STUDIU DE CAZ

TITLUL: De la Scriptură la scriitură în cultura românăTEMA: Dimensiunea religioasă a existenţei

1

"A tăia latura religioasă din istoria literaturii româneşti

înseamnă a renunţa la cunoaşterea trăsăturii celei

mai caracteristice din cultura noastră veche şi una din feţele

ei de glorie.”Nicolae Cartojan

2

Religia- componentă de bază a culturii poporului roman

Tradiţia bizantină a fost piatra de temelie a începuturilor literaturii poporului nostru, creştinismul fiind introdus încă din timpul colonizării romane de către legionarii din răsăritul Imperiului. Dovadă, avem numeroase cuvinte păstrate din limba latină1: Dumnezeu (de la Dominus Deus), duminică, cruce, creştini, biserică, lege,etc . Însă, datorită năvălirilor barbare, formarea bisericii ca instituţie şi instalarea unei ierarhii bisericeşti coincide, probabil, cu perioada de glorie a Primului Tarat Bulgar(sec. IX-X). Acesta este şi motivul pentru care românii au păstrat slavona veche drept limba bisericească până la sfârşitul sec. al XVII-lea, rămânând însă sub influenţa patriarhatului Constantinopolului. Tot în aceeaşi perioadă, treptat, limba română a înlocuit limba slavonă în cadrul oficierii slujbelor bisericeşti. În această perioadă s-au tradus şi tipărit numeroase cărţi bisericeşti precum cazaniile (evanghelii explicate, cuprinzând învăţături morale pe baza textului biblic) şi pravilele (legile). Prin urmare, acest lucru demonstrează că mentalitatea religioasă era dominantă în Evul Mediu. În viaţa cotidiană a românilor, biserica a avut un rol important în domeniile sociale, juridice şi culturale a Ţărilor Române. Sentimentul religios se manifesta atât în cadrul bisericii, cât şi dincolo de zidurile ei. În biserică, legătura cu Dumnezeu se exprima public, prin mijlocirea clerului, după o anumită rânduială. Însă credinţa se oglindeşte şi în afara instituţiei ecleziale, în modul de a gândi al oamenilor, în comportament, în modul de a se exprima, în obiceiurile lor, în ceea ce creează: în arhitectură, în arte plastice, muzică şi literatură. În Evul Mediu, creştinismul practicat de multă vreme de strămoşii noştri, devine o religie bazată pe carte. Astfel, manuscrisele au început să circule prin intermediul cărţilor de cult în limba slavonă. De ce nu în limba română? Ei bine, pentru că traducerea cărţilor de cult, greceşti, a fost determinată de dorinţa Bizanţului de a creştina popoarele slave. De aceea, Chiril şi Metodiu au tradus Biblia şi cărţile liturgice în slavonă, răspândind creştinismul în tot spaţiul sud-est European. Începând cu secolul al XVI-lea, religia şi literatura se întrepătrund, prelaţi şi cărturari contribuind împreună la modelarea limbii române, în dorinţa de a da glas credinţei. De asemenea, cultura populară prin componenta religioasă, creştinismul popular şi creaţia folclorică constituie un important punct de sprijin în acest scop. Din secolele XVI-XVII cultura românească poate fi privită atât din punct de vedere cărturăresc (religie creştină, carte religioasă şi literatură), cât şi de la nivelul culturii populare (creştinism popular şi folclor). Începuturile culturii scrise a românilor sunt profound legate de credinţa în Dumnezeu şi de raportarea la sacru a fiecărui individ, fie el om simplu, slujitor al Bisericii sau voievod. Religia, alături de istorie, este cel dintâi fundal de manifestare a culturii scrise şi a literaturii. Traducerea cărţilor religioase din limba slavonă în limba română a constituit un bun prilej de a da frâu liber imaginaţiei prin cuvânt, în ciuda unui început timid.

1 Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident3

Dimensiunea religioasă a existenţei capătă încetul cu încetul identitate romînească, mai întâi prin traduceri, apoi prin creaţii, fie în cadrul bisericii, ca literatură religioasă, fie în afara ei, ca subiect de inspiraţie religoasă.Cultura românească premodernă este formată prin întrepătrunderea obiceiurilor şi tradiţiilor a unor grupuri culturale: eclezial, cărturăresc şi folcloric. Primele forme de manifestare ale culturii româneşti apar în interiroul spaţiului bisericesc, din necesitatea de a comunica în cadrul societăţii religioase. Manuscrisele creştine deschid calea pentru exprimarea liberă a sentimentului credinţei.

