curs tam carte ifr modificat

Lector. univ. dr. IOANA GHEORGHE

TEORIA ACTIVITĂŢILOR MOTRICE

Curs în tehnologia IFR

1

Editura Fundaţiei România de Mâine, 2013

http://www.edituraromaniademaine.ro/

Editură recunoscută de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului

şi Sportului prin Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice

din Învăţământul Superior (COD 171)

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

ATLETISM/Curs în tehnologia IFR autori: Daniel Gheorghe,

Elena Sabău - Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine,

2011

ISBN 978-973-163-

Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă

2

şi prin orice mijloace tehnice,

este strict interzisă şi se pedepseşte conform legii.

Răspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textului revine

exclusiv autorului/autorilor.

Redactor: Constantin FLOREA

Tehnoredactor:

Coperta:

Bun de tipar:; Coli tipar:

Format: 16/6186

Editura Fundaţiei România de Mâine

Bulevardul Timişoara nr.58, Bucureşti, Sector 6

Tel./Fax: 021/444.20.91; www.spiruharet.ro e-mail: [email protected]

mailto:[email protected]

3

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

IOANA GHEORGHE

TEORIA

ACTIVITĂŢILOR

MOTRICE – Curs în tehnologie IFR –

Anul I

Realizatori curs în tehnologie IFR

Lector. univ. dr. IOANA GHEORGHE

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Bucureşti, 2013

4

INTRODUCERE

……………………………………………………………………….

Unitatea de învăţare 1

MOTRICITATEA – DELIMITĂRI CONCEPTUALE.

ŞTIINŢA ACTIVITĂŢILOR MOTRICE

1.1. Introducere

1.2. Obiectivele și competențele unității de învățare

1.3. Conținutul unității de învățar 1.3.1. Motricitatea – delimitări conceptuale

1.3.2. Mişcarea - formă de manifestare a materiei vii

1.3.3. Motricitatea – concept şi elemente de structură

1.3.4. Alţi termeni, alte noţiuni importante

Dezvoltarea fizică

Cultura fizică

1.3.5. Teorii explicative ale activităţii motrice

1.3.6. Aspecte generale

1.3.7. Teoria şi Metodica educaţiei fizice şi sportive,

discipline ştiinţifice de sinteză. Relaţia Teoriei educaţiei

fizice şi sportive cu alte ştiinţe

1.3.8. Teoriile activităţilor sportive 1.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare


CARACTERISTICILE MOTRICITĂŢII LA DIFERITE

ETAPE DE VÂRSTĂ

2.1.Introducere

2.2. Obiectivele și competențele unătății de învățare

2.3. Conținutul unității de învățare

2.3.1. Perioadele de dezvoltare

5

2.3.1.1. Perioada de creştere şi dezvoltare 2.3.1.2. Perioada de maturitate şi reproducere şi cea de

involuţie (senescenţă) 2.3.2. Principalele obiective, mijloace şi forme specifice ale

activităţii de educaţie fizică şi sportivă în diferite perioade ale

vieţii

2.3.2.1. Educaţia fizică în perioada preşcolară

2.3.2.2. Educaţia fizică şi sportivă în perioada

şcolară

2.3.2.3. Educaţia fizică şi sportivă în perioada de

maturitate

2.3.2.4. Educaţia fizică la vârstă înaintată

2.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Unitatea de învăţare 3 CAPACITATEA MOTRICĂ

3.1. Introducere




3.3.2. Calităţi motrice

3.3.2. Viteza

3.3.2.1. Definiţii

3.3.2.2. Factori de condiţionare

3.3.2.3. Forme de manifestare

3.3.2.4.Aspecte metodice privind dezvoltarea vitezei

3.3.2.5.Testarea vitezei

3.3.3. Rezistenţa

3.3.3.1. Definiţii



3.3.3.4. Aspecte metodice privind dezvoltarea rezistenţei

3.3.3.5. Testarea rezistenţei

6

3.3.4. Forţa

3.3.4.1. Definiţii



3.3.4.4. Aspecte metodice privind dezvoltarea forţei

3.3.4.5.Testarea forţei

3.3.5. Îndemânarea

3.3.5.1. Definiţii



3.3.5.4. Aspecte metodice de dezvoltare a îndemânării

3.3.5.5.Testarea îndemânării 3.3.6. Mobilitatea


Unitatea de învăţare 4 CAPACITATEA MOTRICĂ

4.1. Introducere 4.2. Obiectivele și competențele unității de învățare 4.3. Conținutul unității de învățare

4.3.1. Deprinderile motrice 4.3.2. Priceperile motrice


Unitatea de învăţare 5 ÎNVĂŢAREA MOTRICĂ

5.1. Introducere



5.3.1. Învăţarea motrică

7

5.3.1.1. Perspective asupra tratării informaţiilor 5.3.1.2. Problema motrică şi învăţarea motrică

5.3.2. Sarcina motrică şi învăţarea motrică

5.3.2.1. Noţiunea de sarcină motrică

5.3.2.2. Elementele sarcinii motrice

5.3.2.3. Condiţii care însoţesc realizarea scopului

5.3.2.4. Respectarea ordinii operaţiilor (procedurii) în

atingerea scopului

5.3.2.5. Relaţia problemă motrică - sarcină motrică

5.3.3. Procesul de învăţare motrică şi rezolvarea de probleme

5.3.4. Caracteristicile deprinderii motrice formate

5.3.5. Sensibilitatea

5.4. Îndrumar de verificare/autoverifcare


ACTIVITĂŢI MOTRICE – KINETOTERAPIA

6.1. Introducere


6.3. Conținutul untății de învățare

6.3.1. Kinetoterapia

6.4. Îndrumar de verificare/autoverificare


ACTIVITĂŢI MOTRICE – EDUCAŢIA FIZICĂ.

SPORTUL

7.1. Introducere



7.3.1. Educația fizică

7.3.2. Sportul


8


SISTEMUL MIJLOACELOR SPECIFICE

KINETOTERAPIEI

8.1. Introducere



8.3.1. Sistemul mijloacelor specifice kinetoterapiei



SISTEMUL MIJLOACELOR SPECIFICE EDUCAŢIEI

FIZICE ŞI SPORTULUI

9.1. Introducere



9.3.1. Sisteml mijloacelor specifice educației fizice și

sportului



SISTEMUL MIJLOACELOR NESPECIFICE

KINETOTERAPIEI

10.1. Introducere



10.3.1. Sistemul mijloacelor nespecifice kinetoterapiei


9

INTRODUCERE

Lucrarea Teoria activităţilor motrice îşi propune să abordeze

problemele fundamentale ale domeniului: principalele concepte, idei

şi obiective ale motricităţii şi activităţii de educaţie fizică şi sportivă.

Cursul prezintă conceptul de motricitate şi elementele de

structură ale acesteia noţiunile de bază ale Ştiinţei activităţilor

motrice şi ale teoriilor cate însoţesc ştiinţific educaţia fizică şi

sportul, educaţia fizică şi sportivă, la vârste diferite, capacitatea

motrică din punctul de vedere al întregii tematici specifice şi

problema învăţării motrice, condiţiile care însoţesc realizarea unui

scop sau a unei sarcini, principalele activităţi motrice (educaţia

fizică, sportul şi kinetoterapia) cu obiectivele specifice şi nespecifce

care le însoţesc.

Lucrarea se adresează atât studenţilor de la facultăţile de profil,

cât şi diverselor categorii de profesori de educaţie fizică şi

specialiştilor din domeniul sportului de performanţă sau al sportului

pentru toţi.

Întrucât, în cadrul cursului, unele probleme au fost doar

enunţate, pentru aprofundare sugerăm să se apeleze şi la studiul

lucrărilor de specialitate pe astfel de teme. În acest sens,

recomandăm consultarea bibliografiei selective.

Obiectivele cursului

Ţinta principală a cursului de Teoria activităţilor motrice,

din anul I este aceea de a oferi studenţilor de la învăţământul cu

frecvenţă redusă, suportul teoretic şi metodic al disciplinei.

Având informaţii teoretice fundamentale din domeniul acestei

discipline, studenţii devin capabili să le folosească în plan

practic. Obiectivul de însuşire al cunoştinţelor de specialitate

fiind atins, studentul poate valorifica acumulările în scopul

unei mai eficiente aplicaţii practice, respectiv a fi mai abil în

10

execuţiile practice, dar şi în ceea ce înseamnă potenţialul de

transmitere al instruirii către discipoli.

Ne propunem ca după parcurgerea acestui curs,

absolvenţii să cunoască terminologia, principalele concepte şi

obiective ale motricităţii umane. De asemenea dorim să oferim

studenţilor instrumentele operaţionale cele mai accesibile şi

eficiente pentru a pune în aplicare teoria însuşită.

Competenţe conferite de curs

Studentul care parcurge acest curs deţine competenţe de

ordin teoretic în ceea ce priveşte:

- să cunoască şi să folosească noţiunile specifice disciplinei

utilizând terminologia Teoriei activităţilor motrice;

- să organizeze procesul de instruire;

- să evalueze nivelul de instruire specific;

- să comunice şi să colaboreze în problematica specifică;

- să aplice cunoştinţele acumulate în situaţii profesionale

diferite.

Resursele şi mijloacele de lucru

Pentru instruirea eficientă a studenţilor de la

învăţământul cu frecvenţă redusă, cursul de Teoria activităţilor

motrice este susţinut de o bază teoretică şi practică, care se

completează reciproc. Suportul teoretic este dat de manualul

tehnoredactat, materialul electronic postat pe site-ul facultăţii,

cărţi specifice aflate în biblioteca fizică şi virtuală.

Materializarea informaţiilor de ordin practico-metodic se

desfăşoară în baza sportivă, unde se desfăşoară lecţiile

disciplinelor practice, prin care se învaţă, consolidează şi

11

perfecţionează deprinderile teoretice însuşite în cadrul cursului

teoretic.

Structura cursului

Conţinutul cursului este structurat în zece unităţi de învăţare:

Unitatea de învăţare 1. Motricitate – delimitări conceptuale.

Ştiinţa activităţilor motrice - 3 ore

Unitatea de învăţare 2. Caracteristicile motricităţii la diferite

etape de vârstă – 3 ore

Unitatea de învăţare 3. Capacitatea motrică – calităţi motrice – 3

ore

Unitatea de învăţare 4. Capacitatea motrică – deprinderi şi

priceperi motrice – 3 ore

Unitatea de învăţare 5. Învăţarea motrică – 3 ore

Unitatea de învăţare 6. Activităţi motrice - Kinetoterapia – 2 ore

Unitatea de învăţare 7. Activităţi motrice – Educaţia fizică.

Sportul – 3 ore

Unitatea de învăţare 8. Sistemul mijloacelor specifice

kinetoterapiei – 3 ore

Unitatea de învăţare 9. Sistemul mijloacelor specifice educaţiei

fizice şi sportului – 2 ore

Unitatea de învăţare 10. Sistemul mijloacelor nespecifice

kinetoterapiei – 3 ore

Teme de control (TC)

Fiind o disciplină teoretică, o pondere semnificativă a

cursului este oferită în activitatea teoretică, respectiv

seminariile şi cursurile desfăşurate în condiţii specifice

disciplinei. Studenţii au activitate directă şi nemijlocită, la

12

seminarii, unde pun în aplicare noţiunile teoretice învăţate în

cadrul cursului predat.

După însuşirea a unităţilor de învăţare, aceştia sunt

evaluaţi în ceea ce priveşte însuşirea terminolgiei şi a noţinilor

fndamentale domeniului.

Bibliografie obligatorie

1. Gheorghe G.I., Cursul teoretic predat

2. Cârstea, Gh., (1993), Teoria şi metodica educaţiei fizice

şi sportului, Bucureşti, Editura Universul

3. Dragnea, A., Bota, A., (1999), Teoria activităţilor

motrice, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică

4. Gheorghe, G.I., (2008), Teoria activităţilor motrice,

Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine

5. Todea, S.F., (2008), Teoria educaţiei fizice şi sportive,


6. Todea, S.F., (2001), Exerciţiul fizic în educaţie fizică,

sport şi kinetoterapie, Bucureşti, Editura Fundaţiei

România de Mâine

Metoda de evaluare:

La disciplina Teoria activităţilor motice evaluarea se

efectuează în referate şi examenul teoretic, din finalul

semestrului de studiu. Temele şi referatele se evaluează cu notă

şi au pondere în nota finală.

Examenul teoretic se susţine sub formă clasică.

13


MOTRICITATEA – DELIMITĂRI CONCEPTUALE.


1.1. Introducere


1.3. Conținutul unității de învățar 1.3.1. Motricitatea – delimitări conceptuale

1.3.2. Mişcarea - formă de manifestare a materiei vii



Dezvoltarea fizică

Cultura fizică






1.3.8. Teoriile activităţilor sportive 1.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

14

1.1. Introducere

Mişcarea este una din manifestările fundamentale ale

vieţii. Problema mişcării, a raportului ei cu existenţa a căpătat

soluţii diferite în funcţie de nivelul cunoaşterii ştiinţifice.

Concepţia modernă asupra mişcării relevă că aceasta

nu este nici lucru, nici proprietate a lucrului, ci reprezintă o stare.

Această idee apare definitivă la începutul secolului XX când, o dală

cu apariţia mecanicii cuantice, termenul "mişcare" se suprapune

gradual cu acela de stare.

Contrar mişcărilor pasive ale moleculelor din materia nevie, legate

de agitaţia termică şi care se desfăşoară absolut la întâmplare (cu

consum de energie cinetică), mişcarea biologică (la scară celulară)

este asociată funcţionării unor mecanisme de mare tinete şi

complexitate. Odată cu descoperirea rolului fundamental al ATP în

contracţia fibrei musculare striate, s-a conturat tot mai mult ideea

ca aceasta moleculă este responsabila de furnizarea energiei in toate

sistemele care conduc la producerea mişcării in toate celulele vii.

Termenul teorie provine din "theoria", cuvânt

grecesc ce semnifică un anumit moment al cunoaşterii ştiinţifice, o

anume gândire speculativă. Ea se împrospătează ritmic, limitându-

şi valabilitatea sau cedând locul alteia.

Activităţile motrice, ca modalităţi de manifestare a

individului, reprezintă genuri specifice prin care se doreşte

dezvoltarea posibilităţilor umane dintr-o perspectivă socială.

Acestea sunt obiect continuu al cercetării şi practicii; apreciem că

ele nu pot fi rezolvate deplin, rămânând deschise în perspectiva

studiului în strictă dependenţă de evoluţiile social-istorice.

15

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare: să cunoască conceptul de mișcare;

să însuşească principalele elemente structurale ale

motricității umane;

să reţină fenomenele care au ca rezultat transformările

corpului uman în momentele de mișcare umană

Competenţele unităţii de învăţare:

capacitatea de însușire a universalității mișcării sub

toate formele ei;

să fie capabil să elaboreze schema motricității umane;

să poată realiza legătura dintre mișcare și știința

motricității

Timpul alocat unităţii: 3 ore

1.3 Conținutul unității de învățare

1.3.1.Mişcarea - formă de manifestare a materiei vii

În univers totul este supus mişcării; galaxiile, plantele

si tot ce există pe pământ, materie vie şi nevie. Mişcarea

observabilă direct este o proprietate a materiei vii, astfel omul ca

formă de existenţă a materiei vii , este caracterizat şi de mişcare. El

se mişcă deplasându-se în spaţiu, segmentele corpului se mişcă,

16

unele în raport cu altele şi cu diferite puncte din mediu, se mişcă

celulele, atomii, particulele elementare. Putem spune că atât

macrocosmosul cât şi microcosmosul sunt caracterizate de mişcare

(A.Dragnea, A.Bota,1999, p.7)

La nivel biologic, se pot descrie numeroase tipuri de

activităţi mecanice (mişcări) şi anume:

- accelerarea schimburilor metabolice în timpul

curenţilor

citoplasmatici;

- deplasarea şi separarea cromozomilor în timpul

diviziunii milotice (celulare);

- deplasarea celulelor prin mişcări amihoide;

- mişcări ciliare şi flagelare, proprii diferitelor ţesuturi

şi organe;

- locomoţia prin contracţia muşchilor striaţi.

In plan analitic, mecanismele mişcării la organismele

superioare, ca şi factorii susceptibili de a declanşa, frâna (inhiba) şi

regla mişcarea, trebuie studiate prin tehnici variate, de la cele ale

biochimici moleculare, până la cele ale psihologiei.

Mişcarea are ca forme particulare: mişcarea fizică cu

diversele ei modalităţi de manifestare: mecanica cuanticei şi cea

subcuantică unde sunt implicate câmpuri, particule elementare,

transformări nucleare ele; mişcarea chimica (asocierea şi disocierea

atomilor) care se complică prin interacţiunea intre molecule

formând elementele macromoleculare până la componentele ce dau

naştere vieţii; mişcarea biologica specifică materiei vii care se

bazează pe mişcarea fizică si cea chimică fără a se reduce la

acestea; mişcarea conştiinţei , caracteristică spiritului superior

dezvoltat, ce implică fenomene şi procese psihice proprii numai

omului; mişcarea socială cea mai complexă formă de mişcare. Ea

este condiţionată de toate celelalte forme de mişcare şi se manifestă

prin procese şi activităţi economice, tehnice, social -politice care

includ şi problematica conştiinţei umane (Ion Bâtlan citat de

A.Dragnea, A.Bota,1999, p.10).

Forme de mişcare — simple - mecanică;

17

- fizică;

- chimică;

— complexe -biologică;

- psihică (spirituală);

- socială;

- cibernetică

(mişcarea

informaţiei); -

cosmică.


Se consideră că un element important al demersului

ştiinţific îl reprezintă definirea clară a conceptelor şi termenilor

utilizaţi, prin reunirea sintetică a principalelor puncte de vedere din

literatura de specialitate (A.Dragnea).

Conceptul de motricitate nu se poate studia în afara

conceptului de mişcare, în general, mişcare biologică, în special.

Având provenienţă latină "movere", mişcarea reprezintă o ieşire

din starea de imobilitate, stabilitate, o schimbare a poziţiei corpului

în spaţiu, în raport cu unele repere fixe.

În sens mai larg, mişcarea înglobează toate schimbările

şi procesele (transformările) care au loc în organism.

Conceptul de motricitate este definit ca o însuşire a

fiinţei umane înnăscută şi dobândita de a reacţiona cu ajutorul

aparatului locomotor la stimuli externi şi interni, sub forma unei

mişcări (S.F.Todea,1999).

La baza conceptului de motricitate stau o serie de

factori neuro-endocrino-musculari şi metabolici care condiţionează

deplasarea în spaţiu a corpului uman sau a segmentelor sale.

În Dicţionarul explicliv al limbii române, motricitatea

este o "capacitate a activităţii nervoase superioare de a trece rapid

de la un proces de excitaţie la altul, de la un stereotip dinamic la

altul".

O altă definiţie consideră motricitatea ca "ansamblu al

funcţiilor fiziologice care asigură mişcarea la oameni şi animale"

18

(Le Petit Larouse, Kd. Larouse; Paris, 1994).

Motricitatea reuneşte totalitatea actelor motrice

efectuate pentru întreţinerea relaţiilor cu mediul natural sau

social, inclusiv prin efectuarea deprinderilor specifice ramurilor

sportive. Este vorba de actele motrice realizate prin contracţia

muşchilor scheletici (A.Dragnea, A.Bota,1999, p.33).

Pentru a analiza motricitatea este necesar ca ea să fie

studiată în funcţie de complexitatea conţinutului şi a formei

mişcărilor.

Mişcarea umană poate fi analizată în scop didactic în

secvenţele sale componente, actul, acţiunea şi activitatea motrică.

Actul motric este elementul de baza al oricărei

mişcări, efectuat în scopul adaptării imediate sau al construirii de

acţiuni motrice. Acesta se prezintă ca act reflex, instinctual

(A.Dragnea, A.Bota,1999, p.35). „Un fapt simplu de comportare

realizat prin muşchii scheletici în vederea obţinerii unui efect

elementar de adaptare sau construire a unei acţiuni motrice‖.

Un act motric poate fi: voluntar, reflex, instinctual

şi automatizat. Exerciţiul fizic este un act motric special

(S.F.Todea, 1999).

Acţiunea motrică reprezintă un sistem de acte

motrice prin care se atinge un scop imediat, unic sau integrat într-o

activitate motrică. Acţiunea este determinată de integrarea

factorilor energetici, cinematici şi cognitivi ai mişcării. Acţiunea

motrică are în acelaşi timp caracteristici de constanţă (aptitudinea

de a realiza o anumită sarcină molrică în repetate rânduri, de

exemplu, scrisul) şi caracteristici de unicitate (mişcarea nu se repetă

niciodată identic, ci există mici variaţii ale ei) (A.Dragnea,

A.Bota,1999, p.35).

„Ansamblul de acte motrice astfel structurate încât

realizează un tot unitar în scopul realizării unor sarcini imediate

care pot fi izolate sau înglobate în cadrul unei activităţi motrice‖.

Acţiunea motrică e o deprindere, având un

mecanism precis. De exemplu: un exerciţiu acrobatic, de echilibru,

mersul, alergarea, săritura, aruncarea etc. sunt acţiuni motrice care

au efecte imediate în urma executării lor, dar pot fi şi înglobate într-

19

o suită de efecte se obţin în urma unei activităţi motrice, în cazul

nostru, procesul de educaţie fizică şi sportivă (S.F.Todea, 1999).

Activitatea motrică - nivelul ierarhic superior -

exprimă un ansamblu de acţiuni motrice articulate sistemic pe baza

unor idei, reguli, forme organizatorice, având drept rezultantă

adaptarea complexă a organismului, pe termen lung

(A.Dragnea, A.Bota,1999, p.35).

„Ansamblul de acţiuni motrice încadrate într-un

sistem de idei, reguli şi forme de organizare în vederea obţinerii

unui efect complex de adaptare a organismului şi de perfecţionare a

dinamicii acestuia. Ea este folosită şi ca „o expresie care

caracterizează numai acele exerciţii fizice care se găsesc într-o

anumită interrelaţie sau structură şi care se aplică după anumite

reguli şi cu anumit scop‖. (S.F.Todea, 1999).


Dezvoltarea fizică

Definiţie: „Nivelul calitativ al indicilor morfologici (somatici)

ai individului, rezultat cumulativ al factorilor ereditari şi de mediu

natural şi predominant social în care practicarea exerciţiilor fizice

are un rol însemnat‖. (Terminologia educaţiei fizice şi sportului,

Editura Stadion, Bucureşti, 1978)

Dezvoltarea fizică armonioasă presupune o creştere corectă a

indicilor morfologici (somatici sau antropometrici) şi a celor

funcţionali (calitativi), precum şi a celor care asigură o

proporţionalitate optimă identică cu valorile unui organism sănătos.

În procesul de dezvoltare, de creştere normală (ontogeneză),

aşa cum vom vedea, individul se dezvoltă şi fizic. Ca urmare a

practicării educaţiei fizice şi a sportului creşterea poate fi

influenţată în mai mare măsură. Tocmai de aceea una dintre

finalităţile activităţii de educaţie fizică şi sportivă este „dezvoltarea

fizică corectă şi armonioasă (şi echilibrată)‖. Aceasta se realizează

cu ajutorul unor obiective medii şi speciale (operaţionale), a unor

20

metode specifice, de mare importanţă şi eficienţă, ce asigură

creşterea corectă şi armonioasă a organismului individului.

Dezvoltarea fizică nu trebuie identificată cu „pregătirea

fizică‖ sau cu „condiţia fizică‖, ori asociată cu „dezvoltarea

calităţilor motrice‖.

Dezvoltarea fizică este rezultatul practicării exerciţiilor fizice,

având ca rezultat realizarea unor indici morfologici (somatici) şi

funcţionali calitativi şi proporţionali şi care asigură dezvoltarea

fizică corectă şi armonioasă.

În mod concret, prin dezvoltarea fizică armonioasă se

urmăreşte:

• creşterea şi dezvoltarea normală a organismului;

• evoluţia normală a indicilor morfologici (somatici), care se

observă vizual sau se obţin prin măsurători.(S.F.Todea, 1999)

A. Observarea vizuală externă a corpului

Prin această metodă, se poate cunoaşte dezvoltarea fizică a

corpului omenesc, precum şi depistarea deficienţelor fizice.

Se realizează prin aşa-cunoscutul examen somatoscopic, prin

care se poate observa:

a. În plan frontal – privit corpul omenesc din faţă

Linia capului şi gâtului trebuie să fie în prelungirea axei

mediane a corpului. Umerii trebuie să se afle pe aceeaşi linie, iar

braţele să cadă liber pe lângă corp. Abdomenul în prelungirea liniei

toracelui, jumătatea dreaptă şi stângă a trunchiului să fie egale şi

simetrice. Linia bazinului – între cele două creste liliace – să fie

paralelă cu cea a umerilor şi a solului.

Membrele inferioare să fie egale ca lungime, grosime, formă

şi dispunere.

b. În plan sagital – privit corpul omenesc din profil

Axa corpului să urmărească linia imaginară care urcă de la

vârful maleolei peroniene, prin mijlocul feţei externe a

genunchiului, marele trohanter, acromion şi mastoidă. Această axă

este uşor oblic înainte. Coloana verticală să aibă curburile: cervicală

cu convexitatea anterior; curbura toracală cu convexitatea posterior

21

şi curbura lombară cu convexitatea anterior.

Bazinul să prezinte o înclinare a axului de 40-450, având

limite de variaţie între 30-600.

Membrele inferioare drepte sau foarte puţin înclinate înainte.

Laba piciorului să aibă bolta planatară astfel încât să permită să se

facă contactul pe sol al tălpii pe treimea anterioară a acesteia,

marginea externă şi călcâi.

c. Corpul omenesc privit din spate.

Linia verticală a coloanei verticale (reliefată de apofizele

vertebrelor) să prezinte simetria liniei umerilor şi bazinului şi

paralelismului între ele. Omoplaţii simetric dispuşi şi lipiţi de cutia

toracică.

Observarea vizuală permite, totodată, şi depistarea abaterilor

de la o atitudine corectă a corpului. Aceste abateri pot fi (după

P.Dragomir, citat de S.F.Todea, 1999):

Atitudinea globală cifotică;

Atitudinea globală lordotică;

Atitudinea asimetrică;

Atitudinea plan rigidă;

La nivelul trunchiului privit global:

• trunchi slab dezvoltat, cu o musculatură f. slab

dezvoltată;

• încurbările cifotice, lordotice, scoliotice;

• translaţia şi torsiunea faţă de bazin.

La nivelul gâtului:

• înclinarea exagerată înainte („gât de lebădă‖, „gât

lordotic‖);

• înclinare laterală („gât scoliotic‖);

• răsucire spre dreapta sau stânga (gât torsionat –

torticolis) concretizat şi de relieful asimetric al muşchilor steno-

cleido-mestoidieni şi trapez).

La nivelul toracelui:

• torace plat (cu diametrul antero-posterior f. mic);

• torace înfundat (cu sternul înfundat);

• torace cilindric (fără diferenţe între dimensiunile

bazelor);

22

• torace conic (cu baza inferioară lată şi cea superioară

îngustată);

• torace asimetric (în funcţie de asimetria claviculelor);

• torace strangulat (atrofia muşchilor şi înfundarea

spaţiilor intercostale).

La nivelul abdomeniului:

• abdomen cu peretele muscular moale;

• abdomen dilatat, balonat sau proeminent;

• abdomen gras sau cu depozite adipoase.

La nivelul spatelui:

• spate rotund (accentuarea curburii toracice şi

diminuarea

curburii lombare);

• spate plan (aproape drept, fără curburi);

• spate cifotic (accentuarea curburii toracice);

• spate lordotic (accentuarea curburii lombare);

• spate scoliotic (curbura laterală a coloanei vertebrale);

spate cifo-lordotic şi cifo-scoliotic).

La nivelul membrelor superioare:

• atrofii parţiale şi globale; asimetrii şi inegalităţii;

deformaţii şi sechele rahitice sau traumatice.

La nivelul omoplaţilor:

• omoplaţi coborâţi;

• omoplaţi apropiaţi de coloană;

• omoplaţi desprinşi de torace;

• omoplaţi basculaţi în sus şi în afară;

• omoplaţi asimetrici.

La nivelul umerilor:

• umeri coborâţi, înguşti, înălţaţi, asimetrici, aduşi în faţă

sau împinşi înapoi.

La nivelul bazinului:

• bazin translat spre dreapta sau stânga;

• bazin denivelat sau înclinat lateral;

• bazin torsionat faţă de trunchi.

La nivelul membrelor inferioare:

• asimetrice în lungime sau grosime;

23

• curbate spre interior (picioare în vlag);

• curbate spre în afară (picioare în var);

• curbate spre înapoi (picioare în hiperextensie).

La nivelul labei piciorului:

• în vlag (cu sprijin predominant pe marginea internă);

• cu vârful piciorului orientat spre interior;

• bolta planetară căzută.

B. Examenul antropometric

Constă în efectuarea de măsurători asupra corpului omenesc

obţinându-se valori de lungime, grosime, lăţime, volum, masă.

Aceste date ale corpului pot fi globale sau în ansamblu, ori ale

diferitelor sale segmente.

În mod frecvent, se măsoară în centimetri (cm):

• Statura (înălţimea);

• Lungimea bustului;

• Greutatea (în kilograme);

• Lungimea membrelor superioare;

• Anvergura;

• Perimetrul toracic;

• Elasticitatea toracică;

• Perimetrul braţelor şi antebraţelor;

• Diametrele biacromiale, toracic transvers,

bitrohanterian,

şi toracic antero-posterior;

• Plica;

• Lungimea membrelor inferioare;

• Perimetrele coapselor şi gambelor.

Cultura fizică

În diverse ţări, Cultura fizică este considerată o componentă a

culturii universale. Ea sintetizează valorile spirituale şi materiale

(ce vizează categoriile domeniului, cadrul normativ, instituţiile

24

specifice, latura materială etc.).

În sfera Culturii fizice sunt incluse atât cunoştinţele teoretice,

cât şi achiziţiile practice.

Noţiuniea de Cultură fizică este utilizată pentru a nominaliza

efectele generale ale aplicării concentrice a tuturor elementelor care

îi compun sfera.

Ştiinţa educaţiei fizice şi sportului face posibilă lărgirea ariei

cunoştiinţelor din domeniul practicării educaţiei fizice şi sportului.

Acestea completează aria culturii unui popor, creează valori certe,

materiale şi spirituale. Abordarea interdisciplinară a domeniului

teoretic al educaţiei fizice şi sportului favorizează lărgirea

cunoaşterii omului şi, o dată cu aceasta, face posibilă înscrierea de

noi valori în ansamblul cunoaşterii omenirii. Valorile certe sunt şi

performanţele sportive, procedeele şi elementele tehnice şi tactice

ce se constituie în adevărate modele ideale, ce sunt preluate de

generaţiile viitoare. Dezvoltarea educaţiei integrale şi permanente

sunt bunuri sociale.

În procesul nemijlocit de practicare a educaţiei fizice şi a

sportului se crează numeroase şi durabile valori culturale care sunt

posibile şi datorită asocierii exerciţiilor fizice cu muzica, cu dansul,

cu tot ce ţine de frumuseţea fizică, estetică şi morală.

Amprenta actului de cultură o poartă nu numai aspectele de

natură cognitivă, generalizatoare, axiologică, ci şi cele ce ţin de

creaţie şi concepţie, ca de exemplu, baza materială creată (săli,

stadioane, piscine etc.).

În concluzie, se poate afirma că noţiunea cultură fizică are o

sferă largă, iar elementele sale de conţinut, prin a căror valoare se

integrează în fenomenul culturii, ţin de:

• ansamblul cunoştinţelor ştiinţifice ce au dus la

constituirea sistemelor de organizare şi practicare a exerciţiilor

fizice şi a sportului, la perfecţionarea măiestriei tehnice şi tactice;

creşterea performanţelor sportive;

• idealul societăţii cu privire la perfecţionarea fizică, reflectat

în literatură, pictură, sculptură, coregrafie, dar şi în activitatea

productivă;

• ansamblul rezultatelor obţinute în activitatea practică,

25

asocierea cu valorile educaţiei morale şi estetice;

• valorile de natură creativă şi materială: instalaţii, amenajări

şi construcţii sportive şi de agrement, baze de pregătire şi concurs

etc.;

• valori realizate prin diversele forme de concurs şi spectacol

sportiv: spiritul sportiv, precum şi alte aspecte de natură estetică şi

morală.

Toate aceste elemente, care întregesc şi amplifică fenomenul

culturii, beneficiind de mijloacele mass media şi, în primul rând, de

televiziune, care amplifică procesul cunoaşterii, include acte de

certă valoare, de natură nu numai fizică, ci şi artistică, estetică şi

morală (S.F.Todea,1999).


Cunoscute în literatura de specialitate ca teorii ale

actului voluntar, considerăm că acestea se pot extinde şi asupra

activităţii motrice în general.

a) teorii psiho-fiziologice, consideră activitatea ca pe

un reflex condiţional instrumental, cu care individul motivat

specific declanşează o anumită conduită. Motivaţia e reprezentată

de o idee sau de o imagine suficient de puternică pentru a iniţia un

asemenea demers, în paralel cu eliminarea factorilor perturbatori.

b) teoriile raţionaliste care pun raţiunea, actul

deliberării în centrul

activităţii. Rolul gândirii nu trebuie însă absolutizat pentru că ea

este

impregnată puternic şi de stările afective ale subiectului.

c) teoriile care evidenţiază rolul factorului afectiv

"La baza actului voluntar şi a deciziilor stau sentimentele" (A.

Cosmovici, 1996, citat de A.Dragnea, A.Bota, 1999, p.40), dar dacă

obiectul îl reprezintă activitatea, atunci doar sentimentele

superioare, real importante pentru subiect vor avea rol dinamizator

şi nu dorinţele sale de moment.

d) teoriile care evidenţiază rolul iniţiativei.

26

Iniţiativa presupune activism, ruperea de prejudecăţi, realizarea

unor proiecte care în planul motricitatii angrenează subiectul în

experienţe individuale şi de grup profund pozitive (sub aspectul

efectelor imediate sau de durată).


Ştiinţa este cel mai impresionant rezultat al

raţionalităţii umane, iar filosofia ştiinţei caută să evidenţieze în ce

constă această raţionalitate, ce au caracteristic sau prin ce se disting

explicaţiile şi construcţiile teoretice ale ştiinţei.

Sursele clasice din literatura de specialitate ne-au fost de real ajutor

pentru a prezenta definiţii, referiri şi caracteristici mult amplificate

de dezvoltarea ştiinţei din ultimele decenii ale secolului nostru.

Aceasta se datoreste în mare măsură îndrăznelii fără precedent a

gândirii oamenilor de ştiinţă, în paralel cu crearea de metode şi

mijloace de investigaţie nebănuite. De asemenea, nu putem trece cu

vederea interferenţa ştiinţelor şi apariţia ştiinţelor interdisciplinare,

a celor de graniţa şi a sintezelor multidisciplinare, care fac acest

domeniu greu de definit. (A.Dragnea, A.Bota,1999, p.16).

Tadeus Kotarbinski , citat de A.Dragnea, A.Bota,1999,

p.17 spune în al său "Tratat" : "Vom numi eficientă o acţiune care

conduce la un efect intenţionat ca scop". Din acest punct de vedere,

ştiinţa studiază acţiunea umană şi elaborează strategii de

desfăşurare, astfel încât să se poată vorbi de eficienţă.

În Dicţionarul filosofic "ştiinţa este un ansamblu

sistematic de cunoştinţe veridice despre natură, societate şi

gândire".

"Cunoştinţele referitoare la un anumit domeniu al

realităţii se încheagă într-o ştiinţă, numai atunci când sunt reunite

pe baza principiilor şi legilor într-o teorie închegată".

Ştiinţa reprezintă totalitatea disciplinelor ştiinţifice.

Complexitatea ştiinţei este văzută de către J.D. Bernal,

citat de A.Dragnea, A.Bota,1999, p.17 ca fiind „enumerarea

principalelor sale aspecte şi nu definirea sa care este inutilă şi

27

sterilă; este greu de definit o activitate omenească ce constituie în

sine doar o parte integrantă a procesului unic şi nerepetabil al

evoluţiei sociale". Bernal considera şt iinţa: o instituţie; o

metoda; o acumulare de cunoştinţe; un factor de menţinere şi

dezvoltare a producţiei; un factor de formare a convingerilor şi

atitudinilor.

În viziunea lui A. Dragnea, definirea domeniului de

practicare a exerciţiilor fizice a ridicat numeroase controverse

privind includerea sau neincluderea în acesta a diferitelor activităţi,

unele dintre ele apărute odată cu omul, cu existenţa sa (mers,

alergare, aruncare ele), altele apărute mult mai târziu, pe parcursul

devenirii sale (ramurile de sport). Dacă acest domeniu a ridicat atât

de numeroase probleme, ne imaginăm cât de controversată este

definirea ştiinţei care îl studiază.

In secolul nostru, mai ales în ani i '60 s-a conturat şi s-

a constituit ştiinţa educaţiei fizice şi sportului, incluzând cele două

t ipur i de activităţi motrice bine statuate la acea dată. Având în

vedere că educaţia fizică era o disciplină didactică, o educare a

corpului, aceasta a fost studiată, cum era şi firesc, de pedagogie, ca

latură a educaţiei, alături de cea morală, estetică. Sportul, însă, a

căpătat tot mai mult, prin forma sa competiţională, caracteristici

care l-au îndepărtat tot mai mult de pedagogie, orientându-l

prioritar spre biologie, biomecanică, psihologie, ergonomie

(A.Dragnea, A.Bota,1999, p.18) .

Nu putem pune semnul egal între ştiinţa educaţiei

fizice şi sportului şi teoria şi metodica educaţiei fizice (A.Dragnea,

A.Bota,1999, p.18).

Termenul de "ştiinţa educaţiei fizice şi sportului" a

început să fie tot mai puţin folosit datorită l imităr i i sale la cele

două forme de activităţi, în schimb, au apărut denumiri tot mai

cuprinzătoare care exprimă ansamblul de idei, norme, principii,

legi, ipoteze, judecăţi etc, elaborate pe marginea a tot ce înseamnă

mişcare în direcţia realizării obiectivelor de dezvoltare, sănătate,

performanţă, recreere, socializare şi altele. Tocmai această

complexitate de ţeluri 1-a determinat pe M. Epurau, citat de

A.Dragnea, să folosească termenul de "ştiinţa activităţilor

28

corporale". Avantajul acestei denumiri şi mai ales al întregii teorii

elaborate de este că prezintă în mod explicit delimitarea ştiinţei, de

profesie. Ea studiază omul în mişcare şi reuneşte tot sistemul de

cunoştinţe medicale, fiziologice, sociologice, psihologice,

biomecanice, ergonomice ş.a. care stau la baza formării general-

ştiinţifice a oricărui specialist (A.Dragnea, A.Bota,1999, p.19).

Termenul teorie provine din "theoria", cuvânt

grecesc ce semnifică un anumit moment al cunoaşterii ştiinţifice, o

anume gândire speculativă. Ea se împrospătează ritmic, limitându-

şi valabilitatea sau cedând locul alteia.

Activităţile motrice, ca modalităţi de manifestare a

individului, reprezintă genuri specifice prin care se doreşte

dezvoltarea posibilităţilor umane dintr-o perspectivă socială.

Acestea sunt obiect continuu al cercetării şi practicii; apreciem că

ele nu pot fi rezolvate deplin, rămânând deschise în perspectiva

studiului în strictă dependenţă de evoluţiile social-istorice.

Gândirea teoretică reprezintă un demers nelimitat,

susceptibil de îmbunătăţiri, cu suişuri şi eoborâşuri, cu restructurări

şi reformulări, cu ezitări şi rareori certitudini.

Göethe citat de A.Dragnea, A.Bota, 1999, p.22,

spunea: "Orice problemă rezolvată, reapare mereu ca o nouă

problemă de rezolvat". Reflecţia teoretică completă, adâncă şi

nuanţată rămâne de multe ori un deziderat; motivul, invocat

deseori, este legal de complexitatea mişcării umane, ca şi de lipsa

unei terminologii unanim acceptate sau a unui sistem conceptual

bine articulat.

Activităţile motrice impun în mod necesar un studiu

interdisciplinar, cu informaţii care provin din:

- biologie (substrat, mecanisme funcţionale, legi

biologice);

- psihologie (resurse psihice, mecanisme de reglare a

mişcării,necesitatea conştientizării);

- pedagogie (metode, mijloace, resurse, programe,

ele);

- sociologie (socializare prin mişcare, adaptare

sociala etc);

29

- filosofic - antropologie (devenirea umană, reflecţii

axiologice, ontologice, etc);

- cibernetici (sistem + informaţie, reglare, etc).

Figură 1. Perspectiva multidisciplinară a studierii activităţilor

motrice (după A.Dragnea, A.Bota,1999).

Teoria activităţilor motrice studiază fenomenul

"mişcare" din punctul de vedere al teoriei sistemelor, pornind de la

trinomul cauză -condiţie - efect, indentificând astfel

mijloacele adecvate pentru investigarea acestui tip de activităţi.

Mişcările omului care constituie motricitatea generală

sunt structurate din acte, acţiuni şi activităţi, grupate sub forma

deprinderilor motrice. Eficienţa efectuării acestora este determinată

de ereditate, educaţie şi mediu. Atunci când se stabilesc obiective

privind perfecţionarea sau dezvoltarea unor capacităţi funcţionale,

psihice, precum şi a unor indici ai dezvoltării fizice, mişcările

omului capătă denumirea de exerciţii fizice (asupra acestora vom

reveni într-un capitol separat) (A.Dragnea, A.Bota,1999, p.24).

Teoria activităţilor motrice studiază motricitatea

generală sprijinindu-se pe datele altor ştiinţe care au în centrul

preocupărilor omul şi care studiază la rândul lor, din perspectivă

particulară, motricitatea umană. (A.Dragnea, A.Bota,1999, p.25).

Putem considera că ştiinţa care va studia în continuare

activităţile motrice, va cuprinde următoarele activităţi:

30

ACTIVITĂŢI MOTRICE OBIECTIVE

Educaţie fizică Formare, dezvoltare

Sport Obţinerea rezultatelor de înalt

nivel

Antrenament sportiv Pregătire complexă de limită

Competiţie Emulaţie, autodepăşire

Activităţi de timp liber Compensare, menţinerea stării

fizice

Activităţi de expresie Expresie corporală, calităţi

estetice

Kinetoterapie şi sporterapia Recuperare, reintegrare

socială

Având în vedere multitudinea implicaţiilor bio-psiho-

sociale pe care le ridică studiul motricităţii umane, în condiţiile

folosirii acesteia în sistem pentru dezvoltarea personalităţii, trebuie

prezentate raţiunile pentru care ştiinţa care studiază această zonă a

umanului poate fi denumită teoria activităţilor motrice. Aceasta

oglindeşte cel mai realist şi precis obiectul de studiu constituit de

motricitate. Iată câteva argumente:

1. Teoria activităţilor motrice realizează o departajare

a teoriilor privind activităţile sportive cu întregul cortegiu de

probleme vizând antrenamentul în general, şi ramurile de sport pe

de o parte, şi celelalte laturi ale motricitatii ce nu intră în categoria

"sport", de pe altă parte.

2. Teoria activităţilor motrice înglobează toate

cunoştinţele privind genurile şi formele de mişcare pe care omul le

efectuează în vederea perfecţionării propriului corp (morfologic-

fizic), a capacităţii de mişcare şi a celei funcţionale, cu alte cuvinte,

tot ceea ce reprezintă concepte, noţiuni fundamentale şi derivate,

experienţa teoretică şi practică, desprinse din studierea activităţilor

prezentate anterior.

3. Noţiunea de activitate face posibilă interpretarea

motricitatii, prin prisma teoriei acţiunii şi nu numai, făcând

posibilă integrarea ei în cadrul acţiunii umane efectuate cu scop şi

31

prin utilizarea de mijloace. Teoria acţiunii eficiente sau a "lucrului

bine făcut" contribuie în mod substanţial la fundamentarea

ştiinţifică a teoriei motricitatii, alături de teoria cibernetică şi

celelalte ştiinţe deja consacrate în studiul mişcării umane

(biomecanica, psihologia, anatomia, fiziologia etc).

4. Abordarea fenomenului motricitatii din interiorul

acestuia de către propria sa teorie, favorizează elaborarea unor

taxonomii şi terminologii proprii, reunind ansamblul cunoştinţelor

deja existente în domeniu. In acest mod, teoria activităţilor motrice

devine o teorie închegată, unificatoare a propriilor termeni. Astfel,

aşa cum spunea Ziegler, se renunţă la discipline care analizează

unilateral şi pe verticală fenomenul, cum sunt pedagogia educaţiei

fizice şi sportului, psihologia educaţiei fizice şi sportului, sociologia

educaţiei fizice şi sportului, igiena educaţiei fizice şi sportului, etc,

care constituiau în acelaşi timp şi mijloacele de camuflare

academică (pe subdiscipline), omiţându-se integrarea orizontală sau

tematică (A.Dragnea, A.Bota,1999, p.25)..

5. Teoria activităţilor motrice nu este exclusiv

motrică, psihologică, pedagogică, sociologică sau biologică,

deoarece se referă la comportamentul uman motric în toate

ipostazele individului. Este o sinteză a integrării cunoştinţelor

despre mişcarea omului. Accentuăm că teoria activităţilor motrice

studiază mişcarea umană, deci motricitatea şi nu omul în mişcare,

ţinând însă seama de concluziile desprinse din studierea omului ca

organism viu.

6. Teoria activităţilor motrice, constituită ca ştiinţă a

domeniului, se desprinde parţial de subordonarea faţă de ştiinţele

tradiţionale, în sensul că nu mai aşteaptă rezolvarea propriilor

probleme de către acestea, colaborând însă în vederea rezolvării în

sistem a problematicii legate de conduita umană.

7. Acceptarea denumirii de teoria activităţilor

motrice reprezintă primul pas în reorganizarea terminologică

specifică a domeniului, fiind o definiţie interdiscilinară, explicativă

şi determinând o nouă "arhitectură" conceptuală şi praxiologică

(A.Dragnea, A.Bota,1999, p.27).

Sfera de preocupări cărora li se adresează teoriei

32

activităţilor motrice, cuprinde motricitatea copilului, a tânărului,

vârstnicului, persoanelor cu nevoi speciale şi a altor indivizi, care

astfel supuşi unui proces de perfecţionare a individualităţii în

integralitatea sa, precum şi situaţiile în care se realizează aceasta.




Educaţia fizică şi sportivă face parte din sistemul general al

educaţiei, iar exerciţiile fizice prin motivarea şi fundamentarea lor

ştiinţifică influenţează sănătatea şi dezvoltarea atât fizică cât şi

moral - spirituală a omului.

Creşterea continuă a importanţei, a rolului sportului în viaţa

socială, ca şi larga răspândire a acestuia în lume, au dus la

implicarea în tot mai mare măsură a diverselor ştiinţe şi în această

activitate.

Rezultatele din anatomie, fiziologie, igienă, biomecanică,

biochimie, psihologie, pedagogie etc. au fost completate cu cele

proprii ale domeniului educaţiei fizice şi sportive, urmare şi a

experienţei şi activităţii specialiştilor , constituindu-se astfel o

disciplină ştiinţifică de sinteză: „Teoria şi metodica educaţiei fizice

şi sportive‖.

Teoria educaţiei fizice şi sportive are multiple relaţii cu alte

ştiinţe. De exemplu:

a. Relaţia Teoriei educaţiei fizice şi sportive cu anatomia şi

fiziologia umană oferă noţiuni, cunoştinţele necesare descrierii

sistematice a funcţionării marilor sisteme constitutive ale fiinţei

umane: sistemul circulator, imunitar, neuro-endocrin; aparatele de

import ale materiei – respiraţia şi digestia; aparatele de export ale

materiei – renal, de reproducere; aparatele de susţinere şi mişcare –

sistemul osos, articular şi muscular etc.

Pentru specialiştii domeniului, toate acestea constituie un

suport de bază pentru înţelegerea corectă a conţinutului, sistemelor

de acţionare, a modului lor de desfăşurare în scopul înfăptuirii

obiectivelor educaţiei fizice şi sportive, şi, anume, dezvoltarea

33

armonioasă fizică şi funcţională a organismului, a calităţilor

motrice etc.

b. Relaţia Teoriei educaţiei fizice şi sportive cu igiena oferă

posibilitatea cunoaşterii şi dobândirii acelor cunoştinţe şi

desprinderi care contribuie la menţinerea sănătăţii optime a

practicanţilor exerciţiilor fizice şi sportului.

c. Relaţia Teoriei educaţiei fizice şi sportive cu psihologia –

priveşte descrierea şi explicarea fenomenelor şi procesele psihice

cognitive: gândire, percepţie, memorie etc.; afective: emoţii,

sentimente etc.; volitive: voinţă, însuşiri temperamentale şi

caracteriale etc. Această relaţie contribuie la înţelegerea şi

soluţionarea unor importante aspecte şi probleme ale procesului de

instruire şi educaţie în acest domeniu al educaţiei fizice şi sportive,

potrivit particularităţilor de vârstă, sex şi grad de pregătire. De

asemenea psihologia sportivă oferă numeroase cunoştinţe şi

mijloace specifice ce pot fi folosite cu maximă eficienţă în

antrenamentul şi concursurile de acest gen.

d. Relaţia Teoriei educaţiei fizice şi sportive cu pedagogia.

Pedagogia, ca ştiinţă a educaţiei, urmăreşte definirea legilor,

principiilor, metodelor, mijloacelor, procedeelor şi tehnicilor de

lucru pentru realizarea educaţiei. Teoria educaţiei fizice şi sportive,

bazându-se pe cunoştinţele pedagogiei, caută evident să le aplice în

conformitate cu specificul său şi, în special, în ceea ce priveşte:

obiectivele, componentele educaţiei integrale, sistemul şi procesul

de instruire în acest domeniu; formele de organizare şi topologia

lecţiilor de educaţie fizică şi sportivă; evaluarea, conducerea,

proiectarea activităţii; elementele definitorii ale relaţiei cadrul

didactic – profesor de educaţie fizică sau antrenor şi elevii acestuia.

c. Relaţia Teoriei educaţiei fizice şi sportive cu sociologia.

Această ştiinţă relativ tânără are ca obiect studierea omului în

raportările sale cu lumea (societate şi individ, personalitate, status şi

rol social, dinamica grupurilor, manifestări ale opiniei colective

etc.). Ea are multiple interferenţe cu educaţia fizică şi sportul.

Sociologia sportului, constituindu-se ca ramură distinctă, are

menirea să determine natura şi evoluţia fenomenului sportiv,

interferenţa acestuia cu mediul social.

34

f. Teoria educaţiei fizice şi sportive are multiple relaţii şi cu

istoria, biochimia, managementul, cibernetica şi altele, prin

intermediul cărora îşi clarifică diverse aspecte ale obiectului propriu

de studiu şi ajută totodată şi ştiinţele respective, prin contribuţiile

sale la dezvoltarea acestora.

Disciplinele ştiinţifice formează un sistem, iar în cadrul

acestuia Teoria şi Metodica educaţiei fizice şi sportive prezintă un

înalt grad de generalizare şi orientează astfel întreaga activitate de

educaţie fizică şi sportivă.

În literatura de specialitate, această ştiinţă a educaţiei fizice şi

sportive mai este denumită „Ştiinţa sportului‖, „Ştiinţa activităţilor

corporale‖, „Ştiinţa activităţilor motorii‖ etc, după cum este

exprimată şi opinia că nu ar exista o ştiinţă a educaţiei fizice şi

sportive.

Ştiinţa educaţiei fizice şi sportive poate fi considerată o ştiinţă

întrucât aceasta are obiect propriu de studiu, asigurând realizarea

unor finalităţi şi obiective specifice acestui domeniu de activitate;

beneficiază de metode de investigaţie, analiză şi interpretare proprii

sau adaptate, prin care se poate realiza cercetarea ştiinţifică;

dispune de concepte, noţiuni, norme, legi, principii specifice

activităţii de educaţie fizică şi sportive, pe care le utilizează într-un

mod caracteristic.

Ştiinţa educaţiei fizice şi sportive poate fi definită ca:

„totalitatea cunoştinţelor privind exerciţiile fizice, corelate într-un

sistem de noţiuni şi prezentate într-o teorie proprie, care stabileşte

principiile după care se prevăd, se valorifică şi se confirmă efectele

biologice şi spirituale în practica vieţii sociale. Ştiinţa educaţiei

fizice şi sportive prin profilul cunoştinţelor sale de ordin biologic şi

pedagogic are un caracter de sinteză. Obiectul ei de cunoaştere îl

constituie omul în procesul său de integrare socială ce se realizează

şi cu ajutorul practicării exerciţiilor fizice, în scopul perfecţionării

sale fizice şi psihice şi implicit al măririi randamentului său social‖.

35

1.3.6. Teoria activităţilor sportive

Sportul cunoaşte o permanentă dezvoltare iar Ştiinţa

sportului contribuie direct la realizarea performanţelor, a

rezultatelor de excepţie ce se înregistrează în competiţii.

Sportul a progresat continu, de la descriptiv la ştiinţific.

Datele empirice ale domeniului, de la început, au fost

complectate, tot mai mult, cu cele provenite din activitatea

practică sau din cercetare, la care s-au adăugat cunoştinţele

provenite din diferite alte ştiinţe.

Domeniul sportului şi în special procesul de antrenament,

de pregătire şi concurs al sportivilor, s-a perfecţionat continuu

iar teoria sportului a beneficiat de noi idei, principii, teze de

bază, mijloace didactice şi organizatorice specifice sportului –

procesului de antrenament şi concurs.

Prin anii 1960, a apărut în literatura de specialitate, pentru

prima dată noţiunea de Ştiinţa sportului, ca o ştiinţă a

activităţii sportive în temeiul interdisciplinarităţii şi care are

multiple legături cu toate celelalte ştiinţe, beneficiind de

rezultatele obţinute ca rezultat al studierii, generalizării şi

valorificării problematicii specifice acestui domeniu complex

al sportului, ce permite transferul, prelucrarea datelor

selectate din aceste ştiinţe. De exemplu, legătura cu anatomia

şi fiziologia umană, prin descrierea sistematică, funcţională a

marilor sisteme constitutive umane (sistemul circulator,

imunitar, neuroendocrin, aparatele de import ale materiei –

respiraţia şi digestia; aparatele de export ale materiei – renal,

de reproducere; aparatele de susţinere şi mişcare – sistemul

osos, articular şi muscular etc.). Toate aceste date prezentate

ontogenetic constituie un suport pentru înţelegerea corectă a

dezvoltării armonioase a individului, al comportamentului

uman, al modului de formare, dezvoltare în diferitele etape de

36

creştere şi dezvoltare anatomico-fiziologică. Şi importanţa

fiziologiei şi biochimiei a contribuit la explicarea dezvoltării

calităţilor motrice, la formarea, consolidarea, ca şi

perfecţionarea deprinderilor motrice sau a dinamicii efortului

fizic şi psihic depus la antrenamente sau concursuri, ca şi a

dozării acestuia, ori a explicării curbei efortului în perioada

pregătirii şi a desfăşurării competiţiilor, toate au contribuit la

cunoaşterea structurii distincte, a dinamicii în funcţie de

vârstă, de sex, gradul de pregătire şi de dezvoltare morfo-

funcţională etc.

Datele furnizate de ştiinţele conexe au deschis noi

orizonturi şi au contribuit la îmbogăţit teoriei sportului iar

aceasta poate fi considerată o beneficiară a acestor cunoştinţe

care au complectat aria datelor domeniului sportului şi în

special au asigurat perfecţionarea procesului de pregătire, de

antrenament şi concurs al sportivilor şi ca rezultat final au dus

la creşterea performanţelor, la amploarea pe care o cunoaşte

în zilele noastre sportul, cu impactul său în rândul miliardelor

de spectatori prezenţi la marile întreceri, la marile competiţii

sportive.

Rezultatele acestor ştiinţe au fost completate cu cele

proprii domeniului educaţiei fizice şi sportului şi astfel, ca

urmare a experienţei şi activităţii specialiştilor din acest

domeniu, s-a constituit disciplina ştiinţifică de sinteză:

„Teoria sportului‖. Aceasta poartă, în prezent şi alte denumiri

ca: „Ştiinţa educaţiei fizice şi sportului―, „Ştiinţa activităţilor

corporale‖, „Ştiinţa activităţilor motorii‖, „Ştiinţa sportului‖,

„Ştiinţa culturii fizice şi sportului‖, la care se adaugă, în

ultimul timp şi „Ştiinţa mişcării―, care cuprinde şi

kinetoterapia.

Ştiinţa sportului cunoscută şi ca „Ştiinţa antrenamentului şi

concursului sportiv‖, este definită ca: „totalitatea

cunoştinţelor privind sportul, antrenamentul şi concursul

37

sportiv, corelate într-un sistem complex de noţiuni specifice şi

prezentate într-o teorie proprie, care stabileşte regulile,

principiile după care se prevăd, se valorifică şi se confirmă

efectele biologice şi spirituale în practica vieţii sociale―.

Această ştiinţă prin profilul componentelor sale de ordin

biologic şi pedagogic are un caracter de sinteză.

Teoria sportului deci, cuprinde „toate acele discipline

ştiinţifice al căror obiect de studiu are tangenţă cu activitatea

sportivă şi contribuie la asigurarea unei stări optime de

sănătate a oamenilor, la dezvoltarea şi perfecţionarea indicilor

dezvoltării fizice, ai capacităţii motrice şi asigură buna

proiectare, organizare şi desfăşurare a activităţilor de

antrenament sportiv şi concurs ce urmăresc realizarea de

performanţe ridicate în acest domeniu‖. Aceste finalităţi,

obiective (după cum vom vedea într-un capitol distinct, al II-

lea) se realizează în principal, prin intermediul practicării

sportului, a exerciţiilor fizice.

Ştiinţa sportului este o ştiinţă, deşi unii o mai contestă,

având principalele elemente definitorii ale acesteia:

a. Are obiect propriu de studiu, care este domeniul sportului.

Teoria sportului este o disciplină care studiază problematica

teoretică, practică şi metodică a antrenamentului ca proces

ciclic continu de pregătire în vederea obţinerii performanţei

sportive; proiectarea, organizarea şi conducerea procesului de

antrenament şi concurs sportiv, ca principala modalitate de a

obţine performanţele sportive.

b. Are reguli, norme specifice, principii şi legi (Scopul fiind

definirea acestora, a metodelor, mijloacelor, principiilor şi a

procedeelor, tehnicilor de lucru pentru realizarea obiectivelor

întregii activităţi sportive);

c. Utilizează metode specifice cercetării ştiinţifice al acestui

domeniu, al sportului. Concret, ştiinţa sportului este

condiţionată de îndeplinirea unor condiţii privind: existenţa

38

unui domeniu de activitate propriu, respective cel reprezentat

de ansamblul activităţilor sportive; existenţa unei teorii

proprii, specifice şi existenţa legilor care guvernează

domeniul; metode specifice precum şi metodologia cercetării

domeniului; terminologie specifică şi adecvată; specialişti

proprii.

