lui Dumnezeu; icoanelor sfinţilor, ca unii ce sunt prietenii lui Dumnezeu, care au rezistat păcatului până la sânge şi au urmat pe Hristos, vărsându-şi sângele pentru El, Care Şi-a vărsat mai înainte propriul Său sânge pentru ei; mă închin icoanei acelora care au trăit călcând pe urmele

„Doar în Biserica Dreptmăritoare a lui Dumnezeu este nestricăciunea noaştelor, iar în afara Bisericii nu - adică nici la catolici, nici la luterani, atât mai puţin la evrei şi mahomedani. Ţineţi-vă de Biserica Ortodoxă pi inimă nefăţamică!”

(Sfântul Ioan de Kronstadt, [33], p.22)

Ca o bogăţie neîmpuţinată este credincioşilor a cuprinde racla cu |moaştele celor ce s-au nevoit pentru Domnul, cu dreaptă credinţă. Veniţi, liniilor, să-i lăudăm ca pe nişte mucenici, luând prin credinţă tămăduiri Milletelor şi trupurilor.

(La Utrenie, în Sâmbăta Sfinţilor Părinţi)

PARTEA A V-A

DESPRE OM

DESPRE OM 149Pl'r,’

; Despre crearea omuluii»

■ Şi a zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul şi după asemănarea ş‘Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele do- Umestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!»

Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui \ Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.ii Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: «Creşteţi şi vă înmulţiţi şi um- Mpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările \ cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!» jt şj Apoi a zis Dumnezeu: «Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de ||,pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea te vor fi hrana voastră».

(Facerea, cap. 1)

iAtunci, luând Domnul Dumnezeu

ţărână din pământ, a făcut pe om şi j-a

suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.


| Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a W,-pus acolo pe omul pe care-l zidise.

Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, tplăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul raiului era mul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului.

Şi din Eden ieşea un râu, care uda raiul iar de acolo se împărţea în braţe.

f. Numele unuia era Fison. Acesta înconjură toată ţara Havila, în care află aur.

i Aurul din ţara aceea este bun; tot acolo se găseşte rubinul şi piatra erde.Numele râului al doilea este Gihon. Acesta înconjură ţara Cuş. 'ymele râului al treilea este Tigru. Acesta curge prin faţa

Asiriei; iar râul atrulea este Eufratul.

Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus in grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească.

A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: «Din toţi pomii din rai poţi să mănânci,

Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mâncaţi, căci, în ziua în care veţi mânca din el, veţi muri negreşit!»

Şi a zis Domnul Dumnezeu: «Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el».

Şi Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi; aşa ca toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam.

Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice; dar pentru Adam nu s-a găsit ajutor de potriva lui.

Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu came.

Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam.

Şi a zis Adam: «Iată, acesta-i os din oasele mele şi came din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său.

De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup».

(Facerea, cap.2)

A

împotriva celor care spun că Adam n-a fost făcut din ţărână, ci din trupul unui animal

„A făcut, spune Scriptura, Dumnezeu pe om luând ţărână din pământ.- Ce spui? A făcut pe om luând ţărână din pământ?- Da, ne răspunde dumnezeiasca Scriptură. Şi n-a spus simplu pământ,

ci ţărână, ca şi cum ai spune partea cea mai proastă din pământ.Mari şi ciudate ţi se par cele spuse! Dar dacă te gândeşti cine e Cre-

atorul, n-ai să te mai îndoieşti de ce s-a făcut, ci ai să te minunezi şi ai să te închini puterii Creatorului. Iar dacă ai vrea să cercetezi pe toate cu slăbiciu-nea gândurilor tale, e firesc să-ţi treacă prin minte şi aceea că din pământ

nu se poate face niciodată trup omenesc, ci doar oale şi ulcele, trup ca acesta al nostru niciodată. Vezi, dacă nu avem în minte puterea Creatorului şi dacă nu potolim propriile noastre gânduri, care dau la iveală marea noastră slăbiciune de gândire, nu putem primi înălţimea spuselor Scripturii?”

(Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, [34], p. 143)


Despre chip şi asemănare

„«Să facem om după chipul Nostru şi după asemănare». (Facerea 1, 26). După cum cuvântul «chip» înseamnă stăpânire, tot aşa cuvântul «asemănare» înseamnă ca noi să ajungem, atât cât ne stă în puterea noastră omenească, asemenea lui Dumnezeu; să ne asemănăm adică lui Dumnezeu în ce priveşte bunătatea, blândeţea, virtutea, precum zice şi Hristos; «Fiţi asemenea Tatălui vostru Celui din ceruri» (Matei 5,45).”


„Cuvintele «după chipul» indică raţiunea şi liberul arbitru, iar cuvin-tele «după asemănare» arată asemănarea cu Dumnezeu în virtute, atât cât este posibil.”


Despre demoni şi despre căderea omului

|ţ. „Dintre puterile îngereşti, înaintestătătorul cetei terestre, căruia• Dumnezeu i-a încredinţat păzirea pământului, nu a fost făcut rău prin natură, ci a fost bun, a fost făcut pentru bine şi nu avea în el de la Creator

nici cea mai mică urmă J răutate; cu toate acestea, n-a suferit luminarea şi cinstea pe care Creatorul i-a dăruit-o, ci, prin voinţa lui liberă s-a îndreptat de la starea sa naturală la o stare contrară naturii sale şi s-a ridicat împo-triva lui Dumnezeu Care l-a făcut, voind să se împotrivească Lui. El este * cel dintâi care s-a depărtat de bine şi a căzut în rău. Răul nu este nimic * altceva decât lipsa binelui, după cum şi întunericul este lipsa luminii. Căci binele este lumina spirituală; în chip asemănător şi răul este întuneric spiritual.”

(Sfântul Ioan Damaschin, [29], p.49)' *.

„Mulţimea nenumărată de îngeri aşezaţi sub îngerul care devenise diavol s-a dezlipit, i-a urmat lui şi a căzut împreună cu el. Aşadar, cu toate - că erau de aceeaşi natură cu îngerii, totuşi au devenit răi, înclinându-şi din voie proprie voinţa lor de la bine spre rău.

Demonii nu au nici stăpânire, nici putere contra cuiva, decât numai dacă li se îngăduie de Dumnezeu în scopul mântuirii, cum este cazul lui Iov şi după cum este scris în Evanghelii despre porci (Matei 8, 30-32; , Marcu 5, 12-13; Luca 8, 32-33). Dar o dată ce Dumnezeu le îngăduie, au putere, se schimbă şi iau forma pe care o Vor după fantezia lor.

Nici îngerii lui Dumnezeu, nici demonii nu cunosc cele viitoare; cu toate acestea proorocesc. îngerii proorocesc pentru că Dumnezeu le reve-lează şi le porunceşte să proorocească. Pentru aceea se realizează toate câte spun ei. Dar şi demonii proorocesc: uneori pentru că văd cele ce se întâm-plă departe, alteori prin conjectură. Pentru aceea de multe ori mint şi nu trebuie crezuţi, chiar dacă uneori spun adevărul, în chipul în care am arătat. Ei cunosc şi Scripturile.

Toată răutatea şi patimile necurate au fost născocite de demoni. Li s-a îngăduit să ispitească pe om, dar nu au putere să forţeze pe cineva. Căci noi avem facultatea de a primi ispita sau de a nu o primi. Pentru acest motiv s-a pregătit diavolului şi demonilor lui şi celor care îl urmează, focul nestins şi pedeapsa veşnică (Matei 25,41).”


„Adam a fost zidit cu un trup nestricăcios, dar material şi încă nede-plin duhovnicesc. Şi a fost aşezat de Făcătorul ca un împărat nemuritor în această lume nestricăcioasă; nu spun numai în rai, ci în toată lumea de sub cer. Dar le-a dat lor şi lege, poruncindu-le ca numai din pomul acela să nu mănânce. El însă, dispreţuind porunca, n-a crezut Făcătorului şi Stăpânului, Care a zis: «In ziua în care veţi mânca din el, cu moarte veţi muri»

DESPRE OM 154

{facere 2, 17), ci au socotit mai vrednic de crezare pe şarpele viclean (isaia 27, 1), care a spus: «Nu veţi muri cu moarte, ci în ziua în care veţi tnânca, veţi fi dumnezei, cunoscând binele şi răul» (Facere 3, 5); «şi au âncat din el» (Facere 3, 6). Şi îndată au fost dezbrăcaţi de veşmântul hestricăcios şi s-au îmbrăcat în stricăcios.X Văzându-se pe sine gol, Adam s-a ascuns şi s-a încins cu frunze de rhochin cusute, încercând să-şi acopere ruşinea. De aceea când Dumnezeu 'fczice «Adame, unde eşti?» (Facere 3, 9), el răspunde: «Am auzit glasul ău şi, cunoscând goliciunea mea, m-am temut şi m-am ascuns» (Facere #10). Chemându-1 la pocăinţă, Dumnezeu îi zice: «Cine ţi-a spus că eşti ? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit ca numai din să nu mănânci?» (Facere 3, 11). Acela însă n-a voit să spună că a păcătuit; dimpotrivă, a dat vina pe Dumnezeu, Care le-a făcut toate foarte bine, lisând: «Femeia pe care mi-ai dat-o, ea mi-a dat şi am mâncat» (Facere 3, jl); iar aceea, la rândul ei, a pus vina pe şarpe. Deci nevoind ei să se ocăiască şi să cadă înaintea Stăpânului sau să ceară iertare, Dumnezeu îi alCtngă şi îi scoate din rai, ca dintr-un palat împărătesc şi ca dintr-o casă reaîmpodobită, ca să vieţuiască pe acest pământ ca nişte exilaţi şi scoşi este graniţă. [...]' Pentru ca Adam cel ieşit de acolo să nu ducă mai departe o viaţă li- bţeră de greutăţi, de osteneli şi de sudori, blestemă pământul acesta, zicând: ^Blestemat să fie pământul în lucrurile tale. Spini şi mărăcini să-ţi răsară e. şi să mănânci iarba câmpului, rânduită fiarelor şi dobitoacelor necuvân- ~are. In sudoarea feţei tale să îţi mănânci pâinea ta, până ce te vei Antoarce în pământul din care ai fost luat; că pământ eşti şi în pământ te vei toarce» (Facere 3,17-19). }

» Pe drept cuvânt, trebuia deci ca cel ce fusese coborât prin neascultare ^-stricăciune şi la moarte, să locuiască un pământ trecător şi stricăcios şi Jsa'se împărtăşească din hrană asemănătoare, aşa cum merita. O dată ce sfătarea îmbelşugată şi vieţuirea nestricăcioasă şi neobositoare îl dusese pdrom la uitarea şi la dispreţuirea bunătăţilor date de Dumnezeu, pe drept uvânt a fost osândit să lucreze pământul în osteneală şi sudoare şi aşa rşi procure câte puţină hrană din el, ca unul ce se afla sub un epitrop.

l-a primit pământul blestemat mai întâi şi lipsit de rodirea de la sine de i înainte, pe neascultător. în ce scop şi pentru ce? Ca, lucrat de el în 'oare şi osteneală multă, să-i dea cele ce cresc din el, cu măsură, spre plinirea trebuinţelor lui; iar nelucrat, să rămână neroditor, dându-i nu- i spini şi mărăcini. De fapt, ieşind Adam din rai, toată creaţia adusă de umnezeu la existenţă din cele ce nu sunt, văzându-1, n-a mai voit să i se pună neascultătorului. [...]

Ce face atunci Dumnezeu, Care a făcut toate şi l-a zidit şi pe om? Cunoscând mai înainte de întemeierea lumii că Adam va călca porunca şi rânduind de mai înainte viaţa şi refacerea lui din naşterea din nou, prin naşterea Fiului lui Dumnezeu, înfrânează toate cu puterea, cu mila şi cu

bunătatea Sa şi opreşte pornirea tuturor făpturilor şi le supune îndată omului pe toate, ca şi înainte. El voieşte ca zidirea să slujească omului pentru care a fost creată, deşi s-a Scut stricăcioasă pentru omul stricăcios. Căci voieşte ca atunci când acesta se va reînnoi iarăşi şi se va face

155DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI despre om 155

duhovnicesc, nestricăcios şi nemuritor, eliberându-se şi ea de robia stricăciunii, să se reînnoiască împreună cu el şi să se facă întreagă nestricăcioasă şi duhov-nicească, după ce a fost supusă de Dumnezeu celui ce s-a răzvrătit şi nu I-a slujit Lui. Aceasta a rânduit-o Preamilostivul Dumnezeu şi Domn înainte de întemeierea lumii.”

(Sfântul Simeon Noul Teolog, [86], p.126-129)

împotriva celor care spun că Adam era stricăcios şi muritor înainte de cădere

„Omul a fost zidit nestricăcios, fără must, cum va şi învia. Dar nu neschimbăcios, ci schimbăcios, având în voinţă puterea de a se schimba sau nu.”


„Adam a fost zidit cu un trup nestricăcios, dar material şi încă nedeplin duhovnicesc. Şi a fost aşezat de Făcătorul ca un împărat nemuritor în; această lume nestricăcioasă; nu spun numai în rai, ci în toată lumea de sub cer.”


„«.. .Şi a făcut să răsară din pământ tot pomul frumos la vedere şi buri la mâncare» (Facere 2, 9), aVând roade de tot felul, care nu se stricau şi nu lipseau niciodată, ci

erau totdeauna proaspete şi dulci şi procurau dulceaţă şi desfătare primilor oameni creaţi. Căci trebuia să se procure trupurilor lor nestricăcioase şi o hrană nestricăcioasă.”» (SfântulSimeon Noul Teolog, [86], p. 125)

Despre persoana umană

1 i „Persoana umană este în primul rând o existenţă conştientă de sine.

Eul urmăreşte prin cugetare, sau prin conştiinţa de sine să ştie ce este : el sau sinea de care este conştient. Eul urmăreşte prin cugetarea sau prin conştiinţa de sine să ştie cel puţin ce este, de unde este şi cu ce rost este. Căci omul se cunoaşte că nu este de la sine. [... ]

Animalul, planta, lucrurile materiale nu ştiu de ele şi de aceea nici :nu-şi pun întrebări despre ce sunt, de unde vin şi ce rost au şi nici nu : cugetă spre a afla un răspuns la ele. [ . . . ] '

Sensul meu ca persoană umană cugetătoare se luminează în mod mai /satisfăcător numai din îmbogăţirea cu sensurile ce mi le descoperă ceilalţi |şi cu sensurile ce le descopăr, în lume, împreună cu alţii. [...]

Plusul de existenţă a mea din ştirea despre tine, vine din faptul că ştirea mea despre tine nu e o ştire pur teoretică, nu e o ştiinţă despre un «obiect pasiv şi orb, pe care-1 pot folosi numai eu cum voiesc, ci că eu ^întâlnesc în tine un alt subiect care îmi acordă o importanţă, care-mi dă un ajutor în

156DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI despre om 155

mod liber.ţ- In relaţia conştientă dintre mine şi tine e implicată o preţuire mutuală, care merge între unele persoane mai apropiate până la iubire, care este o ■comunicare de putere. [...]

Ţinta existenţei noastre e iubirea desăvârşită între noi ca fraţi, din puterea iubirii faţă de noi a Celui ce, creându-ne ca fraţi ai Lui S-a făcut ca ;om şi frate desăvârşit al nostru.g Iubirea Lui faţă de noi, care a mers până la jertfa Sa pe cruce pentru Hi°i> poate ridica şi iubirea noastră faţă de El şi între noi la cea mai mare înălţime şi o poate întreţine astfel în veci.■i Adâncimea persoanei umane se află în infinitatea lui Dumnezeu. Din ea soarbe bogăţia infinităţii.

Numai un Creator personal şi iubitor prin Sine poate să dea persoanelor create o valoare prin care să se impună ca existenţe de neuitat seme

DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI 156 DESPRE OM157 nilor, deci şi neputinţa de a se uita în veci unele pe altele, fapt în care se arată că le-a făcut pentru veşnicie. [...]

Eu pot iubi, dacă voiesc, la nesfârşit o altă persoană, pentru că prin unirea mea cu Dumnezeu şi prin puterea ce-mi este dată de El pentru această unire, îmi pot prelungi şi înnoi la nesfârşit iubirea mea faţă de acea persoană, dar şi pentru că există o unire a ei cu Dumnezeu care o face vrednică de a fi iubită la nesfârşit.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, [64])

„Poate că aceasta e cea mai proprie definiţie a persoanei: izvor de viaţă pentru altul şi bucurie de viaţă primită de la altul.”


Faţa omenească

„Faţa omenească este prin ea însăşi mijlocul de comunicare între oa-meni. Faţa nu e dată omului pentru o existenţă a lui în izolarea individualistă. Din acest punct de vedere există o mare identitate de rol între faţă şi cuvânt. Amândouă sunt date insului pentru a se comunica altora. Ele sunt date omului pentru că el este persoană, deci subiect comunicabil, subiect pentru alte subiecte. Ca persoană omul nu există numai pentru sine, ci şi pentru ceilalţi, sau se realizează pe sine în comunicare cu ceilalţi. în faţa şi cuvântul lui se reflectă şi se realizează conştiinţa sa că e pentru alţii, că nu se poate realiza decât în comuniunea cu alţii. în faţa omului se reflectă toate urmele lăsate de întâlnirea şi de convorbirea cu ceilalţi oameni. Iar cuvintele lui se îmbogăţesc din convorbirea cu ceilalţi, din învăţarea de la ei, din cuvântul lor oral sau scris. In faţa şi în cuvintele fiecăruia se păstrează urmele şi vibraţiile sentimentelor produse de alţii, sau sentimentele nutrite şi exprimate faţă de alţii. [...]

. Faţa ţine de om, pentru că el este pentru alţii, şi prin faţă îşi arată trebuinţa să fie cu ei, să se intereseze de ei, şi alţii să ştie că el se interesează de ei. Faţa nu aparţine cuiva în izolare. Faţa e proiecţia inevitabilă a insului spre ceilalţi. Ea ţine de el, pentru că el ţine de ceilalţi. De aceea a luat Fiul lui Dumnezeu faţă omenească. El a arătat prin aceasta interesul Lui faţă de noi, voinţa de a comunica cu noi.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, [63], p.58)Fericirea

„Numai persoana poate iradia viaţa şi deci poate da altuia fericirea. )f Numai persoana poate primi altă persoană ca viaţă inepuizabilă şi necon-fundată cu sine. Nu -din lucruri şi din valori spirituale abstracte trăite în

izolare se hrăneşte viaţa plenară sau fericirea omului, ci din altă persoană. Dar numai dintr-o supremă Persoană poate iradia toată viaţa sau fericirea fiinţelor umane, care au fost create ca persoane pentru a

putea fi în comuniune cu Dumnezeu cel personal şi între ele.”(Părintele Dumitru Stăniloae, [70], p.221)

Despre deosebirea dintre sufletul omului şi sufletul animalului

„Sufletul fiecăruia din dobitoacele necuvântătoare este viaţa trupului ufleţit prin el. Ele au viaţa nu ca fiinţă, ci ca lucrare, nefiind în sine ci tru altul. Căci această viaţă nu se vede să aibă nimic altceva, decât cele le lucrează prin trup. De aceea, desfăcându-se acesta, se desface numai- 'ât şi ea. [...]

Sufletul fiecăruia dintre oameni este şi viaţa trupului însufleţit prin el şi are lucrare de viaţă făcătoare pentru altul, lucrare ce se arată adică în trupul însufleţit de el. Dar are viaţa nu numai ca lucrare, ci şi ca fiinţă, întrucât sufletul e viu prin el şi pentru el însuşi. Căci se arată având viaţa raţională şi înţelegătoare, ca una ce e în chip vădit alta decât viaţa trupului şi a celor ce sunt prin trup. De aceea, chiar desfăcându-se trupul, sufletul :

nu se destramă.”(Sfântul Ierarh Grigorie Palama, [87], p.441-442)


Despre minte

„Trapul vede prin ochi; iar sufletul prin minte. Şi precum trupul fară ochi e orb şi nu vede soarele care luminează tot pământul şi marea, nici nu se poate bucura de lumină, aşa şi sufletul, dacă nu are minte bună şi vieţuire cuvioasă, este orb şi nu înţelege pe Dumnezeu, Făcătorul şi Binefăcătorul tuturor, şi nu-L preamăreşte, nici nu va putea să se bucure de nestricăciunea Lui şi de bunurile veşnice. [...]

Mintea nu este suflet10, ci dar de la Dumnezeu care mântuieşte sufletul. Ea călăuzeşte sufletul şi-l sfătuieşte la ceea ce-i plăcut lui Dumnezeu: să dispreţuiască cele vremelnice, trupeşti şi stricăcioase şi să râvnească bunurile cele veşnice, nestricăcioase şi netrupeşti.”

(Sfântul Antonie cel Mare, [81], p.44,39)

„Când mintea noastră începe să simtă harul Preasfântului Duh, satana caută şi el să ne mângâie sufletul printr-o simţire la aparenţă plăcută, aducând peste noi, în vremea liniştirii de noapte o adiere asemenea unui somn foarte uşor. Dar dacă mintea va fi găsită ţinând în pomenire fierbinte sfântul nume al Domnului Iisus şi va folosi preasfântul şi slăvitul nume al Lui ca pe o armă împotriva înşelăciunii, se va depărta amăgitorul viclean. însă de aici înainte se va aprinde statornic împotriva sufletului. Iar urmarea va fi că mintea, cunoscând cu de-amănuntul înşelăciunea celui viclean, va câştiga şi mai multă experienţă în a deosebi aceste două lucrări.”


Curăţirea minţii

„Numai Duhul Sfânt poate să curăţească mintea. Căci de nu va intra Cel puternic să dezarmeze şi să lege pe tâlhar, nu se va slobozi nicidecum prada.”

(Sfântul Ierarh Diadoh, [81], p.424)Mintea curată

„Mintea curată este aceea care s-a despărţit de neştiinţă şi e luminată de lumina dumnezeiască.”

(Sfântul Maxim Mărturisitorul, [82], p.65)

Simţirea mintii

„Simţirea minţii constă în gustarea precisă a realităţilor distincte din

10 Mintea nu este suflet, ci este în suflet.

DESPRE OM 159

lumea nevăzută. Căci precum prin simţul gustului trupesc, când se află în stare de sănătate, deosebim fără greşeală cele bune de cele rele şi dorim , cele bune, tot aşa mintea noastră, când începe să se mişte în deplină sănă- ▼ tate şi fără griji, poate să simtă din belşug mângâierea dumnezeiască şi să ' nu mai fie răpită niciodată de contrariul aceleia.”ţ (Sfântul Ierarh Diadoh, [81], p.425)

Cugetarea

„Cugetarea este lucrarea prin care mintea intră în relaţie specială cu* diferite obiecte sau subiecte. în acest rol cugetarea descoperă înţelesurile . lucrurilor şi aceste înţelesuri exprimate sunt cuvinte. Astfel cuvintele sunt)?s implicate virtual în cugetare şi deci în minte, dar şi îmbogăţesc mintea şi cugetarea, prin specificarea exprimată a înţelesurilor lucrurilor reale.”


Cuvintele

£ „Cuvintele sunt relaţiile exprimate ale minţii cu realităţile specificate- | ui cugetare. Propriu-zis ele indică realităţile, deci ţin de realităţi, dar* întrucât înţelesurile realităţilor sunt descoperite de minte prin cugetare, r- Ji\intele se pot socoti ca ţinând fiinţial de minte sau de cugetarea ei,., ş.-îndreptată spre realităţile specificate, sau cu voinţa de a le specifica.”


„Cuvântul omenesc este dialogic pentru că noi suntem fiinţe dialo- gice, suntem creaţi pentru a lua la cunoştinţă cuvântul lui Dumnezeu dat ca

realitate, şi pentru a răspunde acestui cuvânt, suntem creaţi ca parteneri ai dialogului cu Dumnezeu, despre şi în Dumnezeu, cu semenii noştri, despre toate cele create de El, ca descoperiri ale voii Lui care se cer luate la cunoştinţă, ca fiind cuvinte

ale Lui care cer un răspuns din partea noastră, învredniciţi de Dumnezeu cu importanţa de a aştepta un răspuns de la noi; pentru formarea noastră.”(Părintele Dumitru Stăniloae, [87],

p.445, nota 698)


Despre inimă

„S-ar putea spune că inima este simţirea adâncului pe care îl are omul în sine. Ca atare, ea e pe de o parte simţire, pe de alta o sesizare a adâncului care nu se sfârşeşte în om, ci trece şi dincolo de el, în infinit. Prin inimă omul se leagă, nu prin cunoaştere teoretică, ci real, atât simţitor cât şi reflexiv, de Dumnezeu, aşa cum se leagă prin simţurile trupeşti de lumea din afară sau trăieşte prin simţire stările trupului său. [... ]

Prin inimă omul simte şi indefinitul semenului cu iubire sau cu duş--, mănie, arătându-se şi în aceasta că indefinitul omenesc simţit şi simţitor e persoană.”\(Părintele Dumitru Stăniloae, [91],

p.202, nota 254) ,

Inima în vremea ieşirii sufletului din trup

„Inima iubitoare de plăceri, în vremea ieşirii i se face sufletului închisoare şi lanţ; iar cea iubitoare de osteneli îi este poartă deschisă.”

(Sfântul Marcu Ascetul, [81], p.286),f

• »t-

:Ascultarea de

inimă

„înainte de dezrădăcinarea relelor să nu asculţi de inima ta; căci cele ce le are puse înăuntru, pe acelea caută să le şi sporească.” ^

(Sfântul Marcu Ascetul, [81], p.306

Lărgirea şi îngustarea inimii

„Nădejdea în Dumnezeu face inima largă; iar grija trupească o îngustează.”


Inima curată

„Inima curată este şi se zice aceea care nu află în sine nici o închi- ire sau gând lumesc, care e atât de dăruită lui Dumnezeu şi de unită cu El, că n-are nici o amintire, nici a lucrurilor supărătoare ale vieţii, nici a :lor pricinuitoare de bucurie, ci petrece în contemplaţie ca în al treilea r, şi e răpită în rai (II Cor. 13, 2-4) şi vede arvuna bunătăţilor făgăduite fmţilor şi se face martorul bunurilor veşnice pe cât e cu putinţă firii ome- eşti11. Acesta e semnul adevărat al inimii curate şi dovada sigură prin care noaşte cineva şi măsurile curăţiei şi se vede pe sine însuşi ca într-o glindă.”(Sfântul Simeon Noul Teolog, [86],

p.71)

11ci trebuie să avem mare atenţie pentru a deosebi adevărul de înşelare. Sfântul Simeon ul Teolog vorbeşte de o reală răpire în rai, nu de închipuirea unei astfel de răpiri. De af sfătuirea cu un Părinte duhovnicesc este foarte importantă.

DESPRE OM 161

* „Inima curată face transparent pe om sie însuşi. Cât timp inima e pă- tă, omul nu se poate cunoaşte pe sine îiisuşi pentru că nu-şi este tran- arent nici sieşi cum nu este nici altora*. Se interpune între el şi sinea sa definită preocuparea de altceva inferior şi mărginit. Inima curată e pro- nzimea abisală a omului, descoperită. Căci nu se mai interpune nici un ând despre vreun obiect limitat între el şi această profunzime.”(Părintele Dumitru Stăniloae, [86],

p.72, nota 159)

Inima împietrită

) „Organul sufletesc prin care simţim mila şi devenim miloşi e

inima.' e puntea simţitoare între persoană şi persoană, prin ea dăm mila, dar şi mţim mila lui Dumnezeu. Omul cu inima împietrită e omul fără inimă, uul în care nu mai funcţionează acest organ. Când el se înviorează, se

simte străpuns în învârtoşarea lui, dar nu se poate simţi deplin străpuns decât în întâlnirea cu Dumnezeu Cel milostiv.”


Despre liberul arbitru şi despre libertate

„Discuţia asupra liberului arbitru, adică asupra celor ce sunt în puterea noastră, pune mai întâi problema dacă este ceva în puterea noastră: Aceasta pentru motivul că mulţi se opun acestei afirmaţii. în al doilea loc pune problema: care sunt cele în puterea noastră şi asupra cărora avem stăpânire. în al treilea rând pune problema de a cerceta cauza pentru care Dumnezeu creându-ne, ne-a făcut liberi. [...]

Nu este cu cale să atribuim lui Dumnezeu acţiunile ruşinoase uneori şi nedrepte; nici necesităţii, căci ele nu sunt întotdeauna la fel; nici soartei, căci ei spun că cele ale soartei fac parte din cele necesare şi nu din cele posibile; nici naturii, căci operele naturii sunt vieţuitoarele şi vegetalele12; nici

12 Nu spune că vieţuitoarele n-au fost făcute de Dumnezeu. Când spune că sunt operele naturii, Sfântul Ioan cunoaşte că natura aceasta a fost creată de Dumnezeu. în capitolul m din Dogmatică, Sfântul Ioan Damaschin spune clar că „există Dumnezeu care a urzit acest univers, îl ţine, îl păstrează şi are totdeauna grijă de el”, iar în capitolul V din Cartea a doua spune că vieţuitoarele şi plantele au fost create de Dumnezeu.


norocului, căci acţiunile oamenilor nu sunt rare şi neaşteptate; nici în-tâmplării, căci ei susţin că cele produse de întâmplare aparţin celor neîn- sufleţite sau iraţionale. Rămâne deci ca însuşi omul, care acţionează şi lucrează, să fie principiul faptelor sale şi să aibă liberul arbitru.

Mai mult. Dacă omul cu nici un chip nu este principiul acţiunii sale, este zadarnic să aibă facultatea de a delibera. Căci la ce îi va folosi deliberarea, dacă nu este deloc stăpânul acţiunii sale? Orice deliberare se face în vederea acţiunii.

în puterea noastră sunt acelea pe care suntem liberi să le facem şi să nu le facem, adică toate acelea pe care le facem voluntar. Căci nu s-ar zice că acţionăm voluntar, dacă fapta nu ar fi în puterea noastră. Şi într-un cuvânt sunt în puterea noastră acelea cărora le urmează blamul sau lauda;

şi peste care este îndemn şi lege. în sens propriu sunt în puterea noastră toate cele sufleteşti şi asupra cărora deliberăm [...]

Cele iraţionale nu au liberul arbitru, căci ele sunt conduse de natură mai mult decât o conduc. Pentru acest motiv nici nu se opun dorinţei natu-rale, ci, îndată ce doresc ceva, se mişcă spre faptă. Omul însă, fiind raţional, conduce mai mult firea decât este condus de ea. Pentru aceea când doreşte, dacă ar voi, are puterea să-şi înfrâneze dorinţa sau să-i urmeze. Din pricina acestor consideraţii, cele iraţionale nu sunt nici lăudate, nici blamate; omul, însă, este şi lăudat şi blamat.”


„Să socoteşti liberi, nu pe cei ce din întâmplare sunt liberi, ci pe cei liberi după viaţă şi după deprinderi. Nu se cade să numeşti liberi, întru adevăr vorbind, pe boierii care sunt răi şi desfrânaţi, căci aceştia sunt robi patimilor trupeşti. Liber şi fericit este numai sufletul fără prihană şi izbăvit de cele vremelnice.”

(Sfântul Antonie Cel Mare, [81], p.20)

Despre voia cea bună şi voia cea rea

Voia omului conformă cu voia lui Dumnezeu

„Când face cineva voia lui Dumnezeu, îşi face proprie voia lui

DESPRE OM 163

Dumnezeu. Dar şi-o face cu voia sa13, sau îşi pune voia sa la dispoziţia lui Dumnezeu. Căci făcând omul voia lui Dumnezeu, e activă şi voia lui Dumnezeu în voia omului. Dar nu voia lui Dumnezeu se pune la dispoziţia omului, ci a omului la dispoziţia lui Dumnezeu. Cele două voi ajung la o unitate, dar fără confuzie.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, Filocalia 11, [91], p.273, nota 372)

13 Voia omului nu este anulată de voia lui Dumnezeu. Fac voia lui Dumnezeu pentru că eu |>' vreau aceasta. Dar vreau aceasta nu în mod egoist şi autoritar, ci pentru că ştiu că Dumnezeu vrea să fac voia Lui. Iubirea de Dumnezeu mă îndeamnă să fac voia Lui.

