dimensiunea teologico spirituala a sf liturghii

Universitatea din București

Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul”, București

LUCRARE DE GRAD

București, 2015

Dimensiunea teologică și spirituală a Sfintei Liturghii

Universitatea din București

Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul”, București

DIMENSIUNEA TEOLOGICĂ ȘI SPIRITUALĂ A SFINTEI LITURGHII

Coordonator științific: PC Pr. Prof. Dr. Ștefan BUCHIU

Referent: PC Pr. Emilian ȚINCU

București, 2015

2


CUPRINS

PREAMBUL

Unitatea și complexitatea Sfintei Liturghii..................................................................................5

INTRODUCERE

A. Raportul dintre teologic și spiritual.................................................................................7

B. Sfânta Liturghie sau cerul coborât pe

pământ..............................................................12

C. Liturghia, sărbătoare a luminii și Învierii.....................................................................14

CAPITOLUL I

Sfânta Liturghie ca dialog cu Sfânta Treime

1. Biserica, împărăție anticipată a Sfintei Treimi

a. Locașul bisericesc, chip al creației cosmice și umane.......................................16

b. Locașul bisericesc, centru liturgic al creației....................................................21

2. Jertfa ca mijloc de intrare în comuniune cu Sfânta Treime........................................26

CAPITOLUL II

Lucrarea lui Hristos în Liturghie

3


1. Cuvântul lui Hristos în Liturghie...................................................................................32

2. Modurile prezenței lui Hristos în Liturghie..................................................................38

3. Proscomidia: Hristos înainte de ieșirea la propovăduire

a. Analiza teologică a Proscomidiei........................................................................39

b. Legătura Cuvânt-trup-pâine..............................................................................44

c. Sensul hristologic-cosmologic al Proscomidiei..................................................46

CAPITOLUL III

Liturghia propriu-zisă, înaintarea comună în Împărăția Sfintei Treimi

1. Liturghia celor chemați.............................................................................................48

a. Legătura Treime-Hristos-Cruce...................................................................49

b. Împărăția Treimii ca Împărăție a iubirii (ectenii, antifoane)....................53

c. Intrarea mică, ieșirea lui Hristos la propovăduire.....................................59

d. Propovăduirea lui Hristos, citirea Apostolului, Evangheliei.....................61

e. Ectenia de după Evanghelie, rugăciunea pentru cei adormiți, cei

chemați............................................................................................................64

2. Liturghia credincioșilor, a jertfei și a Sfintei Împărtășanii (ectenii, mărturisirea

credinței, anamneza, epicleza, Împărtășirea, otpustul)..........................................70

ÎNCHEIERE

Sfânta Liturghie astăzi................................................................................................................86

BIBLIOGRAFIE..........................................................................................................................89

4


PREAMBUL

Unitatea și complexitatea Sfintei Liturghii

S-a spus despre Sfânta Liturghie că prin ea se realizează una dintre caracteristicile

esențiale ale modului de viețuire creștină, teandria, adică comuniunea cu Dumnezeu1. Iar

teandria este caracteristica stilului crețtin de viață, conform căruia viața este un dar al lui

Dumnezeu și pentru a o desăvârși trebuie să ne aflăm în comuniune cu Creatorul ei.

La rândul său, Nicolae Cabasila a afirmat că Sfânta Liturghie are ca obiect prefacerea

darurilor în Trupul și Sângele lui Hristos, iar ca scop sfințirea credincioșilor, „care prin acestea

dobândesc iertarea păcatelor și moștenirea împărăției cerurilor”2. Dar atât prefacerea darurilor cât

și sfințirea credincioșilor nu se pot realiza fără colaborarea omului cu Dumnezeu. În fond, omul,

credinciosul aduce la altar pâinea și vinul spre prefacere, și se aduce pe sine jertfă bineplăcută

înaintea lui Dumnezeu, spre a se sfinți, a se desăvârși, a se curăți de păcate. Urmând îndemnul

preotului „Sus să avem inimile”, credinciosul se înalță către Dumnezeu, dar nu singur, pentru că

la Sfânta Liturghie ia parte nu credinciosul izolat, ci o comunitate de credincioși. Fără semenul

său, credinciosul nu poate trăi și nu se poate mântui. Așadar Sfânta Liturghie implică nu doar

coordonata verticală, legătura om-Dumnezeu, ci și coordonata orizontală, legătura om-om,

pentru că jertfa lui Hristos îi unește pe oameni, pe credincioși, care nu uită cuvintele preotului:

„Să ne iubim unii pe alții”. Doar iubindu-ne semenul dovedim că Îl iubim pe Dumnezeu. Astfel

se vede cum Sfânta Liturghie este un mijloc de transcedere al oamenilor de la egoism la viață de

comuniune.

Aceste cuvinte preliminare ne ajută să înțelegem că Sfânta Liturghie își are unitatea și

complexitatea ei. Citind fie și o lucrare din bibliografie minimă legată de această temă, se

constată că este imposibilă tratarea exhaustivă. Aceasta pentru că, în dorința de a scrie o lucrare

despre Sfânta Liturghie, se realizează faptul că ne aflăm în fața unui ocean. Nu întâmplător

1 †Vasile COMAN, În apărarea unității creștine străbune. Studii și cuvântări cu caracter misionar liturgic, ed. Episcopiei Române a Oradiei, Oradea, 1989, p. 5.2 NICOLAE CABASILA, Scrieri. Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii și Despre viața lui Hristos, ed. Arhiepiscopiei Bucureștilor, București, 1989, p. 27.

5


Fericitul Augustin, dornic de a înțelege mai multe despre Dumnezeu,a văzut un copil pe malul

mării, care voia să adune marea într-o groapă de nisip. Atunci a priceput Fericitul Augustin că,

prin lucrare dumnezeiască, i s-a dat de înțeles că infinitatea dumnezeirii nu se poate cuprinde cu

mintea.

Așa și noi. Pentru că în Sfânta Liturghie lucrează Dumnezeu și Se revelează, atât cât

poate înțelege omul. Unii, mai desăvârșiți, aflați mai sus pe scara desăvârșirii, înțeleg mai multe

plângând. Înțeleg trăind, înțeleg minunându-se. „Și atunci când înțelegi, cuvintele nu își au

rostul. Picătura de har a luminat sufletul omenesc și i-a dat căi de acces către lumea de sus. Și,

pentru rațiunea iluminată de har, cunoașterea lui Dumnezeu este posibilă, dar splendorile ei

rămân negrăite”3.

INTRODUCERE

3 Paul EVDOKIMOV, Cunoașterea lui Dumnezeu în tradiția răsăriteană, ed. Christiana, București, 1995, p. 100.

6


A. Raportul dintre teologic și spiritual

Pentru a vedea de ce se poate vorbi despre „dimensiunea spirituală și teologică a Sfintei

Liturghii”, este necesar să studiem mai întâi raportul dintre teologie și spiritualitate.

Dar ce este teologia? Etimologic vorbind, teologie este știința despre Dumnezeu. Însă

despre Dumnezeu nu putem ști ceva decât în măsura în care El ni Se revelează, ni se descoperă.

Iar receptorul acestei revelații este tocmai sufletul omenesc. Și viața internă a sufletului

constituie esența spiritualității.

Din această sumară prezentare desprindem legătura indisolubilă între teologie și

spiritualitate. Teologia fără spiritualitate este seacă, iar spiritualitatea fără teologie este moartă.

Paul Evdokimov, mare teolog mistic rus al secolului al XX-lea, face o apreciere despre teologia

Sfinților Părinți, pe care o prezintă în opoziție cu teologia zilelor noastre: „Părinții citeau nu

textele, ci pe Hristos cel viu și Hristos le vorbea, ei consumau cuvântul ca pâinea și vinul

euharistic, și cuvântul se oferea cu profunzimea lui Hristos. Teologia lor continuă planul

sacramental; ei traduceau în termeni autentici teofaniile trăite. Astfel, în locul cugetării «eonice»

a Părinților, a focului viziunii lor, asistăm foarte adesea la un lucru de scribi, care se apleacă în

mod scupulos asupra textelor, le analizează cu conștiinciozitate, fac articole pentru dicționare de

teologie și nu mai fac teologie”4.

Rezultă de aici că teologia Sfinților Părinți este o teologie vie; ea se hrănește cu însăși

viața, care este Hristos. „Dacă te rogi cu adevărat ești teolog”, afirmă Evagrie Monahul 5, arătând

că doar rugăciunea adâncă poate descoperi ceva din Dumnezeu.

Nu în zadar Sfinții Părinți au arătat legătura strânsă ce există între învățătura teologică,

teologia în general și punerea în practică a acesteia. În acest sens trebuie menționată aprecierea

Sfântului Grigorie Teologul: „vrei să devi teolog și vrednic de Dumnezeu? Urcă prin viețuire,

dobândește curățenie prin curățire, păzește poruncile, întâi curățește-te pe tine, apoi apropie-te de

4 Paul EVDOKIMOV, Le salut du monde, Paris, 1958, p. 77.5 Ioan MIHĂLȚAN, op. cit., p. 12.

7


Cel curat”6. Cu alte cuvinte, apropierea de Dumnezeu înseamnă o schimbare a vieții, o metanoia.

Nu te poți apropia de Cel curat în stare de necurăție. Iar paza poruncilor aduce după sine calitatea

de a fi vrednic de Dumnezeu, adică permite o anumită înălțare, care face posibil dialogul cu

Dumnezeu.

Pentru această ridicare spirituală este necesară multă putere duhovnicească, putere dată

de Duhul Sfânt: „Teologia este un munte înalt și greu de urcat, de-abia se poate ajunge la poalele

lui. Și aceasta o poate face numai cel puternic”7. Aici Sfântul Grigorie de Nyssa a vrut să arate

dificultatea demersului teologic. Comparând teologia cu „un munte înalt și greu de urcat”, acest

Sfânt Părinte evidențiază greutatea pe care o presupune apropierea de Dumnezeu. Iar puterea de

a te afla în apropierea de Dumnezeu este dată de punerea în practică a cunoștințelor teologice.

„Dacă ești iubitor de învățătură, fă-te iubitor și de osteneală”8. Așadar teologul trebuie să fie și un

iubitor al virtuții. Nu degeaba Sfântul Marcu Ascetul arată interdependența dintre învățătură și

osteneală. Dacă nu facem decât să acumulăm niște cunoștințe teologice, fără ca viața noastră să

fie în acord cu ele, riscăm să fim doar niște lupi moraliști, adică oameni care rănesc prin

agresivitatea învățăturii lor seci, fățarnice. Învățătura dobândită prin simple acumulări

intelectuale, fără progres duhovnicesc, este fără sens: „fără de curățenie sufletească, chiar dacă tu

studiezi toată filosofia naturală de la Adam până la sfârșit, tu nu vei fi mai puțin nebun decât

cuminte”9. De aici rezultă necesitatea unei stări sufletești pe măsura învățăturii teologice

dobândite. Să nu uităm că între minte și inimă există o foarte strânsă legătură. Așadar rațiunea,

ca suport al inteligenței, ar trebui să coboare în inimă, sediu al spiritualității. „Pune inteligența ta

în inimă și rămâi toată ziua în legătură cu Dumnezeu”10. Ideea exprimată de către Paul

Evdokimov este o continuare a concepției isihaste, potrivit căreia unificarea dintre minte și inimă

se realizează prin Rugăciunea lui Iisus.

Așadar, în concepția Sfinților Părinți, teologia înseamnă nu doar cunoaștere, ci și unire cu

Dumnezeu. Iar unirea cu Dumnezeu duce la îndumnezeirea care se realizează pe multe căi, dintre

care una esențială o reprezintă participarea la Sfânta Liturghie.

6 Ioan MIHĂLȚAN, op. cit., p. 13. 7 SFÂNTUL GRIGORIE DE NYSSA, la Ioan MIHĂLȚAN, op. cit., p. 16.8 SFÂNTUL MARCU ASCETUL, la Ioan MIHĂLȚAN, op. cit., p. 16.9 Ioan MIHĂLȚAN, op. cit., p. 16.10 Paul EVDOKIMOV, la Ioan MIHĂLȚAN, op. cit., p. 23.

8


Vorbind despre Sfânta Liturghie, nu trebuie să uităm că aceasta constă într-o lucrare

tainică, mistică, în care Duhul Sfânt Se pogoară pentru a sfinți pâinea și vinul în însuși Trupul și

Sângele lui Iisus Hristos. Rostul epiclezei este creșterea spirituală a credincioșilor prin Sfânta

Împărtășanie: „Hristosul euharistic pe Care Îl oferă Biserica e forma sigură a acestei uniri, de

vreme ce împărtășirea ei, după însăși învățătura Mântuitorului, o teologie”11. Dar nu numai

împărtășirea este o adevărată teologie, ci însăși Sfânta Liturghie. Această dumnezeiască slujbă

cuprinde mai multe dogme: dogma Sfintei Treimi, dogma unității dintre cele două firi ale

Mântuitorului, pururea fecioria Maicii Domnului etc. Introducerea acestor dogme în cult s-a

făcut de către Sfinții Părinți în momente de criză, adică în fața ereziilor. Așadar dogma înglobată

în cult a fost un mijloc de luptă împotriva învățăturilor greșite.

Să nu uităm că „Liturghia creștină se bazează în întregime pe un complex de adevăruri

(...) ce formează crezul creștinismului”12. Dogma este pentru Liturghie ceea ce este sufletul

pentru trup, gândul pentru cuvânt13. În opinia acestui gânditor catolic, Mario Righetti, dacă

dogma se modifică, se modifică și liturghia. Ca exemplu, el aduce în față următorul fapt:

arianismul, pelagianismul, predestinațianismul au modificat formulele liturgice.

Liturghia este una din formele prin care se exprimă tradiția. Ea este forma principală, cea

mai autentică, cea mai demnă, prima care vine de la Sfinții Părinți: „Liturghia servește nu doar la

demonstrarea tradiției divine a adevărului revelat, ci e și școala practică a celui mai fecund și

eficace învățământ dogmatic”. De aceea se poate spune că Liturghia „în întreaga sa varietate

multiplă este primul catehism al poporului, căci prin sensurile ei, ea se adresează rațiunii umane

și inimii omenești”14.

Se poate desprinde din cele de mai sus că Sfânta Liturghie este înțesată de dogmă. Ea

cuprinde, așadar, teologie de cea mai bună calitate. Ca și dogmele, Sfânta Liturghie este expresia

iubirii dumnezeiești. „Cum Dumnezeu, Unul și Absolutul, ar putea fi iubirea veșnică, dacă nu ar

fi treimic? Și cum ar putea fi El astfel dacă n-ar dovedi, până la capăt în Cruce și Euharistie,

11 Nichifor CRAINIC, Sfințenia – împlinirea neamului, 12 Mario RIGHETTI, Storia Liturgica, Milano, 1950, p. 25.13 Mario RIGHETTI, Storia Liturgica, p. 2714 Mario RIGHETTI, Storia Liturgica, p. 44.

9


această iubire către lume, pe care El a creat-o din iubire?”15. La rândul lor, dogmele nu sunt decât

aspecte ale iubirii care se manifestă și, în însăși revelarea ei, rămâne mereu o taină.

Dar Sfânta Liturghie este cea mai mare și minunată taină dintre câte există în cer și pe

pământ. Din păcate lumea de azi a pierdut sensul sacrului așa cum spune și Părintele Alexandru

Schmemann: „trăim într-o epocă îngrozitoare, nu numai din cauza urii, a vrăjmășiei, a sângelui:

este îngrozitoare în primul rând pentru că se întețește din ce în ce răscoala împotriva lui

Dumnezeu și a Împărăției Lui”16. Omul își uită adevărata vocație, aceea de Homo Adorans. Doar

Sfânta Liturghie, cu minunata ei spiritualitate pe care o poartă mai poate salva omul: „Toată

Liturghia este o mișcare continuă, o înălțare a noastră din lumea aceasta în Împărăția lui

Dumnezeu, prin trepte care toate sunt lucrări de taină”17. Taina Euharistiei este esența vieții

creștine, a „darului unui cosmism luminos care întrepătrunde întreaga Biserică a lui Hristos:

unirea nedespărțită, neîmpărțită și neamestecată a lui Dumnezeu cu făptura Sa”18.

Putem concluziona că Sfânta Liturghie, cu substratul ei dogmatic, dar și cu puntea ei de

unire a omului cu Dumnezeu și cu aproapele său, este o îmbinare fericită de teologie și

spiritualitate. Întreaga Liturghie este expresia acestei îmbinări. Să luăm, spre exemplu, prima

frază din Rugăciunea dinainte de Evanghelie: „Strălucește în inimile noastre, Iubitorule de

oameni, Stăpâne, lumina cea curată a cunoașterii Dumnezeirii Tale și deschide ochii gândului

nostru spre înțegerea evanghelicelor Tale propovăduiri”.

Aici preotul se roagă către „Iubitorul de oameni” și „Stăpânul” nostru să ne facă vrednici

de primirea evanghelicelor cuvinte. Dumnezeu este lumină și se manifestă ca lumină;

cunoașterea dumnezeirii Sale este o lumină curată pe care o vrem să strălucească în inimile

noastre, adică acolo unde Se află El. Un interesant oximoron - „ochii gândului nostru” – ne face

să înțelegem că Dumnezeu este Cel care tot prin lumină ne deschide mintea spre înțelegerea

Evangheliei.

Iată cum elemente teologice („Iubitorule de oameni”, „cunoașterea dumnezeirii Tale”,

„lumina cea curată”) se împletesc cu elemente ale vieții spirituale („strălucirea în inimile

15 Hans Urs von BALTHAZAR, Retour au centre, Desclée de Brouver, 1971, p. 10.16 Alexander SCHMEMANN, Euharistia – taina împărăției, ed. Anastasia, București, 1993, p. 5.17 Alexander SCHMEMANN, Euharistia – taina împărăției, p. 8.18 Alexander SCHMEMANN, Euharistia – taina împărăției, p. 10.

10


noastre”). Toate aceste elemente concură la realizarea unei stări adecvate receptării mesajului

evanghelic.

În toate rugăciunile de taină ale preotului se vede această unire între teologie și

spiritualitate. Dar și în rugăciunile poporului respiră aceeași atmosferă, același duh al

comuniunii, aceeași bucurie de a te întâlni cu Dumnezeu și cu semenul.

11


B. Sfânta Liturghie sau cerul coborât pe pământ

Serghei Bulgakov a afirmat că „Ortodoxia este Biserica lui Hristos pe pământ. Biserica

lui Hristos nu este o instituție; ea este viață nouă cu Hristos și în Hristos, condusă de Duhul

Sfânt”19.

Pe de altă parte, niște călători la curtea bizantină, încântați de splendorile Liturghiei

bizantine, mărturiseau, la anul 986, că nu știau dacă se mai află pe pământ sau în cer20.

Din aceste două afirmații desprindem ideea că nu degeaba numim slujba Liturghiei

„sfântă și dumnezeiască”. Etimologic, Liturghia provine din sintagma liiton ergon, publicom

opus, ministerium, adică lucrare comună. După uzul curent al clasicilor greci, ea implică un

concept de operă publică, întreprinsă pentru binele și pentru interesul tuturor cetățenilor.

Liturgin și Liturghia desemnează opera sacră pe care sacerdoții și leviții o făceau la

tabernacol în numele poporului. Potrivit Noului Testament, termenul Liturgia nu doar continuă

să fie folosit pentru a indica slujirea sacerdoților la templu, ci desemnează și actele preoției

veșnice a lui Hristos (Evrei 8, 2). Termenul liturghia devine aproape sinonim cu sacrificiu,

acțiune sacră prin excelență a cultului creștin.

După această scurtă prezentre a ceea ce înțelegem prin Sfânta Liturghie, considerăm

necesar să vedem de ce această slujbă este dumnezeiască și sfântă.

Slujba Sfintei Liturghii este dumnezeiască pentru că autorul ei Dumnezeu. Iisus Hristos a

instituit această slujbă înainte de Sfintele Sale Patimi, la Cina cea de Taină: „Luați, mâncați...”,

„Beți dintru acesta toți...” (Matei 26, 26-28). Avându-și începutul în aceste cuvinte ale lui

Hristos, slujba se prelungește prin această lucrare a Duhului Sfânt. În tratatul Despre Duhul

Sfânt, Sfântul Vasile insistă asupra expresiei „Duh al comuniunii”. Este vorba nu numai despre

comuniunea dintre Persoanele Sfintei Treimi, ci și despre comuniunea noastră cu Dumnezeirea.

19 Serghei BULGAKOV, Ortodoxia, p. 7.20 Klaus GAMBER, Liturgie Ubermorgen, p. 163.

12


Liturghia pământească nu este decât reflexul Liturghiei cerești. Îngerii doxologesc

împreunp cu oamenii care, chemați să lepede „toată grija cea lumească”, se pregătesc spre

Împărtășire cu însuși Cuvântul cel de viață dătător.

În fond, toate rugăciunile Sfintei Liturghii vizează unirea cerului cu pământul. După

expresia Sfântului Irineu, Liturghia este „potirul comuniunii”, comuniunea Persoanelor

dumnezeiești ce se revarsă asupra credincioșilor.

La sfârșitul Liturghiei „Duhul stabilește și pecetluiește comuniunea cu Fiul, ne face pe

toți mădulare ale lui Hristos, împreună-moștenitori și, astfel, fiii adoptivi, și ne așează astfel pe

toți în comuniune cu Tatăl”21.

În definitiv, Sfânta Liturghie nu este decât anticiparea Împărăției. Nu întâmplător, la

sfârșitul Liturghiei spunem: „am văzut lumina cea adevărată, am aflat Duhul cel ceresc”. Cu alte

cuvinte, la sârșitul Liturghiei am devenit lumină, ca și Hristos.

21 Paul EVDOKIMOV, Prezența Duhului Sfânt în tradiția ortodoxă, ed. Anastasia, București, 1995.

13


C. Liturghia, sărbătoare a luminii și a Învierii

Poate de nimic nu are nevoie omul contemporan mai mult decât de lumină. De lumină

autentică, lumină adevărată, lumină sfințitoare, care se revarsă din Sfintele Slujbe.

Participarea la Sfânta Liturghie înseamnă o pregătire sufletească. Înainte de a porni la

Sfânta Liturghie, creștinul este dator să știe că Biserica este un loc sfânt și sfințit, iar cele ce se

săvârșesc în ea sunt sfinte și sfințitoare. Pentru aceea, și noi suntem chemați să trăim o viață

curată și bineplăcută lui Dumnezeu.

Rugăciunile de la Utrenie sunt ca o chemare la Hristos, „Soarele dreptății”, după cum ele

ne reamintesc și de lumina ce a venit în lume prin învățătura Domnului nostru Iisus Hristos.

Mai mult decât atât, slujba Utreniei, săvârșindu-se dimineața, la răsăritul soarelui, ne

aduce aminte de Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, pe care ne-o înfățișează prin troparele

Învierii și prin citirea Evangheliilor în care se descrie minunea Învierii Domnului și arătarea Lui

către Sfinții Apostoli, până la Înălțarea la cer. Prin urmare, în decursul Utreniei noi suntem ca

niște martori ai Învierii Domnului și închinători ai lui Hristos Cel înviat a treia zi.

În decursul Utreniei ne rugăm „Celui ce a dat soarele spre stăpânirea zilei, luna și stelele

spre stăpânirea nopții, să caute spre noi și să primească mulțumirea noastră că ne-a ajutat să ne

trezim din somnul nopții și să fim fii ai luminii și ai zilei”.

Și dacă această slujbă pregătitoare care este Utrenia pune atât de mult accent pe lumina

Învierii lui Hristos, cu atât mai mult Sfânta Liturghie, de la început șui până la sfârșitul ei, ne

deschide porțile împărăției luminii dumnezeiești. Cerurile par că ni se deschid și noi intrăm în

împărăția lui Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, a Cărui milă este bogată și nemăsurată.

Sub călăuzirea Duhului Sfânt intrăm în copmuniune cu Dumnezeu, Părintele nostru.

Duhul Sfânt este Cel care transfigurează, transformă și face din noi ființe capabile de a intra în

legătură cu Tatăl, prin Fiul. Lumina Duhului Sfânt ne pregătește pentru împărtășirea cu Hristos,

prin comuniunea cu Dumnezeu. Ea este ca o ascensiune spre Dumnezeu și o coborâre a lui

Dumnezeu la om, prin care toate vor primi „lumina cea nespusă a dumnezeirii”. Unirea cu

14


Hristos, „lumină a lumii”, înseamnă dobândirea calității de membru al împărăției lui Dumnezeu.

Și, așa cum spunea Sfântul Simeon Noul Teolog: „Pentru cei ce au devenit copii ai luminii și fii

ai zilei, ce va să vină, pentru cei ce umblă mereu în lumină, Ziua Domnului nu va veni niciodată,

căci ei sunt de pe acum cu Dumnezeu și în Dumnezeu”22.

CAPITOLUL I22 Cf. Vladimir LOSSKY, Introducere în teologia ortodoxă, ed. Enciclopedică, București, 1993, p. 166.

15


SFÂNTA LITURGHIE CA DIALOG CU SFÂNTA TREIME

1. Biserica, împărăție anticipată a Sfintei Treimi

a. Locașul bisericesc, chip al creației cosmice și umane:

Nu întâmplător, loculd e desfășurare al Sfintei Liturghii este Sfânta Biserică. Sfântul

Maxim Mărturisitorul a văzut în locașul bisericesc un chip al creației cosmice și umane. După

cum locașul bisericesc menține într-o unitate pe credincioșii mireni din naos și pe preoții din

altar, care înaintează împreună spre unirea cu Dumnezeu, la fel creația cosmică unește ființele

văzute și nevăzute aflate în înaintare spre Dumnezeu. Tot astfel ființa umană este o unitate trup-

suflet care, la rândul ei, înaintează spre Dumnezeu.

„Creația cosmică și ființa umană sunt locașuri bisericești în alt sens, într-un sens mai larg

decât locașul bisericesc propriu-zis și mișcarea lor spre Dumnezeu e deosebită de mișcarea

liturgică în sensul strict din locașul bisericesc propriu-zis. Dar ele se întregesc”23.

Așadar, este vorba de o interferență între Biserica propriu-zisă și creația cosmică și

umană. Creația cosmică și umană participă la Biserică și invers. După Sfântul Maxim

Mărturisitorul, cosmosul este el însuși biserică: „Întreg cosmosul, fiind în chip înțelegător o

biserică nefăcută de mână, indică prin aceasta biserica făcută de mână. Există în ea un loc sfânt

al preoțimii, întrucât are lumea de sus, care s-a dat puterilor de sus; și are naosul, întrucât

cuprinde locul de jos, care s-a rezervat acelora cărora li s-a rânduit viața simțurilor” 24. Biserica

tinde a pătrunde creația și creația tinde să se lase transfigurată de Biserică: „Pentru că în Biserică

lucrează Duhul Cuvântului Cel întrupat, prin care a fost creată lumea”25.