Figură 2. Modelul multidisciplinar al teoriei activităţilor motrice

(Dragnea A., Bota A., 1999)

39

1.4. Îndrumar pentru verificare/ autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare

Ştiinţa sportului este o ştiinţă, deşi unii o mai contestă,

având principalele elemente definitorii ale acesteia:

a) Are obiect propriu de studiu, care este domeniul

sportului. Teoria sportului este o disciplină care

studiază problematica teoretică, practică şi metodică a

antrenamentului ca proces ciclic continu de pregătire în

vederea obţinerii performanţei sportive; proiectarea,

organizarea şi conducerea procesului de antrenament şi

concurs sportiv, ca principala modalitate de a obţine

performanţele sportive.

b) Are reguli, norme specifice, principii şi legi (Scopul

fiind definirea acestora, a metodelor, mijloacelor,

principiilor şi a procedeelor, tehnicilor de lucru pentru

realizarea obiectivelor întregii activităţi sportive);

c) Utilizează metode specifice cercetării ştiinţifice al

acestui domeniu, al sportului. Concret, ştiinţa sportului

este condiţionată de îndeplinirea unor condiţii privind:

existenţa unui domeniu de activitate propriu, respective

cel reprezentat de ansamblul activităţilor sportive;

existenţa unei teorii proprii, specifice şi existenţa legilor

care guvernează domeniul; metode specifice precum şi

metodologia cercetării domeniului; terminologie

specifică şi adecvată; specialişti proprii.

40

Concepte şi termeni de reţinut: motricitate, caacitate

motrică, creştere şi dezvotare, cultură fizică, act motric,

acţiune motrică, activitate motrică

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Ce este motricitatea umană?

2. Care sunt formele de mişcare cunoscute în Univers?

3. Care sunt elementele care intră în structura motricităţii

umane?

4. Ce sunt actul, acţiunea şi activitatea motrică?

5. Care sunt teoriile care stau la baza activităţilor motrice?

6. Ce relevă teoriile psiho-fiziologice?

7. Ce relevă teoriile factorului afectiv?

8. Ce presupune Ştiinţa activităţilor motrice?

41

Teste de evaluare/autoevaluare

1. Motricitatea este ?

a. O stare

b. O atitudine

c. O calitat motrică

2. Formele de mişcare cunoscute în Univers sunt:

a. mişcarea maşinlor

b. mişcarea fizică

c. mişcarea în cerc

3. Elementele de structură ale motricităţii sunt:

a. exerciţiul fizic, calitatea motrică şi schema corporală

b. deprinderea motrică, priceperea motică şi deprinderile

specifice probelor sportive

c. actul, acţiunea şi activitatea motrică

4. Acţiunea motrcă este:

a. un ansamblu de acte motrice

b. o înşiruire de exerciţii liber alese

c. un ansamblu de acte şi acţiuni motrice

42

5. Examenul antropometic se realizează:

a. prin măsurători ale dimensiunilor corporale

b. prin observare vizuală directă

c. prin folosirea aparturii medicale de ultimă generaţie

Bibliografie












România de Mâine

43


CARACTERISTICILE MOTRICITĂŢII LA DIFERITE

ETAPE DE VÂRSTĂ

Cuprins

2.1.Introducere

2.2. Obiectivele și competențele unătății de învățare



2.3.1.1. Perioada de creştere şi dezvoltare 2.3.1.2. Perioada de maturitate şi reproducere şi cea de

involuţie (senescenţă) 2.3.2. Principalele obiective, mijloace şi forme specifice ale


vieţii


2.3.2.2. Educaţia fizică şi sportivă în perioada

şcolară

2.3.2.3. Educaţia fizică şi sportivă în perioada de

maturitate



2.1. Introducere

Ontogeneza (dezvoltarea individului) cuprinde trei perioade cu

caracteristici distincte în viaţa fiecărui om, specificate în marea

majoritate a lucrărilor de specialitate:

• Perioada de creştere şi dezvoltare;

• Perioada de maturitate şi reproducere;

44

• Perioada de involuţie (senescenţă).


Obiectivele unităţii de învăţare: să cunoască ontogeneza dzvoltării umane;

să însuşească principalele elemente anatomo-fiziologice

care stau la baza crşterii şi dezvoltării individului;

să reţină fenomenele care au ca rezultat transformările

corpului uman în timul creşterii şi a dezvoltării acestuia.


capacitatea de recunoaştere perioadele de creştere şi

dezvoltare umană;

să fie capabil să elaboreze schema creşterii şi dezvoltării

umane pe categorii de dezvoltare;

să poată realiza schema corporală a individului aflat în

orice tip de perioadă.


45



Ontogeneza (dezvoltarea individului) cuprinde trei perioade cu

caracteristici distincte în viaţa fiecărui om, specificate în marea

majoritate a lucrărilor de specialitate:

• Perioada de creştere şi dezvoltare;

• Perioada de maturitate şi reproducere;

• Perioada de involuţie (senescenţă).

2.3.1.1. Perioada de creştere şi dezvoltare

Este perioada cea mai importantă pentru întreaga evoluţie a

unui individ, jucând un rol primordial în:

• păstrarea unei stări optime de sănătate;

• dezvoltarea armonioasă, somatică şi funcţională,

a organismului;

• realizarea unei educaţii integrale şi permanente.

Această perioadă de creştere şi dezvoltare se întinde pe un

interval de 22-23 ani.

Creşterea şi dezvoltarea reprezintă complexul dinamic de procese

biologice prin care trece organismul omenesc în evoluţia sa până la

maturitate. Creşterea este un proces cantitativ, de înmulţire celulară

şi somatică, întruchipat de sporirea în greutate, volum şi dimensiuni

ale corpului. Dezvoltarea este un proces calitativ, de diferenţiere

celulară, care se traduce prin modificări şi îmbunătăţiri funcţionale ce

marchează o perfecţionare şi o adaptare a aparatelor şi sistemelor din

organism, o evoluţie complexă şi o integrare coordonată a lor într-un

tot unitar (M. Ifrim).

46

Literatura de specialitate oferă o mare varietate de informaţii

privind periodizarea creşterii. În funcţie de particularităţile de vârstă,

anatomo-fiziologice, se prezintă următoarea periodizare:

a. Perioada embriofetală, de la concepţie până la naştere;

b. Prima copilărie (de la naştere până la 3 ani).

• perioada de nou născut (primele 30 de zile);

• perioada de sugar (30 zile - 1 an).

• perioada de copil mic – antepreşcolar ( 1-3 ani );

c. Perioada de preşcolar (3-7 ani);

d. Perioada şcolarităţii (7-18 ani).

În funcţie de apariţia pubertăţii (12-14 ani, la fete, şi 14-16

ani, la băieţi), se disting perioadele :

• şcolară mică ( antepubertară ) 6-11 ani ;

• şcolară mijlocie ( pubertară ) 11-14 ani ;

• şcolară mare ( postpubertară ) 14-18 ani .

Una dintre clasificările reţinute şi de noi prezintă astfel

periodizarea vârstelor :

a) vârsta anteşcolară : 0-6/7 ani;

b) vârsta şcolară mică sau copilăria : 6/7-10/11 ani;

c) vârsta preadolescentă ( pubertară ) : 10/11-13/14 ani;

d) adolescenţa : 13/14 ani-17/18 ani;

e) tinereţea : 17/18-28/30 ani;

f) vârsta maturităţii ( a adultului ) : 30/35-60/65 ani;

g) vârsta a III-a ( bătrâneţea ) : după 65 ani.

Evoluţia principalelor particularităţi anatomo-fiziologice ale

primelor perioade de viaţă, determinante pentru formarea şi

afirmarea personalităţii sale, este sintetizată în tabelul nr.10.1.

47

Tabel 1: Primele perioade de vârstă şi principalele particularităţi

anatomo-fiziologice 0 1 2 3 4 5 6

Periodizarea

creşterii

Durata Sistemul

nervos

Aparatul

locomotor

Aparatul cardio-

vascular

Aparatul

respirator

Perioada

de

preşcolar

3-7

ani

-creierul ca volum

este dezvoltat;

-aria motrică este

departe de

maturizare.

-oasele se pot

deforma uşor în

urma unor

solicitări mari şi

îndelungate;

-muşchii sunt

puţin dezvoltaţi.

-ciclul circulator al

sângelui, la 3 ani,

este de

aproximativ

15 secunde.

-plămânii sunt

foarte mari faţă

de cutia toracică;

-căile respiratorii se

dezvoltă;

capacitatea vitală,

la

3-5 ani, este de 500

cm3.

Perioada

de

şcolar

Perioada

şcolară

mică

7-11

ani

-creierul are

greutatea

apropape ca la

adult;

funcţi-onal,

dezvolta-rea este

incomple-

tă;

-o bună dezvolta-

re prezintă

primul sistem de

semnaliza-

re;

-aria motrică

corticală se apropie

de maturaţie;

-lipseşte

echilibrul dintre

procesele corticale

fundamen-

tale, re-

marcân-du-se o

netă

predomi-

nanţă a excitaţiei;

-încep să

stabilească

legături între

excitanţii verbali

şi recţiile

musculare

motrice

-creşte rezisten-

ţa oaselor;

-ritmul de creştere

este

mai rapid (la 6-7

ani), urmează,

(la 8-11 ani):

încetinire mai

ales în sfera

somatică

(creşterea taliei);

-ritmul de

osificare scade, nu

mai apar centri noi

(între 7-9 ani, la

fete, şi 7-11 ani, la

băieţi);

- apoi apare o

etapă de

proliferare activă;

-pericolul apariţiei

cifozei toracice;

-musculatura

reprezintă,

la 6 ani, 21,7% din

greutatea corpului

(faţă de peste 35

% la adult);

-fibrele musculare

sunt mai lungi

decât la adult ;

-tonusul muscular

mai scăzut;

-forţa slabă

datorită masei

musculare slabe.

-cordul recţionează

puternic, însă

neeconomic la efort ;

-frecvenţa cardiacă

(medie) în repaus

scade de la

100/minut, la 6 ani,

la 80/minut, la 12

ani;

-reţeaua musculară

este dezvoltată;

-către opt ani,

greutatea corpului se

măreşte de

aproximativ patru

ori.

-plămânii încep să

fie asemănători ca

structură cu

plămânii de adult,

dar volumul este

mic;

-capacitatea vitală,

în creştere;

-la efort, se recurge

la accelerarea

frecvenţei

respiraţiilor;

-muşchii

respiratori,

insuficient

dezvoltaţi;

-către 7 ani, se

dublează

capacitatea vitală şi

se triplează în jur

de 10 ani;

-numărul

mişcărilor/minut,

la 7 ani, este de 20.

48

0 1 2 3 4 5 6

Periodizarea

creşterii

Durata Sistemul

nervos

Aparatul

locomotor

Aparatul cardio-vascular Aparatul

respirator

Perioa

da de

şcolar

Perioada

şcolară

mijlocie

(pubertară)

11-14

ani

-fenome-

nul central

al pubertă-

ţii este

maturaţia

sexuală,

produsă

de fluxul

crescut de

hormoni

sexuali,

care determină

apariţia caractere-

lor sexuale

secundare,

cocomi-

tent cu

profundele

modificări

somato-

vegetative şi

psihice;

-sistemul

nervos se

dezvoltă

rapid;

-funcţia celui de

al doilea sistem

de smnalizare

domină asupra

primului;

-creşte masa

musculară;

-oasele se dezvoltă

mai ales pe seama

creşterii în

grosime;

-oasele devin

rezistente la

acţiunea factorilor

mecanici, de

presiune, tracţiune

şi răsucire;

articulaţiile slab

dezvoltate;

-muşchii se

dezvoltă prin

alungirea fibrelor şi

nu în grosime.

-se dezvoltă lent;

-frecvenţa cardiacă

scade de la 90-100

pulsaţii/minut

(la începutul perioadei

pubertare), la 82-88

pulsaţii/minut

(la sfârşitul perioadei

pubertare);

-către 13 ani, greutatea

corpului creşte de 8 ori.

-dezvoltarea toracelui

este accentuată;

-aparatul respirator se

dezvoltă intens;

-aparatul respirator se

găseşte în strânsă

legătură cu aparatul

cardio-vascular;

-către 14 ani,

capacitatea vitală creşte

de 4 ori.

Perioa

da

şcolară

mare

(postp

ubertar

ă)

14-18

ani -îşi continuă

dezvol-tarea;

-există un

echilibru între

excitaţie şi

inhibiţie;

-deprin-

derile motrice se

însuşesc uşor;

-analizatorii ajung

la un grad de

maturizare pe

plan morfolo-gic,

dar inferior pe

plan funcţional.

-oasele membrelor

prezintă un ritm

lent de creştere, se

apropie de

structura şi

rezistenţa adulţilor;

-muşchii cresc în

volum;

-tonusul muscular

creşte.

-debitul cardiac

sporeşte;

-la 14 ani ciclul

circulator este de

18 secunde.

-îşi accelerează

dezvoltarea;

-volumul şi greutatea

miocardului cresc;

-frecvenţa cardiacă şi

tensiunea arterială au

valori apropiate de cele

ale adultului;

-morfologic, se apropie de

adult; -ventilaţia pulmonară se

îmbunătăţeşte;

-amplitudinea mişcărilor

respiratorii creşte;

- capacitatea vitală sporeşte.

49

2.3.1.2. Perioada de maturitate şi reproducere şi cea de involuţie (senescenţă) Aceste perioade din viaţă se desfăşoară în mod diferit de la

individ la individ, în funcţie de factorii genotipici (ereditari) şi

parotipici existenţi.

Există adeseori deosebiri între vârsta calendaristică

(cronologică), măsurată prin timpul scurs de la naştere, până la

momentul de referinţă pe care-l avem în vedere, şi vârsta biologică a

unui organism (care este o rezultantă a evoluţiei bilologice a

diferitelor componente ale organismului: organe, ţesuturi etc.).

În funcţie de modificările alcătuirii structurilor ţesuturilor şi

organelor –, slăbirea activităţii unor organe, modificări în compoziţia

chimică a ţesuturilor şi sângelui –, se definesc : vârsta morfologică,

vârsta fiziologică (sau funcţională) şi, respectiv, vârsta biochimică.

Pe baza unor teste, se poate stabili un indice global, care, comparat

cu standardele populaţiei, pune diagnosticul de „îmbătrânire‖.

F. Verzor arată că între cele mai constante modificări care duc

la involuţie sunt: creşterea tensiunii arteriale, scăderea capacităţii

vitale a plămânului, scăderea acomodării ochiului.

Datele Institutului de Geriatrie din Bucureşti (C.Enăchescu şi

dr. C.David) subliniază şi următoarele modificări psihice: scăderea

memoriei, atenţiei, accentuarea emotivităţii, astenia etc.

2.3.2. Principalele obiective, mijloace şi forme specifice ale


vieţii


Activitatea de educaţie fizică se desfăşoară, în principal, în

cadrul familiei şi al unităţilor preşcolare (grădiniţe) şi urmăreşte:

• Întărirea sănătăţii;

• Călirea organismului prin folosirea factorilor naturali;

• Asigurarea dezvoltării fizice normale;

• Dezvoltarea organică şi funcţională;

50

• Formarea principalelor deprinderi naturale motrice, de bază

(mers, alergare, sărituri, aruncări-prinderi);

• Învăţarea coordonării mişcărilor;

• Formarea deprinderilor igienice;

• Formarea unor trăsături pozitive de personalitate şi a unor

calităţi psihice afective şi volitive;

• Învăţarea şi practicarea, sub formă de joacă, a înotului,

schiului, patinajului, ciclismului etc.

În această perioadă de viaţă, întreaga activitate a copilului se

caracterizează prin multă mişcare, o intensă activitate motrică. Este

etapa în care se formează motricitatea, mişcările de bază necesare în

viaţă. Prin acţiuni şi activităţi coordonate, se execută corect mersul,

alergarea, săriturile, aruncările şi prinderile diferitelor obiecte uşoare

etc. Către sfârşitul perioadei, se urmăreşte:

• aterizarea lină la coborârea prin săritură şi la săriturile pe loc;

• prinderea obiectelor;

• aruncarea unui obiect la distanţă şi la ţintă;

• menţinerea echilibrului etc.

După formarea deprinderilor motrice, se urmăreşte perfec-

ţionarea lor şi într-un fel dezvoltarea unor calităţi motrice, ca:

mobilitatea, îndemânarea, coordonarea şi dirijarea propriilor mişcări

în condiţii schimbătoare.

Participarea copiilor la jocurile de mişcare, ca şi la cele de

întrecere favorizează formarea unor deprinderi, priceperi

(dezvoltarea celor cognitive, afective, volitive şi estetice), a unor

calităţi morale şi a unor trăsături pozitive de personalitate.

Mijloacele de bază recomandate a fi utilizate cu copiii

preşcolari:

• sunt cele cuprinse în regimul normal de viaţă şi joacă; se cer

folosite în condiţii igienice şi sub influenţa factorilor naturali;

• utilizarea mijloacelor de călire şi fortificare a organismului;

desfăşurarea activităţii în aer liber, în toate perioadele anului;

• folosirea gimnasticii de bază pentru formarea ţinutei corecte,

orientarea în spaţiu, pentru prevenirea sau corectarea atitudinilor şi

deficienţelor fizice;

• jocurile de mişcare şi de întrecere (se introduc spre sfârşitul

perioadei). Apoi, o dată cu acumularea unor deprinderi şi abilităţi

51

motrice, căpătarea obiceiului temeinic de a urma cuvântul adulţilor şi

de a-şi coordona propriile acţiuni cu ale celorlalţi, se recomandă

introducerea unor jocuri cu temă în situaţii mai complexe.

Pe lângă întărirea sănătăţii, asigurarea securităţii copiilor,

respectarea particularităţilor de vârstă, pregătire-dezvoltare, este

necesar să se urmărească stimularea acestora, conceperea şi

desfăşurarea unor activităţi care să-i atragă.

Specificul, particularităţile metodicii la această vârstă s-a

bucurat de o atentă şi frecventă abordare din partea pedagogilor,

psihologilor, specialiştilor. Majoritatea acestora recomandă:

• demonstraţia practică;

• exerciţiul fizic să fie cât mai clar explicat;

• să se verifice dacă s-a înţeles ce au, concret, de făcut;

• explicaţiile teoretice trebuie reduse la maxim (copiii obosesc

repede, nu pot fi mult timp atenţi);

• copiii trebuie încurajaţi, ajutaţi. Pentru început, unele obiecte

cu rol de orientare şi limitare, oferă posibilitatea executării corecte a

mişcărilor;

• la învăţarea mişcărilor de către copii se utilizează, pe scară

largă, procedee de imitaţie şi copiere a unor imagini sau forme;

• repetarea exerciţiilor pentru consolidarea mişcărilor;

• asocierea jocurilor cu muzica, cântul;

• aprecierea mişcării, a exerciţiilor fizice, a rezultatului să se

facă cu tact pedagogic;

• execuţiile în grup asigură o stare de emulaţie şi de bună

dispoziţie.

2.3.2.2. Educaţia fizică şi sportivă în perioada şcolară

Problemele educaţiei fizice şi sportive şcolare sunt amplu

tratate în cadrul lucrării Metodica educaţiei fizice şi sportive (54).

Câteva concluzii orientative privind activităţile formale,

nonformale şi informale, utilizate în activitatea de educaţie fizică şi

sport a elevilor se referă la principalele forme cuprinse în activitatea

didactică, în planul de învăţământ: lecţia de educaţie fizică, celelalte

activităţi de educaţie fizică şi sport organizate în şcoală sau în timpul

liber al elevilor.

52

Aceste forme specifice domeniului educaţiei fizice şi sportive

asigură, pe lângă procesul de instruire, şi recreerea, odihna activă,

compensatorie faţă de programul şcolar, cu influenţe favorabile

asupra elevilor:

• Menţinerea unei stări optime de sănătate;

• Dezvoltarea fizică armonioasă, creşterea normală a orga-

nismului, a indicilor morfo-funcţionali;

• Formarea deprinderilor motrice de bază, utilitar-aplicative şi

specifice unor ramuri şi probe sportive;

• Dezvoltarea calităţilor motrice de bază;

• Prevenirea şi corectarea atitudinilor şi deficienţelor fizice;

• Dezvoltarea şi perfecţionarea proceselor psihice;

• Realizarea unei căliri fizice şi asigurarea unei capacităţi fizice

ridicate;

• Dobândirea şi formarea de cunoştinţe şi deprinderi igienico-

sanitare;

• Realizarea unei educaţii fizice şi sportive permanente;

• Însuşirea unor cunoştinţe, deprinderi, priceperi şi a

atitudinilor cerute de practicarea unor sporturi;

• Educarea în spiritul olimpic, al sportivităţii şi al fair-play-

ului.

Cultivarea plăcerii de a practica exerciţiile fizice, diferite

sporturi şi activităţi turistice, în scop recreativ şi de divertisment.

Pentru realizarea acestor obiective, în activitatea ce se va

concepe şi se va desfăşura, trebuie să se respecte următoarele

principii didactice:

• Principiul accesibilităţii;

• Principiul intuiţiei;

• Principiul participării conştiente şi active;

• Principiul sistematizării şi al continuităţii;

• Principiul însuşirii temeinice.

Metodele de instruire utilizate, de transmitere a cunoştinţelor,

de formare a priceperilor şi deprinderilor, de verificare, apreciere şi

stimulare a activităţii elevilor:

• Metode verbale: explicaţia, conversaţia etc.;

• Metode practice (intuitive): demonstraţia, repetarea etc.;

53

• Metode pentru evaluarea rezultatelor şi aprecierea activităţii

şi a progresului realizat.

Principalele cerinţe de care se va ţine seama în programarea

activităţii:

• Concordanţă între obiectivele urmărite şi posibilităţile de a le

realiza;

• Respectarea particularităţilor elevilor (vârstă, sex, starea de

sănătate, nivelul de pregătire, gradul de dezvoltare a calităţilor

motrice);

• Volumul de priceperi şi deprinderi motrice;

• Stabilirea conţinutului activităţii în funcţie de baza materială

existentă;

• Organizarea activităţilor în aer liber şi utilizarea factorilor

naturali;

• Prevenirea accidentelor în timpul desfăşurării activităţilor de

educaţie fizică şi sport şi respectarea cerinţelor igienico-sanitare.

2.3.2.3. Educaţia fizică şi sportivă în perioada de maturitate

La vârsta adultă, prin activităţile sportive se urmăreşte:

• Menţinerea unei stări optime de sănătate;

• Funcţionarea optimă a organismului şi asigurarea unei

capacităţi înalte în activitatea de instruire şi cea productivă;

• Dezvoltarea fizică armonioasă şi echilibrată;

• Consolidarea calităţilor motrice;

• Formarea şi dezvoltarea, la un nivel superior, a priceperilor şi

deprinderilor necesare în profesie, în activitatea aleasă;

• Formarea şi dezvoltarea trăsăturilor pozitive morale, de

personalitate: caracter, temperament, atitudini şi aptitudini;

• Pregătirea pentru educaţia pentru timp liber, cea fizică şi

sportivă continuă şi adecvată vârstei. Cultivarea bucuriei, a unui

tonus ridicat, prin mişcarea în aer liber;

• Practicarea individuală şi în grup (colectiv) a diferitelor

ramuri sportive.

• Dobândirea şi perfecţionarea cunoştinţelor priceperilor şi

deprinderilor specifice;

54

• Realizarea educaţiei sportive, cultivarea spiritului sportiv şi

de fair-play în întreaga viaţă a individului;

• Dezvoltarea şi perfecţionarea unor deprinderi estetice şi

artistice;

• Pregătirea, formarea şi dobândirea unor priceperi şi

cunoştinţe pentru practicarea diferitelor forme de turism;

• Diminuarea influenţelor nocive ale stresului, ale celorlalţi

factori poluanţi, prin practicarea exerciţiilor fizice şi a sportului;

• Realizarea unei odihne active şi divertisment prin practicarea

mijloacelor educaţiei fizice şi sportive. O angajare în activităţile

„Sportul pentru toţi‖.

Tabel 2: Alergarea de jogging, durata în minute (după Wollbenberg)

Vârsta (ani) Sexul Lunile de la începerea alergării

1 2 3-4 5-6

25-33 Bărbaţi 10 12 15 18

34-44 8 10 13 16

44-56 6 8 11 14

Peste 60 4 6 9 12

22-29 Femei 6 9 12 15

30-41 4 7 10 13

42-57 3 5 8 11

Peste 58 2 4 6 9

Pentru tinerii cuprinşi în învăţământul universitar (mai cu

seamă în primii doi ani), ca şi pentru cei ce-şi satisfac serviciul

militar, educaţia fizică se realizează pe baza unor programe ce au o

orientare profesional-aplicativă riguros conturată. Vârsta adultă este

vârsta la care acumulările din perioada şcolară, cunoştinţele,

deprinderile, în general, educaţia permanentă se manifestă concret.

Participarea la activitatea de educaţie fizică şi sportivă (ca practicanţi

sau ca spectatori) este facultativă.

Conţinutul, formele de organizare, particularităţile de care

trebuie să se ţină seama sunt prezentate în capitolul „Sportul pentru

toţi‖.

55


Desfăşurarea unor activităţi sportive, după perioada de

maturitate, urmăreşte să asigure:

• Menţinerea unei stări cât mai optime de sănătate sau refacere

a sănătăţii;

• Întârzierea, diminuarea proceselor de îmbătrânire a celulelor;

• Sporirea posibilităţilor funcţionale ale organismului;

• Menţinerea unei cât mai bune capacităţi de muncă şi activităţi

creatoare, a deprinderilor şi calităţilor motrice;

• Corectarea, diminuarea deficienţelor fizice;

• Practicarea exerciţiilor fizice sub forma gimnasticii igienice, a

sportului, a alergării, plimbărilor, a drumeţiilor, activităţilor turistice,

în scop recreativ şi de divertisment (De exemplu, alergarea de

jogging conform distanţelor de alergare prevăzute în tabelul

nr.10.2.).

În organizarea activităţii, se va ţine seama, în permanenţă, de

avansarea pe trepte de vârstă, de gradul de pregătire, ca şi de

posibilităţile fizice ale participanţilor. Periodic, este recomandabil ca

practicanţii exerciţiilor fizice să efectueze şi câte un control medical şi

chiar să utilizeze autocontrolul şi să folosească frecvent mijloacele de

odihnă şi refacere după efort. Activitatea se recomandă să se desfăşoare

în principal în aer liber, urmărindu-se permanent corecta dozare a

efortului

56


Sinteza unităţii de învăţare În organizarea activităţii, se va ţine seama, în

permanenţă, de avansarea pe trepte de vârstă, de gradul de

pregătire, ca şi de posibilităţile fizice ale participanţilor.

Periodic, este recomandabil ca practicanţii exerciţiilor fizice

să efectueze şi câte un control medical şi chiar să utilizeze

autocontrolul şi să folosească frecvent mijloacele de odihnă

şi refacere după efort. Activitatea se recomandă să se

desfăşoare în principal în aer liber, urmărindu-se permanent

corecta dozare a efortului

Concepte şi termeni de reţinut: ontogeneză,

creştere şi dezvoltare, vâsta şcolară, pubertate,

adolescenţă

ÎntreÎ Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Precizaţi care sunt perioadele de creştere şi

dezvoltare?

2. Care sunt caracteristicile vârstei şcolare mici?

3. Care sunt caracteristicile vârstei şcolare

mijlocii?

57

4. Care sunt caracteristicile vârste şcolare mari?

5. Ce presupune vârsta preadolescenţei?

6. Care snt caracteristicile fiziologice ale

adolescenţei ?

7. Din punct de vedere motric, care sunt

transformările care au loc în perioada de

maturitate?

58


1. Creşterea este:

a. o acumulare cantitativă

b. o acumulare calitativă

c. o calitate motrică

2. Dezvoltarea este:

a. o acumulare cantitativă

b. o acumulare calitativă

c. o calitate motrică

3. Care sunt perioadele de creştere şi dezvoltare:

a. perioada de pregătire

59

b. preadolescenţa - adolescenţa

c. perioada de tranziţie

4. La vârsta adultă, prin activităţile sportive se urmăreşte:

a. alergarea de jogging, durata în minute

b. funcţionarea optimă a organismului şi asigurarea unei

capacităţi înalte în activitatea de instruire şi cea productivă c. educarea în spiritul olimpic, al sportivităţii şi al fair-play-

ului.

5. Mijloacele de bază recomandate a fi utilizate cu copiii

preşcolari:

a. aruncarea unui obiect la distanţă şi la ţintă

b. alergare cu ritm de 3 paşi peste linii trasate pe sol

c. folosirea gimnasticii de bază pentru formarea ţinutei

corecte, orientarea în spaţiu, pentru prevenirea sau corectarea

atitudinilor şi deficienţelor fizice

60

Bibliografie


2. Cârstea, Gh., (1993), Teoria şi metodica educaţiei fizice şi

sportului, Bucureşti, Editura Universul

3. Dragnea, A., Bota, A., (1999), Teoria activităţilor motrice,

Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică

4. Gheorghe, G.I., (2008), Teoria activităţilor motrice, Bucureşti,




6. Todea, S.F., (2001), Exerciţiul fizic în educaţie fizică, sport şi

kinetoterapie, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de

Mâine

61


CAPACITATEA MOTRICĂ - CALITĂŢI MOTRICE

Cuprins

3.1. Introducere




3.3.2. Calităţi motrice

3.3.2. Viteza

3.3.2.1. Definiţii



3.3.2.4.Aspecte metodice privind dezvoltarea vitezei


3.3.3. Rezistenţa

3.3.3.1. Definiţii





3.3.4. Forţa

3.3.4.1. Definiţii






62

3.3.5.1. Definiţii




3.3.5.5.Testarea îndemânării 3.3.6. Mobilitatea


3.1. Introducere

Capacitate provine din cuvântul latin “capacitas“ şi are

următoarele sensuri:

calitatea de a fi începător, întindere sau mărime a unui

lucru în raport cu ceea ce conţine sau poate conţine, volumul unui obiect

sau cantitate dintr-o mărime pe care o poate acumula un sistem tehnic sau

fizic;

îndemânare, abilitate, aptitudine, forţă de a face ceva într-

un anumit domeniu;

om destoinic, priceput, învăţat, savant;

mărime caracteristică a unui sistem fizic sau tehnic,

exprimată prin raportul a două mărimi de naturi diferite sau de aceeaşi

natură;

posibilitatea cuiva de a efectua o anumită operaţie, de a

produce un efect sau de a suferi o anumită transformare;

drept, putere legală de a face un act.

Capacitatea (engl.: „ability‖, germ.: „letstunh‖, franc.:

„capacité‖) reprezintă, după părerea lui Pieron, „putinţa de a obţine o

reuşită în exersarea unei evaluări directe, sub rezerva de a-l pune la

încercare pe cel a cărui capacitate vrem să o cunoaştem; ea este

condiţionată de o aptitudine pe care o relevă indirect, dar depinde de

condiţiile probabile, între care gradul de maturizare sau de involuţie a

formaţiei educative sau a învăţării şi exerciţiului―.

Capacitatea este o rezultantă plurifactorială determinată de

63

aptitudini, de gradul de maturizare a personalităţii, de învăţare şi exerciţiu.

Poate fi educată, dezvoltată prin exerciţiu sau ―atrofiată― prin insuficienta

utilizare, factor mai des implicat decât diminuarea fiziologică legată de

vârstă.

În domeniul nostru se vorbeşte despre termeni cum ar fi

capacitatea motrică, capacitatea de performaţă, capacităţi motrice,

capacităţi condiţionale, capacităţi intermediare.

Calitate provine din cuvântul latin ―qualitas― şi are

următoarele sensuri:

din punct de vedere filosofic: calitatea este o categorie prin

care se desemnează sistemul însuşirilor esenţiale ale unui obiect, ale unui

fenomen, în virtutea cărora el este obiectul dat şi nu altul;

în logică: calitatea reprezintă un criteriu de clasificare a

judecăţilor de predicţie după însuşirile lor de a fi afirmative şi negative;

calitatea privită ca o însuşire bună sau nu sau ca fel de a fi

bun sau rău;

calitatea ca situaţie, poziţie, titlu, condiţie care constituie

sau dă un anumit drept.

Mulţi specialişti s-au ocupat de problema capacităţii motrice

încercând să determine structura acesteia (Manno, 1984). Denumirea

generică a capacităţilor omului de a face mişcări în raport de forţă, viteză

sau rezistenţă este diferită. Capacităţile motrice sunt denumite de unii

autori (Zaţiorski, 1958, Demeter, 1981), drept calităţi fizice, iar alţii

(Cârstea, Gh.,1999) le numesc calităţi motrice.

În literatura română de specialitate, întâlnim capacitatea

motrică şi calitatea motrică exprimând posibilitatea motrică limitată. Altfel

spus, starea capacităţii este reprezentată de calitatea motrică la un moment

dat, aceasta fiind pusă în evidenţă de o testare.

Talentul cu care individul execută anumite exerciţii este

variabil. Talentul este în cea mai mare parte de natură genetică. Forţa,

viteza şi rezistenţa moştenite joacă un rol important în atingerea nivelurilor

înalte de performanţă. Ele mai sunt numite calităţi dominant motrice sau

biomotrice (Bompa T., 2002). Motric se referă la mişcare, iar prefixul bio-

ilustrează importanţa biologică a acestor calităţi.

64

Capacitatea biologică a individului este cauza, iar mişcarea

este efectul. Ceea ce solicită este capacitatea de a controla cauza pentru a

executa cu succes efectul.

Capacitatea motrică cuprinde (A.Dragnea, A.Bota, 1999):

• componentele stabile: aptitudini, calităţi motrice, deprindri

motrice, structuri operaţionale, cunoştinţe, experienţă;

• componentele de stare: motivaţie, stări emoţionale, care

pot favoriza, reduce sau bloca exprimarea capacităţii motrice;

Capacitatea motrică este deci o rezultantă plurifactorială, un

vector ce rezultă din interacţiunea componentelor sus-menţionate.

Aceasta evoluează după o curbă ascendenta, se lărgeşte şi se

restructurează prin maturizare, instruire, educare. Evoluţia sa nu este

lineară, ci sinuoasă, cu momente de stagnare sau regres; caracteristicile de

constanţă ale capacităţii motrice sunt asigurate de prezenţa aptitudinilor,

deprinderilor motrice, iar regresul sau stagnarea pasageră e determinată de

motivaţie sau de stările afective.

"Capacitatea motrică este ansamblul posibilităţilor motrice

naturale şi dobândite prin care se pot realiza eforturi variate ca structură şi

dozare" (Terminologia educaţiei fizice şi sportului, Editura Sport-

Turism, Bucureşti, 1978).


Obiectivele unităţii de învăţare: să cunoască noţiunile de bază ale capacităţii motice;

să însuşească principalele forme de manifestare şi factori de

condiţionare ai calităţilor motrice

să reţină mijloacele şi metodele principale din metodica dzvoltării

fiecărei calităţi motrice

65


capacitatea de recunoaştere a principalelor componente ale

capacităţii motrice

abilitatea de a identifca formele de manifestare şi factorii de

condiţinare ai fiecărei calităţi motrice

posibilitatea de a realiza programe de exerciţii pentru dezvoltarea

fiecărei calităţi motrice în funcţie de specificul fiecăreia


3.3. Conţinut unităţii de învăţare

Calitatea motrică este definită ca "aptitudine a individului de

a executa mişcări cu indici de viteză, forţă, rezistenţă, îndemânare, etc".

Termenul de calitate ni se pare mai vag decât cel de aptitudine, el

desemnând o însuşire universală a individului, ce poate avea niveluri dintre

cele mai diverse. Nivelul calităţii motrice se apreciază pe baza interrelaţiei

dintre masa corpului pe de o parte şi spaţiul, şi respectiv timpul, în care se

desfăşoară mişcarea (A.Dragnea, A.Bota, 1999).

66

Calităţile motrice pot fi definite ca însuşiri ale

organismului, concretizate în capacitatea de a efectua o mişcare, în

orice activitate cotidiană sau de educaţie fizică şi sportivă, cu

anumiţi indici de forţă, îndemânare, mobilitate, rezistenţă şi viteză.

În ceea ce priveşte abordarea terminologică a calităţilor

motrice, există părerea mai multor specialişti (Cărstea, Gh.,1999,

Todea,S.F.,2001) că este bine să se folosească termenul de ―educare― a

calităţilor motrice sau conceptul de calităţi fizice sau capacităţi fizice..

Calităţile motrice se dezvoltă de-a lungul vieţii, în anumite

perioade optime. Calităţile personalităţii umane se educă, iar cele motrice

se dezvoltă. În numeroase lucrări de specialitate se arată că într-un stadiu

primar aceste calităţi există, nativ, deci nu se poate vorbi despre o formare

a lor.

Calităţile motrice au un parametru caracteristic, prin care se

poate determina valoarea şi aportul lor la realizarea diferitelor acţiuni

motrice. Astfel pentru forţă acest parametru este încărcătura, pentru

îndemânare este gradul de complexitate şi precizia acţiunii, pentru

rezistenţă este durata acţiunii, iar pentru viteză este repeziciunea mişcărilor.

În activitatea de educaţie fizică şi sportivă, dezvoltarea

calităţilor motrice are o importanţă deosebită:

reprezintă o finalitate a activităţilor de educaţie fizică şi sport;

este o componentă a procesului instructiv – educativ;

asigură dezvoltarea fizică armonioasă şi contribuie la

menţinerea unei stări optime de sănătate;

influenţează favorabil indicii marilor funcţiuni ale

organismului, motricitatea generală şi calităţile moral – volitive;

asigură tonicitatea şi troficitatea organismului;

valorifică superior disponibilităţile genetice ale organismului;

favorizează creşterea capacităţii de efort a organismului;

condiţionează formarea, consolidarea şi perfecţionarea

deprinderilor şi priceperilor motrice cu care sunt în relaţie de

interdependenţă;

influenţează, în mod favorabil, dezvoltarea, prin transfer, şi a

altor calităţi motrice;

dezvoltarea calităţilor motrice se face printr-o mare varietate

de căi şi mijloace specifice, dar şi prin acţiuni independente şi în condiţii

67

relativ simple.

Efectuarea unui act sau acţiune motrică este determinată de

mai multe calităţi motrice. Acestea au, în funcţie de complexitatea

actului motric, ponderi diferite.

3.3.1. Viteza

3.3.1.1. Definiţii

Viteza este una dintre calităţile motrice ale cărei definiţii

sunt controversate, unii autori mergând până la excluderea ei din rândul

acestora, considerând-o rezistenţă de scurtă durată. Analizând însă mai

profund modul de efectuare a actelor şi acţiunilor motrice, constatăm că

una din componentele temporale este tocmai rapiditatea cu care se execută.

Din acest motiv putem exprima execuţia în termeni calitativi (foarte

repede, rapid, lent, foarte lent – ceea ce se cunoaşte sub numele de tempo)

şi cantitativi – durată. Cel mai des însă mişcările sunt apreciate simultan

după caracteristicile spaţiale şi temporale, făcându-se raportul dintre durată

şi lucrul mecanic efectuat.

Viteza, în accepţiunea cea mai largă se referă în principal

la rapiditatea efectuării mişcării sau actului motric în unitatea de timp. Ea

se determină prin lungimea traiectoriei parcurse în timp sau prin timpul de

efectuare a unei mişcări. Se apreciază în m/sec., sau în unităţi de timp.

Viteza, sub diferitele sale forme de manifestare este o

calitate motrică deosebit de importantă în toate ramurile de sport în care

este implicată, sau în combinaţie cu alte calităţi, ea determinând de cele

mai multe ori succesul. Dar, nu în toate cazurile viteza maximă este

importantă, ci viteza optimă de execuţie.

Cercetările arată, iar acest lucru este bine cunoscut, că

viteza este puternic determinată genetic, depinzând foarte mult de bagajul

ereditar al subiecţilor.

În 1990, T.Ardelean consideră viteza ca fiind

―capacitatea omului de a efectua mişcările într-un timp cât mai

scurt.― N. Alexe (1999) defineşte viteza ca fiind ―capacitatea de a

efectua o mişcare dată sau o suită de mişcări într-un timp cât mai

68

scurt.―, iar A.Demeter (1981) afirma că viteza este ―capacitatea

organismului de a executa mişcările cu rapiditate şi frecvenţă

mare.―

Gh.Cârstea (1999) aprecia că viteza este ―capacitatea

de a executa acte sau acţiuni motrice, cu întreg corpul sau numai

cu anumite segmente ale acestuia, într-un timp cât mai scurt, deci

cu rapiditate maximă, în funcţie de condiţiile existente.―

În 1958, V.Zaţiorski, considera că viteza este

„capacitatea omului de a efectua acţiunile motrice într-un timp

minim pentru condiţiile respective‖, iar Harre (1973), referindu-se

la o formă de manifestare a vitezei, definea viteza de deplasare cu

cea mai mare rapiditate posibilă. R.Manno, în 1992, înţelege viteza

ca fiind „aptitudinea de a realiza acţiuni motrice într-un timp

minim‖. Gh.Mitra şi Al.Mogoş (1977), dar şi A.Dragnea (1991),

definesc viteza ca fiind „iuţeala sau rapiditatea‖ cu care se

efectuează acţiunile motrice în unitatea de timp.

În concluzie, viteza reprezintă realizarea unor acte şi

acţiuni motrice în cel mai scurt timp posibil, cu întreg corpul sau

numai cu anumite segmente ale acestuia cu rapiditate şi frecvenţă

mare.

După A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002, viteza este o

caracteristică (calitate) spaţio-temporală a mişcărilor, care nu poate fi

discutată fără a face referiri şi la alte caracteristici temporale ale mişcărilor:

tempoul şi ritmul.

Tempoul reprezintă densitatea mişcărilor pe unitatea de

timp (numărul de paşi / sec). deşi este strâns legată de tempou, viteza poate

fi diferită. Tempoul mişcărilor depinde de masa corpului, segmentelor

aflate în mişcare şi de momentele de inerţie.

Tempoul reprezintă o caracteristică importantă în direcţia

stabilirii intensităţii efortului şi implicit a gradului de solicitare a

organismului de către un anumit exerciţiu fizic. Precizarea tempourilor de

execuţie reprezintă o măsură metodică indispensabilă în dozarea

exerciţiilor fizice, adică în stabilirea intensităţii activităţilor.

Eforturile de viteză sunt caracterizate în funcţie de durata

lor, de intensitatea maximală şi submaximală, având un loc bine precizat în

69

educaţie fizică şi în antrenamentul sportiv.

Ritmul este o noţiune folosită pentru a caracteriza cele mai

diferite fenomene şi desfăşurarea lor în timp. Astfel, se poate vorbi despre

ritmuri biologice, astronomice, de tip circadian (zilnic), hebdomadar

(săptămânal), lunar, anual, ritm muzical, al mişcărilor etc.

Ritmul are caracteristică principală periodicitatea repetării

fenomenului, succesiunea intervalului de timp şi accentele rezultate din

desfăşurarea lui. Ritmul mişcărilor defineşte efectuarea unui efort în timp şi

spaţiu, precum şi raportul dintre aceste două mărimi.

Ritmul este prezent în efectuarea oricărui act motric,

acţiune şi activitate motrică, fiind o componentă temporală strâns legată de

viteză dar şi de coordonare şi precizie, abilitate.


Factorii care determină o bună viteză sunt numeroşi şi

variaţi. Aceştia sunt de natură genetică (biologică, psihologică – zestrea

ereditară) şi pedagogică. Din punctul de vedere al zestrei biologice se

disting factori morfologici, funcţionali şi de natură biochimică –

metabolică corelaţi cu factori psihologici (calitatea analizatorilor, atenţia,

tenacitatea, consecvenţa, tipul de sistem nervos).

În ceea ce priveşte factorii biologici, unii sunt de natură

nervoasă iar alţii sunt de ordin anatomic, funcţional:

mobilitatea desfăşurării proceselor nervoase, viteza alternării

proceselor de excitaţie cu cele de inhibiţie, precum şi intensitatea

acestora;

timpul de latenţă sau de reacţie care, la rândul său, depinde de

calitatea nervului, a muşchiului şi a sinapsei;

viteza de conducere a impulsului nervos (aferent şi eferent) prin

reţeaua nervoasă;

viteza de contracţie a muşchiului în urma excitaţiei nervoase;

forţa muşchiului care intră în contracţie;

lungimea segmentelor implicate în activitate, mobilitatea articulară şi

70

elasticitatea musculară;

capacitatea de coordonare a grupelor musculare;

tipul fibrelor musculare din care este alcătuit muşchiul, fibre albe

F.T. (Fast-Twitch glycolitic fibers – fibre rapide) sau roşii S.T.

(Slow – Twitch oxidative fibers – fibre lente);

bogăţia de compuşi macroergici a fibrei musculare (CP şi ATP).

Factorii amintiţi cunosc o îmbunătăţire în urma procesului

de educaţie fizică. Astfel, în urma unor programe de pregătire speciale de

viteză scade cronaxia îmbunătăţindu-se excitabilitatea neuromusculară, se

scurtează perioada de latenţă, cresc rezervele de compuşi energetici care

stau la baza eforturilor de viteză.

Rapiditatea contracţiei musculare este cu atât mai mare cu

cât posedă mai multe fibre albe (F.T.) (Coyl şi colab. 1974,

Karlson şi colab. 1975 – citat de A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu,

2002). Aceste fibre sunt bogate în compuşi macroergici, creatin –

fosfat (CP) şi acid adenozintrifosforic (ATP), precum şi în

glicogen, având în mod firesc şi enzimele necesare producerii

energiei anaerobe.

Fibra musculară de tip II (FT) este fibra rapidă. Muşchii

striaţi sunt constituiţi din fibre lente şi fibre rapide. Printr-un

program de pregătire specifică s-a demonstrat posibilitatea

transformării într-o oarecare măsură a fibrelor roşii în fibre albe,

pregătirea fiind canalizată pe forţă cu încărcături mari.

Electrostimulaţia, metodă care duce la creşterea forţei explozive,

duce şi la îmbunătăţirea vitezei.(G.Raţă, B.C.Raţă,1999)

Fibrele roşii sunt opuse celor albe având în compoziţia lor

mioglobină, glicogen şi enzime pentru producţia aerobă de energie. Fibrele

roşii şi fibrele albe se deosebesc atât din punct de vedere structural, dar şi

al enzimei miozin – atepazei care este în cantitate mai mare, cu cât durata

contracţiei este mai mică.

Indivizii cu aptitudini de viteză, sprinterii pe 100 m şi 200

m au un procent mai ridicat de fibre albe decât alergătorii pe distanţe lungi.

Prin programe de pregătire specifice vitezei, detentei sau forţei se constată

o îngroşare a fibrelor musculare care devin mai puternice crescând astfel

forţa de contracţie cu 25% (Karlson, 1975, citat de A.Dragnea, S.Mate-

71

Teodorescu, 2002).

Lungimea pârghiilor segmentelor corpului şi înălţimea au o

influenţă decisivă asupra vitezei (segmentele scurte favorizează o viteză

mai mare). De asemenea, persoanele de sex masculin au o mai bună viteză

decât cele de sex feminin.

În opinia lui V. Tudor (1999), viteza depinde de două mari

categorii de factori:

1. Factorul central – nervos

Este reprezentat de rapiditatea cu care alternează procesele

fundamentale, excitaţia şi inhibiţia. De mobilitatea acestor procese

va depinde şi rapiditatea cu care muşchii se contractă şi se

relaxează. Factorul central este reprezentat de gradul de

coordonare şi relaxare, fiind vorba despre coordonarea

intramusculară şi intermusculară

2. Factorul periferic, muscular sau neuromuscular

Este reprezentat de tipul fibrelor din structura muşchiului,

forţa musculară, sursele energetice, elasticitatea, întinderea şi

capacitatea de relaxare, starea de încălzire a musculaturii,

oboseala.

Alţi autori (G.Raţă, B.C.Raţă,1999) definesc alte categorii

de factori care influenţează viteza structuraţi astfel:

1. Factori greu perfectibili:

starea de funcţionalitate a analizatorilor (vizual, auditiv,

cutanat, kinestezic), în sensul nivelului aucuităţii, fineţei şi preciziei.

mobilitatea desfăşurării preceselor nervoase, viteza alternării

proceselor de excitaţie cu cele de inhibiţie, dar şi de intensitatea de

manifestare a acestora.

capacitatea de analiză şi sinteză de la nivelul scoarţei

cerebrale.

timpul de latenţă sau de reacţie, care la rândul său depinde de

calitatea nervului, a muşchiului şi a sinapsei.

viteza de conducere a influxului nervos aferent şi eferent de-a

lungul reţelei nervoase.

viteza de contracţie a muşchiului determinată de apariţia

excitaţiei nervoase.

72

tipul de inervaţie de la nivelul plăcii motorii.

talia şi, în special, lungimea segmentelor ce participă la

activitate.

2. Factori morfologici şi biologici, perfectibili:

tipologia fibrei musculare.

cantitatea de compuşi macroergici.

mobilitatea articulară şi elasticitatea musculară.

nivelul de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice (mai ales

forţa).

Există şi alţi factori consideraţi de specialişti ca având o

contribuţie foarte mare în manifestarea vitezei:

ereditatea care influenţează în mare parte mobilitatea

proceselor nervoase.

calitatea nervului, a muşchiului.

Din punct de vedere psihic, există doi factori care

influenţează (Ardelean, 1990):

capacitatea de mobilizare psihică.

capacitatea de concentrare a atenţiei.


Realizarea actelor şi acţiunilor motrice implică, cu ponderi

diferite, mai multe forme de manifestare a vitezei. Astfel, putem aminti:

Viteza de reacţie – mai corect timp de latenţă – constă în

rapiditatea cu care un subiect răspunde la excitanţi de diferite naturi

(vizuali, auditivi, tactili). După V.M.Zaţiorski (1958), viteza de reacţie are

cinci componente:

1. apariţia excitaţiei în receptor, ce presupune un proces de

codificare a semnalului pentru a putea fi transmis în verigile nervoase

următoare;

2. transmiterea excitaţiei codificate prin receptorul senzitiv către

verigile corespunzătoare ale sistemului nervos;

3. analiza semnalului de către centrii nervoşi şi recodificarea

acestuia în vederea transmiterii pe căile motorii;

73

4. transmiterea semnalului prin căile motorii;

5. excitarea muşchiului care prin contracţie materializează

reacţia de răspuns sub forma lucrului mecanic.

Se consideră că cea de-a treia componentă consumă cel

mai mult timp din perioada de latenţă. Putem aprecia că viteza de reacţie

depinde, în final, de calitatea fiecăreia dintre componente, precum şi de

unele aspecte psihologice.

Viteza de reacţie este influenţată, mai ales în probele de

sprint, de tensiunea premergătoare startului, ceea ce demonstrează că

fondul psihologic, pregătirea pentru probă asigură rezultate mai bune ale

timpului de reacţie.

Viteza de reacţie (la semnale vizuale) înregistrează valori

diferite în funcţie de vârstă, după o dinamică ascendentă, începând cu 8 –

10 ani până la 20-30 de ani, când se ating valorile maxime, după care încep

să scadă treptat (Weineck, 1983, Grosser, 1976, citat de A.Dragnea,

S.Mate-Teodorescu, 2002).

Reacţiile la stimulii vizuali sunt mult mai lente decât cei la

stimuli acustici.

Reacţiile la diferite semnale pot fi simple sau complexe.

Reacţia simplă constă dintr-un răspuns corect la un semnal

dinainte cunoscut, care apare însă inopinat. Acest tip de reacţie este

deosebit de important nu numai în sport, ci şi în viaţa de zi cu zi. Se

consideră că oamenii care au o bună reacţie simplă sunt mai rapizi şi în alte

situaţii (Smirnov, 1965, citat de A. Dragnea, S. Mate-Teodorescu, 2002).

Reacţia complexă se manifestă în două situaţii tipice:

reacţia la obiecte sau segmente ale corpului în deplasare şi reacţia la

alegere.

Viteza de execuţie reprezintă rapiditatea cu care se

efectuează o mişcare, sau timpul scurs de la începutul până la sfârşitul

mişcării. Acest tip de viteză este foarte important în majoritatea ramurilor

de sport, ciclice, aciclice şi combinate, intrând în relaţie cu alte calităţi

motrice. În sport, viteza de execuţie este determinată de nivelul tehnicii sau

de gradul de însuşire a deprinderilor, precum şi de nivelul celorlalte calităţi

74

motrice, în special de forţă. De asemenea, viteza de execuţie este

determinată de viteza de reacţie simplă şi complexă.

Viteza de repetiţie se întâlneşte şi sub denumirea de

frecvenţă a mişcărilor şi viteză de deplasare. Acest tip de viteză se

întâlneşte în special în ramurile de sport ciclice, la mişcările care se repetă

într-o succesiune rapidă într-o unitate de timp. Ea poate fi definită ca fiind

frecvenţa cea mai înaltă cu care se pot repeta mişcările într-un timp cât mai

scurt.

Principalul factor care determină viteza de repetiţie este

mobilitatea proceselor nervoase, rapiditatea cu care alternează procesele de

excitaţie cu cele de inhibiţie care asigură şi alternarea contracţiilor cu

relaxarea (G.Raţă, B.C.Raţă,1999). Mobilitatea proceselor nervoase

fundamentale este determinată la rândul ei de calitatea sistemului nervos

care este condiţionat genetic. Deci, acest tip de viteză este mai greu de

dezvoltat.

Viteza de repetiţie este condiţionată de tempoul de execuţie

şi de ritm. Cu cât tempoul şi ritmul sunt mai mari, cu atât viteza este mai

mare, crescând proporţional şi intensitatea efortului. Astfel, a fost ales

tempoul ca măsură a intensităţii sau a gradului de solicitare a organismului.

Contracţia puternică a muşchilor, urmată de o relaxare cât

mai mare a acestora, este specifică sportivilor bine antrenaţi, relaxarea

având un rol foarte important în menţinerea ritmului şi tempoului pe

perioade mai lungi de timp, asigurându-se refacerea muşchiului şi o stare

optimă a proceselor nervoase. În condiţiile unor tempouri foarte ridicate,

muşchii lucrează numai în zonele de maximă amplitudine, nereuşind să

realizeze scurtări complete, ceea ce creează un regim aproape izometric.

În legătură cu acest tip de viteză este şi capacitatea de

accelerare a subiectului, sau capacitatea de a atinge cât mai rapid o viteză

maximă, denumită de unii autori capacitate de demaraj. În probele de sprint

aceasta este influenţată de forţa membrelor inferioare şi lungimea pasului,

mobilitatea articulară şi elasticitatea musculo-ligamentară. Se consideră că

la un om frecvenţa paşilor poate ajunge la 5 repetări pe secundă

(C.Florescu şi colab., citat de A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002).

Aceasta scade odată cu mărirea încărcăturii şi creşterea duratei efortului. În

75

cazul în care încărcătura şi durata efortului depăşesc 2/3 din posibilităţile

maxime, frecvenţa scade substanţial.

A.Demeter (1981) descrie următoarele tipuri de viteză:

viteza de reacţie (latenţa reacţiei motrice);

viteza de execuţie;

viteza de repetiţie;

viteza de deplasare (include viteza de reacţie, de execuţie şi de

repetiţie fiind considerată cea mai complexă);

viteza de angrenare (de accelerare);

viteza de opţiune (componentă a vitezei de reacţie şi a vitezei

de execuţie, reprezentând inteligenţa subiectului).

J.Weineck (1992) distinge patru forme de manifestare a

vitezei:

viteza de reacţie;

viteza ciclică;

viteza aciclică;

viteza de deplasare.

T.Bompa (1990) menţionează trei tipuri de viteză:

timpul de reacţie;

frecvenţa mişcărilor pe unitatea de timp;

viteza de deplasare.

T.Ardelean (1990), menţionează două forme de

manifestare a vitezei specifice atletismului:

a. forme elementare, valabile numai pentru atletism:

viteza de reacţie;

viteza de execuţie;

viteza de repetiţie.

b. forme combinate:

viteză de accelerare;

viteză de deplasare.

3.3.1.4. Aspecte metodice privind dezvoltarea vitezei

Evoluţia vitezei în ontogeneză este diferită la bărbaţi şi la

femei. Posibilităţile de dezvoltare, de asemenea sunt diferite. Încă de la

vârsta de 10 ani se poate acţiona sistematic pentru dezvoltarea tuturor

76

formelor de manifestare a vitezei şi efectul acţionării sistematice scade

treptat până la vârsta maturizării definitive (20-22 ani la băieţi şi 18-19 ani

la fete). În urma unor studii, (Firea,E., Dragnea, A., 1988, 1989), efectuate

pe un grup de copii de 10 ani, sportivi şi nesportivi s-a arătat faptul că

fetele sunt capabile să dezvolte o viteză de deplasare mai bună decât

băieţii, cu 0,3 sec. De asemenea, s-au înregistrat progrese nete ale copiilor

sportivi faţă de nesportivi. Însă de la vârsta de 11 ani, când băieţii le

egalează pe fete, progresul este superior tot restul vieţii.

Performanţele în domeniul vitezei sunt în mare măsură

condiţionate de nivelul forţei musculare (forţei explozive, în special) şi de

capacitatea de coordonare sau uşurinţa în efectuarea acţiunilor motrice

respective.

O creştere a forţei va determina şi o creştere a vitezei (mai

ales de reacţie); în cazul efectuării mişcărilor fără îngreuieri sau cu

încărcături uşoare şi medii, mărimea vitezei depinde de nivelul forţei

(Matveev, 1980, citat de A. Dragnea, S. Mate-Teodorescu, 2002). Dacă se

lucrează cu viteză maximă de execuţie în condiţiile efectuării mişcărilor

fără îngreuieri, aceasta nu se va îmbunătăţii. În cazul utilizării mişcărilor cu

îngreuieri (exerciţii cu încărcături mici, medii şi mari), vom avea ca

rezultat creşterea şi a forţei şi a vitezei, în toate condiţiile.

Programul de forţă efectuat pentru dezvoltarea vitezei are

două sarcini fundamentale:

1. creşterea forţei maxime;

2. dezvoltarea capacităţii de a manifesta o forţă mare în

condiţiile mişcărilor rapide (forţă – viteză).

Specifică pentru viteză este a doua sarcină, care se

realizează numai cu ajutorul forţei maxime.

S-a demonstrat că, prin lucrul de forţă, care duce la mărirea

secţiunii transversale a muşchiului, se realizează şi disponibilităţi pentru a

efectua un număr mai mare de repetări. Aceasta favorizează alunecarea

actinei şi miozinei, ceea ce are ca rezultat în final mărirea vitezei de

contracţie.

Tensiunea musculară este determinată de numărul de punţi

transversale care acţionează între miofilamente, valorile maxime ale

77

tensiunii fiind între 90% şi 110% din lungimea de repaus a muşchiului.

W.Hasselbach (citat de Dragnea, Mate, 2002, pag.335) consideră că viteza

de scurtare a muşchiului este determinată de numărul punţilor transversale.

Dezvoltarea forţei de impulsie (explozive) la alergătorii de

sprint are efecte favorabile asupra lungimii paşilor şi a frecvenţei acestora.

Dacă impulsul în faza de sprijin este mai mare, creşte lungimea pasului şi

se scurtează timpul de sprijin determinând creşterea semnificativă a

tempoului.

Alte aspecte importante privind bazele metodice ale

dezvoltării vitezei se desprind din analiza proceselor biochimice care stau

la baza eforturilor de viteză. Astfel, viteza este determinată de resursele

energetice existente la nivelul muşchiului şi viteza de mobilizare a

acestora, durata menţinerii acesteia fiind în strânsă corelaţie cu tipul de

energie consumată. În eforturile de până la 10 sec., care necesită o

mobilizare energetică masivă (turnover), se epuizează fosfaţii energetici

ATP şi CP. Această activitate nu depinde de aportul de oxigen şi nici nu

produce cantităţi detectabile de acid lactic, deci nu depinde de aportul de

ATP furnizat prin glicoliză anaerobă. Dacă efortul se menţine până la 50

sec. şi peste, limită care constituie şi momentul optimal al glicolizei

anaerobe, se constată şi producerea de mari cantităţi de acid lactic,

coprodus final al acestui tip de glicoliză.