165


1

Voia egoistă (voia cea rea sau voia de la draci)

„Voia cea de la draci este pornirea de a-ţi apăra dreptatea ta şi de a te încrede în tine. Atunci eşti prins

în cursă.”(Sfântu

l Ioan Prooro

cul, Filocal

ia 11, [91],

p.207)li,

Despre conştiinţă

şi despr

e judec

ata Iui

Dumnezeu

„Voinţa ce-ţi vine de la draci, sau pe care ei te fac să ţi-o socoteşti drept voinţa ta, este voinţa de a te justifica în tot ce

faci şi a socoti că tu nu poţi greşi. E lauda cu păcatele proprii. Ţi-ai închiriat eul demonului. E dovada mândriei egoiste ce-şi


apără egoismul.”(Părintel

e Dumitru Stăniloa

e)

Despre poruncile lui Dumnezeu

„Poruncile lui Dumnezeu sunt mai presus de toate comorile lumii. Şi cel ce le-a dobândit pe acestea înlăuntrul lui îl află pe Dumnezeu.”(Sfântul

Isaac Şirul, [90],

p.45) ■

„Dintre toate poruncile, cea mai cuprinzătoare este dragostea către Dumnezeu şi către aproapele. Iar aceasta ia fiinţă din înfrânaiea de la cele materiale şi din liniştirea gândurilor.”(Sfântul

Marcu Ascetul,

[81], p.342)

„Domnul e ascuns în poruncile Sale. Şi cei ce-L caută pe El îl găsesc pe

DESPRE OM 167

măsura împlinirii lor.”(Sfântul

Marcu Ascetul,

[81], p.308)

„Conştiinţa este o simţire a duhului omenesc, subţire, luminoasă, care deosebeşte binele de rău.

Această simţire deosebeşte mai limpede binele de rău decât mintea.

Este mai greu să amăgeşti conştiinţa decât mintea.

Şi cu mintea amăgită, care e sprijinită de voia iubitoar

e de păcat, conştiinţa se războieşte îndelung.

Conştiinţa este legea firească.

Conştiinţa l-a călăuzit pe om până la Legea scrisă. Omenirea căzută şi-a însuşit treptat un fel nepotrivit de a gândi cu privire la Dumnezeu, cu .privire la bine şi rău: raţiunea cu nume mincinos a împărtăşit nedreptatea jsa conştiinţei. Legea scrisă a


devenit un lucru de neapărată trebuinţă pentru ^călăuzirea spre adevărata cunoştinţă de Dumnezeu şi spre lucrarea bineplă- „cută Lui.

învăţătura lui Hristos, pecetluită de Sfântul Botez, tămăduieşte con-ştiinţa de viclenia cu care a molipsit-o păcatul (Evrei 10, 22). După ce ni js-a înapoiat, lucrarea cea dreaptă

a conştiinţei e sprijinită şi înălţată de Curmarea învăţăturii lui Hristos.

Starea de sănătate a conştiinţei şi lucrarea ei cea dreaptă sunt cu pu- ftmţă numai în sânul Bisericii Ortodoxe, fiindcă orice gând nedrept primit Bue om are înrâurire asupra conştiinţei, abătând-o de la lucrarea ei cea dreaptă.”(Sfântul

Ierarh Ignatie

Briancia

DESPRE OM 169

ninov, [24], p.82)

„Dumnezeu judecă faptele după intenţiile lor. Căci zice: «Să-ţi dea ţie ? Domnul după inima ta» (Ps. 19,5).”(Sfântul

Marcu Ascetul,

[81], p.307)

Nemitamică va fi întrebarea, înfricoşătoare va fi acolo judecata, gmde înaintea Judecătorului nu se va tăinui nimic, unde nu va fi

cu putinţă mseface făţărie cu daruri; ci fie-Ţi milă de mine, Stăpâne, şi mă apără de ânia Ta cea înfricoşătoare.

(La Utrenie,

în Duminic

a înfricoşă

toarei Judecăţi

)


La mulţimea faptelor mele celor rele, cugetând, eu ticălosul, mă cutremur de înfricoşătoarea zi a judecăţii; ci îndrăznind spre mila milostivirii Tale, ca David strig Ţie: Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta.

(La Vecernie, în Duminica vameşului şi fariseului)

Despre omul trupesc, omul sufletesc şi omul duhovnicesc

„Omul poate fi sau duhovnicesc - cu convingeri, reguli şi simţăminte duhovniceşti; sau sufletesc - cu concepte, legi şi sentimente sufleteşti; sau trupesc - cu gânduri, fapte şi simţuri trupeşti. [...]

Oricât de duhovnicesc ar fi cineva, el va da părţii sufleteşti şi celei trupeşti, ceea ce li se cuvine, fără să le răsfeţe însă, ci ţinându-le în supunere faţă de spirit. Chiar dacă aspectul său sufletesc nu este dezvoltat (în ştiinţă, arte şi altele) şi nici cel trupesc, totuşi acesta este un om integrai' adevărat. în timp ce un om stăpânit de partea sufletească (cultivat, dibace, întreprinzător) şi pe deasupra şi carnal, nu este un om adevărat, oricât de frumos ar părea el pe dinafară. Acesta este lipsit de cap. Rezultă că un om simplu, care se teme de Dumnezeu, este superior unuia multilateral şi elegant, dar care este indiferent faţă de Dumnezeu.”

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, [75], p.48,51)

Despre relaţia omului cu lumea materială

„Există oameni care se leagă de animale, le privesc, le mângâie şi vorbesc cu ele. Aceştia au părăsit dragostea de Dumnezeu şi, prin urmare,' piere în ei şi iubirea de fraţi, iubire pentru care Hristos însuşi a murit în mari chinuri şi suferinţe. Nu este cuminte să facem aşa. '<*

A da hrană animalelor şi vietăţilor şi a nu le bate înseamnă bunătatea omului faţă de ele. Dar a te lega de ele, a le iubi, a le privi şi a vorbi cu ele este semnul unui suflet lipsit de minte.

Sufletul care a cunoscut pe Domnul stă pururea înaintea Lui cu frică şi iubire. Cum mai este atunci cu putinţă să iubească animalele, pisici şi , câini, şi să vorbească cu ele? Aceasta arată că omul a uitat porunca lui Hristos de a iubi pe Dumnezeu «din toată inima, din tot sufletul şi din tot cugetul său» (Matei 22, 37).: Fiarele sălbatice, vitele şi toate animalele sunt pământ. Şi noi nu

DESPRE OM 171•' trebuie să ne legăm mintea noastră de pământ, ci să iubim din toată puterea minţii noastre pe Domnul, pe Maica Lui Prea Curată, Ocrotitoarea noastră, şi pe Sfinţi, şi să-i cinstim. Ei se roagă pentru noi şi se întristează când C călcăm porunca lui Dumnezeu.”; (Sfântul Siluan Athonitul, [60], p.227)■

jjpfe ■' ■'■ E, „Sufletul care încă se mai uimeşte de frumuseţile lumii materiale do- | vedeşte că trăieşte încă viaţa cea deşartă, de aceea este atras de zidire şi nu de Ziditor, de lut şi nu de Dumnezeu. Nu are importanţă dacă lutul acesta e cin at şi nu este noroi al păcatului, deoarece omul se înrudeşte cu Duhul lui i- Dumnezeu şi în duh se uneşte cu Dumnezeu prin rugăciune.”


Despre înşelare

„Toate ale vieţii acesteia sunt îndoite: faptă şi cunoştinţă; voinţă şi -h a r ; frică şi nădejde; osteneală şi răsplată. Dar cele de al doilea nu se fac .■3până nu se împlinesc cele dintâi. Dacă se pare că da, e amăgire. Precum■ col neexperimentat în lucrarea pământului, când vede floarea îşi închipuie ■|că e rod şi îndată se repede să-l culeagă şi nu ştie că pierde rodul culegerii •|a ceea ce se arată, aşa şi aici. «Căci închipuirea de sine a cuiva nu-1 lasă să ajungă ceea ce îşi închipuie», zice Sfântul Nil.”

(Sfântul Petru Damaschin, [85], p.223)


„înşelarea este vătămarea firii omeneşti prin minciună. [...] Protopă- rinţii noştri s-au amăgit, adică au recunoscut minciuna drept adevăr şi, primind minciuna ascunsă sub chipul adevărului s-au vătămat pe sine.[...] Toate felurile de înşelare demonică la care se supune cel ce se nevoieşte în rugăciune apar ca urmare a faptului că la temelia rugăciunii nu este pusă pocăinţa, că pocăinţa nu s-a făcut izvorul, sufletul, scopul rugăciunii. [...] Pocăinţa şi toate cele ce o alcătuiesc, cum ar fi: străpungerea sau îndurerarea duhului, plânsul inimii, lacrimile, osândirea de sine, pomenirea şi simţirea din vreme a morţii, a judecăţii lui Dumnezeu şi a muncilor celor veşnice, simţirea că Dumnezeu este de faţă, frica de Dumnezeu, toate acestea sunt daruri dumnezeieşti, daruri de mare preţ, daruri care sunt începutul şi temelia oricărei sporiri, chezăşia darurilor mai înalte şi veşnice. Fără a le fi primit pe acestea mai înainte, nu este cu putinţă să ni se încredinţeze darurile cele din urmă. «Oricât de înalte ar fi nevoinţele noastre, a spus Sfântul Ioan Scărarul, dacă nu am dobândit inimă îndurerată, atunci nevo-inţele noastre sunt şi mincinoase şi deşarte.» Pocăinţa, duhul înfrânt, plânsul sunt semne care dau mărturie despre nevoinţa cu bună cuviinţă în rugăciune; lipsa lor este un semn al abaterii spre o direcţie greşită, semn al amăgirii sau al sterpiciunii. [...]

Cel mai primejdios dintre felurile de rugăciune nepotrivită este atunci când cel care se roagă alcătuieşte prin puterea închipuirii sale năzăriri sau himere, luându-le la arătare ca fiind din Sfânta Scriptură, iar de fapt - din propria lui stare, din căderea sa, din păcătoşenia sa; prin aceste închipuiri îşi măguleşte părerea de sine, slava deşartă, cugetarea semeaţă, trufia, se amăgeşte pe sine însuşi.”

(Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov, [23], p.237-241)

Despre minciună

„Este nevoie de multă trezvie, ca să nu fim furaţi de minciună. Căci nici unul nu s-a unit cu Dumnezeu, minţind. Pentru că minciuna este străină lui Dumnezeu. Căci s-a scris: «Minciuna este de la cel viclean»; şi iarăşi «acela e mincinos şi tatăl minciunii» (Ioan 8, 44). Iată că numeşte s tată al minciunii pe diavol. Iar Adevărul este Dumnezeu. Căci el însuşi ‘-.zice: «Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa» (Ioan 14, 6) [...]« Dar sunt trei feluri de minciună. Este cel ce minte în cuget, este cel ce minte în cuvânt şi mai este cel ce minte cu însăşi viaţa lui.

Cel ce minte în cuget este cel ce primeşte bănuielile. De vede acesta pe cineva grăind cu fratele lui, bănuieşte şi zice: «De mine vorbesc». Şi . dacă aceia întrerup convorbirea bănuieşte iarăşi că pentru el au întrerupt-o. [...]

DESPRE OM 173Iar cel ce minte în cuvânt este, de pildă, cel ce se leneveşte să se scoale la

priveghere şi, în loc să zică: «Iartă-mă, că m-am lenevit să mă scol», zice: «Aveam fierbinţeli, aveam ameţeli şi nu am putut să mă scol, n-am avut putere». Şi spune zece cuvinte mincinoase, ca să nu pună metanie şi să se smerească. [...]: Cu viaţa sa minte, de pildă, cineva când, neînfrânat fiind, făţăreştefrânarea, sau lacom fiind, vorbeşte despre milostenie şi laudă mila, sau ândru fiind, laudă smerita cugetare, sau neiubind virtutea, o laudă şi o admiră.”.

(Ava Dorotei, [89], p.567-573)

Despre uitarea de Dumnezeu

„Uitarea este pieirea sufletului. Ea vine din dispreţuire şi negrijă.”(Sfântul Ioan Proorocul, [91], p.284)

|Î „Uitarea e neglijenţă. Ea are tendinţa de a se repeta, devenind obişnuinţă. Prin ea uiţi mai întâi de datoriile tale şi apoi chiar de tine însuţi. Dar prin aceasta uiţi şi de Dumnezeu. Ca atare ea este moartea sufletului, căci e moartea sensibilităţii tale faţă de realitatea lui Dumnezeu, faţă de adâncul netrecător al vieţii tale, rămânând cu privirea numai la planul îologic al existenţei tale.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, [91], p.284, nota 392)Despre ispite

„Când voieşti să pui început unei lucrări bune, pregăteşte-te pentru ispitele ce vor fi aduse asupra ta şi să nu te îndoieşti de adevăr. Căci e un obicei al vrăjmaşului ca, atunci când vede pe cineva începând cu credinţă fierbinte o bună vieţuire, să-i aducă în cale ispite felurite şi înfricoşătoare; ca, venind prin aceasta la frică, să-şi răcească hotărârea lui cea bună şi să nu mai aibă o râvnă fierbinte de a se apuca de lucrarea plăcută lui Dumnezeu.

Nu pentru că vrăjmaşul are o astfel de putere (căci altfel n-ar mai putea nimeni să facă vreodată binele), ci i se îngăduie de Dumnezeu, cum am învăţat din cazul dreptului Iov (Iov 1, 1-22). Deci tu pregăteşte-te să întâmpini cu bărbăţie ispitele aduse în calea virtuţilor şi apoi apucă-te de lucrarea lor.”

(Sfântul Isaac Şirul, [90], p.44)

174 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI DESPRE SFINŢII ALE CĂROR SCRIERI SE AFLĂ ÎN ACEASTĂ CARTE

Despre păcate

Pricina păcatelor

„Pricina a tot păcatul este slava deşartă şi plăcerea. Cel ce nu le urăşte pe acestea nu va dezrădăcina patima.

Rădăcina tuturor relelor s-a zis că este iubirea de argint. Dar şi. aceasta e vădit că se susţine prin acelea. [...]

Păcătuind, să nu învinovăţeşti fapta, ci gândul. Căci dacă mintea nu o lua înainte, nu i-ar fi urmat trupul.”

(Sfântul Marcu Ascetul, [81], p.297,299)

Treptele păcatelor

„Părinţii au stabilit, cu darul lor de deosebire, că alta este momeala, alta însoţirea, alta încuviinţarea, alta robirea, alta lupta şi alta aşa numita patimă a sufletului.

Momeala, recunosc fericiţii, e gândul simplu sau imaginea a ceva adus în inimă în chip înţelegător.

însoţirea e convorbirea cu ceea ce s-a arătat în chip pătimaş sau nepătimaş.

Consimţirea (încuviinţarea) este învoirea cu plăcere a sufletului, cu ceea ce s-a arătat.

Robirea e tragerea cu sila şi fără voie a inimii sau însoţirea stăruitoare a inimii cu lucrul acela şi pierderea stării noastre celei bune. r Lupta hotărăsc ei că presupune puterea la fel de tare cu a aceluia îm-

potriva căruia se dă lupta, putere care sau învinge, sau suferă înfrângerea.

Patima spun că e propriu-zis, ceea ce se încuibează în curs de vreme lungă în suflet, în chip pătimaş, şi-l duce la o deprindere prin obişnuinţa cu ea, încât se porneşte de bunăvoie şi de la sine spre fapte, f Dintre acestea toate, prima treaptă e nepăcătoasă; a doua nu în chip I’ negreşit; a treia, potrivit cu starea celui ce luptă. Iar lupta pricinuieşte sau- cununile, sau pedepsele.”S-t (Sfântul Ioan Scărarul, [89], p.241)h . ■

Amintirea păcatelor

„Păcatele de odinioară, pomenite special după chipul lor, vatămă pe Jjcel cu bună nădejde. Căci dacă îi apar în cuget însoţite de întristare, îl ■; desfac de nădejde, iar dacă i se zugrăvesc fără întristare, îşi întipăresc din nou vechea întinăciune.”(Sfântul Marcu Ascetul, [81], p.331)

Ştergerea păcatelor

„Nu lăsa păcatul neşters, chiar dacă ar fi cât de mic, ca să nu te tragă -pe urmă la rele mai mari. [...]

Precum celor ce s-au hrănit fară socoteală le foloseşte absintul amar, celor cu purtări păcătoase le e de folos să pătimească rele. Căci

leacurile acestea pe cei dintâi îi face sănătoşi, iar pe ceilalţi îi pregătesc spre pocăinţă.”

(Sfântul Marcu Ascetul, [81], p.299-300)

DESPRE OM 175Despre patimi

„Patima este ceea ce se încuibează în curs de vreme lungă în suflet, în chip pătimaş, şi-l duce la o deprindere prin obişnuinţa cu ea, încât se porneşte de bunăvoie şi de la sine spre fapte.”

(Sfântul Ioan Scărarul, [89], p.241)

Felurile patimilor

„Patimile au felurite numiri, dar se împart în sufleteşti şi trupeşti. [...]Patimile trupului sunt: curvia, preacurvia, necurăţia, destrăbălarea, ne-

dreptatea, lăcomia pântecelui, lenea, uşurătatea, iubirea de podoabe (luxul), iubirea de petrecere şi celelalte.

Patimile iuţimii sunt: mânia, amărăciunea, strigarea, aprinderea grabnică (vărsarea năprasnică a fierii), cutezanţa semeaţă, înfumurare, trufia şi celelalte.

Ale pofte sunt: lăcomia, desfrânarea, neînfrânarea, iubirea de plăcere, iubirea de arginţi, iubirea de sine care e cea mai cumplită de toate.

Patimile părţii raţionale sunt: necredinţa, hula, viclenia, uneltirea, iscodirea, făţărnicia, grăirea de rău, clevetirea, osândirea, dispreţuirea, luarea în râs, prefăcătoria, minciuna, vorbirea de lucruri urâte, de prostii, umblarea cu lucruri ascunse, ironia, fala, dorinţa de a plăcea oamenilor, semeţia, jurăminte strâmbe, vorbirea fără rost.

Ale minţii sunt: părerea de sine, înălţarea, laudele, cearta, pizma, încântarea de sine, grăirea împotrivă, surzenia cu voia, închipuirea, nălucirile, răstălmăcirile, dorinţa de a te arăta, iubirea de slavă, sau mândria, cea dintâi şi cea mai de pe urmă din toate relele.

DESPRE OM 173

Iar ale cugetării sunt: împrăştierile, rătăcirile, robirile, întunecare, orbirea, amăgirile, momelile, încuviinţările, aplecările, abaterile şi cele asemenea acestora.”

(Sfântul Grigorie Sinaitul, [87], p.113-115)

*Căpeteniile patimilor. Virtutile care se împotrivesc patimilor

f „Căpeteniile patimilor celor mai mari sunt trei: lăcomia pântecelui,* iubirea de argint şi slava deşartă. Iar cele ce urmează acestora sunt cinci: '!■: curvia, mânia, întristarea, trândăvia şi mândria. Dar tot aşa sunt şi trei ! virtuţi cuprinzătoare, care se împotrivesc acestora: înfrânarea, sărăcia şi •. smerenia. Iar după ele sunt cele ce urmează: curăţia, blândeţea, bucuria, I bărbăţia şi umilinţa.”|" (Sfântul Grigorie Sinaitul, [87], p.121)

Cei trei uriaşi ai celui rău

„Cei trei uriaşi ai celui rău, care sunt socotiţi ca cei mai tari sunt: neş- ' 'tiinţa, maica tuturor relelor; uitarea, sora împreună lucrătoare şi slujitoarea şi nepăsarea trândavă, care ţese veşmântul şi acoperământul norului negru aşezat peste suflet şi care le sprijină pe amândouă, le întăreşte, le ine şi sădeşte în sufletul fără de grijă răul înrădăcinat şi statornic. Prin păsarea trândavă, prin uitare şi prin neştiinţă se întăresc şi se măresc ptelele celorlalte patimi.”


Maica patimilor

„Nimic nu face sufletul celor ce se sârguiesc, aşa de moleşit, de des- ajat şi de fără minte, ca iubirea de sine, maica patimilor.”


Patimile şi smerirea

„Nu din voia lui Dumnezeu se ivesc patimile cele rele în noi. Dar mnezeu îngăduie să se ivească, respectând libertatea noastră rău înţe- ă de noi, sau mai bine zis o voinţă slăbită din negrija noastră. însă se


foloseşte şi de ele pentru a ne face să ajungem la smerenie, dându-ne seama de robie în care cădem prin patimi, sau prin voinţa de a vieţui prin noi înşine şi să ne facă să dorim ridicarea noastră spre El.”


Invidia >

„Invidia este în principal tristeţea pentru fericirea aproapelui nostru şi bucuria pentru nefericirea lui [...] în mod obişnuit, cel invidios este mâhnit, este stăpânit de o tristeţe insuportabilă, nu atât pentru răul care i-a venit lui, ci pentru binele care i-a venit aproapelui său. Nu socoteşte binele lui propriu, nici nu slăveşte pe Dumnezeu pentru binefacerile pe care i le trimite zilnic, ci este chinuit pentru fericirea fratelui său.”

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, [19], p 70)

Manifestările trupeşti ale invidiei

„Sfântul Vasile cel Mare înfăţişează foarte sugestiv şi manifestările trupeşti ale omului invidios. Fiindcă este adevărat că patimile sufletului de multe ori sunt manifestate şi trupeşte, de vreme ce există strânsă legătură între suflet şi trup. Spune Sfântul Vasile cel Mare că invidioşii devin evi-, ' denţi prin expresia feţei lor. «Privirea acestora este seacă şi nestrălucitoare obrazul mohorât, sprânceana ofilită, sufletul tulburat de patimă, nemaiavând criteriul adevărului asupra lucrurilor.»” ^

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, [19], p.70) 1

Consecinţele invidiei

„Sfântul Vasile cel Mare spune că «precum rugina distruge în între-gime fierul, în acelaşi mod invidia devorează pe cel care o are» ... Aceeaşi învăţătură despre distrugerea invidiosului de către invidie o întâlnim la ton Părinţii Bisericii. Revelator menţionez pe Cuviosul Nichita Stithatul, caie spune că invidioşii «sunt roşi de gelozie împotriva celor care au harul duhului prin înţelepciunea şi cunoaşterea lui Dumnezeu».”

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, [19], p.72)'

„Cel ce invidiază biruit este; are şi duşmănia, are şi vrajba, şi de spo-rirea altora se mâhneşte, iar cel ce nu are zavistie sau invidie, niciodată nu se scârbeşte de sporirea altora. [...]$ i Cel ce are zavistia şi invidia, tuturor este împotrivitor, că nu voieşte ba altul să se cinstească mai înainte de el. Pe cei ce sporesc, îi micşorează -şi celor ce bine călătoresc, sminteli le pune; pe cei ce drept vieţuiesc îi pri- hăneşte, şi pe cei cucernici îi urăşte. [...]

Niciodată nu se bucură zavistnicul de sporirea altuia. Dacă vede pe

DESPRE OM 175

cel ce se leneveşte, nu-1 deşteaptă pe el, ci mai vârtos îl îndeamnă spre cel iu. Când va vedea pe cel ce doarme în timpul rugăciunii, nu-1 trezeşte, ci înai vârtos şi linişte îi dă. Dacă va vedea pe firate odihnindu-se, îl cleveteşte; dacă îl va vedea în greşeli, înaintea tuturor îl batjocoreşte.

Vai de cel ce zavistuieşte! Că inima lui totdeauna în scârbe se slăbă- 'nogeşte, şi trupul lui cu gălbiciunea se strică şi puterea lui se împuţinează. Către toţi este amar şi tuturor vrăjmaş; pe toţi îi urăşte şi către toţi se faţămiceşte şi vicleşug face. Astăzi cu unul se împrieteneşte, iar mâine cu altoi şi după toţi se schimbă, şi după voia fiecăruia se preface, şi după puţin timp pe toţi îi defaimă.”fe (Sfântul Efrem Şirul, [16], p.67)

Egoismul

„Omul egoist se menţine şi el într-o preocupare de alţii, pentru că îşi |defineşte preocupările de sine în opoziţie cu alţii, cu o pasiune de a se .■afirma pe sine în raport cu alţii. Dar se preocupă de alţii referindu-se la îşine, socotindu-se pe sine singurul absolut. în felul acesta uită de adevăratul Absolut sau îl socoteşte impersonal, deci apt de a-1 anexa sieşi. Dar în gesenţă, el nu poate ieşi din legătura ontological-spirituală cu alţii. Astfel e |iişor de a-1 readuce la preocuparea pozitivă faţă de alţii.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, [66], p.273) _

Egoismul şi iubirea

„Nu te poţi apropia cu desăvârşire de cineva în iubire, dacă nu te-ai ^depărtat cu desăvârşire de egoismul tău, care te desparte de el, dacă n-ai •^lăturat poarta care te închide în tine. între cei răi, între demoni nu este jpropiere reală, pentru că nu este iubire, pentru că ei nici nu s-au găsit pe !»ei înşişi. Ei sunt legaţi fără voia lor, prin blestemul răului, al urii.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, [91], p. 149, nota 176)Egoismul si rugăciunea

„îndemnul Sfântului Apostol Pavel «Rugaţi-vă neîncetat» (I Tes. 5,17) e dat după îndemnul «Totdeauna să urmaţi cele bune unul faţă de altul şi faţă de toţi» (I Tes. 5, 15). Deci şi rugăciunea neîncetată trebuie să includă atenţia faţă de alţii. [...] Chiar când zic «Doamne miluieşte» la singular, mă gândesc la păcatele

mele care nu s-au săvârşit într-o izolare individualistă, ci faţă de alţii, influenţându-i şi pe ei la păcat, sau într-o legătură cu alţii17. Deci mă rog mai mult sau mai puţin implicit şi pentru ei, când mă rog pentru iertarea mea. Dumnezeu nu mă primeşte la El lipsit de iubirea faţă de ceilalţi, deci nerugându-mă şi pentru alţii. Rugăciunea pentru altul e una din formele în care se manifestă


răspunderea unuia pentru altul.”(Părintele Dumitru Stăniloae, [91],

p.364, nota 514)

Modul în care Dumnezeu previne egoismul

„Dumnezeu ar putea să dea ajutorul Său şi omului în izolarea lui. Dar El face clară lucrarea Lui când o da fiecăruia prin celălalt: El leagă pe fiecare nu numai de Sine, ci şi de celălalt. Prin aceasta impune fiecăruia o răspundere pentru celălalt şi susţine iubirea între ei. îl fereşte de mândria de a socoti că n-are nevoie decât de ajutorul iui Dumnezeu, deci de a dis- preţui pe ceilalţi. Cât de mult îmi încălzeşte viaţa interesul celuilalt pentru mine! E şi celălalt capabil să mă întărească cum sunt şi eu capabil să-l ajut.”

(Părintele

Dumitru Stăniloae, [91],

p.146, nota 172)

îndreptăţirea de sine

„îndreptăţirea de sine este fapta care nu este vrednică de laudă, fiindcă tăgăduieşte păcatul, cum o vedem la Adam, la Eva, la Cain şi la cei asemenea. Căci păcătuind şi vrând să se îndreptăţească pe ei, au tăgăduit păcatul.”

(Sfântul Ioan Proorocul, [91],

p.459)Judecarea aproapelui

„Să ne aducem aminte fraţilor, de Domnul, care zice: «Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi!» şi iarăşi, de Apostolul, care ne învaţă pe noi, zicând: «Cel ce pare că stă, să se păzească să nu cadă». Şi iarăşi: «Păzeşte-te pe tine, ca nu cumva să fii ispitit şi tu». Că mulţi la arătare au greşit, dar în taină s-au pocăit şi iertare au dobândit şi pe Sfântul Duh L-au primit.”(Sfântul Atanasie, [98], 2 martie)

Ura faţă de fraţi

„Ţi-a venit vreo ispită de la fratele şi supărarea te-a dus la ură? Nu te lăsa biruit de ură, ci învinge ura în dragoste. Şi vei învinge în chipul acesta: rugându-te pentru el cu adevărat lui Dumnezeu, primind apărarea lui sau chiar iscodindu-i (căutându-i - n.n.) tu apărarea şi socotindu-te pe tine cauză a ispitei şi fiind cu îndelungă răbdare până va trece norul. [...] Sufletul raţional care nutreşte ură faţă de om, nu poate avea pace cu Dumnezeu, dătătorul poruncilor. «Căci de nu veţi ierta, zice, oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru cel ceresc nu va ierta greşelile voastre» (Matei 6,14). Iar dacă acela nu vrea să se împace, păzeşte-te măcar pe tine •de ură, rugându-te pentru el sincer şi negrăindu-1 de rău fată de cineva. [-]

, Nu umbla să-ţi placi ţie şi nu vei urî pe fratele tău.”%: (Sfântul Maxim Mărturisitorul, [82], p.128,130)

DESPRE OM 177

Slava deşartă şi făţărnicia

, „Precum viermele, zămislit înăuntrul fructului, nimiceşte tot miezulflui, lăsându-i numai coaja, aşa şi făţărnicia nimiceşte tot miezul virtuţii. Făţărnicia se naşte din slava deşartă. Slava deşartă este dorinţa şi căutarea ^deşartă a laudei lumeşti vremelnice. Slava

deşartă apare din adânca necu-noaştere a lui Dumnezeu sau din adânca uitare de Dumnezeu, din uitarea şyeşniciei şi a slavei cereşti - şi ca atare, în a sa întunecare, tinde nesăţios spre dobândirea slavei vremelnice, pământeşti.”^ (Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov, [26], p.83)

Gândurile păcătoase

„Gândurile păcătoase sunt raţiunile dracilor şi înainte-mergătoarele patimii, precum raţiunile şi chipurile sunt ale lucrurilor.”

(Sfântul Grigorie Sinaitul, [87], p.l 10)

Alungarea gândurilor

„Nici un începător nu poate alunga vreodată vreun gând, dacă nu-1 alungă Dumnezeu. Căci numai cei puternici pot război şi alunga gândurile. Dar şi aceştia nu de la ei alungă gândurile, ci împreună cu Dumnezeu poartă războiul împotriva lor ca unii ce au îmbrăcat toate armele Lui.

Iar tu, venind gândurile, cheamă pe Domnul Iisus, des şi cu stăruinţă, şi vor fugi.”


RUGĂCIUNE DIN RÂNDUIALA MIEZONOPTICII

întru tot puternică şi de viaţă

jucătoare, Preasfântă Treime, şi înce pătoare de lumină, Care, din bunătate, toată făptura lumii şi pe cea mai ' presus de lume, din nefiinţă o ai adus şi cu purtarea de grijă o şi stăpâr neşti; Care, după alte ale Tale nespuse faceri de bine neamului omenesc, pentru neputinţa trupească ne-ai dăruit pocăinţă până la moarte, nu ne lăsa pe noi ticăloşii să murim în faptele noastre cele rele, nici pe începătorul răutăţii şi pizmătăreţul şi pierzătorul să-şi râdă de noi. Că vezi, îndurate câtă pizmuire şi vrajbă are asupra noastră şi câtă este şi a noastră pătimire şi slăbiciune şi nepurtare de grijă. Ci, te rugăm, nu ne ■ lipsi de bunătăţile tale pe noi, care te mâniem în toată ziua şi în tot ceasul, prin călcarea cinstitelor şi de viaţă făcătoarelor Tale porunci. Şi toate greşalele noastre, pe care le-am făcut noi în toată viaţa noastră, până în . , ceasul de acum, sau cu fapta, sau cu cuvântul, sau cu gândul, lasă şi iartă.Şi ne învredniceşte ca cealaltă vreme a vieţii noastre să o săvârşim în pocăinţă şi umilinţă şi spre paza sfintelor Tale porunci. Şi ori cu cefei de - dezmierdare înşelându-ne, în multe chipuri am greşit şi cu urâte pofte nefolositoare şi


vătămătoare amăgindu-ne ne-am purtat; sau cu mânie şi cu iuţeală de necuvântătoare pomindu-ne, am scârbit pe vreun frate al nostru; sau cu limbă slobodă şi neînfrânată în tări curse ne-am prins; sau cu vreuna din simţirile noastre, sau cu toate, de voie sau de nevoie, cu ştiinţă■ şi cu neştiinţă, sau din răpire, sau din deprindere, nebuneşte am alunecat; sau cu gânduri viclene şi cu ştiinţă ne-am spurcat; sau în orice chip de ■greşeală am păcătuit, din aducerea-aminte şi din obiceiul cel rău şi cumplit; iartă nouă şi lasă toate, întru tot îndurate, Preabunule şi mult-Milos- ■tfive. Şi ne dăruieşte, Bunule, deşteptare şi putere, ca să facem voia Ta, cu bună plăcere şi desăvârşit; ca din răutatea cea din noapte şi împâclată, cu vederea luminii prin pocăinţă să ne schimbăm şi în zi cu bun chip să iumblăm şi curaţi iubirii Tale de oameni arătându-ne noi, nevrednicii, să iTe lăudăm şi să Te slăvim în veci, Amin.

