dimensiunea religioasa a existentei.doc

Liceul Teoretic “Grigore Moisil”

Dimensiunea Religioasa a Existentei -studiu de caz-

Profesor coordonator: Intocmit de: Trusca Eliza Bratiloveanu Bogdan

Kovacs AdrianLungu BogdanSalageanu Andrei


CUPRINS:

Tipul de religiozitate la romani Locul religiei in viata cotidiana Circulatia cartilor Mentalitatea medievala:homo religiosus Emanciparea lb.romane: Mitropolitul Varlaam Mitropolitul Moldovei Dosoftei Comparatie Psaltirea-Psalmii in versuri Grigore Ureche Viiata Lumii-Miron Costin Epilog Antim Ivireanul Dimensiunea religioasa a existentei- sursa de inspiratie pt

marii scriitori romani :-Vasile Voiculescu-In Gradina Ghetsemani-Apocalipsa dupa Ioan-Sarmanul Dionis

TraditiiConcluziiBibliografie


Tipul de Religiozitate la Romani

Fiecare popor se identifica cu credinta care ii este lasata mostenire din cele mai vechi timpuri ,iar oamenii isi lasa , atat cat considera, o poarta a sufletului deschisa, pentru ca sentimentul religios sa-l indrume.

Astfel, credinta este o componenta importanta a culturii unui popor.Oamenii isi manifesta dragostea pentru Dumnezeu mergand pe diverse cai: sentmentul religios isi intinde radacinile atat in cadrul lacasului de cult,al bisericii, cat si dincolo de zidurile ei. In biserica , legutara cu Dumnezeu este oarecum exprimata public, prin mijlocirea clerului, dupa o anumita randuiala.Insa, pe langa aceasta dovada fizica a comuniunii omului cu Dumnezeu, credinta cunoaste o inflorire desavarsita in inima omului.

Asadar, credinta lui se oglindeste si in afara institutiei ecleziastice in modul de a gand, in adoptarea unui anumit tip de comportament , in modul de a gandi, in adoptarea unui anumit tip de comportament, in modul de a se exprima in activitatile lor: in arhitecutra, in arte plastice,in muzica, in literatura.

Componenta religioasa a culturii romane este foarte vie in perioada pre moderna.Relatia om-divinitate se exprima prin traditii, credinte, dogme, practici religioase si ritualuri.

Istoria poporului roman subliniaza diverse aspecte ale legaturii importante construita intre om si Dumnezeu: stemele cu caracter religios (crucea de pe armura ostasului), ctitorirea de lacasuri sfinte,acte martirice ce au in prim plan personalitati precum Constantin Brancoveanu,etc.

Taranul roman este cunoscut pentru respectarea traditiilor petru piosenia si frica fata de Dumnezeu, dar si pentru obiceiurile lui respectate cu evlavie si purtate in timp.Lucian Blaga marturiseste ca taranul roman pare a incerca prin intermediul tuturor actiunilor sale si ale sentimentelor de puternica credinta ce ii inunda sufletul, sa demonstreze ca rautatea oamenilor nu porneste intotdeauna din inimia si nu-i caracterizeaza in pot expres.Blaga se foloseste de o veche legenda romaneasca pentru a sublinia acest aspect. El ne aduce la cunostinta faptul ca cerul nu a fost intotdeauna atat de departe de pamant,ci foarte aproape, “ la o azvarlitura de bat”, insa convins de rautatea oamenilor, Dumnezeu l-a ridicat.


Cu toate acestea, taranul roman continua sa-si arate credinta fata de Cel de Sus, demonstrand astfel ca , pentru el, prezenta divina pe Pamant e un fapt indiscutabil.”E oricand interesant ca taranul nostru nu se poate impaca cu gandul ca cerul a fost totdeauna asa departe. Romanul pare asa convins de prezenta divina in lume incat isi inchipuie ca si cerul a trebuit sa fi fost odata foarte aproape, vecin cu omul”(L.Blaga).

De obicei, omul indeplineste cateva “sarcini” , ce reprezinta de fapt simboluri ale credintei lui crestine.Neagu Djuvara , in cartea”Intre Orient si Occident” enumera cateva din obiceiurile crestinilor:” lumea se inchina cand trag clopotele sau cand trece prin fata unei biserici ori a unei troite; se fac procesiuni cu sfintele moaste[..].” De asemenea acesta mai adauga faptul ca oamenii pot intra, la orele zilei , ori de cate ori simt nevoia,in biserica, pentru a se inchina , a saruta icoanele, a se considera mai aproape de Dumnezeu.Neagu Djuvara ridica si o intrebare ce vizeaza diferenta dintre superstitie si credinta. La o prima vedere , acest subiect se poate se deschide in ample viziuni, dar in opinina noastra, superstitiile nu au de a face cu credinta; credinta nu este construita pe baza superstitilor, ea izvoraste din suflet.

Nu toti romanii aleg sa mearga la biserica in fiecare duminica sau in orice zi de sarbatoare, insa cei ce nu fac acest lucru sunt, in mare parte, constienti ca sentimentul religios, iubirea fata de Dumnezeu ii insotesc pretutindeni.

Bineinteles ca nu toti se identifica cu aceeasi valtoare.Unii apeleaza la ajutorul divin numai atunci cand se simt in pericol, altii ii multumesc Celui de Sus numai “atunci” cand isi aduc aminte...Aceste aspecte contureaza caracterul diferit al oamenilor si de asemenea ii plaseaza intr-o ierarhie a grdului de intelegere dar si manifestare a credintei.

In opinia noastra, fiecare roman poarta credinta in Dumnezeu in suflet( evident, exceptie constituind cazurile religiei diferite), cu toate ca unii isi manifesta acest sentiment intr-un mod intrinsec.

Chiar daca nu participa regulat la slujbe, ei se inchina atunci cand simt ca ajutorul divin le este singura scapare, se roaga,scriu pomelnice, merg sa ia”lumina” sau sa participe la slujba de Craciun.

In concluzie, romanii adopta moduri diferite de a se uni cu Dumnezeu, fi ei tarani sau oraseni. Cu toate acestea ei incearca sa stranga in saculetul lor, pe tot parcursul vietii, virtutii si fapte care sa-i ajute sa fie primiti in Imparatia Cerurilor.


Locul religiei in viata cotidiana

Asa cum am subliniat si in articolul precedent, oamenii au diverse moduri de exprimare a credintei. Astfel, intelegand prin titlul postat realitatea cu care ne confruntam atunci cand credinta este adusa in discutie in ziua de astazi, vom incerca sa venim cu informatii pe baza acestui subiect.

Incepand prin a face o oprire in trecut , ne vom agata de afimatiile pe care Nicolae Cartojan le transpune in oprea sa, “ Istoria literaturii romane vechi”. El pare a sublini, intr-un oarecare mod transparent,apozitia in care se afla religiozitatea si modernismul, contrar parerilor noastre aduse anterior. El este de parere ca simbolurile credintei din trecut, lasate mostenire de catre batrani: “ spitale, alte institutii” au ajuns intr-o stare deplorabila, tocmai pentru ca toate conceptiile moderne ale omului au reusit sa iasa la iveala. Aceste mosteniri au fost lasate de cei aflati pe patul de moarte, dintr-o religiozitate naiva, asa cum maturiseste Cartojan.