Concentraţiile maxime de lactat (25 – 30 mmoli/kg în

muşchi şi 20 – 25 mmoli/kg în sânge) au fost măsurate la subiecţi care au

prestat eforturi de alergare, înot sau patinaj şi au avut ca rezultat scăderea

valorilor pH-ului în muşchi (6,3 – 6,4) şi în sângele arterisl (6,8 – 6,9).

Condiţiile acide nu pot fi compensate de sistemele tampon existente în

sânge, ceea ce duce la scăderea intensităţii efortului sau chiar încetarea

acestuia, ca urmare a inhibării enzimelor glicolitice prin feed-back

metabolic (A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002).

Activităţile fizice de scurtă durată, ca cele de viteză,

determină o creştere a activităţii enzimelor celulare implicate în glicoliză.

Sportivii antrenaţi special pentru efortul anaerob pot tolera concentraţii mai

mari de acid lactic comparativ cu persoanele neantrenate. Muşchiul

scheletic este de asemenea adaptat special prin posesia echipamentului

enzimatic necesar metabolizării lactatului. Dar, numai 10% din lactatul

78

care dispare din muşchi în pauzele de refacere după eforturi maximale

poate fi pus pe seama difuziunii sale în sângele circulant. De aceea se

presupune că o mare parte din lactatul produs în timpul efortului maximal

este transformat în glicogen la nivelul muşchilor, care dispun şi de

enzimele necesare (glicogen sintetaza). O mică parte din lactat este

retransformat în piruvat care la rândul său este degradat în CO2 şi H2O.

Creşterea concentraţiei enzimelor, ca urmare a efortului fizic, nu are loc

numai în muşchi, semnalizându-se creşteri semnificative şi la nivelul

ficatului la persoanele antrenate faţă de cele neantrenate.

Prin programe speciale (durata efortului, pauze şi

încărcături) se pot mări rezervele de fosfaţi energetici, în special CP şi de

glicogen, fapt care permite împingerea eforturilor de viteză (viteză

prelungită) peste 60 sec. În paralel, creşte activitatea enzimelor cuprinse în

desfăşurarea acestui proces.

În opinia lui A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002, viteza

maximă pe care o poate realiza un sportiv în efectuarea diferitelor acte şi

acţiuni motrice (procedeele tehnice şi acţiunile tehnico-tactice), nu depinde

numai de viteza propriu-zisă pe care o posedă, ci şi alţi factori ca: forţa,

supleţea şi mobilitatea articulară, gradul de stăpânire a procedeelor tehnice

şi altele.

Procesul dezvoltării vitezei este complex şi trebuie să

cuprindă şi alte elemente importante, adică nivelul de stăpânire a

procedeelor tehnice sau a exerciţiilor. Actele şi acţiunile motrice trebuie să

îndeplinească anumite condiţii:

exerciţiul să fie foarte bine însuşit, astfel încât să

favorizeze efectuarea lui cu viteză maximă; să nu se utilizeze exerciţii care

nu favorizează manifestarea vitezei maxime;

pentru dezvoltarea vitezei, se vor prefera, exerciţii

specifice fiecărei ramuri sau probe sportive, din cadrul proceselor tehnice şi

acţiunilor tehnico-tactice executate în condiţii de întrecere, secvenţe de joc,

ştafete, jocuri dinamice;

durata exerciţiilor să fie astfel stabilită, încât viteza să nu

scadă spre sfârşitul acesteia. Timpul de execuţie se stabileşte în funcţie de

forma de viteză ce se doreşte a fi dezvoltată. De obicei se efectuează

repetări pornind de la 5 – 6 sec şi se ajunge la 50 – 60 sec. Cel mai des

79

utilizate sunt repetările de până la 30 sec.: alergările pe 30 m, 60m, 100m şi

200m. Parcurgerea gamei de tipuri de viteză se realizează în principal prin

alternarea volumului şi duratei de lucru;

pauzele dintre repetări trebuie să fie suficient de mari

pentru a permite revenirea funcţiilor vegetative şi recuperarea datoriei de

oxigen; dar, după cum se ştie, un exerciţiu de viteză maximă creează pe

scoarţa cerebrală o zonă de excitaţie optimă ce favorizează efectuarea cu

viteză mare a următoarelor repetări. O pauză prea lungă duce la achitarea

datoriei de oxigen dat determină şi estomparea excitaţiei pe scoarţă, deci în

stabilirea pauzelor dintre repetări trebuie să se ţină seamă de acest aspect.

Refacerea funcţiilor vegetative, după efort nu este

uniformă. Imediat după efort, refacerea este foarte rapidă: 70% în prima

treime, 25% în cea de-a doua treime şi 5% în ultima treime. În pauzele

dintre repetări se vor efectua exerciţii care să permită menţinerea excitaţiei

pe scoarţă, deci odihnă activă, exerciţii de respiraţie. În funcţie de tipul de

viteză care se dezvoltă, pauzele pot fi cuprinse în intevalul 5 – 15 minute.

În cazul unui efort de 21 – 22 sec. se apreciază că

restabilirea survine după aproximativ 12 minute, ceea ce duce la concluzia

că după 8 minute funcţiile organismului revin în proporţie de 95% când

este posibilă efectuarea unei noi repetări (Platonov, 1980 citat de

A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu,2002).

OBIECTIV

TIP DE

EXERCIŢII

TIMP DE

LUCRU

(sec.)

INTENSITATEA

(%)

PAUZE

(sec.)

Viteză absolută 5-10

15-20

30-40

90–100

95-100

90-95

40-90

40-60

30-45

Exerciţii de start 5-6 95-100 40-120

Tabel 3: Raportul dintre obiectiv (tipul de exerciţiu), durata efortului,

intensitatea şi pauza, (după V.I. Platonov, 1980, citat de A.Dragnea,

S.Mate-Teodorescu, 2002)

80

În dezvoltarea vitezei se pot folosi şi intensităţi

submaximale, până la 85% din capacitate maximă. Utilizarea excesivă a

intensităţilor maximale atrage după sine instalarea bateriei de viteză, stare

greu de depăşit, care necesită intensităţi deosebite. În unele ramuri de sport

cu caracter ciclic au fost elaborate tabele cu tempouri şi pauzele necesare

calculate în funcţie de timpul record realizat de sportivi pe distanţele de

concurs. În aceste condiţii dirijarea eforturilor de viteză este mai uşurată,

dar nu trebuie să se omită individualizarea solicitărilor în funcţie de

particularităţile sportivului.

Clasificarea metodelor pentru dezvoltarea vitezei

Sistematizarea metodelor de dezvoltare a vitezei nu este

încă realizată după criterii unitare, acest lucru făcându-se diferit în funcţie

de profilul specialiştilor care încearcă să le clasifice şi şcolile cărora le

aparţin:

L.P. Matveev, A.D.Novicov şi colab. (1980) clasifică

metodele în funcţie de principalele tipuri (admise de autori) astfel:

Procedee metodice pentru dezvoltarea reacţiei motrice simple:

Reacţia repetată la semnale ce apar inopinat sau la schimbarea situaţiei

ambiante;

Reacţii repetate în situaţii normale (exersare analitică – secvenţe de

mişcări uşurate);

Metoda senzomotorie – urmăreşte dezvoltarea capacităţii de a distinge

intervale scurte de timp (zecimi de secundă) între acţiunile motrice -

{exerciţiile în cadrul acestei metode se efectuează în trei etape: I – se

efectuează acţiunea la un semnal şi se comunică subiectului timpul realizat;

II – se efectuează mişcarea la semnal şi se cere subiectului să aproximeze

timpul realizat; III – se propune efectuarea mişcării într-un timp dinainte

stabilit}.

Procedee metodice pentru dezvoltarea vitezei de reacţie complexă:

Reacţii la un obiect în mişcare prin apariţia neaşteptată a obiectului,

reducerea distanţei obiectului faţă de subiect;

Reacţii cu alegerea unui răspuns, în funcţie de acţiunile partenerului sau

modificarea mediului ambiant (se aplică principiul de la simplu la

81

complex).

Metode pentru dezvoltarea vitezei de execuţie a mişcărilor:

Metoda exersării (a exerciţiului repetat) se aplică în două variante: 1.

prin creşterea treptată a tempoului de lucru până la atingerea vitezei

maxime; 2. repetarea exerciţiului în tempo variat (alternarea tempourilor);

Metoda jocului;

Metoda competiţională.

Ozolin (1972), citat de A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu,

2002 şi V.Tudor, 1999, sistematizează metodele pentru dezvoltarea vitezei

astfel:

- metoda ―exerciţiului din mers―: parcurgerea unei distanţe în

viteză maximă după un elan prealabil (alergare lansată);

- metoda alternativă: creşterea vitezei, atingerea celei maxime şi

apoi descreşterea acesteia;

- metoda întrecerii cu ―handicap―;

- metoda ştafetelor şi jocurilor;

- metoda întrecerii;

- metoda repetărilor în tempouri submaximale, maximale şi

supramaximale.

Alţi autori (Tharstenason şi colab.,1975, citat de

A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002) prezintă mai detaliat metodele şi

procedeele metodice pentru dezvoltarea vitezei, în funcţie de forma de

manifestare ce se vrea influenţată.

Viteza, în funcţia de durata efortului, se manifestă după o

curbă descendentă pe măsura creşterii timpului de lucru.

Prezentarea acestor clasificări trebuie să ducă la concluzia

că utilizarea metodelor sau procedeelor metodice se face în ―sistem―, în

funcţie de cerinţele specifice fiecărei ramuri de sport, ale particularităţilor

de vârstă, sex, nivel de pregătire, perioada de pregătire. Combinarea

acestora dar şi respectarea regulilor de aplicare depind de măiestria

pedagogică ale fiecărui profesor.

J.Weineck (1992) este de părere că viteza maximă poate fi

determinată genetic în limite restrânse. Israel, 1977, citat de

J.Weineck,1992, consideră că nu este imposibil ca bazele biologice

82

ale capacităţii de viteză să se stabilească foarte devreme în timpul

copilăriei.

Viteza maximă de alergare atinge punctul culminant între

15 – 17 ani la fete şi între 20 – 22 ani la băieţi neantrenaţi

(J.Weineck, 1992)

În primul stadiu şcolar (vârsta şcolară timpurie), când copii

au vârsta între 6 – 7 ani până la 10 ani, are loc cea mai mare

dezvoltare a frecvenţei şi vitezei mişcării. Acum se constată o

ameliorare considerabilă a vitezei de reacţie şi a perioadei de

latenţă care o condiţionează. În opinia lui Kohler,1977, citat de

J.Weinwck,1992, această perioadă este foarte importantă pentru

dezvoltarea vitezei, nu numai datorită condiţiilor favorabile pe care

procesele nervoase le pun la dispoziţia mobilităţii, dar şi datorită

raportului de pârghii.

În cel de-al doilea stadiu şcolar (Hollmann şi

Hettinge,1980, citaţi de J.Weinwck,1992) timpii de latenţă şi de

reacţie scad rapid până la sfârşitul perioadei apropiindu-se

considerabil de valorile obţinute de adulţi.

În timpul celor două stadii şcolare programul de pregătire

trebuie să se îndrepte către dezvoltarea vitezei de reacţie, a

capacităţii de accelerare, a vitezei de coordonare, dar nu spre o

rezistenţă în regim de viteză.

La sfârşitul pubertăţii, timpii de latenţă şi de reacţie ating

valori echivalente celor ale adulţilor. Frecvenţa mişcărilor atinge

valoarea maximă în jurul vârstei de 13 – 15 ani (Farfel,1959 şi

Meinell,1976, citaţi de J.Weinwck,1992).

Principalele metode de pregătire trebuie să fie metode prin

repetări şi prin intervale scurte. Atenţia trebuie îndreptată asupra

timpului de efort şi lungimii distanţei în funcţie de vârstă, astfel

încât să fie solicitate sursele de enegie alactacide, ATP şi CP.

În opinia lui J.Weinwck, 1992, în cadrul şcolii, parcurgerea

distanţelor obişnuite de 50, 75 m sunt adecvate numai pentru copiii

avansaţi sau de nivel mediu, nefiind corespunzătoare pentru cei cu

o dezvoltare întârziată sau de un nivel mai puţin bun. Evoluţia

distanţelor de alergare se va face astfel, numai în funcţie de vârsta

cronologică şi nu de cea biologică.

83

Metoda repetărilor (G.Raţă, B.C.Raţă, 1999) are la bază

repetarea exerciţiilor cu intensitate apropiată de cea maximă şi

peste cea maximă în condiţii uşurate.

Metoda handicapului (V.Tudor, 1999) este folosită pentru

stimularea atenţiei, dârzeniei. Are la bază folosirea unor condiţii

inegale între parteneri cu valori diferite sau apropiate.

Metoda competiţională sau a întrecerilor (G.Raţă,

B.C.Raţă, 1999) are la bază folosirea întrecerilor în cadrul

grupelor. Distanţa se stabileşte în funcţie de vârsta şi valoarea

concurenţilor.

Procesul de educare / dezvoltare al vitezei este un proces

complex ce cuprinde elemente importante, printre care şi nivelul

de stăpânire a procedeelor tehnice sau a exerciţiilor.

Condiţiile care vor trebui să fie îndeplinite pentru a

dezvolta / educa viteza sunt (G.Raţă, B.C.Raţă, 1999):

exerciţiile să fie foarte bine însuşite pentru ca subiecţii să fie

atenţi nu la detaliile vitezei de execuţie ci asupra vitezei de execuţie;

exerciţiile să se repete numai în viteze maxime şi

supramaxime;

să se folosească exerciţii ce favorizează dezvoltarea vitezei;

durata exerciţiilor să nu fie foarte mare pentru ca viteza de

execuţie să nu scadă;

pauza de revenire trebuie să permită refacerea completă care

să asigure realizarea mai multor repetări cu intensitate maximă.

În practica educaţiei fizice şcolare, la ciclul gimnazial, se

va urmări dezvoltarea generală a vitezei, adică atacarea tuturor

formelor de manifestare. La clasele a V-a şi a VI-a, ponderea va

cădea pe dezvoltarea formelor de manifestare de bază, adică a

vitezei de reacţie, de execuţie şi a vitezei de repetiţie, specifică

probelor de alergări din atletism. La clasele a VII-a şi a VIII-a

ponderea va cădea pe celelalte forme de manifestare ale vitezei

anume, viteza de accelerare şi viteza de deplasare, a căror

dezvoltare este condiţionată şi de gradul de tehnicitate şi de nivelul

pregătirii fizice.

Este contraindicat să se facă abuz de exerciţii de viteză

maximă, să se folosească în mod excesiv întrecerile sau ştafetele

84

ca forme unice de desfăşurare a exerciţiilor de viteză.

Exerciţiile de viteză se vor desfăşura în serii scurte şi în

număr redus de serii, anume, 3-4 repetări în 2-3 serii de alergări,

iar distanţele de lucru nu vor depăşi 30-40 m, pe lecţie neputându-

se realiza distanţe mai mari de 180-240 m.

Se va lucra cu pauze pasive de 3-4 minute între repetări şi

pauze active de 5-7 minute între serii, în pauză efectuându-se

acelaşi tip de repetări dar cu intensitate scăzută.


Capacitatea de viteză se bazează pe aplicarea mai multor

teste de evaluare a capacităţii motrice viteza:

Testarea psihologică se realizează prin completarea unor

chestionare cu date statistice personale, familiale, medicale sau volitive

care pot influenţa rezultatele sportive;

Testarea fiziologică face referiri la anumiţi indici de ordin

genetic şi al stării de sănătate. Dintre factorii genetici putem menţiona:

înălţimea trunchiului, lungimea membrelor superioare şi inferioare,

capacitatea cardio – vasculară, tipologia fibrelor musculare. Factorii

genetici sunt infuenţaţi de mediul social, de alimentaţie, stres, ereditate.

Testarea motrică prin care se măsoară capacitatea de viteză

maximă, de accelerare, rezistenţa specială şi capacitatea aerobă.

În practica educaţiei fizice se folosesc probe de teren cu

caracter orientativ cum ar fi alergările pe distanţe cuprinse între 25

şi 100 m. În Sistemul Naţional de Verificare şi Evaluare, testarea

calităţii motrice viteza se realizează prin aplicarea navetei 5x10

m.

Opinia noastră este că metodele cele mai bune de

dezvoltare a vitezei, sub toate formele ei de manifestare, în cadrul

lecţiei de educaţie fizică şcolară, sunt metoda repetărilor, pentru

viteza de reacţie, metoda handicapului, pentru dezvoltarea vitezei

de execuţie şi metoda întrecerii pentru dezvoltarea vitezei de

deplasare.

În cadrul studiului nostru, testarea vitezei s-a realizat pe o

distanţă de 30 m, cronometrându-se timpul intermediar din 10 în

85

10 m, verificând astfel, toate forme de manifestare, viteza de

reacţie (primii 10 m), viteza de execuţie şi viteza de repetiţie (al

doilea 10 m), viteza de deplasare (distanţa de 30 m în totalitate).

3.3.2. Rezistenţa

3.3.2.1. Definiţii

Rezistenţa este definită în literatura de specialitate ca fiind

capacitatea psihofizică a organismului executantului de a face faţă

oboselii specifice activităţii depuse A.Dragnea (2000),J.Weineck

(1992). DEX defineşte rezistenţa ca fiind ―capacitatea de a fi

rezistent sau puterea de a înfrunta oboseala.― N.Alexe (1993)

consideră că rezistenţa este ―capacitatea organismului de a efectua

un lucru mecanic de o anumită intensitate, un timp îndelungat, fără

scăderea eficienţei activităţii, în condiţiile reprimării stării de

oboseală.―

În 2002 T.Bompa consideră rezistenţa ca fiind ―limita de

timp până la care o muncă de intensitate dată poate fi susţinută.―,

iar T.Ardealean (1990) defineşte rezistenţa ca fiind ―capacitatea

omului de a executa acte şi acţiuni motrice fără a reduce

eficacitatea lor într-un timp oarecare, de regulă îndelungat.―

A.Demeter (1981) consideră că rezistenţa este ―capacitatea

omului de a depune o activitate, timp cât mai îndelungat, fără

scăderea randamentului, în condiţiile funcţionării economice a

organismului, învingerii oboselii şi a unei restabiliri rapide.―,

R.Manno (1992) înţelegea prin rezistenţă ―aptitudinea

motrică ce permite omului să facă faţă oboselii în eforturile de

lungă durată.―

Astfel, rezistenţa reprezintă capacitatea îndividului de a

efectua eforturi de durată îndelungată fără a-i scădea eficacitatea şi a

apărea starea de oboseală.

Gradul de dezvoltare a rezistenţei se reflectă în capacitatea

funcţională ridicată a sistemelor cardiovascular şi respirator, a

metabolismului, sistemului nervos, precum şi în capacitatea de

coordonare a celorlalte aparate şi sisteme ale organismului. La

86

aceşti factori se asociază şi calitatea coordonării mişcărilor,

capacitatea psihică a sportivului şi modul de solicitare raţională a

întregului organism.


Pentru a putea acţiona pentru dezvoltarea rezistenţei,

trebuie să se cunoască suportul morfologic (organele, sistemele şi

modul de funcţionare al acestora), cu atât mai mult cu cât

rezistenţa solicită funcţii vitale, circulaţia, respiraţia şi procese

metabolice complexe. Iată câteva dintre acestea (A.Dragnea,

S.Mate-Teodorescu,2002):

- capacitatea de rezistenţă şi tipul fibrelor musculare cuprinse în

activitate – mai mulţi autori consideră că există o strânsă legătură între

repartiţia procentuală de fibre roşii şi consumul maxim de oxigen. Se

consideră că fibrele musculare (roşii şi albe) intră în acţiune diferenţiat în

funcţie de gradul de solicitare, de intensitatea efortului. Se apreciază de

către fiziologi că aproape 90% din absorbţia maximă de oxigen într-un

efort de rezistenţă este realizată de fibrele roşii, restul revenind fibrelor

albe;

- capacitatea de rezistenţă depinde de sursele de energie,

activitatea enzimatică şi mecanismele hormonale şi de reglare – rezervele

energetice există la nivelul celulei prin fosfaţi, glicogen şi molecule

trigliceride. Aceste resurse pot fi aduse în sânge din ficat (rezervele de

glicogen) sau din stratul adipos subcutanat, la celula musculară în

activitate. Mobilizarea lor se face în funcţie de intensitatea şi durata

efortului. Capacitatea de rezistenţă depinde în mare măsură de rezervele de

glicogen din ficat şi de nivelul acestuia din sânge, de fapt, ficatul

mobilizează atât glicogen cât este necesar pentru a asigura un nivel

corespunzător; procesele de adaptare declanşate de programul de pregătire

nu se produc separat, ci ele acţionează în strânsă corelaţie, într-un sistem

foarte bine pus la punct, de aceea putem spune că se dezvoltă întreaga

structură interesată: surse primare energetice, enzime, transportul acestora;

creşterea activităţii enzimelor este asociată cu creşterea rezervelor

energetice. Efortul de tip aerob va produce în fibrele musculare roşii, care

87

conţin o cantitate mai mare de mitocondrii, o sporire a acestora şi chiar o

creştere a suprafeţei lor la 200-300%, fapt care determină mărirea

capacităţii oxidative. Astfel, în efortul de rezistenţă trebuie acţionat asupra

metabolismului fibrei musculare printr-un efort corespunzător. Un efort

eficient desfăşurat timp de 4-6 săptămâni îşi pierde treptat eficacitatea prin

fenomenul de adaptare devenind un excitant biologic ineficient

(A.Demeter,1981, citat de A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002).

Creşterea doar a volumului nu va avea un efect favorabil asupra structurii

mitocondriale, în schimb intensitatea va acţiona corespunzător

(M.Georgescu, 1976,1977, citat de A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002).

Se impune deci reactualizarea antrenamentelor din 6 în 6 săpămâni şi

creşterea intensităţii pe măsură, deaorece aceasta nu poate fi mărită oricum,

producând alte efecte decât cele aşteptate. Intensitatea optimă de efort în

antrenamentul de rezistenţă se situează în zona în care nu se formează acid

lactic prin glicoliză anaerobă sau se formează în cantităţi mici şi

corespunde pragului aerob/anaerob, când concentraţia din sânge ajunge la 4

mmol/l. Aceasta se cunoaşte sub numele de steady state. Acest prag se

poate determina în laborator oferind antrenorilor date concrete pe baza

cărora să dirijeze efortul;

- capacitatea cardio-vasculară – randamentul celulei musculare

este condiţionat de funcţionarea ireproşabilă a sistemului de transport al

sângelui la nivelul ţesuturilor. Împreună cu muşchii aparatul cardiovascular

formează un sistem în care inima funcţionează ca pompă, sângele, ca

vehicul transportator al substanţelor nutrivive şi a oxigenului la nivelul

muşchiului, dar şi cataboliţilor, pentru eliminarea acestora, la care se

adaugă capacitatea de schimb la nivelul capilarelor. Absorbţia maximă de

oxigen (VO2 max) este criteriul brut de apreciere a capacităţii de reistenţă

şi pe baza lui putem face aprecieri privind funcţionarea bună a întregului

sistem. VO2 max nu este singurul indicator al unei bune capacităţi de

reistenţă, lui adăugându-I-se buna funcţionare a inimii şi dimensiunile

acesteia, care determină minut/volumul. Se cunosc mari diferenţieri în ce

priveşte minut/volumul, între subiecţii antrenaţi şi cei neantrenaţi, în

favoarea celor din prima categorie. Un minut/volum crescut asigură şi o

capacitate mai mare de sânge la nivelul muşchilor şi implicit mai mult

oxigen;

- capilarizarea şi reglarea periferică – musculatura angajată în

88

efort de rezistenţă beneficiază de vascularizare mai bună decât celelalte

grupe musculare care nu sunt cuprinse direct în activitate. Irigarea sangvină

locală, la musculatura angrenată în efortul de rezistenţă, creşte de 15-20 ori

faţă de repaus;

- compoziţia sângelui – deoarece eritrocitele (globulele roşii)

sunt purtătoare de oxigen, este avantajos ca numărul acestora să fie crescut.

De asemeanea, ele conţin hemoglobina, care fixează direct oxigenul şi ca

urmare o cantitate mărită de hemoglobină asigură o bună oxigenare a

ţesuturilor. Efortul de rezistenţă are efecte favorabile atât în ce priveşte

creşterea globulelor roşii, cât şi asupra creşterii cantităţii de hemoglobină a

acestora;

- capacitatea pulmonară – volumul pulmonar şi capacitatea

de difuziune la nivelul alveolelor favorizează pătrunderea unei cantităţi mai

mari de oxigen în sânge. Antrenamentul de rezistenţă favorizează

dezvoltarea musculaturii respiratorii (toracice) şi implicit a perimetrului

toracic prin amplificarea volumului plămânilor. De mare importanţă în

sporturile de rezistenţă este tehnica respiratorie, ritmul de efectuare a

respiraţiei care trebuie corelat cu ritmul activităţii motrice pe care o

desfăşurăm.

Rezistenţa este condiţionată în mare măsură şi de factorii

psihici, care joacă rolul de dinamizatori şi valorificatori ai

proceselor biologice ale activităţii motrice de rezistenţă.

Menţionăm în primul rând procesele volitive, cu aspectele de

dârzenie şi perseverenţă, care favorizează efectuarea eforturilor de

rezistenţă, de multe ori foarte dure. Aici, intervin şi procesele

motivaţionale, în primul rând cele interne, care favorizează

efectuarea antrenamentelor grele, monotone şi plictisitoare, care

fac de multe ori să se instaleze o stare de oboseală. Astfel, în

procesul de instruire se va căuta devoltarea în paralel şi a

proceselor psihice care optimizează efortul de rezistenţă.

Iată care sunt factorii care condiţionează dezvoltarea

rezistenţei, în opinia G.Raţă şi B.C.Raţă, 1999:

1. Consumul maxim de oxigen – volumul maxim de oxigen

(VO2max) este criteriul brut al aprecierii capacităţii de rezistenţă a

organismului, dar mai ales al capacităţii aerobe de efort, rezultatul ei fiind

energia realizată din descompunerea glicogenului, a acizilor graşi şi a

89

lipidelor în prezenţa oxigenului. Valoarea VO2max se măsoară în litri/min

sau raportat la kcorp, exprimat în ml/min şi depinde de durata efortului.

Atunci când rezistenţa aerobă este de durată mare, consumul de O2 se

apropie de cifra maximă, iar când durata este mai mică, consumul este mai

mic. Valoarea consumului de O2 depinde de greutatea corporală, fiind deci

mai mare pentru subiecţii cu masă musculară mare şi a celor care au

depuneri de grăsime. VO2 depinde de sex, fiind mai mare la bărbaţi cu

aproximativ 50% decât la femei.

2. Tipologia fibrelor musculare. Din punct de vedere

fiziologic există o strânsă legătură între repartiţia procentuală a fibrelor

roşii şi consumul maxim de oxigen.

Fibrele musculare roşii, denumite şi fibre lente, de tip I,

sau tonice sau slow-twich (ST) sunt rezistente la oboseală şi se

caracterizează prin:

contracţie lentă;

rezerve bogate în glicogen;

enzime specifice metabolismului aerob;

un număr mare de mitocondrii care reprezintă centrala

energetică a celulei, în ele efectuându-se oxidarea substanţelor energetice;

activitatea intensă a enzimelor ciclului acidului citric;

un metabolism ridicat al acizilor graşi;

sunt inervate de vase capilare mici, cu viteză de conducere

relativ lentă, care transmit succesiuni de impulsuri nervoase contnue, tipice

unei activităţi motrice susţinute.

3. Cantitatea resurselor energetice, activitatea enzimatică şi

mecanismele hormonale de reglare. Efortul de rezistenţă are la bază energia

produsă de descompunerea ATP resintetizat din glicogen pe cale aerobă şi

anaerobă.

4. Frecvenţa cardiacă cu o valoare cuprinsă între 130 – 150

b/min este specifică unei capacităţi de efort aerob, iar cea de 160 b/min

reprezintă limita superioară a acestei capacităţi. Frecvenţa cardiacă

cuprinsă între 160 – 200 b/min. este specifică capacităţii de efort anaerob

lactacid.

5. Capacitatea de voinţă concretizată în dârzenie, curaj,

perseverenţă, învingerea stării de oboseală.

90


În ceea ce priveşte formele de manifestare a

rezistenţei, unii (W.Halmann, citat de A.Dragnea, S.Mate-

Teodorescu, 2002) deosebesc numai rezistenţa generală de cea

specifică, acestea se prezintă sub mai multe variante, în funcţie de

modul particular în care le solicită fiecare ramură sportivă sau tip

de activitate motrică şi tipul de oboseală pe care îl provoacă

(A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002):

- în funcţie de ponderea participării musculaturii corpului,

rezistenţa este generală, locală şi regională;

- în funcţie de specificitatea ramurii de sport sau a altui tip

de activitate motrică, rezistenţa este generală şi specifică;

- după sursele de energie care se consumă, rezistenţa este

anaerobă şi aerobă;

- în funcţie de durata efortului rezistenţa este scurtă, medie şi

lungă;

- după modul de combinare cu alte calităţi motrice, în

funcţie de solicitările diferite impuse de efortul specific există rezistenţă-

forţă, rezistenţă-detentă, rezistenţă-viteză; tipuri în care celelalte calităţi

motrice se suprapun pe fondul de rezistenţă.

Rezistenţa generală se consideră că se manifestă

atunci când în activitate este cuprinsă mai mult de 2/3 din întreaga

musculatură a corpului (musculatura unui membru inferior

constituie 1/6 din întreaga musculatură). Acest tip de rezistenţă

este condiţionat de capacitatea funcţională a sistemelor

cardiovascular, respirator (capacitatea de a consuma oxigen) şi de

utilizarea periferică a acestuia.

Rezistenţa regională se manifestă când în activitate

este cuprinsă 1/3 până la 2/3 din întreaga musculatură a corpului.

Rezistenţa locală implică cuprinderea în activitate a

mai puţin de 1/3 din întreaga musculatură a corpului.

Rezistenţa generală şi specifică, după specificitatea

efortuşui, se referă mai mult la o rezistenţă de bază independentă

de o activitate motrică. Rezistenţa specifică sau specială se află în

91

strânsă legătură cu rezistenţa de tip regional şi local.

Rezistenţa aerobă şi anaerobă se definesc în funcţie de

sursele energetice mobilizate pentru desfăşurarea efortului (după

modul de desfăşurare a proceselor oxidative).

Rezistenţa se află în strânsă legătură cu celelalte

calităţi motrice, rezultând o serie de combinaţii care se prezintă ca

o rezistenţă de forţă, rezistenţă de viteză, în funcţie de durata

rezistenţei (D.Harre, citat de A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu,

2002).

Figură 3: Relaţiile dintre rezistenţă şi alte calităţi motrice şi intensitatea

acestora (A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002)

Rezistenţa în regim de forţă poate fi definită ca

―aptitudinea de a repeta impulsuri de forţă de peste 30% din forţa

maximă în cadul unei durate de timp determinate fără a diminua

nivelul de forţă― (Buhrle,1985, citat de A.Dragnea, S.Mate-

Teodorescu,2002)).

Rezistenţa în regim de viteză se defineşte ca

―aptitudinea de a menţine la un nivel scăzut pierderea de viteză, la

performanţe de rezistenţă la termen scurt, de până la 2 minute, cu

intensitate mare (submaximală) până la cea mai mare (maximală)―

(Steinhofer,1993, citat de A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu,2002)).

Hotărâtoare pentru dezvoltarea rezistenţei în regim de viteză este

evaluarea factorilor care limitează performanţa în funcţie de durata

efortului, astfel:

- procentul de implicare a glicolizei;

92

- gradul de toleranţă la acid lactic;

- participarea unor fibre musculare intermediare;

- economia de mişcare prin coordonare musculară.

În funcţie de ponderea participării musculaturii

corpului la susţinerea efortului se consideră că rezistenţa se

manifestă sub anumite forme şi anume (A.Dragnea, 2000):

rezistenţa generală prin care se înţelege capacitatea

organismului de a depune eforturi de lungă durată cu participarea a cel

puţin 2/3 din întreaga masă musculară a corpului. Manifestarea acestui tip

de rezistenţă depinde de funcţionalitatea sistemului cardio-vascular şi a

celui respirator;

rezistenţa regională este considerată ca fiind capacitatea

organismului de a depune efort de lungă durată cu participarea a cel puţin

1/3 din întreaga masă musculară;

rezistenţa locală este capacitatea de efort ce se desfăşoară

cu participarea a mai puţin de 1/3 din masa musculară.

Hollmann şi Hetinger (1980), citaţi de J.Weinwck,

1992 prezintă manifestarea rezistenţei prin combinarea acesteaia

cu forţa şi viteza:

Anduranţa – musculaturii locale

– aerobic – static

- dinamic

- anaerobic - static

- dinamic

Anduranţa musculaturii globale

– aerobic - static

- dinamic

- anaerobic – static

- dinamic

Din punctul de vedere al duratei şi distanţei parcurse

putem întâlni două forme de manifestare a rezistenţei:

rezistenţă aerobă reprezentată de capacitatea organismului

de a efectua un efort de lungă durată utilizând oxigenul în scopul

producerii energiei mecanice;

rezistenţă anaerobă reprezentată de capacitatea

93

organismului de a efectua un efort de lungă durată utilizând energia

produsă în lipsa oxigenului.

Alte forme de manifestare a rezistenţei, care intră în

componenţa

rezistenţei speciale (W.Halmann, citat de G.Raţă,

B.C.Raţă, 1999):

rezistenţa de lungă durată prin care se înţelege rezistenţa

specifică probelor sportive ce au o durată mai lungă de 8 min., iar energia

necesară desfăşurării se produce din descompunerea glicogenului în

prezenţa oxigenului. Factorul de bază pentru obţinerea performanţelor în

probe de durată lungă este cantitatea de oxogen absorbită în unitatea de

timp;

rezistenţa de durată medie este capacitatea de a rezista la un

efort de o durată cuprinsă între 2 – 8 min. Această rezistenţă se

caracterizează printr-un efort de tip mixt, mai susţinut care are la bază

energia produsă prin descompunerea glicogenului în lipsa şi prezenţa

oxigenului;

rezistenţa specifică considerată ca fiind capacitatea

organismului de a efectua un efort timp îndelungat în condiţii anaerobe.

Acest tip de efort crează în organism o datorie de oxigen şi are la bază

acumularea unei cantităţi de acid lactic;

rezistenţa de durată scurtă este capacitatea organismului de a

depune efort cu o durată cuprinsă între 45― şi 2 min. Se caracterizează prin

efort anaerob şi efort aerob susţinut. Energia necesară desfăşurării efortului

este produsă de descompunerea glicogenului, în lipsa oxigenului având la

bază acumularea acidului lactic.

rezistenţa în regim de forţă reprezentată de capacitatea

organismului de a depune un efort de lungă durată în condiţii de execuţie

îngreuiate;

rezistenţa în regim de viteză este capacitatea organismului de

a depune un efort cât mai lung dar cu o viteză de deplasare cât mai mare.

Ea depinde de capacitatea crescută a individului de a suporta starea de

oboseală ce se acumulează în timpul execuţiei eforturilor maxime şi

supramaxime.

94


Dezvoltarea rezistenţei aerobe sau de lungă durată –

programele efectuate în direcţia creşterii posibilităţilor aerobe ale

organismului, trebuie să vizeze îndeplinirea următoarelor

obiective:

- rezistenţa de durată scurtă, medie şi lungă (după timpul de

desfăşurare a efortului) care reprezintă tipurile şi totodată criteriile cel mai

des utilizate în activitatea practică.

Rezistenţa de scurtă durată – efortul durează între 45

sec. şi 2 minute şi se desfăşoară în principal pe baza surselor de

energie anaerobe (rezistenţă de viteză).

Rezistenţă de durată medie se desfăşoară pe o durată

de 2-8 minute perioadă în care procesele oxidative cresc continuu.

Rezistenţa de durată lungă este caracterizată printr-un

efort cu o durată de peste 8 minute având la bază producţia de

energie aerobă. În funcţie de modul de solicitare, rezistenţa de

lungă durată poate fi de 3 feluri:

- rezistenţă de lungă durată I când efortul durează până la 30

minute în care predomină metabolismul glucozei;

- rezistenţă de lungă durată II caracterizată printr-un efort

între 30 – 90 minute, perioadă în care efortul se desfăşoară pe baza

metabolizării lipidelor;

- rezistenţă de lungă durată III caracteristică unui efort de

peste 90 minute, în care lipidele reprezintă principala sursă de energie.

Pentru dezvoltarea rezistenţei se vor avea în vedere

următoarele:

1. creşterea continuă a capacităţii organismului de a consuma

oxigen;

2. dezvoltarea posibilităţilor de a menţine timp îndelungat un

consum maxim de oxigen;

3. creşterea vitezei desfăşurării proceselor respiratorii până

la valori maxime;

4. dezvoltarea capacităţii aparatului cardio-vascular de a

transporta oxigenul în ţesuturi.

Metode folosite pentru dezvoltarea acestui tip de rezistenţă

95

(A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002):

metoda eforturilor uniforme (continue) – această metodă este

folosită pe o scară largă în pregătirea începătorilor, în scopul dezvoltării în

principal a sistemelor de reglare vegetativă care optimizează activitatea de

captare şi transport a oxigenului. Cea mai răspândită formă este alergarea

de durată practicată în regim de efort convenabil, care ridică din ce în ce

mai mult plafonul vegetativ. Acest tip de efort desfăşurat cu intensitate

apropiată de cea critică, determină creştarea posibilităţilor aerobe, astfel că,

la începători se recomandă un tempo echivalent cu 6-6,5 min./1000 m şi o

frecvenţă cardiacă de 140-150 puls/min.

metoda eforturilor variabile – se bazează pe modificarea

intensităţii sau tempoului de lucru în cadrul diferitelor exerciţii. Se

utilizează alergarea, dar metoda se aplică şi prin alte mijloace specifice.

Mijlocul principal îl constituie alergarea pe teren variat, cu modificarea

repetată a intensităţii, mai ales datorită profilului terenului. Se creează, în

acest tip de efort, un dezechilibru între nevoia de oxigen şi posibilităţile de

asigurare a acestuia, alergarea pe porţiuni de urcuş. Această datorie de

oxigendetermină setea de aer şi senzaţii de oboseală care trebuie învinse.

Se recomandă ca, după o porţiune de deal, să urmeze deplasarea la vale,

menită să uşureze trecerea peste momentele neplăcute. Deoarece dozarea

se face relativ greu, iar momentele de solicitare maximă sunt puţine şi

inconstante, acest sistem se foloseşte mai restrâns la sportivii de

performanţă. Este o metodă de educare a voinţei folosită frecvent la

începători.

Metoda antrenamentului cu intervale sau fracţionat –

principiul de bază al acestei metode constă în efectuarea repetărilor pe

fondul unei refaceri incomplete a organismului după repetarea anterioară.

Acest mod de lucru măreşte capacitatea de energogeneză lactacidă,

producând acidoze metabolice medii şi submaximale prin formarea

lactatului în lipsa de oxigen. Metoda are în vedere modificarea duratei

eforturilor, a intervalului de odihnă, a tempoului de lucru, a numărului de

repetări şi acţiuni ale subiectului în timpul pauzelor. Unii specialişti

consideră că programul cu intervale se aplică cu variantă intensivă şi alta

extensivă. Varianta extensivă se caracterizează printr-un volum crescut şi

intensitate de repetare scăzută, iar varianta intensivă solicită o datorie de

oxigen cuprinsă între 90% şi 30% din forţa maximă de contracţie

96

izometrică, acţionând în principal pe fibrele musculare albe, în timp ce

varianta extensivă solicită fibrele musculare roşii cu preponderenţă.

Ambele procedee solicită metabolismul hidraţilor de carbon. D.Harre

prezintă procedeul intensiv în trei variante:

- intervale scurte cu durata efortului între 15 sec şi 2 minute;

- intervale medii cu durata efortului între 2 – 8 minute;

- intervale lungi cu durata efortului între 8 – 15 minute.

Astfel, acest procedeu este o adaptare la tipurile de eforturi

de scurtă durată, medie şi lungă, caracterizate ca lactacide,

glicolitice şi consum de oxigen (din punctul de vedere al surselor

energetice implicate în efort).

Pauzele dintre repetări vor fi stabilite la 30 – 90 secunde,

durată ce permite revenirea frecvenţei cardiace la 120 – 130

pulsaţii/minut, moment în care se poate începe repetarea.

Se lucrează în serii puţine, 2-3 la număr, compuse din 4-3

repetări (pe lecţie), deoarece un volum mare duce la epuizarea de

glicogen. Se consideră că pauza trebuie să fie mai mică de la o

repetare la alta, deoarece concentraţia de lactat din sânge creşte

după câteva minute de la începerea repetărilor, iar valoarea

maximală se atinge simultan cu încheierea lucrului. Durata

pauzelor depinde de durata şi intensitatea fiecărei repetări.

Organismul copilului şi al adolescentului are mari

capacităţi de

adaptare, în special din punctul de vedere al performanţei de tip

aerob. La copii între 5 şi 12 ani, consumul de oxigen atinge 41 –

55% încă din primele 30 secunde ale unui efort maximal, în timp

ce adulţii nu ating decât 30 – 35% din consumul maxim de oxigen

pentru acelaşi tip de efort.

Creşterea capacităţii anaerobe începe odată cu pubertatea

până la stadiul de adult.

În prima şi a doua etapă şcolară este bine ca pregătirea

sbiecţilor să se realizeze individualizat. La această vârstă

exerciţiile de rezistenţă aerobă sunt mult mai utile organismului

copilului decât cele cu caracter anaerob. Obiectivul sportului

şcolar şi al pregătirii trebuie să fie canalizat cu prioritate către o

pregătire a rezistenţei de bază, fundamentale şi nu pe rezistenţă

97

specifică. Acest lucru se poate realiza prin metoda rezistenţei de

lungă durată într-un ritm cât mai regulat, deoarece în acest fel

capacitatea de performanţă mai ales la subiecţii mai puţin antrenaţi

va fi folosită mai economic.

Dezvoltarea rezistenţei este însă optimă în timpul primei

faze a pubertăţii, favorizată fiind de o dezvoltare fizică bună, prin

faptul că volumul inimii atinge valoarea cea mai ridicată, sistemul

cardio-vascular se află într-o dezvoltare optimă pentru a suporta un

program de dezvoltare a rezistenţei.

Metodele cele mai eficinte pentru dezvoltarea rezistenţei în

această perioadă sunt metoda continuă, metoda pe intervale de

scurtă durată şi sarcinile de tip fracţionat.

În prezent pentru dezvoltarea rezistenţei se folosesc

următoarele metode (G.Raţă, B.C.Raţă, 1999):

a. metoda eforturilor continue care are două forme de bază:

metoda maraton sau metoda alergării neîntrerupte sau metoda

alergării de durată. Iniţiatorul metodei este neozeelandezul Lydiard. Este

reprezentată de alergare pe distanţe lungi, fără pauze, într-un tempo

accesibil, uniform sau variat, timp îndelungat. Durata acestui tip de efort

poate fi cuprinsă între 20 min şi 1h30 min şi 2 h, în funcţie de nivelul de

pregătire, viteza de deplasare şi perioada de pregătire. Pentru copiii de 10

– 14 ani se folosesc durate şi distanţe de alergare mai mici. În procesul de

pregătire, această metodă reprezintă metoda de bază folosită la începutul

perioadei pregătitoare dar şi de-a lungul celorlalte. Creşterea capacităţii de

efort aerob cu ajutorul acestei metode se realizează prin creşterea

distanţelor sau a duratei alergării, dar şi prin creşterea tempoului de

alergare. Această metodă foloseşte alergarea sub mai multe forme astfel:

alergare uşoară – alergare în tempo uniform cu o

frecvenţă cardiacă de 130 – 150 b/min şi cu un consum de O2 de 50 – 60%

din cel maxim. Alergarea uşoară de lungă durată se foloseşte pentru

dezvoltarea capacităţii de efort aerob, iar cea mai scurtă se foloseşte ca

exerciţiu pentru realizarea încălzirii organismului şi ca exerciţiu pentru

revenirea organismului după efort. În pregătirea alergătorilor se foloseşte

de 2 – 3 ori pe săptămână.

alergarea de durată în tempo susţinut folosită tot

pentru creşterea capacităţii de efort aerob, se realizează într-un tempo

98

susţinut, producând o mică datorie de oxigen, fapt care duce la realizarea

creşterii capacităţii de efort aerob şi anaerob. În acest tip de alergare

frecvenţa cardiacă ajunge la valori de 160 – 175 b/min, iar consumul de

oxigen este de 70 – 80% din cel maxim.

alergarea de durată în tempo variat folosită atât

pentru creşterea capacităţii de efort aerob cât şi pentru creşterea capacităţii

de efort anaerob. Are la bază alergarea în tempo uniform, cu frecvenţă

cardiacă de 140 – 150 b/min pe care se efectuează accelerări pe distanţe

între 800 – 3000 m. în timpul accelerărilor frecvenţa cardiacă urcă la 170 –

180 b/min.

metoda fartlek, iniţiată de suedezul Homer, dar ca

metodă s-a dezvoltat în cadrul şcolii de semifond australiene. Este folosită

ca metodă de dezvoltare a capacităţii de efort aerob şi anaerob şi are la

bază alternarea diferitelor tempouri de alergare fără a fi stabilite dinainte.

Frecvenţa cardiacă se ridică la 130 – 180 b/min şi depinde de viteza şi

distanţa pe care se realizează accelerările.

metoda alergării cu intervale – fondatorii acestei

metode au fost W.Gherschler şi H.Reindell. Unii consideră antrenamentul

pe intervale ca fiind cheia sistemului de antrenament pentru probele de

semifond şi fond. Ea are la bază parcurgerea unei distanţe cu viteză medie

sau maximă alternată cu un interval de odihnă. Intervalele de odihnă pot

avea un caracter activ sau pasiv şi nu durează până la revenirea completă a

organismului. Alternările ritmice ale solicitărilor cu perioadele de revenire

contribuie la dezvoltarea capacităţii de efort anaerob când acestea se

execută la un puls de peste 180 b/min şi la dezvoltarea capacităţii de efort

aerob – anaerob când acestea se execută cu o frecvenţă cardiacă de 150 –

175 b/min. distanţele de accelerare sunt cuprinse între 100 – 400 m când se

urmăreşte dezvoltarea capacităţii de efort anaerob şi de 600 – 2000 m când

se urmăreşte dezvoltarea capacităţii de efort mixt. Pauza de revenire are o

durată care să asigure coborârea pulsului la o valoare de 120 – 130 b/min.

de obicei se foloseşte pauza pasivă cu o durată de 90―, dar şi pauze active

de o durată care să asigure revenirea pulsului. Această metodă se realizează

în mai multe variante depinzând de:

lungimea distanţelor de alergare cu viteză crescută;

viteza de parcurgere a distanţelor;

numărul repetărilor;

99

durata intervalelor de odihnă;

caracterul intervalelor de odihnă.

Variante ale antrenamentului pe intervale:

metoda cu intervale scurte sau sprintul cu

intervale este folosită pentru educarea capacităţii de efort anaerob.

Lungimea distanţelor de alergare cu viteză aproape de cea maximă şi

maximă este de 50 – 150m. Numărul repetărilor se stabileşte în funcţie de

lungimea probei de concurs, acestea însumate nu trebuie să depăşească 1,5

din lungimea distanţei de concurs.

Pauza dintre repetări poate fi pasivă, dar şi activă

printr-o alergare uşoară cu o durată de 60 – 90―. Repetările pot fi executate

şi în serii (2-3) cu pauze între serii de 3 – 5 min.

metoda cu intervale medii este folosită pentru

dezvoltarea capacităţii de efort aerob-anaerob. Se folosesc porţiuni de

alergare de 200 – 400 m cu o pauză de odihnă de 90― ce poate fi mărită în

cazul în care pulsul nu a scăzut la 120 – 130 b/min. viteza de alergare pe

aceste distanţe nu trebuie să producă un puls mai mare de 180 b/min şi se

apreciază cu 85 – 90% din posibilităţile maxime ale individului. Această

metodă poate contribui şi la dezvoltarea capacităţii de efort aerob când se

folosesc alergări într-un tempo ce realizează un puls de 140 – 150 b/min.

numărul repetărilor însumate nu trebuie să depăşească de 2 – 3 ori distanţa

de concurs.

metoda cu intervale lungi este metoda care

contribuie la dezvoltarea capacităţii de efort aerob – anaerob. Se folosesc

porţiuni de alergare de 1200 – 3000 m, în 2 – 3 serii, cu o pauză de odihnă

de 2 – 3 min, care să asigure revenirea pulsului la 120 – 130 b/min. viteza

de deplasare se stabileşte aproape de viteza de deplasare competiţională.

metoda repetărilor se foloseşte în principal pentru

dezvoltarea capacităţii de efort anaerob şi foarte rar pentru creşterea

capacităţii de efort aerob. Are la bază parcurgerea repetată a unor distanţe

de alergare, cu o viteză maximală sau submaximală, în care frecvenţa

cardiacă înregistrează valori între 180 – 190 b/min, cu pauze de revenire ce

asigură o restabilire completă. Eficienţa acestei metode depinde de

respectarea următoarelor cerinţe:

distanţele parcurse să fie suficient de lungi pentru a crea

cantităţi mari de acid lactic (200 – 600 m sau 20― – 2 min);

100

numărul de repetări să fie în funcţie de nivelul de pregătire al

individului, ca la sfârşitul programului de pregătire acesta să fie destul de

obosit;

pauza să dureze până la revenirea completă;

viteza de deplasare să fie maximă sau apropiată de cea

maximă

metoda competiţională foloseşte ca mijloc de

pregătire alergarea în condiţii de concurs sub forma probelor de control, a

probelor în concursurile de verificare şi în concursurile cu obiectiv.

Distanţele de alergare pot fi egale, mai mici sau mai mari decât distanţele

de concurs. Este folosită pentru dezvoltarea capacităţii de efort aerob –

anaerob, dar şi pentru stabilirea posibilităţilor de participare în competiţie.

În concepţia modernă se întâlnesc două orientări de pregătire:

prima orientare şi cea mai veche prevede dezvoltarea

capacităţii de efort aerob în primele 2 – 3 luni de efort, apoi se trece la

dezvoltarea capacităţii de efort aerob – anaerob şi a capacităţii de efort

anaerob;

a doua orientare prevede dezvoltarea paralelă a capacităţii de

efort aerob, a capacităţii de efort anaerob şi mixt.

Dezvoltarea rezitenţei trebuie considerată ca o sarcină

prioritară în sistemul educaţiei fizice şcolare. Prin sistemul

mijloacelor sale, atletismul poate şi trebuie să contribuie la

rezolvarea acestei sarcini.

Astfel, în lecţiile de educaţie fizică vom urmări dezvoltarea

rezistenţei în regim aerob, în regim mixt (anaerob-aerob), în regim

de viteză (neuro-musculară). Sarcina principală în ciclul gimnazial

va fi dezvoltarea rezistenţei aerobe, mijlocul de bază pentru

aceasta fiind alergarea de durată. Aceasta se va desfăşura pe o

distanţă aproximativă de 1-2 km, la clasele V-VI şi 1-3 km la

clasele VII-VIII, într-un interval de timp de aproximativ pe km de

6:10-4:50 min/km.


Toţi specialiştii sunt de acord în ceea ce priveşte definirea

101

rezistenţei drept capacitatea omului de a lupta şi învinge oboseala,

adică starea fiziologică caracterizată prin scăderea temporală a

capacităţii de lucru ca urmare a unei solicitări intense şi

îndelungate.

Când efortul poate continua cu intensitatea iniţială pe baza

mobilizării resurselor volitive, se consideră că este faza oboselii

compensate. În continuare, cu toate eforturile de voinţă depuse,

intensitatea efortului scade, ceea ce corespunde fazei oboselii

decompensate.

Din definiţia de mai sus rezultă că timpul este factorul care

trebuie luat în considerare pentru măsurarea rezistenţei.

Instrumentele mai des folosite sunt cele prin care subiectul este

supus unor eforturi de diferite durate şi variate complexităţi

biomecanice, corespunzător solicitărilor la care este supus prin

efortul specific ramurilor sportive.

Pe lângă metodele fiziologice de evaluare a capacităţii de

efort, unde rezistenţa reprezintă o componentă importantă, există şi

unele teste de teren, simplu de aplicat din care se pot trage anumite

concluzii privind dirijarea efortului de rezistenţă (A.Dragnea,

1984).

N.Ozolin propune indicele de rezistenţă determinat prin

înmulţirea

timpului optim realizat pe o porţiune scurtă cu numărul porţiunilor.

Aceslaşi lucru a realizat şi pentru obţinerea indicatorului rezervei

de viteză, care reprezintă diferenţa dintre timpul mediu de

acoperire a unei porţiuni scurte din cadrul unei distanţe întregi şi

cel mai bun rezultat pe acestă porţiune.

Astfel, dacă un sportiv aleargă în proba de 800 m timpul de

2:10,0, pentru calcularea rezervei de viteză se aplică formula:

În care td este timpul de parcurgere a probei, n este

temt

RV –n

d–

102

numărul de porţiuni în care am împărţit proba iar t em este cel mai

bun timp obţinut pe porţiunea etalon.

După J.Cureton, indicele rezistenţei se calculează astfel:

dacă pe 800 m sportivul aleargă 2:10,0 şi pe 100 m obţine 12,5,

indicele reyistenţei se calculează după formula:

IR — td – n * t em

Astfel, indicele rezistenţei, cât şi rezerva de viteză se pot

calcula pentru orice probă de viteză sau rezistenţă la atletism, sau

pentru orice altă ramură sportivă la care performanţa se măsoară în

timp.

Coeficientul de rezistenţă (CR) al lui G.Lazarov se

calculează prin împărţirea timpului de parcurgere a distanţei la cel

mai bun timp obţinut pe porţiunea eşantion.

După V.M. Zaţiorski,1968, toate aceste caracteristici (IR,

indicele de rezistenţă, RV, rezerva de viteză şi CR, coeficientul

rezistenţei) au valoare egală, fiind legate de raporturi identice din

punct de vedere algebric.

3.3.3. Forţa

3.3.3.1. Definiţii

DEX, defineşte forţa ca fiind ―capacitatea pe care o au

fiinţele vii de a depune un efort, de a executa acţiuni fizice prin

încordarea muşchilor, putere fizică, vigoare, tărie.― A.Demeter

(1981) consideră forţa drept ―capacitatea aparatului neuro-

muscular de a învinge o rezistenţă prin mişcare, având la bază

contracţia musculară.―, iar A.Dragnea (2000) înţelege forţa ca

fiind ―capacitatea de a realiza eforturi de învingere, menţinere sau

cedare în raport cu o rezistenţă externă sau internă, prin contracţia

uneia sau mai multor grupe musculare.―

În 1999, Gh.Cârstea definea forţa ca fiind

103

―capacitatea organismului de a învinge o rezistenţă internă sau

externă prin intermediul contracţiei musculare.―, în timp ce în

1992, R.Manno considera forţa drept ―capacitatea motrică care

permite omului să învingă o rezistenţă, să I se opună printr-un

efort intens al musculaturii.―

J.Weineck în 1992 crede că nu s-ar putea formula o definiţie

precisă a forţei datorită complexităţii acesteia, a multitudinii formelor de

manifestare şi a factorilor de condiţionare.


Dintre factorii care influenţează forţa G.Raţă, 1999

este de părere că aceştia sunt:

secţiunea transversală a muşchiului (grosimea acestuia);

tipologia fibrelor musculare;

cantitatea de substanţe energetice de care dispun fibrele

musculare;

inervaţia intramusculară;

viteza de contracţie;

cantitatea şi integritatea organelor ligamentare şi de sprijin;

unghiul de acţiune al pârghiei osoase;

vârsta şi sexul;

nivelul de pregătire;

factorii psihici.

Manifestarea calităţii motrice forţă este influenţată de

o serie de factori. Este o calitate motrică uşor perfectibilă pe baza

unui program de pregătire.

Alţii (V.Tudor,1999) împart în două categorii mari

factorii care influenţează manifestarea forţei:

1. factori centrali:

a) activitatea instanţelor nervoase;

b) stimulii;

c) capacitatea de coordonare a muşchilor;

d) coordonarea intermusculară;

e) reglarea tomusului muscular.

2. factori periferici:

104

a) diametrul muşchiului;

b) hipertrofia musculară;

c) cantitatea de resurse energetice;

d) volumul muşchiului;

e) structura muşchiului;

f) lungimea fibrelor musculare şi unghiul de acţiune.

Activitatea instanţelor nervoase (a) implicate, se

referă la elaborarea comenzilor voluntare sau involuntare, la

stimulii (b) care odată ajunşi pe calea sistemelor senzitive sunt

transformaţi în senzaţii.

Coordonarea intramusculară (c), în efectuarea mişcărilor,

reprezintă un factor determinant în manifestarea indicilor de forţă.

Este vorba de realizarea coordonării intramusculare, denumită şi

capacitate de coordonare a muşchilor, între fibrele musculare ale

aceluiaşi muşchi, dar şi la coordonarea intermusculară (d), între

muşchi şi grupele mari musculare. Mişcarea se va realiza pe baza

contracţiei musculare, contracţia musculară fiind cu atât mai

puternică cu cât sunt angrenate în mişcare mai multe grupe

musculare.

Reglarea tonusului muscular (e) are efect asupra măririi

forţei. Tonusul de repaus cu valori cât mai scăzute conduce la

creşterea forţei de contracţie.

Diametrul muşchiului (a) depinde de grosimea fibrelor

musculare care îl compun, cantitatea de sarcoplasmă, numărul de

miofibrile, cantitatea de ţesut conjunctiv şi ţesut adipos.

Secţiunea transversală a muşchiului este unul din factorii

care influenţează manifestarea forţei dar, reprezintă şi un rezultat

al practicării

exerciţiilor fizice. Creşterea secţiunii transversale a muşchiului se

numeşte hipertrofie musculară (b). Ea apare ca urmare a procesului

de antrenament. Constă în creşterea diametrului fibrei musculare

prin creşterea numărului de miofibrile, a cantităţii de proteine

contractile. În funcţie de durata, intensitatea, frecvenţa şi structura

fibrei musculare va evolua în favoarea forţei sau rezistenţei.

Golberg citat de G.Raţă,1999, arăta, în 1975, că hipertrofia

musculară a fibrelor de tip II se poate realiza într-o proporţie de 30

105

– 45%, în timp ce raportul de suprafaţă dintre fibrele de tip II şi tip

I, creşte de la 1,2 la 1,5. Secţiunea transversală a muşchiului poate

fi mărită în urma unui proces de antrenament de lungă durată prin

folosirea unor exerciţii cu încărcături maximale şi supramaximale

de 95 – 100 % şi efectuând număr mare de repetări.

Cantitatea de substanţe energetice (c) de care dispun

fibrele musculare. S-a constatat că sportivii care au un procentaj

mare de fibre rapide au posibilităţi mai mari de obţinere a unor

rezultate mai bune în sporturile care se caracterizează prin viteză şi

forţă explozivă. Acest lucru este posibil deoarece fosfagenele

(ATP şi CP) sunt substanţe care eliberează exploziv o mare

cantitate de energie necesară dezvoltării şi exteriorizării forţei

musculare. Chiar dacă fosfagenele se epuizează foarte repede, ele

dau energia necesară tipului de efort manifestat prin forţă maximă

şi care durează câteva secunde. Dacă durata contracţiei se

prelungeşte, intervine acidoza locală care reduce performanţa.

Volumul muşchiului (d) este produsul dintre diametrul şi

lungimea lui şi are mare pondere în determinarea forţei. În

aprecierea forţei este mai indicat să se utilizeze forţa relativă,

deoarece atunci când greutatea corporală creşte, creşte şi forţa

absolută, iar forţa relativă scade. În sporturile în care greutatea

corporală necesită a fi deplasată sau suportată, forţa relativă este

mai importantă decât cea absolută. Masa corporală proporţională

cu volumul său reprezintă produsul a trei dimensiuni – lungime,

lăţime şi profunzime, iar forţa este proporţională doar cu

diametrul, adică secţiunea fiziologică a muşchiului.