Despre mândrie, neascultare şi erezii

„Mândria războieşte mai ales pe cei desăvârşiţi şi pe cei ce ş-au urcat ână aproape de culmea virtuţilor, încercând să-i prăbuşească. Şi precum ciuma cea

aducătoare de stricăciune nimiceşte nu numai un mădular al trupului, ci întreg trupul, aşa mândria nu strică numai o parte a sufletului, ci tot sufletul. Fiecare din celelalte patimi, deşi tulbură sufletul, se războieşte numai cu virtutea opusă şi, căutând să o biruiască pe aceea, întunecă •numai în parte sufletul. Patima mândriei însă întunecă întreg sufletul şi-l prăbuşeşte în cea mai adâncă prăpastie.”

(Sfântul Ioan Casian, [81], p.159)

Mândria cea dintâi şi cea de-a doua

„Cea dintâi mândrie este când cineva dispreţuieşte pe fratele, când îl coteşte ca nefiind nimic şi pe şine ca fiind mai presus de el. Acesta, de u se va trezi repede şi de nu se va sârgui să scape de ea, vine pe încetul şi a doua mândrie, prin care se mândreşte şi împotriva lui Dumnezeu, şi-şi une pe seama sa isprăvile săvârşite, nu pe seama lui Dumnezeu.”

(Ava Dorotei, [89], p.500)

DESPRE OM 179

Mândria mirenească şi cea călugărească

„Există o mândrie mirenească şi există una călugărească.Mândria mirenească (sau lumească) se arată atunci când cineva se

mândreşte împotriva aproapelui, ca mai bogat sau ca mai frumos decât acela sau ca mai bine îmbrăcat sau de neam mai bun. [...]

Iar mândria călugărească se arată când cineva suferă de slava deşartă pentru că priveghează sau posteşte, sau că e evlavios, sau că are o bună vieţuire, sau că e sârguincios. Ba uneori se şi smereşte cineva de dragul slavei. Acestea ţin de mândria călugărească.”

(Ava Dorotei, [89], p.50l)

Tămăduirea de patima mândriei

„Ştiind acestea, să ne temem şi «cu toată străjuirea să păzim mintea noastră» dinspre duhul mândriei cel purtător de moarte, zicând în noi înşine de câte ori am dobândit vreo virtute, cuvântul Apostolului: «Nu eu, ci darul lui Dumnezeu care este cu mine», şi cel zis de Domnul «Fără de Mine nu puteţi face nimic», sau cel zis de Proorocul: «Dacă Domnul nu ar zidi casa în zadar s-ar trudi ziditorii», şi în sfârşit cel zis de Apostol: «Nu a celui ce voieşte, nu a celui ce aleargă, ci a lui Dumnezeu Care miluieşte». [-]

Iar că mântuirea ne vine prin harul şi mila lui Dumnezeu ne dă măr-turie adevărată tâlharul acela de pe cruce, care a primit Raiul nu ca preţ al virtuţii, ci prin harul şi mila lui Dumnezeu. Acestea ştiindu-le Părinţii noştri toţi cu un glas au învăţat că nu putem ajunge într-un fel la desăvârşirea virtuţii fară numai prin smerenie.”


Mândria şi rugăciunea

„Când, rugându-te, ai dobândit ceea ce ai cerut şi de aceea te-ai mân-drit, e vădit că nu te-ai rugat după Dumnezeu, nici n-ai primit ajutorul lui Dumnezeu, ci ai fost sub lucrarea dracilor, ca să ţi se mândrească inima: Căci atunci când ajutorul vine de la Dumnezeu, sufletul nu se mândreşte, ci mai vârtos se smereşte şi se minunează de marea milă a lui Dumnezeu, care binevoieşte să miluiască pe păcătoşi, măcar că sunt nevrednici şi se supără totdeauna. Se minunează că nu ne dă după păcatele noastre, ci în

' A DESPRE OM 180£ multa Lui răbdare trece cu vederea păcatele noastre şi ne rabdă îndelung şi i,c miluieşte. Şi de aceea nu se mândreşte, ci tremură şi-L slăveşte.”

([91], p.419)

Mândria şi faptele bune

„Pentru a-ţi smeri cugetul când ai făcut tot binele şi ai păzit toate piimncile, adu-ţi aminte de cel ce a spus: «Când veţi fi făcut toate acestea, I', spuneţi că slugi netrebnice suntem, căci ceea ce eram datori să facem am făcut» (Luca 17, 10). [...] De ţi şe întâmplă să faci vreun bine, să şti că■ .icesta este un dar al lui Dumnezeu din pricina bunătăţii Lui. Căci El pe toţi îi iniluieşte. [...] Căci zice Apostolul: »Ce ai ce n-ai luat? Iar dacă ai luat, ce te lauzi ca şi când n-ai luat?» (I Corinteni 4, 7).

Iar gândului ce te laudă pentru orişice fel de lucru, spune-i că cei ce ‘l gf plutesc pe mare, chiar dacă li se întâmplă să se bucure de linişte sunt încă pe mare şi trebuie să se aştepte încă la furtună, la primejdie şi la sfărâma- rm corăbiei.”

([91], p.412-415)

împărţirea amintirii prin neascultare£

„începutul şi pricina gândurilor este împărţirea prin neascultare ai intirii simple şi unitare a omului. Prin aceasta a pierdut şi amintirea de

7 Dumnezeu. Căci făcându-se din simplă, compusă şi din unitară, felurită, i-1 pierdut unitatea împreună cu puterile ei.”


’ „Amintirea simplă de la început a fost pomenirea neîncetată a lui^ Dumnezeu. Această pomenire pierzând-o noi, amintirea cea simplă s-a di- ’ f■ \ i/at. Aşa s-a născut şi aşa se succede felurimea gândurilor la cele măr- ; ginite, o dată cu uitarea unora când ne amintim de altele. Omul nu-şi mai

epoate reţine mintea la un singur lucru, pentru că fiecare e mărginit şi nu fpoate întreţine în om un

interes netrecător. Când mintea se îndreaptă însă

H, •'pre Dumnezeu (amintirea vine de la admentem = a ţine mintea la ceva sau ceva

în minte) nu mai e divizată de I

DESPRE OM 181

gândurile variate ce se succed, pentru Dumnezeu este nemărginit, e o hrană nemărginită pentru contemplaţie, •j S&'Dc aceea numai în legătură cu Dumnezeu putem păstra amintirea neînce-tată, amintirea propriu-zisă.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, [87], p.108, nota 153)Neascultarea şi părerea de sine

„Neascultarea este gura iadului; împotrivirea în cuvânt este gura lui, subţire ca o sabie; plăcerea de sine sunt dinţii lui ascuţiţi pe tocilă; îndreptăţirea de sine este pieptul lui; iar părere de sine, care trimite în iad, este duhnirea pântecelui lui a toate mişcător.”


„Cei ce vorbesc din gândurile lor, înainte de a le curăţi au fost amăgiţi de duhul părerii de sine.”


Tămăduirea amintirii

„Tămăduirea amintirii este întoarcerea de la amintirea rea, născătoare de gânduri stricătoare, la starea ei simplă de la început. Căci neascultarea, unealta păcatului, nu a stricat numai amintirea simplă a sufletului faţă de bine, ci şi toate puterile lui, întunecând dorinţele fireşti ce tindeau spre virtute. Dar amintirea o tămăduieşte, ridicând-o de la starea contrară firii, la cea mai presus de fire, în mod principal, pomenirea stăruitoare a lui Dumnezeu, întărită prin rugăciune şi străbătută de Duhul.”


Citirea Sfintei Scripturi din curiozitate

„Iubirea cuiva să cerceteze Scriptura din curiozitate, naşte duşmănie şi ceartă. Iar plânsul pentru păcate aduce pace. Căci este un păcat pentru monahul care şade în chilia sa şi şi-a părăsit păcatele, dar cercetează d i n - curiozitate. '"

Cel ce îşi ocupă inima lui cu întrebarea, cum a spus Scriptura, aşa sau aşa, înainte de-a se fi dobândit pe sine, are inima curioasă şi foarte robită."

(Cuviosul Isaia Pustnicul, [92], p.75)


Tâlcuirea demonică a Sfintei Scripturi

- • •„Sunt unii dintre dracii necuraţi care ne insuflă la începutul călugăriei

noastre o tâlcuire a dumnezeieştilor Scripturi. Aceasta le place să o facă mai ales în inimile iubitorilor de slavă deşartă şi cu deosebire în ale celor

cc s-au îndeletnicit cu filozofia din afară, ca amăgindu-i cu încetul, să-i ducă la eresuri şi hule. Vom cunoaşte teologia, mai bine zis teomachia dracilor, din tulburarea şi bucuria neruşinată ce se revarsă în suflet în vremea tâlcuirii Scripturilor.”


Despre anatema

„Cuvântul anatema înseamnă îndepărtare, lepădare. Când Biserica dăanatemei o învăţătură, asta înseamnă că învăţătura cu pricina cuprinde hulăasupra Sfântului Duh, şi pentru mântuire este de trebuinţă ca ea să fielepădată şi îndepărtată cum este îndepărtată otrava de mâncare. Când estedat anatemei un om asta înseamnă că omul cu pricina şi-a însuşit cuhotărâre învăţătura hulitoare, lipsindu-se prin ea de mântuire pe sine şi pesemenii săi, cărora le împărtăşeşte felul său de a gândi. Când cineva sehotărăşte să părăsească învăţătura hulitoare şi să primească învăţătura pecare o ţine Biserica Ortodoxă, el e îndatorat, după rânduielile Bisericii Or-

‘ lodoxe să de anatemei învăţătura mincinoasă pe care o ţinea până atunci şiL ire îl ţinea în pierzare, înstrăinându-1 de Dumnezeu, făcându-1 să rămânăvrăjmaş lui Dumnezeu, hulitor al Sfântului Duh, părtaş al satanei.

î însemnătatea anatemei este de doctorie duhovnicească a Bisericii*.

■ împotriva unei boli a duhului omenesc, boală care pricinuieşte moarteJ_ \eşnică. Pricinuiesc moarte veşnică toate învăţăturile omeneşti care includ

ii credinţă filosofarea proprie, scoasă din ştiinţa cu nume mincinos, din 3cugetarea trupească - această moştenire de obşte a duhurilor căzute şi a

; I' oamenilor, în învăţătura de Dumnezeu descoperită despre Dumnezeu.I ilosofarea omenească amestecată în învăţătura credinţei creştineşti se ; -numeşte erezie, iar urmarea acestei învăţături - rea credinţă.”

(Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov, [27], p.100)

r]f „Dacă cineva nu dă anatemei pe Arie, pe Eunomie, pe Macedonie, pe

Vpolinarie, pe Nestorie, pe Eutihie şi pe Origen, împreună cu scrierile lor \nelegiuite, şi pe toţi ceilalţi eretici care au fost osândiţi şi anatemizaţi deI

. $ către Sfânta Biserică Sobornicească şi Apostolească şi de cele patru Sfinte

DESPRE OM 183

' Si noade mai sus numite şi pe toţi cei care au gândit sau gândesc cele ase-: . menea ereticilor mai sus pomeniţi şi care au rămas în nelegiuirea lor pânăi K-: la moarte, unul ca acesta să fie dat anatemei.”

(Hotărâre a Soborului al cincilea de la Constantinopol, [5], p.35)împotriva celor care spun că anatema

dată sobomiceşte pentru o erezie se poate ridica

„Jurământul, adică anatema, ce s-a pus mai înainte sobomiceşte de către patriarhii Răsăritului asupra celor ce se împotrivesc Soborniceştii Biserici, cum ar fi pentru cei care îşi fac cruce cu două degete sau şi în al tele careva se împotrivesc şi nu se supun - o asemenea anatemizare pusă, a fost mai pe urmă dezlegată de vreun Sobor al Răsăritului sau nu? Şi pot oare unii arhierei fără Sobor şi învoirea şi vrerea patriarhilor Răsăritului să dezlege asemenea jurământ?

Răspuns: un asemenea jurământ, adică anatema, asupra celor ce se împotrivesc Soborniceştii Biserici, anume asupra acelor ce-şi fac cruce cu două degete sau prin altele se împotrivesc şi nu se supun, este pusă de patriarhii Răsăritului sobomiceşte nu doar pentru o oarecare vreme, ci până la sfârşitul lumii va rămâne tare şi neclătită şi nedezlegată cu darul lui' Hristos.

Şi mai întrebaţi încă dacă, o asemenea anatemă pusă a fost dezlegată de oarecare Sobor al Răsăritului sau nu?

Vă răspund: ce fel de Sobor ar fi acela? Poate doar acele potrivnice lui Dumnezeu şi Bisericii, precum au fost potrivnicele lui Dumnezeu soboare ereticeşti care s-au adunat spre răsturnarea adevărului şi spre întărirea min-ciunii, dar în veac nu va fi un asemenea rău credincios sobor în Biserica lui Hristos. [...]

Mai întrebaţi încă dacă o asemenea anatemă nici de un arhiereu fără patriarhii Răsăritului, şi nici de dânşii, nu poate fi dezlegată?

Vă răspund: nu numai de un oarecare arhiereu fără patriarhii Răsăritului, dar nici cu patriarhii Răsăritului acel jurământ nu poate fi dezlegat, pentru că o a asemenea anatemizare în veac nedezlegată este.”

(Sfântul Paisie de la Neamţ, [58], p.l 16-118)

Despre ereziile papistaşilor şi ale uniaţilor

„Duhul Sfânt ce din Unul Tatăl purcede şi pe Fiu se odihneşte - de către răucredincioşii râmleni, în două începuturi defăimător este împărţit. Văzând pentru acea rătăcire a lor suspinul sufletului tău, să pătrund în inima ta cu taina darului Său, pentru aceasta pe noi, smeriţii şi greşiţii, dar - pravoslavnici fii ai Sfintei Biserici de Răsărit, a ne întreba ca pentru rău : mirositorul, mai mult încă de suflete pierzătorului venin al rătăcirii râmle- 1 neşti, ce vatămă sufletul vostru să vă descoperim cu cuvântul sărăciei min- ~


ţii noastre. Chemând noi încă pe dătătorul de înţelepciune Dumnezeu, ca■ să ne dea nouă cuvânt întru învederarea ademenirii râmleneşti, foarte pe scurt acestea vă înfăţişăm.f Să ştiţi cinstite părinte, că în această prăpastie a iadului pierzaniei a împins

vicleanul diavol regiunile polone ale noilor glasuri, precum mai jos 'se înştiinţează ce este Unia, şi în batjocură zic: «Poate fi aşa că atâta mulţime nenumărată de oameni va muri, aflându-se în Unie?» vai de înşelăciunea şi pierzania lor! Unde i-a împins pe ei diavolul? în prăpastia clevetirii f împotriva lui Dumnezeu. Zice Apostolul: «Unul este Dumnezeu, una este credinţa, unul este Botezul», iar ei pe Dumnezeu îl fac de două credinţe. ■r-Nu a prăpădit oare Dumnezeu toată lumea pentru fărădelege? Nu a pră- % pădit oare Dumnezeu Sodoma şi Gomora pentru sodomism? Atunci cum Rpe aceştia îi va cruţa pentru erezie? Nu va fi aceasta! Cum încă poate întu- fnericul a fi lumină? Sau diavolul cum poate fi dumnezeu? De aceea şi |uniaţii, cum pot fi părtaşii mântuirii, dacă s-au înstrăinat de darul Sfântului |E)uh, cu slugărnicie hulit de ei? Şi s-au dezlipit de la Sfânta Soborniceasca rşi Apostoliceasca Biserică a Răsăritului întemeiată pe piatra de căpătâi Hristos şi pe mărturisirea ortodoxă a Sfinţilor Prooroci şi Apostoli, şi s-au zidit pe staulul cel râmlenesc, întemeiat pe nisipul înşelăciunii, a cărui . prăbuşire va fi mare chiar până la tartarul iadului.

’ * Ce este, dar, Uniatia?7> W' »

k Unia este o aşchie desprinsă de la Sfânta Biserică a Răsăritului şi unire teu necredincioasa, ca să nu-i zic biserică râmlenească. Unia este înşelăciunea diavolului, ce-i vânează pe cei nesocotiţi întru pierzanie. Unia este .im lup răpitor de suflete în piele de oaie. Unia este veninul aducător de poarte în chip de miere, ce pierde sufletele. Unia este mlădiţa înaintemer- igătoare a antihristului, ce ademeneşte cu măgulire pe cei mai neştiutori |ntni pierzanie. Unia este prăpastia iadului pentru cei ce nu au parte de «get. Unia este Iuda, ce cu linguşitorul sărut a vândut Credinţa Pravos- Ifâvnică.

Şi ce să mai vorbim mult? Unia este ca şi râmlenii eretici. Cum, dar, niaţii nu sunt râmleni, când toate dogmele Credinţei Ortodoxe le-au lăleat în picioare şi pe cele râmleneşti le-au adoptat, zicând cu neruşinare, irecum că Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul? Şi papei de la Roma, adevăratului eretic ce s-a preamărit şi s-a înălţat mai mult decât toată fiinţa gklirii, şi s-a asemuit pe sine cu Dumnezeu şi care zice: «Precum că eu nu iot nici cu cuvântul, nici cu fapta, nici cu gândul să greşesc niciodată», j|eeluia i se închină şi, în loc de Hristos, pe el de căpetenia bisericii îl au.O, ticăloşilor şi de toate împătimiţi! Cine din făpturile zidite de Bumnezeu nu

a greşit? Nu a fost oare izgonit din ceruri satana pentru ifia sa? Nu a greşit oare şi cel dintâi om zidit, Adam? Unuia Dumnezeu

numai nu îi este cu putinţă să greşească. Prin acesta şi minte papa de la Roma că nu poate să greşească, ci a şi greşit, şi întotdeauna greşeşte prin trufia sa diavolească, din care încă şi în felurite erezii a căzut. Şi prccum satana din ceruri, aşa şi el, de la Sfânta Biserică Ortodoxă a Răsăritului alungat a fost, şi ca

DESPRE OM 185

un mădular putred şi duhnind de erezie, de la trapul împlinirii creştinilor ortodocşi a fost tăiat şi întru veşnică anatemă a fost sobomiceşte dat de către cele patru Scaune Apostoliceşti ale Patriarhilor Atunci cum de uniaţii nu sunt eretici ca şi râmlenii? Nu defăimează oare şi aceia ca şi papa, zicând precum că Duhul Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul purcede, care este cea dintâi şi cea mai de seamă mai mult decât toate erezia ereziilor. Pentru că este cugetarea lor pentru Unul Dumnezeu în Treime rea şi nedreaptă, şi potrivnică Sfintei Scripturi, şi întru aceasta este deopotrivă cu cea a lui Arie, şi cu toţi ceilalţi eretici. Şi dacă încă cineva 1 mărturiseşte astfel precum că de la Tatăl şi de la Fiul Duhul Sfânt purcede, pentru acela, nu este nădejde către mântuire chiar dacă încă şi toate poruncile lui Hristos le-ar îndeplini, chiar dacă încă şi pe morţi i-ar învia, întrucât cu rea slavă defăimează Duhul Sfânt şi două pricini socoteşte a fi în Dumnezeire, una a Tatălui şi alta a Fiului. [...]

Cât pentru alte rătăciri şi erezii râmleneşti, ce se mai cuvine de acum şi să vorbim, că şi cu toate ereziile cele râmleneşti s-au amestecat şi ru ele se unesc şi uniaţii precum sufletul de trup. Şi cum le va fi lor nădejdea dc mântuire? Nicidecum.”

(Sfântul Paisie de la Neamţ, [58], p.65-C>8)

Despre ecumenism■TMŞ

„Ecumenismul e numele de obşte pentru creştinismele mincinoase;' pentru bisericile mincinoase ale Europei Apusene. în el se află cu inima kn toate umanismele europene, cu papismul în frunte; iar toate aceste creţii- nisme mincinoase, toate aceste biserici mincinoase, nu sunt nimic altceva decât erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obşte este acela de ! «atot-erezie» (pan-erezie). De ce? Fiindcă, de-a lungul istoriei, feluritele erezii tăgăduiau sau sluţeau anume însuşiri ale Dumnezeu-Omulm Domnului Hristos, în timp ce ereziile acestea europene îndepărtează pe Dumnezeu-Omul în întregime şi pun în locul Lui pe omul european. în această privinţă nu este nici o deosebire esenţială între papism, protestantism, ecumenism şi celelalte secte, al căror nume este «legiune».”

(Sfântul Iustin Popovici, [44], p. 118) \Arătarea ereziei

f „Ereticul mânie pe Dumnezeu în fiecare ceas prin blasfemia lui cu 'Voia, dar aceasta nu este cu totul nearătată, ci, după iconomia lui Dumnezeu, se face arătată spre îndreptarea celui ce o are, dacă vrea să se întoarcă, iar de nu, spre păzirea altor oameni.”



Nu se cuvine să ne împrietenim cu ereticii sau să facem rugă- ine împreună cu ei

„Pe ereticii cei nelegiuiţi, care nu se pocăiesc, afurisiţi-i şi-i lepădaţi de ceilalţi credincioşi, aducând la cunoştinţă publică îndepărtarea lor din ^Biserica lui Dumnezeu şi porunciţi credincioşilor să se ferească cu desăvârşire de ei, şi să nu se întovărăşească cu ei nici la vorbă, nici la rugăciune, căci ei sunt potrivnici şi duşmani ai Bisericii, strică turma lui Hristos şi batjocoresc moştenirea credinţei.”

(Hotărâre canonică, Cons.Ap. VI, 18, [7], p.172)

„Dacă vreun cleric sau laic va intra în sinagoga iudeilor sau a ereticilor să se roage, să se caterisească şi afurisească.”

(Hotărâre canonică, Apost. 64)

„Oricine va mânca cu ereticii, sau va bea, sau va face prieteşug şi [dragoste şi adunare, ce se zice cu armenii (monofiziţi - n.n.) sau alţii ca ?dânşii, unii ca aceia anatema să fie.”

(Hotărâre a Soborului Antiohiei, [6], Canonul 70)

„Al 10-lea Canon al Sfinţilor Apostoli opreşte a ne ruga împreună cu ticii şi schismaticii, măcar în casă de s-ar afla; se afuriseşte şi să nu fie primit la Sfintele Taine (adică să se împărtăşească).

Canonul 45 al Sfinţilor Apostoli porunceşte: «Episcopul, preotul sau diaconul care numai s-ar ruga cu ereticii, să se afurisească şi dacă l-ar i să slujească ca preot, să se caterisească».

La tâlcuirea Canonului 47 al Sfinţilor Apostoli, scrie Sfântul Nicodim jAghioritul că latinii (papistaşii - n.n.) sunt eretici şi nu au nici Botez, nici

Preoţie, şi dacă vreun preot nu botează pe cei care se întorc la Ortodoxie se afuriseşte.

Şi Canonul 33 din Laodiceea opreşte a te ruga cu eretici şi cu schismatici.”(Sfântul Ioan de la Neamţ Hozevitul, [31], p.541)

„Canonul 14 al Sinodului al patrulea, şi canoanele 10 şi 31 ale celui de la Laodiceea, precum şi canonul 29 al Sinodului din Cartagina îi opresc pe credincioşi să se însoare cu eretice. Iar canonul 72 al Sinodului al şaselea desface şi socoteşte fără tărie căsătoria pe care, întâmplător, o face un creştin sau o creştină dreptcredincioşi cu eretici.”

DESPRE OM 187

(Sfântul Nicodim Aghioritul, [48], p. 121):

Despre fecioria cea rea a ereticilor

„Rămâne, într-adevăr, neatins trupul fecioarei eretice, dar ce folos, dacă i se strică ce are mai bun în ea, dacă i se strică sufletul, gândurile! sufletului! Ce folos că rămân în picioare zidurile curţii bisericeşti, dar este? dărâmată biserica! Ce folos că este curată sala tronului împărătesc, dar este1’ pângărit tronul! Dar, mai bine spus, când sufletul este pângărit, nici trupuli nu poate rămâne curat. Şi pe bună dreptate, căci hula şi cuvintele rele se nasc în suflet, dar nu rămân înlăuntrul lui; fiind rostite, pângăresc şi limba, şi urechile care le aud. Sunt ca otrăvurile care intră în stomac: rod stomacul mai cumplit decât un vierme, şi o dată cu stomacul distrug tot trupul Fecioria constă în a avea sfânt şi trupul, şi sufletul. Mai poate fi numită fecioară, fecioara ereticilor, o dată ce este pângărită şi spurcată şi la suflet-; şi la trup?

Mi s-ar putea spune:- Faţa fecioarelor eretice este palidă, mâinile şi picioarele uscate,

îmbrăcămintea aspră şi de proastă calitate, privirea ochilor potolită.- Ei şi? Ce folos, când privirea lăuntrică este obraznică şi îndrăzneaţă?

Poate fi ceva mai obraznic şi mai îndrăzneţ decât privirea aceea lăuntrică a sufletului, care convinge şi privirea ochilor trupului să socotească rele:; făpturile lui Dumnezeu? «Toată slava fiicei împăratului vine dinlăuntru»lf spune David (Ps. 44, 15). Fecioara ereticilor a călcat în picioare aceste cuvinte profetice; este înconjurată pe dinafară cu slava unei feciomc. dar pe dinăuntru este plină de necinste. Aceasta-i grozăvia, că faţă de oameni arată multă bunătate şi bună-cuviinţă, iar faţă de Dumnezeu, Creat orul ci. se poartă ca o nebună. Nu îndrăzneşte să se uite în faţa omului - dacă mai sunt astfel de fecioare printre eretici dar se uită cu ochi neruşinaţi în faţa stăpânului oamenilor şi grăieşte cuvinte nelegiuite împotriva măreţiei lui Dumnezeu. Intr-adevăr, faţa lor e galbenă ca lemnul de merişor şi seamănă cu faţa unui mort. Dar sunt vrednice de lacrimi şi de mult plânset nu numai pentru că-şi chinuiesc şi-şi istovesc în zadar trupurile lor cu postul şi cu fecioria, dar şi pentru că fac aceasta spre propria lor pierzare.”



Despre antihrist

„Vine timpul, şi nu este departe, când foarte multe biserici şi mâ- ăstiri se vor deschide în slujba Domnului şi se vor repara, le vor reface nu umai pe dinăuntru, ci şi pe dinafară. Vor auri şi acoperişurile atât ale bisericilor, cât şi ale clopotniţelor, dar preoţimea nu va lucra la sufletul redinciosului, ci numai la cărămizile lui Faraon. Când vor termina lucră- le nu se vor putea bucura de slujbe duhovniceşti în ele, că va veni vremea ''mpărăţiei lui antihrist şi el va fi pus împărat. Rugaţi-vă ca Bunul umnezeu să mai lungească acest timp ca să ne putem întării în credinţă, -aci vremuri groaznice ne aşteaptă. [...]

Antihrist va fi foarte învăţat şi va cunoaşte toate vicleniile sataniceşti şi‘va face multe minuni false şi semne amăgitoare. Pe el îl vor vedea toţi bl va auzi lumea întreagă. Pe oamenii săi îi va ştampila cu semnul său. nsă pe adevăraţii creştini, care i se vor opune, are să-i urască cu ură mare. |tunci va începe ultima şi cea mai mare prigoană împotriva creştinilor care or refuza ştampila satanei (semnul 666). Prigoana va începe îndată de pe amântul Ierusalimului iar apoi se va extinde pe tot globul şi se va vărsa ltima picătură de sânge în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. ntre voi, copii mei, mulţi veţi ajunge aceste vremuri îngrozitoare. Ştam- lui satana (666) va fi de aşa natură încât toţi vor vedea dacă a primit ul sau nu semnul sataniceşc [...]

- Cei credincioşi îşi vor vărsa sângele pentru credinţă şi atunci ei vor e în rândul mucenicilor, iar cei necredincioşi vor merge direct în iad.. Creştinii vor fii omorâţi sau izgoniţi în locuri pustii, dar Dumnezeu arejsă-

Şi îngrijească turma Sa, dându-le de mâncare şi apă de băut celor ce nnează Lui. Pe evrei de asemenea îi va goni într-un loc. Mulţi evrei care au trăit eu adevărat după legea lui Moise, nu vor primi pecetea lui antihrist Ei vor sta în aşteptare, urmărindu-i toate activităţile. Ei ştiu că strămoşii lor nu L-au recunoscut pe Hristos drept Mesia, dar aici va lucra Dumnezeu, căci ochii lor se vor deschide şi ei nu vor primi ştampila lui satana, iar în cel de-al unsprezecelea ceas îl vor recunoaşte pe Iisus Hristos drept Mesia, vor trece la Ortodoxie, iar pentru credinţa lor se vor mântui.”

(Sfântul Lavrentie de Cemigov, [101], p. 169-174)

DESPRE OM 189

Despre iad

„Iadul e un dublu rău: voinţa de a săvârşi păcatul şi durerea neputinţei de a-1 săvârşi. E o ataşare la păcatul ce nu mai poate fi săvârşit material şi deci un refuz de căutare a bunurilor spirituale. Prin neputinţă omul e scos chiar şi din relaţia cu lucrurile, sau dintr-o relaţie egoistă, trecătoare, cu altă persoană. Toate legăturile lui cu realitatea îi sunt tăiate. El duce o existenţă fantasmagorică, de coşmar. E închis total în groapa singurătăţii. Numai demonii şi poftele sale îl muşcă asemenea unor şerpi. Se poate spune, ducând mai departe această idee, că subiectivitatea sa crescută monstruos îl face să nu mai vadă realitatea altora.

Totul e urmare riguroasă şi învârtoşată a păcatelor făcute în viaţă. Dacă nu am dezvoltat comuniunea, vom avea tăcerea tuturor. Dacă nu ara căutat sensul adevărat al lucrurilor şi persoanelor, vom avea minciuna şi absurdul. [...] Dacă ne-am legat viaţa de lucrurile trecătoare, aceasta îşi va pierde consistenţa împreună cu cele ce au trecut ca fumul. Dacă nu am stins focul poftelor cu înfrânarea, vom arde în el, neavând cu ce să-l potolim.”


„Am auzit pe un oarecare iubitor de păcate, zicând că Dumnezeu ne îngrozeşte, doar, cu frica de osândă. Dar unii ca aceştia, împreună cu ereticii, se vor osândi. Spuneţi-mi mie, voi cei ce faceţi pe Dumnezeu amăgitor: Cine a poruncit să-l izgonească pe Adam din rai? Şi pe vremea lui Noe, cine a înecat toată lumea? Sau la Sodoma şi Gomora, cine a trimis piatră şi foc? Cine a aruncat pe egipteni în mare?