Mentaliatea medievală – homo religiosus

Lumea medievală, spre deosebire de celelalte epoci, a fost cu certitudine una profound religioasă, dar în acelaşi timp urmărită de teamă şi superstiţii. Societatea de atunci era caracterizată de o teamă exacerbată, provocată de epidemii, războaie, hoţi, dar şi de apropierea Judecăţii de Apoi. Sentimentul de frică a determinat o apropiere a oamenilor de divinitate, aceştia supunându-i-se necondiţionat lui Dumnezeu, din necesitatea asigurării liniştii de care lumea medievală avea nevoie. Într-o asemenea lume, în care sentimental fricii era omniprezent, atitudinea omului în faţa morţii era prioritară, devenind uneori chiar un principiu de viaţă. Deoarece ei puneau mare accent pe viaţa de după moarte şi nu pe cea de pe pământ, interpretau cataclismele şi războaiele drept pedepse divine sau o intervenţie a puterii diavolului. Aceste lucruri le sporeau şi mai mult frica de Divinitate2. Deşi nu ştiau să citească, interpretau desenele de pe pereţii bisericilor, întărindu-şi convingerea asupra vieţii de dincolo. De la cel din urmă ţăran şi până la domn, fiecare trăia permanent cu gândul morţii, nădăjduind mereu la fericirea veşnică din Rai, curăţirea sufletului fiind una din grijile permanente ale oamenilor. Motivul pentru care oamenii erau atât de înspăimântaţi, nu îl constituia moartea în sine, ci locul unde vor merge după moarte. Neputinţa lor în faţa destinului şi a Divinităţii făcea ca momentul final să fie descries drept unul înfricoşător.

Dezvoltarea limbii şi literaturii române

Literatura română a prins culoare şi muzicalitate şi a pornit cu avânt spre creaţie, în mare parte, datorită unor personalităţi consecrate din istoria noastra. Spre exemplu, cei trei mari mitropoliţi, Dosoftei (mitropolitul Moldovei), Antim Ivireanul (mitropolit al Munteniei) şi Varlaam (mitropolitul Moldovei), dar şi cronicari la fel de importanţi, precum Miron Costin, Ion Neculce, Grigore Ureche sau Dimitrie Cantemir au reuşit prin vastele lor opere să transmită contemporanilor lor, dar şi generaţiilor următoare adevărata importanţă a culturii poporului nostru.

2 Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident4

Mitropolitul Varlaam

Cel dintâi dintre cărturarii afirmaţi într-un context cultural caracterizat prin încercările tot mai insistente de introducere a limbii române în Biserică, a fost mitropolitul Varlaam. Tot el a înfiinţat prima tipografie din Moldova (aproape la un veac şi jumătate de cea a lui Macarie din Ţara Românească; aceasta pentru că în Moldova erau încă foarte multe centre de caligrafiere a manuscriselor, care au împiedicat introducerea mai timpurie a tiparului) în care au apărut primele cărţi de cuprins teologic în româneşte. Prima carte, ieşită din această tiparniţă a fost şi principala lucrare a lui Varlaam, Cazania(Carte românească de învăţătură dumenecele preste an şi la praznice împărăteşti şi la svănţi mari), lucrare în care limba română dobândeşte un stil propriu, depărtându-se pe această cale, de modelele slavone. Este o lucrare masivă, ilustrată cu numeroase gravure în lemn, reprezentând scene biblice, chipuri de sfinţi, frontispicii, viniete, iniţiale florale, etc. Toate aceste podoabe grafice şi iconografice, cu mai multe caractere de litere, fac din Cazanie una dintre cele mai artistice opera tipărite din vechea cultură românească. Cartea începea cu un ‹‹Cuvânt împreună cătră toată semenţiia romănească››, adresat de Vasile Lupu la ‹‹toată semenţiia romănească pretutinderea ca să află pravoslavnici într-această limbă››. Textul propriu-zis era foarte scurt: ‹‹Dintru cît s-au indurat Dumnazău diintru mila sa de ne-au dăruit, dăruim şi noi acest dar limbii romăneşti, carte pre limba romănească, întăiu de laudă lui Dumnezău, după aceea de învăţătură şi de folos sufletelor pravoslavnici. Să (dacă) iaste şi de puţin preţ, iară voi să o priimiţi nu ca un lucru pământesc, ce ca un odor ceresc, şi priînsă cetind pre noi pomeniţi şi întru ruga voastră pre noi nu uitareţi şi hiţi sănătoşi››. Urma apoi un ‹‹Cuvânt cătră cetitoriu››, scris de ‹‹smeritul arhiepiscop Varlaam şi mitropolitul de Ţara Moldovei››. Arăta aici motivele care l-au determinat să scrie: ‹‹limba romînească n-are carte pre limba sa››, cât şi ‹‹lipsa dascălilor şi a învăţăturii››. ‹‹Pentru aceea, - continua el – de nevoie mi-au fost, ca