Există deci o singură Biserică cu trei aspecte. De locașul bisericesc se leagă întreaga

creație cosmică și întreaga umanitate. Când creația cosmică și ființa umană dobândesc

23 Pr. Dumitru STĂNILOAE, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, Craiova, 1986, p. 13.24 Pr. Dumitru STĂNILOAE, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, p. 14.25 Pr. Dumitru STĂNILOAE, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, p. 14.

16


consștiința că ținta înaintării lor este Dumnezeu, ele pot fi numite Biserici în sensul actualizat.

Astfel ele devin aspecte ale Bisericii celei una.

Dacă Sfântul Maxim nu include în definiția pe care o dă Bisericii pe Dumnezeu,

Dumnezeu fiind socotit mai presus de Biserică prin calitatea Lui de a fi necreat, părintele

Dumitru Stăniloae, având în vedere că fără prezența lui Dumnezeu nu există Biserica în cele trei

sensuri ale ei, include în definiția Bisericii și prezența lui Dumnezeu. În locașul bisericesc

Dumnezeu este situat în locul cel mai înalt, în Sfânta Masă, în trupul și sângele lui Hristos; în

creația copsmică se află situat în vârf, ca și Cel din care sunt toate, iar în ființa umană este

prezent în inimă.

Există o interdependență între actualizarea ființei umane ca Biserică și actualizarea

creației cosmice ca Biserică. Pe de altă parte, „ființa umană își împlinește în mod normal funcția

de preot al creației copsmice, în măsura în care descoperă rațiunile nevăzute ale lucrurilor și le

face să devină eficiente în conținutul lor adevărat și deci în mod propriu, în creația văzută” 26. Pe

lângă aceasta, preoția universală a mirenilor se arată atât în faptul că omul credincios devine

preot în biserica ființei proprii, cât și în faptul că el descoperă rațiunile nevăzute ale lucrurilor.

Sfântul Maxim a văzut în latura nevăzută a Bisericii cosmice mai mult pe îngeri, pe când

Calist Patriarhul vede în ea mai mult rațiunile lucrurilor. Dar amândoi întrevăd pe Dumnezeu Cel

Unul. Iată ce săpune Calist Patriarhul: „Mă văd umplut de sfânta lumină din inimă prin darul lui

Dumnezeu, ca un sfeșnic nestins al Duhului, dacă se poate spune așa. Și așa sunt introdus în

rațiunile făpturilor și văd toate rațiunile tuturor unite într-o singură Rațiune tainică și toate ale

Scripturii le văd sfârșind în acea Rațiune”27. Pentru Sfântul Maxim, ființele îngerești sunt partea

preațească a creației ca Biserică. Dar și oamenii mireni sunt preoți, în măsura în care practică

continuu o slujire cuvenită lor. De astfel, după Sfântul Maxim, îngerii sunt preoți ai ființei

umane.

Ființele umane sunt chemate să transfigureze aspectul sensibil al creației cosmice. Există

în natură o anumită raționalitate pe care omul o descoperă prin sctivitatea științifică, prin muncă

și prin artă, lăudându-L astfel pe Dumnezeu. Din imensa Lui iubire fațăde oameni, Dumnezeu ni

le-a făcut pe toate daruri și, în măsura în care noi le primim ca daruri și dăruim, la rândul nostru,

26 Pr. Dumitru STĂNILOAE, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, p. 16.27 Filocalia, vol. VIII, ed. IBMBOR, București, p. 212.

17


ne putem numi preoți ai creației cosmice. Împărtășirea de aceste daruri este o Euharistie, o

împărtășire din trupul Cuvântului.

„Munca și dăruirea - până la propria ființă – sunt cele două laturi ale destinației umane,

iar ele alcătuiesc împreună slujirea noastră liturgică în sensul larg al cuvântului, ca înaintare spre

unirea cu Dumnezeu și între noi în cadrul creației cosmice. Aceasta este liturghia cosmică,

despre care vorbește Sfântul Maxim Mărturisitorul, ca înaintare a noastră spre Dumnezeu și ca

unire tot mai strânsă între noi, prin înaintarea în Dumnezeu”28.

Așadar noi, oamenii, prin munca noastră și prin dorința de a ne apropia de semeni și de

Dumnezeu suntem preoți ai creației cosmice. Dar Dumnezeul spre care înaintăm este Hristos cel

răstignit, Care pentru noi a suferit batjocură și moarte. Deci și pe noi ne așteaptă o soartă

asemănătoare, în sensul că fiecare are de dus o cruce a sa. Dacă însă primim greutățile ca o

participare la crucea lui Hristos, treptat ne spiritualizăm, ne curățim de păcate și, în urma unui

progres duhovnicesc, ajungem la înviere.

Prin Liturghia în biserică, ființele umane înaintează conștient spre Dumnezeu Cel aflat pe

Sfânta Masă din altar. Dar credinciosul trebuie să devină el însuși locaș bisericesc. În măsura în

care el dezvoltă în ființa sa în calitate de biserică, inima lui se umple de Dumnezeu, iar inimile

pline de Dumnezeu se întâlnesc între ele. Dar prezența cea mai concretă a lui Dumnezeu în lume

este în altar, sub chipul Fiului lui Dumnezeu Care S-a întrupat pentru noi și a pătimit, iar apoi,

după Înviere, ne-a împărtășit și ne împărtășește Duhul Sfânt nouă, Duh unificator comunicat

nouă prin pâine și prin vin.

Sfântul Marcu Ascetul, care a scris despre om ca biserică, a legat preoția persoanei

umane de arhieria lui Hristos. Așa se întâmplă în Liturghia propriu-zisă, unde prin preotul văzut,

Arhiereul nevăzut, Hristos, Se aduce jertfă. Acest lucru se întâmplă și în Liturghia cosmică, unde

Hristos, izvorul tuturor darurilor, S-a făcut și om, și Arhiereu Care aduce aceste daruri și ne

aduce și pe noi Tatălui ca dar.

Jertfa lui Hristos este izvor de putere pentru jertfa noastră. „Căci jertfa noastră este

primită și place lui Dumnezeu, pentru patima mântuitoare a lui Hristos”29. Prin Hristos suntem

28 Pr. Dumitru STĂNILOAE, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, p. 20.29 SFÂNTUL CHIRIL AL ALEXANDRIEI, „Închinare în duh și în adevăr”, cartea XVII, p. 68, la Pr. Dumitru STĂNILOAE, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, p. 22.

18


primiți la Tatăl, spune Sfântul Chiril al Alexandriei, pentru ca buna mireasmă a jertfei noastre

este amestecată cu buna mireasmă a jertfei lui Hristos.

Jertfirea noastră lui Hristos se face înăuntrul nostru. După Marcu Ascetul, noi aducem lui

Hristos Cel din inima noastră fiecare gând, încă de la apariția lui. Dar „preoția noastră interioară,

lucrătoare în biserica ființei noastre, Sfântul Marcu Ascetul o leagă de lucrarea noastră în lume,

având să contribuim la sfințirea acesteia sau la acțiunea noastră preoțească în creația exterioră”30.

Așadar, noi trebuie să aducem pe altarul inimii noastre nu lucruri din afară - fapt imposibil – ci

gândurile care ne leagă de lucruri și persoane din afară. Se produce astfel o liturghie interioară în

care se unesc mișcări și tendințe ale credinciosului între ele și cu Dumnezeu.

Hristos lucrează în inima noastră nu numai primind gândurile, ci și jertfindu-se pentru

noi, ca noi să ne împărtășim de El. Împărtășania înseamnă iubire între credincios și Dumnezeu.

Hristos ni Se dăruiește total, absolut, prin sângele vărsat pe Golgota pentru noi. Așa ne cheamă

El la dăruire, la deschidere, la comuniune. Sângele lui este viață veșnică, curată, despătimită.

Împărtășirea de Dumnezeu este, de aceea, continuă și nu poate ajunge la capăt nici în om, nici în

cosmos, nici în biserica propriu-zisă. Creștem continuu și nesfârșit în Hristos și în iubire, primind

și dând. Această liturghie personală este în legătură cu creația cosmică și cu comunitatea umană.

Creștinul face parte dintr-o comunitate și, în primul rând, face parte dintr-o familie. Chiar

monahul trăieste într-o familie, în obștea monahală. Iar membrii familiei sunt chemați să se ajute,

să se ierte reciproc, să-și poarte de grijă unii altora. Doar așa pot înainta spre Hristos. În măsura

în care se simt din ce în ce mai responsabili în familie, creștinii sunt ajutați de Hristos, Care

lucrează prin ei. Iar Hristos înseamnă pace, dar nu pacea pe care o dau oamenii, ci aceea

promovată și transmisă de preot: „Pace tuturor!”. „Acolo privind mereu la crucea prin care

Hristos a renunțat la viața Sa pământească din dragoste pentru ei și împărtășindu-se din trupul

Lui răstignit și din sângele Lui vărsat pentru ei, pot căpăta și ei puterea ca membri ai familiei să-

și biruie egoismul și să ducă o viață de pace și de înfrânare de la toate pornirile și certurile care

îngreunează viața lor în familie, sporind între ei iubirea și jertfelnicia”31.

30 Pr. Dumitru STĂNILOAE, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, p. 23.31 Pr. Dumitru STĂNILOAE, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, p. 27.

19


b. Locașul bisericesc, centru liturgic al creației:

Lucrarea mântuitoare sau sfințitoare a lui Hristos se săvârșește cel mai direct în locașul

bisericesc. Locașul bisericesc este centrul liturgic al creației, adică locul de unde iradiază în

cosmos energiile necreate ale Duhului Sfânt, Care aduce o unitate cât mai deplină, unitate ce

poartă pecetea unității treimice.

20


„Locașul bisericesc este spațiul central al lucrării mântuitoare a lui Hristos”32, pentru că

esența Liturghiei săvârșite aici este Euharistia, Taina cea mare prin care pâinea și vinul se prefac

în trupul și sângele Domnului. De altfel, și prin celelalte Taine credincioșii se împărtășesc de

harul lui Dumnezeu prin rugăciunile și actele preotului. Dar numai în timpul Sfintei Liturghii are

loc întâlnirea esențială a credincioșilor cu Iisus Hristos, Care Se oferă spre împărtășire, și cu

Duhul Sfânt Care S-a pogorât peste cinstitele Daruri, făcându-le sfinte. Nu întâmplător această

întâlnire cu Hristos a creștinismului are loc în cadrul unei comunități, arătându-se unitatea ce

trebuie să existe între membrii acestei comunități. Locașul bisericesc nu este o casă de rugăciune

în care credincioșii se roagă lui Dumnezeu fără a-I simți prezența sau ascultă o predică despre

Dumnezeu, ci este un loc al prezenței active a lui Dumnezeu Cel din Treime. Sfânta Treime este

în cer, dar este și în biserică, pentru că Dumnezeu ascultă rugăciunile credincioșilor și Se face

prezent lângă ei și în ei. Prezenta Lui maximă este în trupul și sângele Fiului lui Dumnezeu Cel

răstignit și înviat. Atât Sfânta Liturghie, cât și rostul tainelor săvârșite în biserică, sunt

evenimente sfinte, care transfigurează lumea. Pe când creștinismul occidental a monopolizat

cuvânmtul sanctus pentru Dumnezeu ca persoană, folosind denumirea de „sacru” – care este mai

puțin decât sfânt pentru locașul bisericesc, pentru actele de cult, pentru obiectele cultului,

numind chiar Tainele sacramente, adică acțiuni sacre, Biserica Ortodoxă, în virtutea doctrinei

energiilor necreate ale lui Dumnezeu, a văzut ca sfinte toate actele, persoanele și obiectele atinse

de ea. „În Ortodoxie, în necunoașterea deosebirii și separării dintre sfânt și sacru e implicată

conștiința că Dumnezeu este prezent, El Însuși, în mod personal, în lucrările Sale necreate,

referitoare la creaturile ridicate în planul vieții bisericești”33. Locașul bisericesc este un spațiu

sfințit de prezența lui Dumnezeu, Care Se pogoară în el. Locașurile au o sfințenie deosebită, pe

care credincioșii o simt, pentru că Îl simt pe Dumnezeu sălășluit în ele. Încă de pe vremea

Apostolilor existau încăperi destinate adunării credincioșilor și rugăciunii, încăperi în care se

săvârșeau Tainele. Pavel, adresându-se lui Timotei, îi vorbește despre „casa lui Dumnezeu” (I

Timotei 3, 15). Așadar, Însuși Dumnezeu locuia în aceste încăperi. Un astfel de locaș era „stâlp și

întărire a adevărului”. Tocmai în astfel de locașuri se țineau sinoadele, care urmăreau punerea de

acord asupra unor formule dogmatice adevărate, adică în conformitate cu Adevărul.


21


Se vede de aici legătura dintre Biserica ca trup al lui Hristos și Biserica drept locaș.

„Adunarea credincioșilor Bisericii pentru săvârșirea dumnezeieștii Euharistii vădește unitatea

trupului Bisericii”34. Prin împărtășirea de Hristos, din același potir, se unesc credincioșii între ei

și se unifică creația cosmică.

Încă din primele secole creștine au apărut și locașurile de cult publice. Astfel de locașuri

apar prin secolul al II-lea, în Siria și Smirna, și se numesc basilici. Ele se răspândesc și la daco-

romanii creștini, cu înțelesul de case ale Împăratului Dumnezeu, modificare marcată și de

începerea Liturghiei prin cuvintele „Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a

Sfântului Duh”. Așa s-a accentuat întâlnirea credincioșilor pământului cu Dumnezeu și sfinții în

aceeași Împărăție, fapt care se petrece mai ales în Sfânta Liturghie.

Pentru patriarhul Gherman al Constantinopolului, „Biserica este mireasa lui Hristos”,

„este cerul pe pământ, în care locuiește Dumnezeul cel ceresc, închipuind Crucea și mormântul și

Învierea lui Hristos”35. Biserica unește deci cerul cu pământul și permite continuarea operei de

mântuire a lui Hristos până la sfțrșitul istoriei. Biserica este locul în care locuiește Sfânta

Treime și unde ea lucrează pentru îndumnezeirea noastră.

În timpul Sfintei Liturghii, credinciosul se înalță către Dumnezeu, iese din ritmul obișnuit

al vieții și se cutremură în fața măreției dumnezeiești. Toate acestea le exprima foarte frumos

arhimandritul Vasile, starețul mănăstirii Stavronichita de la Sfântul Munte Athos: „Ea (Liturghia)

adună în sine la un loc toate înăuntrul și în jurul nostru. Întrupează și aduce lșângă noi și în noi,

prin cele ce le putem cunoaște și atinge, cele văzute și necreate. Transfigurează și sfințește cele

văzute și neînsemnate. În ea trăim întrepătrunderea (perihoreza) necreatului și a raționalului, a

vieții și a morții, a mișcării și a stabilității, a tainicului și a raționalului, a minunii și a legii, a

libertății și a naturii. Cele de nespus se spun în mod negrăit, cele de neapropiat, cele de dincolo

se sălășluiesc în noi. Și noi suntem ceva foarte mic, fără ființă, dar încăpem în noi ceva

nemărginit și de neajuns. Și cu cât înaintează cineva de bunăvoie în micime și se mistuie de

micime, cu atât îi luminează slava neapropiată mai mult ființa și îl scoate din întuneric la lumină,

cu atât cresc în fața lui mai mult cele necreate și se ivesc în el bucurii noi, nesfârșite. Până la

urmă, el nu știe dacă cele nevăzute nu sunt mai sensibile în el decât cele create sau dacă cele din


22


urmă nu sunt mai sfinte decât cele dintâi”36. Biserica, ca loc de desfășurare a Sfintei Liturghii,

este un centru cosmic, o corabie eshatologică, infinitul fiind sugerat de forma sferică a cupolei.

De altfel, această formă sferică sugerează dinamism și verticalitate, despre care a vorbit și

Sfântul Grigorie de Nyssa: „Dezvoltarea spațiului liturgic se face după un plan vertical: aceasta

este direcția rugăciunii,s imbolizată de ridicarea tămâii...aceasta este mișcarea mâinilor ridicate

în rugăciune, mișcarea epiclezei și a ridicării darurilor”37.

De remarcat că, tocmai datorită faptului că Dumnezeu este personal, omul nu se simte

strivit de copleșitoarea putere dumnezeiască sugertată și de arhitectura bisericească. Ca persoană,

Dumnezeu este iubire, lucru pe care îl pierde din vedere Rudolf Otto, care, în cartea sa, Sacrul –

Das Heilige, definește sacrul în termeni impersonali. Acest sacru, văzut ca un mysterium

tremendum, provoacă frică, tocmai pentru că este impersonal. Creștinul ortodox însă nu trăiește

acest sentiment pentru că el se găsește într-o comuniune familiară cu Dumnezeu.

De altfel, urcușul spre Dumnezeu este simbolizat și de arhitectura locașului bisericii

ortodoxe. Cupola arcuită ne duce cu gândul la Însuși Fiul lui Dumnezeu, Care a coborât și

rămâne la noi. Noi trebuie să ne înălțăm sufletul spre Hristos și să ne apropiem de El printr-o

viață curată. Avându-L pe Dumnezeu ca părinte și pe Hristos ca frate, ne simțim ca într-o

familie, din care fac parte și îngerii și sfinții. Nemărginirea dumnezeiască este nemărginirea

iubirii, lucru pe care îl simt cei ce s-au curățit de păcate: „Nimeni din cei legați cu pofte și cu

desfătări nu este vrednic să vină, să se apropie sau să slujească Ție, Împărate al slavei”

(Rugăciunea preotului din timpul cântării heruvimice), „Înălțimea” Dumnezeirii este simbolizată

de bolte arcuite peste comunitate, din care Hristos Atotțiitorul ne privește și ne îmbrățișează,

atrăgându-ne la Sine. El e familiar și infinit în Taina Lui. „E Taina care ne înconjoară și ne

susține, nu Tina ascunsă de noi. Nu-L bănuim că este undeva, ci Îi simțim îmbrățișarea aici. E

Taina văzută și simțită, Taina pe care o vedem cum ne susține, nu o Taină bănuită. E Taina

iubită, nu Taina temută”38.

Nu întâmplător ușile altarului se deschid adeseori, lăsând să se vadă lumina de pe Sfânta

Masă și exprimând deosebirea dintre ființa dumnezeiască incomunicabilă și energiile ei lucrează

36 Arhim. VASILE, „Eisodikon”, la Pr. Dumitru STĂNILOAE, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, p. 36.37 Pr. Dumitru STĂNILOAE, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, p. 36.38 Pr. Dumitru STĂNILOAE, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, p. 40.

23


în creație. Preotul iese în naos, ceea ce arată că nu are o autoritate strivitoare, pentru că el îl

reprezintă pe Dumnezeu, transcendent dar Care totuși Se coboară printre oameni.

Iconostasul sugerează că viața de pe pământ a credincioșilor este deosebită de viața

viitoare. Noi călătorim spre această viață, iar dumnezeiasca Euharistie ne ajută pe acest drum.

Hristos, ușa, Se deschide spre altar, locul unde lucrează cu precădere Dumnezeu în timpul

Liturghiei, „cerul unde Se mișcă Dumnezeu Cel întreit, coborât pe pământ”39. Orientarea spre

răsărit a spațiului liturgic arată această călătorie spre întâlnirea eshatologică cu Dumnezeu.

Biserica este trupul lui Hristos Cel răstignit, făcând împreună cu El drumul spre starea Lui

înviată. De aceea, centrul Liturghiei este împărtășirea cu Hristos Cel răstignit. El rămâne cu

trupul și sângele Lui permanent ca altar. De remarcat că locașul Bisericii, forma ei, vasele sfinte

nu sunt simple simboluri, ci mijloace sensibile prin care se realizează lucrări sfinte.

De altfel, lucrarea lui Hristos în Biserică se revarsă asupra lumii, asupra creației.

„Creștinul ortodox nu este schizofrenic. Nu trăiește înlăuntrul Bisericii o viață liturgică și în

afara Bisericii o viață neliturgică”40. Nu degeaba promite el „și toată viața noastră lui Hristos

Dumnezeu să o dăm”. Credincioșii sunt uniți între ei și cu creația cosmică și cu Treimea. Doar

păcatul este cel care dezbină. Deci locașul bisericesc nu este doar locul de împlinire al unor acte

simbolice, ci este locașul Sfintei Treimi, în virtutea caracterului lui de sfințenie și a sfințirii lui,

Sfințirea transfigurează spațiul. Între pământ și cer nu mai este separare. Sfințirea o face

arhiereul, care Îl reprezintă pe Hristos, Cel ce se sălășluiește în Biserică. Hristos rămâne pe

Sfânta Masă cu toate actele Sale mântuitoare recapitulate. Nu întâmplător, în Sfânta Masă pe

care stă Mielul (agnețul) jertfit se află moaștele mucenicilor, deci, în chip nevăzut, mucenicii

înșiși. Prin jertfa Mielului și a mucenicilor, Sfânta Liturghie ne pregătește pentru cealaltă viață.

Așadar, în mod paradoxal, în Biserică ajungem prin Cruce la Înviere, prin mormânt la viață,

„Biserica este astfel locul morții dar și al Învierii nevăzute a lui Hristos și al pogorârii Duhului

Sfânt, deci și locul învierii noastre anticipate, împreună cu El”41.

Hristos, Arhiereul ceresc, Se află veșnic în stare de jertfă, înconjurat de mucenici și

continuă o Liturghie cerească neîncetată. Împreună cu ea are loc pe pământ Liturghia

comunității, care constă în adunarea creației văzute înaintea tronului Mielului înjunghiat.

39 Pr. Dumitru STĂNILOAE, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, p. 42.40 Pr. Dumitru STĂNILOAE, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, p. 44.41 Pr. Dumitru STĂNILOAE, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, p. 48.

24


„Dacă locașul Bisericii îi adună la un loc pe credincioși și îi ajută să înainteze împreună,

prin rugăciuni, prin lauda lui Dumnezeu, prin eforturile de curățire de păcate, de dușmani, de

egoism, prin dăruirea de sine spre Hristos, iar deplina unire cu El se realizează prin împărtășirea

cu trupul și sângele Lui de pe Sfânta Masă, între locașul bisericesc și Liturghia din el, care

culminează în Sfânta Împărtășanie, este o strânsă legătură”42. Arhim. Elias Mastroianopulos

atrage atenția asupra faptului că nu este posibil să vorbim despre Biserică fără a ne referi la

dumnezeiasca Euharistie43.

2. Jertfa ca mijloc de intrare în comuniune cu Sfânta Treime

Istoria religiilor confirmă faptul că, dintotdeauna și oriunde, omul a înțeles să se apropie

de divinitate prin aducerea unei jertfe. El căuta astfel să-și atragă bunăvoința dumnezeirii și să-și

manifeste căința pentru păcatele făcute.

Chiar în Vechiul Testament aven porunca lui Dumnezeu către poporul Israel de a aduce

jertfe sângeroase. Acest lucru corespundea unei anumite etape în înțelegerea ideii de apropiere de

42 Pr. Dumitru STĂNILOAE, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, p. 54.43 Cf. Pr. Dumitru STĂNILOAE, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, p. 54, nota 59.

25


Dumnezeu și de mântuire. Împreună cu rugăciunea – și Biblia ne indică acest lucru: oamenii,

înainte de a-L chema pe Dumnezeu, Îi aduceau sacrificii – jertfa se arată a fi actul originar de

deschidere. Ea este, ca și religia, „legătura omului cu Dumnezeu”.

Unii gânditori au văzut jertfa ca pe un dar ritual, alții au privit-o ca pe o punte între om și

Dumnezeu, iar alții, într-o viziune mai complexă, au pus-o în legătură cu bogăția profundă a

vieții. Omul dă din ce are spre a fi, spre a-și îmbogăți ființa.

Jertfa trebuie fundamentată, ca act al relației desăvârșite om-Dumnezeu, pe dăruirea

omului lui Dumnezeu, ca răspuns la darul făcut de Dumnezeu omului prin creație. Ideea de

dăruire își are originea în dumnezeire, în viața lăuntrică a Sfintei Treimi, în raporturile dintre cele

trei ipostasuri. Dumnezeu a creat lumea și pe om din dragoste și, după căderea omului în păcat, a

trimis pe Fiul Său în lume, să ne răscumpere.

Această dragoste atotdăruitoare constituie esența Revelației Fiului lui Dumnezeu întrupat

și temelia răscumpărării. Sensul răscumpărării este dăruirea totală, din dragoste, pentru

reintegrarea lumii în dragoste: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca să-și pună

cineva viața sa pentru semenii săi” (Ioan 15, 13).

Așadar jertfa cea adevărată este dăruire, care reglementează raporturile dintre Dumnezeu

și om, dintre om și Dumnezeu și dintre om și om. Mântuitorul Iisus Hristos ne-a dat poruncă

nouă, ce dăinuie până la sfârșitul veacurilor: „Precum Eu v-am iubit pe voi, așa să vă iubiți unul

pe altul” (Ioan 13, 34-35). Dragostea face ca toți să fim una. „Ea realizează între oameni și

Părintele ceresc acea unitate indestructibilă care este între Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Ea stă la

originea dumnezeiască a creștinismului șui pune înaintea oamenilor cel mai adevărat model de

viață. Ea ridică pe orice muritor la înălțimea Fiului lui Dumnezeu întrupat, îl face un adevărat Fiu

al Tatălui, după har, investindu-l cu mărire și nestricăciune”44.

Cum am arătat deja, jertfa este iubire. Iubire care vine de la Autorul ei și care, pentru noi,

oamenii, înseamnă dispoziție spre dăruire. Jertfa este revelație a adevărului ce-l purtăm în noi, e

conștiință, e libertate, înțeleasă ca opțiune. Creația, dn perspectiva Creatorului, este o jertfă, iar

jertfa omului, având în vedere finalitatea ei, este o creație. Jertfa are ca scop creația, iar creația

cere jertfă. Așa cum spun și cercetătorii istoriei religiilor, ființa jertfei este darul. Nu întâmplător

44 Pr. Constantin GALERIU , Jertfă și răscumpărare, ed. Harisma, București, 1991, p. 15.

26


pâinea și vinul care, în timpul Sfintei Liturghii se prefac pe altar în Trupul și Sângele Domnului,

se numesc daruri.