£ încă şi acum, câte primejdii suferim pentru păcatele noastre? Că une- : % ori şi boli grele se fac între noi şi, pentru păcatele noastre, toate se fac nouă

primejdioase: focul ne arde, apa ne îneacă, tunetul ne răneşte, fulgerul ne arde. Şi multe pricini de moarte se fac lucrurile noastre cele mai de tre- j buinţă. Că

animalul din mâinile noastre se hrăneşte, iar uneori el ne ucide, fi. Şi pâinea este dată nouă spre mâncare şi ea ne omoară, oprindu-se în gât;

■ S' încă, unii şi din beţie mor. Că, pe mulţi spurcaţi, aici, în lumea aceasta îi osândeşte Dumnezeu şi, dacă nu părăsesc răutăţile şi nu se pocăiesc cu ‘ I' adevărat, dincolo, pedepsei celei veşnice îi da pe ei. Să credeţi, fraţilor, cu i ţ1 adevărat, că este osândă pentru cei păcătoşi!”: s (Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, [36], p.91)


IDespre valoarea timpului

,'K „Timpul este intervalul care durează între chemarea lui Dumnezeu fflresată iubirii noastre şi răspunsul nostru la iubirea lui Dumnezeu. Este :pul răspunsului omului.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, [65], p. 146)

„Să ne îngrijim (duhovniceşte - n.n.) de noi înşine, fraţilor, să vieţuirii cu trezvie. Cine ne va da nouă timpul acesta, de-1 vom pierde? Vom (auta cu adevărat zilele acestea şi nu le vom mai afla.”

(Avva Dorotei, [89], p.575)

„Credinţa creştină dă o valoare nemărginită timpului. Nu vom mai tea alt timp în care să reparăm ce am stricat în fiinţa noastră, în timpul de acum. Nu relativizăm importanţa acestui timp ca în teoriile reîncamaţio- jpste. Dacă devalorizăm timpul acesta, în mod consecvent am devaloriza grice alt timp. Niciodată nu am ajunge la o seriozitate adevărată şi la un ine absolut. Totul ar deveni o plictiseală veşnică. Dar devalorizarea unei emporalităţi veşnice înseamnă a nu pune preţ niciodată pe luarea aminte ifftoi înşine, în veşnicie. înseamnă a rămâne veşnic într-o neconcentrare în ggenţa noastră şi deci în neîntâlnirea prin ea cu Dumnezeu, esenţa supre-

mă. Dar noi pierdem adeseori timpul nefolosindu-1 pentru a ne cunoaşte şi a ne desăvârşi. Faptul că timpul nostru e scurt nu ne împiedică de a-i împlini acest rost. Tocmai conştiinţa despre scurtimea timpului ne poate ajuta să ne cunoaştem provizoratul nostru pe acest pământ şi folosirea lui cu maximă intensitate. Tocmai scurtimea timpului cere o concentrată luare aminte la noi înşine.”


DESPRE OM 191

Despre ştiinţe

„Nu i-aş opri să se ocupe şi cu ştiinţele pe cei ce voiesc, care nu şi-au ales viaţa monahală. Dar nu sfătuiesc pe nimeni să se ataşeze definitiv lor. îi îndemn însă categoric să nu aştepte ceva precis despre Dumnezeu de la ele. [...]

Noi nu condamnăm mintea şi ştiinţele, ci abuzul şi reaua lor întrebuinţare şi veneraţia nemăsurată ce li se acordă. [...]

Necesar şi mântuitor este a cugeta în toate la fel cu Părinţii, Apostolii, Profeţii, cu toţi prin care a grăit Duhul Sfânt, atât despre Dumnezeu, cât şi despre făpturi. Descoperirile altora, chiar de-ar fi adevărate, nu contribuie la mântuire. Să fim siguri că nimic din ce e necesar şi folositor la mântuire nu lipseşte în învăţătura Duhului Sfânt.”

(Sfântul Ierarh Grigorie Palama, [71], p.29-32)

Despre cele care sunt bune sau rele după modul întrebuinţării

„Toate lucrurile sunt în trei stări: cele bune, care niciodată nu pot fi rele, precum înfrânarea patimilor, milostenia şi toate de acest fel; cele rele,

f- care niciodată nu pot fi bune, precum desfrânarea, nemilostivirea, cruzi- ’ mea şi altele; şi cele care pot fi uneori bune, iar alteori rele, după voinţa celor

ce le întrebuinţează, precum bogăţia, care uneori slujeşte la lăcomie, iar alteori la milostenie, după voinţa celui ce o întrebuinţează, precum am ispus,

şi sărăcia, care uneori slujeşte la hulire, iar alteori la laudă şi jfilosofie. [...]g§, Bogăţia şi sărăcia, sănătatea şi boala, viaţa şi moartea, slava şi necinstea,

robia şi libertatea şi toate cele de felul acesta, că nu trebuie să le rzicem pe toate ca să nu lungim cuvântul, sunt dintre cele de mijloc, pe care ^'“oamenii pot să le întrebuinţeze şi la bine şi la rău. [...]

De-ar fi fost boala un lucru rău, trebuia ca şi cel ce o are să fie rău. Şi Timotei urma să fie rău,

fiindcă se lupta cu cea mai de pe urmă boală, căci zice: «Primeşte puţin vin

I


pentru stomacul tău şi pentru desele tale slăbiciuni» (I Timotei 5, 23). Iar dacă nu numai că nu era rău din pricina aceasta, ci i se adăuga multă răsplătire suferind boala cu bărbăţie, dovedit este că boala nu este un lucru rău. [...]

jr Dar nici sănătatea nu este un lucru bun de nu o va întrebuinţa cel ce o Jge precum se cuvine, ci rău şi nefolositor.

;f Şi ce zic despre bogăţie şi sărăcie, de sănătate şi boală, ci chiar acelea care unora li se pare că sunt, una culmea bunătăţilor, iar cealaltă culmea fcrăutăţilor,

adică viaţa şi moartea, sunt dintre cele de mijloc, facându-se şi Bcestea bune sau rele, după cum le întrebuinţează cei ce le au. Adică, bun lucru este a vieţui, dacă cel ce trăieşte va întrebuinţa viaţa precum se pi vine. Şi iarăşi ceea ce pare unora

că este lucru rău, adică moartea, poate şă ni se facă pricină de nenumărate bunătăţi. Iar despre aceasta mărturisesc piucenicii, care sunt mai fericiţi decât

toţi că au ales moartea.”(Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, [38], p.511-514)

Despre căsătorie

„Bună este căsătoria, pentru că-1 face pe om să păzească curăţia şi nu-1 lasă să cadă în desfrânare şi să moară. Nu defăima, deci, căsătoria! Este de mare folos. Nu lasă ca mădularele lui Hristos să ajungă mădularele

i desfrânate şi nici nu îngăduie ca templul cel sfânt să ajungă pângărit

DESPRE OM 193

Scopul monahului nu este să se ocupe de multe rucodelii şi să adune bani mulţi pentru a ajuta pe cei

Scopul retragerii din lume. Misiunea monahului. >„Nu ne retragem din lume pentru că urâm pe cei ai noştri, sau locurile.

Să nu fie! Ci ca să scăpăm de vătămarea ce ne vine de la ei.”(Sfântul Ioan Scărarul, [89] p ’l i

-v

„Monahul fuge departe de lume nu pentru că urăşte lumea, ci deoa| rece iubeşte lumea, şi în modul acesta o va ajuta mai mult prin rugăciunea sa, în lucruri care nu se fac omeneşte, ci numai prin intervenţia dumnezei iască. Aşa mântuieşte Dumnezeu lumea. Monahul nu spune niciodată. Să mântuiesc lumea, ci se roagă pentru mântuirea întregii lumi, ca şi pentru.a sa. Când Bunul Dumnezeu a auzit rugăciunea sa şi a ajutat lumea, iarăşi elş nu zice «Eu am mântuit lumea», ci «Dumnezeu». [...] :|j


săraci, deoarece aceasta este o cădcrc duhovnicească (pentru monah - n.n.). Căci el poate să ajute cu tone, nu nu: mai cu kilograme (când, de pildă, este secetă, prin rugăciunea sa el putând să umple hambarele

şi necurat. (I Corinteni 6, 19) Pentru aceasta e bună căsătoria, pentru c sprijină şi îndreaptă pe cel care e pe cale să cadă.”

(Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, [39], p.4(i

DESPRE OM 195

lumii14). [...]Monahii, nu părăsesc

pustia pentru a merge în lume să ajute vreun sărac, nici să cerceteze vreun bolnav la spital oferindu-i o portocală sau o altă mângâiere (lucru care se face de obicei de către mireni şi pe care îl va cere Dumnezeu de la ei). Monahii se roagă pentru toţi bolnavii, pentru a-şi câştiga îndoita lor sănătate (sufletească şi trupească - n.n.), şi BunulDespre monahism


umnezeu se milostiveşte spre zidirea Sa şi-i ajută să se facă bine, ca şi ceştia să ajute pe alţii, lucrând ca nişte creştini buni.”

(Cuviosul Paisie Aghioritul, [52], p.30-31)

> Ocările pe care trebuie să le rabde în lume cei ce se pregătesc entru monahism

„Lucrul cel mai de temei al începătorului care se află încă în lume gs’te să afle un duhovnic iubitor de monahi, deoarece cei mai mulţi duhov- ci ai epocii noastre sunt luptători de monahi şi, în multe feluri se luptă cu "onahismul, mai ales folosind pe Marele Vasile cu Vasiliadele sale şi cu ucrarea socială. [...].V Nu ajung cele ce le aude un monah începător de la mireni, ci aude "^ă o grămadă de la clericii care au pretenţia nesăbuită ca monahii să lase Ostia şi să vină în lume şi să se ocupe cu lucrarea socială a filantropiei. E %e să citez şi câteva «cununi» pe care le împletesc acelora care părăsesc urnea, numindu-i «leneşi, individualişti, laşi» etc., şi aceasta deoarece se nsideră pe ei înşişi eroi care se nevoiesc în mijlocul societăţii păcătoase, aiwpe monahi nişte fricoşi, care fug să-şi mântuiască numai sufletul lor. w

minunez cum de nu pot înţelege ei marea misiune a monahului!”(Cuviosul Paisie Aghioritul, [52], p.30-31)

Pregătirea în lume

> „încercaţi să aflaţi mai întâi de toate un duhovnic iubitor de monahi re să vă ajute şi să vă supravegheze atâta vreme cât vă mai aflaţi încă în ftie: [,..]Ş Mai bine e să trăieşti înstrăinat de mediul lumesc şi să te afli alături e^Dumnezeu, decât să ai legături cu mediul lumesc, ca să nu te considere, ipurile, nesociabil, şi să te înstrăinezi de Dumnezeu fără să-ţi dai seama,

i Mai bine e să fii considerat chiar prost de către femei (sau tânăra de tre băieţi) din pricina cuminţeniei şi nevinovăţiei tale duhovniceşti şi să 'clici această cruce grea, deoarece în ea se ascunde toată puterea şi ţelepciunea lui Dumnezeu. [...]’ Când mergi pe jos este mai bine să rosteşti rugăciunea şi să nu pri- şti la

14 Evident este o înşelare să creadă că pentru rugăciunea lui s-au umplut hambarele lumi Este important să-şi dea seama că aceasta s-a întâmplat pentru rugăciunile Părinţilor duho\ niceşti din toate mănăstirile ortodoxe.

DESPRE OM 197dreapta şi la stânga chiar dacă vei fi luat în nume de rău de rudele *•[...]

După slujba din Biserică este de mii de ori mai bine să fugi ca o săl- atieiune de oameni, ca să-ţi păstrezi înţelepciunea duhovnicească şi orice

ai câştigat de la Biserică, decât să stai să căşti gura la cravate (sau la blănuri, tânăra) şi să te sălbăticeşti duhovniceşte din pricina zgârieturilor ce ţi le va face vrăjmaşul în inimă. [...]

E mai bine pentru tinerii care vor să-şi păstreze fecioria să se depăr-teze de femei ca de diavolul (precum şi cele tinere de băieţi) - şi cred ca Hristos nu-i va lua în nume de rău, deoarece fac aceasta din neputinţa vârstei lor - decât îndrăznind, să fie ciuntiţi, ca şi copăceii de capre, şi să se facă nefolositori.

Mai bine este pentru tânăr să se nevoiască cu asprime19, când trupul îi este vioi sau moale, pentru a dobândi bărbăţie, decât să fie rănit de trupul său cel dezordonat, sau cel molatic de caracterul său femeiesc slab, adică de simţămintele şi moleşelile femeieşti.

Fratele meu, aceste cuvinte aspre ale mele să le consideri absolut necesare, ca pe o sârmă ghimpată pentru îngrădirea micului tău copăcel duhovnicesc, până ce se vor înălţa ramurile tale, deoarece Mama Biserica aşteaptă roadele tale.[. ..]

Pentru concentrarea ta, în general, şi mai ales în rugăciune precum şi> pentru întărirea sufletului tău, îţi este absolut necesară citirea Noului Tes-tament şi a cărţilor ajutătoare ale Sfinţilor Părinţi pentru a-1 înţelege. Nu citi încă Vechiul Testament, ca să nu te vatămi, deoarece nu te afli încă într-o stare duhovnicească bună şi te vei sminti.f...]

Ajută foarte mult Vieţile Sfinţilor (şi Proloagele - n.n), Patericul? Everghetinosul, Scara, Războiul nevăzut, Sfântul Efrem şi Lavsaiconub. [...]. Cercetând deci toate aceste cărţi ale Sfinţilor Părinţi, ele îţi vor în^, călzi sufletul şi te vor ajuta să te căieşti mai mult, ca să imiţi pe Sfinţi şi, în-; paralel, îţi vor aduce o mare smerenie, când te vei compara pe tine cu3

Sfinţii20 [’...] iŞSă nu iei în mâinile tale reviste murdare (necuviincioase - n.n.); ele*

nici măcar să nu fie aruncate prin camera ta. Nici măcar o dată, împins de. vârtejul vârstei tale, să nu te îndemne vrăjmaşul să le iei în mâini, deoareeş nu numai că te va răni, ci vei avea şi pe vrăjmaşul batjocorindu-te pe tineţ' pentru care lucru te vei căi şi te va durea.

De asemenea, să nu citeşti cărţi şi tipărituri revoluţionare, care sl referă la teme bisericeşti, ca să-ţi păstrezi liniştea, deoarece tu nu eşfi competent pentru aceste probleme serioase. Ai nevoie de cărţi care săî' ajute la pocăinţă.

m19 Pentru a fi într-adevăr de folos duhovnicesc, nevoinţele trebuie


făcute cu sub îndrumarea Părintelui duhovnic.20 Văzând vieţuirea duhovnicească a Sfinţilor, ne smerim, dându-ne seama de mareă!;c||| renţâ de trăire dintre ei şi noi. Dar nu deznădăjduim, nici nu urmărim performanţe.

Dacă vrei să ajuţi Biserica, îndreaptă-te pe tine însuţi, şi imediat se dreaptă o părticică a Bisericii. Şi dacă aceasta ar face-o toţi, Biserica ar fi dreptată.| De aceea, rezumă-te la cărţile Sfinţilor Părinţi despre care am spus, şi depărtează-te de orice carte îndulcitoare a unor scriitori contemporani, ~e pun numai titluri mari, pentru a mişca interesul duhovnicesc, dar care te obosesc citindu-le. [... ]

înainte de a începe citirea din Sfinţii Părinţi, fă cel puţin două minute rugăciune, ca să te lumineze Dumnezeu să înţelegi noimele dumnezeieşti.

Pe cât poţi, caută ca în casa ta să ai pentru citit o linişte corespunză- .toare şi, dacă e cu putinţă, o cameră separată, ca să simţi atmosfera de chilie.”


Pregătirea părinţilor şi a fraţilor

„împreună cu toate pregătirile tale, este absolut necesar să-ţi pregăteşti şi părinţii, încet-încet, spunându-le scopul tău dumnezeiesc (că vrei să devii monah), ca să nu fie surprinşi mai târziu şi să intre la gânduri. [...]' în tot timpul cât mai stai în lume să ai ochii în patru. Şi aceasta deoa- “~e atunci când părinţii tăi vor afla că te vei face călugăr, îţi vor aduce .liar unele persoane cu scopul ca să te încurce şi să te însoare pentru ca să u le pleci şi să te piardă de lângă ei. (Oare pe cei pe care îi căsătoresc îi aproape de ei?)

De aceea, fratele meu, fugi departe de ospeţe etc., chiar şi de cele amiliale, deoarece ele îţi vor pune piedici [...], iar dacă îi vei întreba cu nişorul pe părinţii tăi dacă sunt mulţumiţi de viaţa lor lumească, cu toate au dorit-o ei înşişi, sigur îţi vor spune că se căiesc, dar, cu toate acestea, cearcă să încurce în această viaţă şi sufletele care sunt chemate de ;mnezeu la viaţa îngerească şi folosesc, unii dintre părinţi, şi mijloace tanice pentru împlinirea scopului lor. [...]

în cazul în care vrei să devii monah, dar ai părinţi bolnavi sau bătrâni, sprijin, sau fraţi mai mici, sau surori nemăritate, ia aminte să nu pleci nte de a te sfătui cu duhovnicul, deoarece şi tu vei fi chinuit de conşti- ta în mănăstire, şi ceilalţi care vor rămâne fără ocrotire poate vor cârti. (! De aceea, în cazul acesta să ajuţi cu bucurie şi să-ţi păstrezi liniştea '

DESPRE OM 199să murmuri împotriva celorlalţi, pentru că, chipurile, ţi se fac piedică. ] Se poate ca şi piedicile acestea să fie spre binele nostru, ca să ne 'gătim mai bine şi, prin urmare, lipsa noastră de coacere duhovnicească ‘ -pricina pentru care trebuie să rămânem la datoriile noastre familiale.Slăveşte deci pe Dumnezeu, linişteşte-te şi pregăteşte-te cât poţi mai

bine, socotindu-te în gândul tău frate începător şi nevoindu-te fără zgomot pe cât poţi.

In cazul în care ai surori nemăritate, ia aminte să nu cârteşti, nici să le spui că mai stai în lume din pricina lor, ci să le spui că nu eşti încă pregătit. Altfel, săracele, vor fi nevoite să se mărite de nevoie, ca să te elibereze. Asta va fi robie şi pentru ele şi pentru conştiinţa ta mai târziu, căci sufletul tău se va afla neîncetat rob.

Dacă din pricină binecuvântată rămâi pentru părinţii tăi bătrâni şi fără sprijin, iar ei au poftă să te însoare, dar tu simţi chemarea de monah, ia aminte să nu te înduioşezi în privinţa asta, deoarece te vei chinui.

Fratele meu, să nu te mâhneşti dacă ei vor şi plânge vreodată, deoarece te vor face nefericit printr-o viaţă pe care nu o doreai, şi tu însuţi vei plânge toată viaţa ta. în afară de aceasta, vei chinui încă o persoană, care nu este vinovată întru nimic.”


Plecarea din lume

„Când va veni acea clipă binecuvântată să pleci din lume şi să devii călugăr, cercetează-te mai întâi pe tine însuţi, dacă inima îţi este întreagă, dacă îţi aparţine sau dacă ţi-a luat vreo oarecare persoană vreo părticică din ea. Fratele meu, să nu îndrăzneşti să pleci la mănăstire mai înainte de a-ţi aduna toată inima ta, deoarece altfel nu vei reuşi. Chiar şi unu la mie dacă o ai dăruită vreunei persoane, vrăjmaşul îţi va da de lucru mai târziu, căci se va întări în acea unu la mie bucăţică a inimii tale şi te va război când cu trupul, când cu gândurile, fie prin război combinat. [...]

După ce vei fi plecat cu binecuvântarea Duhovnicului tău, să-i încre-dinţezi pe toţi şi toate problemele lor lui Dumnezeu. Desăvârşita încredere în Dumnezeu este o rugăciune continuă pentru ei. Prin urmare, nu ai nici un motiv să te gândeşti la ai tăi, dar nici chiar să te rogi pentru ei, deoarece pe toate le-ai încredinţat lui Dumnezeu împreună cu tine însuţi.”


Alegerea mănăstirii


„După ce ai pornit cu bine să devii monah şi ai lăsat patria ta «de aici», ia aminte ca nu cumva să te entuziasmezi îndată de persoane şi lucruri în prima mănăstire pe care o vei întâlni şi să te închinoviezi imediat. ,

DESPRE OM 201Ci mai întâi cercetează şi află mănăstirile cele mai duhovniceşti, caută

să cunoşti Părinţi duhovniceşti şi să te sfătuieşti cu ei. Apoi, după ce vei nota două-trei mai duhovniceşti şi după ce le vei vizita ca un simplu închinător, reţinând şi impresiile după fiecare mănăstire, cercetează după aceea care dintre acelea are cele mai bune recomandări duhovniceşti şi atunci mergi şi te închinoviază. [...]V Pe lângă toată această alegere bună a mănăstirii, ia aminte şi la climă, 'dacă eşti bolnăvicios [...]. Fratele meu, dacă n-ai reuşit să te închinoviezi într-un loc bun (cu climă bună - n.n.) în cel mai rău caz îţi vatămi trupul. Dar ceea ce va trebui să cauţi mai mult este ca clima duhovnicească a mănăstirii tale să fie sănătoasă, aşa fel ca să nu se vatăme sufletul tău, mai ales atunci când şi tu însuţi eşti puţin bolnăvicios duhovniceşte. [...]

Caută pe cât poţi ca:Stareţul tău să fie un om duhovnicesc, cu virtuţi, mai mult lucrător

Jecât numai dascăl. Este bine ca el să fi devenit din marinar căpitan (adică să fi trecut încet, după rânduială prin toate treptele monahale - n.n), ca să 1111 aplice pe spate străin toată călugăria ce a învăţat-o citind. Ci să aibă din fus dragoste mare, cu dreaptă socoteală (discernământ - n.n.), ca să-l doară de fii săi (duhovniceşti - n.n.) şi să nu-i trimită îndată în rai, în felul lui Diocleţian [...] Mult îl ajută pe ucenic dacă stareţul este mai mare cu toi puţin optsprezece-douăzeci de ani decât el, deoarece acesta aduce şi un icspect firesc ucenicului.

Bătrânul să petreacă o viaţă simplă, fără griji lumeşti de prisos şi să nu caute deloc la interesele sale, ci la cele ale sufletului ucenicului şi în general la interesele Maicii noastre, Biserica. [...]

Stareţul să fie prietenul liniştii şi al rugăciunii, în aşa măsură ca să te alipească şi pe tine de Dumnezeu prin rugăciune şi să afli adevărata bucu- ne a mângâierii dumnezeieşti. [...]s Un alt lucru, de asemenea foarte serios, la care trebuie să iei aminte, sunt criteriile care te fac să iubeşti pe stareţul tău, care trebuie să fie curate, iar nu bolnăvicioase. Adică: să nu te înduioşezi pentru că este din aceiaşi regiune cu tine (asta mai mult decât toate). Să nu te impresioneze barba lui mare. Sau din pricina bărbii lui albe să ţi se pară foarte cuvios. Sau fiindcă e<foarte slab să crezi că e înfrânat (în timp ce el poate fi slab din firea sa). Sau deoarece are nume mare să devii ucenicul lui, lucru care pricinuieşte cea mai mare boală duhovnicească, dacă tânărul monah e mare de vârstă, îarnu un copilaş cu cugetare copilărească.

Dacă eşti tânără, să te cercetezi şi tu pe tine, nu cumva să te impresio-neze stareţa deoarece e foarte învăţată sau foarte frumoasă, sau fiindcă piezintă însuşiri bărbăteşti, deoarece şi acestea toate sunt stări bolnăvicioase. Veste nevoie de mult ajutor pentru sufletele bolnăvicioase

202 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI DESPRE OM


ca să filtrezedragostea lor, izgonind toate toxinele duhovniceşti, pentru a nu cultiva seminţe lumeşti în pustie.”(Cuviosul Paisie Aghioritul, [52],

p.46-51)

Monahism şi gând lumesc

„Toţi monahii ar trebui să evite, pe cât pot, mijloacele modeme în funcţionarea mănăstirii şi să respectăm pustia adaptându-ne ei, pentru ca şi pustia să ne hărăzească sfânta sa linişte, ca să ne ajute în pustiirea sufletului nostru de patimile noastre. Nu este drept să vrem să adaptăm pustia cu sinea noastră lumească, deoarece este păcat să necinstim astfel pustia.”(Cuviosul Paisie Aghioritul, [52],

p.51)

începutul vieţuirii monahiceşti

„Dacă vrei să-ţi pui o rânduială bună şi să sporeşti duhovniceşte sănătos în călătoria ta monahicească, astfel încât să nu oboseşti şi să oboseşti (pe alţii), mai întâi de toate, să-ţi deschizi inima ta stareţului tău şi să-i facio mărturisire generală. [...]

Dacă vrei să intri în planul sfânt al lui Dumnezeu, întoarce-le pe toate spre Dumnezeu şi leapădă toate planurile tale, aruncă-le în spatele stareţului tău, precum copilul cel cuminte, fără să te loveşti şi să loveşti, fiindu-i

recunoscător că te duce în spate în rai, alături de Dumnezeu, dând seama lui Dumnezeu pentru tine.”(Cuviosul Paisie Aghioritul, [52],

p.55j

„Dracii, după lepădarea noastră de lume, ne îndeamnă să-i fericim pe mirenii milostivi şi îndurători şi să ne plângem pe noi ca pe unii ce ne-am lipsit de această virtute.

Scopul vrăjmaşilor noştri este ca, printr-o prefăcută smerenie, să ne facă pe noi să ne întoarcem în lume, sau, rămânând călugări să ne prăvălească în deznădejde. [...]

Cel ce a urât lumea a scăpat de întristare21. Iar cel ce e împătimit de ceva din cele văzute încă n-a scăpat de întristare. Căci cum nu se va înti ista de lipsa a cea ce iubeşte? [...]

Când dracii înfierbântă, după lepădarea de lume, inima noastră

cu aduceri aminte de părinţii şi de fraţii noştri, să ne înarmăm cu

rugăuuneîmpotriva lor şi să ne ardem cu aducerea aminte de focul veşnic, ca prin amintirea acestuia să stingem focul cel necuvenit al inimii.

Dacă cineva socoteşte că nu simte nici o împătimire faţă de vreun lucru, dar inima lui e întristată pentru lipsa lui, unul ca acesta se înşeală cu desăvârşire. [...]

Instrăinându-te (de lume),



păzeşte-te de dracul nestatorniciei şi iubirii de plăceri. Căci înstrăinarea îi dă prilej de lucru.”(Sfântul Ioan Scărarul, [89], p.61,

63,65,68)

Ascultarea

'fără ascultare, aceasta sporeşte duhulslavei deşarte. Cel ce ascultă, dimpotrivă, face totul aşa cum i-a fost spus -şi nu are motiv să se trufească. Pe de altă parte, cel ce ascultă şi-a tăiat în 'toate voia sa proprie şi ascultă de Părintele său duhovnicesc. De aceea mintea lui e liberă de orice grijă şi primeşte darul rugăciunii curate. [...]

Prin ascultare se păzeşte omul de mândrie. Prin ascultare se dă rugăciunea. Prin ascultare se dă harul Duhului Sfânt.”


Fecioria

„Este drept că Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să nu se

căsătorească. Martor este Pavel, prin care vorbeşte însuşi Hristos: «Vreau, spune Pavel, ca toţi oamenii să fie ca şi mine» (I Corinteni 7,7), să trăiască în înfrânare. Mântuitorul însă pe noi ne cruţă; ştie că «duhul este osârduitor,iar trupul eputincios» (Matei 16,41); din pricina aceasta n-a transformat dorinţa Sa într-o poruncă constrângătoare, ci ne-a lăsat să facem ceea ce vrem: să trăim în feciorie sau să ne căsătorim. Dacă fecioria ar fi fost o poruncă, o lege, u s-ar fi bucurat de nici o cinste cei care-şi păstrează fecioria, ci ar fi auzit din gura Domnului: «Aţi făcut ceea ce eraţi datori să faceţi» (Luca 17, 10), rnici n-ar fi fost iertaţi cei care se căsătoresc şi nu-şi păstrează fecioria, ci ar fi fost pedepsiţi, ca nişte călcători de lege. Domnul însă a spus: «Cine pate să o primească, să o primească!». Prin aceste cuvinte, Domnul nu sândeşte pe cei care nu pot trăi în feciorie, dar face în acelaşi timp_cunos- t, celor care sunt în stare să trăiască aşa, că au de dus mare şi cumplită uptă.” '

<

Monahul

„Călugăr este cel ce, în trup material fiind, petrece în rânduiala şi starea fiinţelor netrupeşti. Călugăr este cel ce se ţine numai în hotarele şi cuvintele lui Dumnezeu în toată vremea, în tot locul şi lucrul.

Călugăr este cel ce supune firea sa unei sile neîncetate (obosirea trupului - n.n.) şi simţurile sale unei paze neîntrerupte.

„Călugăr este cel ce şi-a făcut trupul neîntinat, gura curăţită şi mintea luminată. Călugărul este sufletul apăsat de



durere, care petrece, în veghe şi în somn, întru necontenită pomenire a morţii.”

(Sfântul Ioan Scărarul, [89], p.46) '

„Monah este cel ce şi-a desfăcut mintea de lucrurile pământeşti şi, prin înfrânare, prin dragoste, prin cântare de psalmi şi prin rugăciune, se lipeşte statornic de Dumnezeu.”


Despre virtuţi

începutul virtuţilor

„începutul şi pricina virtuţilor este buna intenţie, apoi dorinţa binelui. Precum Dumnezeu este pricina şi izvorul a tot binele, aşa începutul binelui în noi este credinţa, mai bine zis Hristos, piatra credinţei, pe care-L avem ca începătură şi temelie a tuturor virtuţilor. Căci pe El am aşezat şi pe El clădim tot binele.”(Sfântul Grigorie Sinai tul, [87],

p. 118)

„Nu pentru laudă omenească ne-am apucat de vieţuirea curată şi de Dumnezeu

iubitoare; ci pentru mântuirea sufletului ne-am ales viaţa vir-tuoasă. Căci în fiecare zi stă moartea înaintea ochilor noştri; iar cele omeneşti nu le vedem.”

Felurile virtuţilor

„Dintre virtuţi, unele sunt cu fapta, altele fireşti, altele dumnezeieşti şi de la Duhul. Cele cu fapta sunt din liberă alegere; cele fireşti, ale firii; iar cele dumnezeieşti, ale harului.”


Cele patru virtuţi cuprinzătoare

„Virtuţile cuprinzătoare sunt patru: bărbăţia, chibzuinţă, neprihănirea şi dreptatea. Lor le stau aproape, prin prisosire sau prin ştirbire, opt păcate numite şi socotite de cei din lume virtuţi: bărbăţiei, semeţia şi frica; chib- zuinţei, viclenia şi neştiinţa; neprihănirii, desfrânarea şi neajutorarea; dreptăţii, lăcomia şi nedreptatea, sau îngustimea năzuinţei.”(Sfântul Grigorie Sinaitul, [87], p.

120)

Cele opt patimi şi cele opt virtuţi care se împotrivesc lor

„Căpeteniile patimilor celor mai mari sunt trei: lăcomia pântecelui, iubirea de argint şi slava deşartă. Iar cele ce urmează



acestora sunt cinci: curvia, mânia, întristarea, trândăvia şi mândria. Dar tot aşa sunt şi trei virtuţi cuprinzătoare care se împotrivesc acelora: înfrânarea, sărăcia şi smerenia. Iar după ele sunt cele ce le urmează: curăţia, blândeţea, bucuria, bărbăţia şi ’ umilinţa. Dar cunoaşterea întregii cete a virtuţilor, după puterea, lucrarea şi mireasma fiecărei virtuţi şi a fiecărui păcat, nu e un lucru pe care îl poate avea oricine voieşte, ci al celui ce le-a săvârşit şi pătimit cu fapta şi cu cuvântul şi a primit de la Duhul darurile cunoştinţei şi deosebirii.”