Toata aceasta relatare intra in categoria “ negativa” a modalitaii omului de a-si exprima credinta, Insa, trebuie sa admitem ca, in zilele de astazi, exista si dovezi ale nepasarii, ale suspiciunii in privinta divinitatii.

Lumea ar putea fi impartita in 3: acea parte care se bazeaza cu tarie pe existenta si sprijinul divinitatii, o alta care nu este sigura de potentialul dumnezeiesc si o ulrima parte care nu crede deloc in mimic din ceea ce se numeste “ divinitate”. Aceasta categorisire are o baza puternica: nivelul educatiei. Bineinteles ca fiecare este in totalitate liber sa aleaga a face parte din oricare varianta doreste. Daca omul se diferentiaza prin aspect mai sus mentionate, el se aseamana, indubitabil prin neputinta de a alunga pacatele si de a nu le mai savarsi. Omul e supus greselii.

Pacatul este considerat a face parte din conceptual “lumesc”, iar pe de alta parte, faptele bune, virtutile manifestate de om se


ridica undeva in ceruri, la Dumnezeu, asa cum afirma si John Huizinga in lucrarea sa “ Amurgul Evului Mediu”. Insa, aceasta asemanare atrage dupa sine o deosebire, strict influentata de prima categirusure pe care am mentionat-o. Unii oameni se straduesc sa mentiona multimea pacatelor mai restransa decat cea a lucrurilor de care Dumnezeu este mandru.

De asemenea, de mentionat este si faptul ca, traind intr-o lume cu oameni absolute diferiti, sentimental religios este, evident, exprimat diferit. Putem observa ci totii obiceiurile religioase ale anumitor oameni, iar pe ale neortodoxe ale altora.

Ci toate acestea, ramanem la parerea ca samburele credintei poate rodi in orice clipa in sufletul unu om, indifferent de imprejurari.

Circulatia cartilor

Evolutia literaturii si a limbii romane, in epoca veche, este strans legata de eforturile de traducere a Bibliei in limba poporului: Este un parcurs dificil, de aproximativ 200 de ani, care incepe cu textile maramuresene( textile rotacizante), traduceri partiale ale Bibliei, datand din secolul al XV-lea , dar ajunse la noi in copii tarziim in secolul al XVI-lea. Aceste scrieri au stat la baza tipariturilor lui Coresi, care, in a II-a jumate a sec al XVI-lea, a publicat principalele carti de cult, in limba romana.De asemenea, in literatura noastra din secolele XVII-lea si XVIII-lea se raspandesc colectii de vieti ale sfintilor si de invataturi numite patericuri. Cele dintai traduceri romanesti se datoreaza nu unei propagande straine ci necesitatii simtite de stramosii nostrii de a cunoaste sensul Sfintei Scripturi, de a studia limba slava intrebuintata in biserica. In 1582 se tipareste in Ardeal o traducere a primelor carti ale Vechiului Testament ( Facerea si Exodul); textul este cunoscut cu numele “Palia de la Orastie”(de la gr poleo= vechi). In prefata Paliei lui Serban Coresi gasim o afirmatie extrem de pretioasa si anume: facand o enumerare(incompleta) a cartilor din Vechiul Testament , se subliniaza ca din aceste carti “nu-s multe care n-au iesit in


limba romaneasca”fapt care ne indreptateste sa tragem concluza ca pe la sfarsitul secolului al XVI-lea , mai multe carti din Vechiul Testament sunt traduse in limba romaneasca.Timpul insa nu ne-a pastrat aceste traduceri in original; posibil ca ele au intrat, modificate ca limba in traducerile din secolul al XVII-lea.Un moment important in acest parcurs este pubicarea in 1648,la Alba Iulia,a Noului Testament.Traducerea se leaga de numele Simeaon Stefan mitropolitul de Alba Iulia.Textele Evangheliilor noastre din secolele al XVI-lea si al XVII-lea, pornesc de la textul celei dintai traduceri care s-au pastrat in Evangheliarul lui Coresi de la anul 1561.Se modifica pe ici-pe-colo limba , potrivit locului si timpului copierii. Nu era nevoie,deci, de o traducere noua a mai multor carti din biblie, cand carturarii nosti aveau la indemana intregul Testament Nou si unele carti din Vechiul Testament. Mitropolitul Dosoftei al Moldovei traduce in versuri Psalmii lui David; Psaltirea sa a fost publicata in 1673 la Unievo,Polonia.In 1688, la Bucuresti in vremea lui Serban Cantacuzino, se publica traducerea integrala a Bibliei.

Astfel, observam ca actele de cultura din cele 3 tari romane demonstreaza ca mentalitatea religioasa, caracteristica Evului Mediu, este dominanta.

Religia si literature dezvolta, incepand cu secolul al XVI-lea un palier comun, in care prelati si carturari contribuie la modelarea limbi romane in dorinta de a da glas credintei. La acest palier participa si cultura popular, prin component religioasa, crestinismul popular, si prin credinta folclorica.

Inceputurile culturii scrise ale romanilor sunt profund legate de viata lor spiritual, de credinta in Dumnezeu si de raportarea la sacru a ficarui individ, fie el om simplu, slujitor al bisericii sau voievod.

Dimensiunea religioasa a existentei capata treptat forme de expresie romaneasca, mai intai prin actul traducerii, apoi prin actul creatiei individuale, fie in cadrul bisericii, ca literature religioasa, fie in afara ei , ca literature de inspiratie religioasa.

Primele forme de manifestare ale culturii romanesti scrise sunt legate de religia crestina, de institutia ecleziastica si de necesitatea comunicarii in interiorul comunitatii de credinta. Manuscrisele crestine in limba slavona si in limba romana, apoi tipariturile descid calea pentru exprimarea sentimentului religios.

Paralel cu literatura religioasa a existat o intreaga literatura asa-zisa “apocrifa”,carti interzise de biserica dar totusi citite de catre carturari.Odata cu stabilirea dogmelor si cu aparitia ereziilor, cartile apocrife sunt luate drept carti primejdioase credintei de care se folosesc ereticii, spre deosebire de cartile canonice aprobate de catre biserica.


Mentalitatea medievala: homo religiosus

Omul medieval are lata mentalitate decat omul modern, traind in alt orizont cultural. Omul medieval este prin excelenta un homo reogiosus, care comunica cu Dumnezeu, si cu sfintii, crede in semen si minuni, are cultul moastelor, face pelerinaje la locuri sfinte.

In viziunea omului medieval, lumea este o creatie divina; el I se supune neconditionat lui Dumnezeu, iar cataclismele si razboaiele sunt considerate interventii ale puterii diavolului.

Domnitorul insusi este vazut ca “ unsul lui Dumnezeu pe pamant”.Religia oficiala si autoritatea biesricii coexista cu crestinismul

popular; de-a lungul secolelor s-au perpetuat supertitiim credinte si practit pagane legate de vechile religii ale naturii.