Creația însăși, împreună cu Hristos, este un dar, deoarece „toate prin El s-au făcut” (Ioan

1, 3), prin El în Duhul Sfânt. Toate ni se revelează și ni se oferă ca un dar, în care transpare

prezența Donatorului. Darul este lucrarea dragostei, iar dragostea este vie prin dăruire, prin

jertfă.

Darul se concepe și se susține în relație; în relația cu Dumnezeu și cu aproapele, cu

Dumnezeu prin aproapele. Jertfa este înălțare. Ea poartă cu ea lumină și transparență. În jertfă

este întrezărită o viață nouă și are loc trecerea de la o lume la alta. Jertfa este în esență expresia

cea mai deplină a iubirii care ne definește ființa. Ea cere lepădare de sine, adică suferință. Păcatul

face jertfa dureroasă și transformă jertfa în cruce. Jertfa devine răscumpărare, ispășire. Această

cruce Și-a asumat-o Iisus, „de bunăvoie”, cum spune Biserica, iar prin Cruce El ne-a deschis

drumul învierii.

Revelația învață că lumea este creație și în curs de creație. Este o operă gândită și

înfăptuită de Creator. Biblia începe prin cuvintele: „la început a creat Dumnezeu cerul și

pământul” (Facerea 1, 1) iar psalmistul zice: „El a zis și s-a făcut” (Psalmul 33, 9). Creația

revelează un subiect, pe Dumnezeu. De fapt, creația este manifestarea unei chenoze a Sfintei

Treimi. Dumnezeu este dragoste, iar cele trei persoane divine se împărtășesc, se dăruiesc din

dragoste. Operă a dragostei dumnezeiești, creatura trebuie să-I răspundă lui Dumnezeu cu

dragoste. Dumnezeu este Treime și nu solitar. Creația este opera Treimii și poartă pecetea

Treimii. „Sfânta Treime este începătoarea făpturilor”, spune Origen45. Și tot Origen arată că:

„Biserica este plină de Treime”. Viziunea treimică este o revelație și o experiență spirituală. O

contemplăm când aspirăm să trăim treimic, când însetăm după comuniune. Tradiția creștină

mărturisește că Tatăl creează lumea prin Fiul, în Duhul Sfânt. Actul creator are loc în unirea

dintre Logos și Duh. Toate prin Logos s-au făcut (Ioan 1, 3). Logosul lucrează împreună cu

Duhul, iar lucrarea lor este una a două brațe. Consubstanțialității Logosului și Duhului Sfânt în

Dumnezeu îi corespunde în lumea creată circumstanțialitatea Logosului și Duhului Sfânt din

ființa noastră, ce pune în evidență faptul că orice creștin este un mesaj inteligibil al Logosului și

o față luminoasă a Duhului.

45 Cf. Pr. Constantin GALERIU , Jertfă și răscumpărare, p. 51.

27


Viața pământească a Domnului nostru Iisus Hristos, deși însumează doar câțiva ani,

condensează într-ânsa totul. Această viață este trăită pentru noi, este oferită nouă în calitatea Sa

de Cap al Bisericii. Tot ceea ce a revelat Hristos este operă personală și comunitară, operă de

echilibru între Sine și Biserică. Viața Sa este continuată în viața noastră. „Biserica este Hristosul

după trup”46, spune Sfântul Grigorie de Nazianz. În unitatea cu noi, cu întregul trup al Bisericii,

Domnul Se descoperă ca Hristos deplin. Iar în Întrupare, în viața de jertfă, în cruce și în Înviere

este revelat sensul vieții Sale și al Bisericii: perfecțiunea vieții ca dar al unei jertfe permanente în

slujirea lui Dumnezeu și a aproapelui.

Jertfa și Învierea Domnului concentrează toate direcțiile, toate sensurile existenței și vieții

noastre. Angajează firea noastră în profunzimea ei și o înalță totodată. În Întrupare, în pogorârea

la noi, Dumnezeu-Cuvântul Se integrează în trup, în condiția noastră de jos. Valorifică și

îndumnezeiește pământescul. O nouă și definitivă mutație are loc în Înviere. Domnul

inaugurează Răscumpărarea prin Înviere în persoana Sa. O dată dobândită această plenitudine a

vieții în sine, Hristos inițiază opera Învierii Sale asupra noastră. Revarsă puterea Învierii peste

trupul Său și Biserica intră în această zonă de lumină iradiată din El. Învierea se instituie ca un

viitor care lucrează din interior, însuflețind până la finalitate fiecare fază a vieții Bisericii. Iar

spiritualitatea este condiția umană esențială a învierii.

Din condiția spirituală a Învierii, Domnul transmite ucenicilor iubirea în Duhul Sfânt:

„Nu puteți deveni fii ai lui Dumnezeu, Care e Duh, și nu-Lpoți înțelege fără a fi în Duhul, adică

duhovnicesc”47.

Fiul vine și Se manifestă în lume prin Duhul și numai așa poate fi cunoscut, în Duhul

Sfânt. După Înviere, El le spune ucenicilor: „Veți primi o putere, venind Duhul Sfânt peste voi, și

îmi veți fi martori” (Faptele Apostolilor 1, 8). Nu poți fi martor autentic al lui Hristos fără Duhul

Lui. Fiul este chipul Tatălui și Duhul este chipul Fiului (Sfântul Ioan Damaschin). Fiul revelează

pe Tatăl în timp ce Duhul Sfânt revelează pe Fiul.

Duhul sfânt este ctitor al unității Bisericii. Cu fiecare mădular pe care îl naște, Biserica se

și multiplică, dar se și unifică. „Cu fiecare crește bogăția unității, a unității în pluralitate, a

46 Cf. Pr. Constantin GALERIU , Jertfă și răscumpărare, p. 244.47 Pr. Constantin GALERIU , Jertfă și răscumpărare, p. 251.

28


unității după chipul Preasfintei Treimi”48. Biserica este icoana Preasfintei Treimi în lume, o

unitate a comuniunii și a dragostei.

Pivotul concret al unității Bisericii este Hristos. Biserica este, potrivit imaginii Sfintei

Scripturi, „Mireasa Mirelui”. „Drumul Miresei...trece prin smerenia Betleemului, prin viața

absolută, imensă a solidarității lui Dumnezeu cu faptura Sa și merge mai departe prin Ghetsimani

și Golgota spre Înviere”49.

Trebuie evidențiată mai pregnant unitatea pnevmatologică între mântuirea obiectivă și

cea subiectivă. Mântuirea nu este doar har plus credință și fapte bune, ci o „Viață în Hristos”,

potrivit expresiei lui Nicolae Cabasila, pentru că întreaga viață a Bisericii este extinderea vieții în

Hristos.

Sfintele Taine repreztină calea instituită de Hristos, prin care ne împărtășim de viața Lui

exemplară. Cuvântul face parte din sacrament. Tainele nu înseamnă o prelungire sângeroasă a

jertfei Domnului. Hristos Se oferă și în cer neîncetat în stare de jertfă, înaintea Tatălui. Este

vorba de o jertfă tainică, întrucât în persoana divină a Mântuitorului orice act trăit este prezent în

eternitate.

Această stare de jertfă și înviere neîncetată a lui Hristos în fața Tatălui are o semnificație

profundă în iconomie. Este revelată condiția fundamentală a făpturii, pentru că confirmă faptul

că ea, făptura noastră, se mișcă permanent în ritmul de jertfă și înviere. Fiul lui Dumnezeu Se

face El Însuși subiect și Logos întrupat al acestui ritm, icoană veșnică a acestei posibilități de

înnoire neîncetată.

Toate Tainele sunt fidele tainei lui Hristos. Toate au în centrul unitar în Euharistie, ce

reprezintă anamneza, reactualizarea Arhetipului Său în Biserică. Aceeași Epicleză, același Duh

Sfânt prezent în Întrupare, la Botez și în întreaga viață a Domnului, este prezentă acum în

Biserică și în Tainele ei. Lucrarea Duhului, inaugurată în Biserică la Cincizecime, este universală

și egală cu a Fiului. Anamneza chipului este lucrarea Duhului.

48 Pr. Constantin GALERIU , Jertfă și răscumpărare, p. 257.49 †ANTONIE DE SUROJ, cf. Pr. Constantin GALERIU , Jertfă și răscumpărare, p. 257.

29


Euharistia dă chip deplin Întrupării, jertfei și Învierii. În aceeași unitate a conlucrării

dintre Fiul și Duhul, preotul se roagă: „Trimite Duhl Tău cel Sfânt peste noi și peste aceste

daruri. Și fă pâinea aceasta cinstit trupul Hristosului Tău”.

Ortodoxia a subliniat caracterul de jertfă coimplicat cu cel de Taină al Euharistiei.

Instituită imediat înaintea actului de pe Golgota, Euharistia vestește și izvorăște din moartea

Domnului. În oferirea Sfântului Agneț, a Mielului care Se aduce „spre junghiere...ca un miel

nevinovat...e cuprins întreg neamul Lui divino uman”. În jurul lui Hristos, pe Sfântul Disc sunt

de față Maica Preacurată, cele nouă cete, conducătorii, ctitorii, credincioșii vii și adormiți,

întreaga Biserică. Totul participă la destinul Mielului Care este „pâinea cerească, hrană a toată

lumea”.

Acest destin comun este redat în Liturghie prin termenul metaboli (prefacere), Nicolae

Cabasila sublinind energic prezența, anamneza jertfei Domnului în Euharistie când vorbește

despre prefarece: „Jertfa Mielului lui Dumnezeu a constat în prefacerea din ceva neînjunghiat în

ceva înjunghiat. Dar un act de prefacere avem și în Sfânta Liturghie. Aici pâinea nejertfită se

preface prin sfințire în ceea ce a fost jertfit, adică din pâinea neînjunghiată ea se preface în

Trupul Domnului Care a fost junghiat cu adevărat”50. Pâinea prin junghiere și sfințire se preface,

devine pururea Miel și ne împărtășește viața cea nouă a Mielului. Această prefacere determină

esența Euharistiei, ca și esența tuturor Tainelor, determină însuși esența creștinismului, întrucât

Hristos a venit pentru prefacerea acestei lumi, pentru a doua ei naștere.

50 NICOLAE CABASILA, cf. Pr. Constantin GALERIU , Jertfă și răscumpărare, p. 264.

30


CAPITOLUL II

Lucrarea lui Hristos în Liturghie

Am vorbit mai sus despre Biserică ca Împărăție anticipată a Sfintei Treimi: „Persoana ca

exigență a libertății absolute presupune o naștere din nou, un Botez. Și tocmai ființa eclesială

este cea care ipostaziază veritabila persoană după modul de a fi al lui Dumnezeu. Prin aceasta

devine Biserica chipul lui Dumnezeu Cel întreit”51. Conform teologiei patristice, omul nu se

poate apropia de Dumnezeu decât prin Fiul și prin Duhul Sfânt. Faptul că Biserica este „chip al

lui Dumnezeu” se datorează iconomiei Sfintei Treimi, adică lucrării lui Hristos și a Duhului în

istorie. Dimensiunea eshatologică, metaistorică a Bisericii este caracteristică tradiției răsăritene,

care trăiește liturgic teologia sa: „În Euharistie, Biserica își contemplă natura eshatologică, gustă

51 †Ioannis ZIZIOULAS, Ființa eclezială, ed. Bizantină, București, 1996, p. 11.

31


chiar din viața Sfintei Treimi, își realizează, cu alte cuvinte, ființa adevărată ca imagine a ființei

lui Dumnezeu”52.

Pe de altă parte, unirea cu Hristos în Sfânta Împărtășanie îi unește pe credincioșii adunați

în Hristos și cu Sfânta Treime și le întărește calitatea de moștenitori împreună cu Hristos ai

Împărăției Tatălui, ei având în ei pe Duhul Sfânt. Hristos cel înviat, cu Care ne unim, este și

Hristos cel Care S-a jertfit pentru noi. El susține urcușul liturgic spre Dumnezeu, care se

înfăptuiește de către fiecare împreună cu obștea tuturor credincioșilor. Așa înaintăm în

comuniunea dintre noi și Dumnezeu, ca Împărăție a Sfintei Treimi. Putem face acest lucru pentru

că ne unim prin Sfânta Împărtășanie cu Hristos Cel în stare de jertfă. „Astfel, Sfânta Liturghie

poate fi socotită și ca un mijloc de transcedere a oamenilor de la viața închisă în egoism și în

lume la viața de comunicare în Dumnezeu, ca împărăție a Lui. Rugăciunile indică o astfel de

transcedere sau o ieșire a omului închis în egoism, spre Dumnezeu Cel în Treime, sau al

iubirii”53. Ridicarea noastră peste interesele egoiste și trupești și unirea noastră în duh de jertfă cu

Hristos și, prin El, cu Tatăl în Duhul Sfânt, se realizează în Sfânta Liturghie. Comuniunea

realizată între credincioși este una cu Împărăția Sfintei Treimi, în care toți sunt frați, ca fii ai

Tatălui ceresc și frați ai Fiului Lui. Toate ecfonisele preotului sunt o laudă a Sfintei Treimi. Ele

sunt o preluare a laudelor aduse Sfintei Treimi în Noul Testament. Mântuirea este identificată,

atât în Liturghie cât și în Noul Testament, cu calitatea de membru al Împărăției Sfintei Treimi.

Cel mai deplin se unesc credincioșii cu Sfânta Treime prin unirea cu Fiul Tatălui cel făcut om,

jertfit și înviat pentru ei în Duhul Sfânt.

Totul este o doxologie comună a Treimii și o cerere a mântuirii. Preotul este un

transmițător al binecuvântărilor lui Dumnezeu către credincioși, organ văzut al Arhiereului

Hristos. Preotul este un mijlocitor, prin care transpare Hristos. Hristos, prin preot, învață în

Sfânta Evanghelie, sfințește darurile.

Rugăciunea a doua pentru credincioși arată o dependență între participarea la Împărăția

lui Dumnezeu de împărtășirea de Hristos: „pentru ca să fie celor ce se vor împărtăși de ele spre

iertarea păcatelor...împărtășirea de Sfântul Duh, spre plinirea Împărăției cerurilor”. Împărăția

aceasta ne îndeamnă Mântuitorul să o căutăm mai întâi în Sfânta Liturghie. Credincioșii care

52 †Ioannis ZIZIOULAS, Ființa eclezială, pp. 13-14.53 Pr. Dumitru STĂNILOAE, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, p. 6.

32


merg duminică de duminică la Sfânta Liturghie se simt din ce în ce mai mult adunați în

Dumnezeul iubirii treimice, sporind și între ei comuniunea. Sfânta Liturghie îi adună pe oameni

într-o slujire comună adusă lui Dumnezeu Cel în Treime. Ea îi adună pe toți tot mai mult în

Împărăția dragostei nesecate a Sfintei Treimi.

În Sfânta Liturghie dominantă este dragostea, comunicată permanent de Sfânta

Treime, de Fiul întrupat, jertfit și înviat, pentru ca astfel să ne ducă la dragostea nesfârșită a

Împărăției Sfintei Treimi. „În Sfânta Liturghie credincioșii trăiesc și se obișnuiesc să crească în

dragoste și în unirea fără sfârșit cu Hristos cel jertfit și înviat și între ei înșiși, activând dragostea

ca atribut al persoanelor și gustând prin arvună viața de veci de după înviere, viață fericită, în

comuniunea mereu sporită ce se hrănește din Hristos și din Sfânta Treime”54. Comuniunea care

domnește în timpul Sfintei Liturghii îi înglobează și pe cei decedați, pentru că dragostea, ca

atribut al persoanei, vede continuarea vieții și în cei adormiți.

2.a. Cuvântul lui Hristos, transmițător de energie:

Dacă luăm în considerare mijloacele prin care Hristos devine prezent, constatăm că între

ele se disting cuvântul și rugăciunea. Prin ele lucrează atât Hristos asupra credincioșilor, cât și ei

înșiși în vederea întăririi prezenței Lui în ei. Prezența lui Hristos, venită prin cuvânt, e cu atât mai

simțită și mai eficientă, cu cât El este mai puțin separat de rugăciune. „Cuvântul și rugăciunea

sunt mijloace care aduc pe Hristos, pentru că ele pun în legătură gândul celor care le rostesc sau

le aud, cu El și prin acest gând se pun ei înșiși în legătură cu El”55.

Cuvântul propovăduit de preot este primul mijloc prin care se înfăptuiește prezența lui

Hristos. Dar acest cuvânt face prezența lui Hristos cu atât mai lucrătoare, cu cât are în el mai

mult duhul rugăciunii. De aceea, o treaptă mai înaltă a cuvântului propovăduit de preot sunt


33


diversele rugăciuni ale lui în folosul credincioșilor. Aceste rugăciuni aduc o prezență mai

lucrătoare a lui Hristos asupra lor. „Dacă se vede lucrarea lui Dumnezeu în toate, când e cerută,

cum nu s-ar vedea atunci lucrând Hristos și în tot timpul Liturghiei, care e rugăciunea prelungită

sau un șir de rugăciuni”56.

Cea mai înaltă treaptă a rugăciunii Bisericii săvârșită prin preot este epicleza euharistică,

ca maximă apropiere de Dumnezeu. De altfel, rugăciunile preotului de la Liturghie cer pentru

popor mai multe bunuri duhovnicești, ceea ce arată că Liturghie este scară a urcușului

duhovnicesc.

Hristos Se face prezent în lume prin credință. Credința, ca semn al prezenței lucrătoare,

transformatoare a lui Hristos în om, ia ființă și se menție în Biserică. Credința prin care și în care

Hristos rămâne prezent în lume este credința comunității, credința Bisericii.

„Dacă cuvântul despre Hristos pătrunde în ființa celor care-l primesc cu credință,

cuvântul rugăciunii acestora face drumul invers: pătrunde el la Dumnezeu, încheind circuitul

între Dumnezeu, sau între Hristos și credincioși”57. Și, în măsura în care ne silim și noi să trecem

credința în fapte, simțim mai mult prezența lui Hristos în noi.

Rugăciunea este cuvântul nostru către Dumnezeu, hrănit prin cuvântul lui Dumnezeu

către noi. În rugăciune simțim pe Dumnezeu mai aproape decât ca pe un El de care vorbește

preotul. Dumnezeu Însuși ne invită la rugăciune. În timpul rugăciunii are loc o perihoreză față de

mine și El, o interioritate reciprocă. În rugăciune simțim dependența și afecțiunea noastră față de

El, dar și răspunsul dragostei Lui la ea. Dar unirea cea mai eficientă între rugăciunea ce urcă spre

Dumnezeu și coborârea Duhului Sfânt se face în Taine. Acum rugăciunea preotului este

rugăciunea Bisericii întregi. Înainte de citirea Evangheliei, preotul se roagă: „Strălucește în

inimile noastre, Iubitorule de oameni, lumina cea curată a cunoașterii dumnezeirii Tale și

deschide ochii minții noastre spre înțelegerea evanghelicelor Tale propovăduiri”. Astfel, nu

numai rugăciunea premerge cuvântului, ci și cuvântul Evangheliei întărește rugăciunea. Așadar,

cuvântul și rugăciunea se completează.


34


De altfel, rugăciunile din Sfânta Liturghie sunt, în cea mai mare parte, inspirate din

Sfânta Scriptură. Ele sunt cuvântul lui Dumnezeu asimilat în ființa credincioșilor și folosit ca

temei pentru rugăciune. Ca și odinioară Sfinții Părinți, care predicau în timpul Sfintei Liturghii,

și azi, preotul este chemat să predice în cadrul Sfintei Liturghii. Predica trebuie să aibă un

caracter mistagogic, care constă atât în aducerea aminte vie a Scripturilor, cât și în faptul că îi

introduce pe credincioși în sfintele acte de taină.

Legătura interioară între cuvânt și rugăciune se arată și în caracterul de cuvânt al

rugăciunii însăși. Iar cea mai înaltă rugăciune este cea a epiclezei, prin care Duhul Sfânt, invocat,

Se pogoară peste materie sau preface pâinea și vinul în trupul și sângele Domnului. Așa cum

cuvântul de la creație – „Să fie lumină” se împlinește mereu dar nu fără un proces al naturii, așa

și cuvântul lui Hristos la Cina cea de Taină: „Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea” își

prelungește puterea în prefacerea euharistică, dar numai prin lucrarea preotului.

„În Euharistie Hristos nu imprimă numai puterea Sa curățitoare, sfințitoare, întăritoare,

într-o materie, pentru a ni se comunica prin ea, ci preface pâinea și vinul în însuși trupul și

sângele Său, izvorul a toată puterea ce este în El, covârșindu-le deplin cu prezența Lui, pentru a

ni le da să bem și să mâncăm, să ni le însușim”58.

Așadar cuvântul este mijloc de comunicare a puterii lui Hristos. Cuvântul și Taina sunt

un întreg. „Cuvântul este sacramental, iar sacramentul este structurat verbal”59. Există o

perihoreză reciprocă între Cuvânt și Taină.

Reforma a acordat o atenție exclusivă cuvântului; catolicismul a separat prea mult

cuvântul de taine și Euharistia de ansamblul Liturghiei; doar Ortodoxia a păstrat un echilibru în

acest sens. Pe de altă parte, lucrarea lui Hristos în Liturghie nu este despărțită de lucrarea

Duhului Sfânt. Încă de la începutul Liturghiei preotul cere ajutorul Sfântului Duh prin rugăciunea

„Împărate ceresc”. Duhul Sfânt este invocat tot mai direct pe măsură ce Liturghia se apropie de

actul jertfirii lui Hristos. În rugăciunea de după intrarea cu Cinstitele Daruri, preotul se roagă „să

se sălășluiască Duhul cel bun al harului Tău peste noi, peste aceste daruri ce sunt puse înainte și

peste tot poporul Tău”. Duhul este cerut pentru o lucrare în credincioși în cursul întregii vieți.

58 Pr. Dumitru STĂNILOAE, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, p. 100.59 J. BETZ, Wort und Sakrament, la Pr. Dumitru STĂNILOAE, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, p. 101, n. 30.

35


Prefacerea nu este numai o lucrare a lui Hristos, ci de la Tatăl Însuși pornește lucrarea de

prefacere, dar Tatăl o îndeplinește prin Duhul. Opera de mântuire săvârșită prin Întruparea Fiului

lui Dumnezeu, prin răstignirea, Învierea Lui, este o operă comună a Sfintei Treimi. Fiul nu

lucrează singur mântuirea noastră. „Fiul rămâne ascultător de Tatăl în toată lucrarea mântuitoare

a noastră ca să ne facă pe toți fii. Dar totodată El are în Sine pe Duhul Sfânt, care-L ține unit cu

Tatăl ca Fiu, spre a ni-L da și nouă ca Duh, Care ne face să ne simțim fii adoptivi ai Tatălui” 60.

Iar prefacerea, drept cel mai accentuat act de sfințire a unor materii, ce devin trupul și sângele

Fiului Întrupat al lui Dumnezeu, se efectuează, cum este și firesc, prin Duhul Sfânt. Când în

potirul care conține sângele Domnului se cufundă părticica „IS” din agnețul prefăcut în trupul

Domnului, preotul spune: „Plinirea potirului credinței Duhului Sfânt”. Iar când se toarnă apa

caldă în potir, preotul spune: „Căldura credinței plină de Duhul Sfânt”. Credincioșii vor primi,

împărtășindu-se din potir, o dată cu trupul și sângele Domnului, pe Duhul Sfânt, Care va încălzi

credința lor.

Dar în tot cursul Liturghiei, Hristos, aflat în dialog cu preotul și cu comunitatea, dialog în

care Hristos Își comunică prin cuvinte puterea, este Hristos Care S-a jertfit Tatălui și a înviat cu

trupul plin de Duhul Sfânt, Hristos Care Se află pe Sfânta Masă într-o permanentă stare de jertfă

adusă Tatălui, pentru ca credincioșii care se împărtășesc să se aducă și ei Tatălui ca jertfă.

60 Pr. Dumitru STĂNILOAE, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, p. 104.

36


2.b. Modurile prezenței lui Hristos în Liturghie:

Din cele spuse mai sus putem sintetiza modurile prezenței lui Hristos în Liturghie astfel:

în primul rând, Hristos lucrează prin lucrări personale în împrejurările vieții. Aceasta este ceea ce

Părintele Stăniloae numește „o prezență prin cuvinte plasticizate”61, o prezență prin puterea pusă

în aceste cuvinte prin menținerea lor în existență.

Al doilea mod este: cuvintele lui Hristos din Evanghelie, sau cele despre Hristos rostite

de preot, primite cu credință prin rugăciuni de mulțumire, de laudă și de cerere ale credincioșilor.

Aceasta este o lucrare mai directă, pentru că are loc un dialog între Hristos, preot și credincioși.

A treia cale a prezenței lui Hristos în Liturghie este prin cuvintele și gesturile preotului ca

ierurgii și Taine. Este o prezență prin daruri și haruri, prin care se întărește lucrarea lui Hristos

din creație. Credincioșii se roagă pentru a primi aceste daruri. Aceste rugăciuni au diferite grade,


37


în funcție de concentrarea și insistența lor. În timpul Liturghiei, gradele prezenței lui Hristos

sporesc o dată cu apropierea preotului și a credincioșilor de momentul epiclezei.

Dar, în modul cel mai accentuat, Hristos este prezent cu trupul și cu sângele Său sub

chipul pâinii și al vinului. El este prezent acum ca Persoană, împreună cu Tatăl și Fiul. „Hristos,

Care a lucrat tot timpul Liturghiei prin cuvântul Său și prin rugăciunile preotului și ale

comunității, Își intensifică acum la maxim, prin iradierea Duhului Său cel Sfânt, eficiența asupra

materiilor de pâine și vin, pentru a se oferi, prin chipurile lor, într-un act de supremă iubire și

copleșire transformatoare a lor, cu însuși trupul și Sângele Său, ca jertfă Tatălui și în același timp

credincioșilor, pentru a se dărui și ei împreună cu El și din puterea Lui Tatălui și unii altora”62.

2.c. Proscomidia: Hristos înainte de ieșirea în lume la propovăduire:

2.c.a. Analiza teologică a Proscomidiei:

Liturghia propriu-zisă nu se poate săvârși dacă nu s-a făcut mai întâi Proscomidia.

Apartenența Proscomidiei la Liturghie se înțelege din faptul că aducerea și punerea înainte sau

pregătirea darurilor de pâine și vin formează baza materială a Jertfei euharistice.