Structura muşchiului (e) rezultă din procentajul crescut al

fibrelor fazice rapide ca factor favorizant al dezvoltării forţei.

Fibrele fazice cuprind rezerve fosfagene crescute, în ele

predominând procesele anaerobe, fiind mobilizate de implusuri cu

frecvenţă mare.

Muşchiul scheletic este format din fibre musculare care au

în structura lor miofibrile. Miofibrilele au caracteristici diferiteşi se

găsesc în două tipuri diferite în funcţie de:

modul de inervare al muşchiului;

viteza de contracţie;

106

rezistenţa la oboseală;

capacitatea oxidativă.

Fibrele musculare roşii sunt denumite şi fibre lente, fibre

de tip I, fibre tonice, fibre slow – twitch (ST). ele sunt rezistente la

oboseală şi se caracterizează prin:

contracţie lentă;

rezerve bogate în glicogen;

enzime specifice metabolismului aerob;

un număr mare de mitocondrii, acestea reprezentând centrala

energetică a celulei, în ele efectuându-se oxidarea substanţelor energetice;

activitatea intensă a enzimelor ciclului acidului citric;

catabolismul ridicat al acizilor graşi;

o mare densitate a vaselor capilare;

inervate de motoneuroni alfa mici, cu viteză de conducere

relativ lentă.

Fibrele musculare rapide de tip II denumite şi fibre palide,

fibre albe, fibre rapide, fibre fazice, fibre fast – twitch (FT). sunt

rezistente la oboseală şi se caracterizează prin:

contracţie rapidă;

rezerve bogate în compuşi fosfaţi de tipul ATP şi CP;

concentraţie mărită de enzime necesare metabolismului

anaerob;

diametru mai mare decât al fibrelor lente;

inervate de motoneuroni alfa mari cu viteza de conducere

rapidă, ce transmit şiruri discontinue de impulsuri nervoase, tipice

activităţilor motrice voluntare de înaltă intensitate, dar de durată scurtă.

Fibrele musculare rapide se subîmpart în trei categorii:

fibre de tip II A, denumite fibre intermediare caracterizate

printr-un metabolism realizat atât pe cale aerobă cât şi anaerobă;

fibre de tip II B caracterizate printr-un metabolism anaerob

fiind fibre rapide prin excelenţă;

fibre de tip II C care se găsesc în stare tranzitorie

În interiorul unui muşchi se întâlnesc ambele tipuri de fibre

musculare, dar unii muşchi sunt predominaţi de fibrele rapide, iar

alţii de fibrele lente. Muşchii de tip rapid conţin mai multe fibre

fast – twitch, produc o cantitate mai mare de forţă, sunt predispuşi

107

la oboseală rapidă, în timp ce muşchii de tip lent conţin fibre slow

– twitch şi sunt mai rezistenţi la oboseală.

Lungimea fibrelor musculare şi unghiul de acţiune (f),

sunt factori importanţi în special pentru dezvoltarea forţei

dinamice maximale. Unghiurile de acţiune optime depind de la

segment la segment, încadrându-se între 50-170˚.

Inervaţia musculară (G.Raţă, B.C.Raţă,1999) este un factor

de care depinde dezvoltarea forţei. Forţa musculară se manifestă

mai pregnant atunci când fibrele musculare sunt inervate de

motoneuroni alfa mari care transmit şiruri rapide şi discontinue de

impulsuri nervoase. Există date care susţin posibilitatea modificării

inervaţiei la nivelul plăcii motorii prin folosirea electrostimulaţiei.

Zaţiorski defineşte pe muşchi trei niveluri de intervenţie a

fenomenelor de ordin nervos:

recrutarea fibrelor musculare fenomen dominat de legea lui

Hanneman, prin care excitabilitatea unităţilor motorii este variabilă,

determinată de intensitatea influxului nervos transmis muşchiului;

sincronizarea unităţilor motorii care are la bază acţiunea

sistemului de inhibiţie a lui Renshaw care desincronizează ansamblul

unităţilor motrice ce sunt iniţial sincronizate;

întinderea muşchiului sau alungirea acestuia, realizată înaintea

mişcărilor de forţă, contribuie la manifestarea mai bună a indicilor de forţă

comparativ cu posibilităţile maxime existente.

Ansamblul factorilor care influenţează forţa musculară este

divers şi totodată larg, ceea ce impune în procesul de dezvoltare o serie de

măsuri metodice care să favorizeze condiţiile create de existenţa acestora

sau să le diminueze. Dintre factorii care influenţează în dezvoltarea forţei

(A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu,2002):

vârstă şi sex – dezvoltarea forţei la copii (mai

ales în perioadele de creştere intensă) este realizată cu unele restricţii

datorită particularităţilor morfo-funcţionale. După pubertate însă,

dezvoltarea forţei dobândeşte o importanţă mai mare, integrată în sistemul

dezvoltării celorlalte calităţi. La fete, comparativ cu băieţii, forţa se

dezvoltă mai puţin, aproximativ 75% faţă de posibilităţile băieţilor.

Diferenţele sunt determinate de modul de repartizare a ţesuturilor corpului,

în special adipos, de secreţiile hormonale;

108

grosimea (secţiunea transversală) fibrei

musculare – se ştie faptul că pe măsură ce se hipertrofiază muşchiul, creşte

şi forţa acestuia;

cantitatea de surse energetice pe care le deţine

muşchiul şi enzimele ce favorizează arderea;

inervaţia intermusculară – această capacitate de

contractare simultană şi rapidă a unui muşchi (număr de fibre musculare)

este strâns legată (creşte în paralele) de îngroşarea (hipertrofierea) fibrelor

unui muşchi;

mai mulţi factori psihici: motivaţia, stările

emoţionale, concentrarea atenţiei, în unele situaţii voinţa (forţa în regim de

rezistenţă);

ritmurile diurne – pe parcursul a 24 ore, forţa are

oscilaţii determinate de ritmurile celorlalte funcţii ale corpului, care se

reflectă şi asupra activităţii musculare. Huesch consideră că oscilaţiile

cotidiene ale forţei sunt de 5% din capacitatea maximă. Aceste oscilaţii

implică măsuri speciale de programare a antrenamentului (de diferite

tipuri) la diferite ore din zi;

continuitatea procesului de pregătire – se ştie că

forţa este o calitate motrică ce poate fi dezvoltată destul de mult;

nivelul iniţial de la care începe instruirea – pentru

aprecierea forţei este necesar a se cunoaşte nivelul iniţial (la începutul

pregătirii organizate). Aceasta se numeşte forţă maximă iniţială, şi se

dezvoltă pe parcursul pregătirii, atingâng niveluri diferite, având denumirea

de forţă relativă de antrenament, forţă maximă în cursul antrenamentului.

După anumite perioade de antrenament se ajunge la forţă în anumite limite

(forţă limitată, forţă maximă accesibilă la sfârşitul procesului de

antrenament);

intensitatea contracţiei musculare;

durata sau amplitudinea contracţiei musculare –

contracţiile de durată mai lungă, 25 – 30 sec., favorizează o creştere mai

rapidă a forţei decât cele mai scurte, de 2 – 3 sec.;

intensitatea formelor de organizare a instruirii –

calitatea procesului de instruire este dată de intensitatea acestuia (grad de

solicitare faţă de posibilitatea maximă), în timp ce amplitudinea se referă la

volumul de lucru (număr de repetări sau kg ridicate); intensităţile de

109

pregătire crescute au ca efect dezvoltarea rapidă a forţei, cu condiţia ca

dinamica intensităţii să nu stânjenească creşterile de volum, adică să se

stabilească o relaţie funcţională între numărul de repetări şi încărcăturile

folosite;

frecvenţa lecţiilor în care sunt prevăzute

obiective pentru dezvoltarea forţei – a fost demonstrat faptul că un

antrenament zilnic de forţă determină creşterea forţei de la 1 la 4% la

diferite grupe musculare. Această creştere se realizează astfel: 56% chiar

din prima zi, 39% în a doua zi şi numai 6% în a şaptea zi de antrenament.

Aceasta impune ca lucrul pentru dezvoltarea rapidă a forţei să se desfăşoare

zilnic sau chiar de două ori pe zi, în cazul antrenamentului sportiv;

metode de instruire – forţa creşte foarte mult şi în

funcţie de tipul de contracţie solicitat de metoda sau procedeul de instruire.

Se consideră că prin contracţiile izometrice un subiect atinge limita forţei

sale maxime în 6 – 8 săptămâni; în schimb prin eforturi dinamice, aceeaşi

limită se atinge în 8 – 12 săptămâni. Acest efect este explicabil prin faptul

că în efortul dinamic, pe parcursul unui exerciţiu, un muşchi se contractă la

maximum numai 1-2 secunde sau fracţiuni de secundă, totalizând 3-5

minute în lecţie. La acestea se adaugă şi unele efecte unghiulare derivând

din diferite poziţii ale segmentelor corpului. În cazul contracţiilor

izometrice, intensitatea este maximă. În practică, totuşi, se folosesc mai des

combinaţiile dintre contracţii izometrice şi izotonice care dau bune

rezultate, corelate în funcţiee de cerinţele specifice fiecărei ramuri de sport

sau oricărui act motric. Unii autori (Weineck, 1986) ierarhizează metodele

de dezvoltare a forţei astfel: electrostimulaţia, izometria şi antrenamentul

dinamic.

tipuri de mijloace şi succesiunea lor – exerciţiile

se aleg în funcţia de tipul de forţă ce trebuie dezvoltat şi posibilităţile

(deficienţele) executanţilor. De asemenea, mijloacele de dezvoltare a forţei

se aleg (mai ales încărcăturile) în funcţie de perioada de pregătire. Pentru

dezvoltarea detentei, de exemplu, se consideră că efectul este mai mare

dacă se efectuează întâi exerciţii intense de scurtă durată (cu haltera de 90 –

100% din posibilităţi) şi apoi exerciţii cu încărcături mai mici efectuate cu

desprindere (explozive);

valoarea unghiulară a segmentelor care lucrează

şi lungimea muşchilor – se considerăcă lungimea optimă de lucru a unui

110

muşchi este în jur de 80 –90% faţă de lungimea acestuia în repaus şi de 80

- 120° valoarea unghiului între segmentele aflate în lucru.

În stabilirea exerciţiilor ce vor fi folosite în antrenament

este necesar a se cunoaşte unghiurile mişcărilor în care forţa este mai

scăzută şi să se acţioneze cu amplitudini care să ducă la dezvoltarea

corespunzătoare a acesteia. Aceste poziţii pot fi iniţiale (cum este comanda

―gata―), intermediare sau finale, lucrându-se pentru fiecare din acestea.

factori endogeni şi exogeni – dintre factorii

endogeni în afara vârstei şi sexului, se pot aminti, tipul de experienţă

motrică, tipul constituţional, tipul de fibre musculare, modul de desfăşurare

al proceselor biochimice. În ceea ce priveşte factorii exogeni, factorii de

mediu au influenţe dintre cele mai variate asupra organismului şi deci şi

asupra forţei. Hettinger, considera că forţa variază considerabil pe

parcursul anului, la baza ei stând efectul radiaţiilor ultraviolete. În lunile

iulie şi august acestea ating apogeul, iar forţa maximă se manifestă în luna

septembrie, ca efect întârziat al acestora. Mecanismul se realizează prin

intermediul gladelor suprarenale, a căror activitate se intensifică sub efectul

radiaţiilor ultraviolete, fapt care produce o mobilizare a hormonilor sexuali

masculini, care la rândul lor favorizează prin antrenament creşterea forţei.


Specificul ramurilor de sport şi al efectuării oricărui act

motric implică manifestarea forţei într-un mod diferit, fiecare marcând

particularităţi distincte. Analizele întreprinse în această direcţie au

evidenţiat existenţa a trei principale forme de manifestare a forţei: forţa

maximă (forţa absolută), forţa explozivă (detenta) şi forţa în regim de

rezistenţă. În funcţie de modul de solicitare, forţa este denumită şi generală

şi specifică. În realitate însă, forţa nu se manifestă niciodată în stare pură,

ci în combinaţie cu celelalte calităţi motrice:

111

Figură 4: Abordarea în sistem a calităţilor motrice corespunde, mai

ales, cerinţelor specifice fiecărui sport.

(A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002)

Forţa maximă este prezentată ca forţă maximală statică

şi forţă maximală dinamică. Putem considera că forţa maximă statică

se manifestă printr-o contracţie a întregului sistem muscular pentru a

învinge o rezistenţă care îi depăşeşte capacităţile. Forţa dinamică este

realizată printr-o contracţie maximă, în cadrul unui act motric.

Forţa maximă depinde de următorii factori: grosimea

secţiunii transversale a muşchiului (implicit a fibrei musculare);

activitatea coordonată a muşchilor care participă la efectuarea actului

motric; coordonarea contracţiei fibrelor musculare (în interorul

muşchiului). Acţiunea de optimizare a acestor fenomene va avea ca

rezultat creşterea forţei maxime. Eforturile efectuate concentric şi

excentric, maxime şi de scurtă durată au ca efect îmbunătăţirea

coordonării intramusculare şi dezvoltarea forţei maxime dinamice.

Îmbunătăţirea coordonării intramusculare este însoţită şi de

îngroşarea fibrei, lucru foarte important în ramurile de sport (cum

este atletismul) în care greutăţii corpului trebuie să i se imprime o

traiectorie accelerată.

În dezvoltarea forţei maxime un rol important au

resursele energetice din interiorul muşchiului: ATP şi CP având în

vedere că aceasta dezvoltă în câteva secunde efort maximal care va

112

duce la epuizarea acestor resurse şi acumularea de lactat mărind

acidoza.

Astfel, forţa maximă statică se manifestă în situaţiile în

care forţele externe sunt mai mari decât capacitatea de forţă maximă

a musculaturii. Contracţia muşchiului este izometrică (fără

modificarea formei şi apropierea capatelor muşchiului), caracterizată

de o creştere foarte mare a tensiunii musculare Forţa dinamică se

manifestă prin învingerea de către muşchi a rezistenţei (forţelor)

externe şi deci avem de-a face cu o contracţie izotonică sau de cedare

(amortizare la aterizări). În cazul mişcărilor de cedare (alungirea

forţată a muşchiului), forţa depăşeşte considerabil forţa maximă

izometrică pe care o poate dezvolta subiectul cu până la 50-80%. În

contracţiile izotonice se scurtează elementele contractile ale

muşchiului, iar cele elastice nu-şi modifică lungimea (muşchiul însă

se scurtează). Contracţiile auxotonice sunt combinaţii de contracţii

izometrice şi izotonice, care se manifestă diferit în funcţie de

solicitările impuse de mişcările respective şi viteza lor specifică în

diferite momente.

113

Figură 5: Forme de manifestare a forţei (după Weineck, 1983)

Ele se realizează pe baza modificării lungimii

atât a elementelor componente contractile, cât şi a celor

elastice. Este cea mai frecventă formă de contracţie

musculară întâlnită în activitatea sportivă şi în educaţie

fizică.

Detenta (forţa explozivă sau forţa în regim de viteză)

Această formă de manifestare a forţei se defineşte ca

fiind capacitatea unor grupe de muşchi de a dezvolta forţa maximă

într-un timp cât mai scurt. Detenta se manifestă diferit la segmentele

corpului.

114

Se consideră că există o bună relaţie între forţa de

contracţie izometrică şi rapiditatea execuţiei unei mişcări.

Detenta depinde în principal de următorii factori:

- numărul de fibre musculare care se contractă

simultan (coordonare intramusculară);

- viteza de contracţie a fibrelor musculare active

(mobilizarea rapidă a fosfaţilor atât din fibrele

albe, cât şi din cele roşii);

- capacitatea de contracţie a fibrelor musculare

(grosimea fibrelor, secţiunii transversale).

Deci, forţa maximă determină în mare măsură forţa

explozivă, dar şi un alt tip de forţă, forţa de demaraj, care, la rândul

ei, influenţează detenta. Pentru aprecierea detentei cel mai lult se

utilizează indicele de viteză/forţă, rezultat din raportul dintre forţa

maximă şi timpul maxim.

Forţa de demaraj este capacitatea de a realiza o forţă

maximală la începutul mişcării (la debutul contracţiei

musculare)având ca efect obţinerea unei mari viteze iniţiale (viteza

de accelerare la alergarea de viteză).

Deci, pentru dezvoltarea detentei trebuie să

se acţioneze fie prin mărirea forţei maxime, fie prin creşterea

vitezei de contracţie a muşchilor sau prin îmbinarea

acestora. Eficienţa acestei combinaţii constă în cunoaşterea

de către profesor a deficienţelor fiecărui sportiv şi stabilirea

normelor de transformare a forţei maxime în forţă de

explozie. Se recomandă lucrul cu greutăţi mici (rezistenţe

extrem de mici), care favorizează manifestarea vitezei

maxime. Acest lucru însă, nu nude la îmbunătăţirea vitezei

de contracţie şi, deci, trebuie mărite încărcăturile.

Forţă în regim de rezistenţă sau rezistenţa

de forţă

Această formă de manifestare a forţei este

larg implicată în mai multe ramuri de sport, unele cu

caracter ciclic, altele combinate. Forţa în regim de rezistenţă

reprezintă capacitatea de a depune un efort de forţă timp

îndelungat. Intensitatea acestui regim de lucru este

determinată de îngreuierea în % forţă, de forţă maximă de

115

contracţie şi numărul de repetări sau timpul şi ritmul de

lucru (volumul). O formă particulară a rezistenţei de forţă

este detenta în regim de rezistenţă, calitate cu un rol foarte

important în numeroase ramuri de sport, în care segmentele

corpului trebuie să efectueze muşcări explozive timp

îndelungat. Detenta în regim de rezistenţă (rezistenţă –

detentă) este determinată în mare parte de capacitatea

muşchilor implicaţi în efort de a-şi restabili proprietăţile de

lucru în regim exploziv, nivelul rezistenţeă generale şi locale

a organismului. Mai sunt prezentate şi alte tipuri de forţă în

regim de rezistenţă, ca rezistenţa de forţă generală şi locală.

Prin rezistenţa de forţă locală se înţelege atunci când în acest

tip de efort este cuprinsă 1/6 – 1/7 din întreaga musculatură

scheletică (Frez, 1977, citat de A.Dragnea, S.Mate-

Teodorescu,2002).

Figură 6: Raportul dintre forţă şi greutatea

116

corporală(După Buhcle-Schmidtublicher, 1981, citaţi de

J.Weineck,1992)

Se consideră că între forţă şi greutatea corporală

există o relaţie foarte strânsă. Dacă dorim, de exemplu, să

comparăm forţa a doi oameni cu greutăţi diferite, trebuie să

ştim, pe lângă numărul de kilograme şi valoarea forţei

absolute măsurată în efectuarea unei mişcări cum este

ridicarea unei greutăţi maxime, sau forţa unui grup de

muşchi măsurată cu dinamometrul.

Forţa relativă = forţă absolută / greutatea corporală

Forţa absolută se măreşte o dată cu creşterea

greutăţii corporale, iar forţa relativă scade, prin faptul că

greutatea corpului se măreşte mai rapid ca forţa musculară.

Se impune deci, mărirea forţei absolute. Forţa relativă este

importantă în ramurile de sport şi în actele motrice ce impun

deplasarea corpului în diferite direcţii, instruirea fiind

orientată astfel încât să nu se ajungă la hipertrofierea

musculaturii. Se vor folosi astfel, exerciţii cu încărcături

mici şi mijlocii, executate exploziv şi rapid pe tot parcursul

mişcării. Se recomandă îngreuieri de 3-5% din greutatea

corpului. Se consideră că 1 kg de forţă trebuie să corespundă

unui kg de greutate corporală.

Forţa absolută a omului nu trebuie confundată cu

forţa muşchiului care se calculează prin raportarea forţei sale

de contracţie la 1 cm2 de secţiune a muşchiului.

Forţa este un concept multidimensional. Aptitudinea

motrică de forţă nu apare niciodată în multitudinea formelor

de mişcare ci într-o combinaţie mai mare sau mai mică cu

celelalte aptitudini motrice. În majoritatea cazurilor

specialiştii definesc aceaâleaşi forme de manifestare a forţei

, dar există diferenţe de terminologie, de clasificare.

Criteriile de clasificare şi diviziune a forţei sunt

diferite:

J.Weineck,1992, citat de V.Tudor,1999, prezintă

următoarea schemă a formelor de manifestare a forţei:

117

Figură 7: Forme de expresie a forţei (J.Weineck,1992, citat de

V.Tudor,1999)

Clasificarea tipurilor de forţă se face după

următoarele criterii:

118

Definirea formelor de manifestare a forţei

forţa generală este gradul de dezvoltare a întregului

sistem muscular şi se caracterizează prin manifestarea forţei tuturor

grupelor musculare;

forţa specifică este manifestarea tipică a forţei din

muşchiul sau grupele musculare direct implicate în proba sau

disciplina sportivă respecitivă;

forţa limitată (Frey, 1978), forma maximă voluntară la

care se mai adaugă un surplus de forţă mobilizată prin componenta

psihică şi eventual prin stimulare medicamentoasă;

forţa relativă (Frey) se înţelege forţa maximă produsă,

raportată la greutatea corpului;

forţa elastică (Frey), forţa cea mai mare pe care o poate

dezvolta sistemul neuro – muscular printr-o contracţie musculară

119

voluntară împotriva unei rezistenţe care poate fi trecută, învinsă sau

mişcată;

forţa dinamică (Kuznetsov) se caracterizează printr-o

scurtare sau alungire a muşchiului (efort de învingere sau de

cedare);

forţa statică (Kuznetsov), nu se modifică lungimea

muşchiului (efort pasiv sau activ);

forţă maximală (Harre), forţa cea mai mare pe care

sistemul neuromuscular o produce într-o contracţie musculară;

forţa/viteza (forţa rapidă) este capacitatea sistemului

neuromuscular de a învinge rezistenţa printr-o contracţie foarte

rapidă.


Lucrul pentru dezvoltarea forţei presupune în

primul rând stabilirea tipului de forţă implicat de activitatea

din proba sau ramura sportivă respectivă. Aceasta va

determina alegerea mijloacelor, a metodelor şi a tempoului

de lucru. În majoritatea ramurilor de sport, forţa se prezintă

în combinaţie cu celelalte calităţi motrice, deci, şi metodica

de pregătire trebuie adecvată. Exerciţiile se aleg în funcţie de

calităţile sportiv-temporale ale procedeelor tehnice, toate

aceste aspecte fiind corelate în vederea obţinerii unei eficinţe

maxime în momentele cheie ale mişcării.

Pentru folosirea metodelor eficiente trebuie

stabiliţi parametrii fundamentali: intensitatea, volumul de

lucru, pauzele şi tempoul.

Intensitatea se referă la greutatea ridicată sau

mărimea încordării, măsurată în kg specifice exerciţiului

desemnat. Intensitatea este dată şi de rezistenţa opusă de

diferite aparate în raport cu greutatea corpului. În literatura

de specialitate sunt stabilite următoarele intensităţi:

120

- supramaximală – peste 110% din

posibilităţile maxime;

- maximală – 100% din posibilităţile

maxime;

- mare – 80-95% din posibilităţile

maxime;

- mijlocie – 50-80% din posibilităţile

maxime;

- mică – 30-50% din posibilităţile

maxime.

Pentru dezvoltarea forţei maxime se recomandă

încărcături peste 85% din posibilităţile maximale şi

supramaximale, în timp ce pentru dezvoltarea forţei în regim

de viteză, încărcături de 30-50%, iar pentru forţă-rezistenţă,

de 65-80% din capacitatea maximă.

Volumul de lucru se referă la numărul de

kilograme sau repetări efectuate în diferite regimuri.

Volumul este ridicat atunci când se lucrează pentru

dezvoltarea forţei în regim de rezistenţă (mergând uneori

până la refuz) sau a forţei în regim de viteză (volum

mijlociu); de exemplu, 9-12 exerciţii, 6-9 serii x 6-12

repetări. Volumul mic este specific dezvoltării forţei maxime

cu intensităţi mari, 1-3 repetări în 1-9 serii, la 3-4 exerciţii.

Pauzele între serii, repetări şi antrenamentele de

forţă – între serii se recomandă pauze active de 2-3 minute,

iar atunci când se schimbă exerciţiile de 2-5 minute. Între

antrenamente timpul optim este de 36 – 48 ore, existând în

această etapă tendinţa de scădere a intervalului de odihnă,

mergând până la 24 ore.

Tempoul sau viteza de execuţie are tendinţa de

a scădea pe măsură ce creşte încărcătura (intensitatea). La

încărcături de peste 80% tempoul de lucru este moderat şi

favorizează creşterea forţei maxime. Ideal este ca repetările

să se efectueze într-un tempo apropiat celui de concurs. Între

tempoul de lucru şi încărcătură se stabileşte o relaţie foarte

strânsă de condiţionare. Creşte tempoul şi scade încărcătura

121

şi invers.

Procedee metodice de dezvoltare a forţei

maxime

Pentru dezvoltarea forţei maxime se folosesc

două procedee: utilizarea eforturilor maxime şi supramaxime

şi metoda contracţiilor izometrice.

Procedeul eforturilor maximale şi supramaximale

constă în utilizarea unor încărcături cu 10-15% mai mari decât

posibilităţile maxime. Se efectuează, de regulă, 1-2 repetări care

angajează o masă musculară, efortul fiind relativ dinamic (se produce

o oarecare deplasare a încărcăturii şi o scurtare a muşchilor

interesaţi). Se planifică o dată pe săptămână în perioada pregătitoare

şi la două săptămâni în celelalte perioade (T. Ardelean, 1982).

Procedeul eforturilor mari (maximale) se foloseşte

pentru dezvoltarea forţei maxime şi constă în utilizarea unor

încărcături între 80 – 100% din valoarea maximă a performanţei

sportivului. Încărcăturile de 80-90% în stare de oboseală, deşi sunt de

solicitare submaximală au efect de sarcină maximă mai ales la

începători. În acest sens se recomandă să nu se lucreze până la

epuizare ci până în momentul în care se constată că tehnica de

execuţie se înrăutăţeşte. Pentru sportivii de performanţă se

recomandă încărcături între 80-100% cu posibilităţi de a se efectua 2-

8 repetări pe serie. Procedeele de efectuare a repetărilor sunt cele

cunoscute: creşterea continuă a încărcăturii (de la 70% la 100%),

creşterea şi descreşterea (de la70% la 100% şi apoi la 70%), creşterea

în trepte până la valoarea maximă, creşterea şi descreşterea inegală

(în val). valoarea maximă de repetare poate fi şi sub 100% în jur de

90-95%.

Lazăr Boroga, citat de A.Dragnea, S.Mate-

Teodorescu,2002 recomandă creşterea progresivă a

încărcăturilor, până la 100% cu 1-2 repetări, revenire la 90%

cu 1-2 repetări în serii şi apoi cu 80%, 1-3 repetări în 6-9

serii. Acest mod de lucru se poate programa de 1-2 ori pe

săptămână folosindu-se exerciţii cu caracter specific.

Pauzele dintre serii trebuie să asigure refacerea capacităţii de

efort, ele având durata de 3-5 minute, timp în care se vor

122

efectua mişcări active.

Acest procedeu se poate efectua în două

variante. Prima constă în efectuarea fiecărui exerciţiu cu

volum de lucru şi pauzele prevăzute, trecându-se apoi la

următorul exerciţiu. Acest procedeu permite o dozare şi un

control precis, ajungându-se rapid la greutatea optimă de

lucru. A doua variantă constă în efectuarea de 2-3 exerciţii

care solicită grupele musculare diferite, efectuate alternativ

până la epuizarea numărului de serii şi repetări stabilite.

Această alternanţă favorizează scurtarea pauzelor şi

realizarea unei economii de timp de aproape 40% faţă de

prima variantă. Cea de-a doua variantă este recomandată

când se lucrează pentru dezvoltarea forţei maxime la diferite

segmente ale corpului.

Procedeul contracţiilor izometrice- acest procedeu

are ca obiectiv principal îngroşarea fibrei musculare şi implicit

creşterea forţei maxime. În timpul contracţiilor izometrice se produce

un deficit de oxigen, care are ca rezultat creşterea forţei. O contracţie

izometrică produce modificările dorite dacă depăşeşte 2/3 din forţa

maximă a muşchiului şi are drept consecinţă creştarea datoriei de

oxigen. Durata menţinerii contracţiei maxime a muşchilor se

numeşte timp de utilizare. În cazul contracţiilor izometrice timpul de

utilizare este foarte scurt, în raport cu durata întregului exerciţiu, în

timp ce în contracţiile izotonice timpul de utilizare este egal cu

timpul de contracţie.

Contracţiile izometrice este un tip de procedeu

care nu poate fi aplicat oricui, ci numai persoanelor

antrenate, sportivii de performanţă.

Procedee metodice pentru dezvoltarea forţei în

regim de viteză

Forţa în regim de viteză sau detenta este o

combinaţie de calităţi motrice de bază întâlnite în numeroase

ramuri de sport. Principiul acestor metode este de a creşte

cât mai mult viteza de execuţie prin angrenarea unui număr

cât mai mare de fibre musculare în acţiune simultană.

123

Procedeul eforturilor explozive (Power –

training) sau al contracţiilor intense şi rapide – aplicarea metodei

constă în folosirea unor încărcături între 75-95% din posibilităţi cu 6-

8 serii a 3-6 repetări. Lazăr Boroga recomandă 3 grupe mari de

exerciţii: cu haltere, cu mingea medicinală şi exerciţii acrobatice. Din

acestea se aleg exerciţiile care reproduc cel mai bine (cel mai fidel)

structura tehnică a ramurilor de sport. Între exerciţii se acordă pauze

de 2-3 minute, iar între serii de 3-5 minute.

Regula principală a acestui procedeu constă în

efectuarea tuturor exerciţiilor şi repetărilor în viteză maximă

cu ritm al frecvenţei cardiace de 190 puls/minut sau peste

această limită. Pauzele trebuie să permită revenirea la valori

iniţiale ale pulsului (înainte de efectuarea repetării).

Săriturile în înălţime se vor efectua pe lăzi de gimnastică sau

podiumuri cu înălţimi de 90-120 cm, iar săriturile în

adâncime (lucru de cedare) de la înălţimi de 170-190 cm

purtând în mâini greutăţi de 5-7 kg.

Procedeul eforturilor mijlocii sau al

înărcăturilor medii – caracteristicile acestui procedeu sunt date de

înărcăturile utilizate (între 30-80% din posibilităţile maxime); 3-6

repetări în 6-9 serii, la fiecare din exerciţiile date.

Pentru ramurile de sport în care predomină

viteza , încărcătura se stabilieşte între 30-50%, iar pentru

sporturile în care predomină forţa încărcăturile sunt între 50-

80%.

Procedee metodice pentru dezvoltarea forţei în

regim de rezistenţă

Obiectivul principal al acestor procedee este

determinat de necesitatea dezvoltării forţei şi a manifestării

acesteia la valori superioare timp cât mai lung. Prin

procedeele respecive se caută atât creşterea masei

musculare, cât şi dezvoltarea capacităţilor de efort aerob.

Spre deosebire de celelalte procedee volumul de lucru este

mult mai mare datorită creşterii numărului de repetări şi

reducerii tempoului de execuţie.

124

Procedeul în circuit – creat de Morgan şi

Admson, procedeul dezvoltă forţa şi rezistenţa generală a

organismului.

Antrenamentul în circuit constă în efectuarea

succesivă a unor exerciţii pentru dezvoltarea forţei în

combinaţie cu rezistenţa. Acest procedeu îşi trage numele de

la modul de organizare care presupune trecerea subiecţilor

de la un atelier la altul, lucrând simultan pe un număr de

grupe egal cu numărul atelierelor. Ordinea atelierelor

(staţiilor) şi exerciţiilor sunt stabilite pe criterii precise între

care solicitarea alternativă a marilor grupe de muşchi şi

dozarea individualizată.

Acest procedeu are efecte deosebite asupra

dezvoltării indicilor morfo funcţionali şi calităţilor motrice.

Antrenamentul în circuit nu se reduce la o metodă, ci

reprezintă un complex organizatorico-metodic care include o

serie de variante ale exerciţiului riguros standardizat. Baza

acestuia o constituie însă repetarea în serie lungă, sau cu

intervale, a exerciţiilor selecţionate şi reunite într-o structură

bine organizată.

Circuitul are drept scop solicitarea uniformă a

tuturor grupelor musculare şi solicitarea continuă a

aparatului cardoi-vascular. El se bazează pe lucrul diferenţiat

pe grupe omogene şi restrâns sau pe lucrul individualizat.

Circuitul sporeşte eficienţa exerciţiilor şi măreşte

randamentul marilor funcţii, contribuind totodată la

dezvoltarea armonioasă a musculaturii.

Variantele circuitului – tipurile de circuite sunt

determinate de mai mulţi factori specifici acestui procedeu

ca: volumul şi intensitatea efortului, formele organizatorice

ale acestuia şi durata pauzelor.

M. Scholich în 1966, citat de A.Dragnea,

S.Mate-Teodorescu,2002 stabileşte următoarele forme ale

circuitului:

1. Circuitul pentru lucrul de durată:

- fără pauze dar cu normă de timp;

125

- fără pauze dar cu normă de tip standard şi dozare

standardizată.

2. Circuit extensiv cu intervale.

3. Circuit intensiv cu intervale.

În educaţie fizică pot fi utilizate cu succes primele

două variante de antrenament în circuit.

Clasificarea circuitului după Gh.Mitra şi

A.Mogoş,1980:

1. După numărul de exerciţii care intră în componenţa

lor:

- circuite scurte formate din 4-5 exerciţii;

- circuite medii formate din 6-8 exerciţii;

- circuite lungi formate din 9-12 exerciţii.

2. După felul exerciţiilor şi gradul de solicitare a

organismului:

- circuit uşor, format din exerciţii în care

utilizează ca încărcătură greutatea propriului

corp sau greutăţi între 10-20% din posibilităţile

maxime;

- circuit mediu, format din exerciţii efectuate cu

greutăţi reprezentând 30-40% din posibilităţile

maxime;

- circuit greu, format din exerciţii ce depăşesc

50% din posibilităţile maxime.

L.P.Matveev şi A.D.Novicov,1980 evidenţiază

următoarele variante:

- circuit după metoda exerciţiului neîntrerupt de

lungă durată (pentru dezvoltarea rezistenţei

generale);

- circuit cu intervale incomplete (pentru

dezvoltarea rezistenţei de forţă şi forţă-viteză);

- circuit cu intervale normale ce permit revenirea

completă (în principal pentru dezvoltarea forţei

şi a vitezei)

După cum se vede, acest procedeu se prezintă

sub multe varinate datorită efectelor sale complexe asupra

dezvoltării unor calităţi motricecombinate şi a musculaturii

126

corpului, principalele criterii fiind volumul efortului (tempo

de lucru şi încărcătură) şi durata pauzelor (care asigură

revenirea incompletă, revenirea completă şi

supracompensată).

Din punctul de vedere al exerciţiilor folosite în

circuit, pot fi selecţionate din categoria mijloacelor de

pregătire fizică generală, gimnastica de bază sau exerciţii

pregătitoare specifice unor ramuri de sport. Clasificarea

acestora se poate realiza după criterii cunoscute, adică după

criteriul anatomic şi după gradul de solicitare (Scholich),

după obiectivele pe care le urmăresc, ceea ce lărgeşte foarte

mult domeniul de aplicare a acestora.

Orientarea circuitelor se realizează în principal

în funcţie de calitatea motrică ce se doreşte a fi dezvoltată,

ţinând-se cont de regulile metodice de bază valabile pentru

calităţile motrice.

Pentru dezvoltarea vitezei combinată cu forţa,

caracteristica esenţială a circuitului este dată de rapiditatea

execuţiei, frecvenţa mişcărilor în unitatea de timp:

- se recomandă ca intensitatea efortului să fie

submaximală spre maximală şi încărcăturile

mici, iar vitezele de execuţie şi de repetiţie să

fie maximale;

- durata pauzelor va fi mare, dublă faţă de timpul

afectat lucrului;

- între circuite, pauzele trebuie să asigure

restabilirea.

Orientativ, pentru dezvoltarea vitezei de

repetiţie se efectuează repetări pe 10-20 sec. reluate de 2-3

ori cu intervale de odihnă complete. Se folosesc încărcături

mici. Se va căuta atingerea unei frecvenţe maxime:

dezvoltarea vitezei cu ajutorul circuitului se adresează în

special vitezei de execuţie, frecvenţei mişcărilor, exerciţiilor

cu caracter aplicativ şi de tehnică sportivă.

Pentru dezvoltarea rezistenţei:

- intensitatea efortului este medie, crescând

treptat de la 50 la 70% din capacitatea de efort;

127

- durata pauzelor este mică, iar între aceste

circuite trebuie să se asigure revenirea

completă, situându-se între 60-90 sec. sau 9-120

sec.;

- volumul de lucru este mare (numărul de repetări

sau timpul de lucru); pe măsură ce creşte

intensitatea, volumul de lucru, va scădea spre

valori medii.

În cazul în care se acţionează localizat,

folosindu-se aparate sau obiecte, se dezvoltă forţa combinată

cu rezistenţa, ponderea căzând pe una sau cealaltă, în funcţie

de volum, frecvenţă sau încărcătură.

Pentru dezvoltarea forţei se lucreazăcu

intensitatea mare şi maximă, încărcătura fiind stabilită în

funcţie de capacitatea maximă. În antrenamentul copiilor şi

juniorilor încărcătura se stabileşte în raport cu greutatea

corporală, începând de la 20%, până la 70%.

Efortul în cadrul circuitelor cu încărcătură este

variabil, iar viteza de execuţie este medie în cazul greutăţilor

mari şi maximă în cazul greutăţilor mici. Când se lucrează

cu repetări şi încărcătură se folosesc maximum 4 ateliere

(staţii) folosindu-se câte 4-8 serii.

O altă variantă este cea determinată de lucrul

alternativ, 50% din exerciţii cu încărcături şi exerciţii fârâ

greutăţi.

În cazul variantei în care se solicită aceleaşi

grupe musculare, pauzele între exerciţii se stabilesc între 90-

120 sec., iar între circuite, de 4-5 minute.

Când se solicită grupe musculare diferite,

pauzele dintre ateliere sunt de 45-60 sec. şi de 2-3 minute

între circuite. Repetările se stabilesc în funcţie de

posibilităţile subiecţilor, fiind cuprinse între 1-5 repetări cu

80-100% din posibilităţile maxime şi contracronometru cu

încărcături mici.

În cazul în care exerciţiile care alcătuiesc

circuitul sunt variate (diferite deprinderi de mişcare), sunt

angrenate în mişcare alternativ toate segmentele corpului,

128

fără a se acţiona în mod deosebit asupra unuia sau alteia

dintre factorii de diferenţiere a efortului, realizându-se o

dezvoltare complexă a calităţilor motrice şi deci o pregătire

fizică multilaterală.

În situaţia dezvoltării rezistenţei în regim de

viteză şi a rezistenţei în regim de forţă, efortul va reprezenta

50-60% la exerciţiile de viteză şi respectiv, 60-70% din

capacitatea maximă pentru cele de forţă, ceea ce reprezintă

un efort mediu spre submaximal. Datorită acestui tip de efort

datoria de oxigen este redusă, ea fiind acoperită în timpul

exersării şi ca urmare pauzele sunt scurte de 40-90 sec.

(refacere incompletă), la sportivii antrenaţi şi de 60-120 sec.

la cei neantrenaţi. Dacă frecvenţa cardiacă atinge după un

exerciţiu din cadrul circuitului 180 puls/minut pauza va fi de

45-90 sec. până când frecvenţa cardiacă ajunge la 120

puls/minut, adică 1/3 din timpul necesar pentru revenirea

completă.

În cazul folosirii circuitului pentru dezvoltarea

rezistenţei în regim de forţă exerciţiile de forţă vor alterna cu

cele de rezistenţă:

- intensitatea fiind medie, încărcăturile

reprezentând 35-60% din capacitatea maximă;

- viteza de lucru este şi ea mică spre medie;

- pauzele se stabilesc între 45-90 sec. între staţii

şi 2-4 minute între circuite;

- pentru exerciţiile de forţă se măreşte treptat

încărcătura şi se micşorează numărul de

repetări;

- pentru exerciţiile de rezistenţă se micşorează

încărcătura şi se măreşte numărul de repetări.

Pentru dezvoltarea rezistenţei în regim de viteză este

necesară repetarea acţiunilor motrice cu o frecvenţă maximă

pe o perioadă cât mai îndelungată:

- intensitatea este variabilă şi încărcăturile

reduse, viteza alternând, între medie şi mare, în

funcţie de exerciţii;

129

- durata pauzelor creşte progresiv pe măsură ce

se acumulează oboseala; se lucrează de regulă

cca 30 sec. cu frecvenţă maximă;

- principalul element de progres îl reprezintă

creşterea numărului de repetări în unitatea de

timp.

În cazul în care circuitul este utilizat în scopul

dezvoltării forţei şi vitezei se recomandă folosirea unor

exerciţii cu îngreuieri (de preferat haltere) care reprezintă

60-80% din capacitatea maximă de efort, dar şi aruncări,

prinderi, sărituri simple şi cu îngreuieri medii şi mici, care să

nu împiedice manifestarea forţei maxime:

- intensitatea trebuie să fie maximă, fiind atinsă

progresiv pe seama creşterii vitezei de execuţie;

- pauzele dintre exerciţii au o durată cuprinsă

între 115-120 sec. şi 4-5 minute între circuite.

Aplicarea circuitului în lecţia de educaţie fizică

şcolară reprezintă unul dintre procedeele de creştere a

eficienţei lecţiei, prin mărirea densităţii acesteia, în

condiţiile în care se aplică particularizat, în funcţie de

dinamica dezvoltării morfofuncţionale a elevilor. În această

situaţie se impune acordarea, la diferite vârste , unei atenţii

sporite raportului dintre ritmul de creştere a aparatelor

cardiovascular şi respirator, precum şi puterii mai mici de

concentrare nervoasă. Aplicarea circuitului în şcoală va

purta amprenta caracteristicilor de vârstă. În afara acestor

cerinţe metodice se impune luarea unor măsuri pedagogice

privind amplasarea circuitului în cadrul lecţiei, în funcţie de

variantele de aplicare şi desigur de obiectivele stabilite

pentru lecţia respectivă şi pentru educaţie fizică în general.

O primă cerinţă metodică se stabileşte în funcţie

de necesitatea ce circuitul să favorizeze întărirea sănătăţii

elevilor, adică să stimuleze organismul elevilor în aşa fel

încât acesta să se dezvolte în concordanţă cu legităţile

morfo-funcţionale ale vârstei respective.

O altă cerinţă o constituie alternarea raţională a

solicitării principalelor grupe de muşchi, fapt care impune

130

cunoaşterea topografiei musculaturii şi a biomecanicii

efectuării diferitelor mişcări.

Aprecierea efectelor procedeului circuit asupra

organismului elevilor se efectuează pe baze obiective şi

subiective, dintre care cea mai importantă este cunoaşterea

frecvenţei cardiace înainte şi după efectuarea exerciţiilor (în

pauze), precum şi a palorii feţei, cantităţii de transpiraţie si

altele.

Majoritatea specialiştilor sunt de acord că

procedeul în circuit are aplicaţie, în primul rând în educaţia

fizică subliniindu-se efectele sale asupra pregătirii

fizicegenerale şi implicit asupra capacităţii de efort. Efectele

principale ale circuitului se manifestă asupra rezistenţei şi

forţei, precum şi asupra combinaţiilor dintre acestea şi a

altor calităţi motrice. Pentru realizarea deplină a efectelor

sale în această direcţie, este necesar ca în circuit să fie

folosite exerciţii simple, care să nu ceară un grad sporit de

coordonare. Utilizarea circuitului în direcţia învăţării unor

deprinderi motrice sau perfecţionarea acestora este

ineficientă sau chiar inoportună.

În ceea ce priveşte vârsta de la care se poate

folosi circuitul în lecţia de educaţie fizică şi antrenament

sportiv, aceasta se situează între 13-14 ani, circuitele fiind

alcătuite din 5-6 exerciţii, crescând treptat la 8-10 exerciţii.

Varianta optimă pentru copii şi juniori este

circuitul extensiv cu intervale, care sigură o solicitare

adecvată, în conformitate cu posibilităţile acestora.

În ceea ce priveşte gradul de solicitare, acesta

nu trebuie să solicite, la copii şi juniori, eforturi mai mari de

50-60% din capacitatea maximă, utilizându-se alternativ

exerciţii cu încărcătură mică şi fără încărcături, adresându-se

tuturor segmentelor corpului. Gradul de solicitare a

circuitului se măreşte după repetarea sa în 6-8 lecţii, prin

creşterea numărului de repetări la acelaşi atelier. Între

ateliere se recomandă pauze incomplete de 30-60 sec., iar

între circuite, pauze de revenire completă, de 2-4 minute.

Criteriul principal de aplicare a circuitului îl

131

reprezintă frecvenţa cardiacă, care oglingeşte reactivitatea

organismului la acest tip de efort. Din acest motiv, sportivii

trebuie învăţaţi să-şi ia singuri pulsul, astfel încât antrenorul

să poată individualiza pregătirea, stabilind durata optimă a

lucrului şi a pauzei.

Antrenamentul forţei joacă un rol foarte

important în formarea şi dezvoltarea generală a copiilor şi

adolescenţilor.

În dezvoltarea forţei musculare trebuie să se

ţină seamă de particularităţile organismului aflat în perioada

de creştere, sistemul ososs al copilului şi adolescentului.

Aparatul de susţinere are o capacitate de efort mai mică

decât cel al adultului.

Forţa maximă este tipul motric cel mai

important la vârsta copilăriei. Forţa musculară urmează o

dezvoltare paralelă la ambele sexe până la 11 – 12 ani. După

această vârstă băieţii prezintă o forţă mai ridicată ca valoare,

procesul încheindu-se la 18 – 20 ani, cu doi, trei ani mai

târziu decât fetele.

La preşcolari antrenamentul forţei pure este

contraindicat, ţinându-se cont mai mult de nevoia de mişcare

a copiilor pentru o dezvoltare armonioasă şi polivalentă a

aparatului locomotor activ.

În ciclul primar, dezvoltarea forţei trebuie să se

realizeze prin efort dinamic, capacitatea anaerobă fiind slabă

şi neexistând bazele unui lucru muscular static. Procedeul

metodic recomandat la această vârstă este circuitul, copilul

fiind orientat spre exerciţii de forţă – viteză.

La ciclul gimnazial, în dezvoltarea forţei se pot

folosi exerciţii având ca încărcătură propria greutate sau

încărcături externe mai mici de 1 – 2 kg. La pubertate, în

prima parte a ei se recomandă dezvoltarea unei musculaturi

robuste, dar fără solicitări exagerate ale coloanei vertebrale.

Se poate începe şi antrenamentul cu haltere, în jurul vârstei

de 14 ani, dar cu respectarea particularităţilor etapei

respective.

În a doua fază a pubertăţii şi în adolescenţă,

132

muşchii îşi măresc volumul şi se recomandă dezvoltarea

forţei, acesta fiind cel mai bun moment. Se recomandă lucrul

în volum în schimbul celui în intensitate.

În cadrul şcolii, se urmăreşte dezvoltarea

analitică a forţei diferitelor grupe musculare , a forţei

explozive şi a detentei. Dezvoltarea analitică a forţei

vizează, corespunzător specificului probelor atletice de

alergări, sărituri şi aruncări, întărirea musculaturii

impulsoare, muşchilor ridicători ai coapsei, musculatura

peretului abdominal şi a centurii scapulo-humerale.

Dezvoltarea forţei explozive se leagă de

exerciţiile de aruncări, iar cea a detentei de cele de sărituri,

forme specifice ce nu pot fi confundate cu forţa, în general.

În perioada gimnazială nu se recomandă dezvoltarea formei

maxime.

Dezvoltarea forţei analitice a diferitelor grupe

musculare se poate face cu metoda eforturilor repetate , unde

încărcătura trebuie să aibă 30-40 % din posibilităţile maxime

ale grupelor musculare angrenate în lucru şi în limita unui

lucru de 20-25 repetări într-o serie, cu 2-3 serii pentru

fiecare gen de exerciţiu, alternând diferite grupe de muşchi

(3-4), într-o lecţie.

Pentru dezvoltarea forţei explozive şi a detentei,

volumul de lucru într-o lecţie va fi de 4-6 exerciţii (alternând

exerciţiile de sărituri cu cele de aruncări), cu 6-6 repetări şi

în 3-4 serii.


Lngimea de pe loc măsoară forţa explozivă a

membrelor inferioare şi este testul cel mai des întâlnit în

evaluare. Această probă se măsoară manual, prin întinderea

unei benzi metrice pe sol.

Săritura pe verticală se măsoară manual sau cu

platforma tensiometrică.

Aceste teste, care nu necesită condiţii materiale

şi aparatură deosebită, măsoară într-o modalitate empirică

133

forţa explozivă, ceea ce a făcut ca specialiştii domeniului să

caute, să găsească şi să inventeze modalităţi de măsurare cu

aparate precise.

Dispozitivul lui Abalakov, a fost construit

pentru măsurarea detentei. Măsurarea desprinderii pe

verticală se înregistrează pe o bandă metrică care este fixată

pe o centură ce se prinde în jurul taliei, în faţă, cuplată pe un

dispozitiv de tragere care se derulează atâta timp cât se află

sub influenţa forţei de tracţiune. Forţa de tracţiune este

reprezentată de zborul în aer al trunchiului şi apare în urma

extinderii puterinice a picioarelor şi a tracţiunii braţelor în

sus.

Plurisalturile (triplusalt, pentasalt, decasalt)

sunt teste prin care se măsoară puterea elastică a membrelor

inferioare.

Forţa şi puterea spatelui se măsoară prin testul

aruncării greutăţii peste cap.

Forţa maximă este testată la nivelul picioarelor

prin genuflexiuni cu haltera, cu încărcătură până la

maximum.

În lecţia de educaţie fizică se poate dezvolta

forţa în oricare din semestrele anului şcolar, fie că se

lucrează în sală sau afară, în aer liber.

Pentru dezvoltarea forţei se recomandă

acordarea a 10-15 minute din timpul lecţiei, în sisteme de

lecţii formate din 10-12 lecţii, care pot fi programate de 2-3

ori pe parcursul unui an şcolar.

În cadrul Sistemului Naţional de Verificare şi

Evaluare pentru învăţământul gimnazial, testele de evaluare

a calităţii motrice forţa sunt variate. Astfel, se testează forţa

musculară a tuturor grupelor de muşchi, anume: musculatura

braţelor prin aplicarea probelor de flotări, tracţiuni din

atârnat, tracţiuni pe banca de gimnastică, musculatura

abdominală prin aplicarea probelor de ridicarea trunchiului

din culcat dorsal, ridicarea membrelor inferioare din culcat

dorsal, musculatura spatelui prin aplicarea probelor de

ridicarea trunchiului din culcat facial şi ridicarea bazinului

134

din aşezat, musculatura membrelor inferioare prin aplicarea

probelor de săritură în lungime de pe loc şi săritură peste

banca de gimnastică 30‖.


3.3.4.1. Definiţii

„Capacitatea de a selecţiona şi a efectua rapid şi corect

acţiuni motrice, adecvate unor situaţii neprevăzute, cu o eficienţă

crescută‖. (N. Alexe, 1993).

Îndemânarea, în opinia multor specialişti

(M.Epuran,1995, I.Şiclovan,1979), a fost înţeleasă ca fiind un

conglomerat de aptitudini psiho-motrice, ca rezultat al calităţii

sistemului nervos cetral. Astfel, îndemânarea s-a constituit ca o

calitate motrică complexă. L.P.Matveev şi A.D.Novicov,1980, o

consideră o aptitudine a individului de a învăţa rapid o nouă

mişcare, ca primă fază a învăţării, sinonimă ci priceperea motrică

elementară. De asemeanea, M.Epuran, 1995, L.P.Matveev şi

A.D.Novicov,1980, o consideră ca fiind o capacitate de restructurare

rapidă a mişcărilor în condiţii variate în funcţie de condiţiile concrete

de efectuare a acestora.

Capacităţile coordinative au ca sinonime îndemânarea,

dexteritatea şi scusinţa şi sunt determinate de procesele de ghidare şi

reglare a gesturilor (V.Tudor, 1999).

În acest context, capacităţile coordinative desemnează

un complex de calităţi preponderent psiho-motrice care presupun

capacitatea de a învăţa rapid mişcări noi, adaptarea rapidă şi eficientă

la condiţii variabile, specifice diferitelor tipuri de activităţi, rin

restructurarea fondului motric existent (A.Dragnea, A.Bota, 1999).

„Coordonarea se realizează prin acţiunea stimulantă a

sistemului nervos central şi a muşchilor scheletului, spre a se

executa o mişcare voluntară, în aşa fel încât să existe o înlănţuire

armonioasă între diferitele componente ale acestei mişcări‖. (E.

Hahn, 1996, citat de T.Bompa,2002)

135

„Coordonarea reprezintă o capacitate complexă, în

strânsă corelaţie cu viteza, forţa, rezistenţa şi mobilitatea. Ea este de

mare importanţă fiind determinantă în dobândirea şi perfecţionarea

tehnicii şi tacticii, ca şi în aplicarea acestora în condiţii neobişnuite,

ca teren variat, echipament şi instslaţii, lumină, climă şi condiţii

meteorologice, adversari. De asemenea, coordonarea este solicitată în

orientarea în spaţiu, fie când organismul nu este familiarizat cu

condiţiile, fie în condiţiile de dezechilibru‖. (T. Bompa, 2002)

Nivelul de coordonare reflectă capacitatea de a executa

mişcări cu diferite grade de dificultate, rapid, cu precizie şi eficienţă

mare, în concordanţă cu obiectivele specifice de antrenament (T.

Bompa, 2002).

Pe fondul dezvoltării ei se perfecţionează mecanismele

coordonării unor mişcări complicate, condiţie a însuşirii corecte şi

rapide a deprinderilor tehnico-tactice şi folosirii lor în situaţii variate.

O astfel de condiţie este prevăzută în sporturile bazate

pe o tehnicitate crescută, pe mişcări reactive şi situaţii care solicită o

putere de adaptabilitate mărită.

Îndemânarea se obţine în procesul învăţării unui număr

mare şi variat de deprinderi motrice şi se concretizează în condiţiile

variate de competiţie. Ea nu este solicitată de executarea acţiunilor

simple şi cunoscute, ci devine necesară atunci când obiectivul

învăţării şi al executării unor acţiuni noi, complexe trebuie executat

în condiţii schimbătoare, cu orientare rapidă şi adecvată (N. Alexe,

1993).


Plasticitatea şi mobilitatea proceselor nervoase

fundamentale, activitatea nervoasă superioară şi a analizatorilor joacă

un rol extrem de important în evidenţierea îndemânării prin

capacitatea lor de cuprindere şi prelucrare a informaţiilor.

De asemenea, relaţiile corticale şi subcorticale, nivelul

de coordonare a contracţiilor musculare şi folosirea schemelor

mentale legate de execuţia acţiunilor motrice, în timpul învăţării în

condiţii de dificultate reprezintă cadrul psiho-fiziologic care arată

mecanismele îndemânării.

136

Un rol extrem de important în evidenţierea acestei

calităţi motrice îl are tipul de sistem nervos central, temperamentul

individului.. Astfel, tipul melancolic, slab temperamental, îşi

însuşeşte mai greu fundamentul îndemânării, având nevoie de o

cantitate mai mare de repetare, de susţinere permanentă a tonicităţii

şi puterii de recepţionare a comenzilor şi informaţiilor.

Temperametul coleric, îşi însuşeşte inegal acţiunea motrică, dar

activ, prea combativ pe alocuri, ceea ce duce la o mai mare dirijare şi

control din partea conducătorului procesului de instruire. Tipul

flegmatic este un caracter puternic echilibrat, deprinde în general

lent, dar sigur şi stabil datorită unei angajări conştiente şi tenace în

repetare. Temperamentul sangvin, puternic echilibrat, dar mobil, îşi

însuşeşte rapid, statornic şi creator acţiunea motrică de coordonare în

condiţiile unor antrenamente variate (N. Alexe, 1993).

Tudor Bompa,2002 apreciază că factorii care stau la

baza dezvoltării coordonării sunt:

Inteligenţa sportivă – un sportiv remarcabil nu

impresionează doar prin deprinderi superioare sau prin calităţile sale

biomotrice excelente, dar şi prin ideile şi căile de rezolvare a

sarcinilor motrice sau tactice, complexe şi neprevăzute. Astfel, un

factor extrem de important îl reprezintă capacitatea de a analiza, de a

selecta informaţii multiple prin analizatorii motori, vizuali,

senzoriali.

Fineţea şi precizia simţurilor – în special a

analizatorilor motori şi senzorii kinestezici, senzorii mişcărilor, la fel

ca şi echilibrul şi ritmul contracţiilor musculare reprezintă factori

deosebit de importanţi. Kinestezia se dezvoltă prin antrenament

sistematic, având drept rezultat dobândirea capacităţii de a executa

deprinderile la un nivel mai înalt de coordonare, precizie, eficienţă şi

viteză.

Experienţa motrică – constituie un factor determinant în

capacitatea de coordonare pe parcursul unui lung proces de învăţare a

diferitelor deprinderi şi elemente tehnice.

Dezvoltarea celorlalte calităţi motrice – influenţează

coordonarea, deoarece toate sunt strâns legate între ele. O capacitate

slabă într-un anumit sector reprezintă un factor limitativ în

perfecţionarea coordonării. (T. Bompa, 2002)

137

În opinia altor autori, (A.Dragnea, S.Mate-

Teodorescu,2002), factorii care condiţionează capacităţile

coordinative sunt de natură biologică, motrică şi psihică.

În categoria factorilor biologici intră:

capacitatea de alternare rapidă a proceselor de excitaţie cu cele

de inhibiţie pe scoarţa cerebrală;

viteza de transmitere a impulsurilor nervoase pe căile aferente

şi eferente;

calitatea funcţională a analizatorilor;

calitatea inervaţiei musculare care determină contracţia şi apoi

relaxarea;

valoarea surselor energetice existente în organism, mai ales la

nivelul muşchilor.

În ceea ce priveşte factorii motrici putem aminti:

nivelul de dezvoltare al celorlalte calităţi motrice şi

combinaţiile dintre acestea;

capacitatea de anticipare a desfăşurării ulterioare a mişcării şi

utilizarea procedeelor tehnice cunoscute;

anticiparea evoluţiei viitoare a condiţiilor în care se desfăşoară

mişcarea;

reprezentarea corectă a mişcărilor noi ce urmează a fi învăţate;

memoria de scurtă şi lungă durată;

gândirea rapidă şi mai ales gândirea creativă.

Din punctul de vedere al factorilor psihici ne referim la

procesele de maturizare a sistemului nervos central şi la numărul de

deprinderi motrice pe care le stăpâneşte individul.

Capacităţile coordinative depind (V.Tudor, 1999), de o

serie de factori compuşi şi anume:

tonusul optim al scoarţei cerebrale şi mobilitatea proceselor

corticale fundamentale;

coordonarea intra- şi intermusculară;

starea de funcţionalitate a analizatorilor;

experienţa motrică şi bogăţia repertoriului motric;

vârsta, sexul;

oboseala centrală sau periferică.

138


Schnabel, citat de J.Weineck, 1992, consideră că există

trei factori importanţi care definesc capacităţile coordinative: 1)

capacitatea de conducere (ghidare) a mişcărilor; 2) capacitatea de

adaptare şi readaptare motrică; 3) capacitate de învăţare motorie.