Emanciparea limbii romane: mitropolitul Varlaam

Cel dinatai dintre carturarii afirmati intr-un context cultural caracterizat prin incercarile tot mai insistente de introducere a limbii romane in biserica a fost mitropolitul Varlaam. Principala sa contributie in domeniul culturii religioase este Cazania, lucrarea in care limba romana dobandeste un stil propriu, departandu-se astfel de modelele slavone.

In prima prefata, mitropolitul Varlaam isi exprima dorinta de a se folosi in biserica o limba unitara, pe intelesul romanilor de pretutindeni, eliminandu-se, pe cat posibil, diferentele dialectale si elementele slavone transmise de scrierile bisericesti anterioare.

Mitropolitul Moldovei Dosoftei

Alaturi de marile personalitati romanesti care au ilustrat viata noastra culturala din secolul al XVII-lea se asaza si figura mitropolitului Moldovei, Dosoftei.

Mitropolitul Dosoftei a lasat o urma adanca in viata religioasa a Moldovei, dandu-I acesteia un impuls nou. Prin reinfiintarea tipografiei, prin tiparirea de carti noi, in special de ritualui bisericescm Dosoftei este continuatorul direct a operei cultural din epoca lui Vasile Lupu.


Principal opera a mitropolitului si prima lu scriere care a vazut lumina tiparului este “ Psaltrirea in versuri”, care apare in anul 1673.

Importanta Psaltirii in versuri a mitropolitului Dosoftei pentru literature noastra veche este foarte mare, intrucat aceasta a fost cea dintai opera mare, versificata in romaneste si, date fiind calitatile ei poeticem psalmii transpusi in versuri inspira incredere in vigoarea limbii romanesti, care de atunci inainte devine capabila de a imprima in cuvant toate sensibilitatea sufletului.

Comparatie Psaltire-Psalmi in versuri

Cuvantul Psalm vine din limba slavona si inseamna “imn biblic”.Psaltirea este o carte a Vechiului testament ce cuprinde o culegere de 151 de psalmi atribuiti regelui David si care a servit multa vreme in tarile romane drept manual scolar in invatamantul elementar ,in fostele scoli de catiheti,sau seminariile teologice.

Mitropolitul Moldovei, Dosoftei a scris acesti psalmi in versuri pastrand ideea din fiecare verset ,insa o reda intr-un alt mod, ceva mai detaliat. Intelegerea acestui aspect poate fi cel mai bine marcata prin compararea covintelor folosite in Psaltire cu cele dezvoltate in psalmii lui Dosoftei.

Astfel, vor fi adaugate , pe rand, cele mai semnificative diferente:Psalmul 47:Daca in psaltire, Domnul descris ca fiind “mare si laudat foarte” ,iar in psalmii lui Dosoftei “El este [..] mare, Laudat si tare.Mai cu de-adins este/Laudat cu veste/De-a lui bunatate.”Dupa cum putem observa, Dosoftei adauga, pe langa adjectivele folosite in psaltire si altele precum “Tare, bun”Ideea apararii cetatii de catre Dumnezeu redata in Psaltire prin “Dumnezeu in palatele ei se cunoaste cand o apara pe ea” iar in Psalomii lui Dosoftei aceasta extinsa la :” Pe coaste de munte/cu ulite multe/cetatea cea mare / craiului cel tare,/cu curt desfatate ,/ cu panzele inalte/ Strajea nu-i


lipseste/Domnu o-ntareste.Pe langa mentionarea faptului ca cetatea este bine pazita , Dosoftei mai adauga cateva atribute,caracteristici ale acesteia”cu ulite multe”. “ cu curt desfatate”,”cu panzele nalte”.In continuare , este redata imaginea crailor, imparatilor care se strang langa cetate. In Psaltire, starea lor sufleteasca este marcata printr-o enumeratie de verbe:”s-au minunat, s-au tulburat,s-au cutremurat”,spre deosebire de descrierea lui Dosoftei care dezvolta aceste verbe:”Si-i cuprinde frica./de nu pot nenica/ cat stau de se mira/A ce sa-nglotira./Domnul le da spaima”. Este pastrat motivul femeii insarcinate pe cale sa nasca, insa ,din nou, el se diferntiaza prin structura. Astfel ,este prezentat “ca dureri ca ale celei ce naste” iar in Psaltirea lui Dosoftei “ca maica cand fata/ de este-nspaimata”

In psalmul 101 este scris” Doamne auzi rugaciunea mea si strigarea mea la tine sa ajunga!” pe cand in Psaltirea lui Dosoftei este scris” Doamne,mi-asculta de ruga , ce ma rog din vreme lunga/ si strigarea mea sa marga/spre tine ,sa sa-nteleaga.” , asadar Dosoftei din nou mareste dimensiunea versetului.

In psalmul 136 este spus” La raul Babilonului,acolo am sezut si am plans, cand ne-am adus aminte de Sion” pe cand in Psaltirea lui Dosoftei este prezentat astfel” La apa Vavilonului”(Babilonului)”Jelind de tara Domnului,Acolo sezum si plansam /La voroava ce ne stransam/ Si cu inema amara/Prin Sion si pentru tara, aducandu-ne aminte,/ plangeam cu lacrami herbinte.

Psalmul 150 prezinta versetul”Laudati pe Domnul intru sfintii Lui; El intru taria puterii Lui” pe cand in Psaltirea lui Dosoftei este scris” Laudati-l cu tot omul/intru svintii sai pre Domnul,/Laudati-l in vartute/Ce-are Domnul de osti multe.”Din nou Dosoftei lungeste versurile.


Grigore Ureche

Grigore Ureche a fost cel dintai din sirul marilor cronicari moldoveni a carui opera a asimilat indemnurile istoriografiei polone. Letopisetul Tarii Moldovei curprinde perioada “de cand s-au descalecat tara”, adica de la Dragos Voda (1359), pana la Aron-Voda (1594).

Baza informative a cronicii au constituit-o analele slavone de curte, cronica Poloniei a lui Joachim Bielski si o cosmografie latina. Valoarea ei consta in integrarea faptelor istorice intr-un system de gandire politica.

Cronicarul motiveaza scrierea acestui letopiset din simplul pretext “ca san u se inece..anii cei trecuti” sis a lase amanunte urmasilor despre cele ce au fost si s-au petrecut in anii de demult, dar si din grija ca acestia sa nu ramana “asemenea fearelor si dobitoacelor celor multe si fara minte”.

Letopisetul cuprinde numai caracterul aprig al vietii; ne intalnim la tot pasul cu pradari, invazii, taieri de capete (arhicunoscuta este uciderea celor 47 de boieri de catre Lapusneanul), omucideri, incalcarea legilor, cronicarul vorbeste despre Moldova ca despre “o tara miscatoare si neasezata” aflata in “calea rautatilor”.

Veselia o dibuiam cu greu in cronica, una din rarele prezente (nunta din 1587) fiind intercalate intre doua…..omucider! Autorul prezinta personalitati politico-istorice: Dragos-Voda, Stefan cel Mare, Radu Voda, Petru Rares, Ilias Voda.