Obiceiul de a se aduce de către credincioși darurile necesare pentru Sfânta Jertfă a fost

dintru început o practică a Bisericii primare. Toți cei care participau la Liturghie și aveau să se

împărtășească își aduceau darul ca simbol concret al ofrandei lor spirituale. Pâinea și vinul

reprezintă sau simbolizează exclusiv viața umană. Predându-le în mâinile preotului la altar, ca pe

o pârgă a vieții lor înseși, credincioșii fac astfel un act sensibil al jertfei lor interioare, un

sacrificiu în cinstea lui Dumnezeu, ca un simbol de dăruire totală de sine. „Vrei să afli”, spune


38


Fericitul Augustin, „ce anume ai putea oferi lui Dumnezeu pentru tine? Oferă-te pe tine însuți.

Căci ce cere de la tine Dumnezeu, dacă nu pe tine însuți? Pentru că în toată creația de pe pământ

n-a făcut nimic mai bun decât pe tine”63.

Această aducere de daruri constituie o formă a cultului de adorație, de recunoștință și

mulțumire, un gest de pocăință și de credință în unirea cu El. O dată cu darul material, preotul

primește și dispozițiile sufletești și intențiile credincioșilor în legătură cu ofranda lor. De la

această acțiune de aducere a materiilor de jertfă provine întrebuințarea în limbajul bisericesc a

termenului de Proscomidie (de la pros - înainte și homizin – a aduce) care înseamnă aducere,

punere înainte sau oferire. Prin acest termen se desemnează atât lucrarea de pregătire a darurilor

de pâine și vin, în scopul de a fi jertfite, cât și însăși acțiunea de oferire sau proaducere.

Proscomidia a fost dintru început unul din momentele constitutive ale Liturghiei creștine. Când

Mântuitorul a instituit Sfânta Euharistie, a trebuit mai întâi „să pună înainte” pe masa de cină,

adică să ofere pâinea și vinul, pe care le-a ales să servească drept elemente pentru jertfa cea fără

de sânge în Biserica Sa64.

Preotul, stând în mijlocul bisericii, cu fața spre Sfântul Altar, cere lui Dumnezeu să

„trimită mâna Lui dintru înălțimea locașului Său, ca să-l întărească spre slujba ce-i este pusă

înainte, pentru ca stând înaintea Sfintei Sale Mese să săvârșească neosândit lucrarea sfântă a

jertfei celei fără de sânge”. Acum vine puterea lucrătoare a lui Dumnezeu în ființa preotului.

Intrând apoi în Sfântul Altar, face trei închinăciuni înaintea Sfintei Mese, sărutând Sfânta

Evanghelie, Sfânta Cruce și Sfânta Masă. Închinăciunea este întotdeauna întreită, pentru că

întreit este Dumnezeu, și însoțită de semnul crucii, pentru că amintirea crucii lui Hristos trebuie

să ne însoțească de câte ori ne gândim la Dumnezeu.

Închinarea de trei ori cu veșmintele în mână, o dată cu rostirea cuvintelor „Dumnezeule,

curățește-mă pe mine, păcătosul”, apoi iarăși la începutul Proscomidiei, precum și înainte de

ieșirea cu darurile și de prefacere, arată cum sporesc gradele prezenței Sfintei Taine, și în primul

rând a lui Hristos, o dată cu conștiința preotului legată de păcătoșia sa.

63 FERICITUL AUGUSTIN, Sermo XLVIII, 2, la Pr. Petre VINTILESCU, Liturghierul explicat, ed. IBMBOR, București, 1998.64 FERICITUL AUGUSTIN, Sermo XLVIII, 2, la Pr. Petre VINTILESCU, Liturghierul explicat, p. 37.

39


După ce s-a îmbrăcat cu odăjdiile preoțești, veșminte ale harului, și s-a spălat pe mâini –

și, în același timp, și-a spălat sufletul de toate gândurile străine – venind la proscomidiar, se

închină iarăși de trei ori, cerând „Dumnezeule, curățește-mă pe mine, păcătosul”. Apoi preotul

duce prescura și copia cu amândouă mâinile până în dreptul frunții, arătând că pornește

pregătirea jertfei mântuitoare a lui Hristos de la amintirea iconomiei mântuirii. Prescura cu copia

reprezintă pe Hristos, Care pe de o parte S-a răstignit, pe de alta Se va răstigni. Sângele lui

Hristos curs o dată dăruiește nemurire până la sfârșitul lumii celor ce se vor împărtăși de El în

Taina Euharistică.

După acest preambul, preotul binecuvântează iarăși cu semnul crucii prescura cu copia,

rostind „Binecuvântat este Dumnezeul nostru, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor.

Amin”. Binecuvântat este Dumnezeu în veci, și noi să trăim în veci să-l binecuvântăm.

Lăudându-L pe Dumnezeu, arătăm că cuvântul ni s-a dat spre a-l folosi în primul rând spre lauda

și binecuvântarea lui Dumnezeu. Toate cuvintele își au originea în Cuvântul ipostatic

dumnezeiesc. Semnul crucii peste prescută înseamnă trup jertfit, adică unire curată cu ceilalți

frați. Numai un trup jertfit este un trup înduhovnicit și dătător de viață altora.

Prescura înseamnă aducere, adică aducerea pâinii, aducerea noastră lui Dumnezeu, dar și

o aducere a Fiului Său, Care S-a făcut trup în numele nostru. Preotul însemnează din nou de trei

ori cu copia prescura în semnul crucii, zicând de fiecare dată „Întru pomenirea Domnului și

Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos”. Acum atenția se concentrează la persoana

lui Hristos și la tot ce a făcut El pentru mântuirea noastră. Apoi preotul desparte cu copia partea

prescurii cu pecetea din latura ei dreaptă, zicând: „Ca un miel spre junghiere s-a adus”. Apoi din

latura stângă zicând: „Și ca o oaie fără de glas împotriva celui ce o tunde, așa nu și-a deschis

gura sa”.

Deși această tăiere simbolizează începutul despărțirii trupului Domnului din Fecioara, ne

gândim totuși la răstignire, fiindcă și în naștere aceasta este implicată. Gestul tăierii este o

actualizare a nașterii lui Hristos și a răstignirii Lui. Cel ce se naște este Mielul care va fi jertfit.

Spunându-i-se „ca o oaie fără de glas” se arată că El a suferit durere prin răstignire și nu S-a

plâns, nu a protestat. În suportarea durerii Hristos este tare pentru că este Dumnezeu. Hristos, ca

Miel adevărat, a înlăturat mielul inconștient ca simbol; la fel Pâinea adevărată a înlăturat

simbolul pâinii nedospite.

40


După ce preotul a scos agnețul din prescură, diaconul rostește, la prezent, către preot:

„Înjunghie, părinte”, iar preotul, înjunghiind cruciș, zice: „Înjunghie-Se Mielul lui Dumnezeu,

Cel ce ridică păcatul lumii pentru viața și mântuirea lumii”. La rugămintea diaconului: „Ridică,

părinte”, ceea ce indică din nou o actualizare a nașterii și a morții, dar și a Învierii lui Hristos,

preotul scoate de tot Agnețul din prescură, zicând: „Că s-a ridicat de pe pământ viața Lui”.

Preotul, după ce împunge cu copia sub numele Iisus, toarnă în potir vin și apă. Vinul și

apa sunt sângele virtual al lui Hristos. Pâinea se va preface în trup, iar vinul și apa se vor preface

în sângele ce va curge din trupul jertfit al lui Hristos. Sângele ce curge din El este vinul prefăcut

în sânge. Preotul binecuvântează amestecarea vinului cu apă din potir: „Binecuvântată este

amestecarea Sfintelor Tale, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”. Ele sunt de pe

acum ale lui Dumnezeu și sfințite, pentru că, fiindu-ne date nouă de Dumnezeu spre viața

pământească, le întoarcem prin Hristos.

Preotul acoperă potirul cu acoperământul, iar discul cu Agnețul rămâne descoperit.

„Potirul este acoperit, pentru că și sângele este acoperit deplin în trup, pe când trupul este

descoperit, deși îmbrăcat, și deși oarecum în comunicare văzută cu alții”65.

Agnețul are formă pătrată pentru că Hristos omul este simbolul umanității răspândite în

cele patru direcții.

Preotul scoate o părticică mai mare, în formă de triunghi, pentru Maica Domnului, „întru

cinstea și pomenirea ei”. Nicolae Cabasila folosește în locul cuvântului „întru cinstea” termenul

„întru slava”. Jertfa lui Hristos și pregătirea prefacerii ca jertfă a Lui în Sfânta Liturghie este și

spre slava Maicii Domnului. Reprezentată lângă Agneț, dar și ca părticică din trupul omenirii, ea

se roagă în fruntea întregii comunități ca acest Agneț să fie primit în jertfelnicul cel mai presus

de ceruri și prefăcut în trupul jertfit al Fiului ei. Ea se roagă și ca noi să fim demni a primi trupul

și sângele Fiului ei, adică ca noi să fim disponibili pentru sfințenie, lucru posibil prin Sfânta

Liturghie care, cu rugăciunile, psalmii și cântările ei, ne ajută să dobândim această stare de

sfințenie. Când preotul așează părticica Maicii Domnului la dreapta Agnețului, spune: „De-a

dreapta a stătut Împărăteasa în haină aurită, îmbrăcată și înfrumusețată”. Ea stă de-a dreapta Lui,

cum a stat lângă El și pe Golgota.


41


Părticelele pentru îngeri, proroci, apostoli, ierarhi, mucenici, cuvioși, doctori fără de

arginți și toți sfinții sunt așezate de-a stânga Agnețului, arătându-se că și ei se împărtășesc de

slava Domnului. Părticelele care îi reprezintă se scot cu aceleași cuvinte: „Întru cinstea și

pomenirea...”. Așadar, prefacerea pâinii în trupul lui Hristos și împărtășirea credincioșilor din El

în Euharistie și în orice Taină se face în prezența rugătoare a Bisericii din ceruri.

„Dar în jurul lui Hristos se înfăptuiește nu numai solidaritatea Bisericii din cer cu a celei

de pe pământ, ci și a celei de pe pământ însăși. Căci după ce preotul a așezat părticelele sfinților

și cele ale celor adormiți, el scoate și părticele pentru cei vii. Prin aceasta se face vădit că și ei

participă de pe acum la viața veșnică în Hristos”66. Și, după cum, pomenindu-L pe Hristos, Îl

facem prezent, la fel prin pomenirea sfinților și a tuturor celor adormiți intrăm în legătură cu ei.

Pentru că ei nu sunt morți cu totul. Aflându-ne în legătură cu Hristos prin rugăciunile noastre

către El, lângă El îi întâlnim și pe cei adormiți pomeniți întru El.

Prin rostirea numelui cuiva ne punem în legătură cu persoana pomenită. Cu adevărat

mare este taina numelui. Rostind numele unei persoane, am pus-o în vibrație pe ea însăși.

Numele vorbește despre existență, nu despre o calitate. Întruparea Cuvântului presupune

întruparea cuvintelor. Numele exprimă sâmburele unic al fiecărei persoane. Așa cum prezența lui

Hristos la Proscomidie se face nu numai prin cuvântul rugăciunii, ci și prin Agneț, la fel prezența

celor adormiți se face nu numai prin pomenirea numelui lor, ci și prin părticelele de pâine scoase

din prescură și așezate lângă Agneț: „Bucățica de pâine scoasă pentru fiecare persoană distinge

pe cei pentru care se scoate, dar îi și apropie de Hristos și între ei. Dar Hristos este în centru,

fiind și Dumnezeu și reprezentând atât creația cât și umanitatea întreagă”67. Hristos ca om este

reprezentat ca Agneț, pentru că Agnețul este făcut din pâine, aliment specific uman. Toți ne unim

cu Hristos prin împărtășanie, dar rămânem și distincți de El, sau lângă El prin părticelele cu care

nu se împărtășește nimeni.

Prin părticelele distincte, fiecare credincios se dăruiește pe sine lui Hristos, dar îi și

dăruiește pe toți cei cunoscuți. Hristos Se dăruiește Tatălui pentru noi și noi ne dăruim împreună

cu el Tatălui. Hristos Se aduce la Proscomidie lui Dumnezeu ca pârgă a creației, deci până ce nu

a fost încă răstignit, spune Nicolae Cabasila. Împreună cu El ne proaducem noi toți. Darului lui


42


Dumnezeu către noi, noi în răspundem cu un contra-dar. „Căci numai întrucât viața este contra-

darul Lui, este într-un fel oarecare viața și darul nostru; deci El este și legiuitorul darului, și

autorul contra-darului nostru”.68

2.c.b. Legătura Cuvânt-trup-pâine:

Pe la mijlocul secolului al XIX-lea s-a susținut părerea că Proscomidia s-a dezvoltat ca o

parte deosebită a Sfintei Liturghii și, mutându-se ea de la începutul Liturghiei credincioșilor la

începutul Liturghiei în general, dacă până la această mutare Proscomidia nu pomenea decât de

jertfirea Mielului, abia apoi s-a introdus în ea și tema nașterii Lui și, prin aceasta, a jertfirii

Pruncului. Îmbinarea Întrupării lui Iisus cu tema Mielului jertfit la Proscomidie este atestată de

dovezi vechi. O dovadă o constituie imnele Sfântului Efrem Sirul (sec. IV): „Pâinea pe care a

frânt-o întâiul născut era consumată și se sfârșea, măcar că o înmulțea. Dar El a frânt o nouă

pâine, pe care n-o vor sfârși nici toate neamurile și semințiile. Pâinea pe care a frânt-o nu are

hotar, și paharul pe care l-a amestecat nu se poate mărgini”. Așadar, întrucât Fiul lui Dumnezeu

S-a făcut trup pentru a ne mântui prin jertfa Lui, încă din primul moment al Nașterii Sale ca om,

implica în El jertfa Sa viitoare. Motivul pentru care Sfântul Efrem Sirul insistă asupra calității de

pâine a Pruncului ce Se naște este că Hristos S-a dăruit de la început în Euharistie Bisericii ca

pâine, dar și că Hristos S-a numit „pâinea ce s-a coborât din cer”. Așadar, dacă Sfânta Liturghie

este o actualizare a operei de mântuire a lui Hristos, este firesc ca Liturghia să înceapă cu

Nașterea Lui, pentru a se arăta că în ea este implicată jertfa Lui.

68 NICOLAE CABASILA, la Pr. Dumitru STĂNILOAE, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, p. 129, n. 31.

43


El, ca pâinea ce s-a coborât din cer, poartă în agneț pe partea de dedesubt tăietura crucii,

iar pe cea de deasupra numele Lui, împreună cu „NIKA” – „BIRUIEȘTE”. El învinge prin

puterea crucii imprimată în ființa Lui: „Cel prea înalt S-a făcut un Prunc și prin El era ascunsă

comoara înțelepciunii, mare cât să ajungă tuturor”, spune un alt imn al Sfântului Efrem Sirul.

Proscomidia este deci nu numai o pregătire a darurilor ce vor fi prefăcute în jertfa lui

Hristos, ci și o anumită proaducere a lui Hristos Cel jertfit. Proscomidia se săvârșește pe baza

faptului împlinit al Întrupării și răstignirii lui Hristos, Care continuă să fie cu cei ce cred în El.

Proscomidia este „chip” și „icoană” a lui Hristos. Ea este o sfântă lucrare de pregătire a Tainei

Euharistiei.

Cuvântul, implicând sufletul înțelegător și comunitar, trupul omenesc și pâinea, formează

cele trei elemente ale realității vieții noastre. Pâinea întreține trupul, făcând din el mijloc de

rostire a Cuvântului Dumnezeiesc. Trupul hrănit cu pâine face posibil cuvântul nostru, adresat lui

Dumnezeu și semenilor cu iubire. Prin trupul Său Fiul lui Dumnezeu ne poate dărui viața

veșnică, dându-ni-Se ca mâncare sub chipul pâinii pământești. Cuvântul dumnezeiesc ce-și arată

iubirea supremă în jertfirea trupului Său este pentru noi pâinea vieții noastre veșnice. Trupul pe

care-l ia Cuvântul dumnezeiesc este prefăcut în pâinea vieții.

44


2.c.c. Sensul hristologic-cosmologic al Proscomidiei:

Când tămâiază darurile primite la Proscomidie, preotul spune: „Tămâie Îți aducem Ție,

Hristoase, întru miros de bună mireasmă duhovnicească, Cel ce le-ai primit pe ele în jertfelnicul

cel mai presus de ceruri, trimite-ne nouă darul Preasfântului Tău Duh”. La Proscomidie începe

dialogul dintre noi și Dumnezeu, ca suiș de daruri.

Transcederea noastră este simultană cu urcușul pe scara schimbului de daruri spre viața

veșnică. După tămâierea darurilor, se pune steaua peste discul pe care se află aceste daruri.

Steaua, simbolizând cosmosul, vine să acopere pe Hristos Cel aflat în iesle. Aceasta este starea

de smerenie, de chenoză, în care se descoperă dumnezeirea. „Prin stea, prin cosmosul

astronomic, Îl putem vedea și astăzi pe Hristos. Pe de altă parte, acest cosmos Îl acoperă, pe de

alta ne duce la Cuvântul întrupat. El Îl acoperă, dar într-un mod care Îl lasă străveziu pentru cei

în stare să-l vadă. Nu numai starea de chenoza (de smerenie) a lui Hristos din vremea vieții

pământești o reprezintă Proscomidia, ci pe Hristos cu toate stările prin care a trecut, deci și pe

Hristos aflat acum în slavă”69. Este de menționat în acest sens și faptul că Agnețul nu numai că


45


este tăiat în forma crucii, ci are imprimat în el și cuvântul „NIKA”, adică „biruiește”. Din cer El

îi învinge, în mod nevăzut, pe dușmanii binelui. Nu întâmplător pe disc cele pământești se află

lângă cele cerești. Unirea tuturor este reprezentată prin așezarea peste ele a semicercului ce are în

vârf o stea, pe Hristos. Hristos Se boltește peste ele de pe pământ și din cer: „Este o unire între

cer și pământ, între Dumnezeu Cel întrupat, răstignit și înviat, și creația Lui. Toate culminează,

își ajung suprema treaptă în Hristos”70.

Se acoperă apoi trupul lui Hristos, sau discul, cu acoperământul. Peste disc și potir,

acoperit și el, se așează un alt acoperământ. Aceste acte arată că puterea lui Dumnezeu s-a

acoperit până la vremea minunilor. Steaua strălucind peste iesle arată că Fiul lui Dumnezeu S-a

născut, dar nu-și folosește încă puterea dumnezeiască. Reprezentarea acestui fapt o avem la

Proscomidie, care ne anunță că putem intra în comuniune mai simțită cu Hristos odată cu

începutul Sfintei Liturghii.

Aceste acoperăminte ne arată că sub acoperământ se află ceva ce așteaptă să fie

descoperit. Ele Îl acoperă pe Hristos, dar Îl și arată. Acoperămintele sunt aripile Lui nevăzute.

Prin Ele ne ocrotește, ne miluiește și ne mântuiește: „Acoperă-ne pe noi cu acoperământul

aripilor Tale, alungă de la noi pe tot vrăjmașul și potrivnicul. Împacă viața noastră, Doamne,

miluiește-ne pe noi și lumea și mântuiește sufletele noastre, ca un bun și de oameni iubitor”.

Acesta este sensul hristologic-cosmologic al Proscomidiei: Hristos cel în slavă acoperă

nevăzut și conduce la mântuire lumea și sufletele noastre. Domnul Se acoperă cu noi ca să ne

acopere de vrăjmași. Din adâncimea Sa izvorâtoare de viață pornim în faptele noastre împreună

cu El, care ne călăuzește pe calea vieții.


46


CAPITOLUL III

Liturghia propriu-zisă, înaintarea în Împărăția Sfintei Treimi

III.1. Liturghia celor chemați:

Cei chemați la Hristos erau, în vechime, mulți, și petreceau mai întâi un timp de

catehizare până la botez. Ei puteau asista la Sfânta Liturghie până la începerea rugăciunilor

rânduite pentru prefacerea pâinii și vinului în trupul și sângele lui Hristos. Atunci erau invitați să

părăsească biserica: „Cei chemați, ieșiți”.

În sens larg, toți credincioșii sunt mereu chemați. Este interesant că numele de la origine

al Bisericii în limba greacă este cel de Ecclesia sau comunitatea celor chemați, a celor mereu

chemați. Și îndemnul preotului: „Cei chemați ieșiți, ca nimeni din cei chemați să nu rămână”.

Aceste cuvinte pot fi înțelese ca o invitație adresată credincioșilor de a nu rămâne în starea în

care se află, ci de a înainta la starea de vrednicie de participare la împărtășanie. Această înaintare

de la o stare la alta este numită de către Sfântul Grigorie de Nyssa epectază.

47


Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul înțelege cuvintele „cei chemați, ieșiți” ca referindu-se la

cei ce, deși chemați, nu trec la starea de credincioși adevărați. De aceea, la judecata din urmă, ei

vor fi despărțiți de cei ce au crezut. „Căci mulți sunt chemați, dar puțini aleși” (Matei 22, 4).

Așadar, aceste cuvinte care încheie Liturghia celor chemați sunt un îndemn, pentru că cei ce vin

la biserică să treacă de la starea de chemați la starea de adevărați credincioși.

A. Legătura Treime-Cruce-Hristos:

Preotul începe Sfânta Liturghia cu cuvintele: „Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a

Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor”. Spunând aceste cuvinte face

semnul crucii cu Evanghelia peste antimisul de pe Sfânta Masă. Credincioșii, binecuvântând

împreună cu preotul pe Dumnezeu, vor fi chiar ei binecuvântați de Dumnezeu, așa cum spune și

rugăciunea: „Cel ce binecuvântezi pe cei ce te binecuvântează...”. Binecuvântând Împărăția

Sfintei Treimi, cerem binecuvântarea tuturor celor ce fac parte din ea, inclusiv a noastră.

Din aceste cuvinte ale binecuvântării rezultă că lauda Împărăției Sfintei Treimi implică

voința comunității de a înainta în ea. Această Împărăție este Împărăția Tatălui ceresc iubitor, a

Fiului Lui Care S-a făcut Fratele cel mai iubitor al nostru și a Duhului Sfânt, curățitorul nostru de

păcate. Fiind Împărăția dragostei, ea implică o comuniune ce sporește cu fiecare Sfântă

Liturghie. Ea va dura veșnic, dându-ne siguranța că existența noastră nu va înceta după moarte.

Această Împărăție ni s-a deschis prin Fiul lui Dumnezeu, Care ne-a arătat iubirea veșnică a lui

Dumnezeu cel din Treime. De aceea, încă de la început Sfânta Liturghie se arată a fi o sărbătoare

adevărată, plină de lumină. Este lumina Învierii lui Hristos, Cel care a arătat că este „lumină a

lumii” (Ioan 8, 12). Hristos, prin Învierea Sa, a dat existenței cel mai profund sens.

48


Hristos, prin lucrarea și învățătura Sa, a făcut cunoscut pe Dumnezeu ca fiind Treime de

Persoane, o comunitate de iubire între Tatăl și Fiul în Duhul Sfânt. Dar Fiul era împreună cu

Tatăl și cu Duhul Sfânt Împărat din veci și, făcându-se om, S-a făcut Împărat ca și om și ne-a

făcut pe noi împărați în Sine. Acest lucru îl spune Sfântul Atanasie al Alexandriei comentând:

„de aceea, Te-a uns pe Tine Dumnezeu, Dumnezeul Tău, cu untdelemnul bucuriei (Psalmul 44,

7-8). Mântuitorul, deși este Dumnezeu și împărățește peste Împărăția Tatălui și este dăruitorul

Duhului Sfânt...Se unge cu Duhul ca om, ca să ne dăruiască nouă, oamenilor, odată cu învierea,

și înălțarea și sălășluirea Duhului și familiaritatea cu El” (Primul cuvânt împotriva Arienilor,

cap. 46).

La această promisiune se gândește preotul împreună cu credincioșii când rostește

cuvintele binecuvântării inițiale. Această Împărăție s-a făgăduit de Hristos celor ce cred în Sfânta

Treime. E aeste Împărăția Sfintei Treimi celei iubitoare, pentru că Fiul iubit și iubitor din veci al

Tatălui S-a făcut om și ne-a ridicat pe noi la vrednicia de împărați.

La binecuvântarea Sfintei Treimi de către preot, credincioșii răspund „Amin”, „Așa să

fie”, lăudând și ei această Împărăție și exprimându-și dorința de a se face părtași la ea. Înainte de

binecuvântare, preotul a deschis ușile împărătești, tocmai ca o invitație a credincioșilor la

Împărăția cerurilor. În cursul Sfintei Liturghii aceste uși se vor mai deschide la Intrarea mică, la

cântarea întreit sfântă, la citirea Apostolului și a Evangheliei, la Crez. Apoi, de la împărtășirea

credincioșilor vor rămâne deschise până la sfârșitul Sfintei Liturghii, închipuindu-se că prin

Sfânta Împărtășanie ei au intrat deplin în Împărăția Treimii.

„Sfânta Liturghie prilejuiește astfel întâlnirea anticipată [...] a Împărăției cerurilor și

prefigurarea ajungerii depline în Ea, după o înaintare treptată spre Ea în viața pământească. Acest

urcuș liturgic de la trăirea în parte până la trăirea deplină în Împărăția Sfintei Treimi este

reprezentat în Sfânta Liturghie ca un urcuș spre unirea cu Hristos cel jertfit și înviat, nu a

credinciosului singur, ci a comunității care se umple tot mai mult de iradierea prezenței Lui

animate de predarea mântuitoare a Sa Tatălui și lor”71.

Împărăția Sfintei Treimi este unirea celor ce cred în ea cu Sfânta Treime. În Ea se intră

prin Sfânta Taină a Botezului și a Mirului, și se reintră prni Taina Mărturisirii și Sfânta


49


Împărtășanie. De aceea, Sfânta Liturghie începe cu o promisiune a acestei uniri cu Sfânta

Treime, prin unirea cu Hristos. Toată Liturghia este mișcarea comunității spre unirea deplină cu

Hristos cel jertfit și înviat. Starea de jertfă permanentă a Fiului înseamnă o atenție a Lui față de

noi, o atenție a Treimii întregi. Binecuvântând Treimea, ne angajăm și noi să umblăm pe calea ce

ne-a arătat-o Hristos prin jertfa Lui. Noi devenim preoți însușindu-ne puterea de jertfă a lui

Hristos, asimilându-ne personal cu starea Lui de jertfă. Sfântul Apostol Petru unește calitatea de

preoți și de împărați a credincioșilor într-una singură: „preoție împărătească”. Prin jertfe pe de o

parte slujesc lui Dumnezeu ca preoți, pe de altă parte se eliberează de patimi și de moarte ca

împărați. Astfel, cei ce se eliberează de patimi prin jertfe alcătuiesc o preoție împărătească ce

înaintează în Sfânta Treime. Credincioșii sunt chemați la transcedere spre planul Împărăției

netrecătoare a Treimii. Această transcedere ne-o însușim din puterea lui Hristos Cel înviat. Însăși

jertfirea este o astfel de transcedere liberă.

