1.Omul Evului Mediu

Evul Mediu este o perioada delimitata, in general, de istorici, intre sfarsitul Antichitatii, marcat de caderea Imperiului Roman de Apus ( 476 ) si inceputul Renasterii.Termenul de Ev Mediu a fost creat de umanistii secolului al XV-lea , care vedeau in aceasta epoca o perioada de tranzitie, dar si de decadenta, de la inflorirea Antichitatii greco-latine pana la ceea ce ei considerau a fi reinvierea acesteia, adica Renasterea.Evul Mediu este o perioada profound religioasa. Influenta Bisericii Catolice in Europa occidentala si centrala se face simtita la toate nivelele, de la politica, la viata sociala si la manifestari artistice. Dupa cum arata istoricul francez Jacques Le Goff, omul teologiei medievale este conceput ca o miza in lupta dintre Bine si Rau, dintre Dumnezeu si Satana. De aici, se dezvolta doua viziuni asupra omului: omul calator, pe pamant si pe drumul mantuirii, pelerinul si cruciatul, si omul ca penitent, deci omul care patimeste pentru pacatele sale

Omul pentru antropologia crestina medievala este faptura lui Dumnezeu. Natura, istoria si destinul omului se afla mai intai din cartea Genezei de la inceputul Vechiului Testament. In a sasea zi a Creatiei, Dumnezeu l-a facut pe om si i-a dat explicit stapanirea asupra naturii : flora si fauna care sa-i ofere hrana. Omul medieval are deci vocatia de a fi stapanul unei naturi desacralizate, al pamantului si animalelor.

Viziunea pesimista asupra omului, slab, vicios, injosit in fata lui Dumnezeu, este prezenta de-a lungul intregului Ev Mediu.

Omul medieval vede libertatea ca o veche valoare. Ii animau revoltele pe care in mod paradoxal, Biserica le da tonul. Pentru disparitia feudalismului se invoca aceasta libertate, care aduce cu sine mai multe privilegii. Apare asadar, nelamurit si timid, o noua idee de libertate la singular, cea a libertatii moderne. Omul medieval va ramane in pragul acestei libertati intrevazute ca un pamant al fagaduintei, dupa un proces de lupte, de reforme, un progres mereu neincheiat.

2.Tipuri de religiozitate. Emotia religioasa

Poporul traia in general in rutina unei religii complet exteriorizate, cu o credinta foarte ferma, care e drept ca producea temeri si extazuri, dar nu-i punea pe oamenii fara carte in fata nici unei probleme si a nici unei dispute spirituale.Nu trebuie sa cautam a intelege necurmata opozitie dintre tensiunea religioasa puternica si cea slaba, impartind turma in crediciosi si necrendiciosi, ca si cum o parte a poporului ar fi trait in permanenta la un inalt nivel religios, in timp ce cucernicia celorlalti n-ar fi fost decat aparenta.Dispretul fata de cler, care strabate ca un rau subteran intreaga cultura medievala, alaturi de inalta cinstire a preotimii, se poate explica in parte prin laicizarea inaltultui cler si prin extrema declasare a celui inferior si in parte prin instincte pagane.Notiunea dogmatica a saraciei, asa cum era materializata la ordinele de calugari cersetori, nu mai multumea spiritual. In opozitie cu saracia simbolica formala, ca idée spirituala, lumea incepe sa vada mizeria sociala reala.Tot ce aflam despre viata religioasa de toate zilele din acea epoca, evoca fara incetare alternanta dintre doua extreme aproape opuse. Pornirea si ura impotriva preotilor si calugarilor nu este decat reversul unui atasament si al unui respect general si profound.

Idealului sfinteniei – aproape ca s-ar putea zice: romantismului sfinteniei – , secolul al XV-lea nu i-a adaugat inca nici un element care sa prevesteasca epoca noua. Nici chiar Renasterea n-a modificat idealul sfinteniei. Departe de marile curente care au impins civilizatia pe fagasuri noi, idealul sfinteniei a ramas, si dupa, ca si inainte de marea criza, ceea ce fusese intodeauna. Sfantul este afara de timp, ca si misticul. Este de remarcat ca romantismul sfinteniei, in toate timpurile, se complace mult mai mult in extremele stimulatoare de fantezie ale smereniei si abstinentei, decat in faptele mari, pus in slujba exaltarii culturii religioase. Omul nu devine sfant pentru meritele sale social- bisericesti, oricat de mari ar fi ele, ci pentru minunata lui cucernicie.