Grigore Ureche a orientat naratiunea spre pilde, prin reliefarea caracterului exemplar al faptelor narrate. Intentionalitatea etica implica interpretarea subiectiva a faptelor relatate, primul stadium constituindu-l sublinierea caracterului schimbator al sortii: “iara acestea (…) santu tocmite, ca nimica sa nu fie statator pre lume, ci toate de risipa si trecatoare: pre cei de jos ii suie si pre cei suiti ii pogoara, ca sa fie de pilda si de invatatura noao, sa cunoastem ca nu avem nimica pre lume, fara numai lucruri bune.”

Letopisetul lui Grigore Ureche este plin de fapte (bune si rele) pe care autorul le-a vrut cu tot dinadinsul exemplare, “indreptatoare”. El separa pildele de epic, introducand deseori in cronica paragrafe intitulate slavoneste “nacazanie silnam”, ceea ce pe romaneste inseamna pedepsirea celor puternici. De asemenea “nacazanie silnam” prezinta ideea ca exista o ordine istorica dictata, nu de faptele umane, ci de vointa divina.


“Asa noroceste Dumnezeu pre cei mandri si falnici, ca sa arate lucrurile omenesti catre sant de fragede si neadevarate, ca Dumnezeu nu in multi ci in putini arata puterea sa, ce intru Dumnezeu sa-i fie nadejdea, nici fara cale razboiu sa faca carora li-i Dumnezeu impotriva.”(Momentul cand Mateiasi Crai este infruntat de Stefan-Voda).

Viata lumiide Miron Costin

Poemul “Viata lumii” a fost scris de Miron Costin in jurul anului 1673 si contine o Prodoslovie catre cititori, acesta constituindu-se intr-un mic tratat de versificatie. Totodata, Miron Costin marturiseste in cadrul acesteia si impulsul care l-a inghidat intru plamandirea acestui poem “cu aceasta pilda scrisu-te-am si eu aceasta mica carte, caruia numele-i iaste “Viata Lumii” “. Pilda vizeaza faptul ca in mai toate tarile exista lucrari in care se preamaresc imparatii. Vom observa insa ca scopul poemului sau este diferit de cel al celorlalti.

Poemul debuteaza cu un motto extras din Ecleziast, una dintre cartile Bibliei: “Sueta suetsv ,vesa vseaceska sueta”,in traducere insemnand “Desertarea desartaciunilor si toate sunt desarte”. Astfel, tema desprinsa din poem este aceea a inutilitatii, zadarniciei vietii in fata unui sfarsit inevitabil, cu character vesnic –moartea-. De mentionat este facptul ca aceasta tema cunoaste o circulatie universala, intrucat ea mai poate fi identificata in operele poetilor latini Horatiu si Ovidiu, dar si in lirica poetului francez Francois Villon.

Ca o extindere asupra mentiunii de mai sus in ceea ce priveste tema poemului, putem adauga faptul ca lucrarea lui Miron Costin este o meditatie lirica asupra fragilitatii, labilitatii lucrurilor si fintelor in lume. De altfel, poemul debuteaza prin a marca asemanarea dintre viata si o “ata prea subtire”: “A lumii cantu cu jale cumplita viiata,/ Cu griji si primejdii cum iaste si ata:/ Prea subtire si-n scurta vreme traitoare”. Dupa cum putem observa poetul incearca sa puna in evidenta elemental comun specific vietii si atei mult prea subtire, sunt fragile si de scurta durata. De asemenea, poate


fi adaugat faptul ca prin intermediul acestei comparatii este puternic subliniat motivul sortie schimbatoare, care nu cunoaste constanta ori stabilitate (Latina: “fortuna labilis”).

In versul “O, lume hicleana, lume inselatoare este redat aspectul fals insulator asupra lumii, care naste la inceput, in sufletul oamenilor idea de eternitate.

Pe parcursul poemului, sunt conturate trei imagini fundamentale, ce reprezinta pietrele de temelie ale lucrarii: imaginea timpului care se scurge neincetat, imaginea lumii si a omului aflat in lume.

In continuare, vom adduce detalii privind fiecare dintre componentele specificate mai sus.

“Trec zilele ca umbra, ca umbra de vara,/ Cele ce trec numai vin, nici sa-ntorcu iarba./ Trece veacul desfranatu, trec anii cu roata,/ Fug vremurile ca umbra si nici o poarta/ A le opri nu poate./ Trec toate pravalite/ Lucrurile lumii, si mai mult cumplite,/ Si ca apa in cursul sau cum nu sa opreste,/ Asa cursul lumii nu sa conteneste.”. Acestea sunt versurile care accentueaza intr-un mod puternic, sever curgerea continua si nestingherita a timpului. Ceea ce reprezinta un punct neiertator pentru omenire este acela ca ireversibila curgere a timpului are un efect ostil asupra oamenilor si lucrurilor intrucat singurul ei drum rezervat omului este acela catre degradarea fintei, iar apoi spre disparitia acesteia. Timpul nu lucreaza in favoarea noastra, nu este un present etern, ci are rolul de a schimba esenta lucrurilor.

Aceeasi idée este marcata si in urmatoarele versuri: “Spuma marii si nor suptu cer trecatoriu/ Ce e in lume san u aiba nume muritoriu.” Se poate observa ca unele elemente ce tin de conceptual “lume” isi gasesc un echivalent intr-o componenta a cadrului natural: cursul lumii nu se conteneste, asa cum nici cursul unui rau nu se opreste, “viata iaste floare-Nu traiestem ce indata este muritoare”.

De asemenea, in continuarea poemului, timpul preia numele de vreme, insa isi pastreaza aceleasi caracteristici: “Vremea incepe tarile, vremea le sfarseste,/ Indelungate imparatii vremea primeneste,/ Vremea petrece toate; nici o imparatie/ Sa strea in veci nu o lasa/ Nici o avutie a trai mult nu poate”.

Imaginea lumii este figurate ca “tot ceea ce exista”. Lumea e cladita cuprinzand in corpul ei lucruri si finite de la cele mai mici pana la universal cosmic. “Viiarnu suntu sin u om”, “Fum si umbra suntu toate, versuri si parere./ Ce nu petrece lumea si in ce nu-I cadere?/ Spuma marii si nor suptu cer trecatorui/ Ce e in lume san u aiba nume muritorui?”. Observam ca lumea este strict legata de scurgerea timpului: Desfasurarea ei este influentata de vremea mereu schimbatoare, ireversibila.


Este mentionat in poem faptul ca nimic nu va dura o vesnicie: floarea se ofileste, astru cerului vor cunoaste aceeasi soarta cu omul: “Si voi, lumini de aur, soarele si luna,/ Intuneca-veti lumini, veti da gios cununa”. Intregul univers va fi atins de trecerea timpului si de sfarsitul implicit: “Voi stele iscusite, ceriului podoaba, va asteapta groaznica trambita si doba/ In foc te vei schimonosi; peminte, cu apa”.

Asa cum putem observa, poetul incredinteaza tuturor aceeasi soarta. El pare a fi sigur de tot acest sfarsit si il prevesteste precum un oracol: “O, pre cine amar nu asteapta sapa!”