Împărășia cerurilor, care fusese anunțată ca apropiindu-se de către Sfântul Ioan

Botezătorul, a adeverit în Hristos realitate și s-a definit ca Împărăție a Treimii iubitoare. Iisus

Hristos ne-a arătat că Dumnezeu este iubire, pentru că nu este o singură persoană, ci o Treime de

persoane în relație de Tată, Fiu și Duh Sfânt. Hristos ne-a arătat că Treimea este vie și iubitoare

prin faptul că El, Unul din Treime, S-a făcut om și S-a jertfit pentru noi, dăruindu-Se nouă ca și

noi să ne dăruim Lui și unii altora.

Sfânta Biserică este chipul lui Dumnezeu. Cine a văzut cu adevărat Biserica, a văzut

Sfânta Treime: „Nimic nu este static în dumnezeiasca Liturghie, nimic izolat. Toate viețuiesc, se

mișcă armonic în cadrul întregului. Toate se cunosc, își descoperă firea și rațiunea existenței lor

în slujba cuvântătoare, în Liturghie ca slujba Cuvântului, prin care toate s-au făcut. Este

împărăția binecuvântată a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, Care primește și sfințește creația.

Este harul necreat al Sfintei Treimi care înnoiește și sfințește creația. Este harul necreat al Sfintei

Treimi care înnoiește zidirea. Dumnezeiasca Liturghie este locul dumnezeiesc în care toate se

întâlnesc”72.

Dar Împărăția este împreunată cu crucea și la Ea ajungem prin cruce. Crucea, câtă vreme

suntem în trupul pornit spre păcat, iar pentru noi forma înfrânărilor, a ostenelilor, a greutăților. În

72 Arhim. VASILE EISODIKON, p. 55, la Pr. Dumitru STĂNILOAE, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, p. 143.

50


toate aceste încercări ne ajută Duhul. Fără cruce nu se realizează iubirea. Crucea înseamnă

înfrânare de la egoismul păcatelor și pocăința pentru ele. Iubirea care stăpânește în Împărăția lui

Dumnezeu deschisă nouă de Hristos prin cruce ne arată că această Împărăție este a Tatălui și a

Fiului în Duhul Sfânt, semnul desăvârșit al unirii în iubire. Sfânta Liturghie este acțiunea de

împreună jertfire a noastră cu Hristos sau unirea comunității cu Hristos în stare de jertfă, pentru a

se aduce și ea împreună cu El jertfă Tatălui, ca să realizeze Împărăția Treimii în toate. Nu este

vorba de o jertfă ca moartea trupească, ci de o renunțare la orice egoism.

Atât prin semnul crucii, pe care îl face preotul cu Evanghelia peste Antimis, amintind

binefacerea Împărăției Treimii peste oameni și binecuvântând-o, cât și prin așezarea crucii în

locul Evangheliei, la „intrarea cea mică” cu ea se arată nedespărțirea între Împărăția aceasta și

cruce. El acceptă crucea pentru că numai prin ea poate aduce creația la unirea cu El, Cel

nemuritor. Fiul Tatălui actualizează astfel, din iubire desăvârșită de Tatăl și oameni, pentru

fiecare moartea Sa ca jertfire spre biruirea morții noastre ca despărțire de Dumnezeu. În șederea

pe tron a Mielului înjunghiat stă temeiul participării noastre la Împărăție. De fiecare dată când, o

dată cu semnul crucii, spunem. „Mărire Tatălui și Fiului și Sfântului Duh în vecii vecilor”,

arătăm că slăvim Treimea care stă în legătură pe veci cu crucea, prin una din Persoanele Ei care

S-a răstignit cu trupul asumat. Prin cuvântul „Amin” dăm slavă lui Dumnezeu Cel în Treime,

Care a desăvârșit creația prin cruce. Unul din Treime este în comuniune veșnică cu noi prin

trupul ce-l are în comun cu noi, trup purtător al semnelor crucii. Prin cruce a ridicat Dumnezeu

umanitatea lui Hristos și prin ea și pe a noastră la desăvârșita ei libertate. Prin cruce s-a pus

temelia eliberării noastre de pornirile inferioare. Când slăvim pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh

ne facem semnul crucii, imprimând în noi atât puterea eliberatoare a crucii lui Hristos, cât și a

Treimii. Prin crucea lui Hristos a lucrat și lucrează asupra noastră Sfânta Treime. Când ne facem

semnul crucii, afirmăm legătura noastră pe veci cu Sfânta Treime, izvorul suprem al iubirii, dar

și valoarea noastră pe veci pentru Ea. Jertfa pe care o aduce Hristos ca om este o jertfă care nu s-

ar putea aduce fără ca Dumnezeu Însuși să fie activ în ea, dar în care rămâne totuși activ și

umanul.

Dumnezeu S-a făcut om fără să-Și mărginească firea Sa și omul s-a făcut dumnezeu, sau

a depășit marginea sa, dar nu prin ființă, ci prin har. Aceasta o trăim în Liturghie continuu și o

spunem prin cuvintele: „Pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu

51


să o dăm”. Prin cruce este arătată valoarea infinită în care a îmbrăcat Dumnezeu ființa noastră.

Cei ce socotesc crucea nebunie pier pe veci, arătându-se pe ei înșiși slujitorii nonsensului sau ai

nebuniei egoiste.

Așadar, înaintarea în Împărăția Sfintei Treimi în cursul Sfintei Liturghii este înaintarea

credincioșilor în comuniunea iubirii cu Sfânta Treimii și întreolaltă. Împărăția Sfintei Treimi este

o Împărăție a milei și a iubirii de oameni a lui Dumnezeu coborâtă la noi. De aceea cerem mereu

mila Lui: „Doamne miluiește”.

B. Împărăția Treimii ca Împărăție a iubirii (ectenii, antifoane):

Biserica, începând unirea finală a tuturor în Împărăția lui Dumnezeu, dă prima pregustare

a ei în Sfânta Liturghie ca pace. Prin pace se înțelege pacea noastră de patimi, care sfâșie unitatea

din noi și dintre noi. Nicolae Cabasila socotește că pacea e însăși Împărăția lui Dumnezeu.

Credincioșii trebuie să-și așeze sufletele încă de la începutul Sfintei Liturghii într-o stare de pace.

Numai așa se vor putea concentra, fără tulburare, în gândul lui Dumnezeu și se vor putea ruga

împreuna.

Credința în conștiința supremă a lui Dumnezeu în Treime, dotată cu o putere supremă,

dar și cu mila nemărginită, care o îndeamnă să ne ajute, ne face să cerem conștiinței supreme a

lui Dumnezeu mila și mântuirea. În cursul întregii Sfinte Liturghii Îi cerem să aibă milă de noi și

să ușureze greutățile vieții acesteia.

„Liturghia este plină de mărturisirea Treimii, a unui Tată care a trimis Fiul său să se facă

om spre mântuirea adusă de El prin întrupare, prin cruce și înviere, ca bază a cererii noastre

adresate lui Dumnezeu cel în Treime de a ne face parte din mila Lui și de mântuirea adusă prin

Fiul, ca înfiere.”73


52


Cele trei ectenii pun chiar de la început ca temei al diferitelor cereri ce vor urma, pacea,

însușirea de căpetenie a Împărăției lui Dumnezeu: „Cu pace Domnului să ne rugăm”. În acest

îndemn se afirmă necesitatea concentrării numai lui Dumnezeu. De la prima cerere din ectenie,

până la sfârșitul Liturghiei, orice cerere este făcută la plural, în numele tuturor, pentru toți, pentru

fiecare din cei aflați în rugăciune ca și pentru alții care nu sunt de față. Legătura dintre „noi” și

„Tu” se realizează prin dragoste. Prin dragostea aceasta lărgită, Îl iubesc pe Dumnezeu, dar îi

iubesc și pe ceilalți. Comunicarea treimică e activă în comuniunea noastră.

Îndată după prima cerere din ectenie, Îi adresăm pe cea următoare:„Pentru pacea de sus și

pentru mântuirea sufletelor noastre, Domnului să ne rugăm”. Pacea orizontală adevărată nu poate

fi despărțită de pacea interioară, care vine de la Hristos odată cu mântuirea. „Pacea de sus”

înseamnă dreptatea lui Dumnezeu adică libertatea noastră de patimi. După ce am cerut acest

fundament interior al păcii între noi, cei prezenți, suntem îndemnați să cerem să se extindă

această pace în toată lumea: „Pentru pacea a toată lumea……Domnului să ne rugăm”. Prin

aceasta, spune Nicolae Cabasila, se arată că Dumnezeu, căruia ne rugăm pentru pacea întregii

lumi, este Creatorul și Proniatorul tuturor.

Pacea între toți este socotită și ca o condiție pentru „bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu

biserici și pentru unirea tuturor. Pacea și unitatea între oameni sunt date ca o primă temelie pe

care să se zidească unitatea superioară manifestată în unitatea în credință, deci în statornicia în

unitate a Bisericilor.

Urmează apăi îndemnul de a cere lui Dumnezeu alte bunuri, unele de cuprins general,

altele cu caracter special. După toate acestea credincioșii prezenți sunt îndemnați să-și întoarcă

privirile spre ei înșiși, dar fără să excludă nici pe alții. Acum ei sunt îndemnați de preot sau de

diacon să se roage împreună cu el: „Pentru ca să fim noi izbăviți de tot necazul, mânia, primejdia

și nevoia.” E o cerere negativă. Dar îndată după ea se adaugă o cerere de cuprins mai interior:

„Apără, mântuiește, miluiește și ne păzește pe noi Dumnezeule, cu harul Tău”.

Sunt niște cereri specificate: întâi pentru ferirea de greutăți exterioare, apoi pentru

apărarea de vrăjmașii văzuți și nevăzuți, pentru mântuire, pentru mila lui Dumnezeu de toate

felurile și pentru păzirea credincioșilor în toate cele bune, împotriva celor rele.

53


Toate cererile amintite au fost propuse comunității liturgice de preot: „Domnului să ne

rugăm”. Comunitatea Îl roagă pe Dumnezeu ca ceste cereri să se împlinească:„Doamne

miluiește”. Prin acest cuvânt, ea arată în mod direct că se roagă pentru tot ce i-a propus preotul

sau diaconul să se roage. Toate vin din mila lui Dumnezeu, spune Nicolae Cabasila.

Așadar preotul, întâistătător al poporului, se roagă direct, dar însoțit de popor. Fără

prezența comunității liturgice preotul sau diaconul n-ar avea rost să vorbească la plural. Deci nici

Liturghia nu s-ar putea săvârși. Răspunzând împreună cu toți cei prezenți:„Doamne, miluiește”,

dovedim că avem marea răspundere să ne rugăm și pentru alții. Nu putem despărți grija de noi de

grija de alții. Nu suntem ființe izolate, ci ne purtăm de grijă unii altora.

După cererile amintite credincioșii prezenți făgăduiesc să se dăruiască pe ei înșiși și unii

pe alții lui Hristos. Comuniune înseamnă nu numai să ceri, ci să și dai. Viața noastă e un dar de

la Dumnezeu. Întorcând-o ca dar lui Dumnezeu, vine înapoi nu numai viața, ci și pacea sau

libertatea de egoismul pătimaș. Pe de altă parte, Dumnezeu se bucură de acest dar, deși este tot

de la El, se bucură de voința ce o punem de a trăi viața dăruită de El cu conștiința că vine de la

El. Iar jertfirea vieții lui Dumnezeu înseamnă deschidere spre semenii noștri, care sunt și ei

daruri date nouă de Dumnezeu. Suntem chemați să avem între noi dragostea dintre Persoanele

Sfintei Treimi. Unde e dragoste este și dăruire, și libertate. Căci nu mai sunt patimile egoiste care

ne închid în noi. De aceea Nicolae Cabasila spune că nu e ușor să ne predăm lui Dumnezeu. Căci

pentru aceasta se cere părăsirea oricărui egoism. De aceea ne rugăm Maicii Domnului și tuturor

Sfinților, ca ei să ne dea putere pe acest drum. Transcederea acestui egoism se face în Hristos,

care a învins moartea prin înviere, făcându-ne liberi. În această libertate a dragostei desăvârșite și

a dăruirii totale lui Hristos și unii altora vom trăi în Împărăția cerurilor. De aceea ni se cere la

sfârșitul ecteniilor să ne pregătim prin dăruirea lui Hristos și unii altora pentru Împărăția Sfintei

Treimi.

Exemplu de maximă smerenie și de maximă iubire o avem pe Maica Domnului, care L-a

primit în sine pe Fiul lui Dumnezeu pentru că I s-a dăruit în modul cel mai desăvârșit. Ea a

înălțat la culme feminitatea, întrucât a unit cele două forme de dăruire ale femeii: fecioria și

maternitatea. De aceea, Îi spunem Prea Sfântă cum nu îi spunem niciunui sfânt, Prea Curată, Prea

binecuvântată de Dumnezeu, Slăvită, Stăpâna noastră, pentru că e „Născătoare de Dumnezeu și

54


Pururea Fecioara Maria”. Sfinții sunt alături de Ea, pentru că Ea e plină de Hristos. Maica

Domnului și toți sfinții sunt cu noi în dăruirea noastră.

Propunându-ne preotul sau diaconul să ne dăruim lui Dumnezeu, nu mai răspundem cu

„Doamne miluiește”, ci cu „Ție, Doamne”, căci acum în schimbul milei, pe care am cerut-o,

adresându-i cererile de mai înainte, Îi întoarcem și noi viața noastră ca dar Lui însuși. Propunerea

de a ne dărui lui Dumnezeu, preotul o întemeiază pe ecfonisul: „Că Ție se cuvine toată slava,

cinstea și închinăciunea, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh”.Prin darul vieții noastre oferim lui

Dumnezeu, mărturisim slava Lui și îi aducem închinăciunea cuvenită pentru tot ce ne-a dat.

În timpul acesta, preotul rostește rugăciunea de taină: „Doamne, Dumnezeul nostru, a

Cărui stăpânire este fără asemănare și slavă, de necuprins, a Cărui milă este nemăsurată și iubirea

de oameni, negrăită, Însuși, Stăpâne după milostivirea Ta cea bună, caută spre sfânt locașul

acesta și revarsă peste cei ce împreună cu noi se roagă milele Tale cele bogate.” În rugăciunea

lui, preotul laudă taina stăpânirii necuprinse, neînțelese a lui Dumnezeu. Dar stăpânirea Lui de

neînchipuit și slava Lui necuprinsă nu se opune milei și iubirii de oameni negrăite a lui

Dumnezeu care îi dă îndrăzneală preotului să-i ceară să caute peste acest locaș sfânt al Lui și să-

și reverse milele și îndurările Lui peste el și peste cei care se roagă împreună cu sine.„Împărăția

lui Dumnezeu are ca membri ai ei ființe umane devenite curate de patimi, ființe delicate și de o

sensibilitate și ascuțime de înțelegere care sesizează planul infinitei delicatețe care nu poate fi

decât a unei Persoane sau Treimi de Persoane”74

În timpul acestei rugăciuni cântă Antifonul I: „Mărire Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

Binecuvântează suflete al meu pre Domnul și toate cele din lăuntrul meu, numele cel sfânt al Lui.

Binecuvântat ești Doamne.” (PS, CII) Avem aici o menționare din nou a Sfintei Treimi pe care

sufletul este chemat s-o binecuvânteze. Se trece apoi la ectenia a doua, care repetă prescurtat

cererile primei ectenii. Acum, făgăduința credincioșilor de a se dărui lui Dumnezeu e întemeiată

pe ecfonisul:„Că a Ta este stăpânirea și a Ta este împărăția și puterea și slava, a Tatălui și a

Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.” Acum se arată că lui

Dumnezeu I se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, pentru că de fapt El are în sine însuși

puterea și slava. Credincioșii spun aceasta cântând Antifonul al doilea. În el, după ce dau și ei

slava Sfintei Treimi, se adresează Fiului celui întrupat, răstignit și înviat ca să-i mântuiască,

74 Pr. Dumitru STĂNILOAE, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă,p. 171.

55


conducându-i în Împărăția Treimii. Antifonul acesta cuprinde mărturisirea întregii lucrări

mântuitoare a Fiului. Stăpânirea ce o are Dumnezeu în sine nu numai că e unită cu mila Lui

revărsată peste oameni, ci și cu lucrarea mântuitoare a Fiului Său: „Unule născut, Fiule si

Cuvântul lui Dumnezeu, cel ce ești fără de moarte și ai primit pentru mântuirea noastră a Te

întrupa din Sfânta Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioara Maria carele neschimbat Te-ai

întrupat și răstignindu-Te, Hristoase, Dumnezeule, cu moartea pe moarte ai călcat. Unul fiind din

Sfânta Treime, împreună mărit cu Tatăl și cu Sfântul Duh, mântuiește-ne pe noi.”

Acest imn cântat de comunitate după ectenia a doua începe cu doxologia mică închinată

Sfintei Treimi. Prin întruparea ca om a Fiului Tatălui, mărirea Treimii s-a evidențiat și mai mult.

Toate s-au petrecut din iconomia divină din libertate („Ai primit”) și din iubire („pentru

mântuirea noastră”). Iisus a călcat moartea pentru că, deși s-a făcut om și a suferit moartea

noastră, este Unul din Treime. „Prin moartea Lui și-a scufundat omenirea în viața nesfârșită a

dumnezeirii, păstrând în ipostasul Lui propriu conștiința ei.”75

În acest timp, în taină, preotul citește o rugăciune în care cere, în mod specificat,

mântuirea poporului dreptcredincios și binecuvântarea lui. Preotul cere și „plinirea Bisericii și

sfințirea credincioșilor”. Toate acestea se obțin de credincioși în Biserică și prin acestea

contribuie la păstrarea plinătății ei. Rămânerea ca membrii vii în plinătatea Bisericii e împreunată

cu cinstirea Casei Domnului.

În ecfonisul al treilea se întemeiază nădejdea în împlinirea cererilor din a treia ectenie și

în mântuirea, în sfințirea și în slăvirea credincioșilor, cerute la sfârșitul ecteniei a doua, nu numai

pe puterea și sfințenia lui Dumnezeu, ci pe bunătatea lui Dumnezeu.„Că bun și iubitor de oameni

Dumnezeu ești…” Slava și închinăciunea ce I se cuvin e întemeiată pe stăpânirea, Împărăția,

puterea și slava ce le are în Sine. Iar aceasta este o stăpânire, o Împărăție,o putere și o slavă a

bunătății și iubirii de oameni. Pe temeiul bunătății lui Dumnezeu din acest ecfonis, întărit cu

„Amin”, comunitatea liturgică cântă „Fericirile” exprimând prin ele nădejdea primirii acestei

împărății, a bunătății lui Dumnezeu. Toate categoriile la care se referă Fericirile „arată Împărăția

lui Dumnezeu ca Împărăția unei omeniri ajunsă la cel mai înalt grad de realizare a umanului,


56


adică a celei mai fine delicateți, iubiri, atențiuni între unii și alții”. Ea va simți strălucind în ea

lumina și dulceața iubirii nesfârșite pe care ne-a făcut-o accesibilă Iisus Hristos.”76

Împărăția e lăudată atât la începutul, cât și în tot cursul Sfintei Liturghii și în ea sunt

chemați mereu credincioșii să intre și să înainteze. Preotul, la ieșirea cu darurile se roagă ca

Domnul să pomenească diferite categorii de credincioși „întru Împărăția Sa.” Înșiși credincioșii o

laudă direct, sau prin lauda Sfintei Treimi. Doxologia Ortodoxiei se îndreaptă spre Sfânta Treime

și spre Împărăția Ei. Doar lăudând Sfânta Treime învață credincioșii să uite de egoismul lor și să

realizeze comuniunea între ei.

În timp ce credincioșii cântă „Fericirile”, preotul rostește în taină o rugăciune în care îi

mulțumește lui Dumnezeu pentru primirea puterii de a fi înălțat în cerurile „obștești și împreună

glăsuite” din cele trei ectenii și Îl roagă – elementul nou - să dea credincioșilor „cunoștința

adevărului în veacul de acum, iar în cel ce va să fie, viață veșnică.”


57


C. Intrarea mică, ieșirea lui Hristos la propovăduire:

Încă de când poporul cântă „Fericirile”, preotul se pregătește pentru „Intrarea cea mică”.

Liturghia arhierească începe abia acum. Așa cum afirmă pr. Petre Vintilescu, venirea episcopului

în biserică și intrarea lui în oficiu putea simboliza începerea activității Fiului lui Dumnezeu în

bine.77

Întâi se deschid ușile împărătești, prin care se revelează Împărăția lui Dumnezeu. Luând

Sfânta Evanghelie de pe Sfânta Masă, ocolește pe partea dreaptă Sfânta Masă și iese pe ușa de

miazănoapte a altarului până în mijlocul bisericii. Aici spune o rugăciune în care cere lui

Dumnezeu ca să fie odată cu intrarea lui „intrarea sfinților îngeri care slujesc împreună cu noi.”

Rugăciunea se încheie cu ecfonisul doxologic de după prima ectenie. Preotul nu închipuie pe

îngeri, ci are îngeri alături de intrarea lui. Și desigur că unde sunt îngerii și slujitorii de pe

pământ, este și Hristos. Intrarea aceasta s-a socotit ca închipuind ieșirea lui Hristos, pentru că ea

este purtătoarea cuvintelor și faptelor Sale mântuitoare. Nicolae Cabasila spune: „Prin

Evanghelie se arată Hristos.” Plin de semnificație este faptul că preotul, înaintând până la ușile

împărătești deschise și înălțând Evanghelia, rostește: „Înțelepciune, drepți.” Cu alte cuvinte

„Luați aminte, căci acesta este Hristos.” Preotul, în timp ce se săvârșește întreita cântare,

77 Pr. Petre VINTILESCU, Liturghierul explicat, p. 170.

58


introduce Evanghelia înconjurată de însoțitori, de sfeșnice și cădelnițe. Așa a fost înconjurat de

îngeri Hristos, când S-a botezat în Iordan. Această prezență a lui Hristos prin Evanghelie o arată

și cântarea înălțată de poporul credincios. „Veniți să ne închinăm și să cădem la Hristos.

Mântuiește-ne pre noi, Fiul lui Dumnezeu, Cela ce ai înviat din morți, pre noi, ce ce-Ți cântăm

Ție: Aliluia.” Deși intrarea aceasta înseamnă ieșirea lui Hristos la propovăduire, credincioșii I se

închină ce Celui înviat din morți, pentru că ei știu că Hristos e Cel care s-a răstignit și a înviat și

în acest moment liturgic Cel ce iese la propovăduire este totodată Cel înviat.

„După intrarea în altar diaconul cere preotului să binecuvânteze în mod special timpul

cântării întreit sfinte, arătând că acum crucea prin puterea lui Hristos are menirea nu numai să

curețe pe credincioși de toate păcatele egoismului, ci și să-i facă să cunoască și să laude sfințenia

lui Dumnezeu, ca treaptă culminantă a curățeniei și a iubirii de oameni arătată în întruparea și

jertfa Fiului lui Dumnezeu. E timpul în care începe Acesta să lucreze sfințirea noastră.”78 De

aceea preotul zice:„Că sfânt ești Dumnezeul nostru, și Ție slavă înălțăm; Tatălui și Fiului și

Sfântului Duh, acum și pururea.” Dacă în ecfonisele anterioare s-a lăudat puterea, slava,

Împărăția, bunătatea lui Dumnezeu, acum se îndeamnă comunitatea liturgică la lauda sfințeniei

lui Dumnezeu. Dumnezeu își face prin aceasta mai simțită prezența. A venit timpul să se laude

sfințenia lui Dumnezeu, lucrătoare prin Hristos, și aceasta de către întreaga comunitate liturgică,

pentru ca întreagă să se împărtășească de sfințenia Lui.

Iar ecfonisul: „Doamne, mântuiește pe cei binecredincioși. Și ne auzi pe noi. Și în vecii

vecilor” semnifică că, numai întrucât ne împărtășim de lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu,

prin credință, curățindu-ne, putem cunoaște și simți în noi sfințenia lui Dumnezeu. Credincioșii

nu repetă numai acest imn de trei ori, ci încoronează cântarea și cu doxologia: „Mărire Tatălui și

Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.”, urmată de un „Sfinte fără

de moarte, miluiește-ne pe noi.” Numai Celui fără de moarte I se cuvine o laudă nemuritoare, de

către cei ce nici ei nu vor muri, datorită Lui. Iar cuvântul „puternic” se referă la Puterile

îngerești, chemate să-și adauge lauda lor la cea a comunității. Îngeri și oameni, toți suntem

chemați la trăirea sfințeniei lui Dumnezeu, care „desprihănește, în măsura în care ea e trăită, și

înțelegerea și trăirea celorlalte însușiri ale lui Dumnezeu împărtășite oamenilor.”79 Înălțăm lui


59


Dumnezeu această cântare întreit-sfântă pentru că, prin venirea Fiului lui Dumnezeu la noi, El

ne-a descoperit în mod clar pe Dumnezeu ca Treime.

În acest timp, preotul rostește în taină rugăciunea în care cere lui Dumnezeu să primească

întreit Sfânta Cântare și, ca Unul ce e sfânt și între sfinți se odihnește, să sfințească și sufletele și

trupurile credincioșilor, ca să se odihnească și ele și ca să-l slujească și ei. Preotul vorbește la

persoana întâi, pentru că se include pe sine. El este unul dintre toți și totuși deosebit de toți.

D. Propovăduirea lui Hristos: citirea Apostolului și a Evangheliei:

Prin lauda cântată a sfințeniei lui Dumnezeu, prin înălțarea sufletelor produsă de ea, până

la simțirea unirii cu îngerii, comunitatea s-a pregătit pentru primirea învățăturii lui Hristos.

Doxologia lui „Sfinte Dumnezeule” este urmată de doxologia pericopei din Epistolele apostolice,

care reprezintă concentrat tot ce a făcut și face Hristos. Pericopa Apostolului se psalmodiază, ca

de altfel toată Liturghia, pentru că psalmodierea dă aripi cuvântului. Deși acum va începe numai

propovăduirea Domnului prin citirea Apostolului, totuși El a binecuvântat ca Cel ce intră în

Ierusalim pentru a fi răstignit. Propovăduirea lui Hristos nu este despărțită de jertfa Lui. El vine

la o propovăduire care-L va duce la cruce. Preotul îl binecuvântează cu semnul crucii. Căci în

fața lui Hristos ne facem semnul crucii.