Spiritul era atat de obsedat de Hristos, incat la cea mai neinsemnata coincidenta exterioara a vreunei actiuni sau a vreunui gand cu viata sau cu patimile Domnului, mintea fugea numaidecat la Hristos.

3.Religiozitate populara

Neagu Djuvara ne prezinta in cartea ,,Intre Orient si Occident’’ o alta perspectiva a vietii religioase,adunand ganduri din intreaga lume. Dupa cum afirma inca din primele randuri,scrierea se adreseaza ,in general, celor ,,care nu stiu aproape nimic despre trecutul tarii noastre’’.In capitolul reprezentativ ,,Biserica’’,acesta descrie religia poporului roman ca fiind una bazata pe credinta si superstitii.Dupa spusele acestuia, in Dacia crestinismul patrunde la inceputul colonizarii umane,adus de catre legionari .Acest lucru o dovedesc vestigiile arheologice si limba,unde toate cuvintele despre ceea ce se poate numi –crestinism de baza- sunt latinesti:Dumnezeu(de la Dominus Deus),duminica,cruce,crestin,altar,rugaciune, biserica,sant(sfant).Din calatoriile lui de-a lungul Romaniei,acesta pune pe hartie cateva lucruri semnificative despre cultul crestin-ortodox roman :,,fiecare sat isi are mica lui biserica’’, ,,numarul bisericilor de aici este necrezut de mare’’, ,,toate fetele bisericesti sunt de obarsie modesta ,sau se trag din popor’’.

Totusi,in 1863, domnitorul Alexandru Ioan Cuza adopta secularizarea averilor manastiresti,cu alte cuvinte le nationalizeaza.Neagu Djuvara vede in aceasta religie reguli si dogme foarte stricte si oameni devotati.In privinta posturilor,romanii mai curand ar muri decat sa se atinga de ,,bucatele de pe lista fara de sfarsit a lucrurilor oprite’’.Lumea de aici crede in deochi, blesteme, farmece, descantece, incantatii si vrajitorii, iar la inmormantari apeleaza la jelitul bocitoarelor.Acesta mai afirma ca romanul este prea legat de ritualurile religiei sale si ca lepadarea de credinta semnifica o adevarata drama. Djuvara invoca si martiriul lui Brancoveanu: ,,Brancoveanu Constantin/boier vechi si domn crestin’’.Pentru a demonstra ca romanul va fi mereu legat de religia sa si ca acesta a evoluat odata cu aceasta, Neagu Djuvara aminteste ca in manastiri se gaseau cele mai multe tiparnite pana in sec. al-XIX-lea si ca manastirile au servit intotdeuna in vremuri grele ca spitale,scoli,azile si uneori drept inchisori.

4.Despre literatura romana veche

Cultura romaneasca de tip medieval nu se intemeiaza pe documente scrise, originale, ci, in mare parte pe traduceri ale textelor religioase in limba oficiala a cultului – slavona. Inceputurile literaturii romane sunt legate de contextul ariei culturale din rasaritul Europei, un spatiu complex format pe temeliile traditiei bizantine. Incepand cu secolul al XVII-lea, limba slavona, limba oficierii serviciului divin in biserica, incepe sa fie inlocuita treptat cu limba romana. In aceasta perioada s-au tradus si s-au tiparit carti religioase de care aveau nevoie toti credinciosii. Acestea au fost cazaniile (evanghelii explicate, cuprinzand invataturi morale dezvoltate pe marginea textuluui biblic) si pravilele(corpuri de legi).Cultura romaneasca intre secolele XVI-XVII poate fi abordata la nivelul culturii carturaresti (religie crestina, carte religioasa si literaturea) si la nivelul culturii populare (crestinism popular si folclor).

Inceputurile culturii scrise a romanilor sunt profund legate de viata lor spirituala, de credinta in Dumnezeu si de raportarea la sacru a fiecarui individ, fie el om simplu, slujitor al bisericii sau voievod. Religia, alaturi de istorie, este cel dintai fundal de manifestare a culturii scrise si a literaturii. Cartea religioasa romaneasca este mai intai o carte de cult in limba slavona, apoi o carte de cult in limba romana. Traducerea ei prilejuieste cea dintai exprimare a creativitatii prin cuvant in limba noastra, chiar daca timida, aproape insesizabila la inceput. Trairea religioasa determina trecerea prin mai multe filtre a dogmei crestine si a cartilor sfinte; unul este cel al identitatii si al culturii colective, altul al identitatii si al culturii individuale.Dimensiunea religioasa a existentei capata treptat forme de expresie romaneasca mai intai prin actul traducerii, apoi prin actul creatiei individuale, fie in cadrul bisericii, ca literatura religioasa, fie in afara ei, ca literatura de inspiratie religioasa.Primele forme de manifestare ale culturii romanesti scrise sunt legate de religia crestina, de institutia ecleziala si de necesitatea comunicarii in interiorul comunitatii de credinta. Manuscrisele crestine in limba slavona si in limba romana, apoi tipariturile deschid calea pentru exprimarea sentimentului religios.