Dragostea dumnezeiască, smerenia şi răbdarea dumnezeiască

„Sunt virtuţi propriu-zise şi virtuţi mai mari ca virtuţile, care cuprind şi susţin pe cele mai multe, sau chiar pe toate, cum e dragostea dumnezeiască, smerenia şi răbdarea dumnezeiască. Fiindcă zice Domnul despre aceasta: «Prin răbdarea voastră veţi câştiga sufletele voastre» (Luca 21,19), dar nu a zis întru postirea voastră sau întru privegherea voastră. Iar prin răbdare înţeleg pe cea după Dumnezeu. Ea e împărăteasa virtuţilor, temelia

bunătăţilor bărbăteşti. Căci ea e pacea în războaie, seninul în furtună, statornicia nestrămutată în cei ce au dobândit-o.”(Sfântul Grigorie Sinaitul, [87],

p.118)

Dobândirea virtuţilor

„înrădăcinarea virtuţilor în suflet nu se poate înfăptui prin eforturile proprii, ci numai prin har, care e lucrarea puternică a lui Dumnezeu devenită lucrarea noastră. Virtuţile, ca deschideri şi relaţii statornice ale sufletului cu Dumnezeu, nu pot prinde putere în noi, dacă nu stă Dumnezeu însuşi deschis faţă de noi, sau în comunicare de

iubire şi de putere cu noi. [...] în cel ce socoteşte că virtuţile sunt ale lui, nu este deschidere adevărată nici spre Dumnezeu, nici spre oameni. Căci în deschiderea adevărată : trebuie să şe trăiască iniţiativa ambelor părţi. Sunt deschis cu adevărat celuilalt, pentru că şi el îmi este deschis, deci virtutea mea este şi opera lui. Altfel, virtutea mea este numai o intenţie a virtuţii, dar nu o virtute împlinită.

Cel ce afirmă că poate face binele numai prin el însuşi, chiar prin această mândrie a lui, nesocotind contribuţia celuilalt, se închide în sine şi nu-1 încălzeşte pe acela, pentru că nu-1 preţuieşte cum se cuvine, ca absolut necesar realizării



sale.”(Părintele Dumitru Stăniloae,

[87], p.l 19-120, notele 170,171)

Despre dreapta credinţă şi despre ascultare

„Dumnezeu Preamilostivul, prin credinţa ortodoxă şi fapte bune, şi darul Său, lucrează mântuirea sufletelor creştinilor ortodocşi. Credinţa ortodoxă este aceea pe care o ţine Una Sfânta Soborniceasca şi Apostoliceasca Biserică a Răsăritului, iar fără ea, adică fără credinţa ortodoxă, nicidecum nu este cu putinţă nimănui a se mântui. Credinţa ortodoxă fără fapte bune moartă este, precum şi faptele cele bune fără credinţa ortodoxă sunt moarte. Iar cel ce vrea să se mântuie, trebuie să unească întotdeauna credinţa ortodoxă cu faptele cele bune şi să aibă fapte bune întru credinţa ortodoxă.”

(Sfântul Paisie de la Neamţ, [58], p.137) .

„Numai credinţa din har, lucrătoare prin porunci în Duh, e îndestulătoare pentru mântuire dacă o păzim şi nu o alegem pe

cea moartă şi nelucrătoare, în locul celei vii şi lucrătoare în Hristos. Căci credinciosul trebuie să primească chipul şi viaţa cea întru Hristos lucrate de credinţă.”


„Ascultarea stă în a-şi tăgădui cineva cu desăvârşire sufletul său, fapt arătat în chip vădit prin trup.”(Sfântul Ioan Scărarul, [89], p.78)

„Prin tăgăduirea sufletului înţelege faptul de a-şi lăsa cineva voile sale naturale, după cuvântul: «De voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine» şi cele următoare.

Nu este vorba de o desfiinţare a sufletului, ci de o punere a lui în mâna lui Dumnezeu. Ascultarea e moarte a morţii şi afirmare a vieţii, afir-marea spiritului faţă de trup, pentru a opri trupul de la moartea veşnică. Şi nu este vorba nici numai de o renunţare la voile rele, ci de o predare a voii celei bune, adică a voii peste tot în mâna lui Dumnezeu; e o predare raţională, pentru eliberarea de patimă, o renunţate la existenţa egoistă în izolare, prin acordul ei cu raţiunea lui Dumnezeu. Această predare lui Dumnezeu a voilor proprii o arată cineva prin faptele manifestate în trupul său, împlinind numai acele fapte prin trup care sunt plăcute



lui Dumnezeu.”(Părintele Dumitru Stăniloae, [89],

p.78, nota 129)

„Cei ce se supun cu simplitate în Domnul străbat drumul cel bun, nemişcând în ei, prin iscodire de amănunte, viclenia dracilor.”(Sfântul Ioan Scărarul, [89], p.83)

„întrebările, analizele,

căutările de contraziceri în sfaturile date lui spre a împlini binele, sunt tot felul de pretexte, de amânare sau de refuz a , împliniri lor. Binele e simplu şi se vede cu mintea simplă. Cea sucită îl acoperă prin tot felul de complicări iscodite.”(Părintele Dumitru Stăniloae, [89],

p.83, nota 145)

„De ce Sfinţii Părinţi au pus ascultarea mai presus de post şi rugăciune?

Pentru că dacă facem nevoinţe (ascetice), dar fără ascultare, aceasta sporeşte duhul slavei deşarte. Cel ce ascultă dimpotrivă, face totul aşa cum i-a fost spus şi nu are motiv să se trufească. Pe de altă parte, cel ce asculta şi-a taiat în toate voia sa proprie şi ascultă de Părintele său duhovnicesc; De aceea mintea lui e liberă de orice grijă şi primeşte darul rugăciunii curate.”


Despre credinţa (încrederea) în Dumnezeu

„Credinţa este puterea care ne face să murim pentru Hristos de dragul poruncii Lui şi să credem că moartea aceasta este pricina vieţii. Ea ne face 1 să socotim sărăcia ca bogăţie; neînsemnătatea şi umilirea, ca slavă şi cinste adevărată; iar când nu avem nimic, să credem că stăpânim toate (II Cor. o, 10), mai bine zis c-am dobândit bogăţia cunoştinţei lui Hristos cea nepă- ■ trunsă (Efes. 3, 8). Ea ne face să privim toate cele ce se văd, ca ţărână şi fum.

Credinţa în Hristos ne dă puterea nu numai să dispreţuim plâcenic vieţii, ci să suportăm şi să răbdăm toată ispita care vine asupra noastră pnn întristări, necazuri şi nenorociri, până va vrea şi ne va cerceta pe noi Dumnezeu. «Căci răbdând, zice, am aşteptat pe Domnul, şi a luat aminte la



* mine» (Ps. 39, 1).”(Sfântul Simeon Noul Teolog, [86], p.20)

„Credinţa în Hristos, Adevăratul Dumnezeu, naşte dorinţa după cele bune (duhovniceşti - n. n.) şi frica de chinuri. Iar dorinţa celor mai înalte şi frica de chinuri aduc păzirea întocmai a poruncilor. Păzirea întocmai a poruncilor învaţă pe creştini să-şi cunoască neputinţa lor. Iar cunoaşterea neputinţei noastre adevărate naşte aducerea aminte de moarte. Cel ce şi-a făcut-o pe aceasta însoţitoare de viaţă va căuta cu osteneală să afle cc J soartă va avea după ieşirea şi plecarea din viaţa aceasta. Iar cel ce so străduieşte să cunoască cele viitoare e dator, întâi de toate, să se lipsească de cele de acum. Căci cel ce este stăpânit de împătimirea faţă de accsica.

până la cel mai neînsemnat lucru, nu poate dobândi cunoştinţa desăvârşită a acelora.”


Despre citirea cărţilor ortodoxe

[ Discernământul în citirea cărţilor duhovniceşti

„Să citeşti, pe cât poţi, vieţile sfinţilor care accentuează pocăinţa, ca• vi te foloseşti.

Nu citi cărţi dogmatice, deoarece nu sunt pentru începători. Dar chiar 'î fi mai târziu, dacă nu ştii carte (dacă nu ai suficientă pregătire duhovni- | ceaşcă şi cărturărească - n.n.), să nu le citeşti, deoarece precum din pricina J I docaliei unul lipsit de carte cade în înşelare, înţelegând-o anapoda, la fel\ şi cărţile dogmatice te pot duce la o astfel de înşelare. înşelarea din Filo-£ calie (atunci când Filocalia e înţeleasă greşit - n.n.) va pricinui o linişte

diavolească a simţământului fals că nu eşti decât cu puţin mai jos (în sme- ; renie) decât Sfântul Grigorie Sinaitul. Iar erminia dogmei îl face pe cel ţfŞră carte, deşi este o fiară sălbatică şi plin de invidie înfricoşată, să creadă |ca este Sfântul Marcu Eugenicul22.i|, Fireşte, şi studiul potrivit este şi el o problemă a stareţului (sau a du-hovnicului - n.n.), dar în mod simplu voi pune şi în aceasta gândul meu. ~:La început un capitol pe zi din Evanghelie este absolut necesar şi



pentru Asfinţirea noastră, deoarece alungă toate cele rele. De asemenea, cărţi patristice, prin care să poţi înţelege Evanghelia, deoarece toate cele patristice fsunt râuri ce izvorăsc din Evanghelie. Când mergem pe cursul râurilor ' aflăm izvorul şi nu cădem ca protestanţii în văgăuni. Sinaxarul ajută mult deoarece în el fiecare poate afla orice fel de vitamină de care are nevoie |'şufletul său. Este bun şi sinaxarul zilei. De asemenea, Sfântul Ioan Scă- î rarul este absolut necesar pentru fiecare monah (ca prototip), precum şi j, Patericul, Lavsaiconul, Limonariul, Sfântul Efrem, Războiul nevăzut (car- gtea Sfântului Nicodim Aghioritul - n.n.), Filocalia (dacă eşti cu carte) -

________:_______________HpŞfântul Marcu Eugenicul, Mitropolitul Efesului, a participat la sinodul de la Fen-ara-Flo- TB§8a (1438-1439), dovedind faptul că latinii (papistaşii) sunt eretici. A fost un mare apără- TpOil Ortodoxiei. S-a împotrivit unirii cu papa şi nu a semnat actul de unire.

afară de cele referitoare la Rugăciunea minţii, deoarece acolo este nevoie să ai şi nevoinţă ca să înţelegi şi nu-ţi va ajunge numai faptul că eşti învă-ţat (de nu vei avea şi un povăţuitor experimentat, care este foarte necesar) Deoarece este primejdios să amestece cineva lacrimile sale ieftine cu cele preţioase ale Sfinţilor Părinţi şi să se înşele. Iar aceasta este cu atât mai periculos pentru caracterele sentimentale.

Acelaşi pericol, poate şi mai mare, poate veni din lucrările Sfântului Simeon Noul Teolog (prin înţelegerea greşită, neduhovnicească a lor - n.n.), deoarece unii ca aceştia amestecă, afară de lacrimi, şi dumnezeiasca dragoste a Sfântului cu propriile lor simţăminte, precum şi dragostea Sfântului pe care o avea către stareţul său, cu sentimentalismul lor de multe ori bolnav şi plin de toxine duhovniceşti, lucru pe

care este greu să-l înţeleagă.”(Cuviosul Paisie Aghioritul, [52],

p.66)

Aplicarea în practică a sfaturilor duhovniceşti primite prin citire

„Cei care-şi au mintea adunată când citesc, dar se mulţumesc numai

77 ' ... •.!?<

cu cititul, fără să pună nimic în practică în vederea sporirii lor duhovnic ceşti, se aseamănă cu agricultorii aceia care se îngreuiază să pună mâna pe,, plug, ci stând la umbră deasă citesc mereu cărţi despre agricultură şi în1 multe lucruri teoretice, dar rămân nelucrători şi nefericiţi.”(Cuviosul Paisie Aghioritul, [52],

p.140)



Despre frica de Dumnezeu

'ăm

Credinţa şi frica de

Dumnezeu„Progresând, credinţa

devine frică de Dumnezeu. Pe de o parte, nu credinţa se naşte din frica de Dumnezeu, ci frica din credinţă, căci ca Ci-h fie frică de El, trebuie să crezi în El. Pe de alta, credinţa nu se poafe dezvolta fără ca să treacă prin frică sau să fie ajutată chiar de la început de frica.” (Faptele Apostolilor 2, 37)

„Credinţa nu este nici măcar la început pur teoretică, ci are prin fric ce o însoteşte un caracter existenţial. [...]

Frica lui Dumnezeu este opusul fricii de lume. Ea are rostul să cople- -scă frica de lume.”


Cele două trepte ale fricii'4? ->

’r „Spune Sfântul Ioan în epistolele soborniceşti: «Dragostea desăvâr- ită scoate afară frica». (I Ioan 4, 18).Oare ce voieşte să ne spună Sfântul? espre ce dragoste şi despre ce frică vorbeşte? Proorocul zice în psalmi: <Temeţi-vă de Domnul, toţi sfinţii Lui» (Ps. 33, 10). Şi aflăm şi alte

multe Cuvinte de acestea în Sfintele Scripturi. Dacă deci şi sfinţii, care iubesc aşa e mult pe Domnul, se tem de El, cum zice: «Dragostea desăvârşită scoate ară frica»? Sfântul voieşte să ne arate că sunt două frici. Una începătoare is una desăvârşită; şi că una este a începătorilor, cum ar spune cineva, a nstitorului de Dumnezeu, iar alta a celor sfinţi şi desăvârşiţi, a celor ce au ijuns ia măsura iubirii. De pildă: cineva face voia lui Dumnezeu din frica de linuri. Acesta, cum am spus, e încă începător. El nu face încă binele penel însuşi, ci de frica bătăilor. Altul face voia lui Dumnezeu iubindu-L e Dumnezeu însuşi, dorind în chip deosebit să-I placă lui Dumnezeu, ‘testa ştie ce este binele însuşi, acesta a cunoscut ce înseamnă a fi cu umnezeu. Acesta este cel care are iubirea adevărată pe care sfântul o _ meşte desăvârşită. Şi această iubire îl duce pe el la frica desăvârşită.* Unul ca acesta nu se mai teme şi păzeşte voia lui Dumnezeu, nu entru bătăi, nu pentru a fi pedepsit, ci, cum am spus, pentru că a gustat n dulceaţa de a fi împreună cu Dumnezeu. îi este frică să nu cadă din ea, este frică să nu fie lipsit de ea. Aceasta este frica desăvârşită, care de şte din iubirea aceasta. Aceasta scoate afară frica începătoare. De aceea ce că «dragostea desăvârşită scoate afară frica.» Dar e cu neputinţă a se junge la frica desăvârşită, altfel decât prin cea începătoare.”




Dobândirea fricii de Dumnezeu

„Sileşte-te să-ţi aduci aminte de Dumnezeu, că El e cu luare aminte la şi cele ce le ai în convorbire cu inima ta sunt descoperite înaintea Lui. une deci sufletului tău: dacă te temi de păcătoşii asemănători ţie, ca să vadă păcatele tale, cu cât mai mult nu trebuie să te temi de Dumnezeu are ia aminte la toţi? Şi din sfatuirea aceasta cu tine, vine în tine frica de mnezeu în suflet. Şi de rămâi neclintit în ea, vei rămâne neclintit în faţa

DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI 156 DESPRE OM211

patimii, precum s-a zis: „Cei ce se încred în Domnul sunt ca muntele Sio- nului: nu se va clătina în veac cel ce locuieşte în Ierusalim” (Ps. 124,1).”

(Cuviosul Isaia Pustnicul, [92], p.5fy

„Să ai pe Dumnezeu înaintea ochilor tăi în tot lucrul pe care îl faci.”(Cuviosul Isaia Pustnicul, [92], p.74)

„Părinţii au spus că omul dobândeşte frica de Dumnezeu, având pomenirea morţii şi amintirea chinurilor şi cercetându-se în fiecare seară pe sine, cum a folosit ziua, şi dimineaţa iarăşi, cum a .trecut noaptea; apoi din neîndrăznire şi din alipirea de un om care se teme de Dumnezeu. Căci se spune că un frate a întrebat pe un Bătrân oarecare: «Ce voi face, Părinte, ca să mă tem de Dumnezeu?» Şi-i spuse lui Bătrânul: «Mergi, alipeşte-te de un om care se teme de Dumnezeu şi din frica lui de Dumnezeu, învaţă şi tu să te temi de Dumnezeu».”

(Ava Dorotei, [89], p.5] S)

Pierderea fricii de Dumnezeu

„Alungăm frica de Dumnezeu de la noi neavând pomenirea morlii. nici a chinurilor, neluând aminte la noi înşine, necercetându-ne cum am folosit ziua, ci vieţuind cu nepăsare şi ocupându-ne cu lucruri fără rosl, arătându-ne plini de îndrăzneală. Acesta este lucrul cel mai rău; aceasta este pierzania noastră desăvârşită. Căci ce alungă aşa de mult frica de Dumnezeu din suflet, ca îndrăzneala? [...]

Dacă din frica de Domnul fiecare se abate de la rău, negreşit unde nu este frica de Dumnezeu, acolo este toată patima. Dumnezeu să izbăvească sufletele noastre de patima pierzătoare a îndrăznelii!”

(Ava Dorotei, [89], p.51S)

Frica de Dumnezeu şi curăţirea sufletului

„Rănile primite de trup, dacă s-au înăsprit şi s-au umplut de murdărie, nu simt lucrarea leacului; dar după ce sunt curăţite, simt lucrarea leacului, ajungând prin el la tămăduirea desăvârşită. Aşa şi sufletul, câtă vreme e neîngrijit şi acoperit în întregime de lepra voluptăţii, nu poate simţi irica de Dumnezeu, chiar dacă i-ar vesti cineva neîncetat judecata înfricoşau! şi

aspră a lui Dumnezeu. Dar când începe să se curăţească cu multă luare aminte, simte frica de dumnezeu ca pe un leac adevărat al vieţii, care mus- trându-1, îl arde ca într-un foc fără durere. Pe urmă, curăţindu-se treptat, ajunge la curăţirea desăvârşită, sporind în dragoste pe măsură ce se micşo-rează frica din el. în felul acesta ajunge la dragostea desăvârşită, în care, cum am zis, nu mai este frică, ci nepătimirea deplină, produsă de slava lui Dumnezeu. Să avem deci ca laudă neîncetată, mai presus de toate laudele, întâi frica lui Dumnezeu, apoi dragostea care este plinirea legii desăvârşirii în Hristos.”


Frica de Dumnezeu şi iubirea

„Nimenea nu poate să iubească pe Dumnezeu din toată inima, dacă nu se teme de El mai întâi întru simţirea inimii. Căci numai curăţindu-se şi înmuindu-se sufletul prin înrâurirea temerii, vine la dragoste lucrătoare. Dar nu va veni cineva la temerea de Dumnezeu în chipul arătat, dacă nu va părăsi toate grijile lumeşti.”


, Mustrarea întru frica de Dumnezeu«

; ■ „Cel ce sfătuieşte sau mustră întru frica lui Dumnezeu pe acela carepăcătuieşte îşi câştigă sieşi virtutea opusă greşelii. Iar cel ce ţine minte răul şi osândeşte cu răutate cade în aceeaşi patimă, după legea duhovnicească.”


„Pe cel foarte smerit şi sensibil nu trebuie să-l mustrăm cu asprime, Sţ deoarece se poate încărca cu mai multă greutate decât a greşit şi e în g? primejdie să se îndoaie.”


p Frica de Dumnezeu şi necazurile

f- „Cel ce cunoaşte adevărul nu se împotriveşte necazurilor care vinasupra lui. Căci ştie că-1 conduc pe om spre frica de Dumnezeu.”

(Sfântul Marcu Ascetul, [81], p.331)Frica de Dumnezeu şi păcatul


„Frica de Dumnezeu ne sileşte să luptăm cu păcatul. Dar luptând noi, însuşi harul lui Dumnezeu îl surpă.”(Sfântul Marcu Ascetul, [81], p.339)

Despre frică

Cele şase feluri de frică

„Frica se împarte în şase feluri: în ezitare, în sfială, în ruşine, în încremenire, în groază şi în nelinişte. Ezitarea este frica în vederea unei acţiuni ce are să se îndeplinească. Sfiala este frica ce rezultă din aşteptarea dojenii. Aceasta este cea mai bună stare sufletească. Ruşinea este teama care pro vine dintr-o faptă dezonorantă. Nici această stare sufletească nu este fără « nădejde pentru mântuire. încremenirea este frica ce rezultă dintr-o mare închipuire. Groaza este frica ce se naşte dintr-o închipuire neobişnuită. Neliniştea este frica că nu vom reuşi, adică frica de nereuşită. Căci ne neliniş tim atunci când ne temem că faptele noastre nu vor reuşi.”


„Locuitorii cetăţii se tem de barbari cât timp nu au ajutorul împăratului. Dar când află că a sosit în cetate ducele, sau generalul, nu se mai tem, ştiind că aceia se îngrijesc de ei. Chiar dacă aud că se apropie barbarii, nu mai sunt îngrijoraţi, având pe cel ce luptă pentru ei. Deci şi noi dacă credem în Dumnezeu, nu ne temem de draci, căci ne trimite ajutorul Lui.”

(Sfântul Ioan Prorocul, [91], p.172)Despre îndrăzneală

îndrăzneala cea rea

„De voieşti să te izbăveşti de patimile de ocară, taie de la tine îndrăzneala faţă de orice om; şi mai ales faţă de cei spre care vezi că înclină inima ta prin patima poftei.”

(Sfântul Ioan Proorocul, [91], p.300)

„îndrăzneala e contrară sfielii şi respectului faţă de taina omului. Ea trece peste om în mod grosolan ca peste un obiect. Ea ispiteşte pe cel slab, se joacă cu el fără nici o sfială, îl amăgeşte, îl exploatează. Ea aprinde şi susţine patimile în cel ce îndrăzneşte şi îl trage şi pe celălalt la suprafaţa fiinţei lui. îndrăzneala e superficialitate şi trivialitate. Ea deschide uşa tuturor păcatelor şi patimilor, neţinând seama că prin aceasta le dă drumul să năvălească în sanctuarul fiinţei omeneşti. Ea nu se teme nici de Dumnezeu. îndrăzneala e dovada însoţirii superficialităţii şi grosolăniei cu suprapreţuirea eului propriu.”



îndrăzneala cea bună

„Această îndrăzneală către Dumnezeu este altceva decât îndrăzneala faţă de oameni. Ea nu înseamnă conştiinţa superiorităţii şi superficialitate, căci cine se poate socoti, dacă cugetă serios la sine, superior lui Dumnezeu şi cine poate rămâne în astfel de superficialitate? Ea e încrederea copilului în iubirea tatălui său; încrederea omului duhovnicesc că Dumnezeu îl va scăpa din necazul ce-1 împresoară. Ea e îndrăzneala însoţită cu frica, sau cu recunoaşterea nesfârşitei puteri şi iubiri a lui Dumnezeu, care nu trebuie dispreţuită.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, [91], p.302, nota 423)Despre întristare

întristarea cea bună

„Să ne întristăm cu acea întristare care este maica bucuriei şi să nu ne bucurăm cu bucuria care naşte întristarea. [...] Să ne întristăm cu acea în-tristare din care răsar pacea şi odihna veşnică şi să nu căutăm dezmierdă-rile, din care se nasc multe dureri şi supărări.”


„Să ne deprindem numai în acea întristare, care se cuprinde în po-căinţa pentru păcate şi e împreunată cu nădejdea cea bună. Despre aceasta zice şi Apostolul: «întristarea cea după Dumnezeu lucrează pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău». Căci întristarea cea după Dumnezeu, hră-nind sufletul cu nădejdea pocăinţei, e împreunată cu bucurie. De aceea, ea face pe om osârduitor şi ascultător spre toată lucrarea cea bună, prietenos, smerit, blând, gata să sufere răul şi să rabde toată buna osteneală şi zdro-birea, ca una ce e cu adevărat după Dumnezeu. Ea face să se arate în om roadele Sfântului Duh, care sunt: bucuria, dragostea, pacea, îndelunga răb-dare, bunătatea, credinţa şi înfrânarea.”


întristarea cea rea

„A cincea luptă (după cele împotriva duhurilor lăcomiei, desfrânării, iubirii de arginţi şi mâniei - n.n.) o avem împotriva duhului întristării, care întunecă sufletul ca să nu poată avea nici o vedere duhovnicească şi-l op-reşte de la toată lucrarea cea bună. Când duhul acesta viclean tabără asupra sufletului şi-l întunecă în întregime, nu-i mai îngăduie să-şi facă rugăciunile cu osârdie, nici să stăruie cu folos pe lângă sfintele citiri şi nu rabdă pe om să fie blând şi smerit faţă de fraţi. îi pricinuieşte scârbă faţă

de toate lucrurile şi faţă de însăşi făgăduinţa vieţii. Scurt vorbind, întristarea tulbmă toate sfaturile mântuitoare ale sufletului şi usucă toată puterea şi stăruinţa ■lui, făcându-1 ca pe un ieşit din minte şi legându-1 de gândul deznădejdii. De aceea, dacă avem de gând să luptăm lupta duhovnicească şi să biruim eu Dumnezeu duhurile răutăţii, să păzim cu toată străjuirea inima noastră dinspre duhul întristării. Căci precum molia roade haina şi cariul lemnul, aşa întristarea mănâncă sufletul omului. Ea îl face să ocolească toată întâl-nirea bună şi nu-1 lasă să primească cuvânt de sfat nici de la prietenii cei adevăraţi, precum nu-i îngăduie să le dea răspuns bun şi paşnic. Ci învă-luind tot sufletul, îl umple de amărăciune şi de nepăsare. în sfârşit, îi pune în minte gândul să fugă de oameni, că de unii ce i s-ar fi făcut pricină de tulburare şi nu-1 lasă să-şi dea seama că nu din afară vine boala, ci ea moc-neşte înlăuntru, făcându-se arătată când vine vreo ispită care o dă la iveală. Căci niciodată nu s-ar vătăma omul de om, dacă nu ar avea mocnind înăuntru pricinile patimilor.”


Tămăduirea de întristarea cea rea

„Ea se tămăduieşte prin rugăciune, prin nădejdea în Dumnezeu, prin cugetarea la cuvintele cele dumnezeieşti şi prin petrecerea cu oameni cuvioşi.”

(Sfântul Ioan Casian, [81], p. 154)

DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI 156 DESPRE OM214 Despre pocăinţă şi mărturisire

„Nu socoti lucru nevrednic de tine a-ţi face mărturisirea în chip smerit, ca înaintea lui Dumnezeu, înaintea ajutătorului tău.”

(Sfântul Ioan Scărarul, [89], p.lll)

“ „Duhovnicul ţi-a fost dat ca ajutor în cele bune. Dumnezeu a ţinut ,seama de nivelul nostru omenesc şi ne-a dat un ajutor apropiat nouă. S-ar ; putea socoti duhovnicul (şi preotul) în acest sens şi un ajutor de care se foloseşte Dumnezeu pentru folosul nostru. Aşa cum Dumnezeu nu botează

216 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI DESPRE OM 217

singur, ci i-a trimis pe postoli şi pe urmaşii lor să boteze, ca să ne dea siguranţă că suntem botezaţi, aşa nu primeşte mărturisirea noastră fără mijlocirea unui om văzut, ci-1 foloseşte pe acesta ca ajutor văzut, pe măsura noastră. El dă putere pătrunzătoare cuvântului omenesc al duhovnicului, căci Fiul lui Dumnezeu însuşi S-a folosit de cuvânt omenesc care răsuna în urechile ascultătorilor, dându-i tărie dumnezeiască, făcându-1 mijloc al puterii dumnezeieşti. Căci cuvântul creşte din Cuvântul.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, [89], p. 111, nota 190)

„Dezgoleşte-ţi rana în faţa doctorului şi nu te ruşina. «A mea e buba, Părinte, a mea e rana. Din nepăsarea mea s-a pricinuit, şi nu din a altuia. Nimeni altul nu este pricinuitorul ei: nici om, nici duh, nici trup, nici altceva, ci negrija mea!» Fă-te la mărturisire şi cu purtarea şi cu chipul şi cu gândul, ca un osândit, plecându-te spre pământ şi dacă se poate udând cu lacrimi picioarele doctorului şi judecătorului ca ale lui Hristos.”

(Sfântul Ioan Scărarul, [89], p. 111)

Războiul gândurilor după mărturisire

„Să nu ne speriem dacă suntem războiţi şi după mărturisire. Căci e mai bine să ne luptăm cu gândurile decât cu mândria.”

(Sfântul Ioan Scărarul, [89], p.l 12)

„Dacă n-am fi războiţi de gânduri ispititoare, după mărturisire, ne-am mândri, ca unii ce nu mai suntem supuşi ispitelor şi în acest caz, ar trebui să luptăm împotriva mândriei şi lupta cu ea ar fi mult mai grea.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, [89], p.l 12, nota 191)

Iisuse, Dumnezeule, primeşte-mă acum şi pe mine cel ce mă pocăiesc; căci toată viaţa în nepăsare mi-am petrecut-o şi pe Tine Te-am mâniat.

(La Utrenie, în Duminica fiului risipitor)

Roadele mărturisirii

„Mărturisiţi-vă păcatele voastre, pentru că, prin mărturisire se vindecă rănile cele sufleteşti, precum şi vătămarea trupească, arătându-se la

doctor, se tămăduieşte, iar cea tăinuită, boală mare face, iar mai pe urmă aduce moarte. Asemenea şi păcatele cele tăinuite omoară şi trupul şi sufletul

şi bucurie fac diavolului. Mare şi bun lucru este mărturisirea păcatelor, ■precât tăinuirea lor este bucurie satanei.

Cineva, amăgindu-se, grăieşte: «Astăzi să-mi fac plăcerea mea, iar mâine mă voi pocăi». Dar cine ştie de va ajunge sau nu ziua de mâine? Că, fără de veste, vine moartea şi-l pierde pe el. Iar dacă este cineva cărturar, apoi diavolul îi bagă lui în cap un gând, zicându-i: «Tu îţi ştii şi singur gândurile tale şi ceea ce zice Scriptura ştii, precum şi ceea ce Sfinţii Părinţi au poruncit; deci tămăduieşte-te singur, fără de duhovnic». Nu asculta gân-durile acelea şi nu zăbovi a-ţi tămădui, mărturisindu-ţi, păcatele tale, ca să fii iertat şi în veacul de acum şi în cel viitor.”

(Sfântul Ioan Gură de Aur, [97], p.128, 30 sept.)

Mărturisirea la duhovnici iscusiţi

„Bine este, cu adevărat şi de folos, ca să ne mărturisim păcatele, însă la părinţi duhovnici iscusiţi, iar nu la preoţi simpli şi neiscusiţi, nedestoi- inici a folosi un lucru ca acesta. Ca nu cumva, prin dragostea lor cea nefo-lositoare şi prin canonul dat fără iscusinţă, să păgubească pe cela ce vine la , spovedanie şi nefolositor şi leneş să-l facă. Deci, de vei afla un om duhov-■ nicesc, care să poată să te îndrume pe tine, să nu te ruşinezi să te mărturiseşti la el, ca lui Dumnezeu, iar nu ca la un om. Că a zis unul din Sfinţi: ?,«Cel înţelept în sufletul său nu se ruşinează de căderea sa şi nu se sfieşte şi mici nu se sminteşte a-şi mărturisi păcatele sale». Că zice Sfântul Ioan Teologul: «Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să aie ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea». (I Ioan 1,9).”■ (Cuviosul Anastasie, egumenul Muntelui Sinai, [98], p.692,20 apr.)

Despre iertare

„Precum turbatul niciodată nu simte odihna, aşa şi acela care nu uită vătămarea suferită, ci totdeauna o aminteşte, niciodată nu va putea avea


pacea cea adevărată, pe cât el adeseori pomeneşte cuvintele sau faptele vătămătorului său. Iar dacă tu tot gândeşti la răzbunare, te chinuieşti mai întâi pe tine însuţi. Mânia ta este pentru tine însuţi o unealtă de schingiuire şi îţi sfâşii măruntaiele tale. Şi cine poate fi mai nenorocit decât un om care de-a pururea este mânios? îndată ce el îl vede pe vrăjmaşul lui, ba încă vede numai haina sau casa lui, această vedere-1 chinuieşte şi îi adaugăo adâncă rană peste rană.”


„Cel ce nu iartă păstrează în sine o mândrie care împietreşte. Nu se umanizează, nu realizează comunicarea de la sine la cel ce trebuie iertat şi, în afară de ea, omul pierde condiţia de om. Deci, cel ce nu iartă nu poate intra în împărăţia iubirii, a umanităţii scăpate de rigiditate.”