Apoi preotul merge spre scaunul arhiereului, care închipuie scaunul lui Hristos, zicând:

„Binecuvântat ești pe scaunul slavei Împărăției Tale, Cel ce șezi pe Heruvimi, totdeauna acum și

pururea și în vecii vecilor. Amin”. Și se așează în locul de la răsărit, de lângă scaunul de sus.

Hristos privește nevăzut din acel scaun de sus, care este alcătuit din Heruvimi, la învățătura

despre El în Biserică. El învață, dar învață prin Apostoli și urmașii lor, sau prin Biserică și

păzește Biserica în învățătura adevărată. „Lumina Lui, luminând în modul cel mai înalt mințile

60


pure ale îngerilor și mințile curate de orice păcat ale sfinților, vine în noi, aducând odată cu sine

capacitatea creaturilor celor mai înalte și mai curate de a înțelege”80.

După terminarea cântării întreit sfinte, diaconul, venind între ușile împărătești, zice „Să

luăm aminte”, iar preotul „Pace tuturor”. Cuvântul Apostolului despre Hristos trebuie ascultat cu

luare aminte, dar și în pacea interioară a sufletului. Pace se cere la rugăciune, pace se cere la

ascultarea drept roditoare a cuvântului despre Hristos. Comunitatea credincioșilor răspunde „Și

duhului tău”. Nu numai preotul dorește pace credincioșilor din biserică și se roagă pentru ei, ci și

ei doresc pace pentru el și se roagă pentru el. Rugăciunea lucrează nu numai de la preot la

credincioși, ci și de la ei la preot. Căci Hristos nu rămâne închis în preot, dar nici în comunitatea

liturgică.

Cititorul rostește apoi prochimenul Apostolului, sau stihul prevăzut din psalmi, ca semn

al legăturii învățăturii Noului Testament cu cea a Vechiului Testament, sau al unității planului de

mântuire al lui Dumnezeu desfășurat de-a lungul istoriei.

Preotul spune „Înțelepciune”. Ceea ce se va citi din scrierile Apostolului este aceeași

înțelepciune a lui Hristos, care se va cuprinde și în Evanghelie. Apoi cititorul anunță epistola

Apostolului din care se va citi. Preotul îndeamnă din nou pe credincioși „Să luăm aminte”. În

vreme ce se citește Apostolul, preotul ia cădelnița și binecuvintează tămâia cu semnul crucii,

zicând: „Tămâie Îți aducem Ție, Hristoase, întru miros de bună mireasmă duhovnicească, pe care

primind-o în jertfelnicul cel mai presus de ceruri, trimite-ne nouă darul Sfântului Duh”. Tămâia

prin buna ei mireasmă este simbolul rugăciunii curate ce se înalță către Dumnezeu. Rugăciunea

noastră înălțată la Dumnezeu este o jertfă pentru noi. De aceea tămâia este și simbolul oricărei

jertfe aduse de noi cu inimă curată, simbolul părăsirii răului miros al egoismului nostru și al

alipirii noastre la cele de jos. Tămâia preînchipuie adaosul jertfei noastre binemirositoare la jertfa

lui Hristos, aducându-ne ca „dar din dar” al dragostei de la Dumnezeu, în El prin Sfântul Duh.

Liturghia este un mereu sporit schimb de daruri între noi și Dumnezeu, întreținut de crucea lui

Hristos.

Apoi preotul tămâiază Sfântul Altar, icoanele împărătești și scaunul arhieresc, tămâiere

ce precede citirea Evangheliei. Ea pregătește pe credincioși pentru primirea lui Hristos, le înalță


61


cugetele spre El ca într-o rugăciune. După ce a cădit, preotul cere în taină lui Hristos să facă să

strălucească în inimile celor din biserică „lumina cea curată” a dumnezeirii Lui și să deschidă

ochii minții lor spre înțelegerea propovăduirilor Lui evanghelice. El cere să se trezească în el

lumina ce se răspândește din Hristos Însuși și care-L pune pe El însuși în văzul lor spiritual. Nu

se poate cunoaște Dumnezeu dacă nu se face El Însuși cunoscut, vădit. Este vorba deci de o

cunoaștere din strălucirea luminii lui Dumnezeu, Care Se face El Însuși lumină în preot și în

credincioși. Este vorba de o înțelegere mai adâncă și o simțire mai puternică a lui Hristos ca

Persoană, ca Dumnezeu făcut om: „Întru lumina Ta vom vedea lumină”.

Rugăciunea de unul singur a preotului, care se sfârșește de-a lungul întregii Liturghii,

paralelă cu cererile sau laudele cântate ale poporului credincios, nu-l desparte pe preot de

comunitatea credincioșilor, dar îl înfățișează ca rânduit să se roage într-un loc mai înalt (în altar)

lui Dumnezeu pentru ea. Ridicarea lui la o intimitate mai adâncă cu Dumnezeu și, prin aceasta,

aflarea intimității sale proprii, nu-l scoate din intimitatea cu comunitatea liturgică a

credincioșilor, ci îi dă o poziție de inițiativă, închipuind în această privință pe Hristos.

Înainte de citirea Evangheliei, preotul spune: „Înțelepciune, drepți să ascultăm Sfânta

Evanghelie”. Hristos ne luminează ca adevărată înțelepciune, prin care ajungem la viața deplină

și veșnică. Nicolae Cabasila ne spune că prin cuvântul „drepți” ni se dă îndemnul la efortul de a

urmări cu atenție încordată cele ce se spun. Semnul acestei atenții încordate este starea dreaptă a

trupului. Prin aceasta se arată că suntem gata să pornim la împlinirea poruncilor Împăratului

ceresc.

Preotul continuă: „Pace tututor”. Numai într-o stare de suflet netulburată de gânduri

lumești, dușmănoase, de ură, de griji străine lui Dumnezeu, poate pătrunde adânc cuvântul

Evangheliei, poate face pe om să se concentreze total și rodnic la conținutul lui. Evanghelia

trebuie să fie o dovadă a dragostei părintești a lui Dumnezeu Tatăl Care L-a trimis pe Fiul Său ca

om în lume pentru ca să ne facă și pe noi fii ai Săi.

După un alt „Să luăm aminte”, preotul sau diaconul citește pericopa de rând. Pericopele

sunt astfel rânduite ca în cursul unui an bisericesc, cei ce vin regulat la biserică să cunoască

momentele importante ale vieții și toate faptele mântuitoare ale lui Hristos, ca și învățăturile Lui

62


esențiale, care sunt îndrumări pentru viața care ne duce la Înviere. Dar din fiecare pericopă se

poate cunoaște Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel întrupat și opera Lui mântuitoare în întregime.

După lauda „Slavă Ție, Doamne, slavă Ție”, preotul sărută Evanghelia și o înalță,

binecuvântând cu ea poporul în semnul crucii cu partea ce are pe ea icoana Învierii. Crucea și

Învierea formează un întreg. Prin cruce s-a ajuns la Înviere, prin Înviere s-a încununat lucrarea

lui Hristos pentru noi. Puterea lui Hristos Cel răstignit și înviat lucrează și acum asupra noastră,

făcându-ne să acceptăm crucea Lui care ne duce la Înviere. Apoi preotul așează Evanghelia pe

Sfânta Masă mai sus de antimis, care are zugrăvită pe el înmormântarea Domnului. De la

Liturghia învățăturii se trece acum la Liturghia jertfei lui Hristos.

E. Ectenia de după citirea Evangheliei: rugăciunile pentru cei adormiți și pentru cei

chemați:

Acum se mai face atât pentru ce chemați, cât și pentru credincioșii care vor rămâne, o

ultimă ectenie, un șir stăruitor de cereri a milei lui Dumnezeu și a ajutorului Lui pentru

trebuințele generale ale vieții. Pentru că sunt și cei chemați, și cei credincioși împreună în

biserică, preotul începe această ectenie cu cuvintele: „Să zicem toți, din tot sufletul și din tot

cugetul nostru, să zicem”. Rezultă de aici îndemnul la stăruirea în rugăciune. Apoi urmează două

cereri îndreptate către Dumnezeu la persoana a doua, în care se cere foarte stăruitor mila pentru

preot, cât și pentru poporul credincios. „Doamne Atotstăpânitorule, Dumnezeul părinților noștri,

rugămu-ne Ție, auzi-ne și ne miluiește”. De la început se cere acum nu pacea, ci mila. Se cere

mila lui Dumnezeu care nu dă numai o pace pentru viața de pe pământ, ci Care prin jertfa Fiului

Său ne dă mântuirea sau viața de veci.

În altă cerere se cere mila de două ori, adică în mod stăruitor: „Miluiește-ne pe noi,

Dumnezeule, după mare mila Ta, rugămu-ne Ție, auzi-ne și ne miluiește”. Iar poporul credincios

63


răspund cu un „Doamne miluiește” întreit. Se cere mila pentru episcop, pentru conducătorii

statului, pentru preoți, monahi și „pentru toți frații noștri cei întru Hristos”, pentru ctitorii

bisericii, pentru toți frații dreptcredincioși care odihnesc aici și pretutindeni. În duh de

solidaritate este îmbrățișată cu generozitate întreaga comunitate bisericească universală, acelor

trăitori pe pământ și trecuți de viața aceasta.

Mila o cere și o așteaptă tot poporul dreptcredincios, „poporul ce stă înainte și așteaptă de

la Tine mare și bogată milă”. Ecfonisul Îl numește pe Dumnezeu milostiv, cum nu fusese numit

în ecfonisele dinainte: „Că milostiv și iubitor de oameni Dumnezeu ești și Ție slavă înălțăm,

Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”. Nu înălțăm slavă

unui Dumnezeu de care tremurăm ca de un stăpânitor atotputernic, ci unui Dumnezeu milostiv,

căruia I se cuvine cea mai mare admirație și cea mai profundă laudă.

Mila lui Dumnezeu s-a descoperit în bogăția și mărimea ei după ce s-a cunoscut din

citirea Apostolului și a Evangheliei coborârea lui Dumnezeu prin Fiul Său făcut om la noi; dar ni

se va face cunoscută deplin după ce Acesta va primi și moartea pentru noi. Astfel, această ectenie

a milei începe să ne facă înțeleasă jertfa lui Hristos și Euharistia ce urmează. Fiul lui Dumnezeu

S-a făcut asemenea nouă și pe noi asemenea Lui, intrând într-o comuniune veșnică cu noi,

făcându-ne împărați ca pe Sine pe noi, cei ce nu suntem nimic față de El, dar care ne aflăm într-o

adâncă suferință, iar aceasta chiar din vina noastră de a nu fi rămas lângă El. Dumnezeul

Liturghiei nu este un Dumnezeu al rațiunii reci, ci al unei simțiri miloase. Mila lui Dumnezeu

este taina unui Dumnezeu viu, nu a unui Dumnezeu încremenit în nesimțirea Lui. Un Dumnezeu

al milei este un Dumnezeu al libertății, un Dumnezeu personal, iar lumea creată de El este creație

liberă. Relația Lui cu lumea este o relație a vieții, nu o relație a repetiției moarte, cum este cazul

în panteism.

Înainte de a-i slobozi pe cei chemați, se face uneori și o ectenie pentru cei adormiți, care

se întemeiază tot pe mila lui Dumnezeu. Mila nu se poate limita numai la cei aflați încă în viața

aceasta. Cerând mila lui Dumnezeu către noi cei vii, ne gândim să o cerem și pentru cei dragi ai

noștri, adormiți în Domnul.

Prin cererea „Miluiește-ne pe noi, Dumnezeule, după mare mila Ta, rugămu-ne Ție,

auzin-ne și ne miluiește” îi cerem lui Dumnezeu mila ca să ne putem ruga pentru alții. Apoi

64


preotul se roagă pentru odihna sufletelor celor adormiți, pomenindu-i cu numele, și pentru

iertarea a toată greșeala lor cea de voie și cea fără de voie. Sufletele celor adormiți nu pot avea

odihnă atât timp cât sunt chinuite de amintirea păcatelor săvârșite și nu primesc de la Dumnezeu

un semn al iertării acestor păcate. Și se cere nu numai iertarea păcatelor săvârșite cu voie, ci și a

celor săvârșite fără de voie, pentru că n-au pus în lucrare spre ocolirea păcatului puterea voii ce li

s-a dat. Mai departe, preotul cere așezarea sufletelor celor adormiți acolo unde drepții se

odihnesc. Se cere astfel o împărtășire de odihna comuniunii cu ei. De-abia odihna în această

comuniune le dă celor adormiți asigurarea deplină că au fost iertați, deci le poate odihni

conștiința. Într-o altă precizare, preotul cere mila lui Dumnezeu, ca prin această milă să le facă

parte de Împărăția cerului și de iertarea păcatelor. Acum se precizează că odihna pe care o cerem

pentru cei adormiți nu este o stare negativă, de neactivitate, ci o bucurie de Împărăția cerurilor,

care e comuniunea tuturor și este plină de toate bunătățile spirituale.

Aceste cereri preotul le încheie cu o rugăciune în care se arată și mai în amănunt cele

cerute de la Dumnezeu pentru ei. El cere lui Dumnezeu să odihnească sufletele adormiților

robilor Săi, pe care îi menționează cu numele: „în loc luminos, în loc de verdeață, în loc de

odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea”. Și o cere aceasta adresându-se lui

Hristos cu cuvintele „Dumnezeul duhurilor și a tot trupul, Care ai călcat moartea și pe diavol l-ai

surpat și ai dăruit viață lumii Tale”. Locul luminat” este zona spirituală a înțelesurilor totale și

depline ale existenței, ale rostului ei care iradiază din soarele Hristos; „locul de verdeață” este

zona spirituală a vieții pururea proaspete și neobosite sau neveștejite, pentru că niciodată nu se

împuținează; „locul odihnei de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea” este viețuirea

plenară, fără știrbiri, fără simțirea niciunei lipse81. Iar în ecfonis, preotul afirmă și mai direct

credința că Hristos Însuși este „învierea și viața și odihna adormiților robilor Săi”. El este „locul

minunat”, „locul de verdeață”, „locul de odihnă”, de unde nu vine durere, întristare și suspinare.

Căci de la El vine numai dulceață, bucurie, fericire, căci este numai dragoste și mângâiere.

Hristos este învierea, viața și odihna noastră, pentru că este unit după ființă cu Tatăl Cel fără de

început și cu Duhul Său cel de viață făcător. Fiul cel personal este viața celor în care se

sălășluiește, pentru că este unit după ființă și cu Duhul de viață făcător, adică cu Duhul personal

suprem.


65


În încheiere, preotul cere lui Hristos pentru cei adormiți nu numai odihna, ci „veșnica

odihnă” și „veșnica pomenire”. „Veșnică odihnă dă, Doamne, sufletelor adormiților robilor Tăi,

și le fă lor veșnica pomenire”. Iar cei de față răspund, cerând și ei „veșnica pomenire” de trei ori

lui Dumnezeu Cel în Treime, în amintirea crucii lui Hristos prin care a venit viață la toți cei ce

cred în dragostea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu, Care S-a jertfit pentru oameni. A pomeni

pe cineva înseamnă a trimite spre acela un curent de viață. Iar a-l pomeni neîncetat și în veci

înseamnă a trimite spre el un curent neîntrerupt și veșnic de viață. Iar a-l pomeni neîncetat și în

veci înseamnă a trimite spre el un curent neîntrerupt și veșnic de viață. A pomeni în veci

înseamnă deci a ține veșnic în viață pe cel pomenit. Și pomenirea deasă a cuiva este semnul

iubirii care tinde să dureze veșnic. Astfel, când cerem „veșnica pomenire” a celor dragi ai noștri

către Dumnezeu, mărturisim că vom dura și noi în veci prin Dumnezeu și-I cerem aceasta, ca să

ne putem bucura de existența lor și de iubirea între noi și ei, veșnic. Numai Dumnezeu poate ține

pe cineva veșnic în memoria Sa, iar noi o putem face numai uniți cu Dumnezeu.

Preotul exprimă voința ca cei adormiți să fie pomeniți de cei vii „din neam în neam”.

„Pomenirea lor din neam în neam”. Părinții vor transmite copiilor lor pomenirea părinților și așa

mai departe. Suntem datori să ținem în noi pomenirea înaintașilor, a părinților, a fraților, a

strămoșilor, în voința de a-i întâlni pe toți, de a fi cu toți în Împărăția cerurilor, ca o prezență vie,

neuitată, a trecutului întreg. Această pomenire dă o valoare veșnică realizărilor bune din istorie.

Pomenind pe strămoși, ne arătăm recunoștința față de cei prin care Dumnezeu ne-a adus la

existență.

După ecteniile pentru cei adormiți, urmează ieșirea celor chemați, care se face printr-o

ultimă rugăciune pentru ei. În primele cinci-șase veacuri ieșeau pe rând cele două clase de

catehumeni (sau cei chemați), adică cei care aveau încă de urmat un curs de instruire în

învățătura Bisericii, și cei din preajma botezării, și cele trei clase de instruire în învățătura

Bisericii, și cei din preajma botezării, și cele trei clase de penitenți. Preotul Petre Vintilescu

găsește că acest ritual de ieșire a catehumenilor nu mai are niciun sens: „Deși în favoarea

menținerii ritualului de la finele Liturghiei catehumenilor s-au făcut diverse considerații

sentimentale, totuși nu se poate contesta caracterul ei anacronic și că, găsindu-se golit de sens,

66


prezența lui în Sfânta Liturghie de astăzi nu este decât efectul unei legi sau al unui proces

mecanic de așa-zisă succesiune ereditară liturgică”82.

Dar Părintele Dumitru Stăniloae socotește că nu numai considerațiile istorice pledează

pentru menținerea acestei rugăciuni de ieșire a celor chemați la Liturghie, ci și unele întemeiate

pe realități cu totul obiective. Cei chemați încep să devină și astăzi o categorie reală. Din această

categorie fac parte persoane care nu au fost botezate, dar trăiesc alături de credincioși care

frecventează biserica și intră împreună în biserică, apoi indiferenții de diferite grade care

participă uneori la o Liturghie și se trezesc la credință, dar încă nu sunt pregătiți pentru Sfânta

Împărtășanie. Apoi, cuvântul „cei chemați ieșiți” poate răsuna ca un avertisment pentru o mare

parte din toți participanții la Sfânta Liturghie. Toți trebuie să ieșim din starea de nevrednicie care

ne împiedică să ne unim cu trupul și sângele Domnului.

În rugăciunea ultimă pentru cei chemați, aceștia sunt îndemnați întâi ei înșiși să se roage;

„Rugați-vă cei chemați Domnului”. Apoi preotul îi invită pe cei credincioși să se roage împreună

cu el pentru cei chemați. „Cei credincioși pentru cei chemați Domnului să ne rugăm”. Întâi se

cere ca „Domnul să-i miluiască pe dânșii”. Apoi se cere lui Dumnezeu să-Și specifice mila, întâi

„ca să-i învețe pe dânșii cuvântul adevărului”, apoi „să el descopere lor Evanghelia dreptății”.

Acestea sunt cele de trebuință în mod special pentru cei chemați. „Cuvântul adevărului” este

conținutul învățăturii pe planul cunoașterii; „Evanghelia dreptății” este solia care ne arată cum

Hristos „S-a făcut dreptate pentru noi” (I Corinteni 1, 30), sădind în noi dreptatea Sa, ca să

putem avea o viețuire alcătuită din toate virtuțile.

Odată cu îndemnul „rugați-vă cei chemați Domnului”, se desface partea de miazănoapte a

antimisului; la „cei credincioși pentru cei chemați să ne rugăm, ca Domnul să-i miluiască pe

dânșii” se desface partea de miazăzi. Prin aceasta a început să se pregătească descoperirea scenei

înmormântării Domnului, dar încă nu s-a descoperit deplin. De-abia la cuvintele „să-i învețe pe

dânșii cuvântul adevărului”, când se desface partea dinspre apus, și la cuvintele „să le descopere

lor Evanghelia dreptății”, se descoperă propriu-zis scena înmormântării Domnului, arătându-se și

celor chemați ca în zare răstignirea și înmormântarea Lui pentru mântuirea noastră. Mormântul

Domnului în care vor intra și cei chemați este Botezul. De aceea, cât sunt ei încă în biserică li se

descoperă mormântul Domnului, ca o chemare spre moartea lor cu Hristos, prin Botez.

82 Pr. Petre VINTILESCU, Liturghierul explicat, p. 194.

67


Aceste cereri pentru cei chemați le încheie preotul cu cererea cu care încheie și celelalte

ectenii. El cere acum întâi mântuirea și mila lui Dumnezeu pentru ei și apoi apărarea (de

vrăjmași, de ispite), și nu invers, ca în ecteniile pentru toți de la începutul Sfintei Liturghii.

Aceștia au nevoie mai întâi de mântuire și milă: „Mântuiește, miluiește, apără și păzește pe

dânșii, Dumnezeule, cu harul Tău”. După aceasta, preotul invită pe cei chemați să-și plece

capetele Domnului: „Cei chemați, capetele voastre Domnului să le plecați”. Plecarea capului este

un gest de smerenie față de Dumnezeu. Iar acel „Ție, Doamne” înseamnă că ai Tăi suntem și noi,

deși încă nu suntem botezați. Ție ne plecăm, de la Tine așteptăm mântuirea și toate cele de

trebuință.

Preotul Îl roagă pe Dumnezeu să caute spre cei chemați, care și-au plecat capetele

înaintea Lui, și să-i învrednicească de cinci bunuri: „Învrednicește-i pe dânșii, la vremea

potrivită, de baia nașterii celei de-a doua, de iertarea păcatelor, de veșmântul nestricăciunii,

unește-i pe dânșii cu turma Ta cea aleasă”.

Ecfonisul cere ca și pe cei ce nu sunt încă botezați să ajungă să slăvească pe Dumnezeu

pentru darurile primite de ei: „Ca și aceștia împreună cu noi să slăvească preacinstitul și de mare

cuviință numele Tău, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii

vecilor. Amin”. Cei ce slăvesc pe Dumnezeu Cel în Treime, trăiesc bucuria de a fi în comuniune

cu Persoanele treimice. Nicolae Cabasila spune că scopul nostru este să slăvim pe Dumnezeu.

Odată cu rostirea cuvintelor „Al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea

și în vecii vecilor” preotul face semnul crucii cu buretele deasupra Sfântului Antimis. Prin acest

semn se arată că motivul pentru slăvirea Treimii îl au cei chemați și cei credincioși în crucea

primită pentru noi de Fiul lui Dumnezeu, pe care Treimea a legat-o de sine. Dacă n-ar fi venit

Fiul în lume și n-ar fi adus jertfa supremă Tatălui prin trupul asumat și n-ar fi făcut prin aceasta

trupul Său mijloc de revărsare al Duhului Sfânt al Său peste noi, n-am fi cunoscut Treimea, nici

iubirea Ei față de noi.

Acum diaconul îi invită pe cei chemați să iasă: „Cei chemați ieșiți”. Repetarea invitației

încă de două ori poate să fie o urmă a ieșirii pe rând a mai multor categorii de catehumeni sau de

penitenți, în primele secole. A patra oară porunca ieșirii, adresată celor chemați, este și mai

categorică, prin forma ei negativă: „Ca nimeni dintre cei chemați să nu rămână”.

68


Această invitație are și un sens profetic: așa Biserica poate exprima datoria ei de a se

ridica la un viitor, când va face misiunea mai intensivă și va avea catehumeni, dar și un sens

eshatologic, exprimându-se că cei ce rămân în starea de chemare dar nu s-au hotărât la o viață de

adevărată credință vor fi poftiți la judecata din urmă a lui Dumnezeu să iasă dintre cei ce vor

rămâne în Împărăția cerurilor, în calitate de credincioși.

III.2. Liturghia credincioșilor, a jertfei și a Sfintei Împărtășanii:

Liturghia credincioșilor se introduce și ea cu două ectenii asemănătoare celor de la

începutul Sfintei Liturghii a celor chemați, anticipând o altă intrare a lui Hristos, cea spre jertfă,

de la sfârșitul propovăduirii. Cea dintâi însă este asemenea uneia din cele două scurte de la

începutul Liturghiei celor chemați. Ea începe cu o invitație la rugăciune adresată celor

credincioși: „Câți suntem credincioși, iară și iară cu pace Domnului să ne rugăm”. Fiindcă am

primit taina Botezului și n-am ieșit din Biserică, suntem considerați credincioși, dar credincioși

care încă avem nevoie să cerem lui Dumnezeu pacea, mântuirea, mila, apărarea și păzirea de

ispite, prin harul Lui. Prima ectenie se încheie cu ecfonisul identic cu cel de după prima din cele

trei ectenii de la începutul Sfintei Liturghii: „Că Ție se cuvine toată slava, cinstea și

închinăciunea…” Dar înainte de acest ecfonis, preotul citește rugăciunea întâi pentru credincioși.

În ea mulțumește lui Dumnezeu că l-a învrednicit să stea înaintea înaintea sfântului lui jertfelnic.

Având să aducă acum și preotul lui Hristos jertfa pentru popor, el cere iertare de păcatele lui și

69


ale poporului ca să fie vrednic să aducă „rugăciuni, cerei și jertfe fără de sânge pentru tot

poporul.” Prin „jertfe fără de sânge” se înțeleg atât darurile de pâine și de vin ce au fost

pregătite la Proscomidie pentru a fi prefăcute în jertfa lui Hristos, ci și „rugăciunile și cererile

pentru tot poporul.” Preotul își însușește toate cererile și rugăciunile credincioșilor, adăugându-le

și pe ale sale în diferite momente ale Liturghiei, pentru ca toți să fie aduși lângă jertfa lui Hristos

și aceasta să fie de folos tuturor.

Când slujește numai preotul, el rostește ectenia a doua, identică cu prima. Apoi el spune

în șoaptă rugăciunea a doua pentru credincioși. Preotul cere pentru el șii pentru cei care se roagă

împreună cu el, curățirea de orice pată a trupului și a duhului și putința de a sta nevinovați și

osândiți de Dumnezeu și de conștiința lor, înaintea jertfelnicului Lui cel sfânt, ca să aducă jertfa

cea fără de sânge și ca să se împărtășească în chip nevinonat de Tainele Lui cele sfinte. Se

deschide deci perspectiva Sfintei Împărtășanii și în legătură cu ea a Împărăției Sfintei Treimi.

Această apropiere de împărtășirea de Hristos trebuie să coincidă cu înaintarea vieții noastre, a

credinței, a înțelegerii duhovnicești. Ecfonisul cu care se încheie ectenia a doua și rugăciunea

este o laudă unită cu cererea ca atât preotul cât și credincioșii să fie păziți totdeauna sub

stăpânirea Lui, să nu fie atrași de ispite sau de puterile vrăjmașe de sub ea, ca astfel să-i poată

înălța slavă în vecii vecilor.