R.Manno, 1982, citat de A.Dragnea, S.Mate-

Teodorescu,2002, consideră capacităţile coordinative formate din

capacitatea de învăţare, capacitatea de dirijare şi control a mişcării şi

capacitatea de adaptare şi transformare a mişcării.

După Blume, 1981, citat de R.Manno, 1982, capacităţile coordinative

sunt organizate sub forma unui sistem, cu numeroase

intercondiţionări între componentele şi finalităţile acestuia.

139

Figură 8: Clasificarea capacităţilor de coordonare

(Blume, citatde R.Manno,1982, V.Tudor, 1999)

140

Figură 9: Fundamentele capacităţii de coordonare

(Hirtz, Rubensame,Wagner, 1972, citati de V.Tudor,1999)

Capacităţile coordinative sunt de neconceput fără

factorii fizici: forţa, viteza, rezistenţa şi implicarea lor complexă în

realizarea mişcării (V.Tudor, 1999)

O încercare de ierarhizare a capacităţilor coordinative a

făcut Hirtz în 1982, citat de J. Weineck, 1994:

Factorii fizici şi formele de forţă influenţează

capacităţile coordinative, deoarece un minim de forţă este necesar

pentru a permite o mişcare agilă. De asemenea, este necesară o bună

dozare a vitezei dacă este nevoie să intervină aptitudinea de a rezolva

rapid o problemă motorie într-o anumită situaţie. Mobilitatea

corticală care stă la baza capacităţilor coordinative este necesară

pentru orientarea spaţială.

141

Figură 10: Ierarhizarea capacităţilor de coordonare

(Hirtz,1982, citat de J.Weineck,1994)


În timpul evoluţiei individuale, nu există nici o

concordanţă cronologică între capacitatea optimală de dezvoltare a

coordonării motrice şi condiţia fizică (Israel,1977, citat de

J.Weineck,1992). Biologic, organismul este pregătit de devreme

pentru dezvoltarea coordonării motrice decât pentru perfecţionarea

factorilor ce determină condiţia fizică.

O deficienţă în capacitatea de coordonare nu este

rezultatul unor predispoziţii insuficiente, ci mai degrabă al unei lipse

de stimulare în timpul primilor ani de viaţă (Winter,1976, citat de

J.Weineck,1992).

Prima perioadă şcolară (8-10 ani) este considerată de

J.Weineck,1992, citându-i pe Hirtz,1976 şi Stemmler,1977, ca fiind

vârsta dezvoltării intense, în care capacitatea de reacţie sportivă ia

142

amploare, capacitatea mişcărilor cu frecvenţe înalte, cea de

dierenţiere spaţială şi de coordonare sub presiunea timpului-limită,

echilibru şi îndemânare (cu precădere la fete).

În timpul celui de-al doilea stadiu şcolar, când are lor

încheierea maturizării în zona corticală motrică se crează baza pentru

cooperare a dintre motricitatea involuntară şi cea voluntară,

dependentă de scoarţa cerebrală motorie (Kiphard,1970, citat de

J.Weineck,1992)

La copii şi adolescenţi, procesele de adaptare la

sarcinile fizice şi psihice urmează aceleaşi legi ca la adulţi. Acest tip

de sarcină, după diferitele forme de efort, trebuie să se execute însă

cantitativ şi calitativ în funcţie de particularităţile specifice vârstei şi

de diferitele toleranţe la efort legate de vârstă.

Datorită dezvoltării extraordinar de rapide a sistemului

nervos central în timpul copilăriei, trebuie acordată o importanţă

deosebită educaţiei calităţilor de coordonare.

3.3.4.5.Testarea îndemânării

„Îndemânarea este o caracteristică specifică practicării

fiecărei ramuri de sport, care a rezultat din educarea abilităţii

generale cu mujloace specifice‖ (A.Dagnea, 1984).

Un subiect îndemânatic la o anumită mişcare nu este

neapărat îndemânatic şi la altă mişcare, efectuată cu acelaşi segment

al corpului (D.K.Mathews, citat de A.Dragnea, 1984).

Astfel, în opinia lui A.Dragnea, 1984, prima etapă a calităţii

complexe, îndemânarea, se numeşte a mişcărilor abile, iar etapa a

doua este cea a mişcărilor îndemânatice cu caracter specific

diferitelor ramuri de sport. Instrumentele de investigare trebuie să

ofere posibilitatea de a depista abilitatea generală, ca trăsătură

aptitudinală şi de a măsura îndemânarea specifică fiecărei ramuri de

sport, ca o calitate educată.

Probele privind abilitatea se referă la sensibilitatea

chinestezică, echilibrul sub toate formele, simţul ritmului,

coordonarea membrelor, precizia. Aceste testări se realizează în

laborator şi mai puţin pe teren.

143

Există însă şi teste de teren, aplicabile în educaţia fizică

şcolară. Ele poartă denumirea de parcursuri sau trasee aplicative,

ştafete, unele dintre ele intrând în componenţa unor teste mai

complexe de îndemânare, care cuprind probe separate pentru diferite

segmente ale corpului.

Astfel, putem aminti aici testul de îndemânare al lui Newton

care cuprinde trei probe: săritura în lungime de pe loc, deplasarea pe

prăjină şi alergarea peste 10 garduri, proba de abilitate motrică a lui

Barrow care cuprinde săritura în lungime de pe loc, aruncarea mingii

de softball la distanţă, o alergare în zig-zag, aruncarea mingii în

perete şi prinderea ei cât mai rapid timp de 15‖, aruncarea mingii

medicinale de 2,870 kg la distanţă şi alergare pe 54,84 m (60 yarzi),

testul lui Cozens utilizat pentru testarea abilităţii atletice generale,

testul în pătrat, testul de îndemânare la baschet, aruncarea la coş şi

aruncarea la ţintă.

Sistemul Naţional de Verificare şi Evaluare pentru educaţie

fizică la învăţământul gimnazial nu prevede nici o probă de control a

calităţii motrice îndemânare.

144

Tabel 4: Metode de dezvoltare a coordonării (după T. Bompa, 2002)

Metodă Exemplu de exerciţii

Poziţie neobişnuită de

începere a unui exerciţiu

Diferite exerciţii de sărituri (în

lungime sau adâncime), laterale

sau înapoi

Execuţia deprinderilor

cu membrul opus sau

într-o poziţie neobişnuită

Aruncarea discului sau a

greutăţii cu braţul opus. Lovirea

mingii cu piciorul opus; dribling

cu mâna opusă. Box cu garda

inversă.

Modificarea vitezei sau a

tempoului/ritmului de

execuţie a unei mişcări

Intensificarea progresivă a

tempoului. Variaţii de tempo.

Restrângerea şi limitarea

spaţiului de execuţie a

deprinderilor

Reducerea spaţiului de joc în

sporturile de echipă.

Schimbarea elementelor

sau deprinderilor tehnice

Utilizarea de tehnici neobişnuite

de sărituri în lungime. Execuţia

cât mai comodă a tehnicii de

săritură pe aparate sau obstacole,

folosind piciorul de bătaie

obişnuit şi celălalt picior.

Creşterea dificultăţii

exerciţiilor prin alte

mişcări

Diferite ştafete, curse suveică, cu

diferite aparate, obiecte şi sarcini

de realizat.

Combinarea

deprinderilor cunoscute

cu altele noi

Părţi sau elemente obişnuite din

gimnastică. Joc cu sarcina de a

folosi o deprindere nou învăţată.

Creşterea opoziţiei sau a

rezistenţei opuse de un

partener

Scheme tactice diferite contra

unei echipe cu un jucător în plus.

Crearea unei situaţii de

execuţie neobişnuite

Teren variat pentru alergare.

Partide de joc pe diferite

terenuri.

Antrenament din

sporturi înrudite sau nu

Diferite jocuri sau meciuri.

Elemente tehnice sau deprinderi

din sporturi diferite.

145

3.3.5.Mobilitatea

Este capacitatea omului de a utiliza maximul potenţial anatomic de locomoţie într-o anumită articulaţie sau în ansamblul articulaţiilor corpului, concretizată prin efectuarea unor mişcări cu amplitudine mare.

În literatura de specialitate, se întâlnesc frecvent noţiunile: mobilitate, supleţe sau flexibilitate, pentru definirea acestei calităţi motrice care influenţează efectuarea optimă a unui exerciţiu, a elementelor şi procedeelor tehnice, amplitudinea, forţa, viteza, expresivitatea şi eficienţa.

Factori de condiţionare a calităţii motrice mobilitatea sunt:

• supleţea coloanei vertebrale; • existenţa unei mobilităţi în articulaţii, care să permită

efectuarea diferitelor mişcări; • forma suprafeţelor articulare; • tonusul muscular şi capacitatea de întindere a

ligamentelor, tendoanelor şi a fibrelor musculare; • temperatura mediului ambiant; • predispoziţiile genetice, vârsta, sexul; • starea de oboseală; • pregătirea prealabilă a aparatului locomotor. Formele de manifestare a acestei calităţi motrice sunt: • generală; • specială.

O altă clasificare a acestor forme de manifestare a mobilităţii are drept criteriu caracterul: pasiv, activ sau mixt al acestuia.

Cele mai recomandate procedee metodice utilizate pentru dezvoltarea acestei calităţi motrice sunt :

• exerciţii cu partener, exerciţii de tipul întinderilor, la care se adaugă şi cele executate folosind propria greutate sau cea a aparatelor ajutătoare;

• exerciţii bazate pe schimbarea ritmului de execuţie, prin mic-şorarea sau mărirea amplitudinii;

• exerciţii combinate, jumătate dinamice şi jumătate statice, apli-cate în situaţia în care se urmăreşte dezvoltarea elasticităţii unor grupe musculare care limitează mişcarea şi forţa altora, adică a antagoniştilor;

146

• folosirea unor grupe de exerciţii cu îngreuieri (cu mingi medicinale, diverse obiecte, ca: gantere, bastoane etc.) sau exerciţii fără îngreuieri, de tipul: înclinări, rotări, avântări, flexări, balansări etc.

• utilizarea metodei Stretching. Cuvântul stretch, (engl.) înseamnă „întindere‖.

4.4. Îndrumar pentru

verificare/autoverificare


Viteza, în accepţiunea cea mai largă se referă în

principal la rapiditatea efectuării mişcării sau actului motric în

unitatea de timp. Ea se determină prin lungimea traiectoriei parcurse

în timp sau prin timpul de efectuare a unei mişcări. Se apreciază în

m/sec., sau în unităţi de timp.

Gradul de dezvoltare a rezistenţei se reflectă în

capacitatea funcţională ridicată a sistemelor cardiovascular şi

respirator, a metabolismului, sistemului nervos, precum şi în

capacitatea de coordonare a celorlalte aparate şi sisteme ale

organismului. La aceşti factori se asociază şi calitatea coordonării

mişcărilor, capacitatea psihică a sportivului şi modul de solicitare

raţională a întregului organism.

În 1999, Gh.Cârstea definea forţa ca fiind ―capacitatea

organismului de a învinge o rezistenţă internă sau externă prin

intermediul contracţiei musculare.―, în timp ce în 1992, R.Manno

considera forţa drept ―capacitatea motrică care permite omului să

învingă o rezistenţă, să I se opună printr-un efort intens al

147

musculaturii.―

Capacităţile coordinative au ca sinonime îndemânarea,

dexteritatea şi scusinţa şi sunt determinate de procesele de ghidare şi

reglare a gesturilor (V.Tudor, 1999).

În acest context, capacităţile coordinative desemnează

un complex de calităţi preponderent psiho-motrice care presupun

capacitatea de a învăţa rapid mişcări noi, adaptarea rapidă şi eficientă

la condiţii variabile, specifice diferitelor tipuri de activităţi, rin

restructurarea fondului motric existent (A.Dragnea, A.Bota, 1999).

Concepte şi termeni de reţinut: calitate motrică,

viteză, rezistenţă, forţă, coordonare, mobilitate


1. Enumeraţi calităţile motrice de bază.

2. Specificaţi tipul formelor de manifestare ale fiecărei

calităţi motrice.

3. Descrieţi modalităţile de abordare a metodicii de

dezvoltare a ficărei calităţi motrice?

4. Care sunt factorii care condiţionează fiecare calitate

motrică ?

5. Care sunt tipurile de fibre musculare care influenţează

calitţile motrice?

148


1. Calitatea motrică este definită ca:

a. acţiuni mai rafinate, cuprinzând un grad superior de

manifestare a funcţiei perceptive şi intelectuale;

b. aptitudine a individului de a executa mişcări cu indici

de viteză, forţă, rezistenţă, îndemânare;

c. o însuşire fizică sau psihofizică care permite obţinerea

unor rezultate supramedii, în ceea ce priveşte progresul

şi nivelul maxim posibil.

2. Care este parametrul caracteristic pentru determinarea valorii

sau a aportului forţei în realizarea diferitelor acţiuni motrice:

a. gradul de complexitate;

b. încărcătura;

c. rapiditatea.

149

3. În activitatea de educaţie fizică şi sportivă, dezvoltarea

calităţilor motrice are o importanţă deosebită, ele

reprezentând:

a. o determinare a însuşirilor dobândite ale indivizilor;

b. un rezultat al ontogenezei;

c. o componentă a procesului instructiv – educativ.

4. Calitatea motrică viteză se referă la:

a. rapiditatea efectuării mişcării sau actului motric în

unitatea de timp;

b. influenţează, în mod favorabil, dezvoltarea, prin transfer,

şi a altor calităţi motrice;

c. favorizează creşterea capacităţii de efort a organismului;

5. Viteza se determină prin:

a. capacitatea psihofizică a organismului executantului;

b. capacitatea organismului de a efectua un lucru mecanic

de o anumită intensitate;

c. prin lungimea traiectoriei parcurse în timp sau prin

timpul de efectuare a unei mişcări.

6. Viteza este puternic determinată genetic, depinzând foarte

mult de:

a. bagajul ereditar al subiecţilor;

b. raportul dintre durată şi lucrul mecanic efectuat;

c. ansamblul posibilităţilor motrice naturale şi dobândite.

7. Capacitatea omului de a efectua mişcările într-un timp cât mai

scurt este:

a. coordonarea;

b. forţa;

c. viteza.

150

8. Viteza este definită ca:

a. viteza de conducere a influxului nervos aferent şi eferent

de-a lungul reţelei nervoase;

b. „iuţeala sau rapiditatea” cu care se efectuează

acţiunile motrice în unitatea de timp;

c. rapiditatea cu care un subiect răspunde la excitanţi de

diferite naturi.

9. Caracteristicile temporale ale mişcărilor care influenţează

îndeosebi calitatea motrică viteză sunt:

a. spaţiul şi timpul;

b. lungimea şi lăţimea;

c. ritmul şi tempoul.

10. Tempoul reprezintă o caracteristică importantă pentru:

a. stabilirea intensităţii efortului şi implicit a gradului

de solicitare a organismului de către un anumit

exerciţiu fizic;

b. periodicitatea repetării fenomenului, succesiunea

intervalului de timp şi accentele rezultate din

desfăşurarea lui;

c. determinarea componentei temporale strâns legate de

viteză dar şi de coordonare şi precizie, abilitate.

151

Bibliografia












România de Mâine

152


CAPACITATEA MOTRICĂ – DEPRINDERI ŞI

PRICEPERI MOTRICE

Cuprins 4.1. Introducere 4.2. Obiectivele și competențele unității de

învățare 4.3. Conținutul unității de învățare

4.3.1. Deprinderile motrice 4.3.2. Priceperile motrice


4.1. Introducere

Deprinderea motrică este capacitatea de a

însuşi în mod sistematic anumite cunoştinţe dintr-un domeniu. În domeniul educaţiei fizice şi sportului, se dobândesc, se formează, iniţial, deprinderile de bază (mers, alergare, săritură, aruncare), dar şi cele utilitar-aplicative (căţărare, escaladare, târâre, ridicarea şi transportul de obiecte-greu-tăţi, tracţiune-împingere etc.), începând cu perioada copilăriei şi continuând apoi, în procesul de instruire special organizat în cadrul programelor şcolare sau a antrenamentului sportiv.

153

4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de

învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare: să cunoască noţiunile de bază capacităţii

motrice;

să însuşească principalele elemente care

alcătuiesc o dprindere motrică

să reţină mijloacele şi metodele

principale din metodica însuşirii

dprinderilor motrice


capacitatea de recunoaştere deprinderile

motrice de bază

abiitatea de a realiza diferenţa dintre o

deprindere motrică şi o calitate motrică

posibilitatea de a realiza structuri

motrice pentru însuşirea deprinderilor

motrice de bază

154


4.3. Conţinutul unităţii de învăţare

4.3.1. Deprinderile motrice

În conformitate cu obiectivele procesului de

învăţare, deprinderile motrice determină formarea altora noi, deosebit de variate, specifice acţiunilor de mişcare, cât şi activităţii de practicare a diferitelor ramuri sau probe sportive sau activităţi specifice procesului de kinetoterapie.

Formarea deprinderilor motrice este o activitate reflex condiţionată, realizată printr-un număr mare de repetări a unor exerciţii special alese, a interacţiunilor dintre diferite excitaţii (vizuale, chinestezice, auditive etc.), transmise scoarţei în aceeaşi ordine şi cu aceeaşi intensitate (A. Demeter-12).

Deprinderile motrice se învaţă, cele greşit însuşite se corectează prin exerciţii fizice sistematice şi continuu repetate. Atunci când numărul repetărilor este mare se ajunge la o fază de „automatizare‖.

Deprinderile motrice nu sunt înăscute, ele

155

sunt elemente ale activităţii voluntare a omului. În faza superioară a formării lor, pe baza interacţiunii organelor de simţ, a funcţiei de analiză şi sinteză a scoarţei cerebrale, ia naştere o „senzaţie complexă‖, specifică diferitelor activităţi, sportivilor. Aceste senzaţii, în activitatea practică, sunt denumite în mod expresiv „simţul mingii‖, „simţul porţii‖, „simţul zăpezii‖, „simţul rachetei de tenis‖ etc.

O dată cu automatizarea deprinderii motrice are loc o scădere a rolului atenţiei, abaterea de la concentrarea detaliilor de execuţie spre rezolvarea unor noi acţiuni, situaţii impuse de concurs, adversari, coechipieri sau alţi factori externi.

Deprinderile motrice se perfecţionează (consolidează) în timp neuniform. Progresele sunt cu atât mai mici cu cât stadiul este mai avansat. De asemenea, o altă caracteristică este aceea că deprinderile motrice sunt unice şi ireversibile, deci nici o deprindere motrică nu seamănă cu o altă deprindere motrică.

Deprinderile motrice poartă amprenta particularităţilor individuale ale subiecţilor. Acest lucru este important a fi reţinut mai cu seamă în procesul de învăţare, formare a deprinderilor motrice. În execuţie, urmează aceeaşi succesiune a elementelor ce compun mişcarea, exerciţiul respectiv. Încercarea de a schimba ordinea desfăşurării acestor elemente, în situaţia în care este posibil acest lucru, duce la elaborarea de noi deprinderi sau elemente tehnice.

În lucrările de specialitate, sunt prezentate mai multe păreri legate de etapele formării deprinderilor (şi priceperilor) motrice. Astfel, după Fills, învăţarea unei deprinderi de mişcare trece printr-o fază cognitivă, apoi printr-o fază de consolidare, ajungând în final la faza de automatizare.

O altă perspectivă prezintă, sub aspect fiziologic, următoarele trei faze ale formării

156

deprinderilor motrice: a) faza mişcărilor brute, inutile, lipsite de

coordonare; b) faza mişcărilor în concordanţă cu scopul

acţiunii; c) faza mişcării propriu-zise şi a stabilizării. Din punct de vedere psihologic, sunt

enumerate patru faze: a) faza iniţială, a orientării şi familiarizării

cu deprinderea respectivă; b) faza însuşirii fiecărui element component

al deprinderii; c) faza unificării elementelor componente; d) faza automatizării. O altă părere împărtăşită de mulţi specialişti,

ce caracterizează procesul de formare a diferitelor deprinderi motrice, evidenţiază următoarele etape:

a) orientarea şi familiarizarea cu imaginea globală a acţiunii pe baza demonstraţiei şi a explicaţiilor iniţiale;

b) etapa învăţării analitice, pe fragmente, operaţii;

c) etapa analitico-sintetică, de organizare şi sistematizare a elementelor, a acţiunii, eliminarea mişcărilor greşite şi inutile din execuţia respectivă;

d) etapa sintetizării şi a integrării operaţiilor într-o acţiune unitară;

e) etapa perfecţionării deprinderilor, prin selecţia continuă şi eliminarea progresivă a elementelor, a legăturilor defectuoase şi consolidarea celor care trebuie menţinute.

Majoritatea specialiştilor domeniului (7; 34; 51) consideră că, din punct de vedere metodic, există trei etape în formarea deprinderilor motrice:

a) Etapa I, etapa iniţierii în bazele tehnice de execuţie a deprinderilor motrice;

b) Etapa a II-a, a consolidării, fixării deprinderilor motrice;

c) Etapa a III-a, a perfecţionării

157

deprinderilor motrice. a) În etapa I, a iniţierii în bazele tehnice de

execuţie a deprinderilor motrice, se urmăreşte, în primul rând, formarea unei reprezentări corecte, clare despre deprinderile motrice ce urmează a fi învăţate. Reprezentarea corectă se realizează pe baza perceperii de către subiecţi a înlănţuirii raţionale a elementelor componente ale acţiunilor motrice respective, cu ajutorul demonstraţiei şi a explicaţiei necesare.

Demonstrarea unei acţiuni, a unei deprinderi motrice oferă „imaginea‖ mişcării respective, a elementelor componente şi a succesiunii lor. Pentru un succes în „înregistrarea‖, perceperea corectă a deprinderilor motrice, se recomandă o alternare a ritmului normal de execuţie a exerciţiului cu ritmul mai lent, pentru a oferi posibilitatea „vizionării‖ mişcării un timp cât mai lung.

Explicaţiile date de cadrul didactic, antrenor sau kinetoterapeut asigură o orientare selectivă a subiecţilor, îndreptarea atenţiei lor pe o anumită problemă, pe sarcina cea mai importantă, care reprezintă fondul învăţării. De asemenea, explicaţia are şi menirea de a sublinia senzaţiile ce apar în timpul execuţiei, actualizarea unor cunoştinţe şi deprinderi formate în activitatea anterioară.

În timpul explicaţiilor, se recomandă descompunerea deprinderii în elementele componente, ca şi folosirea atât a terminologiei specifice activităţii respective (educaţie fizică, sport sau kinetoterapie), cât şi a unor expresii care au rolul de a reda cât mai plastic cerinţele executării practice, pentru a asigura, în final, formarea unei corecte reprezentări a exerciţiului respectiv, a deprinderii motrice ce urmează a fi însuşită.

După formarea reprezentării corecte, se trece la iniţierea în tehnica mişcării respective.

158

După demonstraţia şi explicaţiile primite, elevii, sportivii sau pacienţii vor căuta ca execuţia lor să fie cât mai asemănătoare cu modelul înfăţişat.

b) Cea de-a doua etapă, a formării deprinderilor motrice, este etapa fixării, consolidării deprinderilor motrice şi se referă atât la un element separat, cât şi la un întreg exerciţiu. Fixarea se realizează în condiţiile repetării multiple.

Repetarea îndelungată a exerciţiilor, a deprinderilor motrice duce la formarea conexiunilor temporale din scoarţa cerebrală şi, treptat, execuţia greoaie şi puţin cursivă – caracteristică începutului – capătă uşurinţă şi coerenţă, calitatea se îmbunătăţeşte. La început, calitatea scăzută poate avea cauze obiective, ca: iradierea excitaţiei, fenomen specific fazei iniţiale de formare a stereotipului dinamic. Rezultatul acestei iradieri este acela al apariţiei unei serii de mişcări de prisos, angrenarea unor muşchi inutili în executarea mişcării respective. De asemenea, sincronizarea mişcărilor nu este în raport optim cu marile funcţii ale organismului. Se poate observa o precipitare în tot ce se întreprinde, iar respriraţia ca şi circulaţia (ritmul cardiac) sunt deosebit de intense şi scade în general capacitatea la efort.

Aspectele semnalate, ca şi altele, sunt inerente începutului formării stereotipului dinamic şi cu timpul se elimină şi ca urmare a repetării, a înţelegerii tot mai bune de către subiecţi a modului de execuţie a exerciţiului fizic, a „modelului‖ spre care trebuie să se tindă. Atingerea unui înalt nivel de execuţie asigură un ritm crescut, o amplitudine mare, acurateţe, expresivitate în mişcări. De asemenea, contribuie la formarea tehnicii de execuţie a deprinderilor motrice în concordanţă cu caracteristicile speciale, temporale şi dinamice optime (7).

Pentru a diminua, a micşora cât mai mult

159

efectele negative ale fenomenului de iradiere a excitaţiei în procesul de învăţare a deprinderilor motrice, pe lângă exerciţiile ce urmează a fi învăţate sau înaintea lor sunt folosite şi unele exerciţii pregătitoare. Aceste exerciţii, prin structura lor, asigură formarea unor priceperi sau dezvoltarea unor forme de manifestare a calităţilor motrice nemijlocit subordonate deprinderilor respective. Ele contribuie la pregătirea selectivă a aparatului locomotor şi a sistemului neuro-muscular, grăbind procesul de învăţare a deprinderilor motrice.

c) Etapa a III-a este etapa perfecţionării, automatizării deprinderii motrice şi se realizează printr-o activitate de repetare perseverentă, ce urmăreşte automatizarea deprinderilor motrice.

Diversele categorii (tipuri) de deprinderi motrice sunt clasificate astfel:

a. După nivelul de automatizare: • elementare – deprinderile motrice complet

automatizate şi care au la bază mişcări cu caracter ciclic. Fazele se execută în aceeaşi ordine, înlănţuire (ca cele asemănătoare mersului, alergării, înotului, ciclismului, schiului fond, canotajului etc.);

• complexe – sunt parţial automatizate şi sunt formate din acţiuni motrice aciclice (ca cele specifice unor activităţi sau sporturi, cum sunt: gimnastica, lupte, arte marţiale, judo şi mai ales jocurile sportive).

b. După finalitatea, utilitatea lor: • de bază: mersul, alergarea, aruncarea-

prinderea, săritura; • utilitar-aplicative: căţărare, târâre,

tracţiune-împingere, escaladare, transport de greutăţi sau obiecte etc;

specifice unor activităţi, ramuri sau probe sportive.

c. După nivelul participării sistemului nervos la formarea şi valorificarea deprinderilor:

160

• propriu-zise – cele care se formează prin multe repetări stereotipe;

• perceptive-motrice – influenţate în formare şi folosire de ambianţă (schi, sporturi nautice etc.);

• inteligent-motrice – cele care sunt influenţate în formare şi mai ales în utilizare de adversarii de întrecere sau de condiţiile concrete în care se execută.

În ceea ce priveşte transferul şi interferenţa deprinderilor motrice, s-a constatat că deprinderile învăţate anterior pot influenţa pozitiv sau negativ însuşirea altora noi.

Instruirea pozitivă este numită transfer, iar cea negativă, interferenţă.

De regulă, prin procesul de generalizare, elementele comune sunt transferate din structura deprinderii vechi, în structura deprinderii noi.

Interferenţa este tot un transfer, dar negativ, situaţie care trebuie şi poate fi evitată printr-o planificare judicioasă a procesului de învăţare şi consolidare a deprinderilor motrice.

Timpul necesar pentru reuşita formării corecte a deprinderilor motrice depinde de gradul de complexitate a deprinderii motrice respective, experienţa motrică anterioară a subiectului, nivelul calităţilor motrice, a indicilor morfo-funcţionali şi de motivaţia executantului.

A. Deprinderile motrice de bază sunt: mersul; alergarea; săriturile; prinderile-aruncările.

a. Mersul se deprinde corect când sunt respectate următoarele recomandări:

• executarea mersului cu braţ şi picior opus; • contactul labei piciorului cu solul să se

realizeze pe pingea, după care urmează rularea pe întreaga

talpă; • coordonarea amplitudinii oscilaţiilor

corpului; • adaptarea respiraţiei la tempoul mersului;

161

• poziţia trunchiului să fie în uşoară extensie, corpul relaxat.

Cele mai frecvente greşelile întâlnite în efectuarea mersului, care trebuie să constituie obiectul activităţii corective, sunt:

• orientarea exagerată a picioarelor spre exterior;

• oscilaţia laterală (legănarea) a corpului; • mers îngenunchiat (ci genunchii îndoiţi); • mers cu „târşirea‖ picioarelor; • mers cu piciorul şi braţul de aceeaşi parte. Poziţii incorecte ale corpului, în mers: • umerii căzuţi; • spatele rotunjit; • mers săltat; • mers rigid (ţeapăn) ş.a. Sisteme de acţionare (mijloace, exerciţii) ce

pot fi utilizate pentru perfecţionarea deprinderii motrice mers sunt foarte diverse. De exemplu: mers pe loc şi din mişcare, cu mişcarea activă a braţelor, cu ridicarea genunchilor, pe vârfuri, pe marginea internă sau cea externă a labei piciorului; mers ghemuit; mers în „pasul uriaşului‖; mers în diferite formaţii; mers cu mânuirea unor obiecte; mers accelerat cu trecere în alergare etc.

b. Alergarea, ca deprindere motrică, de bază are multiple aplicaţii, mai ales în activitatea sportivă.

De la începutul învăţării acesteia, se va urmări efectuarea unei alergări corecte, economicoase, cu corpul relaxat. În procesul de învăţare a acestei deprinderi motrice, trebuie avute în vedere următoarele aspecte:

• contactul piciorului cu solul se va face pe pingea;

• trunchiul să fie uşor înclinat înainte; • capul ridicat, cu privirea orientată înainte

162

la 7-8 m; • braţele să se mişte activ, pe lângă corp,

uşor îndoite din articulaţia cotului; • corpul relaxat, respiraţia regulată şi cât mai

profundă. În timpul executării exerciţiilor de alergare,

majoritatea acestora se vor efectua cu viteza de deplasare medie (la o viteză de deplasare maximă, corpul este încordat), controlându-se modul de acţionare a tuturor segmentelor corpului.

Concomitent cu învăţarea alergării cât mai relaxate, se va urmări şi coordonarea alergării cu respiraţia.

Greşeli de urmărit spre a fi înlăturate: • corpul crispat; • trunchiul înclinat înapoi; • alergare îngenuncheată; • alergare pe toată talpa; • braţele nu sunt îndoite din articulaţia

cotului, sau balansarea lor în lateral; • mărimea necorespunzătoare a paşilor. Sisteme de acţionare (mijloace, exerciţii)

utilizate pentru perfecţionarea alergării, ca şi în cazul mersului sunt numeros. De exemplu: mers alternat cu alergare; alergare cu joc de gleznă; alergare cu genunchii sus; alergare cu paşi încrucişaţi; alergare cu pendularea gambelor spre înainte şi spre înapoi; alergare în şir, în coloană şi alte variante; alergare pe teren variat; alergare accelerală, lansată etc.

c. Săriturile sunt, de regulă, desprinderi de pe sol printr-un efort şi angajarea aparatului osteo-articular, a sistemului muscular şi a funcţiilor de bază ale organismului.

Săriturile pot fi clasificate astfel: a) naturale – fără sprijin, executate pe loc,

de pe loc sau din mers ori alergare; peste obstacole, sau trecând, călcând pe obstacol; la

163

coardă etc. Ele pot fi folosite în pregătirea organismului pentru efort, pentru influenţarea selectivă a aparatului locomotor, pentru dezvoltarea calităţilor motrice, în cadrul jocurilor de mişcare, a ştafetelor şi a parcursurilor aplicative, ca, de exemplu: sărituri ca mingea; sărituri cu întoarceri 90º, 180º, 360; sărituri cu genunchii la piept, sărituri cu depărtarea şi apropierea picioarelor, sărituri cu forfecarea picioarelor, sărituri din fandat în fandat etc.

b) construite după un anumit algoritm – săriturile din gimnastica acrobatică, sportivă sau cea ritmică; săriturile din atletism, în lungime sau triplu etc.

Învăţarea săriturilor cu sprijin la aparate se realizează învăţând separat, fiecare fază a acesteia. În mod deosebit, se va avea în vedere următoarele:

• elanul să fie o alergare uniform accelerată; • alegerea corectă a locului de bătaie; • însuşirea corectă a zborului; • aşezarea corespunzătoare a palmelor pe

aparat; • asigurarea condiţiilor materiale pentru o

aterizare elastică; • evitarea unor posibile accidente. d) Prinderile-aruncările – stau la baza unor

acte şi acţiuni motrice folosite în activitatea cotidiană şi în cea de educaţie fizică, sport şi kinetoterapie.

Aruncările pot fi executate cu una sau ambele mâini, de pe loc sau din deplasare, din poziţii diferite, sub formă de: azvârliri, împingeri, lansări, rostogoliri şi respingeri. De asemenea, pot fi efectuate la ţintă sau la distanţă.

Prinderile sunt mai dificile decât aruncările, pentru că necesită aprecierea vitezei de deplasare a obiectului, a direcţiei, a înălţimii, a traiectoriei, a volumului obiectului, a forţei de contact etc.

164

Prinderea şi aruncarea şi se vor învăţa mai întâi de pe loc, acordând o atenţie deosebită alegerii dimensiunilor obiectelor utilizate.

B. Deprinderile utilitar-aplicative Dintre aceste deprinderi motrice fac parte:

târârea, căţărarea, escaladarea, tracţiunea-împingerea, ridicarea şi transportul de greutăţi/obiecte etc.

a. Târârea este o formă de deplasare a corpului în poziţii joase cu ajutorul braţelor şi picioarelor; ca exerciţiu fizic, această mişcare urmăreşte tonificarea musculaturii trunchiului şi spatelui, mobilitatea coloanei vertebrale, corectarea unor deficienţe etc.

Târârea se poate efectua prin mai multe procedee:

• pe palme şi gambe; • pe antebraţe şi gambe; • pe o parte a corpului, fiind culcat (se

foloseşte pentru transport de greutăţi); • în poziţii culcat, facial şi dorsal, cu sau fără

ajutorul membrelor. Învăţarea deplasării prin târâre se face cu

braţul şi piciorul opus, continuând cu deplasarea braţului şi piciorului de aceeaşi parte.

b. Tracţiunea şi împingerea urmăresc dezvoltarea forţei, prin acţiunea unor grupe musculare.

Tracţiunile pot fi: • între doi parteneri, aflaţi faţă în faţă, cu

priza la mâini sau aflaţi lateral cu priza la corp; • între două echipe a căror subiecţi se află

dispuşi în şir, şi fiecare apucă de o frânghie, sau dispuşi în linie, subiecţii ţinându-se de mâini ori de braţe.

Împingerile pot fi executate: • pe perechi ∙ palmă în palmă cu partenerii

faţă în faţă;

165

∙ palmele pe umerii partenerilor sau în lateral;

∙ palmele pe omoplaţii partenerului;

∙ faţă în faţă, stând ghemuit sau într-un picior etc;

• pe grupe, împingere cu o prăjină etc. În activitatea de educaţie fizică şi sportivă

şcolară, aceste deprinderi motrice se execută, de regulă, în cadrul unor activităţi desfăşurate sub formă de întreceri, partenerii sau echipele trebuind să fie echilibrate ca forţă, greutate şi talie a componenţilor. De asemenea, se va avea în vedere ca solicitarea grupelor musculare să fie judicioasă, ca şi dozarea efortului, asigurându-se şi efectuarea pauzelor necesare revenirii organismului.

c. Ridicarea şi transportul de greutăţi sunt exerciţii cu caracter preponderent de forţă, rezistenţă şi îndemânare şi se clasifică în:

• ridicări şi transport de obiecte; transportul acestora se poate face prin rostogolire, tragere, împingere, iar ridicarea şi purtarea poate fi realizate pe braţe, pe piept, pe spate, umeri; exerciţiile pot fi efectuate individual sau în grup;

• ridicări şi transport de persoane; transportul persoanelor se poate face în spate, pe umeri, prin susţinerea sub genunchi şi sub braţe, sub formă de „roabă‖ sau „în scăunel‖.

Din punct de vedere metodic, la această deprindere motrică se va ţine seama de următoarele:

• însuşirea optimă a tehnicii de ridicare şi transport şi sincronizarea mişcărilor (apucare, ridicare, transport);

• solicitare alternativă a grupelor musculare şi „protejarea‖ coloanei vertebrale;

• în cazul transportului colectiv, greutatea se va repartiza în mod uniform pe toţi partenerii.

166

d. Escaladarea reprezintă capacitatea de a trece peste obstacole înalte prin mijloace proprii. Exerciţiile de escaladare dezvoltă curajul şi unele calităţi motrice, ca: îndemânarea, forţa etc.

La executarea acestor exerciţii, se recomandă următoarele:

• la alegerea unui obstacol ce urmează să fie escaladat, se va ţine seama de accesibilitatea lui;

• la început, se va folosi procedeul cel mai simplu (traversarea prin culcarea abdomenului pe obstacol pentru trecerea în cealaltă parte), apoi pot fi folosite procedee mai complexe, ca: prin sărituri, păşire etc.

• locul de aterizare sau coborâre va fi asigurat corespunzător, eventual cu saltele de gimnastică;

• numărul repetărilor nu trebuie să ducă la acumularea unei oboseli mari;

• folosirea acestor deprinderi în jocurile de mişcare, ştafete sau parcursuri aplicative se va face numai după însuşirea tehnicilor de execuţie adecvate.

e. Căţărarea constă în urcarea şi coborârea pe un „aparat‖ (frânghie, scara fixă sau din frânghie, cadrul de gimnastică, banca de gimnastică aşezată vertical sau oblic etc.).

Căţărarea se poate efectua: cu deplasare orizontală (la frânghie, bancă, bară etc.), cu deplasare oblică (la frânghie sau scara de frânghie) sau verticală.

Întrucât exerciţiile de căţărare sunt în mare măsură exerciţii de forţă, se va acorda atenţie atât însuşirii tehnicii, cât şi dezvoltării grupelor musculare care contribuie la realizarea lor.

C. Folosirea deprinderilor motrice de bază

şi utilitar-aplicative Deprinderile motrice de bază şi utilitar-

aplicative sunt prezente în întreaga activitate (prin

167

sistemele de acţionare) şi prin unele activităţi special concepute şi desfăşurate în şcoală, cum sunt: parcursurile aplicative şi jocurile de mişcare.

C.1. Parcursurile aplicative Sunt structuri complexe în cadrul cărora se

aplică deprinderile motrice de bază şi utilitar-aplicative. Aceste parcursuri prezintă unele particularităţi, ca:

• se pot organiza în diferite condiţii, în funcţie de dotările materiale de care se dispune;

• asigură dezvoltarea calităţilor motrice; • se realizează o mobilizare mare (se pot

organiza sub formă de întrecere) şi creează o participare angajantă, o stare emoţională a participanţilor la aceste parcursuri;

• permit includerea unor elemente de problematizare în participarea subiecţilor la aceste parcursuri;

Parcursurile utilitar-aplicative pot fi caracterizate după:

• elementele de bază din conţinutul lor; • dificultatea sarcinilor de rezolvat sau a

obstacolelor incluse în parcursul respectiv; • calităţile motrice solicitate; • lungimea traseului sau numărul

obstacolelor. Pentru buna desfăşurare a parcursurilor

utilitar-aplicative, se recomandă respectarea următoarelor cerinţe organizatorice şi metodice:

• stabilirea numărului şi natura obiectelor şi aparatelor ce urmează a fi folosite şi verificarea lor prealabilă;

• amenajarea locurilor de aterizare, de regulă cu saltele de gimnastică, luându-se toate măsurile pentru prevenirea accidentelor;

• reglarea înălţimii obiectelor, a aparatelor după posibilităţile subiecţilor;

• anticiparea efortului depus de subiecţi în

168

timpul desfăşurării parcursului prin: ∙ mărirea sau micşorarea numărului de

aparate sau obiecte; ∙ uşurarea sau îngreuierea unui exerciţiu; ∙ repetarea de mai multe ori a parcursului; ∙ creşterea sau reducerea vitezei de

parcurgere a traseului; ∙ micşorarea sau mărirea lungimii traseului; ∙ modificarea înălţimii obiectelor, a

aparatelor; ∙ introducerea unor elemente de întrecere. ∙ evitarea introducerii în porţiunile finale ale

traseului a unor exerciţii cu grad ridicat de dificultate.

La alcătuirea parcursurile utilitar-aplicative, se va ţine seama de:

• gradul de însuşire a exerciţiilor solicitate tuturor subiecţilor în timpul desfăşurării parcursului;

• vârstă şi sex; • posibilităţile motrice ale subiecţilor; • dotarea materială. C.2. Jocurile de mişcare Jocurile de mişcare constituie importante

mijloace ale activităţii de educaţie fizică şi sportivă şi prezintă numeroase avantaje. Dintre acestea, pot fi enumerate următoarele:

• creează stări emoţionale pozitive; • contribuie la dezvoltarea fizică armonioasă

a organismului, la menţinerea unei stări optime de sănătate;

• contribuie eficient la formarea deprinderilor şi priceperilor motrice de bază, utilitar-aplicative şi specifice unor ramuri şi probe sportive;

• activitatea se desfăşoară, de regulă, în colectiv. Acest lucru presupune colaborarea cu partenerii de joc, armonizarea intereselor, a

169

motivelor, acţiunilor şi eforturilor personale cu cele ale echipei, încadrarea în colectiv, acceptarea şi recunoaşterea liderului, asumarea unor responsabilităţi;

• contribuie la dezvoltarea calităţilor morale şi de voinţă;

• jocul de mişcare permite manifestarea iniţiativei şi independenţei în acţiuni, afirmarea gândirii, a creativităţii, iniţiativei, a capacităţii de anticipare şi a deciziei;

• jocurile, prin caracteristica lor principală – întrecerea –, stimulează competitivitatea, sporeşte interesul subiecţilor pentru activitate.

Clasificarea jocurilor Caracteristicile principale ale jocurilor sunt

determinate de natura lor, de vârsta celor care le practică, dotarea materială, anotimp, locul desfăşurării etc. Astfel, jocurile pot fi clasificate:

• K. Gross distinge următoarele categorii: ∙ jocuri cu funcţii generale: ∙ jocuri motorii; ∙ jocuri senzoriale; ∙ jocuri intelectuale; ∙ jocuri de voinţă; ∙ jocuri afective. ∙ jocuri de experimentare; • W.Stern împarte jocurile în: ∙ individuale; ∙ sociale. • Psihologul Ursula Şchiopu face

următoarea clasificare din punct de vedere al conţinutului:

∙ jocuri de reproducere a unor evenimente; ∙ jocuri de mişcare; ∙ jocuri de creaţie; ∙ jocuri cu subiect, cu reguli. • Gh. Cârstea, pe planul motricităţii,

clasifică jocurile astfel:

170

∙ jocuri de mişcare; ∙ jocuri pregătitoare pentru jocurile sportive; ∙ jocuri sportive. De asemenea, în unele lucrări de specialitate

se propun alte clasificări ale jocurilor: a) După criteriul modului de organizare a

participanţilor: ∙ jocuri cu împărţirea colectivului pe grupe

(sau echipe); ∙ jocuri fără împărţirea colectivului pe

echipe (grupe). b) După locul în care se efectuează: ∙ jocuri în aer liber; ∙ jocuri în interior. c) După „mediul‖ în care se desfăşoară: ∙ jocuri pe suprafaţă uscată (teren, în sală

etc.); ∙ jocuri pe zăpadă; ∙ jocuri pe apă. d) După zona geografică în care se

desfăşoară: ∙ jocuri la mare; ∙ jocuri la munte. e) După cadrul „organizatoric‖: ∙ jocuri în lecţie; ∙ jocuri în „recreaţia organizată‖; ∙ jocuri în activitatea independentă; ∙ jocuri în tabere; ∙ jocuri în staţiuni balneo-climaterice. f) După obiectivele instructiv-educative pe

care le vizează: ∙ jocuri pentru atenţie, captarea şi educarea

acesteia; ∙ jocuri pentru dezvoltarea calităţilor motrice

de bază; ∙ jocuri pentru deprinderi şi/sau priceperi

motrice (consolidarea, perfecţionarea sau

171

verificarea acestora). g) După natura „materialelor folosite‖: ∙ jocuri cu obiecte; ∙ jocuri fără obiecte. h) După criteriul obiectivelor activităţii de

educaţie fizică şi sportivă:

∙ jocuri pentru formarea şi perfecţionarea deprinderilor motrice de bază şi utilitar-aplicative (jocuri pentru alergare, pentru sărituri, pentru aruncări; jocuri pentru căţărare, jocuri pentru târâre, jocuri pentru escaladare etc.);

∙ jocuri pentru formarea şi perfecţionarea deprinderilor specifice diverselor ramuri şi probe sportive;

∙ jocuri pentru dezoltarea calităţilor motrice de bază;

∙ jocuri pentru dezvoltarea atenţiei.

În perioada preşcolară, în grădiniţă, jocul de mişcare ocupă locul central în activitatea zilnică a copilului.

Prezente în şcoală, în programele de educaţie fizică, în toate ciclurile de învăţământ, jocurile de mişcare asigură într-un mod plăcut şi

eficient realizarea obiectivelor educaţiei fizice şi sportive. De asemenea, utilizate în lecţii, în aproape toate „momentele‖ lecţiei (excepţie făcând cel destinat influenţării selective a aparatului locomotor) asigură o densitate crescută, atât motrică cât şi funcţională.

Jocurile de mişcare asigură un cadru de desfăşurare favorabil, deosebit de plăcut al activităţilor extraşcolare.

Unele recomandări metodice pentru asigurarea unei eficienţe crescute a jocurilor de mişcare:

• alegerea jocului trebuie să ţină seama de vârsta şi sexul participanţilor, de particularităţile

172

somato-funcţionale şi psihice ale subiecţilor, de nivelul lor de pregătire;

• regulile jocului trebuie înţelese şi respectate de către toţi participanţii la joc;

• să se aibă în vedere condiţiile materiale şi climaterice în care se desfăşoară;

• echipele să fie de valoare apropiată sau egale ca număr al participanţilor;

• în situaţiile în care desfăşurarea jocului reclamă existenţa mai multor arbitri, aceştia vor fi nominalizaţi de către cel care conduce activitatea respectivă, din rândul unor persoane apreciate

pentru competenţa şi obiectivitatea lor; • folosirea posibilităţilor de stimulare a

spiritului competitiv al participanţilor la joc. 4.3.2. Priceperile motrice Unii autori le numesc abilităţi care permit

valorificarea conştientă, în condiţii neprevăzute, variabile, a deprinderilor motrice stăpânite de subiect.

Priceperea motrică, în cazul unor deprinderi motrice simple, precede acestora. Această anticipare se numeşte „pricepere motrică simplă, elementară‖ şi reprezintă prima etapă, cea a iniţierii în bazele tehnice ale deprinderilor motrice. După familiarizare, în condiţii noi, neprevăzute, subiectul selectează şi apoi execută deprinderile motrice care se impun, în funcţie de condiţiile variabile; această pricepere motrică este denumită „complexă‖.

Majoritatea specialiştilor consideră însă că priceperea motrică apare ca un element de valorificare a deprinderii motrice în condiţii nestudiate în prealabil, având sensul de iscusinţă, dibăcie, măiestrie sau pregătire temeinică.

Priceperile motrice au ca suport şi totodată

173

influenţează procesele cognitive, cum sunt: memoria, gândirea creatoare, imaginaţia etc.

În funcţie de experienţa motrică, de numărul şi varietatea deprinderilor motrice pe care le stăpâneşte, subiectul poate executa în mod conştient deprinderile motrice neînsuşite încă.

Caracteristicile priceperilor motrice: • sunt componente neautomatizate ale

activităţii motrice voluntare; • aria lor de manifestare depinde de nivelul

pregătirii motrice; • fac parte din sfera măiestriei motrice; • sfera cea mai largă de aplicare a lor o

reprezintă jocurile de mişcare, parcursurile, traseele aplicative, jocurile sportive, ştafetele etc.

• se bazează şi influenţează procesele cognitive: memoria, gândirea creatoare, imaginaţia etc.;

• se consolidează prin folosirea metodelor moderne de instruire.

Obişnuinţele sunt considerate, în numeroase lucrări de specialitate, activităţi voluntare, care exprimă preferinţe, predilecţii sau pasiuni pentru un anumit gen de activitate. Obişnuinţele se cultivă pe fondul unor deprinderi,

dar ele nu sunt simple tehnici şi modalităţi de

acţiune. Ele au rezonanţe puternice, susţinute de

convingeri ferme şi exprimă modul de comportare

a fiecărui individ, în diferite situaţii.

174

4.4. Îndrumar pentru

verificare/autoverificare


În conformitate cu obiectivele procesului de învăţare,

deprinderile motrice determină formarea altora noi, deosebit de variate, specifice acţiunilor de mişcare, cât şi activităţii de practicare a diferitelor ramuri sau probe sportive sau activităţi specifice procesului de kinetoterapie.

Formarea deprinderilor motrice este o activitate reflex condiţionată, realizată printr-un număr mare de repetări a unor exerciţii special alese, a interacţiunilor dintre diferite excitaţii (vizuale, chinestezice, auditive etc.), transmise scoarţei în aceeaşi ordine şi cu aceeaşi intensitate (A. Demeter-12).

Deprinderile motrice se învaţă, cele greşit însuşite se corectează prin exerciţii fizice sistematice şi continuu repetate. Atunci când numărul repetărilor este mare se ajunge la o fază de „automatizare‖.

Deprinderile motrice nu sunt înăscute, ele sunt elemente ale activităţii voluntare a omului. În faza superioară a formării lor, pe baza interacţiunii organelor de simţ, a funcţiei de analiză şi sinteză a

175

scoarţei cerebrale, ia naştere o „senzaţie complexă‖, specifică diferitelor activităţi, sportivilor. Aceste senzaţii, în activitatea practică, sunt denumite în mod expresiv „simţul mingii‖, „simţul porţii‖, „simţul zăpezii‖, „simţul rachetei de tenis‖ etc.

Concepte şi termeni de reţinut: deprindere motrică,

pricepere motrică, etape de formare


1. Precizaţi ce sunt deprinderile şi priceperile motrice.

2. Numiţi deprinderile motrice de bază.

3. Care sunt etapele de formare ale deprinderilor

motrice?

4. Specificaţi tipul de deprinderi motrice care se însuşesc

în timpul copilăriei şi adolescenţei.

5. Specificaţi caracteristicile deprinderii motrice mersul.

6. Prezentaţi în succesiune metodică exerciţiile de

învăţare a deprinderii motrice săritura.

176


1. Mersul este deprindere motrică :

a. aplcativ-utiltară

b. specifică probelor şi ramurilor sportive

c. de bază

2. La mers contactul tălpii pe sol se realizează prin:

a. rularea piciorului vâf-călcâi

b. rularea piciorului căcâi-vârf

c. pe toată talpa

3. Târârea este:

a. procedeul complex

b. deprindere motrică de bază

c. deprindere motrică aplicativ-utilitară

4. Criteriul biologic este criteriu de însuşire al:

a. calităţilor motrice

b. deprinderilor motrice

c. priceperilor motrice

5.Deprinderea motrică este o:

a. însuşire înnăscută

177

b. pricepere motrică

c. însuşire dobândită

6. Care sunt criterile de însuşire a dprinderilor motrce?

a. criteriul biologc,psihologic, motric

b. criteriul tehnic, tactic, psihologic

c. criteriul mecanic, automat, fizic

7. Priceperea motrică este:

a. deprindere motrică automatizată

b. calitate motrică specifică

c. execiţiu fizic

Bibliografie






178







România de Mâine

179


ÎNVĂŢAREA MOTRICĂ

Cuprins 5.1. Introducere



5.3.1. Învăţarea motrică

5.3.1.1. Perspective asupra tratării informaţiilor 5.3.1.2. Problema motrică şi învăţarea

motrică




5.3.2.3. Condiţii care însoţesc realizarea

scopului

5.3.2.4. Respectarea ordinii operaţiilor

(procedurii) în atingerea scopului

5.3.2.5. Relaţia problemă motrică -

sarcină motrică

5.3.3. Procesul de învăţare motrică şi

rezolvarea de probleme

5.3.4. Caracteristicile deprinderii motrice

formate



180

5.1. Introducere

După Epuran şi Holdevici (1993)

―în învăţarea motrică, elementele exteroceptive,

proprioceptive sau raţionale sunt implicate cu

ponderi diferite după natura activităţii şi acţiunilor

pe care le compun‖. Majoritatea autorilor arată că

este greu de diferenţiat net învăţarea perceptiv -

motrică de cea motrică, elementul perceptiv fiind

prezent într-o măsură oarecare şi în manifestarea

unor deprinderi închise.

5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de

învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

să cunoască principalele

caracteristicile ale învăţării motrice;

să înţeleagă mecanismul de însuşire a

deprnderilor motrice prin învăţarea

percptiv motrică;

să explice traseul general al instruirii;


Cunoaşterea traseului procesului de

istruire;

Comunicarea conform terminologiei

specifice;

181

Stabilirea etapelor şi conţinutului

procesului de învăţare.



5.3.1.Învățarea motrică

Între tipurile de învăţare, atât învăţarea perceptiv - motrică

precum şi cea motrică propriu - zisă ocupă locuri însemnate datorită

faptului că stau la baza unui şir întreg de acte de comportament întâlnite

în viaţa de zi cu zi.

După Epuran şi Holdevici (1993) ―în învăţarea

motrică, elementele exteroceptive, proprioceptive sau

raţionale sunt implicate cu ponderi diferite după natura

activităţii şi acţiunilor pe care le compun‖. Majoritatea

autorilor arată că este greu de diferenţiat net învăţarea

perceptiv - motrică de cea motrică, elementul perceptiv fiind

prezent într-o măsură oarecare şi în manifestarea unor

deprinderi închise.

182

“Învăţarea perceptiv - motrică prezintă aspecte diferite, ea

constând din stabilizarea relativă a unor răspunsuri motrice în raport cu

datele fenomenelor externe, percepute ca indicatori sau stimulatori ai

activităţii;

Învăţarea motrică constă din acte comportamentale în care

reacţiile stabilizate sunt dependente de componentele senzoriale

proprioceptive‖.

După M. Epuran şi V. Horghidan (1995):

Învăţarea senzori - motrică (denumită şi perceptiv - motrică)

constă din modificarea comportamentului ca ajustare sau adaptare a

unui răspuns performant, la condiţiile perceptive noi şi care implică fie

formarea de noi coordonări senzori - motrice, fie creşterea preciziei sau

fineţei coordonării răspunsului preexistent;

Învăţarea motrică se caracterizează prin aceea că reacţiile de

răspuns sunt legate de componentele senzoriale de origine kinestezică

sau proprioceptivă (de exemplu, cântatul la pian sau dactilografierea

după metoda ―oarbă‖, activităţile sportive ca basebalul patinajul ş.a.)‖

Deosebirile dintre învăţarea motrică şi cea perceptiv

- motrică nu sunt atât de mari încât să justifice tratarea lor

separată. Deoarece controlul senzorial perceptiv este dosebit

de important în execuţia gesturilor motrice, efectuarea celor

mai automatizate mişcări va depinde de indicatorii

perceptivi interni sau externi.

Vom prezenta în continuare o sinteză a definiţiilor

propuse de diferiţi cercetători ai acestui domeniu realizată de

Jean-Pierre Famose:

“Învăţarea motrică este un proces intern de natură cognitivă

care permite modificarea comportamentului de fiecare dată când

subiectul se confruntă cu o sarcină faţă de care nu are un răspuns

adaptat. A nu avea răspuns adaptat înseamnă a nu fi capabil de a

îndeplini un obiectiv autoimpus sau stabilit din exterior, dar poate să

însemne, de asemenea, în cazul în care sarcina este îndeplinită, că

efortul fizic şi / sau mental este considerabil;

Învăţarea este o modificare durabilă de comportament care se

produce în timpul interacţiunii dintre organism şi mediu. Toate

modificările comportamentale a căror origine este alta decât cea

183

datorată practicii şi experienţei nu pot fi considerate ca relevând

învăţarea.

Atunci când modificarea comportamentală este

produsul repetării aceleiaşi sarcini vorbim de învăţare prin

exerciţiu, iar când se datorează îndeplinirii de sarcini

diferite, vorbim de învăţare prin transfer.‖

Din toate aceste definiţii se desprinde un concept subiacent

celui de învăţare motrică şi anume, cel de adaptare. Învăţarea motrică

rezultă

dintr-un proces activ de adaptare, ea fiind înţeleasă ca adaptare a

individului la mediul ambiant.

O altă idee importantă care se desprinde din definiţiile de mai sus

este cea a proceselor cognitive interne activate în timpul actului

învăţării. Modificarea comportamentală care este produsul învăţării se

află sub control cognitiv, ceea ce înseamnă că întreaga serie de operaţii

cognitive interne este direcţionată pentru a determina această

modificare comportamentală.

Considerarea învăţării ca o formă particulară de adaptare reprezintă,

în esenţă, înţelegerea acestui proces în termenii rezolvării de probleme.

Într-unul din studiile sale Jean-Pierre Famose arată că, de fapt, nu poate

fi vorba desre învăţare motrică în afara existenţei unei probleme

motrice de rezolvat. În consecinţă, activitatea de rezolvare de probleme

motrice trebuie să se afle în centrul tuturor achiziţiilor motrice.

Din punct de vedere motric, neluînd în considerare existenţa unui

antrenament programat, planificat, fiecare copil devine mai performant

în execuţia deprinderilor motrice complexe în concordanţă cu

înaintarea în vârstă, cu dezvoltarea şi experienţa. Nivelul eficienţei atins

în diverse sarcini depinde de funcţionarea şi integrarea numeroaselor

procese sau mai bine zis de abilitatea de:

îndreptare a atenţiei spre informaţiile situaţionale

pertinente;

interpretare a informaţiei disponibile şi utilizare a experienţei

anterioare;

a lua decizia adecvată în selecţia răspunsului;

a trata informaţia, a lua decizia şi de a reacţiona atât de

repede pe cât o cere sarcina;

a controla informaţiile retroactive pertinente;

184

a particulariza şi adapta răspunsul la situaţia impusă pentru a

atinge scopul cu succes.

5.3.1.1. Perspective asupra tratării informaţiilor

Sarcinile motrice pe care poate să le îndeplinească

un copil depind de un număr mare de factori. Consideraţiile

asupra tratării informaţiilor indică faptul că la performanţa

motrică contribuie mai multe procese impuse de sarcină şi

informaţiile interne. Performanţele în deprinderile perceptiv-

motrice pot fi considerate ca necesitănd operaţii cum ar fi

traducerea, transmiterea, sintetizarea informaţiilor şi, în

unele cazuri, generarea de răspunsuri motrice. Este implicată

de asemenea şi stocarea informaţiilor în memorie.

De-a lungul dezvoltării şi maturizării normale copiii

devin din ce în ce mai capabili de a analiza situaţii, de a

selecta indiciile pertinente, de a organiza şi elabora planuri

pentru o mişcare sau o serie de mişcări şi de a utiliza

informaţiile retroactive disponibile.

După cum indică cercetările, la vârste diferite copiii pot să

înveţe să-şi îmbunătăţească capacitatea de tratare a informaţiilor în

sensul unei eficienţe crescute în interiorul limitelor lor de dezvoltare.

Reiese de aici necesitatea de a cunoaşte mai bine

rolul proceselor cognitive în îmbunătăţirea performanţelor

motrice, de a şti cum pot tinerii începători să-şi utilizeze mai

bine capacităţile cognitive în timpul învăţării şi execuţiei

deprinderilor motrice.