Despre înfrânare

„Capul virtuţilor este rugăciunea; temelia lor este postul.Postirea înseamnă a mânca întotdeauna cu măsură, alegând cu luare aminte bucatele pe care le mâncăm. [...].Legea postului, ce pare o lege pentru pântece, este de fapt o lege pentru minte.Mintea, care împărăteşte în om, dacă voieşte să intre în drepturile sale de stăpânitoare şi să le păstreze, trebuie mai înainte de orice să se supună legii

postului. Numai atunci va fi ea mereu priveghetoare şi luminată; numai atunci va putea să stăpânească dorinţele inimii şi trupului; numai prin trezvie necontenită poate ea să cugete la poruncile evanghelice şi să le urmeze. Temelia virtuţilor este postul. [...]

Cel care nu păzeşte măsura şi alegerea cu grijă a mâncării nu poate să-şi păstreze nici fecioria, nici întreaga înţelepciune, nu-şi poate înfrâna mânia, se dedă leneviei, trândăviei şi întristării, se face rob al slavei deşarte, sălaş al trufiei, pe care o bagă în om starea lui trupească ce apare cel mai adeseori din pricina mesei bogate şi ospătarii până la saţ. [...] '

Saţul mâncării şi beţia îngroaşă nu numai trupul, ci şi mintea şi inima, adică îl aduc pe om, cu sufletul şi cu trupul, într-o stare trupească. Dimpotrivă, postul îl aduce pe creştin într-o stare duhovnicească.[...]

Minunată e îmbinarea postului cu rugăciunea! Rugăciunea este lipsită de putere dacă nu e întemeiată pe post, iar postul e neroditor dacă pe el nu e zidită rugăciunea.

Postul îl desface pe om de patimile trupeşti, iar rugăciunea se luptă cu patimile sufleteşti, şi după ce le-a biruit, pătrunde întreaga alcătuire a omului, îl curăţeşte. [...]

Cel ce seamănă pământul fără să-l fi lucrat pierde seminţele, şi în loc de grâu culege mărăcini. La fel şi noi: dacă vom semăna seminţele rugăciu nii fără să fi subţiat trupul, în loc de dreptate vom culege roada păcatului. Rugăciunea va fi nimicită şi răpită de feluritele gânduri şi visări deşarte şi păcătoase, va fi spurcată cu simţăminte ale împătimirii de plăceri.

Trupul nostru a luat fiinţă din pământ, şi dacă nu-1 lucrăm aşa cum se lucrează pământul, nicicând nu poate să aducă roada dreptăţii.Dimpotrivă, dacă cineva lucrează pământul cu mare sârguinţă şi chel- 'j Meii, dar îl lasă nesemănat, pământul se va acoperi cu neghină deasă. La fel şi

cu trupul: când este subţiat prin post, dar sufletul nu e lucrat prin rugăciune, citire, smerită cugetare, atunci postul devine părinte al unor ne ghine de multe

DESPRE OM 219

feluri, patimile sufleteşti: cugetarea semeaţă, slava deşartă, dispreţul. [...]Pofta de mâncare se îndreptează prin mese simple şi înfrânarea de la ghiftuire şi de la desfătarea cu gustul mâncării. [...]Foarte însemnat este felul mâncării. [...]

H Cea mai firească mâncare este cea pe care i-a rânduit-o Ziditorul ţ omului îndată după zidire: hrana vegetală. Dumnezeu le-a grăit strămo- §6 şilor: Iată, am dat vouă toată iarba care face sămânţă, care este deasupra a î' tot pământul; şi tot pomul ce are întru sine rod de sămânţă va fi vouă de mâncare (Facerea 1, 29). De-abia după potop a fost îngăduită mâncarea cărnii (Facerea 9, 3).

Hrana vegetală e cea mai bună pentru nevoitori. Ea înfierbântă cel mai puţin sângele, îngroaşă cel mai puţin trupul; vaporii şi gazele ce iau naştere din ea şi urcă la creier au cea mai mică înrâurire asupra lui; în fine, ea este cea mai sănătoasă, dat fiind că stimulează în cea mai mică măsură producerea de mucus în stomac. Din aceste pricini, ea înlesneşte omului

păstrarea curăţiei şi trezviei minţii, iar stăpânirea acesteia asupra întregii alcătuiri a omului se întăreşte; asupra celor ce o întrebuinţează au mai pu- |! ţină înrâurire patimile, şi aceştia au mai multă putere spre a se îndeletnici §§■• cu nevointele bunei cinstiri. [...] fi■

ICarnea îngroaşă trupul grozav, pricinuindu-i o deosebită îngreunare;

vaporii şi gazele ei îngreunează foarte tare creierul. Din această pricina ea nu e întrebuinţată nicidecum de către monahi; ea le rămâne oamenilor care trăiesc în lume şi se îndeletnicesc tot timpul cu munci trupeşti grele. Dar şi pentru aceştia întrebuinţarea ei statornică este vătămătoare.

«Cum! - vor striga atunci păruţii înţelepţi. Mâncarea cărnii este îngă-duită omului de Dumnezeu, iar voi opriţi folosirea ei?» La acestea vom răspunde cu vorbele Apostolului: Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos; toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate zidesc (I Corinteni10, 23). Noi ne ferim de folosirea cărnii nu pentru că am socoti-o necurată, ci pentru că ea îngreunează foarte mult întreaga noastră alcătuire, împie-dicând sporirea duhovnicească. [...]

în privinţa măsurii postului, fiecare trebuie să se cerceteze pe sine cu ajutorul unui Părinte duhovnicesc încercat şi cu darul dreptei socotinţe şi să nu ia asupră-şi un post mai presus de puterile sale, fiindcă postul e pentru om, nu omul pentru post; mâncarea, care e lăsată pentru sprijiniiea trupului, nu trebuie să-l slăbănogească.”

(Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov, [23], p. 139-145)

Să postim post primit, bineplăcut Domnului; postul cel adevărat este înstrăinarea de răutăţi, înfrânarea limbii, lepădarea mâniei, depărtarea de pofte, de clevetire, de minciună şi de jurământul mincinos.

(La Vecernie, Marţi, în întâia săptămână a Sfântului şi Marelui Post)*Liniştea lăuntrică

„Ce este liniştea? Ea constă în a-şi aduna cineva inima în ea; însăşi, oprind-o de la a da şi a lua şi de la dorinţa de a plăcea oamenilor şi de la celelalte lucruri. [...] Abia atunci se naşte în om liniştea: când a purtat crucea. Când deci pătimeşti împreună cu altul, afli ajutor15.

Dar când te socoteşti pe tine ca unul care ai întrecut, chipurile, mă- ra, află că şi ceea ce aveai ai pierdut. Deci nu umbla nici înlăuntru, nici afară, ci începe de la mijloc. [...] A nu te încrede nici în linişte şi a nu arata dispreţ nici faţă de ocupaţii, ci a fi smerit în linişte şi treaz în ocupaţii e calea de mijloc, care nu cade niciodată.”

(Sfântul Ioan Proorocul, [91], p.332-333)

„Se face deosebirea între liniştea care se dezinteresează, prin retragere,

15"u pot fi liniştit cât timp ştiu că am posibilitatea să-l ajut pe fratele meu dar nu-1 ajut. Nu pot liniştit cât timp cârtesc împotriva crucii mele, considerând că este prea grea. Abia atunci ândesc liniştea, când port crucea cu bucurie pentru Hristos Domnul, Cel ce a zis: „Luaţi 'oul Meu peste voi şi vă învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla mă sufletelor voastre. Că jugul meu este bun, şi sarcina Mea uşoară” (Matei 11, 29). Când 'mese împreună cu fratele, când port o parte din sarcina lui, dobândesc şi eu ajutor prin ciunile lui. Dar totul trebuie lucrat cu discernământ şi chibzuinţă; de aceea este bine să m sfatul duhovnicului şi în problema ajutorării fraţilor.


de alţii şi liniştea care e plină de milă pentru alţii, mergând până la cruce pentru ei, care nu are nevoie de retragere.

O linişte nepăsătoare la durerea altora e o închidere în mândrie. Dar u poate fi plin de milă faţă de alţii şi în acelaşi timp liniştit cel ce n-a 'uns la starea în care nu mai e ispitit de păcate în relaţie cu alţii. A uni iniştea cu

mila faţă de alţii este propriu celor ajunşi la o stare de neprihă- ’~e. [...] Retragerea din relaţiile cu alţii se recomandă numai celui nesporit uhovniceşte, pe care aceste relaţii îl ispitesc.”


Despre linişte

Liniştea exterioară

„Liniştea este un lucru mare. Chiar dacă nu s-ar ruga cineva, liniştea singură se roagă. Ea este rugăciune tainică şi ajuta mult în rugăciune. [...] De aceea ajută mult ca mănăstirea să fie departe de lume, de centre arhe-

ologice, de zgomote lumeşti şi chiar de oameni mulţi. Liniştea exterioară, departe de lume, cu discernământ, în nevoinţă şi rugăciune neîncetată, foarte repede aduce şi liniştea lăuntrică.” ■

(Cuviosul Paisie Aghioritul, [54], p. 165)

Despre milă şi milostenie

Izvorul milelor

„Fără un Dumnezeu personal n-ar exista putinţa unei continue sensibilizări a omului, pentru că nu I-am cere mila cu. sentimentul că ne-o poate da; cu sentimentul că El însuşi este plin de milă faţă de noi, sau izvorul milelor.”


Mila şi inima

„Organul sufletesc prin care simţim mila şi devenim miloşi e inima: Ea e puntea simţitoare între persoană şi persoană, prin ea dăm mila, dar şi simţim mila lui Dumnezeu.”


Milostenia

„De multe ori am spus că milostenia n-a fost lăsată pentru cei ce primesc, ci pentru cei ce dăruiesc; nu pentru cei ce iau, ci pentru cei care dau, fiindcă aceştia, în principal, câştigă mai mult.”


DESPRE OM 221

„Cel ce face milostenie imitând pe Dumnezeu nu cunoaşte deosebire între rău şi bun, între drept şi nedrept, când e vorba de cele ce sunt trebuinţă trupului, ci împarte tuturor la fel, după trebuinţă, chiar dacă cinsteşte mai mult, pentru buna aplecare a voii, pe cel virtuos decât, leneş.”

Despre răbdare

„Vă rog, fraţilor, faceţi o încercare. Dacă cineva vă ocărăşte sau vă dispreţuieşte, sau vă smulge ceea ce vă aparţine, sau prigoneşte Biserica, ■rugaţi pe Domnul zicând: „Doamne, toţi suntem făpturile Tale. Ai milă de -robii Tăi şi întoarce-i spre pocăinţă!” Atunci vei purta în chip simţit harul ţîn sufletul tău. La început sileşte inima ta să iubească pe vrăjmaşii tăi, iar ' Domnul, văzând gândul tău cel bun, te va ajuta în toate şi experienţa însăşi te va învăţa calea. Dar cel ce gândeşte de rău pe vrăjmaşii lui nu are în el iubirea lui Dumnezeu şi nu cunoaşte pe Dumnezeu. Dacă te rogi pentru vrăjmaşii tăi, pacea va veni asupra ta. Iar când vei iubi pe vrăjmaşii tăi, să ştii că un mare har dumnezeiesc locuieşte întru tine. Nu zic că este deja un har desăvârşit, dar e de-ajuns pentru mântuire. Dacă, dimpotrivă, ocărăşti pe vrăjmaşii tăi, e semn că un duh rău locuieşte în tine şi el aduce gânduri rele în inima ta; căci, aşa cum a spus Domnul, «din inima omului ies gân- . urile bune şi gândurile rele» (Matei 15,19).”îţ- (Sfântul Siluan Athonitul, [60], p.143)f ■

y. „Dumnezeu nu îngăduie să vină asupra noastră vreun lucru peste punerea noastră. Pentru că a zis Apostolul: «Credincios este Dumnezeu, Care nu ne va lăsa pe noi să fim încercaţi peste ceea ce putem» (I Corinteni 10, 13). Dar noi neavând răbdare, nu voim să suferim nici măcar cât de puţin şi-nici să primim ceva cu smerenie. De aceea, ne zdrobim şi cu cât ne silim mai mult să scăpăm de încercări, cu atât ne simţim mai îngreunaţi de ■povara lor şi slăbim în curaj şi nu putem să scăpăm de ele.I Sunt unii care înoată pentru vreo trebuinţă în mare şi, dacă ştiu meşteşugul înotului, când vine vreun val împotriva lor, se afundă sub el până ce trece şi rămân astfel nevătămaţi. Dar dacă voiesc să se împotrivească talului, acesta îi împinge înapoi şi le măreşte distanţa (până la ţintă). Şi ■ând încep iarăşi să înoate, vine alt val asupra lor şi, de se împotrivesc _”şi, din nou îi împinge şi-i aruncă înapoi. Şi se zdrobesc mereu, neiz- ltind nimic. Dar dacă, precum am spus, se vâră sub val şi se smeresc ’esubtul lui, acesta trece peste ei fără să le pricinuiască nici o vătămare; i 'rămân înotând cât voiesc şi împlinindu-şi lucrul lor. Aşa e şi cuîncercările. De poartă cineva cu răbdare şi smerenie încercarea, trece prin ea nevătămat. Dar de se necăjeşte şi se tulbură învinovăţind pe oricine, se chinuieşte pe sine însuşi, îngreunând încercarea împotriva sa, şi în loc să aibă folos din ea, se vatămă.

Căci foarte mult folosesc încercările celor ce le suportă fără tulburare.”(Ava Dorotei, Filocalia 9, [89], p.611)

„Necazul primeşte proporţii prin subiectivitatea noastră. Noi slăbim sufleteşte pentru că dăm proporţii necazului, iar dând proporţii necazului, slăbim şi mai mult sufletul. Şi astfel orice lucru cât de mic, ia forma de necaz insuportabil şi toată viaţa ne devine un lanţ de necazuri [...] Dimpotrivă, Cel ce nu dă proporţii necazurilor, ci le reduce la inevitabila limitare şi relativitate a situaţiilor exterioare în viaţa aceasta, descoperă putinţa de progres nesfârşit în înţelegere, în iubirea de Dumnezeu, de oameni, găseşte şi în «eşecurile» sau «necazurile» din afară prilejuri de noi înţelegeri ale putinţei de nesfârşit progres în cele duhovniceşti. Deci se foloseşte şi de ele.”


„Pentru ce suferă omul pe pământ, îndură chinuri şi suferă rele? Suferim pentru că nu avem smerenie. într-un suflet smerit locuieşte Duhul Sfânt şi el îi dă libertatea, pacea, iubirea şi fericirea. Suferim pentru că nu iubim pe fratele nostru.”

(Sfântul Siluan Athonitul, [60], p.l87)


„Orice suferinţă fără voie să te înveţe să-ţi aduci aminte, de Dumnezeu; în acest caz nu-ţi va lipsi prilejul spre pocăinţă.”(Sfântul Marcu Ascetul, [81], p.291)

„Nu zi: nu vreau şi vine; căci cu siguranţă, dacă nu iubeşti lucrul însuşi, iubeşti pricinile lui.”(Sfântul Marcu Ascetul, [81], p.302)

„De ai fost păgubit, sau ocărât, sau prigonit de cineva, nu lua în? seamă cele de faţă, ci aşteptă cele viitoare; şi vei afla că acela ţi-a fost pricină de multe bunătăţi, nu numai în vremea de aici, ci şi în veacul viitor.

Precum celor ce s-au hrănit fară socoteală le foloseşte absintul amar, aşa celor cu purtări păcătoase le e de folos să pătimească rele. Căci leacurile acestea pe cei dintâi îi fac sănătoşi, iar pe ceilalţi îi pregătesc spre pocăinţă.”

(Sfântul Marcu Ascetul, [81], p.299, 302)

Despre mulţumirea către Dumnezeu

Mulţumirea pentru daruri

„«Mai întâi şi mai întâi de toate preamăresc pe Sfânta şi pe cea de o fiinţă Treime, zicând: Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.» [...]

Să dăm totdeauna mulţumire Celui ce ne-a mântuit şi ne mântuieşte pururea pe noi; Celui ce-I mulţumesc îngerii, Puterile mai presus de lume, oştile cereşti, Heruvimii şi Serafimii, neîncetat şi neîntrerupt, cu glasuri înalte, strigând şi glas înălţând şi zicând: «Sfânt, Sfânt, Sfânt e Domnul Savaot» (Isaia 6, 3). Gândind la aceasta, să-I mulţumim deci şi noi Celui căruia «cerul Ii este scaun şi pământul aşternut picioarelor» (Isaia 66, 1), Căruia toată zidirea îi slujeşte (Isaia 16,14).

Pornind de la această pildă a Scripturii, să-I mulţumim şi noi Tatălui că a miluit lumea şi nu L-a cruţat nici pe Fiul Său Unul Născut, ci L-a trimis ca Mântuitor şi Izbăvitor al sufletelor noastre. Să-I mulţumim Fiului, care S-a smerit pe Sine, făcându-Se ascultător până la moartea pe crace (Filipeni 2, 8)

pentru noi oamenii. Să-I mulţumim Sfântului Duh, de viaţă făcătorului, Care a grăit în legi şi în proroci şi în învăţători, Care a făcut ■* pe Petru să se pocăiască şi i-a poruncit să meargă la Comeliu (Fapte 10, 19-20), l-a slăvit şi i-a dat putere să scoale morţi, ca pe Tavita (Fapte 9, ‘20); Care pururea o ia înainte şi zdrobeşte cursele vrăjmaşului de la cei ce-L cheamă pe El, zicând după prorocia lui David: «Cursa a fost zdrobită şi noi ne-am izbăvit; ajutorul

nostru în numele Domnului care a făcut cerul fşi pământul» (Ps. 123,7-8).”(Sfântul Varsanufie cel Mare, [91], p.104-105)

„Tu ştii că avem nevoie de hrană în fiecare zi, dar n-avem dreptul s-o luăm cu plăcere. Dar dacă o luăm, mulţumind lui Dumnezeu care o dă şi ocărându-ne ca nevrednici de a o primi, Dumnezeu face din ea un lucru sfânt şi o binecuvântare. Tot aşa deci când ai nevoie de un lucru şi el îţi este dat, mulţumeşte lui Dumnezeu care ţi l-a dat socotindu-te nevrednic.”

DESPRE OM 223

(Sfântul Ioan Proorocul, [91], p.348)

Mulţumirea pentru suferinţe

„Stăpânul nostru a răbdat pentru noi toate pătimirile. Deci nu vom răbda şi noi, amintindu-ne de ele, ca să fim părtaşi împreună cu El? Ia seama că am primit porunca să mulţumim în toate (I Tesaloniceni 5, 18). Să nu ne atragă pe noi urătorul binelui la nemulţumire, ca să pierdem toate.”

(SfântulToan Proorocul, [91], p. 132)

„Sfinţii Varsanufie şi Ioan unesc răbdarea necazurilor cu mulţumirea. Prin ultima se întăreşte şi mai mult răbdarea şi se arată ca fiind pentru Dumnezeu. Căci ea dă slavă lui Dumnezeu nu numai pentru cele plăcute; ci şi pentru cele neplăcute, văzând şi în cele din urmă înţelepciunea şi iu birea pedagogică a lui Dumnezeu faţă de noi.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, [91], p.132, nota 153j

Despre bucurie

■ ■ ¥ *P'J§Bucuria cea bună

t'-Sf

„Dacă socotesc ca ale mele toate cele primite de cineva de la Dumnezeu, mă şi rog ca el să le primească, socotind că le prnnesc eu însumi. Nu se poate simţi cineva fericit când e bogat, dacă ceilalţi sunt* săraci. Numai în ambianţa bogăţiei generale sunt şi eu bogat. Eu mă îmbo^gătesc primind de la alţii şi mă bucur de cele ce le au alţii. Mă bucur de ceea ce am eu când văd aceasta folosind pe alţii, rodind în alţii, făcând bucurie altora. Aceasta se referă mai ales la bunurile spirituale.”


„Nu ne vom bucura de bunurile veşnice, dacă nu vom dispreţui pe cele vremelnice.”(Sfântul Antonie cel Mare, [81], p.41)

Bucuria cea rea (deşartă)

„Sufletele care duc o viaţă fără supărare, care au prisosinţă de îndestulări, care află bucurie numai în cele de aici, aceste suflete, zic, sunt mai -oi decât ceara, slabe şi incapabile de fapta cea bună şi în fine ajung pradă ocului celui veşnic.”



Despre rugăciune

1'

„Rugăciunea este, după însuşirea ei, însoţirea şi unirea omului şi a lui umnezeu; iar după lucrare, susţinătoarea lumii. Este împăcare a lui umnezeu; maica lacrimilor şi fiica lor; ispăşirea păcatelor; pod de trecere peste ispite; peretele din mijloc în faţa necazurilor; zdrobirea războaielor, fuerarea îngerilor, hrana tuturor fiinţelor netrupeşti, veselia ce va să vie, ucrarea fără margine, izvorul virtuţilor, pricinuitoarea darurilor, sporirea evăzută, hrana sufletului, luminarea minţii, securea deznădejdii (cea care e deznădejdea - n.n.), dovedirea nădejdii, risipirea întristării, bogăţia lugărilor, vistieria sihaştrilor, micşorarea mâniei, oglinda înaintării, ararea măsurilor, vădirea stării dinăuntru, descoperirea celor viitoare, mnul slavei.”

Sfaturi pentru rugăciune

„înainte de toate să punem pe hârtia rugăciunii noastre o mulţumire sinceră. în al doilea rând, mărturisirea şi zdrobirea sufletului întru multă simţire. Apoi să facem cunoscută împăratului toată cererea noastră. Chipul mai înainte arătat al rugăciunii noastre e cel mai bun. [...]

Nu face pe deşteptul în cuvintele rugăciunii tale! Căci gânguritul simplu şi nemeşteşugit al copiilor a înduioşat pe Tatăl lor cel din ceruri.Nu te pomi la vorbărie, ca nu cumva prin căutarea cuvintelor să ţi se împrăştie mintea. Un cuvânt al vameşului a Scut pe Dumnezeu îndurător şi un cuvânt

spus cu credinţă a mântuit pe tâlhar. Multa vorbire în rugăciune pricinuieşte minţii năluciri şi împrăştiere. Iar un singur cuvânt o adună.Chiar de ai urca toată scara virtuţilor, roagă-te pentru iertarea păcatelor, auzind pe Pavel care strigă că dintre păcătoşi «cel dintâi sunt eu» (I Timotei 1,15).

[...]Când porneşti să te înfăţişezi înaintea Domnului, să-ţi fie haina sufletului ţesută întreagă din firele, mai bine zis din zalele nepomenirii râului. Căci de nu,

cu nimic nu te vei folosi. Să-ţi fie ţesătura cererii tale simplă,', neîmpestriţată în chip felurit. Căci, cu un singur cuvânt, vameşul şi fiul risipitor l-au împăcat pe Dumnezeu cu ei.”

(Sfântul Ioan Scărarul, [89], p.403-406)

„Să nu părăseşti rugăciunea din grija neputinţei nici măcar o singură zi până ce mai răsufli, ci auzi pe cel ce zice: «Când sunt slab, atunci sunt tare» (II Corinteni 12, 10). Căci făcând aşa, te vei folosi mai mult şi rugăciunea te va ridica îndată, cu împreuna-lucrare a harului. Fiindcă unde este5, mângâierea Duhului, neputinţa şi trândăvia nu rămân.”

(Sfântul Teolipt al Filadelfiei, [87], p.72)'î

%Pocăinţa este temelia şi scopul rugăciunii ^

f]„Toate felurile de înşelare demonică la care se supune cel ce iS§| nevoieşte în rugăciune apar ca urmare a faptului că la temelia rugăciunii* nu este pusă

pocăinţa, că pocăinţa nu s-a făcut izvorul, sufletul, scopub rugăciunii. . :;ŞP(Sfântul Ignatie Briancianinov, [23], p.240^

Primeşte, Stăpână, degrabă, rugăciunile noastre şi le du Fiului tău şi Dumnezeu, Doamnă cu totul fără prihană. Scapă din primejdii pe cei ce aleargă către tine; strică uneltirile, surpă semeţia celor ce se întrarmează nedumnezeieşte, Preacurată, asupra robilor tăi.

(La Utrenie, în Duminica vameşului şi fariseului)

Să nu ne rugăm ca fariseul, fraţilor, că cel ce se înalţă pe sine, se va 'meri, ci să ne smerim înaintea lui Dumnezeu ca vameşul, prin postire, trigând: Dumnezeule, milostiveşte-Te spre noi păcătoşii.


DESPRE OM 225

? Nu cutez a căuta sus la înălţime, că Te-am mâniat pe Tine, Hristoase, 'ură măsură; dar ştiind milostivirea Ta, îndurate, strig Ţie: Greşit-am, ■' stiveşte-Te şi mă mântuieşte.

(La Utrenie, în Duminica fiului risipitor)

Amăgirea care poate să apară în timpul rugăciunii

: „Nu primi în rugăciune nici o nălucire a simţurilor, ca să nu suferireo ieşire din minţi.”


;,Când vezi o lumină înăuntru sau în afara ta, nu te încrede în ea, dacă în acel moment nu simţi zdrobire de inima pentru Dumnezeu, nici iubire %itru aproapele tău; însă nici nu te teme, ci smereşte-te şi acea lumină va spare. [...]1 Dacă vezi în duh demoni, smereşte-te şi sileşte-te să nu-i vezi; mergi neîntârziat la Duhovnicul sau Bătrânul căruia ai fost încredinţat. Spune tul Duhovnicului tău şi atunci Domnul se va milui de tine şi vei scăpa de lăgire.”^ (Sfântul Siluan Athonitul, [60], p.204)

r „Cel mai primejdios dintre felurile de rugăciune nepotrivită este atunci îd cel care se roagă alcătuieşte prin puterea închipuirii sale năzăriri sau nere, luându-le, la arătare, din Sfânta Scriptură, iar de fapt din propria

lui stare, din căderea sa. ’in păcătoşenia sa; prin aceste închipuiri îşi măguleşte părerea de sine, siuva deşartă, cugetarea semeaţă, trufia, se amăgeşte pe sine însuşi. [...]

O mare parte dintre nevoitorii Bisericii Apusene, socotiţi în sânul acesteia ca foarte mari sfinţi - aceasta după căderea ei de la Biserica Răsăriteană şi îndepărtarea Sfântului Duh de la ea - s-au rugat şi au ajuns la vedenii, bineînţeles mincinoase, prin metoda pe care am amintit-o. Aceşti păruţi sfinţi se aflau în cea mai cumplită înşelare drăcească. înşelarea îşi ridică deja, în chip firesc, capul pe temeiul hulirii împotriva lui Dumnezeu prin care este schimonosită la eretici credinţa dogmatică. Purtarea nevoitorilor latini, cuprinşi fiind de înşelare, a fost întotdeauna «extatică» din pricina neobişnuitei lor înfierbântări trupeşti şi pătimaşe, într-o asemenea stare se afla Ignaţiu de Loyola, întemeietorul Ordinului iezuiţilor. închipuirea lui era atât de aprinsă şi de aţâţată, încât, precum el însuşi spunea, avea nevoie doar să o voiască şi să întrebuinţeze oarecare sforţare ca să-i apară înainte, după bunul său plac, iadul sau raiul. Apariţia raiului şi iadului se săvârşea nu doar prin lucrarea închipuirii omeneşti; lucrarea închipuirii omeneşti, de una singură, este neîndestulătoare pentru - aceasta. Faptul se săvârşea prin lucrarea demonilor, care îşi uneau prisosi- toaiea lor lucrare cu lucrarea neîndestulătoare omenească, adăugând lucrare la lucrare, plinind o lucrare prin cealaltă, pe temelia liberei voinţe a omului - care şi-a ales şi şi-a însuşit o îndreptare mincinoasă.” ;

(Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov, [23], p.241,252)

Amăgirea nu vine din rugăciune ^

„Unii zic că rugăciunea duce sufletul în amăgire duhovnicească. E o greşeală însă. Amăgirea vine dintr-o îngâmfată încredere în sine, şi nu din ' rugăciune. Toţi Sfinţii s-au rugat mult şi îndeamnă şi pe ceilalţi la rugăţ ciune. Rugăciunea este cea mai bună lucrare pentru suflet. Rugăciunea e - calea spre Dumnezeu.” f

(Sfântul Siluan Athonitul, [60], p.66) -

'*1Despre neprimirea celor cerute în rugăciune ; |


„Lucru mare şi bun este rugăciunea când seface cumintemulţumi-;toare şi trează. Dar cum va fi mulţumitoare? vfc|

Dacă ne vom învăţa pe noi înşine sări mulţumim lui Dumnezeu nu-. ,numai când luăm, ci şi când nu luăm. Căci Dumnezeu uneori dă iar alteori^

nu, dar amândouă le face spre folosul nostru. De aceea ori de iei ori de nu iei, ai luat pentru că nu ai luat; de dobândeşti ori de nu dobândeşti, ai dobândit pentru că nu ai dobândit. Căci uneori a nu lua ceea ce cerem este mai de folos decât a lua. Şi dacă ne era de folos ceea ce nu am luat când am cerut de multe ori, negreşit că totdeauna ne-ar fi dat. Iar a nu dobândi spre folos, înseamnă a dobândi. Iar de multe ori Dumnezeu nu împlineşte cererea noastră, nu pentru că n-ar voi, ci prin zăbovirea împlinirii ei vânează stăruinţa noastră neîncetată.”


Rugăciunea si postul

„Un trup sătul este o piedică în calea rugăciunii curate, iar Duhul Sfânt nu vine când pântecele nostru este plin. Pe de altă parte, trebuie postit cu măsură, ca trupul să nu se slăbească înainte de vreme şi monahul să rămână în stare să-şi facă ascultarea. Am cunoscut un frate care se uscase de atâta post, dar care a slăbit şi a murit înainte de vreme.”


Despre evlavie

„Cel într-adevăr om se sileşte să fie evlavios. Iar evlavios este cel ce nu pofteşte cele străine. Şi străine sunt omului toate cele create. [...]Sufletul evlavios cunoaşte pe Dumnezeul tuturor. Căci evlavia nu este altceva decât împlinirea voii lui Dumnezeu.”

(Sfântul Antonie cel Mare, [81], p.37, 52)

Deosebirea dintre evlavie şi pietate

„Altceva este evlavia şi altceva pietatea - precum evlavia ortodoxă răsăriteană diferă de pietatea apuseană europeană. Evlavia are harul dum nezeiesc, pietatea are minte omenească.”


I

DESPRE OM 227

Despre blândeţe

„Precum din izvoare curg pâraiele, aşa şi purtarea de grijă către săraci curge din bunătatea şi blândeţea obiceiurilor, căci tot cel blând şi bun se pleacă cu lesnire către iubirea de oameni şi nu suferă să treacă cu vederea pe cei ce sunt în lipsă, sărăcia celorlalţi socotind-o sărăcia sa. Zavistia este cea mai rea boală dintre toate, dar bărbatul cel bun şi blând nu primeşte în sufletul său această boală, ci văzând pe fraţii cei ce sporesc şi se slăvesc, se bucură şi se veseleşte împreună cu!ei, slava celorlalţi gândind că este a Sa, şi fiindcă pe toate le socoteşte de obşte, se bucură de cele bune şi se întristează de cele de mâhnire.

Astfel sunt darurile blândeţii, astfel este viaţa celor ce petrec în blândeţe. Cel blând este tatăl sărmanilor, apărătorul văduvelor, purtătorul de grijă de cei săraci, ajutător celor ce se nedreptăţesc, făcând ca pretutindeni să biruiască dreptatea. Cel blând este cucernic şi cinstit, fiilor părinte, tatălui fiu şi stăpânului slugă.”


Despre bărbăţie

însuşirea bărbăţiei nu stă în a birui şi a asupri pe aproapele. Căci aceasta este semeţie şi se află deasupra bărbăţiei (în sens negativ - n.n.). Dar nici în a fugi de frica ispitelor de lucrările şi de virtuţile cele după voia lui Dumnezeu. Căci aceasta este laşitate şi se află dedesubtul bărbăţiei. Bărbăţia înseamnă a stărui cu răbdare în tot lucrul bun şi a birui patimile. sufletului şi ale trupului.