Comunitatea începe acum să cânte cântarea heruvimică. Până la ieșirea cu darurile, se

cântă partea întâi a acesteia: „Noi care pe Heruvimi cu taină închipuim și făcătoarei de viață

Treimi, întreit sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească acum să o lepădăm”. Acum

poporul credincios declară că aduce această cântare Sfintei Treimi, fără să numească totuși

explicit cele trei Persoane. În plus, acum afirmă conștiința că trebuie să lepede toată grija cea

lumească. Acum Hristos Se va arăta drept Cel ce merge spre jertfa mântuitoare, ba chiar drept

Cel jertfit ce merge spre îngropare și Înviere.

În timpul acesta preotul, stând înaintea Sfintei Mese, citește în taină o rugăciune în care

cere lui Hristos să-i curățească sufletul și inima „de cugete viclene” și să-l învrednicească de

puterea Sfântului Duh pe el, cel îmbrăcat în harul preoției, să stea înaintea Sfintei Mese și să

jertfească Trupul și Sângele Lui. Această aducere a darurilor, deci a lui Hristos ca dar, sau

această prefacere a lor, se face de către Hristos, dar de către Hristos Care lucrează prin preot.

Aceasta o spune preotul, zicând: „Binevoiește să-ți fie aduse darurile acestea de mine, păcătosul

70


și nevrednicul robul Tău. Căci Tu ești Cel ce aduci și Cel ce Te aduci”. Apoi tămâiază altarul și

biserica pentru ca toți să primească pe Hristos, Care vine spre jertfire cu toată curăția, cum L-au

primit când a venit să învețe prin Evanghelie.

Întorcându-se în Sfântul Altar de la cădit, preotul face trei închinăciuni înaintea Sfintei

Mese, zicând înaintea fiecăreia: „Dumnezeule, curățește-mă pe mine păcătosul și mă miluiește”.

Sărută Sfânta Masă, Sfântul Antimis și Sfânta Cruce. Se duce apoi la Proscomidiar, unde darurile

au fost acoperite mai înainte. Se ia de pe sfântul disc și de pe sfântul potir numai „aerul”, adică

natura cosmică sub care s-a acoperit ca orice om ce se naște în lume și este dependent de ea.

Ieșind preotul pe ușa dinspre miazănoapte a altarului, comunitatea, pregătită fiind pentru

vederea și primirea împăratului acoperit sau nevăzut, privește în tăcere uimită Taina cea mare: pe

Împăratul Care Se arată intrând pentru noi, acoperit de smerenie, în Ierusalim. El pășește spre o

Golgotă a compătimirii și spre permanență stării de jertfă din cer pentru noi, înconjurat și slăvit

în mod nevăzut de oștile cerești pentru această jertfă din necuprinsă iubire. Conștiinței că Acela

ce merge pentru amintire spre răstignire, sau este răstignit și, în această calitate, urcă sau se află

pe jertfelnicul de sus ca jertfă iubitoare pentru păcatele noastre, îi dă expresie preotul cerând

după pilda tâlharului răstignit la dreapta lui Hristos pomenirea tuturor celor ce cred în El cu

Împărăția Sa cerească, în care se suie acum Hristos cu jertfa Sa. Prin aceste pomeniri conștiința

sobornicității Bisericii își capătă în fiecare membru al ei o nouă întărire. Toți avem o

responsabilitate unii pentru alții. Jertfa permanentă a lui Hristos, inaugurată pe Golgota, ne leagă

pe toți, pentru că s-a adus pentru toți.

După ce preotul a terminat cererile de pomeniri, comunitatea credincioșilor își continuă

cântarea heruvimică, văzându-se, după făgăduința de a lepăda toată grija cea lumească,

învrednicită a primi pe Împăratul tuturor: „Ca pe Împăratul tuturor să-l primim, pe Cel nevăzut

înconjurat de cetele îngerești. Aliluia, Aliluia, Aliluia”.

După ce preotul a pus potirul pe antimis și a luat acoperământul de pe disc și de pe potir,

acoeprindu-le pe amândouă cu „aerul” luat de pe umărul diaconului, spune: „În mormânt cu

trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul și pe scaun împreună cu Tatăl și cu

Duhul ai fost, Hristoase, toate umplându-le, Cel ce ești necuprins”. Hristos S-a dus în iadul plin

de întuneric, decuând în El viața și lumina. Hristos a sfărâmat încuietorile iadului. Dar din

71


sufletul lui Hristos s-au răspândit viața și lumina dumnezeiască, pentru că El era ca Dumnezeu

totodată pe scaunul puterii ce umplea, împreună cu Tatăl și cu Duhul, toate, fiind necuprins. El

și-a asumat o viață omenească muritoare, ca s-o ridice prin jertfă la viața nemuritoare.

Ieșirii mari îi urmează o altă extenie. Această ectenie este și o pregătire a credincioșilor

pentru mărturisirea Crezului și pentru prefacerea darurilor în trupul și sângele Domnului. Acum

se încvepe cu îndemnul de a ridica rugăciunea la desăvârșirea ei. Nu mai cerem ceva pentru noi,

ci Îi aducem lui Dumnezeu darul nostru. Cererile referitoare la bunuri duhovnicești mai

specificate (viețuirea fără de păcat, înger de pace, milă și iertare de păcate etc.) alcătuiesc un

întreg program pentru viața personală și pentru înfricoșata judecată a lui Hristos. Un astfel de

sfârșit și un răspuns bun la acea judecată se cere în mod special în ultima cerere. În aceasta se

arată din nou deschiderea eshatologică a Liturghiei prin jertfa lui Hristos și prin împărtășirea

credincioșilor de ea. Gândul la judecată este o putere normativă în bine pentru toată viața

pământească. Liturghia nu este o simplă anunțare a eshatologicului, ci în ea eshatologicul este

trăit anticipat, ca normativ pentru viața de veci.

Înainte de ecfonis, preotul citește în taină o rugăciune, în care se roagă să fie făcuți

vrednici, el și credincioșii, să afle har înaintea lui Dumnezeu pentru ca darurile aduse de ei și de

credincioși, ca o jertfă a lor („jertfă a noastră”), să fie bine primite și ca urmare Duhul Sfânt să

Se sălășluiască peste ei, peste daruri, atunci când Îl va cere, peste tot poporul ce stă înainte. Este

o anticipare și pregătire a epiclezei.

După îndemnul „Pace tuturor!”, preotul proclamă necesitatea iubirii: „Să ne iubim unii pe

alții, ca într-un gând să mărturisim”. Nu e vorba de iubirea între credincioșii mireni, ci și între ei

și preot. Iubirea între noi toți o cere Dumnezeu nu nu numai ca un lucru care nu are importanță

pentru El, ci în primul rând pentru că altfel nu-L putem mărturisi toți într-un gând. Și dacă nu-l

mărturisim toți într-un gând, credința noastră în El nu se întărește prin convingerea și căldura ce

ne-o comunicăm reciproc. Dumnezeu cel în Treime este un Dumnezeu al iubirii și numai vine

experiază iubirea statornică Îl experiază pe Dumnezeu.

Preotul sărută sfântul disc, Sfântul Potir și marginea Sfintei Mese. Sărutul este actul cel

mai expresiv al iubirii. Discul și potirul sunt încă acoperite, căci încă nu a venit momentul

prezenței lui Hristos la noi în chipul pâinii și al vinului. Apoi preotul rostește: „Ușile, ușile, cu

72


înțelepciune să luăm aminte”. Tâlcuind acest cuvânt, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune:

„Gândiți-vă la ușile ce se vor închide celor ce vor fi scoși prin judecata din urmă de la fericirea

viețuirii cu Hristos. Luați aminte, cu înțelepciune, la adevărul mântuitor al lui Hristos.

Crezul este dovada iubirii lui Dumnezeu față de noi și mărturisirea Lui de către noi, este

recunoașterea acestei dovezi a iubirii Lui. Iar mărturisirea Lui în comun este manifestarea iubirii

noastre întreolaltă, întemeiată pe iubirea Lui față de noi. Este o manifestare a sobornicității

Bisericii în dreapta credință, întemeiată pe mărturisirea comună a dragostei lui Dumnezeu față de

noi și a dragostei noastre față de El și între noi”.

Sfântul Maxim Mărturisitorul vede în rostirea în comun a Crezului, după sărutarea

reciprocă, semnul veșnicei mulțumiri și slăviri unite și unitate a lui Dumnezeu de către noi. Prin

orientarea eshatologică a mărturisirii Crezului accentuăm această orientare mărturisită în cerea

ultimă a ecteniei dinainte: „Răspuns bun la înfricoșătoarea judecată a lui Hristossă cerem”. Acest

răspuns bun îl vom putea da dacă vom fi ținut cu tărie la mărturisirea Crezului.

În vreme ce comunitatea mărturisește Crezul, preotul rostește și el încet Crezul, și ridică

„aerul” de pe sfântul disc și sfântul potir, legănându-l deasupra lor. Natura cosmică nu-L mai

acoperă pe Hristos, Care Se jertfește, arătându-și în aceasta puterea Lui mântuitoare, ci se clatină

de teamă în jurul Lui. Iubirea lui Dumnezeu prin Hristos Cel întrupat și jertfit se cunoaște, în

vremea mărturisirii a ceea ce a făcut El pentru noi, și prin această arătare descoperită a jertfei și

Învierii lui Hristos. „Aerul” se pune apoi deoparte și sfintele daruri rămân descoperite. Rostirea

Crezului se încheie cu sigurarea vieții veșnice pe seama noastră, de pe urma Întrupării, răstignirii

și Învierii Fiului lui Dumnezeu pentru noi. În ea se arată deplinătatea iubirii lui Dumnezeu pentru

noi. Mărturisind credința în ea, mărturisim iubirea desăvârșită și veșnică a lui Dumnezeu față de

noi.

Înainte de anaforă, preotul îndeamnă dinaintea ușilor împărătești pe credincioși să fie cu

luare aminte la cele ce urmează: „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, sfânta jertfă cu

pace să o aducem”. Toată comunitatea liturgică săvârșește „sfânta aducere” (anaforaua). Aceasta

constă din darurile pe care, fiind virtual una cu trupul și sângele Domnului, aducându-le, Îl

aducem pe El Însuși, deci pot fi numite și „sfânta jertfă”, ca în traducerea românească.

„Aducerea” darurilor va avea ca urmare „mila păcii” sau mila împăcării cu Dumnezeu cu noi

73


prin prefacerea lor în trupul și sângele lui Hristos. De altfel, de-a lungul întregii Liturghii

credincioșii cer nu numai mila lui Dumnezeu, ci își exprimă și mila lor și deci iubirea față de

alții. Așa se pregătesc să intre în Împărăția iubirii veșnice a Sfintei Treimi.

Cuvintele „Mila păcii, jertfa laudei” se referă la jertfa lui Hristos, care va fi adusă de

preot împreună cu credincioșii, cerând prefacerea darurilor aduse. Despre momentul sfințirii

darurilor, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că este „prea înfricoșător” (P.G. 48, col. 733C).

Preotul, îndreptându-se spre credincioși și binecuvântându-i cu crucea, zice: „Harul Domnului

nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi, cu

toți”. Se deschid ușile împărătești pentru a li se comunica credincioșilor, odată cu harul

Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl, Care îi va face fii prin

împărtășirea de Fiul Său. Când se vorbește de Hristos, când se actualizează actele Lui

mântuitoare, El este văzut ca Unul în Treime. Tot ce a făcut El odinioară și se actualizează în

Liturghie își are temeiul și explicația în Sfânta Treime, în faptul că El este Unul din iubitoarea

Treime. Semnul crucii lui Hristos este făcut lăudându-se Treimea. Toată Liturghie este plină de

Treime, ca izvor radiant al iubirii și al milei Lui, deci al lucrării Ei mântuitoare. De aceea, toată

Liturghia este plină de Treimea pomenită și chemată odată cu semnul crucii..

Comunitatea răspunde preotului cu dorința ca Sfânta Treime să fie și cu el: „Și cu duhul

tău”. Nu numai preotul se roagă pentru comunitate, ci și ea pentru el, deși el are inițiativa și el

premerge cu precizarea conținutului celor cerute. Preotul invită apoi pe credincioși ca împreună

cu el să-și înalțe inimile: „Sus să avem inimile”. Să le înălțăm spre înălțimile iubirii Sfintei

Treimi. Comunitatea răspunde: „Avem către Domnul”. Înseamnă că avem inimile noastre către

Domnul, avem iubirea noastră îndreptată spre Dumnezeu Cel în Treime. Acel „sus” este precizat

de cruce, pe care o înalță preotul odată cu invitația: „Sus să avem inimile”. Să ne înălțăm pe

verticala crucii și a smereniei, pe verticala renunțării la egoismul nostru, care sub aparența

înălțării ne coboară, pe când crucea ne înalță în vreme ce pare că ne coboară.

În prima parte a anamnezei, care începe cu cuvintele. „Cu vrednicie și cu dreptate este a-

Ți cânta Ție”, preotul arată în forma de laudă că, deși Dumnezeu e mai presus decât tot cuvântul

și gândul nostru, El a făcut din iubirea față de noi pogorământul prin care ne-a adus de la neființă

la ființă și ne-a suit prin Fiul Său Cel Unul-Născut și prin Duhul Sfânt la cer și ne-a dăruit

Împărăția viitoare. „Pentru toate acestea mulțumim Ție și Unuia născut Fiului Tău și Duhului

74


Tău cel Sfânt”. Dar nu numai pentru acestea, ci și „pentru toate pe care le știm și nu le știm,

pentru binefacerile cele arătate și nearătate făcute nouă”. În această parte a rugăciunii, preotul

declară că mulțumirea ce se cuvine adusă lui Dumnezeu este cu atât mai mare, cu cât este mai

mare înălțimea de la care S-a coborât și rămâne coborât la noi. Descriind această mărire a lui

Dumnezeu Tatăl, rugăciunea stăruie asupra caracterului apofatic (negrăit), necuprins cu gândul,

nepriceput al Lui. În accentul pus pe faptul necuprinderii lui Dumnezeu, dar ca pe un fapt trăit,

nu simplu gândit, stă apofatismul trăit al Sfinților Părinți, spre deosebire de teologia negativă

rațională a scolasticii apusene, care se oprește la negațiile intelectuale ale atributelor afirmative.

Dumnezeu este un Subiect apofatic (negrăit) tocmai pentru că nu se explică din niște legi care se

lasă definite. Acestui Subiect apofatic ne simțim datori să-I mulțumim cu iubire pentru însăși

existența noastră. Toată anamneza faptelor lui Dumnezeu pentru noi este unită cu mulțumirea,

dar mai ales cu anamneza jertfei lui Hristos. Mulțumirea ce I-o aducem prin jertfirea trupului Său

pentru noi și a trupurilor noastre ce se vor uni cu trupul Lui jertfit, face cu putință taina

Euharistiei. Jertfa noastră se numește „Euharistie”, adică mulțumire, și această mulțumire este

una cu jertfa noastră cea înaltă, cu jertfa trupului Său, luat din noi: „Mulțumim Ție și pentru

Liturghia aceasta, pe care ai binevoit a o primi din mâinile noastre, deși stau înaintea Ta mii de

arhangheli și zeci de mii de îngeri, Heruvimii cei cu ochi mulți și Serafimii cei cu câte șase aripi,

care se înalță zburând”. Prima parte a anaforei, după ce se vorbește la sfârșit despre îngerii care

laudă mărirea lui Dumnezeu, o încheie preotul precizând cu voce tare: „Cântare de biruință

cântând, strigând, glas înălțând și grăind”.

Închipuind pe îngeri și alăturându-se lor, poporul continuă aceste cuvinte intonând imnul

întreit al Serafimilor. „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin e cerul și pământul de mărirea

Lui”. Cântarea aceasta se numește „cântarea de biruință”, pentru că ea laudă biruința prin jertfă a

Fiului lui Dumnezeu împotriva diavolului și luarea în stăpânire a celor ce au fost eliberați de sub

acela. Cerul este legat cu pământul prin jertfa Fiului lui Dumnezeu pentru noi, sau El înnoiești

continuu această legătură cu noi prin jertfa Lui. Liturghia cerească se prelungește în Biserică.

În acest timp, preotul citește în taină rugăciunea a doua, sau partea a doua a anamnezei,

adresându-Se Tatălui. Îi spune încet că și el, ca și cei din biserică, laudă împreună cu îngerii cu

toată ființa lor sfințenia Lui, a Fiului Său și a Sfântului Duh. Prin aceasta pregătește trecerea la

75


chemarea Duhului Sfânt, în vreme ce comunitatea unește cântarea serafimilor din Vechiul

Testament cu cea a îngerilor care-L laudă pe Mielul înjunghiat.

Prin mulțumire și binecuvântare a fost pusă de Hristos pâinea în strânsă legătură cu

Dumnezeu Tatăl. Prefacerea pâinii și a vinului în trupul și sângele lui Hristos la Cina cea de

Taină și, pe baza ei, în orice Sfântă Liturghie, este un mister de nepătruns în înțelesul și în modul

înfăptuirii lui. Căci mister este nu numai felul de a fi al lui Dumnezeu, ci și orice lucrare a lui

asupra creației. Misterul prefacerii se întemeiază pe o legătură deosebită dintre trup și pâine și pe

una profundă și tainică dintre Cuvântul dumnezeiesc și între trupul omenesc însuflețit al Lui, în

care se preface pâinea. Pâinea are și o relație deosebită cu trupul nostru. Ea este prin excelență

hrana trupului nostru, fiind elementul esențial al susținerii lui. Deci și pâinea intim legată de

trupul omenesc intră în legătură actualizată cu Cuvântul dumnezeiesc întrupat, ca și Subiectul ei

primordial. În trupul asumat de Cuvântul este implicată solidaritatea nu numai cu pâinea devenită

și ea înduhovnicită, ci și cu materia cosmosului care va învia și se va transfigura.

Partea a doua a anamnezei preotul o încheie cu cuvintele rostite cu voce tare: „Luați,

mâncați, acesta este trupul Meu […]” și „beți dintru acesta toți, acesta este sângele Meu […]”.

Sunt cuvintele cu care Hristos a oferit pâinea și vinut prefăcute în sângele Său ucenicilor. Prin

ele este asigurat atât preotul cât și comunitatea liturgică că la Cina cea de Taină a avut loc de fapt

o prefacere și puterea lui Hristos va realiza și acum această prefacere. Mâncarea trupului

Domnului este ca o sorbire duhovnicească, datorită duhului din El. Sfântul Chiril al Alexandriei

vorbește despre efectul transormator produs în om de lucrarea mântuitoare a lui Hristos; „De

Tatăl ne apropiem prin Fiul, și Fiul este Mijlocitorul care ne unește prin Sine (cu Tatăl) și ne urcă

pe înălțimile cele mai presus de fire”. Jertfa lui Hristos către Tatăl este o jertfă pentru noi. Numai

cel ce iubește pe Dumnezeu până la moartea egoismului Său, unindu-se cu El, primește viața Lui

în sine și deci se umple de slava Lui. Hristos ca om ne-a arătat prin jertfa Lui pentru noi toată

renunțarea omului la sine, ca să luăm și noi putere să renunțăm la mândria noastră, să-L iubim și

noi pe Dumnezeu până la jertfă, răspunzând iubirii lui Dumnezeu, Care L-a dat pe Fiul Său jertfă

pentru noi.

„Ale Tale dintru ale Tale, Ție Îți aducem de toate și pentru toate”. Acestea sunt cuvintele

preotului, prin care pâinea și vinul se oferă. Îi dăm lui Hristos pâinea menită să se prefacă în

trupul nostru pământesc ca să ne întoarcă pâinea prefăcută în trupul Lui înviat. Nu avem nimic al

76


nostru ca să-i dăm mulțumire... De aceea luăm toate ale Lui și I le aducem plini de recunoștință.

În cuvintele „Ale Tale dintru ale Tale” se spune că darurile oferite lui Dumnezeu de om sunt cele

oferite mai înainte de Dumnezeu omului. Pentru ceea ce primește, comunitatea poporului

mulțumește lui Dumnezeu și Îl laudă: „Pe Tine Te lăudăm...”. Lauda și mulțumirea nu însoțesc

numai dăruirea de către comunitate a tuturor celor ce i s-au dat de către Dumnezeu, ci se extinde

și în întâmpinarea și în însoțirea prefacerii lor în darul suprem al trupului și sângelui lui Hristos.

Persoana Treimii, Care aduce darul Ei în conștiința noastră ne îndeamnă să-I cerem

mereu mai mult, ca Cea care ne curățește de griji și ne dă elanul spre Dumnezeu, este Duhul

Sfânt. Iar ca să se vadă că acest Duh este în legătură cu Fiul, preotul Îl roagă mai întâi pe Fiul să

înnoiască și credincioșilor Duhul dat Apostolilor și prin ei Bisericii la Cincizecime. Momentul

acesta al Sfintei Liturghii este o Cincizecime reînnoită în care se recunoaște că Duhul Sfânt nu va

fi dat din nou credincioșilor fără un efort de înnoire prin rugăciune și din partea lor. „Doamne,

Cela ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh în ceasul al treilea Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule,

nu-l lua de la noi, ci ni-L reînnoiește nouă, celor ce ne rugăm Ție”. Această cerere o repetă

preotul de trei ori, căci numărul trei reprezintă infinitatea cererii și infinitatea darului, ca un

numpr ce reprezintă Sfânta Treime. „Încă mai aducem această slujbă cuvântătoare și fără de

sânge”, spune preotul, „și Te rugăm, trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi și peste aceste daruri

ce sunt puse înainte și fă adică pâinea aceasta cinstit trupul Hristosului Tău, iar ceea ce este în

potirul acesta cinstit (curat) sângele Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt”. Prin

cuvintele „jertfă (slujbă) cuvântătoare”, se exprimă atât aducerea darurilor de pâine și vin ca

jertfă a trupului nostru, cât și a trupului și sângelui Domnului. Căci amândouă sunt trupuri

cuvântătoare. Dar se exprimă și faptul că ele sunt însoțite de cuvintele rugăciunii. Întâi a fost

jertfa lui Hristos pe Golgota, apoi jertfa mea prin rugăciune, cuvânt și viața reprezentată de

pâine, și apoi jertfa euharistică. Lucrarea Duhului Sfânt în Euharistie nu este despărțită de

lucrarea lui Hristos. El rămâne în veci Arhiereu peste noi. El nu poate rămâne pasiv fațăd e actul

prefacerii pâinii și vinului în trupul și sângele Lui. Rugăciunea preotului o vedem în epicleză.

Dar ea nu este despărțită de cuvântul Arhiereului cel mare, Hristos. Hristos este prezent și

lucrează. Slujba preotului este să deschidă gura, totul se lucrează de către Dumnezeu. În

cuvintele rostite de preot, la Sfânta Liturghie, Hristos Însuși este Cel ce deschide prin ele

orizonturile de taină și Își aduce în ele puterea Sa dumnezeiască.

77


Prefacerea se face cu voia Tatălui și prin Duhul Sfânt. Nicolae Cabasila declară că însăși

primirea darurilor noastre de către Hristos înseamnă prefacerea lor în trupul și sângele Său.

Sfințirea înseamnă primirea lor de către Tatăl, ca jertfă. În trupul și sângele Lui este implicată în

mod special comunitatea liturgică prezentă. Prin jertfa Fiului Său ne predăm Tatălui, părăsind

trăsăturile egoismului nostru, unindun-ne în ea cu Fiul. Hristos Se aduce jertfă exact în momentul

prefacerii darurilor în trupul și sângele Lui. Are loc prefacerea reală a pâinii și vinului prin

lucrarea Sfântului Duh. Sfântul Chiril al Ierusalimului spune: „Nu privi pâinea și vinul ca pâine

și vin obișnuite. Ele sunt trupul și sângele lui Hristos, potrivit cuvântului Său” (P.G. 23, 1108A).

Ceea ce s-a făcut prezent pe altar nu e numai trupul și sângele lui Hristos, ci este jertfa Lui însăși,

adică taina Patimii, a Învierii și Înălțării Sale, Euharistia fiind anamneza ei.

Sfânta Liturghie este urcușul creației spre desăvârșirea ei și spre proslăvirea Treimii prin

jertfa Fiului lui Dumnezeu făcut om și prin împărtășirea de ea. Coborârea Fiului lui Dumnezeu

prin Întruparea Sa ca om netrecător și prin dăruirea Sa veșnică Tatălui împreună cu noi, este

condiția desăvârșirii creaturii și a preamăririi lui Dumnezeu de către ea. Jertfa unește pe veci

cerul cu pământul. În Mielul înjunghiat este unit Dumnezeu cu omul. Și El șade pe tron cu noi.

„Sfânta Euharistie este mijlocul de comuniune și relație între Hristos și Biserică.

Euharistia este mijlocul prin care Hristos pătrunde în ființa psiho-somatică a credincioșilor, ca să

ne înalțe cu El la Tatăl”83. Aspectul substanțial al Sfintei Euharistii ca Trup și Sânge ale lui

Hristos este unit indisolubil cu aspectul personal. Doar așa se poate vorbi de Sfânta Euharistie ca

mijloc de întâlnire al lui Hristos cu credincioșii.

Există și astăzi o tendință în teologia ortodoxă de a transforma Sfânta Euharistie în centru

de gravitate al Bisericii în locul lui Hristos, ca și în teologia catolică. Această tendință o întâlnim

încă de la Nicolae Cabasila, în lucrarea Viața în Hristos: aici, Sfânta Euharistie este concepută

din perspectivă istorică, ca mijloc de transfigurare a lumii prin coborârea lui Hristos în lume și de

înălțare a lumii în slava Împărăției lui Dumnezeu: „Cabasila pune un accent atât de puternic și

unilateral pe coborârea lui Hristos în lume, încât lasă impresia că împărtășirea de viața veșnică

nu se mai realizează atât la nivelul superior al comuniunii trinitare, ci aici, jos, la acela al

comuniunii euharistice, în Biserică, fiindcă ceea ce îl interesează în perspectiva istorică nu este

atât înălțarea credincioșilor spre comuniunea cu Sfânta Treime, ci coborârea lui Hristos în istorie

83 Pr. Dumitru POPESCU, Ortodoxie și contemporaneitate, București, 1996, p. 96.

78


și în lume”84. Lucrarea lui Hristos prin Sfânta Euharistie este dublă; pe de o parte, El Se

prelungește în lume, dar pe de altă parte El Își asumă lumea. În concepția lui Cabasila, Hristos

coboară în lume și Se înalță cu lumea doar în perspectiva istorică a Parusiei, prin Sfânta

Euharistie. Acesta este motivul pentru care Euharistia devine centru de gravitate al Bisericii și al

istoriei.