5.3.1.2. Problema motrică şi învăţarea motrică

Cercetarea asupra învăţării avansează ideea că nu

poate exista învăţare motrică decăt în măsura în care există o

problemă motrică de rezolvat.

Interesantă în acest moment devine noţiunea de problemă

motrică, raportul între noţiunea de problemă motrică şi cea de sarcină

motrică şi modul cum o problemă poate favoriza învăţarea.

185

Într-o primă abordare situaţia problematică poate fi

considerată ca fiind o perturbare sau dezorganizare în echilibrul

stabilit între individ şi mediul înconjurător, perturbare sau

dezorganizare care, dacă se menţine, poate determina afectarea

integrităţii corporale. Este important de precizat că individul trebuie

să specifice, în termeni mai mult sau mai puţin generali, tipurile de

efecte pe care trebuie să le obţină în scopul restabilirii echilibrului.

Etapele de activare şi generare a mişcărilor (voluntare) sunt

următoarele (Bernstein, 1967):

perceperea, evaluarea situaţiei şi a aspectelor pe care individul

le sesizează;

anticiparea modificării situaţiei, care prin intermediul acţiunilor

sale trebuie să revină la normal; în această etapă este deja

prezentă problema motrică şi conţine mai multă informaţie

decăt etapa anterioară;

decizia asupra acţiunii pe care urmează să o întreprindă;

decizia asupra modului de acţiune şi resursele disponibile.

Aceste etape reprezintă un program de rezolvare a

problemei, după care urmează procesul de rezolvare

concretă sub formă de activitate motrică. Rezolvarea unei

probleme motrice implică fie selecţia celor mai adecvate

miloace dintre cele existente, fie o combinare nouă a

acestora sau elaborarea de mijloace în întregime noi.

Rezolvarea de probleme motrice nu se diferenţiază de achiziţia unor deprinderi

motrice. Noţiunea de problemă motrică nu trebuie limitată doar la cazul individului care nu

are la îndemână un răspuns imediat disponibil şi care trebuie să-şi elaboreze mijoace de

rezolvare în întregime noi.



La o primă abordare această noţiune pare uşor de definit. După definiţiile date de cea

mai mare parte a dicţionarelor sarcina motrică reprezintă:

muncă pe care individul are obligaţia de a o efectua, impusă din exterior sau autoimpusă;

un anumit comportament obligatoriu.

În accepţiunile curente, sarcina indică ceea ce este de făcut, acţiunea care se

desfăşoară. Noţiunea de sarcină vehiculează ideea de prescripţie sau chiar de obligaţie şi

evocă ceea ce este pus în joc de către subiect pentru a execută aceste prescripţii, pentru a-şi

îndeplini obligaţiile.

Proprietăţile fundamentale ale sarcinii, ce rezultă de mai sus sunt:

noţiunea de sarcină face trimitere la ideea de prescripţie, de obigaţie;

sarcina comportă diferite constrângeri care trebuie respectate, altfel subiectul iese în afara sarcinii.


Scopul şi gradul de specificare a acestuia: o sarcină poate presupune un scop explicit sau

implicit. Acesta poate fi considerat explicit atunci când este prezentat unui subiect şi un observator

independent poate verifica dacă scopul respectiv a fost atins.

Există numeroase forme de comportament care nu corespund acestei definiri; spre

exemplu, comportamentele care pot fi emise ca răspuns la un scop fixat de subiectul însuşi. În

acest caz vorbim despre scop implicit.

Un scop poate fi, de asemenea, bine definit sau insuficient definit. Un scop bine definit (sau

bine specificat) presupune o specificare clară a unei stări, condiţii, etc. care trebuie atinsă de către

practicant. Atunci când un scop este bine definit, rezultatul obţinut poate fi descris ca un fenomen foarte

clar. Spre exemplu, un săritor în înălţime poate doborâ sau nu ştacheta. Nu există situaţie intermediară

între reuşită şi eroare. Când un scop este insuficient definit, o multitudine de rezultate intermediare pot fi

acceptate prin raportare la o scală calitativă relativă. Spre exemplu, comportamentele apărute în urma unei

prescripţii generale cum ar fi: ―Copii, o să primiţi fiecare câte un echipament complet de schi şi timp de o

oră faceti fiecare ce doriţi‖. În acest caz, scopul este insuficient specificat şi orice rezultat obţinut este

acceptabil.

În ceea ce priveşte natura efectului pe care dorim să-l producem, datorită existenţei unei mari varietăţi

de sarcini motrice, se impune necesitatea clasificării acestora. După criteriul categoriilor de scopuri pot fi

diferenţiate trei tipuri de sarcini mortice:

sarcini ce vizează creşterea cantităţii de informaţii provenind din mediu; acestea sunt

comportamente de explorare (implică o mobilizare a corpului sau numai a unui analizator -

ochiul, spre exemplu);

modificări ale raporturilor fizice cu mediul; acestea sunt comportamente ce presupun acţiunea

fizică;

modificarea comportamentului unui subiect; este vorba despre comportamente de comunicare ce

constau în emiterea de informaţii.

Scopul poate fi material, prezent în mediu şi, în acest caz, evaluarea rezultatelor în încercarea de

atingere a lui sunt posibile prin constatare sau comparare directă.

În cazul unui scop reprezentat mental, posibilitatea de comparare în vederea evaluării va depinde de

maniera mai mult sau mai puţin clară în care scopul este prezent în mentalul celui care trebuie să

îndeplinească sarcina. Totuşi, concret sau reprezentat, scopul rămâne un punct de referinţă cu care

subiectul îşi poate compara rezultatele materiale obţinute. Ceea ce diferă în cele două cazuri este gradul

mai mic sau mai mare de uşurinţă în îndeplinirea sarcinii.

Astfel acţiunile subiectului se reglează în funcţie de scop.

5.3.2.3. Condiţii care însoţesc realizarea scopului

A. Condiţii de mediu de natură bio - informaţională Aceste condiţii sunt legate de variabilitatea mediului. Ele sunt reprezentate de sursele

de informaţie externe pe care practicantul trebuie să le ia în considerare în mod necesar pentru

ca scopul să poată fi atins.

Condiţiile de mediu de natură bio-informaţională sunt în primul rând în relaţie cu configuraţia spaţială

şi temporală a lumii exterioare. Noţiunea de mediu este înţeleasă ca fiind un continuum de constrângeri

spaţiale şi temporale, pe parcursul cărora previzibilitatea evenimentelor variază de la certitudine la

incertitudine. Imcertitudinea mediului nu este numai spaţială sau temporală, ci poate fi, de asemenea,

evenimenţială.

B. Condiţii de natură biomecanică Condiţiile biomecanice sunt în relaţie cu aptitudinea organismului de a ţine cont, în cursul acţiunilor

sale, de forţele externe cum ar fi gravitaţia, masa, inerţia. Legile fizice dictează anumite proprietăţi de care

subiectul trebuie să ţină cont pentru ca mişcările sale să-şi atingă scopul. Condiţiile de mediu de natură

biomecanică sunt reprezentate de forţele externe: rezistenţa aerului, forţele de reacţie, forţele de frecare,

suprafeţele de suport, instrumentele utilizate, etc.

Caracterul anticipat al scopului

Noţiunea de scop poate fi utilizată aici ca sinonimă celei de obiectiv. Aceşti doi termeni fac referinţă la

intenţia actului motric. Este necesară cunoaşterea intenţiei practicantului deoarece aceaste diferenţiază

abilitatea în execuţia mişcării. Din punct de vedere comportamental, intenţia are mai multe caracteristici:

anticiparea rezultatului;

selecţia mijloacelor;

menţinerea orientării comportamentului în direcţia utilizării mijloacelor;

atingerea unui nivel final al scopului;

posibilitatea de înlocuire ce permite utilizarea altor mijloace pentru corectarea erorilor sau pentru

a răspunde la nişte condiţii speciale.

Noţiunea de scop sau obiectiv defineşte un rezultat de atins, o modificare de obţinut în mediul

înconjurător. Scopul este, deci, o anticipare a consecinţelor acţiunii care apar sub formă de modificări

care afectează fie mediul (obiectele din mediu şi relaţiile dintre ele), fie subiectul, fie relaţiile între

subiect şi mediu. Noţiunea de scop desemnează de asemenea un rezultat anticipat, fixat din exterior

sau autoimpus. Astfel, scopul are un dublu rol: de declanşare a acţiunii şi de ghidare a acesteia.

În ceea ce priveşte declanşarea acţiunii scopul determină atât o anticipare a

modificărilor de produs, cât şi o organizare a activităţii interne şi a mişcării ce va fi

programate pentru atingerea sa.

Ghidarea acţiunii este posibilă datorită faptului că scopul constituie un cadru de referinţă la care

subiectul poate să-şi raporteze rezultatele în permanenţă. Astfel devine posibilă estimarea reuşitei sau a

eşecului, a diferenţei care separă rezultatele obţinute de cele dorite. În funcţie de aceste estimări sunt

introduse corectări ce vizează optimizarea acţiunii. Măsura în care va fi disponibilă această referinţă va

juca un rol foarte important în procesul de optimizare a acţiunii şi, în final, în învăţarea motrică.

C. Poziţia corpului subiectului în momentul îndeplinirii sarcinii

Una dintre condiţiile care însoţesc execuţia motrică este şi poziţia corpului în momentul execuţiei.

Corpul se poate afla în deplasare, în dezechilibru sau chiar imobil. Luarea în considerare a acesteia este

esenţială pentru îndeplinirea sarcinii.

Toate aceste condiţii care însoţesc realizarea scopului constituie în acelaşi timp şi factori limitativi în

învăţarea motrică. Pentru realizarea sarcinii este necesar ca subiectul sa le ia în considerare, să depăşească

dificultăţile apărute şi să utilizeze aceste condiţii în sens constructiv.

5.3.2.4. Respectarea ordinii operaţiilor (procedurii) în atingerea scopului

O sarcină motrică implică anumite prescripţii legate de secvenţialitatea gestuală necesară atingerii

scopului. Aceste prescripţii se referă la procedura preconizată de profesor şi nu la cea utilizată de cel care

trebuie să îndeplinescă sarcina. Aceste prescripţii trebuie considerate ca elemente importante ale sarcinii

deoarece atunci când are loc o încălcare a procedurii (spre exemplu, îi cerem subiectului să urce numai în

braţe pe frânghie iar el nu respectă această cerinţă) atingerea scopului nu poate fi acceptată pentru această

sarcină. Trebuie consemnate şi prescripţiile de regulament care stabilesc anumite limitări. Toate aceste

prescripţii pot fi utilizate de către profesor sau antrenor în scopul facilitării sau îngreuierii sarcinii de

îndeplinit.

Pentru un subiect, la un moment dat, o sarcină este caracterizată de mai multe variabile: calitatea

senzorială a stimulilor, previzibilitatea lor, compatibilitatea stimul - răspuns, complexitatea răspunsului,

etc. Aceşti parametri pot caracteriza şi mediul de desfăşurare sau caracteristicile stabile ori instabile ale

subiecţilor (îndemânarea, nivelul de antrenament). Constituie, de asemenea, o descriere a situaţiei în

termenii numeroaselor variabile şi reprezintă constrângeri impuse sistemului de către sarcină. În interiorul

acestor constrângeri sistemul este liber să-şi mobilizeze resursele în vederea îndeplinirii sarcinii.

Importanţa noţiunii de „‟sarcină‟‟ în învăţarea motrică

Procesul de învăţare motrică este de o importanţă capitală pentru achiziţia de deprinderi motrice.

Acesta permite modificarea comportamentului motric al individului de fiecare dată când se confruntă cu o

sarcină motrică faţă de care nu are un răspuns adaptat. Descrierea sarcinii este absolut necesară pentru

înţelegerea procesului de învăţare.

Oamenii de ştiinţă specialişti în domeniul învăţării motrice au încercat întotdeauna să răspundă la

întrebarea "Cum învaţă individul ?". În prezent, teoreticienii cred că întrebarea prezintă două aspecte.

Primul se referă la problemele motrice pe care trebuie să le rezolve individul pentru a se adapta la

mediul înconjurător.

Cel de-al doilea aspect se referă la modul cum învaţă individul.

Ambele aspecte sunt la fel de importante, cu atât mai mult cu cât ele sunt dispuse într-o ordine

logică: descrierea a "ce" este în mod logic anterioară celei de "cum".

5.3.2.5. Relaţia problemă motrică - sarcină motrică

Analiza învăţării motrice, ca formă particulară a procesului de adaptare, a dus la naşterea noţiunii de

problemă motrică şi, prin extensie, la noţiunea de sarcină motrică. În timpul procesului de învăţare,

individul trebuie să organizeze o formă particulară de mişcare pentru a rezolva o problemă motrică. Nu

poate fi înţeles procesul de achiziţie fără să ne referim la probema pe care caută să o soluţioneze cel care

învaţă. Bernstein (1967) a fost printre primii care au pus în discuţie chestiunea problemei motrice în

sensul achiziţiei de deprinderi motirice: ―Întreaga noastră experienţă în studiul activităţii motrice, a

abilităţilor motrice şi a dezorganizării clinice a arătat cu o mare claritate că sandardul determinant pentru

programarea activităţii motrice, efectuarea şi corectarea sa prin conexiuni feed - back nu poate fi, într-o

manieră sau alta, decât formarea şi reprezentara unei probleme motrice‖.

Astăzi, în opinia mai multor autori, este important ca, înainte de a şti "cum învaţă indivizii ?", să se

pună întrebarea "ce anume învaţă ?".

Este de asemenea interesant de constatat că Bernstein a anticipat distincţia actuală între sarcină

motrică (ceea ce trebuie făcut) şi problemă motrică (modul de acţiune pentru a îndeplini sarcina

respectivă). Se poate vorbi de problemă motrică în măsura în care procesele de rezolvare conduc la

elaborarea unui răspuns nou.

Preocupările pentru efectuarea distincţiei între problema motrică şi sarcina motrică au continuat, în

prezent ea fiind uşor de formulat. Se subliniază faptul că în învăţarea motrică este vorba despre rezolvare

de probleme, deci despre sarcini necesitând elaborarea unui răspuns nou. Se face diferenţierea între acest

tip de sarcini şi cel în care răspunsul este deja elaborat, permiţând declanşarea sa imediat ce condiţiile de

declanşare sunt identificate. În primul caz se vorbeşte despre problemă motrică iar în cel de-al doilea

despre non-problemă motrică. Criteriile pentru stabilirea disticţiei între problema motrică şi non-

problema motrică nu sunt încă stabilite cu claritate.

Non-problema poate fi definită ca o interacţiune individ-sarcină al cărei rezultat derivă din activarea

promptă a comportamentelor motrice imediat disponibile (supraînvăţate) caracterizate prin mişcări

stereotipe, automatizate.

Problema este generată de interacţuni care nu determină un anumit comportament sau, mai precis,

induc o conduită de încercare şi eroare urmată de construirea sau utilizarea de comportamente noi, soluţii

noi pornind de la cele anterioare.

Gradul de dificultate al problemei motrice este sinonim cu gradul de dificultate al sarcinii. Astfel,

noţiunea de sarcină o înglobează perfect pe cea de problemă motrică. Noţiunea de sarcină este, deci, mai

generală decât cea de problemă. După cum am arătat anterior, când este vorba despre problemă motrică

devine clar faptul că subiectul nu dispune de o soluţie imediată. Atunci când vorbim însă despre sarcină

motrică nu este important dacă subiectul posedă sau nu soluţie motrică.

5.3.3. Procesul de învăţare motrică şi rezolvarea de probleme

Primul lucru important de precizat este că soluţia pentru o problemă motrică se obţine prin mijloace

intelectuale, iar cel de-al doi-lea se referă la dificultatea sarcinii care trebuie să fie adecvată posibilităţilor

subiectului. În acest sens vorbim despre dificultate optimală.

În ceea ce priveşte prima caracteristică, rezolvarea presupune o anumită implicare din partea

subiectului. După unii autori, nu se poate vorbi despre problemă motrică atunci când subiectul rezolvă

situaţia prin intermediul deprinderilor de care dispune în momentul respectiv, chiar dacă trebuie să le

modifice pentru a obţine rezultatul scontat. Se consideră că problema motrică este prezentă atunci când

pentru rezolvarea ei este necesară formarea unei noi conduite prin mijloacele intelectuale de care dispune

subiectul.

Privind această ultimă argumentare, există două opinii importante care merită prezentate şi discutate

mai pe larg.

Prima este aceea că învăţarea motrică şi adaptarea aparţin unui alt domeniu decât cel al rezolvării de

probleme. Potrivit acestei opinii formarea unei deprinderi motrice sau sportive nu are nimic în comun cu

rezolvarea de probleme. Această idee se opune celor prezentate până acum, ştiind că învăţarea, caz

particular al adaptării, constă în mod esenţial în rezolvarea problemelor apărute în interacţiunea cu mediul.

A doua opinie este este aceea că nu putem vorbi despre problemă motrică decât în măsura în care

procesul de rezolvare face apel la mijloace intelectuale. Această opinie găseşte largi ecouri în rândul

specialiştilor. Când se vorbeşte despre mijloace intelectuale se are în vedere faptul că acestea presupun, în

general, implicarea conştientului. O opinie contrară acestei argumentări arată că procesele cognitiva

implicate în învăţarea motrică sunt în majoritate subconştiente, inaccesibile conştiinţei. Se impune o

examinare mai aprofundată a celor două opinii (Robert N. Singer).

În ceea ce priveşte opinia care disociază rezolvarea de probleme de învăţarea motrică întrebarea care se

pune este: ce se învaţă cu adevărat la sfârşitul unuiproces de învăţare şi cum este stocat în memorie

rezultatul acestui proces ? În măsura în care este vorba despre probleme motrice, mijloacele de rezolvare

implică, în mod necesar, o mobilizae specifică a siestemului motor. Cu alte cuvinte o formă paticulară de

coordonare şi control motric. Este interesant de ştiut dacă forma particulară cerută pentru rezolvarea

problemei este deja disponibilă, ceea ce implică o selecţi e printre mijloacele deja existente sau este vorba

de o combinaţie nouă a acestora.

În cel de-al doilea caz problemă nu este numai de a atinge un scop determinat în sensul modificării din

interior a mediului, ci mai degrabă elaborarea mijloacelor necesareatingerii scopului sau elaborarea unei

forme noi şi adecvate de coordonare şi control. Potrivit acestei opinii numai în cel de-al doilea caz se

poate vorbi de achiziţie de deprinderi motrice. Privind modul de concepere a naturii acestei noi forme de

coordonare şi control motric există, de asemenea, două concepţii total diferite. Prima afirmă că este

îmbunătăţită o mişcare particulară. După adepţii acestei concepţii, pentru a învăţa o mişcare subiecţii

învaţă să reproducă senzaţia kinestezică percepută în timpul uneia sau mai multor execuţii motrice corecte

anterioare. Este ceea ce preconizează, printre altele, teoriile comportamentaliste ale învăţării şî modelul

cibernetic denumit ―bucla închisă‖

Cea de-a doua concepţie, mult mai actuală , afirmă că ―ceea ce este învăţat‖ este o ―soluţie motrică‖.

De la o repetare la alta subiectul încearcă, nu reproducerea unei mişcări sau a unei senzaţii kinestezice, ci

să înveţe a combina diferiţii parametri ai unei mişcări pentru a atinge scopul propus. Cu alte cuvinte

abilitatea de a atinge un rezultat fixat anterior este o soluţie motrică, iar, în acest sens, ceea ce se învaţă

este o metodă, o regulă care se perfecţionează pe măsura efectuării încercărilor. Mişcarea în sine nu este

obiectul învăţării ci constituie rezultanta.

Pentru Bernstein (1967) "ceea ce este învăţat" este soluţia problemei pusă de sarcina motrică şi nu de

mişcarea care rezultă. Mişcarea produsă nu este decât consecinţa aplicării acestei soluţii:

"Procesul de antrenament în vederea achiziţiei de noi deprinderi motrice rezidă, în principal, în

căutarea progresivă de soluţii motrice optimale pentru problemele puse. În consecinţă practica privită de

manieră adecvată, nu constă în repetarea succesivă a încercărilor de soluţionare a aunei probleme motrice,

ci în rocesele de rezolvare a acestei probleme prin tehnici care se modifică şi se perfecţionează de la o

repetare la alta".

Mişcarea executată pentru reuşita sarcinii motrice nu este niciodată aceeaşi de la o încercare la alta.

Este fals a pretinde că o singură mişcare poate permite atingerea scopului sarcinii. Pe parcursul unui şir de

repetări mişcarea nu poate fi realizată identic şi nu se percepe aceeaşi senzaţie chinestezică. Prezentând

aceste aspecte Singer afirmă că învăţarea motrică şi rezolvarea de probleme aparţin aceluiaşi domeniu. El

adaugă că, la o primă abordare, această soluţie motrică, produs al învăţării, este departe de a prezenta

caracteristicile unei soluţii de natură intelectuală, implicând conştiinţa, gândirea etc.

Privitor la cea de-a doua opinie potrivit căreia nu poate fi vorba despre o problemă motrică decât în

măsura în care în procesul de rezolvare se face apel la procese intelectuale, s-a încercat răspunsul la

următoarea întrebare: Deprinderea morică, produsul învăţării, este de natură intelectuală sau poate fi mai

degrabă considerată ca un mijloc de adaptare generală, nefiind forţat conştientă?

Până de curând, în didactica EFS era acceptată prima variantă. Se făcea o diferenţiere clară între

situaţia de redescoperire şi situaţia problemă.

Sarcinile aparţinând categoriei de "redescoperire" sunt cele ale căror scop se concretizează printr-o

amenajare materială a mediului. Propune un sistem de constrângeri foarte ferm care determină apariţia

foarte rapidă a comportamentului dorit.

O "situaţie problemă" este cea care permite acumularea de cunoaştere fără o trnsmitere directă.

Cunoaşterea este mascată, în situaţia problemă, activitatea subiectului permiţând acumularea.

Literatura actuală asupra didacticii EFS arată că emergenţa cunoaşterii în urma proceselor de

descoperire, altfel spus soluţia găsită problemei motrice este, în esenţă, de natură conştientă. Este vorba,

de exemplu, despre: reguli de acţiune, principii, roluri tactice. Formele de evaluare care sunt ataşate

sarcinilor prescrise solicită conştientizarea de către elev a acestor principii sau reguli.

În exemplele de mai sus este vorba despre o pedagogie de rezolvare de probleme în care predomină

intenţia, unde conştientizarea principiilor, regulilor constituie în realitate scopuri intermediare pentru

atingerea unui obiectiv principal. Preocuparea de a permite elevilor descoperirea de soluţii motrice este

redusă. Obiectivul vizat este de a-i determina pe elevi să înveţa strategii de planificare, organizare,control

şi verificare a progresului spre obiectiv. Este privilegiat stadiul de intenţie în detrimentul calui de acţiune.

Subiecţii sunt capabilisă înţeleagă scopurile intermediare şi logica lor, dar execuţia, realizarea lor este mai

dificilă.

După Singer este la fel de necesară înţelegerea acestor scopuri ca şi crearea potenţialului îndeplinirii

lor.

Utilizarea deprinderilor, ca produs al învăţării, se face în mare parte în afara controlului conştiental

individului. Deci nu poate fi vorba despre mijloace intelectuale în utilizarea soluţiilor motrice, în cazul de

faţă.

Învăţarea motrică rezultă dintr-un proces activ de adaptare din care, cu siguranţa nu lipseşte

"inteligenţa activă" şi duce la o deprindere motrică stabilizată a cărei "inteligenţă activă" se resţrânge.

Inteligenţa activă nu face parte din deprinderea respecivă, ci duce la formarea ei.

Utilizarea mijloacelor intelectuale poate fi înţeleasă în moduri foarte diferite: fie ca demers intelectual

solicitând mijloace conştiente, deliberate, fie ca inteligenţă sub o formă generală de adaptare, neimplicând

activarea forţată a operaţiilor gândirii.

5.3.4. Caracteristicile deprinderii motrice formate

După M. Epuran şi I. Holdvici (1993):

a. Deprinderile motrice reprezintă componente ale conduitei voluntare a omului şi, ca atare, ele sunt

conduse şi formate în mod conştient. La un nivel superior de învăţare, actele decurg repede, cu

precizie şi uşurinţă, ca urmare a efortului personal de constituire şi rafinare a programului de acţiune.

Până la faza de automatizare a unora dintre deprinderile motrice, în care mişcările sunt dirijate aparent

involuntar, subiectul depune eforturi remarcabile, realizănd un număr foarte mare de mişcări prin

repetare.

b. Deprinderile motrice reprezintă modificarea calitativă a execuţiei, ca urmare a exersării mişcărilor.

c. Deprinderile motrice sunt structuri de mişcări coordonate, constând din integrarea în sisteme motrice

a unităţilor mai simple însuşite anterior.

d. Deprinderile motrice au la bază educarea capacităţii de diferenţiere fină şi rapidă a indicatorilor care

constituie elementele informaţionale senzorial-perceptive în dirijarea acţiunilor. De la perceperea

indicatorilor principali se trece la sesizarea unor însuşiri mai puţin evidente, dar importante pentru

performanţă.

e. Deprinderile motrice se caracterizează printr-o rapidă şi eficientă aferentaţie inversă, fapt ce permite

corectarea pe moment a unor inexactităţi ce pot apărea pe parcurs.

f. Stabilitatea relativă în condiţii variabile şi plasticitatea sunt însuşiri importante ale deprinderior

motrice. Deprinderile îşi conservă structura de ansamblu în condiţii schimbate, ele nefiind niciodată

reproduse identic, detaliil modificându-se datorită unor cauze interne sau externe.

g. Ca aspect exterior, deprinderile motrice se prezintă de cele mai multe ori ca structuri individuale,

determinate de însuşirile sau aptitudinile variabile ale subiecţilor care învaţă aceeaşi mişcare.

h. Formarea deprinderilor motrice este condiţionată de numeroşi factori obiectivi şi subiectivi cum ar fi:

aptitudinile motrice;

motivaţia;

nivelul instruirii;

cantitatea şi eşalonarea exersărilor;

aprecierea şi autocontrolul rezultatelor.


După P.P.Neveanu şi M. Golu (1970), sensibilitatea este o funcţie obiectiv determinată. Funcţia

sensibilităţii este condiţionată de necesităţi obiective de ordin biologic, impuse de procesul adaptării

organismului la mediu. Sensibilitatea este produsul evolutiei materiei vii şi constituie o condiţie esenţială

pentru întreţinerea la un nivel adaptativ optim a proceselor vitale şi pentru asigurarea dezvoltării

biopsihice a individului. Ca proprietate a materiei, sensibilitatea există numai în cadrul unei forme

concrete de mişcare a acesteia şi se evidenţiază numai în procesul interacţiunii formei respective cu alte

forme.

În ceea ce priveşte geneza sensibilităţii, aceasta a apărut odată cu lumea organică. Condiţia esenţială a

existenţei fiinţei vii este realizarea unor schimburi permanente de substanţe cu mediul înconjurător. În

cadrul acestor interacţiuni, organismul se comportă ca un factor activ, care nu numai că primeşte

influenţele acestuia, dar, la rândul său acţionează asupra mediului producând diferite modificări.

Senzaţiile proprioceptive sunt reprezentate de senzaţiile chinestezice împreună cu cele de echilibru.

Senzaţiile chinestezice sunt de natură musculo-articulară şi informează asupra mişcării şi poziţiei

diferitelor părţi ale corpului. La nivelul senzaţiilor proprioceptive



Învăţarea motrică rezultă dintr-un proces activ de adaptare din care, cu siguranţa nu lipseşte

"inteligenţa activă" şi duce la o deprindere motrică stabilizată a cărei "inteligenţă activă" se resţrânge.

Inteligenţa activă nu face parte din deprinderea respecivă, ci duce la formarea ei.

Utilizarea mijloacelor intelectuale poate fi înţeleasă în moduri foarte diferite: fie ca demers intelectual

solicitând mijloace conştiente, deliberate, fie ca inteligenţă sub o formă generală de adaptare, neimplicând

activarea forţată a operaţiilor gândirii.

Concepte şi termeni de reţinut: învăţare motrică, învăţare perceptiv motrică, sarcină

motrică


1. Specificaţi definiţia învăţării.

2. Enumeraţi tipurile de învăţare.

3. Care este cel mai important factor care determină învăţarea motrică ?

4. Definiţi sacina motrică.

5. Specificaţi care sunt elemetele sarcinii motrice.

6. La ce se referă învăţarea motrică propriu-zisă ?


1. Învăţarea motrică este proces de natură:

a. afectivă

b. decizională

c. cognitivă

2. Gesturile motrice se execută prin:

a. control senzorial

b. exerciţiu fizic

c. deprindere motrică

3. Definiţie: „......este o modificare durabilă de comportament care se produce în timpul

interacţiunii dintre organism şi mediu.‖

a. exerciţiul fizic

b. învăţarea

c. calitatea motrică

4. Tipurie de învăţare motrică sunt:

a. învăţare tehnico-tactică

b. învăţare algoritmică

c. învăţare perceptiv-motrică şi motrică propriu-zisă

5. Una dintre etapele de activare şi generare a mişcărilor (voluntare) sunt următoarele:

a. decizia asupra acţiunii pe care urmează să o întreprindă

b. mişcare de rotaţie

c. mişcare de tranziţie

Bibliografie


2. Cârstea, Gh., (1993), Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, Bucureşti,

Editura Universul

3. Dragnea, A., Bota, A., (1999), Teoria activităţilor motrice, Bucureşti, Editura

Didactică şi Pedagogică

4. Gheorghe, G.I., (2008), Teoria activităţilor motrice, Bucureşti, Editura Fundaţiei

România de Mâine

5. Todea, S.F., (2008), Teoria educaţiei fizice şi sportive, Bucureşti, Editura

Fundaţiei România de Mâine

6. Todea, S.F., (2001), Exerciţiul fizic în educaţie fizică, sport şi kinetoterapie,


Unitatea de învăţare 6 ACTIVITĂŢI MOTRICE - KINETOTERAPIA

Cuprins

6.1. Introducere


6.3. Conținutul untății de învățare

6.3.1. Kinetoterapia


6.1. Introducere

Kinetoterapia este un mijloc de tratament medical

complex, profilactic, recuperator şi ameliorativ, bazat, în principal,

pe acţiunea exerciţiului fizic asupra organismului uman (somato-

funcţional, motric şi psihic) (S.F. Todea,1999).

La noi în ţară, Legea 53/1992 stipulează măsurile de protecţie

specială a persoanelor care, datorită unor deficienţe senzoriale, fizice sau

mintale, nu se pot integra total sau parţial, temporar sau permanent, prin

propriile lor posibilităţi, în viaţa socială şi profesională. La persoanele

aflate într-o atare situaţie (hipoacuzi, nevăzători, debili mintal, cu

handicap motor-locomotor sau neuromotor), se constată o largă

diversitate de handicap, cu posibilităţi dificile de adaptare la viaţa lumii

obişnuite. Pe de altă parte, se manifestă reacţii foarte variate din partea

persoanelor valide, faţă de persoanele handicapate. (S.F. Todea,1999).


Obiectivele unităţii de învăţare: să cunoască noţiunile de bază ale kinetoterapiei;

să însuşească principalele elemente care stau la baza

kinetoterapiei

să reţină mijloacele şi metodele principale din

knetoterapie


capacitatea de recunoaştere a principalelor elemente

componente ale kinetoterapiei

abilitatea de a elabora schema corporală necesară în

tratamentul kinetic

Timpul alocat unităţii de învăţare: 2 ore


Kinetoterapia este un mijloc de tratament medical

complex, profilactic, recuperator şi ameliorativ, bazat, în principal,

pe acţiunea exerciţiului fizic asupra organismului uman (somato-

funcţional, motric şi psihic) (S.F. Todea,1999).

La noi în ţară, Legea 53/1992 stipulează măsurile de protecţie

specială a persoanelor care, datorită unor deficienţe senzoriale, fizice sau

mintale, nu se pot integra total sau parţial, temporar sau permanent, prin

propriile lor posibilităţi, în viaţa socială şi profesională. La persoanele

aflate într-o atare situaţie (hipoacuzi, nevăzători, debili mintal, cu

handicap motor-locomotor sau neuromotor), se constată o largă

diversitate de handicap, cu posibilităţi dificile de adaptare la viaţa lumii

obişnuite. Pe de altă parte, se manifestă reacţii foarte variate din partea

persoanelor valide, faţă de persoanele handicapate. (S.F. Todea,1999).

În acelaşi timp, problematica persoanelor care reclamă o

asistenţă recuperatorie şi protecţie socială este tot mai mult în atenţia

factorilor cu responsabilităţi în acest domeniu. În literatura de

specialitate, însăşi terminologia specifică activităţii respective este pe

larg dezbătută. Astfel, sintagma „persoană în dificultate‖ este propusă în

locul celor folosite frecvent, cum sunt: „persoană cu deficienţe‖,

„persoană handicapată‖, „persoană infirmă‖, „persoană cu invaliditate‖

etc.

Sfera conceptului de „persoană în dificultate‖ acoperă

totalitatea categoriilor de persoane bolnave sau invalide şi prezintă

avantajul de a nu conţine unele conotaţii depreciative.

Cuvânt de origine greacă (kinein = a se mişca şi therapya =

tratament), kinetoterapia împreună cu kinetoprofilaxia constituie

componentele kinetologiei medicale care foloseşte în scop

sanogenetic sau terapeutic exerciţiul fizic ca mijloc specific, de bază,

alături de unele mijloace nespecifice (agenţii fizici – artificiali şi

naturali; imobilizarea; dieta şi mijloacele psihice).

„Kinetoterapia sau kinetologia, ori kinesiterapia, poate fi

considerată o metodă de bază a profilaxiei prin mişcare, prin

practicarea efortului fizic, cu valoare de profilaxie primară a unor

grupe largi de afecţiuni ale sistemului locomotor, ale aparatului

cardiovascular, aparatului respirator etc., a recuperării medicale, de

refacere a funcţiilor diminuate în urma unor boli sau traumatisme

(S.F. Todea,1999).

În unele lucrări de specialitate, se subliniază faptul că

kinetoterapia este folosită în staţiuni balneo-climaterice, alături de

factori naturali. Terapia propriu-zisă asigură recuperarea funcţională

prin folosirea exerciţiilor fizice, a celor din gimnastică şi care

urmăresc: corectarea deficienţelor fizice; creşterea indicilor calităţilor

motrice de bază şi în special a forţei, a supleţei articulare etc. De

asemenea, utilizarea acestor exerciţii de gimnastică influenţează

pozitiv starea funcţională a sistemului cardio-respirator, asigurând şi

o relaxare generală, fizică şi psihică.

Eficienţa acestei metode terapeutice în recuperarea

completă sau parţială depinde, după cum arată V. Marcu, citat de

S.F.Todea, 1999, de:

implicarea şi cooperarea celui care participă la această

activitate;

o bună relaxare a musculaturii;

evitarea instalării durerii.

Efectele produse în urma activităţii de kinetoterapie

privesc, în principal,:

a. Sistemul locomotor:

ameliorarea capacităţii generale de mişcare;

menţinerea elasticităţii ligamentelor şi a mobilităţii articulaţiilor;

tonifierea musculaturii;

ameliorea proceselor trofice din articulaţii şi din muşchi;

combaterea stazelor şi a elementelor posttraumatice;

asigurarea unei atitudini corecte a corpului şi a segmentelor

lui;

integrarea bolnavului din punct de vedere motric, în vederea

participării lui la activitatea practică socio-profesională sau sportivă.

b. Sistemul nervos:

crearea unei stări optime psihice;

reglarea echilibrului proceselor nervoase;

asigurarea echilibrului între tonusul simpatic şi cel parasimpatic;

îmbunătăţirea calităţii activităţii motorii.

c. Sistemul cardio-vascular:

scăderea frecvenţei cardiace în timpul repausului;

creşterea debitului sanguin şi a volumului de sânge circulant;

reducerea tensiunii diastolice;

îmbunătăţirea circulaţiei de întoarcere, venoase şi limfatice;

îmbunătăţirea capilarizării miocardului.

d. Sistemul respirator:

mărirea amplitudinii cutiei toracice şi a diafragmului;

menţinerea elasticităţii cutiei toracice;

îmbunătăţirea ventilaţiei pulmonare şi activitatea

schimburilor gazoase.

e. Sistemul digestiv:

îmbunătăţirea tonusului musculaturii gastrice;

stimularea tonusului peristaltismului intestinal;

creşterea tonusului vezicii biliare şi îmbunătăţirea evacuării

bilei.

f. Procesele metabolice:

intensificarea proceselor de oxido-reducere;

creşterea necesităţii consumului de oxigen;

favorizarea consumului de glucoză la nivelul muscular şi

micşorarea glicemiei;

normalizarea colesterolemiei şi trigliceridemiei, contribuind

la profilaxia bolilor vasculare degenerative.

Este tot mai mult recunoscută contribuţia benefică a

kinetoterapiei în toate cele patru compartimente majore ale

reabilitării, fiind indispensabilă în recuperarea medicală şi

readaptarea psihică.

Kinetoterapia cuprinde (după C.Baciu, citat de

S.F.Todea, 1999):

Kinetoterapia deficienţelor nechirurgicale;

Kinetoterapia preoperatorie;

Kinetoterapia postoperatorie.

Obiectivele generale ale acestora vizează:


ameliorarea stării funcţionale a organismului;

stimularea stării psihice.

De asemenea, alături de alte metode terapeutice (fizio-

balneare, farmacologice, dietetice), kinetoterapia contribuie la

ameliorarea simptomelor bolilor acute şi cronice şi chiar la

vindecarea acestora.

În cadrul mijloacelor kinetoterapiei sunt incluse, în primul

rând, exerciţiile fizice (terapeutice), executate ca activitate motorie

voluntară de către subiect; acestora li se adaugă mijloacele mecano-

terapeutice, ca şi celelalte forme de utilizare a energiei mecanice: forţa

imprimată şi mişcările efectuate de către masor sau kinetoterapeut,

forţele mecanice ajutătoare sau rezistive, realizate cu ajutorul unor

instalaţii de scripetoterapie cu contragreutăţi, a altor aparate de

mecanoterapie sau a celor ce folosesc forţa gravitaţională şi forţa

hidrostatică a apei etc.

Pentru a indica cele mai eficiente metode şi apoi a le aplica

cât mai corect posibil, kinetoterapeutul trebuie să aibă cunoştinţele

strict necesare de anatomie funcţională (muşchii cu originea, inserţia

şi inervaţia lor, articulaţiile etc.), fiziologie (structura fibrei

musculare, fiziologia contracţiei musculare, coordonarea activităţii

motorii voluntare etc.), biomecanică articulară şi fiziopatologie (funcţiile

mio-ar-tro-kinetice şi cardio-respiratorii, hipotrofiile musculare etc.).

În multitudinea de clasificări a metodelor de kinetoterapie,

N.Teleki, citat de S.F. Todea,1999, face o diferenţiere în funcţie de

participarea subiectului: kinetoterapie activă, atunci când activitatea

motorie produsă este realizată integral sau parţial de subiectul însuşi,

şi kinetoterapie pasivă, când mişcarea produsă subiectului este

rezultatul unei acţiuni exterioare, prin forţa kinetoterapeutului sau

printr-un aparat mecanic. Astfel, sunt concretizate următoarele

metode kinetoterapice:

1.Active:

1.1. Activ ajutătoare, când mişcarea produsă este rezultatul atât

al contracţiilor voluntare ale pacientului, insuficient de puternice, cât

şi din forţa adăugată de kinetoterapeut, ori forţa hidrostatică a apei

sau o contragreutate pe scripetele respectiv;

1.2. Active simple, sau libere, executate cu forţa proprie a

subiectului, de obicei cu mişcări ample la nivelul articulaţiilor, fără

nici o opoziţie sau rezistenţă, pentru a obţine asuplizări articulare sau

relaxarea musculaturii;

1.3. Active contra rezistenţe: rezistenţa poate fi opusă fie de

kinetoterapeut, fie prin contragreutăţi pe scripeţi, prin forţa

hidrostatică a apei, sau vâscozitatea acesteia, sau prin unele

dispozitive create, elastice, cu arcuri etc.

2. Pasive:

2.1. Pasive, realizate print-o forţă exterioară (care poate fi şi o

mişcare pasivă efectuată de o altă parte a corpului pacientului,

denumite mişcări autopasive) sau prin acţiunea gravitaţiei;

2.2. Pasive forţat, efectuate cu forţe mai importante, statice sau

dinamice, care realizează tracţiuni sau întinderi ale unor structuri

anatomice articulare sau periarticulare;

2.3. Manipulări, formă particulară a metodelor de kinetoterapie

pasivă forţată, care realizează nu numai punerea sub tensiune a

ţesuturilor moi articulare şi periarticulare, dar produc şi deplasări ale

unor structuri osoase articulare, fără luxaţie, cu indicaţii foarte

precise în domeniul ortopediei.

Unii specialişti ai domeniului includ, alături de metodele de

kinetoterapie active şi pasive, şi metodele de imobilizare şi de

posturare. Acestea, cu toate că nu utilizează nici un fel de mişcare sau

contracţii musculare, prezintă o importanţă terapeutică deosebită ca

metodologie de cruţare, de punere în repaus şi de relaxare musculară în

numeroase situaţii patologice, în medicina funcţională de recuperare.



Este tot mai mult recunoscută contribuţia benefică a kinetoterapiei în toate cele patru

compartimente majore ale reabilitării, fiind indispensabilă în recuperarea medicală şi

readaptarea psihică.

Kinetoterapia cuprinde (după C.Baciu, citat de S.F.Todea, 1999):

Kinetoterapia deficienţelor nechirurgicale;

Kinetoterapia preoperatorie;

Kinetoterapia postoperatorie.

Obiectivele generale ale acestora vizează:


ameliorarea stării funcţionale a organismului;

stimularea stării psihice.

De asemenea, alături de alte metode terapeutice (fizio-balneare, farmacologice,

dietetice), kinetoterapia contribuie la ameliorarea simptomelor bolilor acute şi cronice şi chiar

la vindecarea acestora.

Concepte şi termeni de reţinut: knetoterapie, maniplări


1. Ce este kinetoterapia?

2. Enumeraţi efectele produse prin recuperrea kinetică.

3. Care sunt obiectivele generale ale activităţii de kinetoterapie.

4. Care sunt metodele folosite în kinetoterapie.


1. Kinetoterapia este

a. un mijloc de tratament medical complex, profilactic, recuperator şi ameliorativ

b. pregătirea, elanul, efortul final

c. ridicarea, translaţia, rotaţia

2. Kinetoterapia este:

a. exerciţiu fizic

b. o metodă de bază a profilaxiei prin mişcare

c. o medie a paşilor ce trebuie urmaţi în activitate

3. Eficienţa acestei metode terapeutice în recuperarea completă sau parţială depinde:

a. practicarea sportului de performanţă

b. implicarea şi cooperarea celui care participă la această activitate, o bună relaxare a

musculaturii, evitarea instalării durerii c. mersul

4. Obiectivele generale ale kinetoterapiei vizează:

a. pregătirea pentru însuşirea execiţiilor

b. stoparea regresiei

c. ameliorarea capacităţii generale de mişcare, ameliorarea stării funcţionale a organismului,

stimularea stării psihice

5. Manipularea este:

a. când mişcarea produsă ca rezultat a al contracţiilor voluntare

b. formă particulară a metodelor de kinetoterapie pasivă forţată

c. când mişcarea produsă ca rezultat a al contracţiilor involuntare

Bibliografia



Editura Universul




România de Mâine

5. Todea, S.F., (2008), Teoria educaţiei fizice şi sportive, Bucureşti, Editura

Fundaţiei România de Mâine




ACTIVITĂŢI MOTRICE - EDUCAŢIA FIZICĂ. SPORTUL





7.3.2. Sportul


7.1. Introducere

Mişcarea sportivă sau cultura fizică şi sportivă, sinonimia lor pe

alocuri discutabilă, se poate preta chiar la o analiză terminologică, noi

însă optăm pentru conceptul de sistem.

Formarea sistemului de educaţie fizică şi sportivă în România a

fost şi este un fenomen amplu, cu o bază filosofică, ştiinţifică şi

metodologică proprie, cu puternice rezonanţe politico-ideologice, cu

implicaţii organizatorice, economice, cu finalităţi formative, sociale

precis conturate.

Educaţia fizică a urmat, în ţara noastră, procesul general de

dezvoltare a culturii româneşti. Izvoarele care atestă practicarea

exerciţiilor fizice în timpurile vechi sunt puţine. Vom găsi, însă, un

fond autohton, cu caracter tradiţional-popular, care s-a îmbogăţit în

timp cu diferite elemente provenite din alte ţări.


Obiectivele unităţii de învăţare: să cunoască noţiunile de bază ale domeniului;

să însuşească principalele caracteristici ale activităţilor

să reţină mijloacele şi metodele principale care stu la baza

acestor activităţi


capacitatea de diferenţiere a activităţilor

abilitatea de a elabora structuri motrice specifice

activităţilor

posibilitatea de a recunoaşte elementele componente

ale fiecărei activităţi




Educaţia fizică „este activitatea care valorifică sistematic

ansamblul formelor de practicare a exerciţiilor fizice în scopul măririi

în principal a potenţialului biologic al omului‖.

Prin natura exerciţiilor educaţia fizică este fiziologică prin

metodă, este pedagogică prin efectele sale, este biologică, iar prin

organizare şi activitate este socială.

Educaţia fizică este, aşadar, o activitate complexă, o categorie

de bază a domeniului ce valorifică extensiv exerciţiul fizic în vederea

realizării obiectivelor ce urmăresc dezvoltarea şi perfecţionarea

omului. Educaţia fizică nu se reduce doar la practicarea exerciţiilor de

mişcare, ci vizează deopotrivă funcţiile educaţiei integrale, având

legătură cu educaţia intelectuală, morală, estetică etc.

Educaţia fizică este o componentă a educaţiei permanente, face

parte din sfera generală a educaţiei, „este elementul educaţiei care

foloseşte activităţile fizice şi influenţele agenţilor naturali în mod

sistematic‖.

Practicarea activităţilor fizice, vizând caracterul formativ al

acestora este denumită generic educaţie fizică, fiind componentă a

educaţiei permanente; în acest cadru sportul aduce elementul

competitiv, de întrecere.

Educaţia fizică şi sportul sunt categoriile de bază prin care se

acţionează în scopul dezvoltării fizice şi perfecţionării motrice (de

mişcare) a oamenilor, prin folosirea aceloraşi mijloace – exerciţiile

fizice – deosebirea dintre ele fiind determinată de metodele folosite şi

de finalităţile şi obiectivele urmărite.

Funcţia socială a educaţiei fizice a fost prezentă de-a lungul

tuturor formaţiunilor social-economice şi politice. Are un real

caracter complex, contribuind atât la ameliorarea însuşirilor biologice

ale oamenilor, cât şi la realizarea unor importante funcţii sociale,

cultural-educative, ce vizează spiritul, formarea personalităţii,

educaţia integrală şi permanentă.

Noţiunea sau conceptul de educaţie fizică este o abstractizare, o

generalizare a experienţelor acumulate în timp, în acest domeniu.

În acelaşi timp, educaţia fizică este un proces didactic,

instructiv-educativ, care cuprinde cele două componente de bază:

instruirea = informarea şi educarea = formarea. Acest proces se

organizează şi se desfăşoară în unităţi specializate (şcoli, facultăţi,

unităţi militare, asociaţii etc.) sau ca activitate interdependentă (prin

practicarea diferitelor forme de activităţi sau exerciţii fizice).

Pe lângă caracterul predominant formativ, educaţia fizică are şi

caracter competitiv.

Educaţia fizică vizează: a. dezvoltarea fizică armonioasă şi

b. cultivarea şi formarea capacităţii motrice.

În desfăşurarea sa, acest proces instructiv-educativ ţine seama

de particularităţile de vârstă, sex, specificul unor profesii etc.

Aşa cum am văzut, atunci când ne-am referit la etapele şi

evoluţiile în practicarea exerciţiilor fizice, originea acestora nu este

determinată de factori biologici, de instincte, ci a fost condiţionată de

factorii sociali (inclusiv condiţiile materiale, religioase, nivel cultural

etc.), care condiţionează, în zilele noastre, funcţiile sociale, cultural-

educative.

De asemenea, dezvoltarea ştiinţelor care au relaţie cu

practicarea exerciţiilor fizice şi a sportului au influenţat pozitiv acest

proces. În acest sens, subliniem noul însemnat pe care l-a avut

disciplina ştiinţifică Teoria educaţiei fizice şi sportului. Aceasta, aşa

cum am arătat, a preluat critic unele concepte, idei, reguli, norme etc.

şi a contribuit la adâncirea relaţiilor cu celelalte discipline, la apariţia

acelora de graniţă, la amplificarea cercetării interdisciplinare.

Rezultatele activităţii, perfecţionarea domeniului au determinat

continua sporire a interesului pentru practicarea exerciţiilor fizice (a

gustului pentru mişcare, pentru întrecere şi autodepăşire), creşterea

performanţelor sportive, dezvoltarea şi modernizarea bazelor şi

instalaţiilor sportive, ca şi pentru eficienţa procesului de pregătire a

specialiştilor.

Indiferent de diferitele etape social-istorice, de formaţiunile

social-economice şi politice, de forma de organizare, care pot face ca

scopurile practicării exerciţiilor fizice să fie diferite, esenţa educaţiei

fizice rămâne aceeaşi – perfecţionarea dezvoltării fizice, a capacităţii

motrice şi a calităţilor moral-volitive. Efectele educaţiei fizice, deşi

sunt predominant biologice, vizează şi alte obiective pe planurile

social şi cultural-educativ. De asemenea, practicarea exerciţiilor

fizice în cadrul activităţii „Sportul pentru toţi‖ asigură petrecerea

timpului liber într-un mod plăcut şi util, asigurând destinderea,

dezvoltarea gustului pentru mişcarea fizică. Totodată, practicarea

sportului dezvoltă spiritul de întrecere, de afirmare, emulaţie şi

autodepăşire.

Idealul educaţiei fizice este determinat de societate, este

modelul prospectiv (de viitor), solicitat de aceasta.

Scopul educaţiei fizice se realizează prin tot ce se întreprinde pe

plan teoretic şi practic în domeniul respectiv. El este formulat de

Teoria şi Metodica educaţiei fizice şi sportive, în concordanţă cu

idealul general educaţional al societăţii. Idealul educaţiei fizice

determină „strategia generală‖, finalităţile domeniului. El este ceva

spre care trebuie să se tindă permanent. Apropierea de acest ideal este

posibilă în situaţia în care se acţionează pentru:

• înţelegerea rolului activităţii de educaţie fizică şi sportivă

nevoia sporită de mişcare în epoca modernă pentru înlăturarea

stresului, a efectelor negative ale muncii statice şi a urbanizării etc.;

• asigurarea unor condiţii optime, materiale şi organiza-

torice, tot mai favorabile pentru practicarea educaţiei fizice şi

sportului.

Principalele concepţii şi strategii ale factorilor responsabili pe

plan naţional, privind rolul şi importanţa practicării educaţiei fizice şi

a sportului sunt cuprinse în Legea educaţiei fizice şi sportului, în

decretele guvernamentale, alte acte şi instrucţiuni, care definesc acest

ideal, formulează finalităţile domeniului, obiectivele pe termen lung.

De exemplu, unele dintre acestea pot fi următoarele:

• activitatea de educaţie fizică şi sport, considerată ca acti-

vitate de interes naţional;

• asigurarea unei stări optime de sănătate, dezvoltarea

fizică corectă şi armonioasă a întregii populaţii;

• asigurarea pregătirii pentru muncă şi viaţă;

• continua afirmare a sportului de performanţă etc.

Educaţia fizică ca activitate socială s-a dezvoltat, a evoluat

continuu, exerciţiile fizice s-au perfecţionat pe măsura comenzii

sociale, a obiectivelor urmărite.

Aşa cum am văzut, multitudinea componentelor sale au

cunoscut o continuă perfecţionare, o evoluţie pozitivă.

În prezent, conceptul de educaţie fizică este mai larg,

utilizându-se şi noţiunea de sport.

Unii specialişti au formulat şi alte diverse denumiri, ca:

educaţie corporală; activitatea corporală; cultură fizică; pedagogia

sportului; cultură corporală; gimnalogie sau fiziografie etc.

Caracteristicile şi semnificaţiile sportului, în zilele noastre, fac

ca această activitate să reprezinte un adevărat fenomen social.

Sportul beneficiază de un sistem complex de întreceri,

competiţii, organizate cu diverse scopuri, beneficiază de implicarea

diverselor sectoare economice, a industriei în dezvoltarea bazei

materiale, ca şi de creşterea preocupărilor pentru lărgirea bazei sale

ştiinţifice, prin implicarea Institutelor de cercetare, precum şi de o

sporită preocupare pentru formarea şi perfecţionarea cadrelor de

specialitate.

Sportul, ca şi educaţia fizică, dispune de sisteme specifice şi de

principii care îl individualizează faţă de celelalte categorii ale

domeniului educaţiei fizice din care face parte, în primul rând, prin

faptul că valorifică acelaşi mijloc – exerciţiul fizic, evident de o

manieră proprie.

Sportul este definit astfel, în art.2 al Cartei Europene a

Sporturilor: „Sport înseamnă toate formele de activitate fizică menite,

printr-o participare organizată sau nu, să exprime sau să amelioreze

condiţia fizică şi confortul spiritual, să stabilească relaţii sociale sau

să conducă la obţinerea de rezultate în competiţii de orice nivel‖.

Trăsătura principală a sportului este întrecerea, competiţia,

concursul care valorifică acumulările înregistrate în urma efectuării

antrenamentelor respective.

Obţinerea de rezultate înalte într-una dintre formele de

practicare a exerciţiilor fizice, prin valorificarea la maxim a

înclinaţiilor şi talentelor celor ce practică diferitele ramuri şi probe,

este un obiectiv de seamă al sportului.

Sportul are cu precădere un caracter competitiv, pe lângă cel

formativ.

Impulsul marilor întreceri sportive şi în mod deosebit al

Campionatelor Mondiale şi al Jocurilor Olimpice se datoreşte şi

faptului că acestea sunt grandioase spectacole, urmărite de miliarde

de spectatori prin mijloacele televiziunii.

Sportul este: competiţie, întrecere, dar şi cadrul de manifestare

a spiritului de echipă, a spiritului olimpic şi de fair-play.

Sportul este practicat nu numai în şcoli şi nu doar în timpul

liber, pentru numeroşi oameni el este o profesie. Sportul înseamnă nu

numai participare în competiţii, ci şi participare în calitate de

spectatori. Tot mai mulţi oameni citesc despre sport, frecventează

stadioanele şi sălile de sport. El contează tot mai mult în viaţa de zi

cu zi.

Semnificaţia unor noţiuni de bază ale sportului

Disciplinele sportive indică ansamblul ramurilor şi probelor

sportive ale căror structură, gen de efort, condiţii şi mod de

organizare şi de evaluare se aseamănă. Exemple de discipline

sportive: atletism; gimnastică; arte marţiale; tir; jocuri sportive; schi

etc.

Ramura sportivă poate fi definită ca un sistem de exerciţii

fizice statornicite în timp, ce se realizează după reguli prestabilite şi

în condiţii proprii. De exemplu: în cazul disciplinei atletism, sunt

incluse ramurile: sărituri şi aruncări, sau în cazul gimnasticii,

ramurile sportive sunt: gimnastica de bază, sportivă, acrobatică,

ritmică sportivă, aerobică şi cea terapeutică.

Proba sportivă este un exerciţiu fizic complex, care face parte

dintr-o ramură sportivă, cu o structură proprie, realizată în condiţii de

concurs specifice, evaluat după un cod anumit şi care permite,

specializarea sportivului, pregătirea şi participarea diferenţiată după

sex, vârstă şi valoare. Exemple: în atletism – 100 m plat, 110m

garduri, săritura în lungime, triplusalt, aruncarea suliţei etc.; în

gimnastica sportivă – sol, sărituri, cal, inele etc.

Activitatea diferitelor discipline sportive este condusă şi

coordonată, peste tot, inclusiv la noi în ţară, de către Federaţiile

naţionale pe ramuri de sport, care în activitatea desfăşurată aplică

şi respectă toate hotărârile Federaţiilor Internaţionale respective.

Federaţiile Naţionale se afiliază la Federaţiile Internaţionale, pe

ramuri de sport.

Cluburile sportive alcătuiesc un sistem organizatoric care

formează structura fundamentală a sportului, inclusiv în ţara noastră.

Cluburile sportive sunt persoane juridice, care au ca principal

obiectiv promovarea uneia sau a mai multor discipline sportive,

practicarea acestora de către membrii şi participarea la activităţile şi

competiţiile sportive, scopul final constituindu-l obţinerea de

performanţe sportive.

Activitatea cluburilor sportive, indiferent de apartenenţă, se

desfăşoară pe baza statutului propriu, adoptat de adunarea generală

care reglementează respectarea actelor normative, inclusiv a celor

care reglementează domeniul activităţii sportive.

Cluburile sportive se pot constitui în structură mono- sau

polisportivă şi sunt organizate pe secţii sau pe ramură de sport; pentru

a participa la competiţiile sportive interne sau cu caracter

internaţional, acestea trebuie să fie afiliate la federaţiile naţionale de

specialitate.

Asociaţiile sportive sunt persoane juridice constituite în baza

dreptului de asociere liberă a cetăţenilor, potrivit procedurii stabilite

de „Legea nr.21, pentru persoanele juridice‖, din 6 februarie 1924.

Scopul principal al activităţii îl constituie organizarea sportului

pentru toţi, pe baza programelor federaţiei de specialitate şi ale

direcţiilor judeţene pentru tineret şi sport.

În cadrul asociaţiilor sportive, pot funcţiona şi secţii de

performanţă, numai dacă sunt recunoscute şi afiliate la federaţiile pe

ramuri de sport.

Sportivii reprezintă elementul de bază al mişcării sportive. Ca

membri ai unui club sportiv sau asociaţii ei se pregătesc (antrenează)

şi participă la activitatea competiţională – locală şi în funcţie de

performanţe la cea naţională, internaţională, mondială şi olimpică.

Clasificarea sporturilor, a diferitelor discipline, ramuri sau

probe sportive se poate realiza după diverse criterii, în funcţie de

obiectivele urmărite:

• sporturi individuale (atletism, box, înot, patinaj etc.), pe

echipe (jocuri sportive, ştafetele din atletism şi înot, unele probe din

sporturile nautice şi din sporturile de iarnă etc.) sporturi mixte (tenis,

gimnastică sportivă, unele probe din gimnastica aerobică, din

patinajul artistic etc.);

• după includerea sau nu a disciplinelor şi ramurilor sportive în

programul Jocurilor Olimpice. Astfel, Comitetul Internaţional

Olimpic, creat în 1894, la Paris, din iniţiativa lui Pierre de

Courbertin, recunoaşte unele Federaţii Internaţionale pentru Jocurile

Olimpice de Vară (tir cu arcul, atletism, badminton, baschet, fotbal,

handbal, judo, pentatlon modern şi biatlon, tir, tenis de masă, volei,

lupte, ciclism, călărie, scrimă, hochei pe iarbă, gimnastică, canotaj,

nataţie, tenis, haltere, yachting etc.) şi altele pentru Jocurile Olimpice

de Iarnă (bobsleigh şi tobogganing, hochei pe gheaţă, sanie, patinaj şi

schi). O federaţie are sporturi în ambele programe olimpice

(pentatlon modern şi biatlon). Unele Federaţii Internaţionale şi

organisme (Uniunea mondială de schi nautic, de karatedo) sunt

recunoscute de C.I.O. dar sporturile respective nu fac parte din

programul olimpic (aeronqautică, curling, baseball, ball-basque,

orientare, racquetbol, softbol, squasch rackets, taewondo, popice,

patinaj pe rotile, sporturi acrobatice);

• sporturi specifice pentru femei (gimnastica ritmică sportivă)

şi pentru bărbaţi (hochei pe gheaţă, lupte etc.);

• sporturi în care predomină actul motric (majoritatea) sau nu

predomină actul motric (şah, sporturi logice, aero-navo-racheto-auto-

modelism etc.);

• sporturi naţionale tradiţionale (oină, trântă);

• sporturi de sezon (sporturile de iarnă, cele nautice) şi

sporturi care se practică pe tot parcursul anului (majoritatea);

• sporturi care se practică în scop recreativ (subacvatic,

pescuit, vânătoarea etc.) sau cele care se practică în scop

competiţional (majoritatea şi care desemnează câştigători şi sunt

incluse într-un sistem competiţional).