(Cuviosul Petru Damaschin, [85], p.252)

Despre slujirea lui Dumnezeu şi slujirea aproapelui

„De nu va urî omul toată lucrarea lumii acesteia16, nu va putea sluji Piui

16rin lucrarea lumii acesteia se înţelege lucrarea deşartă. Nu se referă la


Dumnezeu. Deci care este slujirea lui Dumnezeu? Numai aceasta: să nu lavem nimic străin în minte în vremea când ne rugăm Lui, nici plăcere când |îl binecuvântăm, nici răutate când îl cântăm, nici ură când luăm partea Lui, |nici râvnă rea ca să ne împiedice să zăbovim cugetând la El şi să ne aducem aminte de El. Căci toate aceste lucruri întunecate se fac zid care .închide nefericitul suflet, de nu poate sluji curat lui Dumnezeu.”

(Sfântul Isaia Pustnicul, [81], p.481)

Slujirea aproapelui

„Dragostea se face cunoscută nu numai prin dăruirea de bani, ci cu mult mai mult prin împărtăşirea cuvântului lui Dumnezeu şi prin slujirea trupească17.

Cel ce s-a lepădat cu adevărat de lucrurile lumii şi slujeşte nefăţamic aproapelui prin iubire se slobozeşte degrabă de orice patimă şi se face părtaş de iubirea şi cunoştinţa dumnezeiască.”

(Sfântul Maxim Mărturisitorul, [82], p.65)Despre osteneala cea bună

„Osteneala smereşte trupul, iar trupul smerindu-se, se smereşte îm-preună cu el şi sufletul.”


„Dacă eşti iubitor de învăţătură, fă-te iubitor şi de osteneală, căci simpla cunoştinţă îngâmfă pe om. [...]

Ostenelilor pentru evlavie le urmează mângâierea (duhovnicească =r n.n.), iar aceasta o cunoaştem prin legea lui Dumnezeu şi prin cunoştinţă. [...]

Sămânţa nu va creşte fără pământ şi apă; iar omul nu se va folosi fară osteneli de bunăvoie şi fără ajutor dumnezeiesc.”

(Sfântul Marcu Ascetul, [81], p.311,317,319)

slujirea aproapelui .cele bune.17'Prin slujire trupească se înţelege aici slujirea aproapelui la trebuinţele trupeşti ale aces- "'a. Intră aici milostenia, ajutorarea la lucrul cel bun, îngrijirea celui bolnav, etc.

I

DESPRE OM 229

Despre întărirea existenţei prin săvârşirea binelui

-Iii„întărind prea mult trupul, întărim pentru un timp ceea ce e pieritor şi

slăbim sufletul cel nemuritor, slăbind puterea şi libertatea noastră ca s biect. Sfinţii Varsanufie şi Ioan văd mântuirea omului prin întărirea a cei ce e netrecător în fiinţa lui. Cel bun e tare. Săvârşirea binelui e o întăriie existenţei. Ontologicul deplin implică eticul. Hristos întăreşte pe om pe Cruce şi comunicându-ne tăria Lui de a suporta şi noi greutăţile, ispitele, xr"5* ne face şi fiinţa noastră tare, pentru că o face bună.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, [81], p. 141, nota 163)

Despre sfintele fapte bune

„Faptele bune evanghelice sunt sfinte puteri Dumnezeu-omeneşti ce izvorăsc din Dumnezeu-Omul Hristos şi au putere Dumnezeu-omenească. De aceea, ele sunt în acelaşi timp puteri de dumnezei-facătoare, în-dum- nezeitoare: pe omul creştin îl schimbă la faţă, îl în-dumnezeu-înomenesc, îl în-dumnezeiesc.

Aceasta este deosebirea de temelie dintre faptele bune evanghelice Dumnezeu-omeneşti şi toate faptele bune necreştine, fie ele filosofice, reli-gioase, ştiinţifice, culturale, civilizatorice, politice. în fiecare faptă bună evanghelică, Dumnezeu-omenească, lucrează neîncetat împreună Dumnezeu şi omul.”


„Tot binele e dăruit de Dumnezeu cu un rost oarecare şi cel ce-1 pri-meşte cu această credinţă nu-1 va pierde. [...]

Tot binele vine de la Domnul, după o anumită orânduire, şi pleacă pe ascuns de la cei nemulţumitori, nerecunoscători şi leneşi. [...]

Orice plănuire a ta să o începi cu Cel ce este începutul a tot binele, ca să fie după voia lui Dumnezeu ceea ce ai de gând să faci. [...]

Cel ce face binele şi caută răsplata nu slujeşte lui Dumnezeu, ci voii sale. [...]

Cei ce ne-am învrednicit de baia naşterii de a doua (Sfântul Botez, n.n.) săvârşim faptele bune nu pentru răsplată, ci pentru păzirea curăţeniei dată nouă. [...]

Bine este să folosim prin cuvinte pe cei ce întreabă; dar mai bine este să conlucrăm cu ei prin rugăciune şi virtute. Căci cel ce prin acestea, se aduce pe sine la Dumnezeu, ajută şi aproapelui.”

(Sfântul Marcu Ascetul, [81], p.284-323)

DESPRE OM 237231 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI

Cele trei stări sufleteşti m care putem să facem binele

„Trei sunt stările sufleteşti în care putem să facem binele, cum zice Sfântul Vasile. Facem binele fie temându-ne de chinuri, şi atunci suntem în stare de robi; fie pentru a lua plata, şi atunci suntem în simţirea simbri- aşului; fie pentru binele însuşi, şi atunci suntem în simţirea fiului. Căci fiul nu face voia tatălui din frică, nici ca unul care voieşte să ia de la el plată, ci ca unul care voieşte să-l slujească pe el însuşi, care voieşte să-l cinstească şi să-l odihnească în el însuşi.”


„Ava Dorotei socoteşte că e unul şi acelaşi lucru «a face binele pentru el însuşi» şi a-1 face în simţirea de fiu, adică din dragostea de fiu faţă de Părintele nostru Dumnezeu. Numai în dragostea pentru Dumnezeu trăim binele în el însuşi. [...] Frica te ţine exterior persoanei, nu te lasă să simţi revărsându-se în tine bunătatea ei; interesul răsplăţii la fel. Eşti încă închis în tine însuţi, deşi ştii de Persoana lui Dumnezeu şi O socoteşti superioară. Dar nu te-ai pus în comunicare lăuntrică cu Ea. Neavând simţirea de fiu, nu simţi că toate cele ale Tatălui sunt ale tale, adică inima Lui se revarsă în inima ta. Cât eşti în simţirea simbriaşului Dumnezeu îţi dă ceva din al Său, dar nu Se dă pe Sine însuşi, nici nu-ţi dă toate ale Lui, ca să le aibă în comun cu tine. Numai în cazul din urmă [al dragostei de fiu] ai «Binele în El însuşi».”

(Părintele Dumitru Stăniloae, [89], p.629, nota 1201)- Dar pentru care pricină, zici, unii se pedepsesc aici, iar alţii acolo?

De ce nu toţi aici?- Pentru care pricină? De s-ar fi făcut aceasta toţi ne-am fi prăpădit,

pentru că toţi suntem vinovaţi de pedeapsă. Şi dacă nimeni nu ar fi fost pedepsit aici, cei mai mulţi s-ar fi făcut trândavi şi mulţi ar fi zis că nu este pronie, adică purtare de grijă a lui Dumnezeu. Căci dacă acum când văd că mulţi din cei răi sunt pedepsiţi, hulesc multe, de nu ar fi fost nici asta, ce nu ar fi zis? La ce răutate nu s-ar fi pornit? De aceea Dumnezeu pe unii îi pedepseşte aici, iar pe alţii nu.”

(Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, [38], p.672,680)

Despre discernământ

„Avem nevoie de mult discernământ, ca să ştim când trebuie să stăm pe loc şi în ce lucruri şi până unde să ne luptăm cu prilejurile şi cu mij -loacele patimilor şi când să ne retragem. Căci e de ales uneori mai bine fuga, din pricina slăbiciunii, ca să nu murim.”

/ (Sfântul Ioan Scărarul; [89], p.368)

Despre chibzuinţă

232 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢIDESPRE OM 237

Despre faptă şi răsplată

„Când vei vedea pe cineva că trăieşte în răutate şi nu pătimeşte aici nici un rău, să nu-1 fericeşti, ci lăcrimează şi plângi, pentru că toate relele le va plăti acolo, precum şi bogatul din vremea lui Lazăr. Iar când vei vedea pe cineva că se sileşte pentru fapta bună şi pătimeşte nenumărate rele, fericeşte-1, pentru că şi păcatele lui toate aici i se dezleagă şi răsplătirile răbdării multe i se pregătesc acolo, precum s-a făcut şi la Lazăr. [...]

„Chibzuinţă se naşte din raţiune şi stă la mijloc între abilitate şi prea multa ticluire, şi între nechibzuinţă. Cea dintâi atrage chibzuinţă spre vie-, leşug şi spre vătămarea sufletului celui ce-o are şi al celor pe care-i poate. Iar cealaltă face mintea nesimţitoare şi deşartă şi nu o lasă să se îngrijească nici de lucrurile dumnezeieşti, nici de ceva din cele de folos sufletului sau aproapelui. Cea dintâi se aseamănă unui munte foarte înalt, cea de a doua


unei prăpăstii. Cel ce călătoreşte prin şesul care se află în mijlocul lor este chibzuit. Iar cel ce calcă alături cu drumul, sau va cădea jos, în prăpastie, sau va încerca să urce prea mult în sus şi neavând cărare se rostogoleşte fără voie tot în prăpastie [...] Dar cel ce a căzut în prăpastie, roagă cu smerenie pe Cel ce poate să-l aducă pe el la calea împărătească a virtuţii.”


Despre trezvie

„Trezvia e fixarea stăruitoare a gândului şi aşezarea lui în poarta inimii, ca să privească gândurile hoţeşti care vin şi să asculte ce zic şi ce fac ucigaşele şi care este chipul făurit şi înălţat de diavoli, care încearcă să amăgească mintea prin năluciri...

Atenţia e liniştea neîncetată a inimii faţă de orice gând. Ea răsuflă şi cheamă pururea şi neîncetat numai pe Hristos Iisus, Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu, şi împreună cu El se împotriveşte cu bărbăţie vrăjmaşilor.”

(Cuviosul Isihie Sinaitul, [84], p.58-59)Dobândirea trezviei

„Negrija totală de cele pământeşti şi ocuparea neîntreruptă cu Sfânta Scriptură aduce sufletul la frica lui Dumnezeu. Iar frica lui Dumnezeu aduce trezvia atenţiei. Atunci sufletul începe să-i vadă pe dracii care îl răz-boiesc prin gânduri şi începe să se apere. Despre aceasta a zis David: «Şi a străbătut ochiul meu în vrăjmaşii mei»”.


Roadele trezviei

„Spre această faptă îndemnând şi Petru, corifeul Apostolilor, pe uce-nici, le-a zis: «Fiţi treji, privegheaţi, că potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită; căruia staţi-i împotrivă, vârtoşi în credinţă». De asemenea Domnul ne spune: «Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită».”


Despre înţelepciuneFelurile trezviei

„Iar câte sunt, după mine, felurile (modurile) trezviei, în stare să cureţe mintea treptat de gândurile pătimaşe, iată că nu mă voi lenevi să ţi le însemnez într-un grai neîmpodobit şi nemeşteşugit [...].

Aşadar, un fel (mod) al trezviei e să-ţi supraveghezi des fantezia, adică atacul ca, neavând fantezia la dispoziţie, satana să nu poată făuri gânduri mincinoase, pentru a le înfăţişa minţii spre amăgire mincinoasă.

Altul constă în a avea pururea inima tăcând adânc şi liniştită de orice gând; şi să ne rugăm.

Altul, să chemăm cu smerenie neîncetat pe Domnul Iisus Hristos în ajutor.

Alt mod stă în a avea în suflet neîncetat amintirea morţii.”(Cuviosul Isihie Sinaitul, [84], p.61)

„Avem în noi şi o înţelepciune de la natură, pe care prin străduinţă o putem face să progreseze. Dar sfinţilor li se dă, după făgăduinţa din Evan-ghelii, înţelepciunea Duhului care grăieşte prin ei. înţelepciunea aceasta, după cuvântul lui Solomon, nu se va sălăşlui în trupul ocupat de păcat, (înţelepciunea lui Solomon 1,4)”

(Sfântul Ierarh Grigorie Palama, [71], p.301)Despre nădejdea în Dumnezeu

„Nădejdea este bogăţia bogăţiei nearătate. Ea este vistieria neîndoielnică dinainte de vistierie. Ea este odihnă în osteneli. Ea este uşa iubirii. Ea omoară deznădejdea.”



Nădejdea şi credinţa. Dobândirea nădejdii

„Cel ce crede în Domnul se teme de chinuri; Cel ce se teme de chinuri se înfrânează de la patimi; Cel ce se înfrânează de la patimi rabdă necazurile; Cel ce rabdă necazurile va avea nădejde în Dumnezeu”.


Nădejdea şi iubirea

„Nădejdea în Dumnezeu desface mintea de toată împătimirea după cele pământeşti; în sfârşit mintea desfăcută de acestea va avea iubirea către Dumnezeu.”(Sfântul Maxim Mărturisitorul, [82], p.61)

„Tăria iubirii este nădejdea. Căci prin aceasta aşteptăm plata iubirii.”(Sfântul Ioan Scărarul, [89], p.429)

„Plata iubirii nu poate fi decât tot iubirea. Iubim nădăjduind că vom iubi tot mai mult şi că vom fi şi noi iubiţi mai mult.”(Părintele Dumitru Stăniloae, [89], p.429, nota 962)

Nădejdea şi smerenia

„Din smerenie după Dumnezeu răsare nădejdea mântuirii. Căci cu cât se socoteşte cineva pe sine din suflet mai păcătos decât toţi oamenii, cu atât creşte, împreună cu smerenia şi nădejdea care înfloreşte în inima lui, încredinţându-1 că prin ea se va mântui.”


Despre iubirea adevărată şi despre iubirea căzută

„Dragostea este o dispoziţie bună şi afectuoasă a sufletului, datorită căreia el nu cinsteşte nici unul dintre lucruri mai mult decât conştiinţa lui Dumnezeu. Dar este cu neputinţă să ajungă la deprinderea dragostei cel ce e împătimit de ceva din cele pământeşti”.


Dobândirea iubirii

„Cel ce crede în Domnul se teme de chinuri; cel ce se teme de chinuri se înfrânează de la patimi; cel ce se înfrânează de la patimi rabdă necazu rile; cel ce rabdă necazurile va avea nădejde în Dumnezeu, iar nădejdea în Dumnezeu desface mintea de toată împătimirea după cele pământeşti; în sfârşit mintea desfăcută de acestea va avea iubirea către Dumnezeu...

DESPRE OM 241

„Toate virtuţile ajută mintea să câştige dragostea dumnezeiască. Dar mai mult ca toate rugăciunea curată 18. Căci prin aceasta zburând către Dumnezeu, iese afară din toate cele ce sunt.”

(Sfântul Maxim Mărturisitorul, [82], p.61-61)Iubirea de Dumnezeu şi iubirea de oameni

„Cel ce iubeşte pe Dumnezeu nu poate să nu iubească şi pe tot omul ca pe sine însuşi, deşi nu are plăcere de patimile celor ce nu s-au curăţit încă. De aceea când vede întoarcerea şi îndreptarea lor, se bucură cu bucurie mare şi negrăită.

«Cel ce Mă iubeşte pe Mine, zice Domnul, va păzi poruncile Mele» (Ioan 14, 14). «Iar porunca Mea aceasta este, ca să vă iubiţi unii pe alţii» (Ioan 15, 12). Cel ce nu iubeşte aşadar pe aproapele, nu păzeşte porunca. Iar cel ce nu păzeşte porunca, nici pe Domnul nu-L poate iubi.”


Iubirea adevărată şi alipirea de cele materiale

„Cel ce nu s-a desfăcut de împătimirea după cele materiale, nu poate să iubească cu adevărat, nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele. Căci este cu neputinţă ca cineva să se lipească şi de cele materiale şi să iubească şi pe Dumnezeu. Aceasta este ceea ce zice Domnul: «Nimenea nu poate să slu jească la doi Domni» (Matei 6, 24) sau «Nimenea nu poate să slujească lui Dumnezeu şi lui.mamona» (Luca 16, 13). Căci în măsura în care mintea noastră se alipeşte de lucrurile lumii, e robită de ele şi nesocoteşte porunca lui Dumnezeu, călcând-o.”


Iubirea adevărată si cunoaşterea

„Iubirea este adâncul (abisul) luminării.”(Sfântul Ioan Scărarul, [89], p.430)

„Iubirea e cunoaştere. Pe cât de nesfârşită e iubirea, pe atât de nesfârşită e cunoaşterea ce o dă ea. Pentru că iubirea este a persoanei. Persoana e subiectul ei. Fără persoană nu se înţelege iubirea. Şi persoana este nesecată în manifestările mereu noi şi mereu mai adânci ale iubirii. Dacă iubirea nu este fără persoană, nici persoana nu se înţelege, în existenţa ei sănătoasă şi în indefinitul ei, fără iubire.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, [89], p.430, nota 963)Iubirea şi dreapta credinţă

„Iubirea reciprocă, dacă este adevărată şi totală, trebuie să se arate imediat în mărturisirea «într-un gând» a credinţei comune.Euharistia adevărată e încadrată în adevărul despre Hristos, despre faptele Lui mântuitoare, mărturisite prin dreapta credinţă, rezultată din dreapta credinţă în

El. [... ]Mărturisirea în unitate a dreptei credinţe, care cuprinde adevărata iubire, a fost cerută totdeauna de Biserică pentru împărtăşirea comună reală de adevăratul

Hristos.”(Părintele Dumitru Stăniloae, [63], p.399,402)

18 însă rugăciunea curată nu se poate dobândi fără dreaptă credinţă, frică de Dumnezeu, ascultare, înfrânare şi smerită cugetare. Rugăciunea curată izvorăşte numai dintr-un suflet curat. De aceea, nu se cuvine să considerăm că am dobândit rugăciunea curată.


Roadele iubirii

„Roadele iubirii sunt: a face bine aproapelui din toată inima, a răbda îndelung, a fi cu îngăduinţă şi a folosi lucrurile cu dreaptă judecată.Cel ce-L iubeşte pe Dumnezeu nu întristează pe nimeni şi nu se întristează pentru cele vremelnice. întristează şi se întristează cu singura întristare

mântuitoare, cu care şi fericitul Pavel s-a întristat şi i-a întristat pe Corinteni.”(Sfântul Maxim Mărturisitorul, [82], p.66)

„Fără iubire, eternitatea ar fi încremenită. Iubirea este o continuă noutate şi totuşi ea e stabilitatea neschimbată. Dar prin iubire înaintăm aici şi ne vom odihni acolo, în viaţa îngerească.”


Iubirea frăţească şi rugăciunea

„De cânţi rugăciune lui Dumnezeu şi un frate stă la uşa chiliei tale şi bate, să nu pui mai presus fapta rugăciunii decât fapta dragostei şi să treci cu vederea pe fratele tău. Căci acest lucru nu e plăcut lui Dumnezeu. El vrea untdelemnul iubirii şi nu jertfa rugăciunii. Lăsând deci darul rugă ciunii, dă cuvântul de iubire fratelui, slujindu-1 pe el. Apoi, întorcându-te, adu darul tău Tatălui duhurilor, cu lacrimi şi cu inima zdrobită şi duh drept se va înnoi în cele dinlăuntru ale tale.”

(Cuviosul Nichita Stithatul, [86], p.289)


Iubirea sfântă şi iubirea căzută

„Iubirea firească, iubirea căzută, aprinde sângele omului, îi pune în mişcare nervii, îi stârneşte închipuirea; iubirea sfântă răcoreşte sângele, odihneşte şi sufletul, atrage omul lăuntric la rugă tăcută, îl afundă în dulceaţa smereniei şi a desfătării duhovniceşti.

Mulţi nevoitori, luând iubirea firească drept iubire dumnezeiască, şi-au înfierbântat sângele, şi-au înfierbântat şi închipuirea. Starea de înfierbân- tare se preschimbă foarte uşor într-o stare de frenezie (ieşire din minţi). Cei aflaţi în starea de înfierbântare şi frenezie au fost socotiţi de multă lume ca oameni plini de har şi de sfinţenie, iar ei, nefericiţii, erau jertfe ale amăgirii de sine.

Mulţi asemenea nevoitori au fost în Biserica Apuseană, începând din vremea căderii ei în papism, care în chip hulitor pune pe seama unui om însuşiri dumnezeieşti şi îi dă acestuia o închinare cuvenită şi potrivită numai lui Dumnezeu.”

(Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov, [23], p.137)

Despre neprihănire

„Neprihănirea este numele de obşte al tuturor virtuţilor. Neprihănit este cel ce chiar şi în visuri nu simte în sine nici o mişcare (a patimii), sau schimbare a stării sale. [...]

Nimeni dintre cei ce au agonisit neprihănirea prin nevoinţă să nu creadă că şi-a agonisit-o singur. Căci este cu neputinţă ca cineva să-şi biruiască firea sa. Unde s-a biruit firea, acolo se cunoaşte că se află de faţă Cel mai presus de fire.”

(Sfântul Ioan Scărarul, [89], p.222)Despre smerita cugetare

„Câţi sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu, să se adune împreună cu noi în acest sobor înţelegător şi prea înţelept, purtând în chip înţelegător în



inimi tablele cunoştinţei lui Dumnezeu. Deci făcând aşa, ne-am adunat şi am cercetat împreună şi am ispitit înţelesul cinstitei numiri. Şi unul a zis că ea înseamnă uitarea deplină a isprăvilor proprii; altul, a se socoti pe sine cel mai de pe urmă şi mai păcătos dintre toţi; altul, cunoştinţa pe care o are mintea despre neputinţa şi slăbiciunea ei; altul, a lua înaintea aproapelui în cazuri de supărări şi a dezlega cel dintâi mânia; altul, cunoaşterea harului şi milei lui Dumnezeu; altul, iarăşi simţirea sufletului zdrobit şi tăgăduirea voii proprii.

Iar eu ascultând toate acestea, ispitindu-le prin chibzuinţă şi trezvie, n-am putut să aflu simţirea fericită a aceleia prin auzire. De aceea, ca unul ce sunt cel mai de pe urmă, adunând ca un câine din fărâmiturile ce au căzut de la masa acelor cunoscători şi fericiţi Părinţi, încercând să o lămuresc, am zis:

Smerita cugetare este un har fără nume al sufletului {nota Părintelui Stăniloae: Sunt realităţi atât de adânci şi de complexe, că numele doar le indică în general, însă păstrează în ele ceva negrăit), având un nume numai pentru cei care au primit cercarea (experienţa) ei (nota Părintelui 'Stăni-loae'. Cunoaşterea adevărată a virtuţilor se dobândeşte numai prin experierea lor). Ea este o bogăţie negrăită; este numirea lui Dumnezeu şi darul Lui. Căci zice: «învăţaţi de la Mine»; deci nu de la înger, nici de la om şi nici de pe hârtie, «ci de la Mine» (Matei 11, 29), adică din sălăşluirea, din luminarea şi din lucrarea Mea în voi; «căci sunt blând şi smerit cu inima» şi cu gândul şi cu cugetul; «şi veţi afla odihnă» din partea războaielor şi uşurarea de gânduri «sufletelor voastre».”

(Sfântul Ioan Scărarul, [89], p.297-298)

„Smerita cugetare este acoperământ dumnezeiesc spre a nu fi văzute J izbândirile noastre (nota Părintelui Stăniloae'. Ea acoperă virtuţile noastre ca să nu ne mândrim şi să le pierdem prin aceasta). Smerita cugetare e | adâncul

fără fund al puţinătăţii noastre, care nu poate fi furat de nici untâlhar, (nota Părintelui Stăniloae'. vederea puţinătăţii sau neînsemnătăţii noastre poate spori la nesfârşit, ca-ntr-un abis, pe măsura cunoaşterii tot mai vădite a infinităţii lui Dumnezeu. Dar nu poate înainta până la nimic, pentru că în acest caz n-ar putea avea conştiinţa de sine).”


„Smerita cugetare este sonda cerească ce poate ridica sufletul din abisul păcatelor, la cer. (Nota Părintelui Stăniloae: Smerenia e puterea ce înalţă cu adevărat şi în chip autentic la cer, adică în inima lui Dumnezeu şi

DESPRE OM 245

a semenilor.)”(Sfântul Ioan Scărarul, [89], p.316)

Smerita cugetare şi dreapta credinţă

„E cu neputinţă să iasă foc din zăpadă, dar e şi mai cu neputinţă să se afle smerita cugetare între cei de altă credinţă (eterodocşi). Virtutea aceasta este a celor credincioşi şi binecinstitori, dar şi a acestora, numai dacă sunt curăţiţi, (nota Părintelui Stăniloae: Numai dreapta credinţă este temei şi izvor de smerenie. Orice altă credinţă e produsul mândriei.)”


Trepte ale smeritei cugetări

„Când începe să înflorească ciorchinele acestei cuvioase (smerite cu-getări), urâm îndată cu durere toată slava şi lauda omenească, izgonind de la noi iuţimea şi mânia. Iar înaintând această împărăteasă a virtuţilor odată cu vârsta duhovnicească, în suflet, socotim ca nimic, mai bine zis ca pricini de scârbă, toate faptele bune săvârşite de noi, gândind că în fiecare zi adăugăm mai multe poveri la sarcina noastră printr-o împrăştiere de care nu ne dăm seama. Iar bogăţia darurilor dumnezeieşti date nouă, o privim ca pe un adaos de mai mare pedeapsă, ca una ce e mai presus de vrednicia noastră. De aceea mintea noastră rămâne atunci nejefuită, închizându-se în vistieria smereniei şi neauzind decât ciocăniturile şi batjocurile furilor, dar neputând fi păgubită de nici unul din ei, dacă smerenia este vistieria nejefuită.”

Smerita cugetare şi cunoaşterea

„Numai dreapta credinţă este temei şi izvor de smerenie. Orice altă credinţă e produsul mândriei. De aceea, numai cei ce cred în Dumnezeul cel adevărat, Care S-a coborât din iubire până la noi, pot primi harul sme-ritei cugetări. Dar aceasta nu înseamnă o dispreţuire a cunoştinţei de noi înşine. Fără această cunoştinţă de noi înşine, suntem mândri şi nu primim harul. Smerita cugetare, deşi e din har, mai degrabă ne adânceşte cunoştinţa de noi înşine şi aduce în noi adevărata cunoaştere a noastră.”


Smerita cugetare şi patimile

„Nu poate rămâne în smerita cugetare nemincinoasă vreun fel de împătimire pentru cele materiale. Cât timp păcătuim cu voia, nu este smerenia în noi. Acesta este semnul neaflării ei în noi.”


Smerita cugetare şi virtuţile

„Nici frica de Dumnezeu, nici milostenia, nici credinţa, nici înfrâ- narea, nici oricare alta dintre virtuţi nu se poate dobândi fără smerita cugetare.”


Roadele smeritei cugetări

„înainte de orice, avem nevoie de smerita cugetare; să fim totdeauna gata, la orice cuvânt pe care îl auzim, sau la orice lucru, să spunem: iartă! Căci prin smerita cugetare se strică toate ale vrăjmaşului!”

(Cuviosul Isaia Pustnicul, [92], p.44)

„A spus careva dintre Bătrâni: «înainte de orice, avem nevoie de smerita cugetare, ca să fim gata la tot cuvântul ce-1 auzim, să spunem: Iartă-mă! Căci prin smerita cugetare se strică toate lucrurile potrivnicului». Să cercetăm care este înţelesul cuvântului Bătrânului. Pentru ce spune: «înainte de orice, avem nevoie de smerita cugetare» şi nu mai degrabă:

DESPRE OM 247«înainte de orice, avem nevoie de înfrânare»? Căci Apostolul zice: «Cel ce se luptă se înfrânează de la toate» (II Tim. 2, 5).

Sau de ce nu spune: «înainte de orice, avem nevoie de frica de Dumnezeu»? Căci zice Scriptura: «Frica de Dumnezeu este începutul înţe-lepciunii» (Pilde 9, 10). Şi iarăşi: «Din frica Domnului se abate fiecare de la rău» (Prov. 16, 7). De ce nu spune: «înainte de orice, avem nevoie de milostenie sau de credinţă»? Căci se spune: «Prin milostenie şi credinţă se curăţesc păcatele». Iar Apostolul zice: «Fără credinţă nu e cu putinţă a plăcea lui Dumnezeu» (Evr. 11, 6). Deci dacă nu e cu putinţă a plăcea lui Dumnezeu fără credinţă şi păcatele se curăţesc prin milostenie şi credinţă şi din frica de Dumnezeu se abate fiecare de la rău şi frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii şi cel ce se luptă se înfrânează de la toate, cum zice că: «înainte de orice, avem nevoie de smerita cugetare»? Şi de ce le-a lăsat pe acestea toate, care sunt atât de trebuincioase? Bătrânul voieşte să ne arate că nici frica de Dumnezeu, nici milostenia, nici credinţa, nici în- frânarea, nici oricare alta dintre virtuţi nu se poate dobândi fără smerita cugetare. De aceea zice: «înainte de orice, avem nevoie de smerita cugetare, ca să fim gata la tot cuvântul ce-1 auzim, să spunem: Iartă-mă! Căci prin smerita cugetare se strică toate lucrurile potrivnicului».

Iată, vedeţi, fraţilor, cât de mare este puterea smeritei cugetări? Vedeţi ce lucrare are cuvântul: «Iartă-mă!»? Dar pentru ce se numeşte diavolul nu numai vrăjmaş, ci şi potrivnic? Vrăjmaş se numeşte pentru că e urâtor' de oameni, urâtor de bine, uneltitor. Iar potrivnic se numeşte pentru că încearcă să împiedice orice lucru bun. Voieşte cineva să se roage? Acela se împotriveşte împiedicându-1 prin amintiri păcătoase, prin robire, prin lene. Voieşte cineva să facă milostenie? Acela îl împiedică prin iubirea de arginţi, prin pregetare. Voieşte cineva să priveghez? Acela îl împiedică prin trândăvie, prin nepăsare. De aceea se numeşte nu numai vrăjmaş, ci şi potrivnic. Deci prin smerita cugetare se strică toate lucrurile vrăjmaşului.

Cu adevărat mare este smerita cugetare şi fiecare dintre sfinţi a călă-torit cu ea şi prin osteneală a scurtat călătoria. Căci zice: «Vezi smerenia mea şi osteneala mea şi iartă toate păcatele mele» (Ps. 24, 18); şi «M-am smerit şi m-a mântuit pe mine Domnul» (Ps. 114, 6).”

(Avva Dorotei, [89], p.497-498)Despre smerenie

„Cei ce se nevoiesc nu pot scăpa de valurile necontenite ale ispitelor,


dacă nu-şi recunosc neputinţa lor şi nu se socotesc pe ei înşişi străini de toată dreptatea şi nevrednici de toată mângâierea, de toată cinstea şi de toată odihna. Căci ţinta lui Dumnezeu, Doctorul sufletelor noastre, este să fim pururea smeriţi şi întristaţi pentru nevrednicia noastră, străini de tot omul şi următori ai pătimirilor Domnului. Căci El era blând şi smerit cu inima sa şi vrea să umblăm şi noi în blândeţea şi smerenia inimii, pe calea poruncilor Lui.”


„Smerenia este a te socoti pe tine «pământ şi cenuşă» (Iov 42, 6) în fapte şi cuvinte; nu numai în cuvinte.”

(Sfântul Varsanufîe cel Mare, [91], p.137)

„Cel smerit nu vede patimile altuia, sau grijile mărunte ale lui, pentru că se socoteşte pe sine mai mic decât toţi, ca nimic prin sine. Dar în acelaşi timp cel smerit vede măreţia copleşitoare a lui Dumnezeu ca nimeni altul şi de aceea nu mai dă importanţă măruntelor băşici de săpun ale grijilor omeneşti, nu se mai alarmează de ele.”

