Cuvântul Vieţii OOctombriectombrie 2015 2015

Comentariu dePr. Fabio Ciardi OMI

«După aceasta vor recunoaşte toţi că

sunteţi discipolii mei: dacă aveţi dragoste

unii faţă de alţii»(In 13, 35).

O scriere minunată din primele secole ale creștinismului, „Scrisoarea către Diognet” scoate

în evindenţă faptul că

Este semnul distinctiv, semnul de recunoaștere, caracteristica tipică a creştinului. Sau cel puţin ar trebui să fie, pentru că Isus astfel şi-a dorit să fie

comunitatea sa. -----

«creştinii nu sunt diferiţi de ceilalți nici datorită averii, nici datorită modului de a vorbi, nici datorită formei

îmbrăcăminţii lor. De fapt, nu locuiesc în orașe speciale, nu folosesc un limbaj straniu şi nu adoptă un stil de viaţă

aparte».

Sunt persoane normale, ca toate celelalte. Şi cu toate acestea păstrează un secret care le permite

să marcheze profund societatea, devenind sufletul acesteia (cf. cap. 5-6).

Este un secret pe care Isus l-a încredințat discipolilor săi cu puțin timp înainte de a muri.

Asemenea înţelepților antici ai Israelului, asemenea unui tată în fața fiului, la fel și el,

Maestrul înțelepciunii a lăsat ca moştenire arta de a şti cum să-ţi trăieşti viaţa şi cum să o trăieşti

bine.

A învăţat-o direct de la Tatăl: «Tot ceea ce am auzit de la Tatăl meu v-am făcut cunoscut» (In 15,15)

şi era rodul experienței sale cu El.

Aceasta constă în a avea dragoste unii faţă de alţii. Aceasta este ultima sa voință, testamentul său, viața din cer adusă pe pământ, pe care o împărtășește cu noi ca să devină însăși viața

noastră.

Vrea ca aceasta să fie identitatea discipolilor săi, să fie recunoscuți ca atare prin iubirea reciprocă:

«După aceasta vor recunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei: dacă aveţi dragoste unii faţă de

alţii».

Discipolii lui Isus sunt recunoscuţi datorită iubirii lor reciproce?

«Istoria Bisericii este o istorie de sfinţenie»a scris Ioan Paul al II-lea.

Cu toate acestea, «înregistrează și întâmplări, nu puține la număr, care constituie o contra-

mărturie în privinţa creștinismului» (Incarnationis Mysterium, 11).

În numele lui Isus, timp de secole, creștinii s-au luptat în războaie fără sfârşit și continuă să fie dezbinați între ei.

Există încă persoane care îi asociază pe creştini cu Cruciadele, cu tribunalele Inchiziției sau îi văd ca pe cei

care apără până la capăt o morală antică, se opun progresului științific.

Nu se întâmpla la fel cu primii creștini din comunitatea care se năștea la Ierusalim.

Persoanele erau admirate datorită comuniunii bunurilor pe care ei o trăiau, datorită unităţii care

domnea, «bucuriei și simplității inimii» care îi caracteriza (cf. Fp 2,46).

«Poporul îi exalta», citim tot în Faptele Apostolilor, cu consecinţa că în fiecare zi «creștea numărul bărbaților și al femeilor care credeau în

Domnul» (Fp 5,13-14). Mărturia de viață a comunității avea o mare capacitate de atracție.

Oare de ce astăzi nu suntem cunoscuți ca aceia care sunt caracterizaţi prin dragoste? Ce am făcut din porunca lui Isus?

«După aceasta vor recunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei: dacă aveţi dragoste unii faţă de

alţii».

În mod tradițional, luna octombrie, în mediul catolic, este dedicată „misiunii”, reflecției asupra mandatului lui Isus de a merge în lumea întreagă și de a vesti Evanghelia, asupra rugăciunii și spre

susținerea tuturor celor care se află în prima linie.

Acest Cuvânt al Vieţii poate fi un ajutor pentru toţi ca să reînsuflețim dimensiunea fundamentală a oricărei

vestiri evanghelice. Nu este vorba de a impune o credință, de a face prozelitism, de a ajuta săracii în

mod interesat ca să se convertească.

Nu este nicidecum sau în primul rând o apărare exigentă a valorilor morale ori luarea de poziție

cu hotărâre în fața nedreptăților şi a războaielor, deşi aceste manifestări sunt o datorie de la care

creștinul nu se poate sustrage.

Înainte de toate, vestirea mesajului creştin este o mărturie de viață pe care discipolul lui Isus

trebuie să o ofere personal: «Omul contemporan ascultă mai bucuros pe cei care dau mărturie, decât pe cei care sunt învăţători» (Evangelii

nuntiandi, 41).

Giudice Livatino . (italian),

ucis de către mafie

Chiar și cei care sunt ostili Bisericii, adesea sunt mișcati de exemplul celor care își dedică viața persoanelor bolnave, celor săraci, și care sunt gata să-și părăsească ţara pentru a merge în

locurile de conflict ca să ofere ajutor și o apropiere față de cei care sunt cei din urmă.

Însă, înainte de toate, mărturia pe care Isus o cere este aceea a unei întregi comunități care să arate adevărul Evangheliei. Aceasta trebuie să arate că

viața pe care Isus a adus-o poate cu adevărat să dea naştere unei societăți noi, în care se trăiesc legături

de fraternitate autentice, de ajutor și de slujire reciprocă, o atenție a comunităţii față de persoanele

cele mai fragile și mai nevoiaşe.

Viața Bisericii a cunoscut mărturii precum satele pentru autohtoni construite de franciscani și de

iezuiți în America de Sud sau mănăstirile cu satele care luau naştere în jurul lor.

Și astăzi comunități şi mișcări ecleziale dau viață orășelelor de mărturie în care se pot vedea

semnele unei societăți noi, rodul vieții evanghelice, al iubirii reciproce.

«După aceasta vor recunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei: dacă aveţi dragoste unii faţă de

alţii».

Fără a ne îndepărta prea mult de locurile în care trăim și de persoanele pe care le cunoaştem,

dacă punem în practică acea unitate voită de Isus pentru care El şi-a dat viața, am putea crea un mod de a trăi alternativ şi de a semăna în jurul

nostru germeni de speranță și de viață nouă.

O familie care îşi reînnoiește zi de zi voința de a trăi concret în iubirea reciprocă poate să devină o

rază de lumină în indiferența reciprocă a celor care locuiesc în același bloc sau în împrejurimi.

„O celulă de ambient”, ori două sau trei persoane care se pun de acord pentru a actualiza cu radicalitate exigenţele

Evangheliei în propriul ambient de muncă, la școală, în birourile de la sindicat,

în birourile administrative, într-o închisoare, va putea rupe logica luptei pentru putere şi să creeze

o atmosferă de colaborare şi favorizarea naşterii unei fraternităţi nesperate.

Nu procedau la fel primii creștini în timpul Imperiului Roman? Oare nu în acest fel au dat mai departe

noutatea transformatoare a creştinismului?

Astăzi noi suntem „primii creștini”, chemaţi, asemenea lor, să ne iertăm, să ne vedem mereu „cu ochi noi”, să ne ajutăm; într-un cuvânt, să ne iubim cu intensitatea cu care

Isus ne-a iubit, convinşi fiind că prezența sa în mijlocul nostru are forţa de a-i implica şi pe ceilalți în logica divină

a iubirii.

«După aceasta vor recunoaşte toţi că

sunteţi discipolii mei: dacă aveţi dragoste unii

faţă de alţii»(In 13, 35).