Educaţia sportivă este activitatea care valorifică mijloacele,

formele şi caracteristicile educaţionale ale sportului în vederea

dezvoltării şi perfecţionării fizice şi psihice a omului.

Cultura sportivă este o componentă (domeniu), care

sintetizează categoriile, legităţile, instituţiile şi bunurile materiale

create pentru valorificarea intensivă a exerciţiului fizic, în cadrul

întrecerii care urmăreşte ideea de întâietate sau performanţă, ca

urmare a perfecţionării biologice şi spirituale a omului. De asemenea,

afirmarea sportului ca spectacol conduce tot mai mult şi convingător

la recunoaşterea culturii sportive ca parte a culturii universale.

Între activitatea de educaţie fizică şi sportivă există importante

deosebiri: în cazul educaţiei fizice se foloseşte un sistem mai larg de

exerciţii fizice vizând latura formativă, aceasta este trăsătura sa

fundamentală; ramurile de sport prezintă fiecare o tehnică proprie, ce

se bazează pe exerciţii specifice (de exemplu pasul de patinaj viteză,

lovitura de rever la tenis, trecerea gardului la proba 110 m.g. etc.).

Activitatea sportivă deşi are un caracter formativ urmăreşte mai ales

valorificarea la maxim a înclinaţiilor şi talentelor indivizilor, în

activitatea de practicare a ramurilor şi probelor sportive.

În acelaşi timp educaţia fizică se interferează cu cea sportivă.

Educaţia fizică şcolară conţine multe elemente caracteristice sportului

(întreceri sportive, elemente din tehnica unor ramuri sportive etc.).

Numeroase elemente de conţinut ale diferitelor ramuri sportive

îmbogăţesc pe cel al educaţiei fizice. Asistăm la o continuă

modernizare a educaţiei fizice, prin folosirea unor elemente din

sporturi: arte marţiale, a exerciţiilor de aerobică etc.

O problemă importantă este şi cea legată de diferenţierea

datorată capacităţii de randament a participanţilor la activităţile

sportive.

Corespunzător acestui criteriu pot fi distinse următoarele

categorii, eşantioane ale practicării sportului:

• Sportul pentru toţi;

• Baza de masă a sportului de performanţă;

• Sportul pentru copii şi juniori;

• Sportul de performanţă;

• Sportul de elită, de mare performanţă.



Principalele caracteristici ale sistemului de educaţie fizică din ţara noastră sunt următoarele

(după Gh.Cârstea):

a. Are o temeinică fundamentare ştiinţifică;

b. Are un caracter naţional, fiind unitar la nivelul întregii ţări;

c. Are o permanentă capacitate de reglare şi autoreglare;

d. Are caracter deschis şi dinamic, îmbunătăţindu-se în permanenţă;

e. Capătă note particulare la nivelul diferitelor lui subsisteme.

Sistemul românesc de educaţie fizică şi sportivă are obiective precise, specifice pentru fiecare

subsistem al său (educaţia fizică a preşcolarilor; a celor din învăţământul primar, gimnazial, liceal şi

tehnico-profesional; a celor din armată; din învăţământul superior; al vârstnicilor etc.). Educaţia fizică

se realizează într-o mare diversitate de exerciţii fizice.

Concepte şi termeni de reţinut: educaţie fizică, sport


1. Ce este educaţia fizică?

2. Ce este sportul?

3. Câte forme de practicării a educaţiei fizice se cunosc.

4. Câte forme de practicării a sportului se cunosc.

5. Care sunt noţiunile de bază ale sportului.


1. Educaţia fizică este:

a. trăsătura fundamentală a activităţii sportive

b. metoda de antrenament

c. activitatea care valorifică sistematic ansamblul formelor de practicare a exerciţiilor fizice în

scopul măririi în principal a potenţialului biologic al omului

2. Ansamblul ramurilor şi probelor sportive ale căror structură, gen de efort, condiţii şi mod de

organizare şi de evaluare se aseamănă.:

a. disciplină sportivă

b. exerciţiu fizic

c. probă sportivă

3. Ştiinţa sportului este:

a. totalitatea cunoştinţelor privind sportul, antrenamentul şi concursul sportiv,

corelate într-un sistem complex de noţiuni specifice şi prezentate într-o teorie

proprie, care stabileşte regulile, principiile după care se prevăd, se valorifică

şi se confirmă efectele biologice şi spirituale în practica vieţii sociale;

b. totalitatea cunoştinţelor privind exerciţiile fizice, corelate într-un sistem de noţiuni

şi prezentate într-o teorie proprie, care stabileşte principiile după care se prevăd, se

valorifică şi se confirmă efectele biologice şi spirituale în practica vieţii sociale;

c. motricitatea generală sprijinindu-se pe datele altor ştiinţe care au în centrul

preocupărilor omul şi care studiază la rândul lor, din perspectivă particulară,

motricitatea umană.

4. Principalele caracteristici ale sistemului de educaţie fizică din ţara noastră sunt:

a. de natură economică

b. de natură socială

c. are caracter deschis şi dinamic, îmbunătăţindu-se în permanenţă.

Bibliografia


2. Cârstea, Gh., (1993), Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, Bucureşti, Editura

Universul

3. Dragnea, A., Bota, A., (1999), Teoria activităţilor motrice, Bucureşti, Editura Didactică

şi Pedagogică


România de Mâine

5. Todea, S.F., (2008), Teoria educaţiei fizice şi sportive, Bucureşti, Editura Fundaţiei

România de Mâine

6. Todea, S.F., (2001), Exerciţiul fizic în educaţie fizică, sport şi kinetoterapie, Bucureşti,



SISTEMUL MIJLOACELOR SPECIFICE KINETOTERAPIEI

Cuprins

8.1. Introducere





8.1 Introducere În cadrul mijloacelor kinetoterapiei sunt incluse, în primul

rând, exerciţiile fizice (terapeutice), executate ca activitate motorie voluntară

de către subiect; acestora li se adaugă mijloacele mecano-terapeutice, ca şi

celelalte forme de utilizare a energiei mecanice: forţa imprimată şi mişcările

efectuate de către masor sau kinetoterapeut, forţele mecanice ajutătoare sau

rezistive, realizate cu ajutorul unor instalaţii de scripetoterapie cu

contragreutăţi, a altor aparate de mecanoterapie sau a celor ce folosesc forţa

gravitaţională şi forţa hidrostatică a apei etc.

8.2. Obiectivele şi conţinutul unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare: să cunoască noţiunile de bază privind kinetoterapia;

să reţină principalele forme de manifestare a kinetoterapiei

să însuşească principalele exerciţii terapeutice folosite în

kinetoterapie


capacitatea de folosire în recuperare a metodelor şi mijlocelor

kinetoterapiei

abilitatea de menţine şi îmbunătăţii nivelul calităţilor motrice

posibilitatea de a recunoaşte şi corecta anumite greşeli

apărute în programele kinetice




Exerciţiul fizic

Acţiune fizică făcută sistematic şi repetat, în scopul dobândirii sau

perfecţionării unor deprinderi sau îndemânări. Instruire a militarilor pentru

mânuirea armelor şi executarea acţiunilor de luptă. Din fr. exercice, lat.

exercitium. (DEX 98)

În sens etimologic, exerciţiul presupune repetarea unei activităţi

de mai multe ori până la câştigarea uşurinţei sau ―îndemânării‖ în

efectuarea unei mişcări. Se pot ―exersa‖ şi anumite funcţii, în sensul

activării repetate a acestora în scopul dezvoltării. În acest sens dictonul

―funcţia crează organul‖ devine ilustrativ. Prin aceasta dorim să scoatem în

evidenţă, pe de o parte funcţia didactică a exerciţiului şi pe de altă parte,

funcţia sa organică. Cu alte cuvinte, exerciţiul fizic faţă de exerciţiu, în

general, capătă valenţe deosebit de complexe: adaptative(în sens biologic), de

dezvoltare, învăţare intelectuală.

Definiţia exerciţiului fizic, datorită concepţiilor specialiştilor

domeniului, a suportat în timp următoarea evoluţie:

- acţiune preponderent corporală, efectuată sistematic şi conştient în

scopul perfecţionării dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice a

oamenilor (Şiclovan Ioan, 1979, citat de S.F.Todea, 1999).

- acţiune (fizică sau intelectuală) făcută sistematic pentru a dobândi o

deprindere sau o îndemânare. (Baciu Cl. – 1981, citat de S.F.Todea,

1999).

- o activitate statică şi dinamică, executată şi repetată în limitele

anatomice şi fiziologice normale în vederea obţinerii unor efecte utile

organismului.(Fozza Cristina, Nicolaescu Viorica, 1981, citate de

S.F.Todea, 1999).

- acţiune motrică cu valoare instrumentală, conceput şi programat în

vederea realizării obiectivelor proprii diferitelor activităţi motrice

(Bota, Dragnea, 1999, citaţi de G.I.Gheorghe, 2007).

- este nu numai o formă de repetare preponderent corporală ci şi un

complex ideatico-motric, cu reguli particulare de aplicare, de verificare

şi clasificare (Bota, Dragnea, 1999, citaţi de G.I.Gheorghe, 2007)

- act motric repetat sistematic şi conştient care constituie

mijlocul principal de realizare a

obiectivelor educaţiei fizice şi sportului, avându-şi originea în actul

motric al omului. Tinde spre

perfecţionarea omului sub aspect bio-psiho-motric (Brata Maria, 1996,

citat de S.F.Todea, 1999).

După părerea noastră exerciţiile fizice sunt structuri psiho-motrice

create şi folosite sistematic, ce presupun deplasări ale corpului omenesc şi

ale segmentelor lui în aceleaşi sau diferite planuri şi axe, din şi în poziţii

definite, efectuate cu amplitudini, pe direcţii şi traiectorii bine precizate,

cu dozări ale efortului prestabilite, în scopul:

- învăţării, reînvăţării şi perfecţionării priceperilor şi deprinderilor

motrice;

- dezvoltării capacităţilor condiţionale şi coordinative;

- redobândirii şi perfecţionării funcţiilor aparatului neuro-mio-

artrokinetic şi a celorlalte aparate şi sisteme;

- ameliorării calităţii vieţii;

- supuse continuu procesului de feed-back.

Clasificarea exerciţiilor fizice

Clasificarea exerciţiilor fizice, datorită diversităţii mişcărilor din care

sunt alcătuite, se face luând în considerare următoarele criterii (Marcu V.,

Dan M.,2006):

1. După structurile anatomice ale corpului – poartă denumirea

segmentului(-lor), articulaţiei(-lor) sau muşchiului/grupelor musculare

implicate.

2. După complexitatea mişcărilor efectuate:

- exerciţii simple –se adresează unui singur

segment/articulaţie/muşchi şi se efectuează în jurul unui

singur ax, pe o direcţie (dar putând fi pe ambele sensuri şi cu

amplitudini diferite) şi deci implicit într-un singur plan;

- exerciţii compuse –includ mişcările, în cadrul timpilor

succesivi ai unui exerciţiu, efectuate de acelaşi

segment/articulaţie/muşchi, dar în diferite planuri;

- exerciţii combinate –cuprind mişcările, în cadrul aceluiaşi timp

al exerciţiului, efectuate cu două sau mai multe

segmente/articulaţii/muşchi dar în acelaşi plan;

- exerciţii complexe – cuprind mişcările, în cadrul aceluiaşi timp

al exerciţiului, efectuate cu două sau mai multe

segmente/articulaţii/muşchi dar în planuri diferite.

3. După gradul de implicare al executantului în efectuarea

exerciţiilor:

- exerciţii pasive – mişcările sunt efectuate în totalitate prin

eforturi externe depuse de alte persoane sau de aparatură şi

instalaţii speciale;

- exerciţii semiactive: - pasivo-active, în care prima secvenţă

motrică este realizată cu ajutor extern, iar următoarea de către

executant; activo-pasive, în care prima secvenţă motrică este

realizată de către executant, iar următoarea cu ajutor extern.

- exerciţii active – mişcările sunt efectuate în totalitate prin

depunerea unor eforturi interne:

- libere – rezistenţa este dată de greutatea proprie a segmentelor

corpului;

- cu rezistenţă:

- în perechi – mişcările sunt efectuate cu rezistenţa opusă de un partener;

- cu obiecte – mişcările sunt efectuate cu rezistenţa opusă de

greutatea diferitelor obiecte (bastoane, mingi, coardă, gantere etc.);

- ―cu‖ şi ―la‖ aparate – mişcările sunt efectuate cu rezistenţa dată atât

de greutatea segmentelor corpului, cât şi de greutatea aparatelor (masa

de kinetoterapie, scara fixă, banca de gimnastică, scaunul, haltere,

bara de perete, cadrul metalic, etc).

4. După felul activităţii musculare:

- exerciţii dinamice – activitatea musculară are caracter

izotonic; deplasarea segmentelor se efectuează prin contracţii

cu alungirea fibrelor musculare (excentrice) sau scurtarea

fibrelor musculare (concentrice);

- exerciţii statice – activitatea musculară are caracter izometric;

- exerciţii mixte – activitatea musculară are ori caracter

auxotonic (combinat izotonic-izometric, ca şi în contracţiile

pliometrice), ori include şi activitate de relaxare musculară

voluntară.

5. După scopul urmărit:

- exerciţii pentru însuşirea bazelor generale ale mişcărilor;

- exerciţii pentru influenţarea selectivă şi analitică a aparatului

locomotor (dezvoltare fizică armonioasă);

- exerciţii pentru adaptarea organismului la efort;

- exerciţii metodice (pentru învăţarea/consolidarea/perfecţionarea

priceperilor şi deprinderilor motrice);

- exerciţii pentru dezvoltarea capacităţilor motrice (forţă, rezistenţă,

control, coordonare, echilibru,

mobilitate, viteză);

- exerciţii pentru prevenirea efectelor negative ale inactivităţii

motrice;

- exerciţii pentru corectarea deficienţelor fizice;

- exerciţii pentru readaptarea funcţiilor organismului (cardio-

respiratorii, endocrino-metabolice, digestive, obstetrico-

ginecologice, psihice) şi a posibilităţilor de mişcare (aparat

neuro-mio-artro-kinetic);

- exerciţii pentru ameliorarea calităţii vieţii (loasir)

6. După efectul lor asupra organismului din punct de vedere

medical:

- exerciţii profilactice – asigură întărirea/dezvoltarea sănătăţii

organismului:

- pentru kinetoprofilaxie primară (atunci când încă nu s-a

instalat în organism nici un proces patologic – ―adevărata

profilaxie‖)

- pentru kinetoprofilaxie secundară (atunci când există în

organism un proces patologic local, dar se are în vedere

menţinerea nivelului funcţional maxim în structurile

neafectate)

- pentru kinetoprofilaxie terţiară (atunci când procesul

patologic a fost rezolvat, cu sau fără sechele, urmărindu-se ca

patologia să nu recidiveze).

- exerciţii terapeutice – tratarea afecţiunii diagnosticate medical, în

timpul perioadei acute.

- exerciţii de recuperare a funcţiilor afectate în urma

îmbolnăvirilor, traumatismelor sau intervenţiilor chirurgicale,

precum şi readaptarea persoanelor pentru viaţa profesională şi

socială..

Efectele exerciţiilor fizice sunt: locale - generale, imediate -

tardive, trecătoare - de lungă durată, morfogenetice (plastice), fiziologice,

educative-reeducative.

Toate exerciţiile fizice au un conţinut şi o formă specifice mişcărilor

din care sunt alcătuite.

Conţinutul exerciţiului fizic reprezintă totalitatea proceselor psihice,

neuro-musculare şi energetice ale organismului care intră în desfăşurarea

unui exerciţiu. Aceste procese complexe sunt subordonate obiectivului(-

lor) vizat(-e) şi în acelaşi timp, tot ele sunt cele care realizează aceste

obiective prin influenţarea somatică, funcţională şi psihică a

organismului.

Forma exerciţiului fizic este determinată de totalitatea aspectelor

externe ale mişcărilor (ceea ce se vede din exterior), raportate la

caracteristicile spaţio-temporale în care se efectuează exerciţiul. Forma

exerciţiului este dată de succesiunea în care se deplasează în timp şi spaţiu

elementele componente ale fiecărei mişcări – poziţia corpului şi a

segmentelor sale, succesiunea secvenţelor motrice ale întregului exerciţiu

(timpii exerciţiului), traiectoria, direcţia, ritmul, tempoul şi mărimea forţei

contracţiilor musculare.

După şcoala de kinetoterapie de la Boston (Sullivan P., Markos P.,

Minor M.), un exerciţiu fizic terapeutic este structural format din trei părţi;

prima parte denumită ―activitate‖, pe cea de-a doua ―tehnică‖ şi pe ultima

―elemente‖, considerându-le într-un sistem unitar — ATE.

1. Poziţia de start şi mişcările efectuate în cadrul acestei posturi;

2. Tipul tehnicii kinetice efectuate de către structurile aparatului

locomotor sau a altor aparate şi sisteme ale organismului în funcţie de

obiectivul(-ele) urmărite;

3. Elementele declanşatoare ale unui stimul senzorial, cu scop de

facilitare sau inhibare a răspunsului, la care se adaugă elementele de dozare

a efortului şi eventualele indicaţii metodice.

Kinetoterapeutul în activitatea lui trebuie să comunice atât cu

pacientul cu care lucrează, cât şi cu ceilalţi specialişti componenţi ai echipei

de recuperare (medici, fizioterapeuţi, asistenţi medicali, psihologi, terapeuţi

ocupaţionali, ortezişti-protezişti, asistenţi sociali). Pentru a uşura această

comunicare el trebuie să stăpânească cele două terminologii:

- terminologia educaţiei fizice şi sportului;

- terminologia specifică kinetoterapiei.

Activităţi (A) - descrierea poziţiilor + mişcărilor (înafara utilizării

foto/video) foloseşte două procedee:

· procedeul descriptiv –prezentarea poziţiilor şi mişcărilor prin cuvinte

- oral şi scris;

· procedeul grafic –prezentarea poziţiilor şi mişcărilor prin imagini

desenate.

Cele două procedee se pot folosi fie separat, fie împreună, ele complectându-

se reciproc.

Pentru descrierea poziţiilor, cuvintele se folosesc în următoarea

succesiune: denumirea poziţiei fundamentale, denumirea segmentului a cărei

poziţie trebuie de descris, denumirea poziţiilor derivate ale segmentelor

corpului. Poziţia fundamentală se descrie începând cu literă mare, restul

poziţiilor se descriu cu litere mici.

a. Denumirea poziţiei fundamentale. Se folosesc şase poziţii

fundamentale ale corpului: Stând /

Ortostatism, (Stând) pe genunchi* / Pe genunchi *, Aşezat / Aşezat, Culcat

/ Decubit, Sprijin / Sprijin,

Atârnat / Atârnat

* În unele lucrări poziţia se mai descrie şi ca o poziţie derivată a poziţiei ―

Stând‖: ―Stând pe genunchi‖

În practică se foloseşte foarte des, înafara celor şase poziţii

fundamentale următoarele poziţii derivate (obţinute prin omiterea denumirii

poziţiei fundamentale): Fandat … / Fandat …; Ghemuit / Ghemuit; - * /

Unipodal; Cumpăna … / Cumpăna …; - * / Cavaler; Sfoara …,

Semisfoara … / - *; Aşezat / Aşezat alungit; - * / Aşezat scurtat; Aşezat

echer / - *; Aşezat turceşte / Aşezat turceşte; Poziţia gardistului / Poziţia

gardistului; - * / Păpuşa înaltă; - * / Păpuşa joasă; - * / Poziţia fetală;

Sprijin echer / - *; Sprijin pe genunchi / Patrupedie; - * / Poziţia

mahomedană; Sprijin ghemuit / Sprijin ghemuit; Sprijin culcat înainte /

Sprijin decubit ventral; Sprijin culcat înapoi / Sprijin decubit dorsal;

Sprijin culcat lateral … / Sprijin decubit lateral...

* Nu au corespondent uzual în terminologia respectivă, dar ele se pot

descrie conform regulilor generale.

b. Denumirea segmentului a cărei poziţie trebuie descrisă. Se descriu

toate segmente corpului care adoptă o altă poziţie, diferită de poziţia

fundamentală. În acest caz (atunci când sprijinul nu se efectuează pe aceste

segmente) succesiunea descrierii segmentelor este următoarea:

picioare/membre inferioare,

trunchi, braţe/membre superioare, cap-gât. Pentru fiecare segment descrierea

modificărilor pe articulaţii se face de la articulaţia proximală spre cea

distală.

Notă: În cazul în care se descrie poziţia unui singur braţ/membru superior

sau picior/membru inferior se specifică pe care parte (laterală) a corpului se

află segmentul/membrul respectiv, stânga sau dreapta.

c. Denumirea poziţiilor derivate ale segmentelor corpului. Dacă

trebuie să se descrie poziţia mai multor segmente, se începe întotdeauna cu

segmentul/segmentele pe care se află greutatea corpului sau cea mai mare

parte a acesteia, respectiv cu cel(-e) apropiat(-e) de suprafata de sprijin şi

se continuă spre partea opusă (liberă) a corpului, păstrând regula de

descriere a succesiunii modificărilor articulaţiilor pentru segmentul(-ele)

respectiv(-e), de la proximal la distal.

Astfel, din poziţiile Stând/Ortostatism, Pe genunchi, Aşezat şi

Culcat/Decubit, descrierea începe de la picioare/membre inferioare şi se

continuă cu trunchiul, braţele/membrele superioare şi capul.Atunci când

corpul se găseşte în poziţia sprijin sau atârnat, descrierea începe de la priză

spre partea opusă [spre proximo-caudal].

· Reguli specifice terminologiei educaţiei fizice – Poziţia „Stând‖ este

poziţia de referinţă pentru toate

poziţiile segmentelor corpului. Indiferent în ce poziţie se află corpul, toate

poziţiile picioarelor, braţelor şi capului se descriu în funcţie de orientarea lor

faţă de trunchi, când acesta se află în poziţia ―Stând‖.

· Reguli specifice terminologiei kinetoterapiei – Descrierea poziţiilor

derivate, după specificarea poziţiei fundamentale, se poate face prin două

procedee: prin specificarea nivelului articular modificat, prin specificarea

modificărilor apărute între cele două segmente învecinate.

Notă: În varianta ―scrupuloasă‖ se pot combina (prin alipire) cele două

posibilităţi de descriere, forţându-se după părerea noastră o exprimare ce

se apropie de pleonasm. B) Procedeul grafic

Pentru redarea imaginii poziţiilor corpului omenesc, se folosesc

desene simple, formate din linii, drepte şi curbe, uşor de reprodus şi de

către cei care nu au ―talente artistice‖. Imaginea corpului se desenează

întotdeauna pe o linie orizontală, ce reprezintă linia solului.

Pentru ca desenul să reprezinte cât mai fidel corpul, în realizarea

lui, trebuie să se ţină cont de proporţiile corpului. ţumai astfel desenul va

apărea real şi estetic. Aceste proporţii sunt următoarele: capul = 1/8 din

lungimea corpului; trunchiul = 1/3 din lungimea corpului, măsurată de la

linia umerilor la sol; picioarele/membrele inferioare = 2/3 din lungimea

corpului, măsurată de la linia umerilor la sol; braţele/membrele superioare

= 1/2 din lungimea corpului, măsurată de la linia umerilor la sol.

După descrierea completă a poziţiei subiectului/pacientului, se va

descrie poziţia kinetoterapeutului (în cazul în care acesta are o intervenţie în

cadrul exerciţiului kinetic), atât unde se află el faţă de pacient, cât şi

contactele pe care le are cu pacientul. Poziţia kinetoterapeutului trebuie să fie

cât mai favorabilă efectuării exerciţiului, dar în acelaşi timp să fie

ergonomică pentru el. Contrapriza are rolul de a stabiliza-fixa un segment,

în timp ce priza poate avea roluri multiple: mobilizează un segment, îl

susţine sau opune rezistenţă mişcării. Prizele şi contraprizele pot fi efectuate

de către specialist sau se pot folosi diverse aparate, instalaţii şi „chingi‖

speciale. Aceastea se descriu pentru poziţia iniţială, iar în cazul modificării lor

în cadrul exerciţiului se vor preciza, dscriindu-le în dreptul timpului

respectiv.

Regulile de descriere a mişcărilor A. Procedeul descriptiv

· Reguli specifice terminologiei educaţiei fizice – Ordinea cuvintelor

folosite în descrierea mişcărilor este

următoarea:

- Cuvântul ce denumeşte mişcarea (ce se va efectua); pentru descrierea

mişcărilor efectuate de segmentele

corpului în plan orizontal, indiferent în ce poziţie se află ele, se foloseşte

termenul de ―ducere‖;

- Denumirea segmentului care efectuează mişcarea;

- Direcţia de deplasare a segmentului care efectuează mişcarea;

se foloseşte numai atunci când există mai

multe posibilităţi de deplasare a segmentului pentru a ajunge în poziţia

dorită;

- Poziţia finală în care ajunge segmentul care efectuează mişcarea.

· Reguli specifice terminologiei kinetoterapiei – În descrierea mişcărilor se

folosesc două variante:

În cazul variantei cu descrierea mişcării ―pe articulaţii‖ ordinea

cuvintelor folosite este următoarea:

- Cuvântul care denumeşte mişcarea (care se va efectua);

- Opţional cuvintele ―din articulaţia‖;

- Denumirea anatomică a articulaţiei din care se efectuează

mişcarea; dacă mişcarea nu este efectuată

simetric se denumeşte partea, stângă/dreaptă, care va efectua mişcarea;

- Dacă se doreşte ca mişcarea să se oprească într-o anumită poziţie se

folosesc expresiile: ―până în/la

poziţia‖ şi se denumeşte poziţia finală sau ―până la (un unghi de)‖ se

denumeşte cifra reprezentând unghiul goniometric articular urmat de

cuvintele ―de grade‖ şi dacă este necesar se încheie denumindu-

se poziţia finală în care se găseşte articulaţia; dacă nu se specifică o

poziţie finală se subînţelege că mişcarea se va efectua pe toată

amplitudinea articulară posibilă.

În cazul variantei cu descrierea mişcării unui segment faţă de alt

segment (alăturat, considerat static-fixat) ordinea cuvintelor este

următoarea:

- Cuvântul care denumeşte mişcarea (care se va efectua);

- Denumirea segmentului care se deplasează;

- Cuvântul ―pe‖;

- Denumirea segmentului care rămâne fixat/stabilizat;

- Dacă se doreşte ca mişcarea să se oprească într-o anumită poziţie se

folosesc expresiile: ―până în/la poziţia‖ şi se denumeşte poziţia finală

sau ―până la (un unghi de)‖ se denumeşte cifra reprezentând unghiul

goniometric articular urmat de cuvintele ―de grade‖ şi dacă este necesar

se încheie denumindu-se poziţia finală în care se găseşte articulaţia;

dacă nu se specifică o poziţie finală se subînţelege că mişcarea se va

efectua pe toată amplitudinea articulară posibilă.

· Reguli comune descrierilor în terminologiile educaţiei fizice şi

kinetoterapiei:

Dacă într-un singur timp al exerciţiului se efectuează mişcări la

care participă deodată mai multe segmente corporale, ordinea în care se

descriu segmentele începe de la segmentul(-ele) de sprijin.

Dacă mişcările prin care se ajunge de la o poziţie a corpului la alta

(efectuate în doi timpi succesivi ai exerciţiului) se desfăşoară într-o

succesiune logică din punct de vedere biomecanic (sunt fireşti, obişnuite),

atunci se poate omite denumirea mişcărilor.

Atunci când descriem un timp al exerciţiului folosind expresiile

―trecere în (poziţia de)…‖ sau ―revenire în (poziţia de) …‖ dar segmentele

corpului pot ajunge prin mai multe direcţii în poziţia respectivă, după

folosirea cuvintelor ―şi prin‖, se va descrie (conform regulilor de descriere

a mişcărilor prezentate anterior) modalitatea particulară de mişcare,

încheindu-se cu descrierea poziţiei finale.

Comunicarea cu pacientul se face sub forma comenzilor date de către

specialist în vederea transmiterii clare şi concise a sarcinilor planificate, a

reglării efortului. Fiecare timp al exerciţiului necesită o comandă, ce se

adaptează nivelului de înţelegere al pacientului, pe un ton cu nuanţe

variabile - ce depinde de sarcina imediată. Ca şi descriere, în dreptul

fiecărui timp, se va indica (între ghilimele şi cu semnul exclamării la

final) formula de comandă. B.Procedeul grafic

Se desenează imaginea corpului aflat în poziţia iniţială, conform

regulilor de alcătuire a desenelor pentru reprezentarea poziţiilor. Sub linia

solului se scriu două litere de tipar ―P.I.― – ―poziţia iniţială‖.

În continuare, pe aceeaşi linie care reprezintă solul, se desenează

imaginea poziţiei în care a ajuns corpul după efectuarea mişcărilor. Sub linia

solului se scriu două litere de tipar ―P.F.‖ – ―poziţia finală‖.

Pentru a reda mişcările prin care s-a ajuns la această poziţie se

trasează săgeţi pe desenul ce repezintă poziţia finală. Săgeţile se trasează în

dreptul segmentelor care s-au deplasat din poziţia iniţială, având originea în

locurile de unde au pornit mişcările, iar vîrfurile în locurile în care se

termină mişcările. Ele indică traiectoriile pe care se deplasează extremităţile

depărtate/distale ale segmentelor, având lungimi şi forme diferite în funcţie de

amplitudinea, direcţia şi sensul de deplasare a segmentelor.

În general mişcările segmentelor corpului se efectuează pe o

traiectorie circulară deoarece ele se produc în jurul unor axe de rotaţie aflate

la nivelul articulaţiilor. Aceste mişcări se reprezintă prin săgeţi care au formă

de arc de cerc sau de cerc.

Pentru ca să nu se aglomereze desenul cu prea multe săgeţi, se

trasează numai săgeţile care arată mişcările esenţiale ce conduc la obţinerea

poziţiei dorite; cele care se deduc sugestiv prin modificarea poziţiilor

desenate (poziţia finală faţă de poziţia iniţială), se pot omite.

Tehnici (T). Tehnicile kinetologice prin ele însele sunt lipsite de

finalitate, exerciţiul fizic fiind structura completă ca descriere şi execuţie

procedurală, ce are şi un sens terapeutic. Tehnicile de bază reprezintă

elementele constitutive ale unui exerciţiu fizic, după cum literele ordonate

într-un anumit mod formează un cuvânt care are un sens. În descrierea

exerciţiului fizic, la partea de „Tehnici‖ se face corespondenţa dintre

obiectivul exerciţiului şi cu ce tehnici se efectuează timpii exerciţiului - din

partea de

Activităţi. Tipurile de tehnici de efectuare a unui exerciţiu kinetic sunt

descrise la capitolul 4 - Tehnici şi metode în kinetoterapie

Elemente (E). În această parte se descriu manevrele care

declanşează stimuli senzitivi meniţi să mărească sau să reducă răspunsul

motor, elementele de dozare a efortului şi eventualele indicaţ ii metodice.

―Elementele‖ facilitatorii sau inhibitorii se vor clasifica în funcţie de

receptorii puşi în acţiune, de unde pornesc semnalele senzitive.

A. Elementele proprioceptive

a. Întinderea (―stretch‖) este o manevră care se poate executa în 2

modalităţi:

- Întinderea rapidă - facilitează sau amplifică mişcarea.

- Întinderea prelungită - efect inhibitor pentru agonişti (mai

accentuată pe muşchii tonicii).

b. Rezistenţa unei mişcări creşte recrutarea de motoneuroni alfa şi

gama. Aplicarea rezistenţei trebuie

tatonată, şi dacă nu se obţine un rezultat pozitiv se trece la o rezistenţă

minimă. Cei mai sensibili la

acest element sunt muşchii posturali extensori.

c. Vibraţia - efect facilitarea muşchiului vibrat (cea mai favorabilă

frecvenţă este de 100-200Hz.)şi

inhibiţia muşchiului antagonist (dar nu datorită leziunilor de neuron

motor central).

d. Telescoparea (compresiunea) - efect creşterea stabilităţii.

e. Tracţiunea - efect mărirea amplitudinii de mişcare (scăderea durerii

articulare).

f Acceleraţia (liniară şi angulară) - utilizat pentru creşterea tonusului

muscular (în funcţie de direcţia de accelerare) ca şi pentru creşterea

abilităţii. g. Rotaţia ritmică, repetată - diminuează impulsurile venite prin

sistemul reticular activator, cu efect de relaxare. Rularea, pendularea,

legănarea, balansarea, rostogolirea unui segment sau a întregului corp

(aflat de preferinţă şi într-o postură facilitatorie - relaxantă, cum este de

exemplu poziţia fetală),

exercită efecte relaxante.

B. ―Elemente‖ exteroceptive

a. Atingerea uşoară (manual sau cu calup de gheaţă) - măreşte

răspunsul fazic (mai ales) din partea

musculaturii feţei şi a musculaturii distale a membrelor.

b. Periajul - utilizat în 3 scopuri: scăderea intensităţii durerii, creşterea

reflexului miotatic, reducerea

secreţiei sudorale

c. Temperatura - Căldura se foloseşte în principal pentru a schimba

proprietăţile fizice ale ţesuturilor,

creşteri moderate ale fluxului sangvin şi în unele cazuri, pentru a

reduce durerea; - Temperatura

scăzută (recele) este folosită de obicei pentru a reduce edemul,

spasmul muscular, spasticitatea şi

durerea. M. Rood descrie două tehnici de aplicare a stimulărilor cu

gheaţă: tehnica "C-icing" şi

tehnica "A-icing".

d. Tapotarea uşoară paravertebrală - efectul de scădere a tonusului

muscular şi de calmare în general.

C. Elemente combinate proprio şi exteroceptive: contactele

manuale (se au în vedere parametrii

acestora: durata, locul şi presiunea exercitată), presiunea pe tendoanele

lungi (se realizează o scădere a

tensiunii musculare).

D. Elemente telereceptive: văzul, olfacţia (facilitează sistemul

nervos vegetativ).

E.Elemente interoceptive: stimularea sinusului carotidian

(plasarea capului sub nivelul corpului) -are un efect depresor asupra

centrilor medulari, tensiunii arteriale şi scade tonusul muscular.

Dozarea efortului. Vorbim despre efort fizic în contextul noţiunii

de solicitare (realizarea unor modificări adaptative morfofuncţionale şi

psihice în strânsă dependenţă cu natura şi intensitatea solicitării). Efortul

presupune activităţi psiho-motrice la baza cărora stau contracţiile

musculare, care în funcţie de acoperirea integrală sau parţială a cerinţelor

de oxigen într-un efort fizic, este predominant anaerob (alactacid -

lactacid) sau predominant aerob. Efortul fizic se diferenţiaza în tipuri de

efort în funcţie de o serie de criterii sau indicatori astfel (adaptate după

Marinescu Gh, 2000): > Raportând efortul fizic la latura cantitativă şi

calitativă a capacităţilor motrice:

- eforturi cantitative, în care parametrul efortului - volum -

este direct implicat;

- eforturi calitative, în care parametrul calitativ îl reprezintă

intensitatea;

- eforturi complexe, interesând capacităţile coordinative,

priceperile şi deprinderile motrice.

> După mărimea efortului sunt: eforturi exhaustive, maximale,

submaximale, medii şi mici.

> După forma de manifestare, eforturile se grupează în:

- eforturi uniforme: cu solicitari constante;

- eforturi variabile: în sensul creşterii sau descreşterii

intensitatii şi/sau volumului; Parametrii efortului se

raportează la modul de îmbinare a activităţii fizice cu

odihna/pauza.

Capacitatea de efort se dezvoltă/menţine prin orice mijloace ce includ

contracţie musculară de peste un nivel prag de intensitate/volum.

Volumul efortului - se referă la durata efectuării (―întinderii ei în

timp‖) şi la însumarea cantitativă a încărcăturilor folosite în cadrul unei

şedinţe/program kinetic. Se masoară în cadrul unei şedinţe kinetice (de la

începutul primului exerciţiu, până la finalul ultimului, inclusiv pauzele)

prin: numărul total de repetări, obţinute prin sumarea lor din cadrul

seriilor şi reprizelor; timpul necesar efectuării şedinţei; distanţa parcursă;

numarul de kilograme deplasate; numărul legărilor şi combinaţiilor (la

mişcările aciclice). Volumul se poate aprecia prin calificativele: mic,

mediu, mare.

Intensitatea efortului poate fi exprimată prin ―tăria excitaţiei‖ şi se

caracterizează prin travaliul de lucru depus într-o unitate de timp. Este

determinată de viteza de execuţie a mişcărilor, de numărul lor pe unitatea

de timp (tempoul), de ritmul impus, de durata pauzelor, de valoarea

încărcăturii. Tempoul/frecvenţa se apreciază în procente (100%-75%-

50%-25%) respectiv în fracţii (4/4, 3/4, 2/4, 1/4).

Ritmul, ca o caracteristică temporală a mişcărilor, indică durata

unui timp al exerciţiului şi succesiunea timpilor accentuaţi în cadrul

acelui exerciţiu. Durata timpilor exerciţiului se exprimă cifric (după

durata notelor muzicale: 1/1, 1/2, 1/4, 1/8, 1/16) sau conform unor ritmuri

fiziologice (ritm respirator, ritm cardiac). Succesiunea timpilor accentuaţi

în cadrul exerciţiului se exprimă prin indicarea cifrei numărătorului

fracţiei muzicale.

Modalităţi paraclinice/medicale de exprimare a intensităţii

efortului: VO2max., Kcal/min., MET (echivalent metabolic), Joule, Watt,

ţewton, parametrii fiziologici (frecvenţă cardiacă, frecvenţă respiratorie,

tensiune arterială, EKG, EEG, EMG, lactacidemie, nivelul albuminelor

plasmatice, nivelul de acumulare a cataboliţilor).

Caracterul pauzelor este dat de modul de folosire a timpului de pauză:

a. activă, atunci când este prezentă o activitate psiho-motrică; în acest caz

distingem două modalităţi de

aplicare: - cu contracţii de intensitate scăzută ale aceloraşi grupe

musculare

- cu contracţii de intensitate medie spre mare folosind însă alte

grupe musculare ce induc la nivelul scoarţei cerebrale

fenomene de inhibiţie în centrii motori solicitaţi în efortul

anterior;

b. pasivă, atunci când este absentă activitatea motrică.

Modalităţi de reglare a efortului:

- modificarea poziţiilor de lucru, a amplitudinii, vitezei, tempoului,

ritmului;

- variaţia forţei de contracţie musculară (la izometrie) sau a încărcăturii

(la izotonie);

- reducerea sau prelungirea timpului activ de lucru raportat la durata

şedinţei (densitate motrică);

- creşterea sau reducerea numărului repetărilor ori a numărului, duratei

şi felului pauzelor, ceea ce duce implicit la modificarea duratei

şedinţei kinetice

- variaţia complexităţii efortului, pornind de la nivelul individual de

dezvoltare neuromotorie, se face prin: solicitarea efectuării

deprinderii la nivel de învăţare-consolidare-perfecţionare, combinaţii

noi de acţiuni motrice, aplicarea/exersarea deprinderii în condiţii

uşurate sau îngreuiate, introducerea stărilor de emulaţie sau întrecere

în activitatea kinetică.

Indicaţii metodice se pot preciza în final, sub forma unor

atenţionări, pentru anumite aspecte particulare de efectuare a exerciţiilor

fizice. Aceste indicaţii metodice cu privire la efectuarea exerciţiilor fizice

au legătură cu următoarele aspecte:

• Mişcările ce alcătuiesc fiecare exerciţiu trebuie concepute şi

selecţionate în aşa fel încât să contribuie la realizarea corectă şi

eficientă a obiectivelor planificate;

• Exerciţiile trebuie în aşa fel selecţionate încât să aibă valoare

de întrebuinţare cât mai mare:

· Dozarea efortului să se realizeze în concordanţă cu particularităţile

individuale, structurale şi

funcţionale ale organismului şi sub un control de specialitate

permanent;

· Ca să producă influenţe pozitive asupra dezvoltării organismului

trebuiesc folosite în mod sistematic şi

continuu, după o planificare ştiinţific întocmită, timp îndelungat

· Aceleaşi exerciţii fizice pot avea influenţe multiple asupra

organismului; exerciţiile cu structuri diferite pot avea aceeaşi influenţă

asupra unei anumite funcţii ale organismului;

· Organizarea diferenţiată a modalităţilor de repetare a exerciţiilor pot

influenţa diferit dezvoltarea organismului;

· În aceast context, intră şi noţiunea de contraindicaţii; astfel, în funcţie de

atenţionările-indicaţiile medicale, de bolile asociate ale pacientului,

trebuie adaptată ori forma exerciţiului, ori modul de execuţie

(tehnica), ori ajustată dozarea efortului; aceste activităţi se desfăşoară

sub o şi mai atentă implicare şi monitorizare din partea specialistului

(kinetoterapeutului).

· Insistarea pe anumite aspecte care ar putea denatura mişcarea şi în

consecinţă ar afecta îndeplinirea obiectivului exerciţiului.

Masajul

Masajul reprezintă prelucrarea metodică a părţilor moi ale corpului,

prin acţiuni manuale sau mecanice, în scop fiziologic, profilactic şi

terapeutic.

Efectele masajului A.Efectele asupra circulaţiei sangvine

a. Efectele asupra circulaţiei subcutanate

Orice aplicare a masajului asupra pielii este urmată de apariţia, mai

mult sau mai puţin rapid a unei înroşiri locale, de intensitate variabilă.

Această vasodilataţie superficială crează senzaţia de creştere a căldurii

locale. Fery nu a putut să obiectiveze clar aceast lucru, după efleurajele

aplicate pe regiunea dorsală. Experienţa ar trebui refacută cu manevre mai

intense. Acestă vasodilataţie este probabil susceptibilă de a ameliora

troficitatea celulară locală, crescând schimburile între mediul celular şi

sanguin. Aportul nutritiv şi de oxigen, şi transportul de deşeuri metabolice şi

de gaz carbonic, pare a fi demonstrată de lucrările lui Fawaz.

Au fost avansate mai multe ipoteze:

- acţiunea mecanică a masajului asupra capilarelor sanguine sub-

cutanate;

malaxarea ţesuturilor ar declanşa, în mod reflex şi/sau mecanic, secreţia de

substanţe vasodilatatoare (histamine, serotonină, acetilcolină), în special

pin mastocite (celule situate în vecinătatea capilarelor sanguine în derm);

- stimularea manuală cutanată realizată prin masaj, ar crea un

reflex denumit de axon (influx antidronic pe căile ce controlează

vasomotricitatea în capilarele sub-cutanate), ceea ce ar antrena o

vasodilataţie reflexă.

b. Efectele asupra circulaţiei de întoarcere venoase

Presiunile alunecate şi cele statice permit creşterea circulaţiei de

întoarcere venoasă. S-a arătat prin dopplergrafie influenţa acestor tehnici

pentru favorizarea circulaţiei venoase. Astfel, au demonstrat că aplicarea

acestor manevre asupra membrului inferior antrenează o accelerare a

vitezei fluxului venos la nivelul marilor trunchiuri venoase, profunde.

Efectul este optimal xînd sunt efetuate într-un ritm lent: 5 secunde cel puţin

trebuie să se scurgă între două manevre succesive. Cele mai bune rezulatate

se obţin cu o frecvenţă de aplicare de 0,1 Hz.

Alţi autori au arătat eficacitatea presiunilor statice în fosa poplitee

şi în triunghiul femural (triunghiul lui Scarpa) în obţinerea accelerării

circulaţiei sângelui venos. Ei au pus în evidenţă că flexia dorsală pasivă sau

activă a gleznei, care permite comprimarea vaselor din loja posterioară a

gambei, ar fi mai eficace decât contracţia dinamică a tricepsului sural

realizată în acelaşi scop. În fine, ei demonstrează că un drenaj venos eficace

a piciorului trebuie să se realizeze printr-o presiune alunecată, exercitată

pe

planta piciorului, de la călcâi către antepicior şi printr-o presiune statică

asupra capului metatarsienelor, urmată de o extensie pasivă a articulaţiilor

metatarso-falangiene, în scopul de a comprima reţeaua venoasă plantară şi

intermetatarsiană.

Aceste experimente au permis elaborarea unor protocoale de masaj

circulator a membrului inferior descris în special de către Pereira Santos.

Acţiunea masajului este de ordin mecanic, presiunile antrenează un colaps

venos care beneficiază de un sistem de valvule anti-reflux, care permite doar

circulaţia în sensul returului. Ritmul utilizat trebuie să permită trunchiului

venos să se umple din nou, după ce manevrele de masaj le-au golit

complet. Un ritm prea rapid nu permite umplerea completă, scăzând astfel

eficienţa masajului.

De notat că tehnicile se adresează numai sistemului venos

profund, care drenează marea parte (90%) a patului vascular venos şi

primeşte pe tot parcursul traiectului său aferenţe provenite din reţeaua

superficială (sub-aponevrotică), reprezentată la membrele inferioare în

special de vena sfenă internă şi externă. De aceea este bine să se ţină cont

de următoarele aspecte:

- traiectul vasului; sensul centripet (mai puţin pentru plantă);

localizarea vaselor, pentru cele situate în profunzime apăsarea este mai

puternică, ceea ce impune prudenţă pentru a nu traumatiza zonele degajate

(triunghiul femural, fosa poplitee); importanţa (mărimea) pediculului

venos, pentru reţeaua profundă. După C. Gillot, partea medială a

gastrocnemianului drenează până la 7 ori mai mult decât partea laterală,

semi-tendinosul de 4 ori mai mult decât bicepsul (care este de fapt mai

mare), vastul lateral al cvadricepsului drenează până la de 3 ori mai mult

decât partea medială; ritmul şi viteza de execuţie, ambele, trebuie să fie

lente. Ritmul trebuie să fie 6-7 manevre pe minut, pentru a permite

reumplerea venoasă, iar viteza trebuie să urmeze debitul sanguin, deci o

viteză prea mare favorizează refluxul către reţelele colaterale; respiraţia

joacă un rol relativ: Franceschi arată, în doppler, că în decubit dorsal,

expiraţia este cea care accelerează viteza sanguină în vena femurală, iar în

ortostatism este inspiraţia, dar intr-o măsură infimă. De fapt, important este

ritmul în care se succed umplerea şi golirea. S-a mai arătat că manevrele

aşa-zise ―de apel abdominal‖ (diafragmatice sau presiuni manuale),

utilizate în scopul favorizării returului venos ale membrelor inferioare, nu

prezintă intres în acest sens, dimpotrivă, aceste tehnici, antrenează un

blocaj venos la nivelul membrelor inferioare şi câteodată chiar un reflux

sanguin; poziţia declivă: măsurând debitul venos maximal de golire, prin

pletismografie, Leroux a căutat să determine poziţia ideală de drenaj venos a

membrelor cu ajutorul gravitaţiei (poziţia declivă). După acest autor, atunci

când un subiect este instalat în decubit dorsal, membrul inferior trebuie

poziţionat astfel: coapsa flectată la 40˚, abdusă la 30˚, gamba în uşoară flexie

iar piciorul în poziţie neutră. Pentru motive de ordin practic, este interesant

de adăugat o rotaţie laterală a coapsei, pentru a facilita accesul manual în

timpul masajului în fosa poplitee ; dacă masajul circulator al membrului

inferior este codificat, cel al membrului superior nu este. Este adevărat că

tulburările circulatorii la acest nivel sunt excepţionale şi interesează mai

ales sectorul limfatic. După Leroux, poziţia optimă de drenaj venos este:

braţul flectat la 30˚, în abducţie de 45˚, antebraţul flectat la 60˚ şi în

pronaţie.

Lejars a descris fenomenul denumit ―talpa venoasă superficială a

lui Lejars‖, aplicabilă reţelei profunde şi a arătat că reţeaua superficială este

prea slab reprezentată la nivelul piciorului pentru a permite acest fenomen.,

lucru confirmat de faptul că la nivel plantar nu există vene care să asigure

o perfuziune rapidă între reţeaua profundă şi cea superficială, ci doar

câteva comunicante, ceea ce nu permite o descărcare suficient de rapidă a

primei către cea de-a doua, aşa cum se observă în examenul Doppler.

Masajul trebuie să fie asociat cu acţiunea favorabilă a mobilizării

articulare, al contracţiilor musculare şi al întinderilor aponevrotice. Ea

trebuie să asigure circulaţia venoasă a piciorului prin presiune, ca şi în

timpul mersului, sau 7 paşi consecutivi, care sunt necesari pentru a fi

eficace.

Trebuie de asemenea sociat cu o bună igienă de viaţă: activitate

generală, activatoare a pompei cardiace (şi a bătăilor arteriale, care

acţionează asupra venei vecine), reprize de repaus decliv în timpul zilei, o

bună activitate abdominală (tranzit digestiv şi activitate musculară),

imobilizare în cazul unei insuficienţe.

c. Efectele asupra sistemului arterial

Există puţine experimente asupra efectului masajului asupra acestui

sistem. Samuel şi Gillot C., nu exclud posibilitatea unei acţiuni indirecte

asupra sistemului arterial acţionând asupra sistemului venos, ţinând cont că

sistemul circulator este un sistem închis. Shoemaker şi col. au aplicat

diverse manevre (efleuraj, frământat, tapotament) pe muşchii antebraţului şi

asupra cvadricepsului pentru a măsura efectul asupra fluxului sanguin adus

la aceste mase musculare de arterele brahiale şi femurale. Ei nu arată efect

asupra vitezei medii de circulaţie sanguină, nici asupra diametrului

acestor artere, măsurat prin ultrasonografie doppler şi prin echodoppler.

De asemenea nu există validare ştiinţifică privind acţiunea BGM

(masajului reflex al ţesutului conjunctiv) asupra creşterii circulaţiei arteriale

la nivelul membrelor inferioare. Studiindu-se modificările circulaţei

apreciate prin temperatura cutanată înainte şi după manevre nu au observat

modificare. Se raportează chiar o diminuare a temperaturii cutanate după

aplicarea acestui tip de masaj, atât la subiecţii sănătoşi, cât şi la cei

suferinzi de arterită. Problema rămâne deschisă, pentru că este vorba doar

de măsurători făcute la suprafaţă, şi pentru că practicienii BGM atestă

ameliorări clinice evidente în acest domeniu. Deşi, este evident că există

puţine efecte ale masajului asupra sistemului arterial, comparativ cu

activitatea fizică, totuşi răspunsurile nu sunt încă complete.

d. Efectele asupra circulaţiei de întoarcere limfatice

Aceste manevre de masaj deosebit de blânde (40 Toricelli, sau în

jur de 50-60 g/cm2, aplicate pe traiectul vaselor limfatice superficiale prin

drenaj limfatic manual, realizează accelerarea fluxului de întoarcere

limfatic. Aceste tehnici se efectuează după un protocol special şi se aplică

în caz de edeme, fie de origine limfatică, fie venoasă, fie mixtă, pentru a

ajuta la resorbţia acestora.

B. Efectele asupra sistemului musculo-tendinos a. Efectele asupra contracţiei musculare

Un studiu clinic efectuat de Chatal asupra efectului tapotamentului

înainte de o probă de detentă verticală, raportează că aplicarea acestuia

înainte de săritură nu permit creşterea înălţimii acesteia, câteodată se obţin

chiar rezultate mai slabe după aceste tapotamente şi că acest tip de manevră

este cel mai adesea dezagreabil şi dureros pentru subiect. Serot a studiat

efectul presiunii alunecate superficiale şi profunde şi a tapotamentului

asupra rezistenţei dinamice şi statice a cvadricepsului. El nu arată o

modificare, decât o uşoară ameliorare a anduranţei musculare după

aplicarea presiunilor alunecate superficiale.

De asemenea s-au studiat efectele frământatului, stretchingului şi

încălzirii principalilor muşchi ale membrelor inferioare asupra amplitudinii

de mişcare articulară şi asupra forţei ischio-gambierilor şi cvadricepsului.

El arată o tendinţă spre diminuarea forţei acestor muşchi. Viel a studiat

efectul masajului asupra contracţiei musculare: nimic nu a fost demostrat.

Dar, trebuie totuşi remarcat că aspectul psihologic nu este luat în considerare

în aceste studii, deşi el joacă un rol foarte important.

b. Efectele asupra relaxării

Constatările sunt convergente, mai ales în ceea ce priveşte

efleurajul, presiunile alunecate, presiunile statice, tapotamentul, fricţiunile

şi frământatul.

La palpare se constată, de fapt, că aceste manevre duc la

diminuarea sau chiar la cedarea contracturilor sau tensiunilor musculare,

reperate la evaluarea iniţială. Acest lucru este deovedit prin două aspecte ale

examenului clinic efectuat după masaj: senzaţia de durere la palpare, şi

rezistenţa sau duritatea la palpare sub mâna examinatorului. Deşi această

evoluţie nu este obiectivată încă la ora actuală, totuşi se poate vorbi de o

anume fiabilitate, deoarece ea poate fi regăsită în mod obiectiv de doi

practicieni diferiţi la acelaşi pacient, iar în mod subiectiv, este apreciată de

către pacientul însuşi.

Crielaard descrie, după un masaj mecanic a muşchiului

cvadriceps, o diminuare a tonusului muscular, apreciat cu ajutorul unui

tonometru (tijă culisantă şi gradată).

Contractura musculară, manifestare încă insuficient cunoscută, este o

stare de contracţie musculară involuntară cu scurtare non paroxistică şi

îndelungată. Ea se manifestă prin creşterea tonsului muscular de reapus şi îşi

poate avea sediul într-o zonă mai mult sau mai puţin extinsă (câteva unităţi

motrice). Această

stare poate fi în mod spontan dureroasă sau nu. Se pare că pot exista două

tipuri de contractură: primitive şi secundare. Primele apar de obicei după

un surmenaj sau o activitate neobişnuită. Ele se numesc algice, ar fi de

origine metabolică şi ar rezulta printr-o epuizare energetică locală,

favorizată de o ischemie întreţinută sau provocată prin menţinerea timp

îndelungat a contracţiei. Acest tip de contractură nu are manifestări EMG şi

este parte din cercul vicios bine cunoscut: ischemie→durere→contractură.

Al doilea tip de contractură corespunde unui mecanism reflex de

apărare sau de protecţie articulară, ce vizează imobilizarea sau diminuarea

mobilităţii, potenţial dureroasă, a unei articulaţii. Aceste contracturi se

numesc antalgice şi corespund unei exagerări a excitabilităţii neuro-

musculare care se traduce printr-o creştere a tonusului muscular. Ea este

însoţită de o activitae EMG înregistrabilă.

Adesea intricate, aceste două tipuri de contracturi vor beneficia de

efectele masajului. Apariţia acestora este explicată prin două teorii:

- masajul ar avea un efect trofic asupra muşchiului,

îmbunătăţindu-i vascularizaţia (deci aporturile nutritive,

energetice şi schimburile gazoase). Ar fi favorizată astfel de

contracţia musculară prin restabilirea echilibrului metabolic

local care permite reajustarea tonusului muscular. Această

ipoteză nu este totuşi confirmată prin lucrările lui Shoemaker

şi ale lui Crielaard care au comparat, prin scintigrafie, debitul

sanguin la nivelul vastului lateral al cvadricepsului, înainte şi

după aplicarea masajului mecanic al coapsei. Acest masaj a

fost realizat cu un aparat care imită tehnica frământatului

manual. Debitul sanguin a fost găsit chiar diminuat după

aplicarea acestui tip de masaj mecanic. De altfel, este posibil

ca originea metabolică a contracturii să explice

decontracturarea consecutivă realizării contracţiei-relaxării,

aplicată ca o tehnică a masajului.

- o altă ipoteză este că masajul ar putea să antreneze o relaxare

nervoasă a tonusului, pentru că, se ştie că tensiunea şi tonusul

muscular depind de suma influxurilor activatoare şi

inhibitoare ce parvin motoneuronilor din coarnele anterioare

ale măduvei, şi că, pe de altă parte, diverse tehnici de masaj

şi kinetoterapie permit acţionarea asupra căilor de reglare

nervoasă a tonusului muscular.

Astfel, contracţia unui agonist poate antrena decontracţia

antagonistului său (Sherrington), întinderea musculară antrenează o

diminuare a excitabilităţii motoneuronale , vibraţiile mecanice aplicate pe

tendoane crează senzaţia mişcării, segmentul fiind imobilizat în aparat

gipsat. Acelaşi tip de vibraţii mecanice poate fi utilizat pentru a obţine

cedarea contracturilor. Morelli şi Sullivan, au arătat că manevrele de

frământat, efleuraj şi presiunile alunecate, aplicate tricepsului sural,

antrenează o diminuare a reflexului lui Hoffman (H) - reflexul

monosinaptic stimulează fibrele Ia prin şoc electric transcutanat (prin

stimularea sciaticului la nivel popliteu, apare la tricepsul sural) -, ceea ce

înseamnă o diminuare a excitabilităţii motoneuronolor alfa.

Contraindicaţiile generale ale masajului

Utilizarea în mod raţional a unei terapii trebuie să se bazeze pe

cunoaşterea indicaţiilor, contraindicaţiilor precum şi a limitelor acesteia,

trebuie cunoscute de asemenea şi eventualele riscuri la care pacirentul

poate fi expus în timpul unei şedinţe de tratament.

a.Contraindicaţiile indiscutabile ale masajului sunt următoarele:

- Fenomene inflamatoare aflate în faza acută

- Pusee inflamatoare reumatismale

- Procese infecţioase în stadiu evolutiv

- Afecţiuni cutanate cum ar fi: cancerele cutanate, dikeratozele

maligne, hematodermiile, micozele, dermatozele majore

(eczeme, Zona Zoster, herpes),escarele

- Fragilitatea vasculară

- Flebitele, atâta timp cât există posibilitatea mobilizării unui

tromb

- Masajul local în litiazele renale şi biliare

b. Contraindicaţii relative

ţerespectarea acestora poate duce mai mult la apriţia unor incidente

adesea lipsite de importanţă decât la accidente, motiv pentru care se

adresează mai mult unor procedee şi tehnici şi recomandă folosirea unui

mod de acţiune bine adaptat.

În dermatologie, printre contraindicaţiile relative se citează (Mârza,

D, 2002) psoriazisul, eczema, pruritul; fragilitatea capilară a vârstnicilor

presupune precauţii, nu interdicţii; existenţa echimozelor sugerează

neaplicarea locală a unor tehnici de mare intensitate, dar nu contraindică

aplicarea masajului cu suprafaţă mare de contact pe o suprafaţă mare.

Contraindicaţiile topografice de referă la spaţiul popliteu, triunghiul

Sarpa, plica cotului, regiunea anterioară a gâtului, care nu sunt neapărat

„tabu‖, dar prezentând un mai mare grad de vulnerabilitate,

kinetoterapeurul responsabil va ţine cont de raportuile anatomice şi mecanice

dintre mâna sa şi elementele regiunilor mai sus menţionate.