5

un datornic ce sînt lui Dumnezău cu talantul ce mi-au dat, să-mi poci plăti datoriia, măcar de cît, pînă ce mă duc în casa de lut a moşilor miei››. Cartea, structurată în două părţi (partea întâi cuprinde 54 de cazanii la duminici, iar partea a doua cuprinde 21 de cazanii la sărbătorile împărăteşti şi ale sfinţilor), prezintă un interes deosebit din punct de vedere lingvistic. Ea are cea mai îngrijită formă de exprimare a limbii române în prima jumătate a secolului al XVII-lea, o limbă apropiată de cea populară, plastică, expresivă, curăţită de multe slavonisme ale limbii literare româneşti din secolul al XVI-lea. De aceea, pe bună dreptate, spunea un cercetător că ea ‹‹deţine în limba română un loc analog Bibliei lui Luther în cultura germană›› (G. Ivaşcu). Prin conţinutul ei, cât şi prin frumuseţea graiului întâlnit în predicile sale, Cazania a cunoscut cea mai largă răspândire între vechile tipărituri româneşti, a fost ‹‹cea mai citită carte din trecutul nostru››( Dan Simionescu), încât, ea a contribuit nu numai la apărarea Ortodoxiei, ci şi la întărirea conştiinţei de unitate naţională românească. Cartea s-a răspândit foarte mult în Transilvania şi fiind foarte preţuită de către oameni, s-au născut şi procese între sate sau credincioşi pentru stăpânirea ei. Pentru a ajunge în stăpânirea ei, oamenii făceau jertfe materiale vrednice de luare aminte (de pildă, credincioşii din satul Muntele Someşului Cald, la îndemnul preotului lor, au cumpărat un exemplar din Cazanie cu 20 de oi (25 de florini-un preţ foarte mare)). S-a discutat mult asupra autenticităţii Cazaniei lui Varlaam. Unii cercetători au afirmat că lucrarea mai sus prezentată este opera mai multor traducători (lipsa de unitate în ce priveşte cuprinsul, structura şi dimensiunile cazaniilor, dar mai cu seamă limba lor, cu numeroase particularităţi dialectale, confirmă acest lucru); alţii susţin că lucrarea lui Varlaam este o copie după Comoara lui Damaschin Suditul, un consacrat teolog grec din sec al XVI-lea, iar alţii afirmă că Varlaam doar a cules din mai multe cărţi bisericeşti şi din Biblie, cuvântările şi Evangheliile, alcătuind Cazania. Concluzia generală care se desprinde de aici este aceea că mitropolitul Varlaam nu este traducătorul – şi cu atât mai puţin autorul – Cazaniei, care-i poartă numele. El numai a adunat traducerile mai vechi, făcute de unii cărturari moldoveni sau ardeleni, fie după Damaschin Suditul, fie după alţi autori care au rămas până acum necunoscuţi. Acest lucru nu ştirbeşte cu nimic din contribuţia personală a lui Varlaam. Dacă nu este autorul şi nici traducătorul Cărţii de învăţătură de la 1643, el are totuşi meritul că a strâns într-o lucrare unitară vechile cazanii traduse sau prelucrate din greceşte şi slavoneşte, care circulau în manuscris, în Transilvania şi Moldova, le-a stilizat şi le-a dat la tipar, ca ‹‹dar›› întregului neam românesc.

6

Mitropolitul Moldovei Dosoftei

“Acest Dosofteiu mitropolitul – scrie Ion Neculce – nu era om prost de felul lui; era neam de mazil (“Fecior de negutator”). Prea învăţat ; multe limbi ştia: elineşte (greacă), latineşte, slovineşte şi alte. Adânc din cărţi ştia; şi deplin călugăr, şi cucernic, şi blând, ca un miel; în ţara noastră pre aceste vremuri nu se afla om ca acesta” . Principala operă a mitropolitului Dosoftei şi prima lui scriere care a văzut lumina tiparului este Psaltirea în versuri, care apare în anul 1673, într-un orăşel polonez . Se vede că mitropolitul Dosoftei, în anii lui de şedere la mănăstirea Probota şi

de păstorie la Huşi şi Roman, se ocupa intens de traducerea şi de alcătuirea cărţilor pe care le scoate între anii 1673 şi 1686.  Cuvântul psalm vine de la grecescul "psalmos", care înseamnă compunere poetică biblică, având caracter de rugăciune, oda, elegie sacră.Creaţiile lirice ale Psaltirii" sunt traduceri ale celor de psalmi atribuiţi lui David şi de aceea Dosoftei ii numerotează. Pentru a pune în valoare importanţa acestei creaţii literare, citez câteva versuri din Psalmul 102:

Pleacă-Ţi auzul spre mineŞi-mi hii, Doamne, spre bine,Şi la ce zî Te-oi striga-TeSă-mi auzi de greutate,Că-mi trec zilele ca fumul,Oasele mi-s răci ca scrumul.Ca neşte iarbă tăiatăMi-este inema săcată.Că stă uitată de mineCe-am gătat să mănânc pâne.De suspinuri şi de jeale

7

Mi-am Lipitu-mi os de piale,De-s tocma cu pelecanulPrin pustii petrec tot anul.Şi ca corbul cel de noapteÎmi petrec zilele toate,Ca o vrabie rămasăÎn sub straşină de casă...Am mâncat pâne de zgurăŞi lacrimi în bătătură,De Faţa mâniii TaleCe mi-ai dat de sus la vale.

Psalmul 102- exprimă lamentaţiile omului care se zbate cu greutăţile vieţii, care conştientizează efemeritatea lui în această lume, care simte că revolta lui pentru condiţia umana îl poate îndeparta de credinţă şi de aceea înalţă o rugă lui Dumnezeu pentru a-i salva sufletul prin recunoaşterea păcatelor. Atitudinea psalmistului este de cucernicie, smerenie şi căinţă, exprimând totodată speranţa că Dumnezeu îl va izbăvi sufleteşte. Stilul psalmului se caracterizează, în principal, prin cuvinte şi expresii populare, ce dă poeziei oralitate. Expresiile populare sunt sugestive pentru ilustrarea stărilor sufleteşti ale psalmistului: "Pleacă-ţi auzul spre mine" ("apleacă-ţi urechea"), "inemă săcată" ("inimă grea, pustiită"), "Mi-am lipitu-mi os de piale" ("e numai piele şi os”)Formele populare ale cuvintelor "am gatat". "oi striga", "tocma","zgură" confirmă faptul că Dosoftei a realizat o traducere a psalmilor lui David în manieră folclorică românească. "Psaltirea în versuri tocmită", lucrare literară de mare întindere, având 8600 de versuri, este cu atât mai valoroasă pentru cultura noastră, cu cât psalmii sunt creaţii concise ca stil şi adesea greu de transpus în altă limbă. Ceea ce particularizează poeziile religioase ale "Psaltirei" este spiritul lor românesc, prin versificarea în stil folcloric, prin limbajul oral presărat cu expresii şi cuvinte populare: "pleavă", ocine", "caftan", "cobuz", "colaci", giunci", "laută" etc. De remarcat este şi cadrul natural al psalmilor, care se depărtează de geografia sfântului pământ, fiind sugerate cu transparenţă ţinuturile feerice româneşti. De asemenea, Psaltirea în versuri a lui Dosoftei a fost cea dintâi operă mare versificată în româneşte şi, date fiind calităţile ei poetice şi popularitatea operei lui David, psalmii transpuşi în versuri inspiră încrederea în vigoarea limbii româneşti, care de atunci înainte devine capabilă de a imprima în melodia cuvântului toată gama sensibilităţii sufletului românului. Citez un mic fragment din Psaltirea lui Dosoftei:

“Către tine am nădejde Doamne, cându-s în primejdie

8

Şi să nu-mi vie stideala Preste veaci sminteala, Să mă scoţi din greutate. Şi te pleacă de m-ascultă, Se mă scoţi din grija multă, Să-mi hii domn şi sprejeneală Şi stancă despre năvală…”

Importanţa Psaltirii în versuri a mitropolitului Dosoftei pentru literatura noastră veche este foarte mare. Cu toate defectele de limbă şi de formă, Psaltirea a avut o circulaţie mare ; ca dovadă că a fost citită, este faptul că unul din psalmii versificaţi, în special acei scrişi în ritmul cântecelor poporului nostru, au pătruns în literatura noastră populară sub formă de cântece de stea. Aşa este recunoscut psalmul 46, care începe astfel:

“Limbile să salte Cu cântece ‘nalte Să strige ‘n tărie Glas de bucurie…”