Ideea efemeritatii lumii este redata si in sintagma: “Nu-i nimica sa stea in veci, toate trece lumea,/ Toate-s nestatoare, toate-s neste spume.”. Astfel, lumea este destinata sa amageasca, sa creeze iluzia a tot ce e frumos, adevarat. Insa adevarata cale spre care lumea coteste este cea a degradarii, a dispraitiei finite: “O hicleana,, in toate vremi cum sa nu planga/ Toate cate-s, pre tine?/ Ce haladuiaste/ Neprevilit, nestramutat? Ce nu staruiaste spre cadere de tine?”. Aceste interogatii si exclamatii au rolul de a accentua idea mai sus postata: “Umblam dupa a lumii insalatoare viiata”.

Poetul invinuieste norocul si vremea pentru ceea ce se intampla. Tovarasia dintre ei duce la sfarsit: “Norocului i-au pus nume cu batrane din lume;/ Elu-I sue, el coboara, el viiata rumpe,/ Cu sotiia sa, vremea, toate le surpe. Norocul la un loc nu sta, intr-un ceas schimba pasul/ Anii nu pot adduce ce adduce ceasul”.

Imaginea omului construita in text este aceea de fiinta neputincioasa, amagita de valori trecatoare. Adevaratul rost al omului este acela de a fi indrumat catre pieire, moarte de fortele ce il stapanesc. “Suptu vreme stam, cu vreme ne mutam viiata,/ Umblam dupa a lumii insalatoare fata.”.

In poem sunt amintite trei statuturi ale omului: imparatul, filozoful, sfantul: “Unde-s ai lumii imparati, unde easte Xerxes,/ Alexandru Machidon, unde-I Artaxers?, August, Pompeui si Chesar?/ Ei au luat lume,/ Pre toti i-au stins cu vremea, ca pre neste spume”. Acestea sunt versurile care aduc in discutie imparatul. “Nici voi, lumii intelepti, cu filosofia/ Haladuiti de lume, nici theologhia/ V-au scutit de primejdii, sfinti parinti ai lumii,/ Ce v-au adus la moarte amara pe unii.” – sugereaza situatia filozofilor si sfintilor. Prin utilizarea si exemplificarea acestora, poetul accentueaza faptul ca, indifferent de pozitia sociala sau culturala ocupata, vremea nu iarta pe nimeni si toti ajung la pieire.

Aceste trei simboluri ale omului au un echivalent in trei insusiri omenesti: puterea (asociabila cu imparatul), intelepciunea, adevarul (associate cu filozoful) si credinta (asocierea cu sfintii). Utilizarea acestor


valori marcheaza tocmai efemeritatea celor mai importante calitati pe care le poate dobandi omul.

Morala, invatatura ce poate fi desprinsa din toate aceste intelesuri este aceea ca indifferent de lucrurile pe care le savarsim, ori de virtutile dobandite, moartea va face ca ele sa dispara odata cu trecerea in nefiinta a omului. Insa, pentru a ne asigura in ceruri o alta viata lipsita de rele si pacate, trebui ca, atat timp cat traim pe Pamant, sa strangem numai bine in jurul nostrum, pentru ca, oricat de insinifiant ar fi in aceasta lume trecatoare, in ceruri ne v-a transforma in bogatie.

Dupa cum am mentionat la inceput, poemul “Viata lumii” este o meditatie lirica, iar eul liric isi face simtita prezenta prin utilizarea persoanei I (explicit): “umblam”, ”ne”, ”spunem”, fie prin interogatii, invocatii, excalamtii (implicit): “O, lume hicleana”, “O, hicleana, in toate vremi cum sa nu planga/ Toate cate-s pre tine? Ce haladuiaste nepravalit, nestramutat?”. Principala modalitate de manifestare a eului este cea implicata.

Din punctual de vedere al vocabularului in text sunt folosite arhaisme, atat semantice, cat si fonetice si lexicale “suptire”,”farsit”,”viiarme”.

Folosirea unui numar mare de arhaisme isi poate gasi explicatia in urmatorul fapt: poemul a fost compus intr-o perioada veche a limbii romane, iar ceea ce este compus pentru cititorul de azi era limba obisnuita (nearhaica) a acelei epoci si a autorului insusi.

In concluzie, scopul diferit al celorlalti, al lui Miron Costin este acela de “a arata pe scurt, cum iaste lunecoasa si putina viata noastra si supusa pururea primejdiilor si primenelor”, asa cum el insusi mentioneaza.

Epilog

Multi au fostu si multi suntem si multi te-asteapta;Lumea din primenele nu sa mai desteapta.

Orice iasta muritoriu, cu vremea se petrece;Trece vremea si pe ai sai toti ii paraseste.

Cei ce acum petrecem, pomanim altiiTrecuti; de noi cu vreme vor pomani altii.

Nascandu-ne, murim; murindu, ne facem cenusa.Printr-aceasta lume trecem ca pentr-o usa.


Astazi mare si puternic, cu multa marire;Maine treci si te petreci cu mare mahnire.

In lut si in cenusa te preface, o, oamne,In viiarme, dupa care te afli in putoare.

Ia aminte, dara, o oamne, cine esti pe lumeCa o spuma plutitoare, ramai fara nume.Una fapta, ce-ti ramane, buna, te lateste,

In ceriu cu fericire in veci te mareste.

Epilogul poemului expune, in primul rand, legatura firii: toti oamenii se nasc si mor, spre a le lasa loc celorlati ce vin. Autorul urmareste temperarea pornirii umane spre glorie, atragand atentia asupra instabilitatii norocului.

Poemul are drept concluzie o privire moralista asupra conditiei uman: pentru a fi fericit, omul trebuie sa savarseasca numai fapte bune. Doar savarsirea binelui il poate salva.

Tema poemului “Viiata lumii” o reprezinta zadarnicia vietii in fata mortii eterne, avand o circulatie universala. Lumea asa cum este prezentata in poem, se defineste ca un spatiu baroc, in care actiunea legilor firii este predestinata: “Zice David Proorocul: Viiata iaste floare,/ Nu traieste ce indata iaste trecatoare.”,”Viiarme suntu sin u om, tot acela striga.”

Poetul , ca un narrator imaginar al vremurilor apuse, are viziunea descendentei negative a lumii, a destramarii universale. Toate lucrurile “se pravalesc”, isi au sfarsitul, chiar si astrele: “Si voi, lumini de aur, soarile si luna,/ Intuneca-veti lumini, veti da gios cununa./ Voi stele iscusite, ceriului podoaba,/ Va asteapta groaznica trambita si toba.”

Faptele si evenimentele umane se inscriu pe o panta a destramarii, poemul exprimand un pessimism fara leac. Zeita Fortuna, stapana a destinelor, este raspunzatoare de ridicarea si coborarea lor neincetata: “Norocului i-au pus nume cei batrani din lume;/ Elu-i sue, el coboara, el viiata rumpe,/ Cu sotiia sa, vremea, toate le surpe.”. Omul supus in permanenta norocului, care este schimbator: “Norocul la un loc nu sta, intr-un ceas schimba pasul/ Anii nu pot adduce ce adduce ceasul”.

