DEGRADAREA SOLULUI PRIN EROZIUNE ŞI ALUNECĂRI DE TEREN

Scoarţa terestră este supusă permanent unor procese constructive, datorate factorilor endogeni şi a unor procese distuctive, precum și a factorilor exogeni. Dintre procesele distructive se remarcă tendinţa de nivelare a scoarţei terestre prin eroziune şi alunecări de teren.

Eroziunea solului şi alunecările de teren, reprezintă principalele forme de degradare a terenurilor agricole şi silvice, atât în zona de câmpie, dar, mai ales, în zonele de deal şi de munte. Noţiunea care desemnează numele fenomenului de eroziune vine de la cuvântul latinesc "erosis" cu înţelesul de săpare, despărţire.

Eroziunea este un proces mecanic de măcinare a scoarţei terestre, în care acţionează agenţi interni sau externi scoarţei. Acest proces este însoţit de înlăturarea materialelor rezultate prin transportul acestora în alte locuri.

În funcţie de agentul care acţionează în acest proces mecanic, eroziunea poate fi: hidrică, eoliană, glaciară şi marină. Intensitatea procesului de eroziune este dependentă de intensitatea de acţiune a agentului respectiv, acestea fiind foarte variabile în timp şi spaţiu.

Alunecările de teren reprezintă deplasări de mase mari de sol, care se produc ca urmare a ruperii echilibrului dintre forţele de frecare şi coeziune şi, respectiv, forţele de instabilitate, care provoacă deplasarea terenului.

Omenirea, prin dezvoltarea unor sisteme neraţionale de agricultură pe terenurile în pantă şi prin defrişarea unor suprafeţe tot mai mari de păduri, plăteşte un preţ foarte mare, ca urmare a declanşării proceselor de eroziune a solului şi a alunecărilor de teren.

Pentru soluri, cea mai importantă formă de eroziune este cea provocată de apa din precipitaţii, urmată de eroziunea eoliană.

Eroziunea hidrică se manifestă sub acţiunea picăturilor de ploaie, scurgerilor de apă difuze, uniform distribuite la suprafaţa solului şi a curenţilor de apă concentraţi.

Acţiunea apei din precipitaţii asupra solului de pe versanţi este un proces natural, care depinde de mărimea forţelor care participă la eroziune şi de rezistenţa suprafeţei supusă eroziunii. Volumul de sol erodat de pe versanţi depinde de: a) potenţialul eroziv al precipitaţiilor anuale;

b) erodabilitatea solului sau a rocii;

c) înclinarea şi lungimea versanţilor;

d) gradul de conservare a solului prin diferite lucrări agrotehnice;

e) gradul de acoperire cu vegetaţie.

Prin urmare, eroziunea maximă a solului se produce acolo unde cantitatea anuală de precipitaţii şi panta terenului sunt mari, iar rezistenţa solului la eroziune şi, respectiv, gradul de acoperire cu vegetaţie sunt mici. Din punct de vedere temporal se apreciază că există o eroziune geologică, care a acţionat cu mult timp în urmă şi o eroziune actuală, ce are loc în zilele noastre. După eroziunea din Pleistocen, datorată acţiunii gheţarilor, considerată foarte intensă, prin instalarea vegetaţiei s-a ajuns la un echilibru între procesele constructive şi cele distructive.

Eroziunea actuală, care are loc în aceste condiţii, este considerată o eroziune lentă, pierderile de sol fiind considerate mai mici decât aportul de sol datorat proceselor constructive.

Eroziunea accelerată, definită prin pierderile de sol mai mari decât aportul, este declanşată în urma acţiunii neraţionale a omului. Odată cu creşterea populaţiei a fost necesară luarea în cultură a unor terenuri amplasate pe pante din ce în ce mai mari.

Dintre acţiunile antropice care declanşează şi intensifică procesul de eroziune amintim: tehnologiile agricole de cultivare a terenurilor în pantă, structura neadecvată de culturi din asolament1, defrişarea pădurilor, desţelenirea pajiştilor, păşunatul intensiv şi colectarea necorespunzătoare a materialului lemnos în perioade nepermise, circulaţia pe linia de cea mai mare pantă, circulaţia animalelor spre adăpători şi turismul necorespunzător.

Eroziunea eoliană este cauzată de acţiunea vântului care acţionează, mai ales, în zonele aride şi semiaride, prin desprindere, transport şi depunerea materialului transportat.

Vântul, ca agent eroziv, prezintă unele particularităţi dintre care cele mai evidente sunt: - nu este constrâns de gravitaţie; - fiind un curent de aer neuniform, care se manifestă cu intensităţi diferite şi din direcţii variabile are un caracter imprevizibil.

Acţiunea erozivă a vântului asupra solului depinde de intensitatea lui, rezistenţa solului la acţiunea vântului, gradul de acoperire cu vegetaţie a terenului, gradul de umectare a solului (măreşte greutatea particulelor) şi de intervenţia antropică.