Psalmii lui Dosoftei nu au fost cântaţi niciodată în biserică, dar au avut un larg ecou în popor, fiind transmişi pe cale orală din generaţie în generaţie şi constituie, pentru literatura română, punctul de plecare al creaţiei lirice religioase, ilustrată în a doua jumătate a secolului al XlX-lea de Alexandru Macedonski şi dusă la perfecţiune, în secolul următor, de Tudor Arghezi. ”Psaltirea în versuri“ a lui Dosoftei are muzicalitatea cerută de poezie. Această muzicalitate poetică nu numai că este reprodusă, ci pe de-a-ntregul creată. Cea mai plastică şi mai exactă caracterizare a versului lui Dosoftei, din acest punct de vedere, a fost făcută de G. Calinescu : “Dar mai ales Dosoftei are acea curgere mieroasă a limbii, densitatea de lichid greu a frazei, materialitatea vorbei, care dau mireasmă mâhnirilor abstracte”. Dosoftei nu are numai meritul pionieratului, el reuşeşte să creeze modele poetice durabile. Prin urmare, publicarea “Psaltirii în versuri“ constituie un eveniment cu totul exceptional în istoria literaturii române. Astfel, s-a întreprins nu numai o încercare de a apară credinţa, dar s-a demonstrat şi bogăţia mijloacelor de exprimare ale limbii române, s-a dovedit că se poate scrie poezie şi în această limbă, poate chiar mai frumos decât în alte limbi.

9

Antim Ivireanul

Cel mai de seamă ierarh al Ţării Româneşti, deopotrivă pastor şi învăţător, a fost şi rămâne Mitropolitul Antim Ivireanul . Deşi n-a fost român de neam, prin harul cuvintelor şi al vieţii lui, Mitropolitul Antim a fost iubit şi preţuit de poporul nostru , care a văzut în el un adevărat “om al lui Dumnezeu “. Acesta era vlăstarul unei familii înstărite de georgieni din părţile Azovului, care pe vremea aceea se aflau sub stăpânire turcească.Originar din Iviria, pe numele de botez Andrei, tânărul este luat rob de turci şi adus la Constantinopol. Aici este răscumpărat de Patriarhia ecumenică unde şi învaţă sculptura în lemn, pictura şi broderia, precum şi limbile greacă, turcă şi arabă. "Didahiile", opera sa principală, sunt scrieri ecleziastice de o valoare deosebită. Cele treizeci şi cinci de discursuri au fost redactate între 1709 şi 1716 în stilul oratoriei bizantine, cu o corectitudine exemplară, şi rostite la slujbele bisericeşti de la Bucureşti şi Târgovişte. Mitropolitul Antim este, după cum ştim până acum, primul care, se urcă în amvonul Mitropoliei, în zilele marilor sărbători, ca să grăiască poporului său drept de la suflet la suflet. În biserica noastră,locul predicii îl ţinea cazania. Cazaniile, alcătuite cu multe veacuri în urmă, cuprindeau explicarea textelor evanghelice,ca pentru toate vremurile şi pentru toate societăţile. Valoarea Didahiilor lui Antim Ivireanul stă în claritatea planului, în precizia ideii, a formei şi în vioiciunea stilului, dar mai ales în legătura lor cu societatea din acea vreme. Didahiile ne dezvăluie, cu multă căldură, colţuri interesante din viaţa românescă patriarhală de altădată, care cu toată simplitatea lor, cuprindeau şi trăsături etice, pline de duioşie. Atenţia Mitropolitului se îndreaptă însă, cu deosebită grijă, spre năravurile rele care duceau societatea românescă din acel timp la decădere şi pe care se străduia din răsputeri să le stârpescă: "...nu avem nici credinţă, nici nădejde, nici dragoste şi suntem mai răi, să mă iertaţi, decât păgânii...Şi puteţi cunoaşte aceasta, că este aşa cum zic, că ce neam înjură ca noi de lege, de cruce, de cuminecătură, de colivă, de prescuri, de ispovedanie, de botez, de cununie şi de toate tainele sfintei biserici? Şi ne ocărâm, şi ne batjocorim în sine legea. Cine din păgâni face acestea? Sau cine-şi măscăreşte legea ca noi?" Mustrând pe credincioşi, predicatorul mimează reacţiile lor posibile: "...pe preoţi îi ocărâm, bisericile le ţinem