5.Vocile vremii

Cea mai importanta opera a vremii este cartea domnitorului Neagoe Basarab, „Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Theodosie”, lucrare scrisa in secolul al XVI-lea in limba slavona, lucrare care include meditatii si sfaturi religioase legate de rolul domnitorului.

Printre personalitatile marcante ale epocii se numara mitropolitul Dosoftei (1624-1693) si Antim Ivireanul (cca. 1660-1716).Dosoftei a tiparit numeroase traduceri, imbogatind literatura religioasa nu numai cu cele mai populare carti de lectura in acest domeniu (Psaltirea in versuri, Vietile sfintilor), dar si cu texte de ritual, de slujba bisericeasca (Liturghia, Molitvenicul, Octoihul), pe care le-a publicat, pentru prima oara, in limba romana. A fost unul dintre cei mai mari carturari din trecutul nostru, fiind primul poet naţional, primul versificator al Psaltirii in tot Rasaritul ortodox, primul traducator din literatura dramatica universala şi din cea istorica in romaneste, primul traducator al carţilor de sluijba in romaneste in Moldova, primul carturar roman care a copiat documente si inscriptii, unul dintre primii cunoscatori si traducatori din literatura patristica şi post patristica la noi şi care a contribuit la formarea limbii literare romanesti.

Ca monarh la Probota, a tradus, pentru prima oara in romaneste, Istoriile lui Herodot, Cronograful lui Matei Cigalas, un Pateric grecesc, cartea Mantuirea pacatosiior a lui Agapie Landos si fragmente din Viata si minunule Sf. Vasile cel Nou. Ca episcop de Roman a revizuit traducerea Vechiului Testament facuta de Nicolae Milescu, care s-a tiparit la Bucuresti, în 1688.

Prin predicile sale (“Didahiile”), Antim Ivireanul, rostite de la inaltimea amvonului Mitropoliei din Bucuresti , unde erau ascultate cu mare interes, se apropie sensibil de literatura. Desi imitau stralucitele omilii (cuvantari religioase) ale bisericii, predicile mitropolitului au multe parti originale. Preocupat de viata morala a credinciosilor, el surprinde slabiciunile si excesele contemporanilor pe care, dupa modelul Sf. Ioan Hrisostomul (Gura de Aur), se simte dator sa le indrepte. Antim nu este prin Didahii numai un teolog, ci si un indrumator care prin mijloacele artei oratorice incearca sa patrunda in inima celor rataciti si sa-i aduca pe calea cea dreapta. El afirma cu hotarare deptul pastorului de a veghea asupra credinciosilor sai, ale caror suflete ii sunt date in paza de Dumnezeu.

Dimensiunea religioasa a calauzit nu numai existenta, dar si conceptia celor care au scris in aceasta perioada. Ei cred ca tot ce se petrece pe pamant este hotarat de Dumnezeu, dupa cum marturiseste si Miron Costin: Orice nevointa pune omul, sorocul lui Dumnezeu, cum este oranduit, a-l clati nime nu poate.

Dintotdeauna religia a fost piatra de temelie a umanitatii, fiind nu numai motivul evolutiei dar totodata si centrul acesteia. Lucrul acesta a fost posibil prin credinta si prin cultura diferitelor popoare in diferite momente ale istoriei.

Bibliografie:Neagu Djuvara – „Intre Orient si Occident”Johan Huizinga – „Amurgul Evului Mediu”

Jacques Le Goff – „Omul medieval”Lucian Blaga – „Opere”

Nicolae Manolescu – „Istoria critica a literaturii romane”

Manualul de literatura universala

Proiect realizat de urmatorii elevi:Gheorghe Ana-Maria

Onesemniuc IrinaDragota Iulia Daniela Metelet Maria CristinaBacaoanu Mihai Andrei

Gabor Stefan