Finalul poemului este moralizator. Singura consolare a omului, in aceasta lume a iluziei, o reprezinta credinta in puterea suprema a Universului, credinta in Dumnezeu.


“Viiata lumii” combina reflectii pesimiste privind soarta omului si a Universului, caracterul precar, trecator si imprevizibil al acestora, cu ganduri optimiste privind capacitatea omului de a se sustrage, prin fapta morala si cugetare, sortie fatale.

Antim Invireanul

Cel mai de seama ierarh al Tarii Romanesti, deopotriva pastor si invatator, a fost si ramane Mitropolitul Antim Ivireanul . Desi n-a fost roman de neam, prin harul cuvintelor si al vietii lui, Mitropolitul Antim a fost iubit si pretuit de poporul nostru, care a vazut in el un adevarat “om al lui Dumnezeu”. Asa se si explica decizia Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane din iunie 1992, prin care stralucitul intre ierarhi, Antim Ivireanul , a fost confirmat (oficial) in randul sfintilor, ca Ierarh-Martir , praznuit la 27 septembrie.

Aladuri de Coresi, Anthem Ivireanul poate fi considerat cel mai mare tipograf al culturii noastre medievale. El nu uita niciun moment ca limba romana este limba vorbita pe teritoriul Tarii Romanesti. Astfel , pentru definirea limbii romane ca limba oficiala in biserica, el va incerca sa realizeze primele traduceri ale unor carti de cult in romaneste.

Sub indrumarea sa, apar numeroase opere fundamentale ce influenteaza cultura de la acea vreme.Desi operele erau traduse din limba greaca, traducerea nu respecta intru totul masnuscrisul original, fiind adaptat la dogmele crestine romanesti.

Mutarea sa la Ratmic are urmari semnificative pentru cultura romaneasca si pentru generalizarea limbii tomane ca limba de cult. Dupa cum stim, pana spre sf secolului al XVII-lea, limba de cult in biserica era limba slavona. In timpul domniei lui Constantin Brancoveanul, datorita influentei preotilor eleni la curte si a amestecului lor incu privire la biserica, se intcearca impunerea limbii grecesti ca limba de cult, lucru demonstrat si denumarul cartilor grecesti tiparita la Bucuresti si la Snagov de catre Antim. Ivireanul este constien de gravitatea sitoatiei si se opune acestor tendinte,


tiparind in romaneste cartile fundamentale pentru slujba bisericeasca, multe dintre ele fiind traduse pentru prima oara.

Ca mitropolit, Anhim “a inzestrat cultura romaneasca cu cea mai inalta expresie a cuvantului rostit pana la acea data, elaborand nemuritoarele Didahii”.(Gabriel Strempel).Prin aceste scrieri cu caracter moralizator , el inlocuieste vechea cazanie, o traduce, cu o opera originala, ce ii va influenta pe ascuns prin acuratetea cu care ilustreaza modul de viata din acea perioada.

S-au pastrat 28 de astfel de predici, care reflecta starea economica si politica a Tarii Romanesti , dependenta de otomani, aspectele sociale si morale ale vremii, nedreptatea sociala, lacomia, gradul de degradare morala a boierilor, atat de bine ilustrat in predica de la Duminica Vamesului, precum si obiceiul de a injura al romanului, raspandit in toate clasele sociale. El aminteste si de cei ce nu isi respecta parintii, ii critica pe betivi, pe cei ce nu se ingrijesc de lacasurile de cult, pe cei ce nu respecta preotii si calugarii.

Padurea Didaniilor este data de faptul ca Antim era un cucunoscator al legilor oratoriei, pe care le studiase la marii predicatori crestini.

In predicile sale foloseste toate procedeele stilistice specifice oratoriei: interogatia, exclamatia, repetitia , ironia, folosirea unui limbaj adecvat, astfel incat sa fie inteles de cei ce il asculta; naturalitatea si usurinta in exprimare ofera posibilitateea oricui de a intelege criticile facute de Antim si de a fi tulburat de acuzatiile sale.

Un proces des intalnit in Didahiile lui Antim Ivireanul este gratia anaforica, numita si anadiploza, figura de repetitie lexicala progresiva , prin care se reiau anumiti termeni ai discursului, creand impresia de amplificare persuasiva a argumentarii. De multe ori, termenii repetitivi apar la aspecte verbale antitetice. Astfel, efectul de contrast este amplificat.

Din aceste efecte stilistice rezulta, in viziunea mitropolitului, conditia duala a omului, fiinta oscilanta intre bine si rau.

Structura discursului Antim are rol de a capata atentia auditorului.Majoritatea Didahiilor sunt alcatuite din trei parti. Formula de

adresare, desi nu figureaza in inceputul vreunei predici, reiese inca din primele fraze, cand urmareste sa se faca ascultat de cei numiti:”Iubitii mei ascultatori”,”Blagoslovitilor crestini”.

Introducerile in subiect sunt concise , cuprinzand adevarul vietii, comentarii ale unor maxime,dar mai ales aluzii la sarbatoarea respectiva, fara a face comentarii ample asupra ei. Alteori, el porneste in critica sa de la datoria de mitropolit de a indrepta pacatele enoriasilor.


In cuprins el intra in profunzimea problemelor dezbatute , argumentand cu texte biblice si folosindu-se de scrierile marilor teologi.

In antiteza cu ast continut , incheierile sunt calme,ingaduitoare,chiar si in predicile in care ia criticat sever pe cei prezenti.

In ansamblul, Didahiile constituie un document social cu valoare inestimabila, creionand moravurile vremii.

In duhul biblic,”Didahiile lui Anthim sunt cele mai violente critici ale ordinei feudale si ale asupririi otomane”(George Calinescu,Istoria literaturii romanesti).

In continoare , vom analiza doua dintre didahiile lui Antim Ivireanul.

“Cuvant de invatatura la Streteniia Domnului nostru Iisus Hristos” este un model pentru modul in care Anthim ivireanul” capteaza atentia auditorului si pentru binecunoscuta sa maniera de a comunica in forma concisa, dar persuasiva, invataturile lui dumnezeu. Mitropolitul urmeaza regulile oratoriei bizantine, dar le adauga inflacararea comunicarii directe cu oamenii simpli, precum si valoarea expresiva, folosindu-se de procedee artistice.

In introduceree, predicatorul se foloseste de modestie , situandu-se pe trapta cea mai joasa in ierarhia propovaduitorilor cuvantului Domnului, neindraznind sa se compare cu omul invatat, cu retorul sau cu cel ce a atins desavarsirea spirituala. Chiar in aceste circumstante, mitropolitul se vede nevoit a alege intre neputinta si datoria sa de cristic al moravurilor; din acest punct de vedere, discursul sau exceleaza printr-o retorica a umilintei(“cu multajalanie imi ticalosesc nevrednicia si ma rog Domnului, cu multa umilinta sa-mi dezlege gangaviia limbii si sa-mi lumineze mintea, ca sa poci zice putine cuvinte intru slava lui cea negraita”).