10

ca pe nişte grajduri şi când mergem la dânsele, în loc de a asculta slujbile, şi de a ne ruga lui Dumnezeu să ne ierte păcatele, iar noi vorbim şi râdem şi facem cu ochiul unul altuia mai rău decât pe la cârciumi." Câte o fericită imagine rezumă moralitatea: "...şi când ieşim de la biserică, să nu ieşim deşerţi, ci să facem cum face ariciul, că după ce merge la vie, întâi să satură el de struguri şi apoi scutură viţa de cad boabele jos şi se tăvăleşte pre dânsele de se înfig în ghimpii lui şi duce şi puilor." Structura discursului şi a strategiei argumentativie în oratoria creştină şi, implicit, în Didahiile lui Antim Ivireanul urmează un model european, cultivat din antichitate până azi. Astfel, opera oratorică a lui Antim Ivireanul este alcătuită din 41 microdiscursuri şi anume 28 de predici rostite la marile sărbători, 7 predici ocazionale, 3 cuvîntări funebre, 2 predici la spovedanie şi o predică la parastas. În urma lecturii predicilor lui Antim Ivireanul, putem formula, privitor la structura discursului şi la strategia de argumentare a lor, următoarele repere: Didahiile lui Antim Ivireanul cultivă formula tripartită a predicilor creştine, alcătuită dintr-o introducere, o parte mediană şi o încheiere, adică în termeni latini, din 1.exordium, 2.narratio însoţită de confirmatio şi reprehensio şi 3.din conclusio,toate cu subdiviziunile variate întâlnite în literatura oratorică europeană. În Cazanie la Sfântul Nicolae, marele ierarh are grijă să descrie pe fiecare din cele patru bunătăţi, cele patru daruri, binefaceri făcute de Dumnezeu omului pentru salvarea din mizeria păcatului "Credinţa, după cum zice fericitul Pavel la unsprezece capete către Evrei, e fiinţa celor nădăjduite şi lucrurilor celor ce nu să văd dovediri, şi fără de credinţă nu e cu putinţă nimic să fie plăcut înaintea lui Dumnezeu, nici să se apropie de el." Însă credinţa nu rodeşte în lipsa faptelor bune ("Credinţa este moartă făr' de fapte bune"). "Nădejdea e o îndrăzneală adevărată cătră Dumnezeu, dată în inima omului din dumnezeiasca strălucire, ca să nu deznădăjduiască niciodată de darul lui Dumnezeu, ci să fie încredinţat acum că va lua prin pocăinţă iertăciune păcatelor."

Literatura religioasă la sfârşitul secolului al XVII-lea

După strălucitele domnii ale lui Vasile Lupu şi Matei Basarab în Ţările Române respective în Mnutenia, urmează o perioadă de nesiguranţă în istoria poporului nostrum, perioadă în care nu se mai tipografiază cărţi. Cu toate aestea, numeroase cărţi religioase sunt traduse în continuare, mai ales Biblia (tradusă de Şerban Cantacuzino în 1688). Se traduc de asemenea o serie de apocrife (cărţi interzise de Biserică, dar care totuşi erau citite de cărturari)3 şi povestiri profane, care îmbogăţesc literatura noastră. În acelaşi timp, se fac încercări de a se scrie versuri româneşti.

Încep aşadar, să se aşeze baze serioase ale literaturii noastre originale. Prin intermediul cărturarilor vremii atât din Ţările Române cât şi din alte ţinuturi, cultura noastră s-a ridicat la un nivel mai înalt. În a doua jumătate a sec. al XVII-

3 În primele veacuri ale creştinismului, cărţile apocrife însemnau cărţi cu conţinut adânc, misterios, cu adevăruri profunde, neînţelese de toţi. Originea apocrifelor se găseşte în Orient, şi anume în Asia Mică, Egipt şi Grecia.