(Părintele Dumitru Stăniloae [91], p.138, nota 157c)

Smerenia şi iubirea

„Cel smerit are totdeauna şi dragoste - deoarece aceste două virtuţi sunt surori - şi prin aceste două însuşiri distinctive, smerenia şi dragostea, Sfinţii îngeri deosebesc pe fii lui Dumnezeu, pe care îi iau cu dragoste şi îi trec fără frică prin vămile din văzduh urcându-i la Părintele Cel iubitor.”

(Cuviosul Paisie Aghioritul, [52], p.196)Smerenia şi falsa smerenie

„Adevărul nu stă în feţe, înfăţişări şi cuvinte, nici nu Se odihneşte Dumnezeu în acestea, ci în inimi înfrânte, în duh de smerenie şi în sufletele luminate de cunoştinţa lui Dumnezeu. Căci se întâmplă să vedem uneori pe cineva acoperindu-se în afară sub cuvinte şi folosindu-se de vorbe smerite faţă de alţii, pentru a vâna lauda de la oameni, iar înlăuntru e plin de viclenie şi de răutate şi de ţinerea de minte a răului aproapelui.”


DESPRE OM 249Despre lacrimile folositoare şi cele amăgitoare

„Din credinţă se naşte temerea [de Dumnezeu] şi din aceasta, buna cinstire sau înfrânarea, răbdarea, plânsul, blândeţea, foamea şi setea de dreptate, adică de toate virtuţile, milostenia, potrivit cu fericirile Domnului, neîmpătimirea, şi din aceasta omorârea patimilor, prin multe suspine şi la-crimi amare de pocăinţă şi de întristare, care fac sufletul să lepede bucuria lumii şi însăşi hrana, din nemulţumirea de sine19. Aceasta fiindcă începe să-şi vadă greşelile ca nisipul mării. Acesta este începutul luminării sufletului şi dovada sănătăţii lui.

Căci lacrimile venite poate înainte de aceasta şi aşa-zisele cugetări dumnezeieşti şi străpungerea şi cele asemenea sunt ca o bătaie de joc şi o înşelăciune a dracilor, mai ales dacă li se întâmplă acestea celor ce petrec în mijlocul oamenilor şi-n împrăştiere cât de mică. Pentru că nu este cu putinţă celor ce mai au încă vreo legătură cu ceva din cele sensibile, să biruiască patimile. „Iar dacă cineva aduce aminte pe cei vechi, că le-ar fi avut pe amândouă (bogăţia şi neîmpătimirea - n.n.), sa se ştie că de fapt le-au avut, dar nu s-au folosit în chip pătimaş de nici una dintre ele.”

(Sfântul Petru Damaschin, [85], p.220)Atotţiitorule, Doamne, ştiu cât pot lacrimile! Că pe lezechia din

pântecele morţii l-au ridicat, pe cea păcătoasă din păcatele cele de mulţi ani au mântuit-o, iar pe vameşul, mai presus decât pe fariseul, l-au îndreptat. Ci mă rog, împreună cu aceştia numărându-mă, să mă miluieşti.


19 Nu spune să nu mai mâncăm, ci descrie starea celor care se pocăiesc cu adevărat. Datorită pocăinţei, dispare plăcerea de a mânca.


' Despre pacea lăuntrică

„Mintea noastră trebuie să fie mereu cu luare aminte la

ce se petrece în inima noastră şi să vadă dacă în ea este

pace sau nu. Dacă nu este,

■ atunci cercetează în ce anume ai păcătuit.

Ca să ai pace în suflet trebuie să fi cumpătat şi înfrânat,

căci pacea se pierde şi din pricina trupului. Nu trebuie

să fii curios şi iscoditor; nu tre-

■ buie să citeşti în ziare, nici cărţi lumeşti, care pustiesc

sufletul şi-l aruncă : în întristare şi tulburare. Nu judeca

pe ceilalţi, pentru că adesea se întâmplă

î că fără să cunoaştem pe om îl vorbim de rău, în vreme

ce prin mintea lui,

I el e asemenea unui înger. Nu te sili să cunoşti

treburile celuilalt, ci numai | pe cele ale tale; nu te

ocupa decât de ceea ce ţi s-a încredinţat de mai marii

tăi (Părinţi duhovniceşti - n.n.). Şi atunci, pentru

ascultarea ta, Domnul te | va ajuta cu harul lui şi vei

vedea în sufletul tău, roadele ascultării: pacea şi

DESPRE OM 251i rugăciunea neîncetată.

® în viaţa de chinovie, pacea lui Dumnezeu se pierde

înainte de toate ' pentru că nu am învăţat să-l iubim pe

fratele nostru potrivit poruncii Domnului (I Ioan 4, 21).

Dacă fratele tău te supără şi în acea clipă primeşti r un

gând de mânie împotriva lui sau dacă îl judeci sau îl

urăşti, vei simţi că

l harul te-a părăsit şi că pacea a dispărut. Ca să ai pace

în suflet trebuie să te 14 obişnuieşti să iubeşti pe Cel ce

te-a supărat şi să te rogi de îndată pentru el.

' Sufletul nu poate avea pace dacă nu cere din toată

puterile lui Domnului darul de a iubi pe toţi oamenii.”

Despre cunoaşterea lui Dumnezeu din contemplarea zidirilor

„Iubirea Domnului nu poate fi cunoscută decât prin Duhul Sfânt. Contemplând zidirea, un om bun şi care are o conştiinţă curată cunoaşte pe Dumnezeu, Ziditorul cerului şi al pământului. Şi aceasta e o lucrare a ha-rului, deşi încă slabă; lipsită de har, mintea noastră nu poate cunoaşte pe Dumnezeu, ci este neîncetat atrasă spre cele pământeşti, spre bogăţii, spre slavă, spie plăceri.”


Rânduiala zilelor şi nopţilor


„Ia aminte la înţelepciunea Legiuitorului! în timpul iernii a rânduit să fie noaptea mai mare, pentru că seminţele sunt mai sensibile şi au nevoie de răcoare, pentru că nu ar suporta căldura. Când cresc acestea, creşte îm-preună cu ele şi ziua şi devine cea mai mare atunci câţid roadele ajung la maturitate. Acest lucru este folositor nu numai seminţelor, ci şi trupurilor oamenilor. Deoarece în timpul iernii şi marinarul, şi căpitanul vasului, şi drumeţul, şi soldatul, şi agricultorul rămân cea mai mare parte a timpului la casele lor din pricina frigului, perioada iernii fiind perioada de odihnă, Dumnezeu a rânduit ca cea mai mare parte a timpului să fie timp de noapte, pentru a nu se irosi lungimea zilei, din moment ce oamenii nu pot face nimic în această perioadă.”


Rânduiala anotimpurilor

„După iarnă nu vine imediat vara şi nici după vară nu vine imediat iama, ci între ele intervine primăvara, pentru ca, în linişte şi puţin câte puţin, să ajungem în vară cu trupurile nevătămate şi întărite. Deoarece schimbările bruşte de vreme aduc cu ele boli şi mari vătămări, a rânduit Dumnezeu ca iama să fie urmată de primăvară, primăvara să fie urmată de vară, vara să fie urmată de toamnă, şi aşa să ajungem din nou la iarnă, încât schimbările timpului să fie nevătămătoare, deşi se ajunge de la o extremă la alta, datorită ritmului lent în care se produc.”


Bogăţia roadelor

„Gândeşte-te la varietatea şi la belşugul roadelor, mai ales la faptul că cele mai necesare sunt şi cele mai frumoase. Gândeşte-te şi la puterea ră-dăcinilor, a sucurilor şi a florilor lor, nu numai plăcute ci şi binefacătore pentru sănătate20, la graţia şi calitatea culorilor, dar şi la strălucirea pietrelor preţioase. Căci toate au fost puse înaintea ta, ca un ospăţ de obşte, câte sunt necesare şi plăcute din fire. Aceasta, ca, dacă nu-L cunoşti din altceva pe Dumnezeu, să-L cunoşti din binefacerile lui şi nevoia ta de ele să te facă mai înţelegător21.”

20 Atribuindu-le pe toate întâmplării, oamenii cu concepţii ateiste nu pot explica proprietăţile medicinale ale plantelor.21Nevoia noastră de ele ne face mai înţelegători în două moduri: în primul rând, înţelegem că ele au fost create de Dumnezeu pentru noi; în al doilea rând, ne face mai înţelegători, adică mai

DESPRE OM 253(Sfântul Ierarh Grigorie Teologul, [18], p.43)

Buna rânduială din lumea animalelor

„Admiră înţelegerea naturală a animalelor necuvântătoare şi explică raţiunile ei. Cum sunt pietrele şi arborii cuiburi şi acoperăminte, aceste cui-buri fiind clădite ca adăposturi şi frumoase şi potrivite pentru a le hrăni? De unde le vine albinelor şi păianjenilor hărnicia şi priceperea artistică? Albinele îşi adună polenul, făcând din ceară faguri cu alveole hexagonale, unite şi destinse între ele, împletind liniile drepte şi unghiurile prin lucrări obscure şi nevăzute. [...]

Gândeşte-te şi la stolurile de păsări, de forme şi culori diferite, unele tăcute, altele cântăreţe. Cum se explică melodia lor şi de la cine le vine?” (Sfântul Ierarh Grigorie Teologul, [18], p.42-43)

Despre curăţire, luminare şi desăvârşire

„în trei categorii se împarte starea duhovnicească, şi în funcţie de acesta lucrează şi harul dumnezeiesc în om. O stare se cheamă de curăţire, în care omul se curăţeşte. Ceea ce ai tu acum se numeşte har curăţitor. Acesta îl îndeamnă pe om spre pocăinţă. Orice dorinţă a ta spre cele du-hovniceşti vine de la harul acesta. Nimic nu este al tău22.

Acesta lucrează totul în chip tainic.Harul acesta, când te străduieşti şi tu, rămâne cu tine câţiva ani. Şi

dacă omul înaintează prin rugăciunea minţii, primeşte un har mult mai diferit.

Primul, cum am spus, se numeşte simţire - lucrare şi este acest har curăţitor. Acum cel care se roagă simte mişcarea, lucrarea dumnezeiască înlăuntrul său.

Celălalt har se cheamă luminător. Prin acesta, cel ce se roagă primeşte lumina cunoştinţei, este ridicat la contemplarea (vederea) lui Dumnezeu. Nu este vorba de lumini, viclenii sau închipuiri, ci de limpezirea gându-rilor, adâncimea înţelesurilor. Pentru ca să vină acest har, cel care se roagă trebuie să aibă multă linişte şi îndrumător nerătăcitor.

A treia stare, umbrirea harului, care vine după acesta, harul cel

smeriţi, deoarece ne dăm seama că nu suntem autonomi, ci avem trebuinţă de bunătăţile create de Dumnezeu.22 Nu spune că nu avem nici o contribuţie. Contribuţia omului constă în acceptarea îndemnurilor bune pe care le primeşte.


desăvâr- şitor, este dar mare. Nu îţi scriu acum despre acesta, deoarece nu este nevoie.”

(Cuviosul Iosif Isihastul, [43], p.28)

„Dacă dracii îi războiesc pe cei desăvârşiţi, să ascultăm ce zice Sfântul Macarie, că «nimeni nu ajunge desăvârşit în neamul de acum, fiindcă atunci n-ar mai fi arvună ceea ce se dă aici». Şi că mărturie aduce pe oarecare dintre fraţi, care, rugându-se cu unii şi îndată fiind răpit la cer cu înţelegerea şi văzând Ierusalimul cel de sus şi corturile sfinţilor, pe urmă coborând jos, a căzut din virtute şi a ajuns la desăvârşita pierzare, pentru că îşi închipuia despre sine că a ajuns la ceva şi nu mai vârtos că are o şi mai mare datorie, că unul ce s-a învrednicit de o asemenea înălţare, nevrednic fiind şi ţărână după fire.”


DESPRE OM 255Despre neîmpătimire şi nepătimire

„Neîmpătimirea se naşte din nădejde şi e fuga de toată lumea23. Ne- împătimirea vine din nădejde; fiindcă cel ce nădăjduieşte că va dobândi în altă parte o bogăţie veşnică, uşor dispreţuieşte pe cea din mână, chiar dacă cea vremelnică îi aduce toată odihna.”


Roadele neîmpătimirii

„Neîmpătimirea de cele supuse simţurilor trezeşte vederea celor cunoscute cu mintea (inteligibile).”


„Nepătimitor este şi se cunoaşte propriu-zis cel ce şi-a făcut trupul nestricăcios, şi-a înălţat mintea deasupra zidirii24 şi toate simţirile şi le-a pus minţii, iar sufletul şi l-a pus în faţa Domnului. Prin aceasta se întinde spre El peste puterea sa. Unii iarăşi spun că nepătimirea este învierea sufletului, înainte de cea a trupului.”


„Multe patimi sunt ascunse în sufletul nostru; el ies la iveală de abia atunci când se arată lucrurile.

Cineva poate să nu fie tulburat de patimi, când lipsesc lucrurile, bu- curându-se de o parţială nepătimire; când însă se arată lucrurile, îndată răpesc patimile mintea.

Nu socoti că ai ajuns la nepătimire desăvârşită, câtă vreme lipseşte lucrul. Când se arată însă şi te lasă nemişcat atât lucrul cât şi amintirea lui

de după aceea, să ştii r ai intrat în hotarele ei. Totuşi, nici atunci să nu dispreţuieşti grija, deoarece numai virtutea prelungită omoară patimile, pe când cea neglijată le scormoneşte iarăşi.”


„Nepătimirea constă nu numai în a fi în afară de lucrarea patimilor, ci şi în înstrăinarea de amintirea lor. Şi nici numai în aceasta, ci şi în a ne goli mintea noastră de închipuirea lor, în aşa fel, ca atunci când voim, să ne ridicăm mai

23„Lumea” are aici înţelesul de „deşertăciunea lumii”.24Şi-a înălţat mintea deasupra zidirii, adică şi-a desprins mintea de orice lucru material. Dar această stare este însoţită de smerenie, nu de mândrie.


presus de ceruri, ajungând în afară de toate cele văzute şi supuse simţurilor.”(Sfântul Simeon Noul Teolog, [86], p.71)

Despre cunoaşterea lui Dumnezeu şi despre îndumnezeire

„Putem studia cât poftim, totuşi nu vom ajunge să-L cunoaştem pe Domnul câtă vreme nu vom vieţui după poruncile Lui, căci nu prin ştiinţă, ci prin Duhul Sfânt se face cunoscut Domnul. Mulţi filosofi şi savanţi au ajuns la convingerea că Dumnezeu există, dar n-au ajuns să-L cunoască pe Dumnezeu.”


„Toate se împărtăşesc de lucrarea susţinătoare, dar nu de Fiinţa lui Dumnezeu. [...]

Cei ce au plăcut lui Dumnezeu şi au ajuns la ţinta pentru care au fost făcuţi, adică la îndumnezeire (căci pentru aceasta zic Părinţii că ne-a făcut Dumnezeu ca să ne facă părtaşi de dumnezeirea Sa; II Petru 1, 4), sunt în Dumnezeu, ca cei ce sunt îndumnezeiţi de El, şi Dumnezeu în ei, ca Cel ce îi îndumnezeieşte pe ei. Drept aceea şi aceştia se împărtăşesc de lucrarea dumnezeiască, măcar că în alt chip (faţă de restul lumii create - n.n.), dar nu de Fiinţa lui Dumnezeu. De aceea şi cuvântătorii de Dumnezeu spun că îndumnezeirea este un nume al lucrării dumnezeieşti.”

(Sfântul Ierarh Grigorie Palama, [87], p.494)Despre împărăţia Cerurilor

„Domnul însuşi zice: «împărăţia cerurilor înlăuntrul vostru este» (Luca 17, 21). Dar că împărăţia este înlăuntru, ce ar arăta altceva, decât că veselia cerească a Duhului se întipăreşte limpede în sufletele vrednice. Căci sufletele vrednice primesc încă de aici, împărtăşirea lucrătoare de Duh, de care vor avea parte sfinţii în împărăţia lui Hristos întru lumina veşnică.”

(Sfântul Simeon Metafrastul, [85], p.303)

„Când Iisus spune că fericiţi vor fi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor (Matei 5, 3), înţelegem că împărăţia aceasta va fi întâlnirea celui smerit nu numai cu Dumnezeu, ci şi cu oamenii faţă de care s-a smerit, deschizându-le acelora inima, şi prin aceasta şi prin unirea lor cu aceia simţind

257

întâlnirea cu Dumnezeu.”(Părintele Dumitru Stăniloae, [70], p.223)

Bibliografie

1. Biblia, adecă Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, tipărită întâia oară la 1688 în timpul lui Şerban Vodă Cantacuzino, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1997.2. Noul Testament, tipărit pentru prima dată în limba română la 1648 de către Simion Ştefan Mitropolitul Transilvaniei, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Alba Iuliei, 1998.3. Noul Testament al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Bucureşti, 1857.4. Biblia sau Sfânta Scriptură, cu aprobarea Sfântului Sinod, 1988.5. Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice, Ed. Sfântul Nectarie, Bucureşti, 2003.6. Pravila Bisericească, numită Cea Mică, tipărită mai întâiu la 1640, în Mănăstirea Govora, publicată acum în tra.nscripp.une cu litere latine, Tipografia Academiei Române, 1884.7. Pravila Bisericească, editată de parohia Valea Plopului, 1999.8. Triodul, care cuprinde Slujbele bisericeşti de la Duminica vameşului şi a fariseului până la Sfânta înviere, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000.9. Penticostar, adică Sfintele Slujbe de la Duminica Paştilor până la Duminica Tuturor Sfinţilor, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1999.10. Catavasier sau Octoih mic, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000.11. Moliţfelnic, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1992.12. Mineiul pe decembrie, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1991.13. Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri, partea l, Cuvânt împotriva elinilor. Cuvânt despre întruparea Cuvântului. Trei cuvinte împotriva arienilor, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987.14. Sfântul Chirii al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, traducere, introducere şi note de pr.prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Buc., 2000.15. Pr.Prof.Dr. Constantin Coman, Erminia Duhului, Ed. Bizantină, Buc., 2003.16. Cuv. Efrem Şirul, Cuvinte şi învăţături, tomul I, Ed. Bunavestire, Bacău, 1997.17. Cuv. Efrem Şirul, Cuvinte şi învăţături, tomul II, Ed. Bunavestire, Bacău, 1998.18. Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări teologice, Ed. Anastasia, 1993.19. Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Psihoterapia Ortodoxă, Ed. Sofia, Buc., 2001.20. Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Cugetul Bisericii Ortodoxe, Ed. Sofia, 2000.

BIBLIOGRAFIE 259

21. Hierotheos, Mitropolit de Nafpaktos, Sfântul Grigorie Palama Aghioritul, Ed. Bunavestire, Bacău, 2000.22. Sfântul Ignatie Briandaninov, Tâlcuiri la patericul egiptean, Ed. Anastasia, 1996.23. Sfântul Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice, vol.I, Ed. Sofia, Buc., 2000.24. Sfântul Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice, vol.II, Ed. Sofia, Buc., 2000.25. Sfântul Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice, vol.IH, Ed. Sofia, Buc., 2001.26. Sfântul Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice, vol.IV, Ed. Sofia, Buc., 2001.27. Sfântul Ignatie Briancianinov, Predici la Triodşi Penticostar, Ed. Sofia, Buc., 2003.28. Sfântul Ioan Casian, Aşezămintele mănăstireşti şi convorbiri duhovniceşti, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1990.29. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993.30. Sfântul Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, Ed. IBMBOR, 1998.31. Sfântul Ioan de la Neamţ Hozevitul, Hrană duhovnicească, Ed. Lumină din Lumină, Bucureşti, 2000.32. Sfântul Ioan de Kronstadt, liturghia: Cerul pe pământ. Cugetări mistice despre Biserică şi Cultul divin ortodox, Ed. Deisis, Sibiu, 1996.33. Sfântul Ioan de Kronstadt, Spicul viu. Gânduri despre calea mântuitoare, Ed. Sofia, Bucureşti, 2002.34. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, I, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987.35. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, II, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1989.36. Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la Duminici şi Sărbători, Ed. Bunavestire, Bacău, 1997.37. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către filipeni a Sfântului Apostol Pavel, Ed. Icos, 1998.38. Sfântul Ioan Gură de Aur, Puţul, Ed. Anastasia, 2001.39. Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre feciorie. Apologia vieţii monahale. Despre creşterea copiilor, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2001.40. Cuviosul Ioan de la Valaam, Fericirile, Ed, Anastasia, 1997.41. Sfântul Ioan Maximovici, Cinstirea Maicii Domnului în Tradiţia ortodoxă, Ed. Icos, 2000.42. Sfântul Ioan Maximovici, Predici şi îndrumări duhovniceşti, Ed. Sofia, Buc., 2001.43. Gheron Iosif, Mărturii din viaţa monahală, Ed. Bizantină, 2003.44. Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, Mănăstirea „Sfinţii Arhangheli” Petru Vodă, 2002.45. Sfântul Iustin Popovici, Credinţa Ortodoxă şi viaţa în Hristos, Ed.

260 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢIBunavestire Galaţi, 2003.46. Sfântul Nectarie de Eghina, Despre Biserică, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2003.47. Sfântul Nicodim Aghioritul, Hristoitia (Bunul moral al creştinilor), Sfântul Munte Athos.48. Sfântul Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, Ed. Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1997.49. Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţuri, Ed. Anastasia, 1999.50. Episcopul Nicolae Velimirovici, Casiana. învăţătură despre iubirea în Hristos, Ed. Ileana, Bucureşti, 1998.51. Episcop Nicolae Velimirovici, Credinţa poporului lui Dumnezeu, Buc., 2001.52. Cuviosul Paisie Aghioritul, Epistole. Cale către Cer, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos.53. Cuv. Paisie Aghioritul, Flori din grădina Maicii Domnului, Schitul Lacu, 1999.54. Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan,Schitul Lacu, 2000. '55. Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească, Schitul Lacu, 2000.56. Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoinţă duhovnicească, Schitul Lacu, 2001.57. Cuviosul Paisie Aghioritul, Viaţa de familie, Ed. Evanghelismos, 2003.58. Sfântul Paisie de la Neamţ, Cuvinte şi scrisori duhovniceşti, I, 1998.59. Sfântul Paisie de la Neamţ, Cuvinte şi scrisori duhovniceşti, II, 1999.60. Cuviosul Siluan Athonitul, între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Ed. Deisis, Alba Iulia, 1994.61. Sfântul Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului, Tratat asupra tuturor dogmelor credinţei noastre ortodoxe, Ed. Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, 2002.62. Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze către monahi, Fundaţia Anastasia, 1995.63. Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986.64. Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Studii de Teologie Dogmatică, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1990.65. Părintele Dumitru Stăniloae, Mică Dogmatică vorbită, Ed. Deisis, Sibiu, 1995.66. Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.I, Ed- IBMBOR, Bucureşti, 1996.67. Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.n, Ed: IBMBOR, Bucureşti, 1997.68. Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.IH, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1997.69. Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos, Lumina lumii şi Indumnezeitorul omului, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993.70. Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1993.

BIBLIOGRAFIE 261

71. Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Viaţa şi învăţăturile Sfântului Grigorie Palama, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993.72. Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhuhu Sfânt, Ed. Deisis, Sibiu, 1995.73. Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi românism, 1992.74. Stareţa Taisia, Scrisori către o începătoare pe calea vieţii de dăruire lui Dumnezeu, Asociaţia Filantropică Medicală Creştină Christiana, Bucureşti, 1997;75. Sfântul Teofan Zăvorâtul, Ce este viaţa duhovnicească şi cum să te apropii de ea, Ed. Anastasia, 1997.76. Sfântul Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Sfintelor Evanghelii de la Matei şi Marcu, Ed. Sofia, Bucureşti, 1998.77. Sfântul Tihon din Zadonsk, Despre adevăratul creştinism. Despre păcate, Ed. Sofia, Bucureşti, 2000.78. Sfântul Tihon din Zadonsk, Despre adevăratul creştinism. Despre pocăinţă şi roadele pocăinţei, Ed. Sofia, Bucureşti, 2000.79. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986.80. Cele şapte plânsuri ale Sfântului Efrem Şirul, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1995.81. Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, vol.I, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993.82. Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, vol.II, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993.83. Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, vol.IH, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994.84. Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, vol.IV, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994.85. Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, vol.V, Ed. Harisma, Bucureşti, 1995.86. Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, voi.VI, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1977.87. Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, vol.VII, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1977.88. Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, voi.VIII, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1979.89. Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, vol.IX, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980.90. Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, luminaşi desăvârşi, vol.X, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1981.91. Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, vol.XI, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1990.92. Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, vol.XII, Ed. Harisma, Bucureşti, 1991.

262 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI93. Hrană duhovnicească, scrisă de Ieroschimonahul Ioan Iacob care a sihăstrii la schitul Sfintei Ana din Mănăstirea Hozeva în pustiul Iordanului, Ed. Lumină din Lumină, Bucureşti, 1993.94. Maica Domnului în teologia şi imnografia Sfinţilor Părinţi, Monah Teoclit Dionisiatul, trad. de Cristina Rogobete şi Adrian Marinescu, Ed. Bizantină, 2002.95. Patericul ce cuprinde în sine cuvinte folositoare ale Sfinţilor Bătrâni, Tipografia Arhiepiscopiei Ortodoxe, Alba Iulia, 1999.96. Patericul Lavrei Pecerska, Ed. Anastasia.97. Patericul Sinaitic, Ed. Deisis, Sibiu, 1995.98. Proloagele, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991.99. Rugăciuni către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu ale Sfântului Efrem Sirtd, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1995.100. Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987.101. Viaţa, învăţăturile şi minunile Sfântului Lavrentie de la Cemigov, Ed. Credinţa strămoşească, 2003.

Cuprins

Predoslovie ....................................................................................................5Despre sfinţii ale căror scrieri se află în această carte.....................................7

PARTEAIDESPRE DUMNEZEU ŞI LUCRĂRILE LUI..................................................77

Dovedirea existenţei lui Dumnezeu...................................... ........................79Dovedire că există un singur Dumnezeu........................................................80Despre Preasfânta Treime..............................................................................81

Despre deosebirea dintre Fiinţa lui Dumnezeu şi lucrările dumnezeieşti...... 84Despre har .....................................................................................................85Despre eternitatea lui Dumnezeu şi despre timp............................................88Despre crearea lumii nevăzute..................................................................................................................................................................89Despre crearea lumii văzute...........................................................................90Despre deosebirea dintre lucrarea lui Dumnezeu şi făpturi...........................95Despre preştiinţă şi predestinare........................................................................................................................................................................96Despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu............... .......................................96Despre dreptatea, bunătatea, mila şi iubirea lui Dumnezeu...........................97Despre dumnezeiasca întrupare...................................................................100împotriva monofiziţilor şi monoteliţilor.......................................................102Despre învierea Domnului...........................................................................104Despre teologie.............................................................................................108

PARTEA A II-ADESPRE MAICA DOMNULUI.................................................................................................................................................................................111

Despre Maica Domnului..............................................................................113Despre lauda Maicii Domnului....................................................................114Despre mijlocirea Maicii Domnului.............................................................116Despre dorul după Maica Domnului............................................................116Despre preacinstirea Maicii Domnului.......................... .............................117împotriva nestorienilor.................................................................................118

PARTEA A ni-ADESPRE SFINŢI....................................................................................................................................................................119

Despre sfinţi............................................................................................... 121Despre Sfintele Moaşte................................................................................122Despre cinstirea sfinţilor....................................................................................................................................................................................122împotriva celor care spun că nu mai avem nevoie astăzide învăţătura Sfinţilor Părinţi.............................................................................

din Învăţătura sfinţilor părinţi.......................................................................................124

PARTEA A IV-ADESPRE BISERICĂ................................................................................;......125

Despre întemeierea Bisericii........................................................................127Despre însuşirile Bisericii.............................................................................127Despre Sfintele Taine....................................................................................130Despre Sfintele Soboare................................................................................136Despre Sfânta Scriptură şi Sfânta Predanie...................................................138Despre autoritatea Bisericii...........................................................................140împotriva celor care spun că există mântuire şi în afara Ortodoxiei.............142Despre rânduiala primirii la Ortodoxie a celor de alte credinţe....................143Despre răspunderea celor care aparţin Bisericii............................................143Despre cultul divin al Bisericii Ortodoxe.....................................................144Despre cinstirea sfintelor icoane, a sfintei cruci şi a sfintelor moaşte..........144

PARTEA A V-ADESPRE OM.......................;............................................................................147

împotriva celor care spun că Adamn-a fost făcut din ţărână, ci din trupul unui animal.......................................150Despre chip şi asemănare..............................................................................151Despre demoni şi despre căderea omului......................................................151împotriva celor care spun că Adamera stricăcios şi muritor înainte de cădere.....................................................154Despre persoana umană................................................................................155Despre deosebirea dintre sufletul omului şi sufletul animalului...................157Despre minte............................................... .................................................158Despre inimă.................................................................................................160Despre liberul arbitru şi despre libertate.......................................................162Despre voia cea bună şi voia cea rea.............................................................163Despre poruncile lui Dumnezeu.......................................................... .......164Despre conştiinţă şi despre judecata lui Dumnezeu......................................165Despre omul trupesc, omul sufletesc şi omul duhovnicesc..........................166Despre relaţia omului cu lumea materială....................................................166Despre înşelare..............................................................................................167Despre minciună...........................................................................................168Despre uitarea de Dumnezeu........................................................................169Despre ispite.......................................................................................................................................................170Despre păcate..........................................................................................................................................................................................170Despre patimi...........................................................................................................................................................................................................172Despre mândrie, neascultare şi erezii............................................................179Despre antihrist.............................................................................................189Despre iad ....................................................................................................190Despre valoarea timpului..............................................................................191Despre ştiinţe.................................................................................................192

CUPRINS

Despre cele care sunt bune sau rele după modul întrebuinţării.....................192Despre căsătorie......................................................................................................................................................................193Despre monahism..........................................................................................194

Despre virtuţi.................................................................................................202Despre dreapta credinţă şi despre ascultare.......... ..................... ...... ...........204Despre credinţa (încrederea) în Dumnezeu.......... ........................................206Despre citirea cărţilor ortodoxe........... .......................................................207Despre frica de Dumnezeu.....................................................................................................................................208Despre frică...................................................................................................212Despre îndrăzneală...........................................................................................................................................213Despre întristare............................................................................................214Despre pocăinţă şi mărturisire.......................................................................215Despre iertare................................................................................................217Despre înfrânare............................................................................................218Despre linişte................................................................................................220Despre milă şi milostenie........................................................................................................................................................222Despre răbdare..............................................................................................223Despre mulţumirea către Dumnezeu.............................................................225Despre bucurie...................... ......................................... ..............................226Despre rugăciune...........................................................................................227Despre evlavie...............................................................................................231Despre blândeţe.............................................................................................232Despre bărbăţie............................................................................ .................232Despre slujirea lui Dumnezeu şi slujirea aproapelui.....................................233Despre osteneala cea bună.............................................................................234Despre întărirea existenţei prin săvârşirea binelui. ..................... .................234Despre sfintele fapte bune............................. ...............................................235Despre faptă şi răsplată...............................................................................236Despre discernământ.....................................................................................237Despre chibzuinţă..............................................................................................................................................................................237Despre trezvie..................................................................................................................................................................................................238Despre înţelepciune.............................................. .......................................239Despre nădejdea în Dumnezeu......................................................................240Despre iubirea adevărată şi despre iubirea căzută.........................................241Despre neprihănire........................................................................................244Despre smerita cugetare..............................................................................................................................................................................245Despre smerenie............................................................................................249Despre lacrimile folositoare şi cele amăgitoare............................................250Despre pacea lăuntrică..................................................................................251Despre cunoaşterea lui Dumnezeu din contemplarea zidirilor......................252

din Învăţătura sfinţilor părinţi

Despre curăţire, luminare şi desăvârşire................................................................................................................................................................254Despre neîmpătimire şi nepătimire...............................................................255Despre cunoaşterea lui Dumnezeu şi despre îndumnezeire..........................256Despre împărăţia Cerurilor............................................................................257

Bibliografie............;....................................................................................258Cuprins ......................................................................................................262

CUPRINS

10 Sfântul Chirii al Alexandriei (sec.V) a luptat'împotriva nestorianismului. A participat la- al treilea Sfânt Sobor de Ia Efes.

din invatatura sfintilor parinti

Documents