Dupa acest exordiu plin de modestie , predicatorul indrazneste a-si exercita dreptul de porunci, comparand continutul lor cu teribilul comportament al oamenilor, supusi greselilor de tot felul.

Tonul oratorului se schimba, trecand de la umil la acuzator, ironic si evoluand in necrutator.

Cu prilejul sarbatorii Streteniei Domnului el aminteste ca insusi Iisus Hristos se supune poruncii divine, indeplinind legile Atotputernicului.

Ironia si pamfletul din discursul sau pot fi exemplificate prin cateva fragmente din aceasta predica:”A cincea porunca zica sa nu ucidem, iar noi de ce nu putem ucide cu batul sau cu sabiia, ucidem cu limba si, de nu putem ucide pre altii, nu ucidem si ne omoram insine pre noi, cu faptele cele rele”,”A noua porunca zice sa nu pohtim muierea vecinului nostru, iara noi


mijlocim ca sa stie si el de acel lucru, iara sa nu zica nimeni, ca apoi nu e bine de el.”

In acest mod antic, Anthim atrage antentia asupra pacatelor savarsite de oameni, indiferent de statutul lor social.

Pe rand , prin enuntarea fiecarei porunci, intr-o ordine perfecta, predicatorul de la amvon indentifica, cu ajutorul antitezelor sugestive, greseli de neiertat ale oamenilor: prima porunca care sa nu ai alt Dumnezeu, iar oamenii aleg “mamonul nedreptatii”; in ciuda celei de-a doua porunci, ei iau numele Domnului in desert,”ca o nimica”;in zilele de odihna, oamenii fac”lucrurile cele mai multe si lucrurile cele mai necuviincioase”;a patra porunca este incalcata, pentru ca, in loc sa ne cinstim parintii,”ii ocaram si ii batem”; porunca sa nu ucizi este incalcata in numeroase feluri: daca nu poate ucide sabia, omul ucide prin vorba sau se ucide pe el insusi, prin faptele sale. Porunca de a nu preacuvi este incalcata peste masura.O porunca importanta, sa nu furi, este incalcata fara retineri. Deasemeni, omul jura stramb pe sfanta Evanghelie, ia femeia vecinului, fara a se feri de acesta sau ii ia totul.

In fata acestor pacate de neiertat, demonstrate concis, dar intr-un mod taios, Antim Ivireanul ridica in finalul predicii o rugaminte de luminare a mintii celor cazuti in pacat si de iertare a greselilor acestora.

Dimensiunea religioasa a existentei-sursa de inspiratie pentru marii scriitori romani:-Vasile Voiculesc-In Gradina Ghetsemani-Apocalipsa Dupa Ioan-Sarmanul Dionis


Vasile Voiculescu-In Gradina Ghetsemani

Propensiunea catre o figuratie biblica, componenta esentiala a traditionalismului voiculescian se manifesta plenar in poemul”In Gradina Ghetsemani”, inclus in volumul “Parga”. Radacinile poemului se afla in universul copilariei, unde religia era pravila, enciclopedie a vietii practice.Cartea oamenilor de la tara era Biblia.

“Teatrul nostru cel mai scump era liturghia si serviciul religios din fiecare Duminica si sarbatoare, mai ales dupa ce descoperisem sensul ascuns al tuturor gesturilor si aluziilor liturgice.Mai desfatatoare decat orice gala de opera, din cate am vazut de atunci incolo,mi-au ramas pentru totdeauna deniile Pastilor, cu marea si minunata Vinere cand cantam Prohodul.Cu luni de zile inainte il invatam impreuna cu mama,fara greseala.Ocolirea bisericii , slujba triumfala a invierii au pus pecetii indelebile”(V.Voiculescu,”Confesiunea unui scriitor medic”)

Numele “Ghetsemani” vin din ebraica, Gat Shemen si inseamna “gradina unde se presau maslinele”.Aici conform Bibliei, si-a petrecut Iisus ultima noapte de libertate, sfasiat de o stare de spaima uriasa, cu sufletul zbuciumat de deznadesjdea oamenilor, dar neinvins de tradarea lor. Aici va primi sarutul lui Iuda si tot va fi arestat.

Inspiratia religioasa isi fixeaza limitele in scena biblica a ultimei nopti pe care Fiul Omului o petrece impreuna cu apostolii.Asadar este evocat episodul care se plaseaza intre Cina cea de taina si prinderea lui Iisus, prin tradarea lui Iuda.Poetul evoca un moment de slabiciune al omului Iisus,care, singur, inalta o ruga catre Dumnezeu, cerandu-I sa indeparteze paharul mortii. Imediat insa , Iisus, dupa cum nareaza Evangheliile , accepta soarta, recunoscand ca totul trebuie sa se petreaca dupa voia lui Dumnezeu-Tatal,nu dupa dorinta Sa.

Textul lui Voiculescu este mai aproape de Evanghelia lui Luca, 22:41.Apoi S-a departat de ei ca la o aruncatura de piatra, a ingenuncheat si a inceput sa Se roage,42.zicand:”Tata, daca voiesti, departeaza paharul acesta de la Mine! Totusi faca-se nu voia Mea, ci a Ta”.43.Atunci i s-a aratat un inger din cer care sa-L intareasca.


44.A ajuns intr-un chin ca de moarte si a inceput sa se roage mai fierbinte; sudoarea I se facuse ca niste picaturi mari de sange, cari cadeau pe pamant.

In prima strofa a poeziei, se contureaza imaginea suferintei lui Iisus in expresii cutremuratoare: Iisus este “cazut pe branci si ii curg sudori de sange pe chipu-I alb ca varul”.Se remarca prezenta metaforei “sudori de sange”, sintagma de inspiratie biblica,ce se afla in antiteza cu albeata de var(comparatie uzuala) a chipului lui Iisus.

Apocalipsa dupa Ioan-Sarmanul Dionis

Sarmanul Dionis de Mihai Eminescu este o creatie epica in proza de dimensiuni reduse ce prezinta viziunea autorului asupra cunoasterii laice, cunoasterea spirituala sau de natura religioasa, si modurile de manifestare generala asupra oamenilor.

Autorul vorbeste despre om ca un amalgam de alti oameni, acestia simbolizand de fapt momente, ipostaze sau trasaturi comportamentale ale unei singure persoane. Orice om isi doreste sa afle lucruri precum rolul existentei, motivul vietii pe pamant si altele de acest gen. Cum raspunsul nu poate fi aflat pe cai traditionale, precum scoala, nevoia duce la cautarea de alte metode. Una dintre acestea ar fi religiozitatea. Desi nici spiritualitatea nu poate oferi un raspuns concret direct, ofera o idee, si anume ca exista o putere superioara de natura divina ce stie soarta unui om, scopul trairilor pe Pamant.Eminescu prezinta acest lucru, aceasta sete de cunoastere universala, care poate fi satisfacuta de explicatii precum planul divin.Personajul eminescian din aceasta opera cauta raspunsul la intrebarea “de ce”, folosindu-se de metode laice (si anume cartea lui Zoroastru) pentru a putea intelege. Dorind sa-l vada pe Dumnezeu un inger ii spune ca “Dumnezeu nu exista daca nu-l ai in tine”. In alte cuvinte, nu te poti bucura de cunoasterea universala deplina daca nu crezi in Dumnezeu. Pe masura ce cunoasterea personajului creste, apar intrebari mult mai chinuitoare (De ce ingerii ii fac intocmai gandurilor sale? De ce se misca lumea dupa mintea sa?) ajungand la falsa presupunere ca el insusi este Dumnezeu, moment in care pierde totul, inclusiv dragostea.O mare influenta asupra acestei creatii o are Cartea Cartilor – Biblia, in mare parte Vechiul Testament ce descrie relatiile intre Dumnezeu si Cetele ingeresti, precum si caderea din Rai lui Lucifer, ce a incercat sa fie superior Creatorului sau.