Un alt teolog care dezvoltă, ca și Cabasila, o teologie a istoriei, este Ioan Zizioulas. El

vorbește de două hristologii posibile. Pe de o parte, spune el, Îl putem înțelege pe Hristos ca

individ, conceput în mod obiectiv și istoric, înfățișându-Se ca Adevăr. Al doilea tip de hristologie

are în vedere existența Sa personală întreagă, adică relația cu trupul Său, Biserica, noi înșine. În

acest caz, hristologia este constituită pnevmatologic. În concepția teologică a lui Zizioulas,

Dumnezeu, Biserica și cosmosul își găsesc centrul lor de gravitate în Euharistie. Pare că lumea

nu se mai recapitulează în Hristos, ci se recapitulează în Euharistie, care se identifică cu Hristos.

Centrul de gravitate al Bisericii se mută din cer spre pământ. Vedem că între concepția lui

Zizioulas și cea catolică există o mare asemănare. Ca și Zizioulas, teologia catolică Îl vede pe

Hristos numai prin prisma Euharistiei. În ambele cazuri, Euharistia zidește Biserica ca o

comunitate. Tendința de a confunda Euharistia cu Hristos își are explicația ei în absența

energiilor necreate, de care dau dovadă teologii în cauză.

După prefacere, preotul spune în rugăciunea sa: „Pentru ca să fie celor ce se vor împărtăși

spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtășirea cu Sfântul Tău Duh, spre

plinirea Împărăției cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine, iar nu spre judecată sau spre

osândă”. „Trezirea sufletului” se referă la acele greșeli și gânduri fugitive care scapă putinței

noastre de sesizare și de exprimare exactă și de reținere în minte în mod distinct. Apoi preotul

anunță că aduce jertfa cuvântătoare pentru cei adormiți în credință: protopărinți, Părinți,

Patriarhi, Proroci etc. Apoi, cu voce tare, preotul pomenește pe Născătoarea de Dumnezeu: „Mai

ales pentru Preasfânta, Preacurata, Preabinecuvântata, Stăpâna noastră slăvita de Dumnezeu

Născătoare și Pururea Fecioara Maria”. Poporul răspunde cu cântarea de slavă a Născătoarei de

Dumnezeu, „Cuvine-se cu adevărat”. După pomenirea Maicii Domnului, preotul mai pomenește

în șoaptă pe Sfântul Ioan Botezătorul, ep Apostoli, pe sfântul zilei și pe toți sfinții de după

Hristos. Apoi trece la pomenirea celor ce nu s-au ridicat la sfințenie, dar au adormit în nădejdea

84 Pr. Dumitru POPESCU, Ortodoxie și contemporaneitate, p. 97.

79


învierii și a vieții de veci. Se trece apoi la rugăciunile pentru cei de pe pământ: episcopii,

preoțimea, diaconimea, cinul monahal. Din ecfonisul preotului, el cere lui Dumnezeu puterea ca

el și noi ceilalți: „să slăvim și să cântăm preacinstitul și de mare cuviință numel Tău, al Tatălui și

al Fiului și al Sfântului Duh”. Unde se pomenește numele lui Dumnezeu este de față Însuși

Dumnezeu. Preotul, continuând cererea, se adresează credincioșilor zicând în vreme ce-i

binecuvintează cu semnul crucii, ca cea prin care Hristos ne-a mântuit. „Și să fie milele marelui

Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu noi, cu toți”. Acum cere ca toți la un loc să

aibă parte de mila lui Dumnezeu; cere ca milele lui Dumnezeu de toate felurile să se întindă

peste toți. Numai aici Hristos este numit în Liturghie „Mântuitorul și marele Dumnezeu”.

Se trece la ectenia prin care preotul cere lui Dumnezeu cele trebuitoare pentru pregătirea

celor ce se vor împărtăși, dar și pentru diferite daruri specificate pe seama celor ce nu se vor

împărtăși. La toate aceste cereri, poporul adaugă și el. „Doamne, miluiește”. După ce s-a cerut de

către credincioși unirea credinței și s-au făgăduit să se dăruiască pe ei înșiși și unul pe altul

Tatălui ca jertfă împreunp cu Fiul Cel jertfit, îndrăznesc să ceară prin preot: „Și ne învrednicește

pe noi, Stăpâne, cu îndrăznire fără de osândă, să Te chemăm pe Tine, Dumnezeul cel ceresc,

Tată, și a zice”. Apoi comunitatea spune „Tatăl nostru”. Cerem să se facă voia Lui, voia Tatălui

comun, voia dominantă în Împărăția Tatălui, a dragostei. După aceste cereri care se referă direct

la ceea ce voim să împlinească pentru Tatăl, iar indirect pentru noi, trecem la cereri ca: iertarea

păcatelor noastre și puterea de a ierta păcatele celorlalți, precum și păzirea noastrăd e ispite spre

noi păcate. Sunt alte moduri de biruire a egoismului nostru și de sporire în iubirea care trebuie să

domnească în Împărăția Tatălui ceresc. Ecfonisul preotului – „Că a Ta este Împărăția și puterea

și slava...” – exprimă nu numai veșnicia acestei Împărății, a comuniunii Sfintei Treimi și a Ei cu

noi, ci și că e totuși o împărăție a puterii și a slavei. În vreme ce credincioșii stau cu capetele

plecate, preotul aduce în numele lor lui Dumnezeu mulțumire pentru că i-a învrednicit să-l

numească Tată, deși e Împărat nevăzut și le-a făcut toate cu puterea Lui nemăsurată.

La anunțul preotului – „Sfintele sfintelor” – comunitatea răspunde cu smerenie: „Unul

Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin”. Nu e alt Sfânt între noi

oamenii decât Iisus Hrisos, pentru că nu numai El s-a sfințit ca om prin jertfa desăvârșită spre

slava Tatălui. În acest timp, preotul zice: „Se sfarmă și se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce

se sfarmă și nu se desparte, Cel ce se mănâncă pururea și niciodată nu se sfârșește, ci pe cei ce se

80


împărtășesc îi sfințește”. Apare din nou simbolul Mielului de la Proscomidie. E simbolul

Mielului înjunghiat și în același timp slăvit din Apocalipsă.

Preotul se împărtășește apoi cu părticica ce poartă numele de HS, iar credincioșii cu

părticelele care poartă numele de NI și KA. Dar atât preotul, cât și credincioșii se împărtășesc

sub aceste chipuri diferite de „trupul și sângele lui Hristos”. Deci numele lui Hristos se

pomenește și la împărtășirea mirenilor. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că fiecare primește

întreg trupul lui Hristos, dar actualizează în sine acele lucrări sau puteri ale trupului lui Hristos

care sunt mai potrivite cu îsnușirile lui. Noi toți, în afară de necrednicia noastră, suntem părtași la

acest mare și sfânt nume al lui Hristos. Ne împărtășim de El. Acesta este o dovadă a iubirii și a

chenozei dumnezeiești. Domnul, dându-se pe Sine sau trupul și sângele Său în taina Euharistiei,

nu ne lipsește pe noi de puterea harică a sfântului Său nume. Biserica poartă numele lui Hristos,

este Biserica creștină sau creștinătatea. Și toți cei ce aparțin lui Hristos se numesc creștini,

purtând același nume, care nu anulează numele deosebit al fiecăruia, ci le unește într-un numwe

comun.

Dând sfântul trup și sânge al Domnului, preotul menționează și scopul împărtășirii de ele:

„spre iertarea păcatelor și spre viața de veci”. „Iertarea păcatelor” este condiția neapărat necesară

pentru a se ajunge la viața de veci. Conștiința păcătoșeniei este copleșitoare pentru cel ce se

apropie de Sfânta Împărtășanie, provenind din conștiința măririi Celui de care ne împărtășim.

Iată acum scopul ultim al Sfintei Împărtășanii, care este viața veșnică prin unirea cu Hristos cel

jertfit și înviat, are ca treaptă spre ea iertarea păcatelor, fie ele cât de subțiri și inexprimabile. Nu

întâmplător credinciosul cere, înainte de împărtășanie, milă și iertare de la Dumnezeu: „dar

mulțimea îndurărilor Tale este nemăsurată”. „Să nu intri la judecată cu robul Tău” (Rugăciunea a

IV-a a lui Simeon Metafrastul). Toată Sfânta Liturghie, de la început până la sfârșit, este plină de

cererile milei lui Dumnezeu, milă care se arată atât în jertfirea pentru noi a Fiului Său, cât și în

bunăvoirea Lui de a ni Se împărtăși, deși suntem atât de mici și de departe de desăvârșire. Dar

aceasta ne face să ne apropiem cu frică de Sfânta Împărtășanie, cerându-I să nu ne osândească

pentru o împărtășire cu nevrednicie. Dar cunoașterea lui Dumnezeu prin frică este unită cu

cunoașterea Lui prin iubire. De aceea, preotul ieșind în ușile împărătești cu potirul purtător al

Sfintelor Taine cheamă pe credincioși la Sfânta Împărtășanie cu cuvintele: „Cu frică de

Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați”. Preotul îi îndeamnă totuși să se apropie,

81


biruindu-și frica prin iubire. Avem aici un mare paradox: în frica adâncă de Hristos e dorința

adâncă după El. Motivul fricii e păcătoșenia noastră. Iar în Euharistie Dumnezeu cel nemărginit

Se pogoară la noi și în această coborâre prin trup la ființe trupești, mărirea Lui apare și mai

minunată. Credincioșii, la fiecare Sfântă Liturghie, se roagă Domnului: „Cinei Tale celei de

taină, astăzi, Fiule al lui Dumnezeu, părtași ne primește”. Credincioșii intră în nemijlocită

atingere și comuniune de viață cu Domnul și cu Sfinții. Ea se prelungește cu încăperea

strălucitoare a ospățului de nuntă al lui Hristos cu alte și alte suflete. „Nu voi spune vrăjmașilor

Tăi taina Ta” – înseamnă lepădarea de Hristos și luarea în râs a Lui de către cel ce a participat la

masa dragostei Lui atunci când ajunge între vrăjmașii Lui. Nimic nu poate slăbi mai mult

credința decât această nesinceritate sau duplicitate.

După ce s-a împărtășit, preotul rostește trei rugăciuni de laudă. Prima laudă învierea lui

Hristos împreună cu crucea lui: „Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului

Iisus, Unuia celui fără de păcat...”. Prin împărtășire s-a văzut Învierea lui Hristos, la care s-a

ajuns prin cruce. Fără suportarea crucii de către El n-ar fi avut loc Învierea sau biruirea morții. În

continuare, preotul rostește rugăciunea: „Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime...”.

Lumina Învierii s-a răsfrânt asupra întregii creații, preschimbând omenirea virtual într-un nou

Ierusalim, în Împărăția în devenire a Sfintei Treimi, în care locuiește Dumnezeul păcii. În a treia

rugăciune, luată tot din Catavasii, Hristos este văzut drept Cel în care creația „trece” în alt plan,

în planul sfânt al eternității. Împărtășirea primită deschide perspectiva împărtășirii mai adevărate

din veacul viitor, în ziua cea neînserată a Împărăției Sale.

După ce s-a introdus în potir părticelele NI și KA, preotul pune pe sfântul disc aerul

împărturit, apoi steluța și peste ea acoperământul său. Peste potir pune acoperământul lui.

Acestea trebuie păzite de alte întrebuințări. În potir se află încă sângele lui Hristos rămas după

împărtășire. Hristos S-a retras acum cu sângele Său în jertfelnicul ceresc. Apoi preotul citește în

taină rugăciunea de mulțumire către Dumnezeu pentru că l-a învrednicit să se împărtășească de

„cereștile și nemuritoarele lui Taine”, cerând întărire întru frica Lui, îndreptarea și păzirea vieții

sale pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu și ale tuturor sfinților Lui. Apoi, preotul,

venind cu sfântul potir în ușile împărătești și înălțându-l, zice către popor: „Cu frică de

Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați”. Dar această frică nu trebuie să-l oprească

pe credincios să se apropie în acest grad suprem de Hristos, Cel ce se apropie de noi cu

82


sensibilitatea Celui jertfit pentru noi. Credincioșii, privind la sfântul Potir, rpin care Hristos vine

spre ei pentru a li Se dărui, răspund: „Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului,

Dumnezeu este Domnul și S-a arătat nouă”. După ce s-au împărtășit toți cei ce au voit, preotul

binecuvântează poporul cu sfântul potir în semnul crucii, zicând: „Mântuiește, Dumnezeule,

poporul Tău și binecuvintează moștenirea Ta”. Cei deveniți moștenitori ai lui Dumnezeu, prin

faptul că Hristos a intrat cu iubirea Lui în adâncurile ființei lor, răspund: „Am văzut lumina cea

adevărată, am primit duhul cel ceresc, am aflat credința cea adevărată, nedespărțitei Sfintei

Treimi închinându-ne”. Acum , prin unirea lui Hristos cu ei, s-a primit totul. Închinarea este o

relație între persoane, este o relație de la persoana noastră la Persoanele Sfintei Treimi. Astfel,

Sfânta Liturghie este prelungirea continuă a coborârii Treimii la noi prin jertfa Fiului, coborâre

ce răspunde rugăciunii noastre și are ca scop ridicarea noastră la unirea cu Ea în dragoste. Numai

un Dumnezeu în Treime de Persoane poate să se bucure de închinarea noastră. În toată Liturghia,

prin Hristos se străvede și lucrează întreaga Treime. Undele iubirii din Treime se revarsă prin

Hristos asupra comunității liturgice, întărind comuniunea între credincioși, întrucât o ridică prin

El mereu mai mult în Ea. Nu înaintăm în Hristos fără să înaintăm în Sfânta Treime și prin aceasta

în comuniunea între noi, în Împărăția Sfintei Treimi.

Preotul se întoarce după aceea cu potirul la Sfânta ,asă și adună în el toate părticelele

pentru sfinți, pentru morți și pentru vii de pe sfântul disc. Apoi îl acoperă, îl tămâiază de trei ori,

zicând întru sine: „Înalță-Te peste ceruri, Dumnezeule. Și peste tot pământul slava Ta”. După ce

ai coborât în Euharistie, acum Te înalți iarăși, înălțând pe Tine și pe cei ce s-au unit cu Tine și

umplându-i de slava Ta, care se întinde peste tot pământul. Apoi preotul, ținând în mâna stângă

sfântul disc cu acoperământul lui și cu dreapta ținând sfântul potir deasupra sfântului disc, zice în

taină: „Binecuvântat este Dumnezeul nostru”, iar întorcându-se către popor, continuă cu glas

tare: „Totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor”. Prin aceste cuvinte preotul exprimă lauda

neauzită cu care întâmpină Înălțarea lui Hristos puterile îngerești, cât și asigurarea dată poporului

că Hristos rămâne în vecii vecilor cu el. Căci Hristos Care Se înalță nu se desparte de popor și nu

Se va despărți niciodată. Credincioșii Îi prezintă odată cu lauda lor și cerea de a fi întăriți în

sfințenia Lui: „Să se umple gurile noastre de lauda Ta, Doamne, ca să lăudăm slava Ta...”.

Preotul duce apoi sfântul potir împreună cu discul la Proscomidie și cădește sfântul potir, după

care rostește în fața altarului ectenia finală de mulțumire cu două cereri pentru viitor: una de

milă, de apărare din partea lui Dumnezeu, și alta de ajutor pentru trăirea fără de păcat în fiecare

83


zi, unită din nou cu făgăduința credincioșilor de a se dărui, din puterea jertfei lui Hristos, primită

de ei, pe ei înșiși și unii pe alții, lui Hristos-Dumnezeu.

Preotul a terminat lucrarea de pregătire și de aducere a jertfei și de împărtășire a

credincioșilor din ea, după propria lor pregătire. Acum preotul iese în mijlocul credincioșilor și

rostește cu o voce tare o rugăciune care rezumă încă o dată toate cererile credincioșilor și rostește

cu voce tare o rugăciune care rezumă încă o dată toate cererile din cursul Liturghiei. Cuvintele

începătoare sunt „Cu pace să ieșim”. Credincioșii răspund: „Întru numele Domnului”. Ne vom

duce cu Domnul și în viața noastră de după Sfânta Liturghie. Preotul rostește rugăciunea în care

cere de la Dumnezeu mântuire, sfințire, binecuvântare, apărare de rele și de păcate, pace pentru

toți cei ce nădăjduiesc întru El. Și încheie cu cererea păcii pentru lume, pentru biserici, pentru

întregul popor. Cererea păcii a fost nelipsită din ectenii. Pacea este semnul că se înving patimile,

că dragostea învinge, că sunt depășite mândria și egoismul. Credincioșii răspund lăudând pe

Dătătorul bunurilor cerute în rugăciunea amvonului. „Fie numele Domnului binecuvântat, de acu

și până în veac”. Binecuvântarea cerută de la Domnul vine prin binecuvântarea văzută dată prin

preot dintre ușile împărătești. „Binecuvântarea Domnului peste voi toți, cu al Său har și cu a Sa

iubire de oameni, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”. După apolisul propriu-

zis al preotului și răspunsul credincioșilor, ei sunt miruiți, fapt care arată primirea lucrării

necreate a Sfântului Duh în ei și ies din biserică, promovând și după Liturghie comuniunea între

ei.

84


ÎNCHEIERE

Sfânta Liturghie astăzi

În încheiere, vom sintetiza câteva idei care au stat la baza tratării problematicii

dimensiunii spirituale și eshatologice a Sfintei Liturghii.

Rostul Sfintei Euharistii este acela de a dezvolta frățietatea și comuniunea dintre

credincioși, dar aceasta numai în măsura în care ne ridicăm la viața de comuniune veșnică cu

Sfânta Treime. În acest sens, Liturghia vine la întâmpinarea dorinței pe care a exprimat-o

Mântuitorul în rugăciunea adresată Tatălui din grădina Ghetsimani: „Precum Tu, Părinte, în

Mine, și Eu în Tine, să fie și ei și Noi ca toți să fie una și lumea să creadă că Tu M-ai trimis”

(Ioan 17, 21). Nu întâmplător Sfânta Liturghie începe cu binecuvântarea treimică:

„Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii

vecilor”. Hristos ne-a scos din moarte și ne-a dus în Împărăția luminii și a iubirii lui Dumnezeu

în Treime.

Am evidențiat pe parcursul lucrării tendința care există de a transforma Euharistia în

centrul de gravitate al Bisericii. Această tendință o întâlnim atât la Nicolae Cabasila, care spune

că „Hristos S-a contopit cu trupul”, ca și cum Hristos ar fi numai în Euharistie și nu în cer, cât și

85


la Ioannis Zizioulas, care susține că „Euharistia are privilegiul unic de a reuni într-un tot, într-o

experiență unică, opera lui Hristos și a Duhului”. Chiar și Părintele Ene Braniște înclină spre

acest punct de vedere, când spune că: „Suprema legătură tainică cu Dumnezeu, spre care

năzuiesc elanurile mistice ale milioanelor de creștini, nu se poate realiza aici pe pământ decât sub

forma împărtășirii cu Hristosul euharistic pe Care ni-L pune la îndemână Liturghia”.

Aspectul de jertfă al Sfintei Euharistii este înțeles numai în relație orizontală cu jertfa lui

Hristos de pe Cruce, fără să se ia în considerație legătura ei verticală cu Hristos în stare de jertfă

înaintea Tatălui ceresc, în Duhul Sfânt. Este drept că cele două Liturghii ale Bisericii răsăritene,

a Sfântului Vasile cel Mare și a Sfântului Ioan Gură de Aur, există o dimensiune anamnetică sau

orizontală care pune Sfânta Euharistie în legătură cu jertfa Mântuitorului de pe Cruce. Este

absolut necesar ca Sfânta Euharistie să fie pusă în legătură cu jertfa Mântuitorului pe Cruce,

fiindcă ea constituie fundamentul mântuirii obiective a întregului neam omenesc și a întregii

creații în Hristos.

În cuprinsul acelorași Liturghii amintite există, pe lângă dimensiunea anamnetică și

orizontală, o dimensiune epiclectică și verticală, care pune Biserica în legătură spirituală, prin

Duhul Sfânt, cu Hristos. În rugăciunea împărtășirii, preotul se adresează Mântuitorului cu aceste

cuvinte: „Ia aminte, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, din sfânt locașul Tău și de pe

scaunul slavei Împărăției Tale și vino ca să ne sfințești pe noi, Cela ce sus împreună cu Tatăl șezi

și aici, în chip nevăzut, împreună cu noi ești. Și ne învrednicește, prin mâna Ta cea puternică, a

ni se da nouă preacuratul Tău trup și scumpul Tău sânge și prin noi la tot poporul Tău”.

Această rugăciune arată că Hristos, în mod paradoxal, rămâne în cer cu Tatăl, dar este

prezent în același timp în Euharistie și Biserică, prin Duhul Sfânt. Hristos nu rămâne numai în

cer sau în Sfânta Euharistie, ci este în același timp în cer și în Sfânta Euharistie, ca să ajute

credincioșii să se înalțe la comuniune de viață eternă cu Sfânta Treime. Mântuitorul Însuși ne-a

spus că „nimic nu putem face fără El” și că „nimeni nu se poate sui în cer, dacă nu va fi atras de

El”. Astfel, Mântuitorul coboară către noi ca să ne ajute să ne împărtășim subiectiv de roadele

mântuirii obiective, pe care a realizat-o pe Cruce.

Din cuprinsul rugăciunii din timpul Heruvicului se despinde ideea că preotul îndeplinește

rolul de jertfitor la Altar, dar nu poate fi jertfă, pentru că Hristos S-a răstignit pe cruce. El este

86


doar instrumentul prin care lucrează Hristos, Care este în același timp și jertfă și jertfitor. Dacă se

face abstracție de legătura verticală dintre jertfa euharistică și Hristos, atunci preotul se substituie

Mântuitorului, iar Euharistia devine centru de gravitate al Bisericii în locul lui Hristos.

În virtutea legăturii verticale dintre Euharistie și Hristos, preotul are un rol dublu în

Biserică: este mijlocul prin care comunitatea înfățișează jertfa lui Hristos și tot el este mijlocul

prin care Hristos transformă jertfa comunității în propria Lui jertfă și împărtășește credincioșii cu

Trupul și Sângele Său.

Credinciosul nu se mântuiește mecanic în Biserică, nici numai prin lucrarea lui

Dumnezeu, ci prin împreuna-lucrare a lui Dumnezeu și a sa, în cadrul dialogului dintre Hristos și

comunitate, prin intermediul preotului. Dialogul introduce un raport de reciprocitate între

persoanele care participă la el. Hristos îi cheamă pe credincioși, prin preot, la împărtășire, cu

Sfântul Său Trup și Sânge, iar credincioșii răspund la această chemare a lui Hristos, prin preot.

Nu se poate separa Sfânta Euharistie de persoana lui Hristos, fiindcă numai persoana

fundamentează dialogul și comuniunea.

„Într-o vreme în care Biserica este confruntată cu procesul de secularizare care a așezat

omul în locul lui Dumnezeu pe pământ și a scufundat lumea într-o criză spirituală fără precedent,

trebuie să rostim rugăciunile de taină cu voce tare, pentru ca poporul să înțeleagă că centrul de

greutate al Bisericii, al omului și al întregii creații se află în Sfânta Treime, ca izvor de sfințire și

viață veșnică pentru cei ce cred în Hristos”85.

Fără îndoială că cele ce am consemnat pe parcursul acestei lucrări nu reprezintă decât o

încercare modestă de punere în evidență a dimensiunii spirituale și teologice a Sfintei Liturghii,

problemă deosebit de complexă și actuală.

Numai Dumnezeu poate revela celui vrednic frumusețea și misterul Sfintei Liturghii.

85 Pr. Dumitru POPESCU, prefață la Pr. Ene BRANIȘTE, Participarea la Liturghie, ed. România creștină, 1999, p. 10.

87


BIBLIOGRAFIE

1. Liturghierul, ed. IBMBOR, București, 1974.

2. NICOLAE CABASILA, Scrieri. Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii și Despre viața în

Hristos, ed. Arhiepiscopiei Bucureștilor, București, 1989.

3. BALTHASAR, Hans Urs von, Retour au centre, Desclée de Brouver, 1971.

4. BRANIȘTE, Pr. Ene, Participarea la Liturghie, ed. România creștină, București, 1999.

5. BULGAKOV, Serghei, Ortodoxia, ed. Paideia, București, 1997.

6. COMAN, †Vasile, În apăratea unității creștine străbune. Studii și cuvântări cu caracter

misionar liturgic, ed. Episcopeii Române a Oradiei, Oradea, 1989.

7. CRAINIC, Nichifor, Sfințenia – împlinirea umanului, ed. mitropoliei Moldovei și

Bucovinei, Iași, 1993.

8. EVDOKIMOV, Paul, Le salut du monde, Paris, 1958.

9. EVDOKIMOV, Paul, Cunoașterea lui Dumnezeu în tradiția răsăriteană, ed. Christiana,

București, 1995.

10. EVDOKIMOV, Paul, Prezența Duhului Sfânt în Tradiția ortodoxă, ed. Anastasia,

București, 1995.

11. GALERIU, Pr. Constantin, Jertfă și răscumpărare, ed. Harisma, București, 1991.

88


12. GAMBER, Klaus, Liturgie Ubermorgen, Gedanken zur Geschichte und Zukunft des

Gottesdienstes, Herder, 1966.

13. LARCHET, Jean-Claude, La divinisation de l’homme selon Maxime le Confesseur,

Editions du Cerf, Paris, 1996.

14. LOSSKY, Vladimir, Introducere în teologia ortodoxă, ed. Enciclopedică, București, 1993.

15. POPESCU, Pr. Dumitru, Ortodoxie și contemporaneitate, București, 1996.

16. POPESCU, Pr. Dumitru, Ortodoxie și catolicism, dialog și reconciliere, ed. România

creștină, București, 1999.

17. POPESCU, Pr. Dumitru, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, Craiova, 1986

18. RIGHETTI, Mario, Storia liturgica, Milano, 1950.

19. SCHMEMAN, Alexandre, Euharistia. Taina Împărăției, ed. Anastasia, București, 1993.

20. STĂNILOAE, Pr. Dumitru, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, Craiova,

1986.

21. VINTILESCU, Pr. Petre, Liturghierul explicat, ed. IBMBOR, București, 1998.

22. ZIZIOULAS, †Ioannis, Ființa eclezială, ed. Bizantină, București, 1996.

89

dimensiunea teologico spirituala a sf liturghii

Documents