Alunecările de teren se produc atunci când masele de pământ de pe versanţi trec de la o stare de echilibru la o stare de instabilitate.

Suprafaţa de alunecare este întotdeauna reprezentată de un substrat impermeabil ca argila sau marna.Factorii care determină producerea alunecărilor de teren pot fi grupaţi în două categorii: factori pasivi

(relieful, natura şi structura litologică) şi factori activi (naturali şi antropici). Relieful influenţează prin înclinarea versanţilor, structura litologică, prin modul de dispunere a straturilor

de roci cu proprietăţi diferite, iar natura rocilor prin proprietăţile lor, estimate prin rezistenţa la forfecare. Dintre factorii naturali activi care intervin în declanşarea alunecărilor de teren, cei mai importanţi sunt

precipitaţiile şi, într-o mai mică măsură, variaţiile mari de temperatură şi vântul. Principala cauză a instabilităţii versanţilor rămâne, totuşi, intervenţia antropică, reprezentată de despăduriri şi lucrările de construcţii amplasate necorespunzător.

Amploarea fenomenului de eroziune a solului Procesul de eroziune a solurilor, împreună cu poluarea solurilor şi apelor de suprafaţă şi adâncime sunt

considerate, în prezent, cele mai grave pericole pentru mediul înconjurător. Se apreciază că, din totalitatea uscatului, 31 % este afectată de eroziune hidrică şi 34 % de eroziune

eoliană, ceea ce reprezintă 430 milioane ha, de pe care se pierd anual 60 milioane tone de sol, cu implicaţii grave asupra producţiilor agricole.

O parte din materialul erodat este depus la baza versanţilor, iar cea mai mare parte ajunge în râuri de unde este transportat şi depus în mări şi oceane. Observaţiile efectuate în timp au arătat că, în medie, doar 1/4 din solul erodat ajunge în mări şi oceane, iar restul de 3/4 este depus în lacuri, luncile inundabile ale râurilor şi chiar în albia acestora, etc.

În România se apreciază că aproape jumătate din suprafaţa agricolă este afectată de eroziune cu diferite grade de intensitate. Luând în consicerare terenurile cu pantă mai mare de 5 %, suprafaţa considerată ca fiind afectată de degradarea solului prin eroziune este de 6,9 milioane ha, din care 3 milioane ha prezintă un grad de eroziune moderată până la excesivă, iar restul de 3,9 milioane ha prezintă un grad de eroziune redusă.

Astfel, s-a estimat că de pe întreg teritoriul ţării noastre se pierd annual circa 126 milioane tone de sol, din care 106,6 milioane tone de pe terenurile agricole, la care terenurile arabile contribuie cu 26 milioane tone.

Dacă se iau în considerare şi fenomenele de eroziune de pe terenurile cu pante mai mici de 5 % se estimează o pierdere de sol de până la 150 milioane tone pe an.

Zonele cele mai afectate din ţara noastră sunt situate la altitudini de 400-800 m, adică dealurile, podişurile şi piemonturile3, acolo unde în ultimii 100 de ani s-au făcut cele mai mari despăduriri, procentul pădurilor din totalul suprafeţei fiind redus la aproximativ 20 %.

De altfel, din suprafaţa ocupată de pădure, doar 15 mii ha sunt afectate de eroziune, în special în zonele unde solul a rămas descoperit în urma exploatării lemnului. Cele mai afectate suprafeţe din ţara noastră sunt răspândite în Subcarpaţi, Podişul Getic, Podişul Moldovei, Podişul Transilvaniei, Dealurile Vestice, etc.

Riscul degradării şi poluării solului datorită eroziunii eoliene, în condiţiile ţării noastre se manifestă pe suprafeţele ocupate cu psamosoluri4, acolo unde nisipurile mobile pot fi spulberate la distanţe mari de vânturile puternice din perioadele secetoase.

Solurile nisipoase din Câmpia de Vest sunt răspândite în trei amplasamente: Câmpia Careiului (22 207 ha), Câmpia Aradului, zona Macea-Curtici (371 ha) şi respectiv în Banat, zona Lovrin-Comloşul Mare (3125 ha). Nisipurile din zona Careiului sunt folosite în proporţie de aproape 83 % pentru folosinţe agricole (arabil, vii, livezi, păşuni), iar restul sunt împădurite, în special cu salcâm, pentru fixarea lor.

Suprafeţele afectate de alunecări de teren din ţara noastră sunt amplasate în Subcarpaţii de Curbură, Câmpia Moldovei, Câmpia Transilvaniei, Podişul Moldovei, Podişul Someşan, Podişul Bârladului, Piemonturile vestice, etc.

Proiect realizat de:

Grosu Larisa Maria

Lupu Popi Stefan