Exista asemanari de idei intre Sarmanul Dionis si Apocalipsa dupa Ioan. Unele dintre ele ar fii :

- Ambele opere condamna lipsa de credinta in planul Divin, argumentand ca puterea intelectuala si intelegerea universala vine pe cale spirituala; ele trec prin suflet, nu prin creier. Sufletul este legatura cu Universul, si nu corpul uman, ce serveste doar ca un templu al sufletului.

- Toti oamenii sunt efemeri, motivul mortii, sau caderii din gratii, fiind un element comun a celor 2 opere;

- Odata cu cunoasterea suprema vin responsabilitati uriase; nu trebuie sa faci abuz de acest privilegiu, ci sa incerci sa iti faci semenii sa inteleaga (“Si apoi mi-a zis: Tu trebuie sa proorocesti, inca o data, la popoare si neamuri”)

In esenta, “Sarmanul Dionis” vorbeste despre metoda cunoasterii religioase, exemplificand ca este singura solutie pentru cunoasterea suprema, neexistand alta cale de mijloc. Folosindu-se in opera de elemente fantastice pentru a face apel la imaginatia cititorului, pentru a inlesni intelegerea mesajului.Religiozitatea reiese din anumite trasaturi ale textului, punandu-se mare accent pe figuri divine (ingeri, Dumnezeu, Univers, spiritualism) relatand caderea unui personaj datorita intrebarilor existentiale ce il framantau.

Traditii

Poporul roman era, in trecut, foarte credincios, numeroase sarbatori traditionale, de multe ori pagane, isi aveau un correspondent in cele religioase.

Sarbatorile religioase erau in trecut motive de a nu lucra, pentru a se capta astfel bunavointa unui sfant de a carui manie sau razbunare se temea persoana respectiva. A.Candrea in cartea “ Calendarul Babelor” scre ca mai ales la tara se tineau 96 de sarbatori cu date fixe, 34 sarbatori cu date mobile, cele 52 de


duminici din an , 12 vineri din post plus ,artea si joia din Postul Pastelui. Totalul zilelor in care nu se lucre deloc sau se lucre partial era de 196, ramanand astfel 169 de zile integral lucratoare. Traditiile se intalnesc in sarbatorile crestie importante, precum Craciunul si Pastele, dar domina si evenimentele definitorii pentru viata omului, precum taina botezului, casatoria, inmormantarea.

Moartea in mitologia romaneasca

Crestinarea timpurie in epoca de formare a poporului roman a impiedicat formarea unei mitologii unitare, aceste credinte vechi transformandu-se in superstii de obicei asociate raului, sau devin sfinti, in unele cazuri.

In mitologia romaneasca, viata omului parcurge trei etape importante: nasterea, nunta si inmormantarea. Dupa moarte, sufletul se desparte de trup si se integreaza cosmosului, se uneste cu natura formand cu aceasta un intreg. Aceasta idee porneste de la niste conceptii pagane stravechi, care probabil isi au originea in mitologia traco-daca.

Astfel viata de dupa moarte nu este decat o continuare a celei terestre, sufletul omului fiind aproape de spatial in care a vietuit, idee dezvoltata si in balada “Miorita”. Cu toate ca moartea nu reprezinta un sfarsit al sufletului, al finite, ci o continuare sub alte forme a existentei acestuia, moartea este vazuta ca un eveniment tragic. Omul se desparte de ceea ce ii era familiar, devine altceva, nu mai este alaturi de cei dragi.

Moartea este acceptata in conceptia romaneasca ca o coditie umana de care nimeni nu poate scapa. Tragismul mortii este amplificat daca viata mortului nu a parcurs a doua etapa a vietii, nunta, ca in cazul mortilor tinerilor nelumiti, adica necasatoriti. Acestia nu si-au incheiat ciclul vietii, deci nu isi vor regasi linistea vesnica dupa moarte ci se vor chinui sub forma unor strigoi. La fel se intampla si cu pruncii care mor si devin moroi pentru a-si bantui mamele. In cazul tinerilor nelumiti exista un ceremonial in timpul inmormantarii, in care se celebreaza nunta cu natura si cu moartea, in incercarea de a conferi liniste vesnica mortului.

Iata ce spune Dimitrie Cantemir in a sa “ Descriptio Moldaviae” cu privire la credinta romanilor despre moarte:” aproape tot norodul de rand crede ca fiecarui om Dumnezeu ii hotareste ziua mortii; iar inaintea acesteia nimeni nu poate sa moara sau sa piara in razboi…” De aceea, de cele mai multe ori , se varau in primejdii nebuneste. Aceeasi credinta se intalneste si la popoarele scandinave: divinitatea suprema a fixat de la inceput linia vietii


fiecarui om. Chiar de s-ar ascunde in gaura de sarpe , acela nu ar castiga nici o clipa in plus. Soarta fiind fiza, frica nu aduce nici un fel de castig personal.

Concluzii

Sentimentul religios, trasatura definitorie a omului in raport cu lumea inconjuratoare, a aparut, in istoria umana, inca din cele mai vechi timpuri , canducand la o multitudine de forme de manifestare religioasa si de religii.

Dimensiunea religioasa a calauzit nu numai existenta,ci si conceptia celor care au scirs in acea perioada. Ei cred ca tot ce se petrece pe pamant este hotarat de Dumnezeu, dupa cum marturiseste Miron Costin: Orice nevointa pune omul, sorocul lui Dumnezeu, cum este oranduit, a-l clati nime nu poate.

Dintotdeauna, religia a fost piatra de temelie a umanitatii, fiind nu numai motivul evolutiei dar totodata si centrul acesteia.Lucrul acesta a fost posibil prin credinta si prin cultura diferitelor popoare in diferite momente ale istoriei.

Scrieriile religioase au avut un rol esential in dezvoltarea limbii romane literare si in aparitia primelor manifestari de literatura artistica, interferand totodata si cu formarea constiintei istorice.


Bibliografie:Manual “Limba si literatura Romana” editura SigmaManual “Limba si literatura Romana”editura AllManual “Sinteze si comentarii clasele IX-XII”editura Sarmis“Limba si literatura Romana”-Editura Universitara“Psaltirea” editura Biserica Ortodoxa AlexandriaInternet

dimensiunea religioasa a existentei.doc

Documents