11

lea, mişcarea culturală pornită sub Vasile Lupu şi Matei Basarab continuă să se dezvolte cu repeziciune. Din numeroasele traduceri ce s-au facut în această perioadă,o bună parte se traduc din limba ucraineană.Legăturile dintre românii din Principate şi populaţia ortodoxă din Polonia sunt tot mai strânse. Aceste legaturi se accentuează sub păstoria mitropolitului Munteniei, Varlaam şi Dosoftei în Moldova. Prin anul 1666-1667, Varlaam face o călătorie la Moscova, oprindu-se în centrele culturale ale Ucrainei, unde tradiţia culturală era încă vie. Sub auspiciile lui se tipăreşte cea dintâi carte în tipografia din Bucuresti, pe atunci capitală a Ţării Româneşti.Este vorba de Cheia înţelesului(Ioannikie Galeatovski) apărută în anul 1678. Din prefaţa acestei cărţi aflăm despre împrejurările în care s-a întocmit “cu multă usîrdie” tipografia,cum s-au adus “dascali de tipografie” şi cum, găsind că tipăritura poate fi “de folos mare bisericii ţării noastre rumîneşti “ şi “ spre folosul sufletului neamului”, a “tocmit dascali învăţaţi” pentru a traduce cartea. Popularitatea cărţii, se explică prin faptul că predicile lui Galeotovski sunt bogate în citate din Sfânta Scriptură, din Vieţile sfinţilor, din autori laici şi bisericeşti din apusul Europei şi din Orient, precum şi dintr-un material bogat de lectură, în special de legende despre Maica Domnului.Limba traducerii,simplă, dar plină de armonie, adeseori depăşeşte ca frumuseţe originalul. Versiuni din legendele despre Maica Domnului pătrund şi în literatura română populară. În anul 1676 se traduc în româneşte Învăţăturile avvei Dorothei. Sunt învăţături destinate vieţii călugăreşti.După cum se poate constata din unele notiţe slavoneşti, traducerea s-a facut din slavoneşte,desigur de pe cartea pe care o scoate Petru Movilă în tipografia mănăstirii Pecerska din Kiev, în anul 1628. În secolul al XVII-lea, se mai trduce din slavonă Oglinda bogosloviei, care s-a păstrat din copii din secolul al XVIII-lea. Într-un manuscris din anul 1784, se spune că „Oglinda bogosloviei (este) scoasă de pre limba slovenească în limba rumânească de oarecare arhimandrit şi scrisă acuma a saptea oară în sfînta episcopie a Rîmnicului.”

În istoria vieţii cultural-religioase a popoarelor creştine, traducerea Bibliei este considerată ca un eveniment de cea mai mare importaţă. În secolul al XVI-lea se traduc şi se tipăresc la Orăştie de către fiul lui Coresi, Şerban, primele două cărţi din Vechiul Testament: Facerea şi Exodul, sub denumirea de Palia(1582). În prefaţa Paliei lui Şerban Coresi găsim o afirmaţie extrem de pretenţioasă, şi anume: făcând o enumerare (incompletă) a cărţilor din Vechiul Testament,se subliniază faptul că din aceste cărţi „nu-s multe care n-au ieşit în limba românească”, fapt care ne îndreptăţeşte să tragem concluzia că pe la sfârşitul secolului al XVI-lea ,mai multe cărţi din Vechiul Testament sunt traduse în limba românească.

În ultimul pătrar al secolului al XVII-lea, cartea românească capătă o mare răspândire prin ajutorul tiparului. Apar cărţi în diferite regiuni locuite de români, uneori din iniţiativa particulară a ierarhilor români. Cartea slavonească nu mai este căutată. În anul 1697, la tipografia din Snagov apare o Gramatica slavonească tipărită de către Antim Ivireanul. În aceasta epoca nu se tipareste nici o carte slavoneasca;gasim numai vreo cinci carti slavo-romane(Psaltirea romano-slava a lui Dosoftei din 1680, Liturghia,Bucureşti, 1680; Tirod, Buzău, 1697; Mineiul, Buzău, 1699). În schimb, în Ţările Române se publică câteva cărţi greceşti.

12

Surse ale imaginatiei medievale

Cărţile populare au putut împrumuta unele lucruri din folclor,după cum au putut la fel de bine să dea folclorului altele. Cele mai vechi, cunoscute cu siguranţă din secolul XVI sunt scrierile cu caracter religios.Dat fiind locul pe care l-au ocupat în cultură a trei secole şi jumătate şi amploarea răspândirii lor, cărţile populare merită indiscutabil un capitol într-o istorie literară. O părere oarecum ciudată are G.Calinescu. Scriind capitolul din Istoria lui,el încheie astfel : „Însa un lucru rămâne clar: traducerile acestea sunt un simplu fond cultural care n-a avut nici o urmare literară” (1982,p.46). Adică, nici un mare scriitor n-a ieşit din lectura lor, nici un Dante din viziunile escatologice ale legendelor religioase, nici un Rousseau din florilegiile morale, nici un Swift din romanele satirice.Pusă problema aşa este înşelătoare. La data respectivă era greu, dacă nu imposibil să avem scriitori ca aceştia.Dar influenţa cărţilor populare asupra literaturii culte, aşa cum putea ea să arate între 1640 şi 1830, de la Varlaam la Cipariu, este considerabilă şi se produce la mai multe nivele.S-a spus de obicei că ele n-au fost receptate decât târziu ca ficţiuni literare,contând ca vieţi de sfinţi şi de eroi, sau ca îndrumări utile de morală creştină,cerute la nevoile cultului şi aceasta până către finele secolului XVIII, când a putut interveni elementul de desfătare estetică, permiţând lectura lor ca opere de imaginaţie. După părerea mea, cele două planuri sunt greu de disociat , în primul rând, pentru că insăşi imaginaţia medievalilor diferă de a noastră.Ca să nu mai spun că oamenii simpli continuă uneori a le citi şi astăzi cu aceeaşi emoţie naivă ca şi cei de odinioară.Fapt este că nici o altă operă din secolele XVI-XVIII nu pare să fi satisfăcut această imaginaţie mai copios decât teribilele legende cu descinderea Maicii Domnului în iad, însoţită de patru sute de îngeri,care aveau în frunte pe Arhanghelul Mihail, sau decât vieţile minunate şi ingrozitoare ale atâtor sfinţi şi martiri.Dovadă că pictura murală din biserici a împrumutat din viziunile apocaliptice zeci de scene şi că nu numai Varlaam sau Dosoftei, dar Ureche şi Neculce au fost atraşi de poveştile cu sfinţi sau cu sihaştri care sar în ajutorul domnitorilor (ca Sf. Procopie şi Daniil Sihastru în ajutorul lui Ştefan cel Mare).Întreg acest fanatic infantil (Sfanta Vineri e salvata de nişte nori care o acoperă la momentul oportun, sau de viforele care rostogolesc peste duşmanii ei stancile ca şi cum ar fi frunze; ea poate ţine în mâini, fără să se ardă apă clocotită cu care îl orbeşte pe Împăratul cel Rau) sau înduioşător (Sfântul Alexie se transformă într-un cerşetor pe care abia îl recunosc proprii părinţi) a lăsat urme neşterse în primele noastre opere culte,la scriitori impregnaţi de duh religios ca şi Varlaam (care le-a repovestit) ca şi la savanţi ca Dimitrie Cantemir.E limpede,de asemenea, că deşi criticată de spiritele „ştiinţifice” ale vremii ca o scorneală, a fost o lectură de căpătâi pentru mulţi şi pentru multă vreme4.

4 Istoria Critica a literaturii romane,Nicolae Manolescu (Editura Minerva,Bucuresti -1990,pg 84-85)

13

Dimensiunea religioasă a călăuzit nu numai existenţa, dar şi concepţia celor care au scris în această perioadă. Ei cred că tot ce se petrece pe pământ este hotărât de Dumnezeu, după cum mărturiseşte şi Miron Costin: Orice nevoinţă pune omul, sorocul lui Dumnezeu, cum este orânduit, a-l clăti nime nu poate.

Dintotdeaua religia a fost piatra de temelie a umanităţii, fiind nu numai motivul evoluţiei dar totodată şi centrul ei. Lucrul acesta a fost posibil prin credinţa şi prin cultura diferitelor popoare în diferite momente ale istoriei.

14

CUPRINS

1. Religia- componentă de bază a culturii poporului român..........................32. Mentalitatea medievală- homo religiosus..................................................43. Dezvoltarea limbii şi literaturii române.....................................................44. Mitropolitul Varlaam.................................................................................55. Mitropolitul Dosoftei.................................................................................76. Antim

Ivireanul.........................................................................................107. Literatura religioasă la sfârşitul sec al XVII-

lea.......................................118. Surse ale imaginaţiei

medievale................................................................139. Bibliografie.................................................................................................16

15

Bibliografie:

1. Limba si literatura romana, Manual pentru clasa a XI-a, Editura ART, 2006 Mircea Martin, Elisabeta Lasconi Rosca, Carmen Ligia Radulescu, Rodica Zane;

2. Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, vol. I, editura Minerva, 1990;

3. Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident, editura Humanitas, 1995, cap. Biserica;

4. Antim Ivireanul, Didahii – fragmente ;5. Dosoftei, Psaltirea pre versuri tocmită – fragmente;6. Mircea Eliade, Sacrul şi Profanul, editura Humanitas, 1992;7. Preot Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe

Române, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992;

8. George Călinescu, Istoria Literaturii Române de la origini până în prezent, editura Minerva, 1982

9. Mitropolitul Varlaam, Cazania – fragmente;10. Ciobanu Ştefan, Istoria Literaturii Române vechi, editura

Eminescu, 1989;11. internet.

16