În caeea ce privşte spasmofilia, trebuie menţionată mai degrabă

frecvenţa mare a eşecurilor terapeutice decât faptul că ar reprezenta o

contraindicaţie reală. În practică s-a constatat că rezultatele sunt sub limita

medie sau inferioară a eficienţei, motiv pentru care în această afecţiune

masajul poate reprezenta o contraindicaţie relativă.

Masajul somatic Manevrele manuale sau mecanice de masaj au cunoscut bineînţeles

de-a lungul timpului un proces continuu de evoluţie şi adaptare, astefl că la

ora actuală pot fi clasificate în funcţie de tehnica şi metodica de execuţie,

efecte şi importanţa lor în aplicare. Unele manevre sunt cuprinse în toate

formele de masaj, asupra tuturor ţesuturilor şi segmentelor corpului.

Acestea se numesc manevre principale sau fundamentale. Altele se aplică

numai anumitor regiuni, segmente sau ţesuturi şi se numesc procedee sau

manevre ajutătoare, ori secundare (Marcu, V 1983).

Procedeele principale de masaj A. Efleurajul sau netezirea este o alunecare uşoară, ritmică,

efectuată asupra tegumentelor în sensul circulaţiei de întoarcere (venoase şi

limfatice). Se adresează în primul rând pielii, nervilor periferici şi ţesutului

conjunctiv, având ca efecte principale activarea circulaţiei superficiale

(capilare şi limfatice). Efectele cele mai importante ale manevrei sunt de

activare a circulaţiei superficiale (capilare şi limfatice) datorită stimulării

mecanice directe, dar mai ales pe baze reflexe, producând o hiperemie

locală datorită modificărilor vaso-motorii, umorale şi nervoase. Se execută

cu faţa palmară a degetelor şi a mâinii, cu pumnul sau cu faţa dorsală a

degetelor. Există şi alte variante de netezire în funcţie de zonele asupra

cărora se aplică, şi anume efleurajul „în pieptene‖, efleurajul „sacadat‖,

„în picătură de ploaie‖ sau „în cleşte‖.

B. Fricţiunea este o manevră de masaj care constă într-o apăsare şi

deplasare a ţesuturilor moi în limita elasticităţii acestora. Ca efecte se obţin o

hiperemie a pielii şi efect analgezic local, scăzând foarte mult sensibilitatea

terminaţiilor nervoase. Pe cale reflexă, fricţiunile au efecte de durată,

trofice şi circulatorii, contribuind fie la calmarea nervoasă şi relaxarea

musculară, fie la stimularea sistemului neuro-vegetativ (în funcţie de

necesităţi şi de tehnica de execuţie). Se poate executa cu faţa palmară a

degetelor şi ai mâinii, cu faţa dorsală a degetelor îndoite, cu vârful

degetelor sau cu pumnul (Marcu,V.,1983).

C. Frământatul se aderesează în primul rând ţesutul muscular şi

constă în apucarea, ridicarea, stoarcerea şi apăsarea ţesuturilor moi pe planul

osos dur. Acţiunea frământatului este mai pătrunzătoare decât a celorlalte

manevre, adresându-se mai ales masei musculare, fapt pentru care este

foarte mult

folosit în masajul sportiv în toate perioadele (de pregătire, competiţională

sau de recuperare medicală), după cum şi pentru tratarea atrofiei ori

insuficienţei musculare de diferite etiologii (accidente, imobilizări etc.).

D. Tapotamentul reprezintă lovirea uşoară şi ritmică a ţesuturilor

moi şi face parte tot din grupul manevrelor principale de masaj. Se

adresează ţesuturilor superficiale sau profunde, în funcţie de intensitatea

de lovire, şi vizează în mod deosebit terminaţiile nervoase. Efectele apar la

nivelul pielii şi al ţesutului conjuctiv subcutanat, unde produc o vasodilataţie

şi o încălzire locală.

E Vibraţiile sunt manevre principale de masaj cu o arie foarte

restrânsă de contraindicaţii (hemoragii şi afecţiuni cutanate) şi sunt

reprezentate de imprimarea unor mişcări oscilatorii ritmice asupra

ţesuturilor moi. Manevra se poate efectua manual cu faţa palmară a

degetelor şi mâinii. Există şi posibilitatea aplicării unor vibraţii mecanice

cu diferite aparate care sunt mai rapide, perfect ritmice, uniforme şi care pot

fi aplicate timp mai îndelungat. Efectele vibraţiilor sunt întotdeauna de

calmare, relaxare. Executate profund produc şi o activare a circulaţiei, o

descongestionare şi o îmbunătţire a capacităţii de efort.

Procedeele ajutătoare de masaj

Aceste manevre se pot încadra între cele principale, întregind

acţiunea acestora.

A. Cernutul şi rulatul sunt două manevre deosebit de eficiente,

care completează frământaul şi tapotamentul segmetelor cilindrice ale

corpului, membrele inferioare şi superioare, fiind asemănătoarea ca tehnică

de execuţie. În cazul cernutul, masa de ţesut moale este mobilizată de jos în

sus şi în lateral dintr-o

palmă într-alta, cu degetele mâinilor uşor îndoite, producându-se un sunet

specific cernutului cu o sită. Pentru rulat, palmele sunt aşezate de o parte şi

de alta pe suprafaţa segmentelor, degetele fiind întinse, executându-se o

rulare a segmentului respectiv în ambele sensuri, în limita elasticităţii

acestuia.

Manevrele încep de la extremitatea distală a membrelor spre cea

proximală, aderesându-se în principal masei musculare, dar şi celorlalte

ţestuturi moi. Au efecte de relaxare a masei musculare.

B. Presiunile şi tensiunile întăresc efectele celorlalte manevre. Se

aplică în masajul sportiv, mai ales pe coloană, dar şi în alte regiuni ale

corpului. Se adresează articulaţiilor în vederea păstrării stabilităţii şi

mobilităţii.

C.Tracţiunile, scuturările şi elongaţiile sunt manevre ajutătoare care

conmpletează masajul şi au efectul unor presiuni negative, descongestionând

elementele intra şi periarticulare, îmbunătăţind circulaţia şi schimburile

nutritive locale. Tracţiunile se efectuează în axul lung al articulaţiilor, iar

scuturările constau din imprimarea unor uşoare mişcări oscilatorii

membrelor, toracelui sau întregului corp. Elongaţiile sunt manevre

terapeutice care se adresează în special coloanei vertebrale.

D.Diverse. În această categorie de manevre secundare sunt incluse

ciupirile şi pensările, stoarcerile şi ridicările muşchilor, prin apucarea unei

cute adânci şi deplasarea acesteia în scopul creşterii elasticităţii locale.

Succesiunea manevrelor de masaj În timp s-a generalizat următoarea succesiune a manevrelor de

masaj: 1.Efleurajul introductiv; 2. Fricţiunea; 3.Frământatul; 4.Ciupiri şi

pensări, stoarceri şi ridicări; 5.Tapotamentul; 6.Cernutul şi rulatul;

7.Presiunile şi tensiunile; 8.Tracţiunile şi scuturările; 9.Vibraţiile;

10.Efleurajul de încheiere.

O problemă metodică deosebită o constituie succesiunea

regiunilor de masat, în privinţa cărora părerile sunt împărţite. Considerăm

că următoarea succesiune a regiunilor masate este cea mai eficientă

(Ionescu, A., 1970), fără o modificare frecventă a poziţie celui masat şi a

celui care lucrează.

1. În decubit ventral se efectuează masajul spatelui, al

regiunii fesiere, al piciorului pe faţa plantară, ca şi al

gambei şi coapsei pe partea dorsală.

2. Din decubit dorsal se continuă masajul membrelor

inferioare pe partea anterioară (picior, gambă, genunchi,

coapsă).

3. Din şezând rezemat sau culcat rezemat se masează

peretele abdominal şi toracic, membrele superioare, ceafa

şi gâtul.

Aplicaţiile masajului şi automasajului în sport

Pentru ca activitatea de educaţie fizică şi sport să nu devină doar

risipă de energie, e necesar să asigurăm sportivului timp şi condiţii optime

pentru refacere, pentru compensarea sau supracompensarea energiilor

cheltuite în efort, masajul reprezentând unul dintre cele mai importante

procedee de refacere şi recuperare.

Conform cercetările noastre, prin aplicarea masajului în refacerea şi

recuperarea medicală se poate realiza o importantă scurtare a timpului de

inactivitate a sportivului, aceasta determinând planificarea şi realizarea

unui volum mare de lucru, ceea ce înseamnă două sau chiar trei

antrenamente „tari‖ pe zi. Masajul este una dintre cele mai importante

„metode de liniştire şi relaxare fără inhibiţie şi de activare şi stimulare

funcţională, fără efort propriu‖ (Ionescu, A., 1970).

Masajul şi automasajul la sportivi Pot fi aplicate în următoarele situaţii:

- În perioada pregătitoare ( de obicei după antrenament)

- În perioada competiţională; înainte de probe; între probe; după

probe

- În perioada de refacere şi recuperare medicală

- În cazul accidentelor şi îmbolnăvirilor specifice, după cum

urmează:

a) în cazul leziunii ţesuturilor moi periferice;

b) în cazul leziuniilor musculare şi tendinoase;

c) în accidentele articulare;

d) în accidentele osoase;

e) în leziunile nervilor periferici;

f) în cazul unor tulburări funcţionale;

g) în cazul apariţiei supraantrenamentului;

h) în cazul epuizării fizice

Drenajul limfatic Drenajul este o grupare de tehnici manuale folosite pentru a facilita

eliminarea lichidelor în exces din ţesututi prin circuitul limfatic; limfa le

purifică pe parcursul trecerii sale prin ganglionii limfatici, înainte de a

intra în sânge. Masajul favorizează trecerea înăuntrul capilarelor limfatice

a tuturor reziduurilor prezente în ţesuturi, combate staza circulaţiei

limfatice, stimulează ieşirea din ganglionii limfatici a celulelor imunitare,

care, trecând în sânge cresc capacitatea de apărare a întregului organism

contra infecţiilor de orice tip.

Efectele drenajului

A. Efectul anti-edem este acţiunea cea mai semnificativă, pe care

alte tipuri de intervenţii manipulatorii nu sunt capabile să o obţină. Dacă

luăm în considerare trecerea în capilarele limfatice a reziduurilor prezente

în spaţiile interstiţiale ale ţesuturilor apare evident faptul că limfa are

capacitatea de a interveni în eliminarea/diminuarea edemelor, în difuzarea

serului pe care sângele nu reuşeşte să-l elimine în totalitate şi pe care nici

chiar limfa, în condiţii normale, nu poate să-l absoarbă complet. Edemele

pot interesa una sau mai multe zone ale corpului. Partea edemaţiată se

prezintă umflată, tensionată, netedă, aproape strălucitoare. O presiune

normală determinaă o deformare a ţesuturilor care întârzie să revină.

Edemul poate fi provocat de o stază venoasă sau de creşterea concentraţiei de

clorură de natriu (ţaCl) şi apă în sânge. Poate fi determinat de boli cardiace

sau ale circulaţiei sanguine, ca flebitele. Edemele de acest tip se localizează

de obicei la nivelul membrelor inferioare sau membrelor superioare, sau

chiar în zona gâtului. Edemele care au la origine intoxicaţii, afecţiuni ale

ficatului sau rinichilor, dimpotrivă, apar iniţial la nivelul feţei, mai ales la

pleoape, şi numai într-o fază secundă se extind la alte părţi ale corpului. În

toate aceste situaţii patologice, compoziţia chimică a sângelui suferă alterări

semnificative care tulbură echilibrul normal care există între sânge şi

diferite ţesuturi ale organismului. Efectele negative asupra sângelui şi

asupra raportului său cu organismul sunt determinate de evenimente

trumatice ca: fracturi, contuzii, arsuri, procese inflamatorii şi infecţii.

Folosirea masajului limfatic în tratamentul edemelor care se manifestă la

persoane în timpul perioadei premenstruale, al gravidităţii, sau la persoanele

care stau timp îndelungat în poziţie ortostatică, nu necesită prescripţie

medicală.

B. Efectul cicatrizant. Masajul limfatic acclerează curentul

fluxului limfatic. Când într-o parte a corpului sunt prezente răni sau diferite

ulceraţii, fluxul limfei proaspete, bogată în celule reconstructive,

favorizează procesul de cicatrizare. Acelaşi masaj limfatic este capabil să

elimine din zona afectată substanţele iritante care împiedică reconstrucţia

ţesutului conjunctiv. Masajul limfatic se arată extraordinar de util în ulcere

varicoase, escare, arsuri sau după intervenţii chirurgicale.

C. Efectul imunizant. Îmbunătăţirea sistemului imunitar este unul

din cele mai importante procese datorate limfei. Masajul nu poate decât să

contribuie la accentuarea acestui fenomen. Tratamentul zonelor specifice va

ajuta la rezolvarea mai rapidă a problemelor determinate de exemplu de

acnee, plăgi posttraumatice, intervenţii chirurgicale, amigdalite, sinuzite,

faringite. Intervenţia manipulatorie va fi făcută pentru aceste afecţiuni doar

preventiv şi nu concomitent cu afecţiuni acute.

D.Efectul regenerant. Drenajul contribuie la o mai bună hrănire a

ţesuturilor şi poate duce la restabilirea echilibrului hidric în zonele

deshidratate. Pielea ridată, ternă, semn tipic de îmbătrânire îşi revine, îşi

recapătă încetul cu încetul culoarea sănătoasă, roz şi luminoasă, pielea uscată

capătă prospeţime

în urma masajului limfatic. În cazul fracturilor, ţesutul osos se regenerează

mult mai rapid. Mameloanele sânilor îşi reiau aspectul normal după alăptare.

Efectul regenerant este fundamental în câmpul estetic

Tehnicile masajului de drenaj limfatic Manevrele masajului limfatic sunt neteziri (efleuraje) realizate cu o

presiune mult mai uşoară decât în masajul obişnuit, somatic. Dacă pentru

cel din urmă manevrele de netezire se execută cu o presiune de 600-700

mm coloană de mercur, în drenajul limfatic manevrele se execută cu o

presiune de 30mm coloană de mercur. Pentru o mai uşoară reprezentare a

acesteia, că presiunea mâinilor trebuie să fie similară cu cea necesară a

întoarce o foaie de hârtie.

Secvenţa corectă de aplicare a manevrei fundamentale de drenaj

limfatic este: faza iniţială de contact, faza de deplasare a mîinilor şi faza

de relaxare a presiunii. Cele trei faze se succed ritmic, prin mişcări

circulare, eliptice, spiralate, executate cu podul palmei, sau cu degetele,

astfel încât suprafaţa de contact cu corpul pacientului să fie cât mai mare

posibil. Mîinile sa vor utiliza pentru drenarea unor suprafeţe mai extinse

ale corpului (gambe, membre inferioare; torace, spate), pe când degetele

sunt folosite pentru drenarea unor zone mai limitate (gât, mîini, picioare,

faţă).

Tehnica. Reglarea sistemului limfatic depinde de mecanisme

fiziologice de „filtrare-resorbţie‖. Aceasta se traduce prin două manevre

principale care tind să îndeplinească această funcţie dublă: apelul şi resorbţia.

Apelul. Manevra serveşte la golirea nodulilor şi vaselor de

conţinutul lor, dirijând limfa către trunchiurile jugulo-sub-claviculare,

unde ea se alătură fluxului venos. Apelul se efectuează în general la

distanţă faţă de edem, dar experienţa a arătat totuşi că ea este cu atât mai

eficace cu cât se practică cât mai aproape posibil de edem. Pentru a efectua

apelul asupra nodulilor limfatici, se utilizează pulpa degetelor care

orientează presiunea către nodulii sub-iacenţi, în sensul drenajului

fizilogic. Asupra vaselor se lucrează cu faţa palmară a mâinilor care

imprimă o presiune identică. Derularea mişcării mâinii se face de la

proximal către distal, pe când tracţiunea care însoţeşte presiunea este

întotdeauna disto-proximală (sensul drenajului).

Resorbţia.Tehnica se practică direct asupra edemului pentru că ea

permite trecerea excesului de lichid din mediul interstiţial către capilarele

limfatice. La resorbţie, mişcarea mâinii sau a policelui este inversă celei

practicate la tehnica de apel: se face de la distal către proximal. Întinderea

(tracţiunea) nu se schimbă pentru că ea orientează limfa în sens fiziologic.

Presiunea însoţită de întindere se face cu faţa palmară a ambelor mâini

(simultan sau alternativ după caz).

Masajul anticelulitic Masajul anticelulitic răspunde la două cerinţe specific feminine: pe

de-o parte scăderea în greutate şi micşorarea volumului corporal, iar pe de

altă parte întinerirea şi ameliorarea calităţii aspectului cutanat. Masajul

anticelulitic vine deci în întâmpinarea ambelor cerinţe şi este însoţit de

îndeplinirea a două deziderate actuale în ceea ce priveşte stilul de viaţă: o

viaţă activă/sportivă şi supravegherea regimului alimentar. Informaţiile

tactile ale masajului ajută persoana masată la formarea unei imagini asupra

formei corpului său, asupra consistenţei sale. Îi recentrează atenţia asupra ei

înseşi, ajutând-o la auto-aprecierea schemei corporale. În esenţă, masajul

anticelulitic trebuie să creeze o senzaţie de mulţumire şi confort.

După caz, sunt utilizate două tehnici:

A.Drenajul limfatic manual (DLM) estetic

Este o adaptare a DLM-lui clasic cu o abordare mai mult globală

decît segmentară.

Unde? - Pe întreg corpul, inclusiv faţa şi gâtul. Abordarea este:

faţa, abdomenul, membrele superioare apoi membrele inferioare- din

decubit dorsal şi spate – din decubit ventral.

De ce ? Din cauza infiltratelor plasmatice în ţesutul conjunctiv.

Acest fenomen este mai accentuat la femeile de formă ginoidă decât la

femeile de formă androidă.

Obiectivul este de a reduce formele tipice ale acestei siluete,

caracterizate printr-o disproporţie a trenului superior, normal ca

dimensiuni, faţă de cel inferior, supradimensionat. Regimurile alimentare

acţionează global, asupra întregii siluete. Se caută deci reducerea

fenomenului de ―coajă de portocală‖ şi armonizarea siluetei.

Rolul masajului este de a spori activitatea catabolică la nivelul MI,

ajutând în special la evacuarea deşeurilor celulare. DLM-ul facilitează

circulaţia limfei colectate şi reciclate în circulaţia sanguină. Ca urmare

diminuează retenţia lichidelor interstiţiale în ţesuturile cutanate şi stimulează

circulaţia capilară. Abordarea holistică pe care o realizează masajul vizează

unitatea somato-psihică, în scopul de ajuta efortul pacientei de a-şi întări

starea de bine în faţa incertitudinilor şi incomfortului ce apar în astfel de

demersuri.

Manevrele sunt cele ale DLM-lui clasic: manevre de apel şi de

resorbţie, pompajul reţelelor limfatice. Pentru faţă, maseurul se aşează

înaintea sau înapoia pacientului. Gesturile sunt asemănătoare celor făcute

după liftingul feţei. Protocolul diferă sensibil la nivelul membrelor: în cazul

morfologiilor ginoide se insistă asupra zonelor inghinale, iar în cazul

morfologiilor androide se insistă asupra zonelor de recepţie ale foselor

axilare.

DLM-ul estetic, mai ales în formele ginoide, poate fi ajutat prin

presoterapie.

B. Masajul defibrozant

Este utilizat în cazurile de masă adipoasă cu densitate foarte mare,

mai mult la femeile de tip android. Se poate aplica pe corp, mai puţin faţă,

pe care nu se fac acest tip de manevre, ci mai degrabă efleuraj sau

mângâieri. Se pot combina cu drenajul. La femeile cu morfologie ginoidă,

se aplică pe faţa laterală a coapselor, pe şolduri, şi dacă este nevoie pe

abdomen şi pe faţa anterioară şi posterioară a coapselor. În general se

aplică din cauza unui eşec în încercările de a slăbi în zonele menţionate.

Aceasta însemnă o organizare puternică a ţesuturilor, de aceea mijloacele

trebuie adaptate în consecinţă. Obiectivul este a de asupliza zonele

rezistente.Rolul masajului este de a elibera aderenţele printr-o manevrare

fină, şi de a restabili schimburile celulare în zonele grăsoase relativ inerte

şi încrustate.Manevrele se relizează printr-o abordare milimetrică:

manevrele Wetterwald, ciupiri, frământat superficial şi profund, manevrele

Jacquet-Leroz, pe loc şi în deplasare pe toată zona indurată.

Intensitatea este mai puternică decât la tehnicile limfatice pentru

că este vorba de a regăsi o libertate tisulară înglodată înt-un infiltrat care

trebuie dezorganizat. Dificultatea constă în a nu fi agresiv faţă de

structurile vasculare, şi aşa prost întreţinute de fibrozarea tisulară în care ele

sunt prizoniere.

Toată fineţea maseurului ţine de capacitatea sa de percepţie a acestor

zone dure şi de capacitatea de adaptare a manevrelor: prea lejere, sunt

ineficace, prea dure riscă să provoace echimoze şi distrugeri nediferenţiate

care pot explica anumite reveniri în forţă a celulitei după primul rezultat

satisfăcător. Această remarcă este deosebit de importantă atunci când

mâna este înlocuită de aparate, oricât de

sofisticate ar fi ele. Este important să se ceară o participare activă progresivă

înainte de orice schimbare de poziţie, participare bazată pe o respiraţie

costo-diafragmatică din ce în ce mai amplă, persoana fiind învăţată înainte

de începerea masajului această tehnică respiratorie. Acest tip de masaj se

înscrie câteodată într-un context psihologic delicat, de aceea este important

să se dea masajului un aspect plăcut şi confortabil.

Masajul ţesutului conjunctiv

Sub numele original Bindegewemassage această tehnică

regrupează mai multe concepte dintre care menţionăm: Dicke, Kolhrausch,

Teirich-Leube. Efectele reflexe de ordin nervos (simpatice) şi umoral

(endocrin), au trezit deseori interesul practicienilor. Componenta mecanică,

suport al acţiunii reflexe este întotdeauna asociată acesteia, chiar dacă

participarea sa nu este decât accesorie. Presiunea liniară apăsată este

folosită în caz de: alipire de fund de sac capsular, aderenţe sau retracturi (în

acest caz, apăsarea este mai puternică). Acest procedeu poate fi folosit ş în

cadrul masajului general, în afara oricărei noţiuni de reflexologie.

Locul masajului „reflex” în masoterapie.

Este contraindicată adăugarea unui alt act terapeutic pentru că astfel

am diminua rezonanţa reflexă, dar trebuie remarcat că :

- Pe de o parte dacă evaluarea duce la o centrare a abordării

terapeutice pe masajul refloxogen am putea, bineînţeles, să facem

numai acest lucru. Dacă evaluarea ne arată că există şi alte probleme

de tratat, este indispensabil să ne ocupăm de ele. Acestea se pot

suprapune sau separa în funcţie de evoluţia stării pacientului şi de

predominanţa afecţiunilor.

- Pe de altă parte, problema de timp intervine în două feluri, atât ca

generator de oboseală pentru pacient dacă şedinţa se prelungeşte,

cât şi din punct de vedere al planificării şedinţei, dacă practicianul a

prevăzut şi alt gen de tratament în cursul acesteia. Ca o indicaţie,

construcţia de bază durează 5-10 minute şi extinderea la planul

posterior al trunchiului necesită în jur de 20 de minute în total.

Reacţiile imediate

Deşi pot exista reacţii variate, două sunt cele mai frecvente: (1)

senzaţia de tăiere (obligatorie pentru Teirich –Leube, pe care pacientul o

semnalează având senzaţia că terapeutul utilizezează unghia (2). De obicei

presiunea lasă în urmă o înroşire liniară a pielii, câteodată urmată de o

uşoară inflamare alburie a pielii. Acest fenomen la nivelul pielii traduce o

hiperemie cu secretie histaminică. Reacţiile sunt atenuate sau inexistente pe

părţile sănătoase ale ţesutului conjunctiv şi mult mai marcate pe părţile care

reflectă o anomalie. Se poate produce o transpiraţie intempestivă la nivelul

axilelor.

In cursul şedinţei, oboseala poate fi exprimată de pacient verbal,

sau se poate traduce printr-o relaxare a poziţiei coloanei vertebrale. Durata

şedinţei se va adapta toleranţei pacientului.

Pot exista mai multe metodologii, în funcţie de autori. Putem

propune o atitudine de mijloc, daca procedăm dupa Dicke, de a începe

printr-o construcţie de bază, după care se abordează zonele

complementare. Schematic putem avea patru cazuri :

1. Efectul urmărit este general şi important: şedinţa începe cu

construcţia de bază, apoi se extinde la trunchi si membre.

2. Efectul urmărit este general şi de importanţă moderată:

şedinţa se poate rezuma la construcţia de bază.

3. Efectul urmărit este local şi important: masajul începe cu

construcţia de bază şi continuă apoi cu cea a zonei

incriminate.

4. Efectul urmărit este local şi de importanţă moderată:

masajul este orientat local.

Planul de tratament ţine seama mai mult de reacţiile pacientului decât

de o tehnică prestabilită. Tot ceea ce este descris ca tehnică sau zonă poate fi

adaptat şi nuanţat în funcţie de observaţii şi de evoluţia cazului. ţumărul de

şedinţe este variabil, în funcţie de diagnostic şi de faza în care se află

pacientul.

Cartografie - Existenţa unor zone privilegiate.

Întotdeauna există o marjă între tehnica de execuţie, aşa cum este

ea descrisă de autor, şi improvizaţie, sau mai exact spus o cercetare care

consistă în coroborarea simptomelor şi a evoluţiei lor cu

efectele cunoscute ale unei tehnici. Aici intervine rolul adaptării, căci

determinările empirice nu pot fi decât indicative. Există, am putea spune,

marile căi clasice, iar apoi cercetarea cu răbdare a cazului, care permite

stabilirea abordării corecte a unui pacient.

Acţiunea la distanţă

Există două nivele: pe de o parte, abordarea zonei lombo-sacrato-

fesiere, numită construcţie de bază, pe de altă parte zonele cunoscute şi

marcate pe hărţi. Construcţia de bază variază în funcţie de autori, ea

neexistând după Teirich-Leube, a cărui abordare este în funcţie de

consistenţa şi starea ţesutului conjunctiv observat.

Manevrele din cadrul construcţiei de bază pot fi schematizate

după cum urmează :

1. SIPS* *" SIAS* deasupra crestei iliace (SIPS-spina iliacă

postero superioară)

2. SIPS - ► SIAS dedesubtul crestei iliace (SIAS-spina iliacă antero

superioară)

3. SIPI* .marele trohanter, încrucişând pe fesă (SIPI-spina iliacă

postero inferioară)

4. SIPI - ►marele trohanter,trecând exact pe sub plica fesieră

5. SIPI a cincea vertebră lombară şi coccisul

6. Trei sau patru presiuni convergente în unghiul ilio-lombar, spre

S1

7. Un traseu secant celui precedent, mergând de la L3 spre creasta

iliacă

8. Câteva presiuni liniare pe sacru, oblice în jos şi înafară, apoi în

jos şi înapoi

9. Presiuni între spaţiile interspinoase lombare (în jos şi înafară)

10. O presiune cu pulpa degetelor, de la baza anterioară a toracelui pe

şarniera T12-L1.

Acţiunea locală

Se referă la corp în ansamblul său. Există trei tipuri de manevre:

presiunile lungi, cele scurte, aşa-zise de acroşaj şi, mişcările globale cum

ar fi fricţiunea sau palpare-rulare. La modul general, presiunile lungi

urmează limitele morfologice ale corpului, traiectul sau inserţiile

musculare, septum-ul şi aponevrozele. Se adresează profilurilor

musculare şi proeminenţelor osoase. Presiunile scurte sunt transversale,

mai mult sau mai puţin apropiate. Manevrele globale sunt lăsate la

aprecierea terapeutului, ca şi completarea celor precedente. Aceste

manevre urmează după construcţia de bază.

Avem astfel:

- Presiuni transversale între toate procesele spinoase situate deasupra

vertebrei T12

- Presiuni în jurul omoplaţilor (pe margini şi apoi supra- şi subiacent

spinei)

- Presiuni intercostale în fiecare spaţiu

- Presiuni interscapulare plecând de la un acromion la altul. Într-o

parte se trece pe dedesubtul lui C7, iar în cealalta pe deasupra acestei

vertebre.

- Presiuni axiale în dreapta şi în stânga coloanei, pe lungime

- Presiuni suboccipitale de-a lungul liniei nucale superioare.

- Lucru specific pe o zonă afectată.

Pentru partea anterioară a trunchiului, menţionăm :

- Presiuni la nivelul claviculelor; Presiuni la nivelul muşchilor

pectorali sau pe conturul sânului la femei; Presiuni de o parte şi de alta a

liniei mediane a sternului;Presiuni intercostale ;Presiuni abdominale

urmând morfologia muşchilor şi inserţiile lor.

Schema de tratament a membrelor. La membre este suficient să

urmăm reliefurile musculare, septurile lor de separare, delimitările

lojelor. Acest lucru este valabil şi la extremităţi, inclusiv lojele dorsale,

palmare sau plantare şi falangele.

Schema de tratament a feţei. Presiunile sunt identice, dar de o

intensitate mai mică, datorită dimensiunilor musculare reduse şi

fragilităţii tegumentelor. Ele urmăresc morfologia osoasă şi reliefurile

musculare.

Masajul reflexogen al piciorului Potrivit Institutului Internaţional de Reflexologie creat de Eunice

Ingham în 1973, energia circulă în permanenţă de-a lungul canalelor din

corp, care se termină în punctele reflexe ale mâinilor şi

picioarelor. Când acest flux de energie nu ]ntâlneşte niciun obstacol,

persoana respectivă se află într-o stare de sănătate bună, dar dacă fluxul e

blocat de o tensiune sau congestie, persoana devine bolnavă. Tratând

„reflexele‖ se distrug blocajele, iar sistemele îşi regăsesc armonia.

Principiile de bază ale acestei ştiinţe sunt următoarele:

a) Teoria zonelor, care consideră că există 10 zone sau canale care

traversează corpul longitudinal de la picioare la cap, 5 de fiecare jumătate a

corpului, câte una pentru fiecare deget de la mână şi picior.

Toate organele, glandele sau segmentele corpului au „reflexul‖

propriu într-o anumită zonă a piciorului, iar dacă tratând piciorul se

remarcă existenţa unui punct dureros, acesta este semnul unei tensiuni sau

congestii în partea corpului care corespunde punctului respectiv. Dacă

există o blocare a energiei într-un punct sau organ dintr-o zonă, toate

celelalte organe sau structuri situate în aceeaşi zonă sunt pasibile de

îmbolnăvire ( Marcu, V, Copil, C, 1995).

b) Planşa reflexelor piciorului arată amplasamentul exact al

„reflexelor‖ diferitelor părţi ale corpului pe plantă şi pe marginea externă a

piciorului. Fiecare talpă refelctă hemicorpul de aceeaşi parte, deci organele,

structurile, segmentele nepereche vor fi reprezentate numai pe talpa

corespunzătoare.

Pentru o mai bună orientare în aflarea zonelor reflexogene trebuie

bine cunoscute şi reperate oasele piciorului, care sunt în număr de 26: 7

tarsiene, 5 metatarsiene, şi 14 falange. Tot pentru o mai bună orientare,

talpa a fost împărţită în 3 linii imaginare:

- linia diafragmului, care traversează piciorul la nivelul capului

metatarsienelor,

- linia taliei, care se găseşte trasând o linie imaginară

transversală a piciorului, plecând de la cel de-al cincilea

metatars

- linia călcâiului, care se găseşte deasupra călcâiului, în locul

unde pielea moale şi albă devine mai închisă şi dură, spre

talus.

Tehnicile masajului reflexogen Pentru priza de bază se folosesc ambele mâini, una de sprijin care

ţine ferm piciorul, permiţând astfel relaxarea acestuia şi o mână activă,

care acţionează asupra zonelor reflexe, având o mişcare dinamică şi

fluentă. Mişcarea nu se realizează numai din degete, ci este iniţiată din

mijlocul palmei, iar contactul se realizează prin buricele degetelor. Există

mai multe tehnici, derivate din priza de bază, şi anume:

a.Tehnici de relaxare: 1. Tehnica de rulare dinapoi spre înainte; 2.

Flexia diafragmului şi a plexului solar; 3. Rotaţia gleznei

b. Tehnici de bază: 1 Tehnica de bază a policelui; 2 Tehnica de

bază a indexului: 3 Tehnica croşetei; 4 Rotaţia reflexă

Efectele masajului reflexogen Principalul şi cel mai important efect este relaxarea musculară şi

nervoasă.Un alt efect este restabilirea armoniei şi homeostaziei tuturor

funcţiilor organismului: ameliorarea circulaţiei sangvine şi limfatice;

îmbunătăţirea funcţionării sistemului nervos (pacientul va dormi mult mai

bine după prima şedinţă ), reglarea diurezei ; activarea peristaltismului

intestinal etc.

Contraindicaţiile masajului reflexogen: Stările febrile, bolile infecto-

contagioase şi dermatologice; Tulburările venoase şi limfatice acute;

Afecţiunile care necesită intervenţii chirurgicale; Tulburările de sarcină (în

sarcina normală se evită masarea zonei bazinului); Depresiile grave

Tehnici orientale: Shiatsu Tehnicile utilizate de Shiatsu nu sunt cu mult diferite de cele

utilizate de masajul occidental, dar se utilizează de fapt doar două tehnici

principale: presiunea şi tracţiunile. Cu toate acestea, Shiatsu este o formă

foarte dinamică de masaj, varietatea lui constând în utilizarea diferitelor

segmente (mâini, coate, genunchi şi picioare), în durata şi profunzimea

presiunii şi în poziţia membrelor primitorului.Maseurul trebuie să fie cât

mai natural şi destins posibil când exercită o presiune, în loc de forţa

musculară servindu-se doar de greutatea propriului corp. Mai este necesar

ca cele două mâini să fie în permanent contact cu corpul primitorului.

În Shiatsu presiunea vine din „Hara‖ (centrul energiei din

abdomenul inferior), indiferent care ar fi segmentul utilizat. Această

presiune este puternică, dar controlată, pentru că energia executantului este

sensibilă la cea a partenerului său. Se utilizează, aşa cum am mai spus, doar

greutatea corpului, nefăcându-e niciun efort. Poziţia corpului este foarte

importantă, acesta trebuie să fie destins şi stabil. Genunchii sunt depărtaţi

pentru sporirea stabilităţii, braţele sunt drepte pentru ca suportul să fie solid,

iar presiunea nu vine din umeri, care sunt destinşi, ci din mişcarea înainte a

bazinului. Cele două mâini ale maseurului sunt relaxate, astfel putându-se

exercita o presiune puternică, fără a se ajunge la oboseală.

Segmentele cu care se execută presiunea în Shiatsu sunt:

Policele. Când se utilizează policele se apasă cu pulpa, nu cu

extremitatea, iar restul mâinii rămâne în contact cu corpul primitorului, atât

pentru repartizarea greutăţii cât şi pentru a-l linişti pe acesta.

Faţa externă a indexului şi internă a policelui. Această poziţie se

numeşte „muşcătura dragonului‖ şi este foarte utilă celor cu mâini suple.

Presiunea vine în special de la prima articulaţie a indexului.

Palmele. Palma mâinii permite exercitarea unei bune presiuni, mai

puţin precisă decât cea a policelui. Pentru a spori această precizie se

utilizează podul palmei, în timp ce restul mâinii, destinsă fiind, este tot

timpul în contact cu corpul primitorului.

Coatele. Când se utilizează coatele, se păstreză grnunchii depărtaţi şi

centrul de greutate destul de coborât, pentru a controla mai bine presiunea.

Maseurul trebuie să aibă cotul „deschis‖, un cot „ascuţit‖ este dureros.

Mâna şi antebraţul trebuie să fie destinse, relaxate, pumnul tensionat fiind

semnul unei presiuni realizate prin forţa musculară, lucru care nu este

permis în Shiatsu.

Genunchii. Presiunea genunchilor este puternică, fără a fi dureroasă.

Maseurul trebuie să fie aşezat pe călcâie, degetele de la picioare fiind

flectate şi să-şi treacă greutatea de pe un genunchi pe altul, fără a

îngenunchea pe cel masat.

Exerciţiile de bază în Shiatsu

Pentru început, cel care este masat e culcat ventral, cu braţele întinse

pe lângă corp. Coborând de-a lungul corpului se tratează mai întâi spatele,

apoi bazinul şi şoldurile, gambele, talia, urcând apoi din nou până la umeri

şi cap. Cel masat va răsuci frecvent capul, pentru a nu face contractură la

muşchii gâtului. Apoi pacientul este culcat dorsal şi se vor trata sistematic

faţa anterioară a gâtului, umerii, faţa şi capul, braţele, mâinile, „hara‖,

terminând cu gambele. Cei care au dureri dorsale este de preferat ca în

culcat dorsal să aibă genunchii îndoiţi.

Contraindicaţii: se evită apăsarea venelor dacă pacientul are

varice; nu se practică Shiatsu pe abdomen în timpul sarcinii; spre sfârşitul

sArcinii se evită presiunile puternice pe membrele inferioare şi nu se

utilizează „Marele Eliminator‖.

1.Spatele. Se începe prin întinderi ale spatelui, urmate de relaxare.

Fiecare maseur trebuie să-şi găsească ritmul propriu. Se stimulează în

continuare toate funcţiile corporale exercitând o presiune de fiecare parte a

coloanei vertebrale, cu palmele, apoi cu policele.

2.Bazinul. În această zonă se va apăsa pe găurile sacrate, după

care se vor comprima părţile externe ale feselor.

3.Faţa posterioară a membrelor inferioare. Se lucrează pe un

membru, apoi pe celălalt. Se exercită o presiune coborând cu palmele, apoi

cu genunchii. După ce s-a lucrat asupra gleznei se mobilizează gamba în 3

direcţii. Se abduce şi se flectează apoi membrul inferior şi se exercită o

presiune de-a lungul feţei sale externe. Se calcă apoi plantele, înainte de a

trata fiecare picior unul după celălalt.

4.Faţa posterioară a umerilor. Pe faţa posterioară a corpului,

Shiatsu se termină cu prelucrarea umerilor. Se apasă pe partea superioară a

acestora, apoi se realizează pivotarea omoplaţilor. Se va trece în continuare

la tratarea zonei dintre coloana vertebrală şi omoplaţi, iar în încheiere se

relaxează muşchii umerilor cu ajutorul picioarelor maseurului. Pacientul

se întoarce apoi în decubit dorsal.

5.Faţa anterioară a umerilor. Se „deschide‖ toracele apăsând pe faţa

anterioară a umerilor, apoi se exercită o presiune în spaţiile intercostale

pentru a le descongestiona şi pentru a redresa umerii prea rotunjiţi. Se

aşează apoi coatele pe genunchi pentru a avea o priză mai bună, lucrându-

se pe meridianele

feţei posterioare a gâtului şi relaxând întraga musculatură a acestuia. În

încheiere se face elongarea coloanei cervicale.

6.Capul şi faţa. Se începe cu vârful capului, degetele alunecă pe

păr, trăgându-l uşor. Se masează urechile, după care se coboară pe

punctele feţei, în jurul ochilor, pe tâmple şi pe bărbie, apoi în jurul nărilor

şi a gurii, înainte de reîntoarcerea la linia mediană a capului.

7.Membrele superioare şi mâinile. Se tratează fiecare membru

superior pe rând. Se începe cu faţa internă, mâinile în supinaţie, apoi se

lucrează pe antebraţ, cu mâna în pronaţie. Se tracţionează degetele şi se

tratează punctul dintre police şi index. În încheiere se scutură braţele pentru

ca muşchii să se relaxeze.

8. „Hara‖. Cu ambele mâini se apasă înconjurând abdomenul

inferior în sensul celor de ceasornic, apoi se apasă uşor sub coaste de pe o

parte pe cealaltă înainte de a coborî de-a lungul liniei mediane care duce

spre ombilic. În încheiere se relaxează „Hara‖ prin apăsare în „val‖.

9.Faţa internă a membrelor inferioare. Coborând până la picior se

apasă pe faţa internă a gambei, apoi pe faţa anterioară a coapsei. Se

mobilizează uşor rotula şi se exercită cu policele o presiune pe punctul

situat sub genunchi în timp ce cu cealaltă mână se apasă pe tibie. În

încheiere se face flexia plantară şi dorsală a piciorului şi se trece la

tratamentul celuilalt picior.

Planşa meridianelor spatelui

Spatele, în structura sa, reflectă starea energiei interne. Zonele

plămânilor, pericardului şi cordului sunt situate între omoplaţi. Meridianele

stomacului şi Trei Focare se găsesc în stânga liniei mediane a spatelui,

ficatul şi vezica biliară în dreapta. Meridianul splinei este situat într-o

zonă îngustă în dreptul celei de-a XII-a vertebre dorsale. Durerile dorsale

pot revela tulburări în funcţioarea organelor corespondente. Rinichii şi

intestinele corespund regiunii lombare, iar sacrul corespunde vezicii.

Indexul meridianelor este următorul: V - Vezica urinară; VB -

Vezica urinară; R – Rinichii; IS -Intestinul subţire; F – Ficatul; IG -

Intestinul gros; S – Stomacul; TF - Trei focare; SP – Splina; P – Pericardul;

C - Cordul ; VG - Vasul guvernor; P- Plămânii; VC – Vase-concepţie.

Principalul meridian este cel al vezicii, care coboară de fiecare

parte a coloanei vertebrale spre regiunea sacrată unde face două unghiuri

înainte de a reapărea în regiunea superioară a spatelui pentru a forma

meridianul extern al vezicii, paralel cu primul. Meridianul intern are un efect

mai mult fizic, în timp ce meridianul extern acţionează mai mult asupra

psihicului şi asupra emoţiilor. Meridianul vezicii stimulează nervii

rahidieni, care sunt legaţi de activitatea tuturor organelor interne. Practic

fiecare tsubo (punct) al meridianului vezicii are influenţă directă asupra

alimentării cu energie Ki (vitală) a altor meridiane. Punctele situate în

regiunea dorsală superioară acţionează asupra plămânilor şi a cordului.

Punctele situate în partea dorsală inferioară a spatelui acţionează asupra

meridianelor digestiei, partea stângă fiind legată în principal de stomac, iar

partea dreaptă de ficat şi vezica biliară. Regiunea lombară e legată de

rinichi, intestinul gros şi intestinul subţire, în timp ce sacrul e legat de vezică.

Cu puţină practică, examinând starea coloanei vertebrale şi a musculaturii

adiacente este posibilă stabilirea anumitor diagnostice ale funcţiilor interne.

Pentru început nu e necesar să se cunoască exact corespondenţele, fiind

suficient să se coboare în lungul coloanei vertebrale pentru a echilibra Ki – ul,

rămânând bineînţeles atenţi la reacţiile partenerului.


Sinteza unităţii de învăţare Având în vedere complexitatea intervenţiei pentru starea de sănătate, echivalentă cu

complexitatea fiinţei umane însăşi, este necesar ca profesionistul în kinetoterapie să fie capabil a şti, a

alege, a stabili cele mai importante obiective generale şi specifice propriei sale intervenţi

Obiectivele care vizează finalităţi, corespund idealului de recuperare a sănătăţii

(considerată parţial şi temporar pierdută). Astfel, imediat după evenimentul patologic, rolul important

revine serviciilor medicale de urgenţă pentru menţinerea şi revenirea spre normalitate a funcţiilor

vitale. Urmează prevenirea complicaţiilor, unde un rol important îl are aplicarea corectă a mijloacelor

anakinetice (posturări-drenaje, imobilizări, tehnici de facilitare pentru relaxare şi/sau stimulare). În

continuare intervine kinetoprofilaxia secundară, ce urmăreşte menţinerea şi readucerea funcţiilor

neafectate direct de către evenimentul patologic. Odată depăşită faza acută/critică determinată de

impactul patologic, rolul kinetoterapiei este în creştere pentru recuperarea ideală (în totalitate) a

funcţiilor diminuate sau pierdute.

Timpul de îndeplinire a acestui tip de obiectiv este impredictibil. Menţionăm că termenul

de ―ideal de recuperare‖ cuprinde în esenţa lui aspiraţiile pacientului şi a tuturor serviciilor medicale,

sub rezerva unei îndepliniri posibil parţiale a acestui tip de obiectiv.

Concepte şi termeni de reţinut: kinetoterapie,exerciţiu fizic, ATE


1. Definiţi următorii termeni: exerciţiu fizic, activităţi (A), tehnici (T), elemente (E)

2. Care sunt modalităţile paraclinice/medicale de exprimare a intensităţii efortului.

3. Care este clasificarea exercițiilor fizice?

4. Care snt efectele manevrelor de masaj?

5. Definiţi masajul.

6. Care sunt contraindicaţiile masajului?

7. Ce este drenajul limfatic?

8. Care sunt efectele drenajului limfatic?


1. Care sunt manevrele folosite în masajul terapeutic:

a. tapotamentul

b. bataia

c. ciupirea

2. Exercițiul fizic este:

a. viteza de execuţie

b. calitate motrică

c. gest motric special și specializat

3. Care sunt mijloacele specifice knetoterapiei:

a. forţa generală

b. exercițiul fizic

c. forţa specifică

4. Ce indicator enumerat mai jos face parte din categoria parametrilor exercițiului fizic:

a. duritatea efortului

b. densitatea efortului

c. directia și forma

Bibliografia:



Editura Universul




România de Mâine


România de Mâine



-

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9

SISTEMUL MIJLOCELOR SPECIFICE EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

Cuprins

9.1. Introducere



9.3.1. Sisteml mijloacelor specifice educației fizice și sportului


9.1.Introducere

Finalităţile şi obiectivele educaţiei fizice şi sportive se realizează cu ajutorul unui larg sistem de

mijloace. Aceste mijloace (instrumente) au un rol de prim ordin în activitatea de educaţie fizică şi

sportivă. Împreună cu procedeele şi metodele specifice, ele determină conţinutul şi eficienţa activităţii

domeniului.

Mijloacele folosite „în sistem‖ asigură îndeplinirea obiectivelor, în condiţiile în care se folosesc

în strânsă legătură unele cu celelalte.


Obiectivele unităţii de învăţare: să cunoască noţiunile de bază privind educația fizică și sportul;

să reţină principalele forme de manifestare ale educației fizice și ale sportului

să însuşească principalele exerciţii folosite în educație fizică și sport


capacitatea de folosire în activitatea de recuperare a metodelor şi mijlocelor educației

fizice și sportului


posibilitatea de a recunoaşte şi corecta anumite greşeli apărute în programele kinetice



Mijloacele educaţiei fizice şi sportive pot fi clasificate astfel:

Mijloacele de bază, specifice, ce aparţin domeniului educaţiei fizice şi sportive:

Exerciţiul fizic;

Metode şi mijloace folosite pentru asigurare refacerii capacităţii de efort a subiecţilor;

Aparatura de specialitate, specifică activităţii de educaţie fizică şi sport.

Mijloacele asociate (nespecifice sau complementare) care aparţin altor domenii, dar sunt

utilizate şi în activitatea de educaţie fizică şi sport:

Factorii naturali de călire;

Factorii igienici;

Mijloacele specifice altor laturi ale educaţiei integrale.

Mijloacele de bază, specifice asigură realizarea celor două finalităţi ale activităţii de educaţie

fizică şi sportivă: perfecţionarea dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice.

Exerciţiul fizic sau gestul motric (23) este considerat mijlocul fundamental al activităţii de

educaţie fizică şi sport. Actul motric sau acţiunea motrică, repetat sistematic şi conştient, reprezintă

principala condiţie a realizării obiectivelor educaţiei fizice şi sportive.

Obiectivele diferenţiază exerciţiile fizice, ca mijloc al educaţiei fizice şi sportive, de celelalte

mişcări, acţiuni fizice (corporale) care îşi au originea în actul motric, în mişcările omului şi care sunt

efectuate de individ în diverse activităţi (productive, în viaţa cotidiană, în jocurile copiilor etc.).

După I. Şiclovan, prin exerciţiu fizic se înţelege „repetarea sistematică şi conştientă a unei

acţiuni cu caracter preponderent corporal, în scopul formării sau perfecţionării unei priceperi şi

deprinderi, pentru îndeplinirea obiectivelor educaţiei fizice‖ (17).

Gh. Cârstea consideră că „exerciţiul fizic este actul motric repetat sistematic şi conştient în

vederea îndeplinirii obiectivelor educaţiei fizice şi sportului, fiind mijlocul specific principal, de bază‖

(3).

În Dicţionarul enciclopedic român, exerciţiul fizic este denumit „mijlocul principal al educaţiei

fizice care constă în acţiuni motrice voluntare special selecţionate şi folosite după o anumită metodică,

în vederea îndeplinirii sarcinilor instructiv-educative‖. Gh. Mitra apreciază că „exerciţiul fizic

reprezintă acţiunea motrică voluntară, deliberat concepută şi sistematic repetată în cadrul unui proces

instructiv-educativ, organizat în scopul realizării unor obiective concrete în legătură cu formarea şi

perfecţionarea priceperilor, deprinderilor şi calităţilor motrice, cu educarea multilaterală a

personalităţii‖ iar V. Marcu enumeră între caracteristicile exerciţiului fizic „intenţia deliberat

concepută, gestul motric cu structură proprie; repetarea sistematică după reguli precise; influenţa sa

asupra sferei biologice şi a celei spirituale şi efectuarea exerciţiului fizic presupune întotdeauna

depunerea unui efort fizic şi psihic‖.

În acord cu asemenea aprecieri, elementele definitorii ale exerciţiului fizic sunt următoarele:

• conceperea deliberată şi desfăşurarea lui în concordanţă cu obiectivele educaţiei fizice şi

sportive;

• repetarea sistematică, potrivit unor norme şi reguli bine determinate;

• gestul motric solicită depunerea unui efort fizic şi psihic;

• acţionează asupra sferei biologice şi spirituale a omului.

Exerciţiul fizic este mijlocul fundamental, instrumentul anume conceput şi programat în scopul:

• ameliorării indicilor morfologici şi funcţionali ai organismului;

• dezvoltarea troficităţii şi tonicităţii unui anumit muşchi, grup sau lanţ de muşchi;

• sporirea mobilităţii şi asigurarea stabilităţii articulare;

• formarea şi perfecţionarea deprinderilor şi priceperilor motrice de bază, utilitar-aplicative şi

specifice, ca şi dezvoltarea calităţilor motrice.

Exerciţiul fizic este cumulativ, poate influenţa simultan atât muşchii, cât şi articulaţiile, unele

deprinderi şi priceperi, calităţile motrice.

Conţinutul exerciţiilor fizice – reprezintă totalitatea elementelor din care este compus. Acestea

determină dimensiunea şi complexi-tatea lui. (De exemplu, o săritură întinsă peste aparatul de

gimnastică prezintă o complexitate faţă de o simplă tracţiune în braţe). Conţi- nutul urmăreşte

„finalizarea intenţiei‖, a obiectivului pentru care este utilizat exerciţiul fizic respectiv.

Componentele, elementele de bază, de conţinut ale exerciţiului fizic, determină:

• mişcările corpului sau ale segmentelor lui, efectuate în vederea realizării scopului. În

activitatea sportivă, prevederile regulamentare condiţionează execuţia mişcărilor;

• efortul fizic depus în timpul efectuării mişcărilor (concretizat prin „parametrii efortului fizic‖ –

cantitatea de lucru mecanic-volum-intensi-tatea cu care se efectuează acţiunile respective, ca şi

complexitatea);

• efortul psihic depus în timpul efectuării mişcărilor (concre-tizat în gradul de solicitare a

diferitelor procese psihice).

Forma exerciţiilor fizice – reprezintă modul de manifestare, vizibil, a conţinutului, a structurii

sale. Forma exerciţiilor fizice se concretizează în dispunerea şi legarea elementelor componente, în

modul în care se succed mişcările componente ale fiecărui exerciţiu, precum şi legăturile între acestea.

Aprecierea formei se face după următoarele criterii:

• poziţia corpului, a segmentelor, iniţială şi finală, faţă de aparat sau obiectul respectiv;

• direcţia în care se desfăşoară mişcarea prin acţionarea segmentelor corpului;

• amplitudinea segmentului corpului;

• relaţia dintre segmentele antrenate în mişcare;

• ritmul şi tempoul mişcării;

• modul de dispunere a executantului faţă de adversar (i) sau partener (i) etc.

Unii specialişti consideră forma exerciţiului ca „modul particular în care se succed mişcările

componente ale fiecărui exerciţiu, precum şi legăturile ce se stabilesc între acestea de-a lungul

efectuării acţiunii motrice în cauză‖ .

Gh. Mitra consideră că elementele definitorii ale formei exerciţiilor fizice sunt urmtoarele:

• poziţia corpului şi a segmentelor sale (iniţială, finală, intermediară);

• amplitudinea mişcării (de unde până unde – ca spaţiu);

• relaţia dintre diferitele segmente ale corpului;

• tempoul şi ritmul execuţiei;

• sistemul de dispunere faţă de adversar, partener, spectator.

Sintetizând părerile exprimate în literatura de specialitate, V. Marcu consideră că exerciţiul fizic

are următoarele caracteristici:

• caracteristici spaţiale: poziţii, direcţii, amplitudine, distanţă etc.;

• caracteristici temporale: ritm, tempou, durată;

• caracteristicile spaţio-temporale sunt determinate de viteza de execuţie;

• caracteristici dinamice: determinate de forţe interne sau externe care produc mişcarea,

exerciţiul.

În ceea ce priveşte relaţia între conţinut şi forma exerciţiului. Între conţinut şi formă există un

raport strâns, o unitate în care rolul hotărâtor îl deţine conţinutul. Acesta determină forma exerciţiului

fizic. De exemplu, unele perfecţionări, modificări ale conţinutului exerciţiilor de gimnastică au dus la

apariţia de noi elemente, noi forme de exprimare a sportivilor în diferitele exerciţii executate la unele

dintre aparatele de gimnastică. Astfel, au apărut noi elemente de gimnastică purtând numele

sportivului ce le-a executat pentru prima dată. De asemenea, forma determină dezvoltarea conţinutului

nou. Menţinerea unei forme depăşite, a unor exerciţii, procedee tehnice învechite este în contradicţie

cu conţinutul nou care determină şi favorizează performanţa sportivă.

În ceea ce priveşte tehnica exerciţiilor fizice, unii specialişti consideră că sunt sinonime

cuvintele formă şi tehnică. În acest sens, tehnica exerciţiilor fizice este definită ca: „sistemul

procedeelor tehnice specifice diferitelor ramuri sportive, procedee care raţionalizează după criterii

biomecanice şi reguli de întrecere stricte, mişcările corpului, ale segmentelor în scopul obţinerii unei

eficienţe maxime‖ .

Tehnica reprezintă îmbinarea cea mai raţională (cu măiestrie) a structurii acţiunilor motrice, în

conformitate cu scopul urmărit, prin valorificarea optimă a legilor biomecanicii.

Clasificarea exerciţiilor fizice

Efectele benefice ale mişcării fizice apar pentru întâia oară în China, în aşa-zisele „Cărţi sfinte‖,

în care se relevă rolul exerciţiilor de respiraţie, executate în diferite poziţii, în scopul vindecării unor

boli. Aceste mişcări s-au constituit în sistemul de gimnastică Kong-Fu.

Sistemul Yoga din India cuprindea exerciţii care, combinate cu tehnici speciale de activizare a

respiraţiei, circulaţiei, a musculaturii şi cu metode de relaxare, au avut un rol important în dezvoltarea

exerciţiilor fizice. Ulterior, în Egipt (acum 4000 de ani), se menţionează poziţiile iniţiale şi mişcările

de mobilitate şi, pentru prima dată, a celor acrobatice.

În Grecia antică, exerciţiile fizice se practicau, mai întâi cu scop medical, iar la Roma, pe lângă

exerciţiile medicale, sunt menţionate şi cele pregătitoare pentru război.

În Evul mediu, pentru menţinerea stăpânirii feudale, pregătirea fizică şi militară erau realizate

prin exerciţiile fizice, iar în Epoca Renaşterii, exerciţiile fizice erau considerate principalul mijloc prin

care se realiza dezvoltarea generală a omului şi întărirea sănătăţii. Apariţia „Art Gimnastica‖ a lui

Hieronimus Mercurialis este considerată prima culegere de exerciţii fizice.

În epoca modernă, de numele lui Pestalozzi se leagă elaborarea unui sistem de exerciţii de

gimnastică, pornind de la structura aparatului locomotor, vârstă şi jocul copiilor, exerciţiile fizice fiind

clasificate în articulare cu mişcările simple pentru cap, trunchi, braţe, picioare şi exerciţii libere.

Apariţia sistemelor de educaţie fizică reprezintă etapa începutului clasificării exerciţiilor fizice.

În prezent, există numeroase criterii de clasificare a exerciţiilor fizice, considerate clasice:

• după criteriul anatomic: exerciţii fizice pentru întregul corp sau pentru diferitele segmente ale

sale (cap, gât, membrele superioare, trunchi, membrele inferioare etc.);

• după principiile didactice (de la simplu la complex);

• după categoria deprinderilor motrice care se învaţă: exerciţii fizice pentru deprinderi motrice

de bază şi utilitar-aplicative; exerciţii fizice pentru deprinderi motrice specifice ramurilor şi probelor

sportive;

• după poziţia faţă de aparate: exerciţii fizice cu aparate, la aparate, pe aparate etc.;

• după ponderea calităţii motrice pe care o dezvoltă: exerciţii fizice pentru dezvoltarea forţei,

mobilităţii, vitezei etc.;

• după natura contracţiei musculare: exerciţii fizice dinamice, statice şi mixte;

• în funcţie de componentele (factorii) antrenamentului sportiv: exerciţii fizice pentru pregătirea

fizică, tehnică, tactică etc.;

• după intensitatea efortului fizic: exerciţii fizice de intensitate mică, medie, maximală etc.;

• după succesiunea exerciţiilor fizice în cadrul diferitelor verigi ale lecţiei;

• după obiectivele urmărite etc.

Metode şi mijloace folosite pentru asigurarea refacerii capacităţii de efort a subiecţilor

Importanţa refacerii capacităţii de efort a celor care au participat la diverse activităţi de educaţie

fizică şi sport, a determinat specialiştii domeniului să trateze refacerea ca pe o componentă a

procesului de instruire.

Refacerea înseamnă, practic, combaterea sau „depăşirea‖ oboselii apărute în timpul efortului şi

care permite reluarea sau continuarea exerciţiului. În timp ce recuperarea se referă la organismul

bolnav, handicapat morfologic sau funcţional, la „problemele‖ create în zona patologiei sportive,

refacerea poate fi considerată un proces distinct, care urmează după efort şi beneficiază de o

metodologie proprie.

Refacerea capacităţii de efort a subiecţilor se realizează, de regulă, pe parcursul activităţii sau

după încheierea activităţii respective.

Refacerea naturală este spontană şi cea mai simplă, depinde de activitatea sistemului nervos

central şi constituie forma principală de refacere. Începând cu pauza după o execuţie, „un timp de

odihnă‖, după o repriză, schimbarea jucătorilor după un atac la hochei pe gheaţă, la handbal etc. şi

continuând cu odihna de după meci, concurs şi somnul.

Refacerea mai poate fi rezultatul şi a altor metode şi mijloace mai complexe, ca: refacerea

dirijată şi refacerea farmacologică, metabolică. Mijloacele folosite din punct de vedere al

apartenenţei pot fi hidro-fizio-balneoclimatice, dietetice, psihice, farmacologice etc.

În activitatea de educaţie fizică (şcolară sau în cadrul Sportului pentru toţi) refacerea se

realizează, de regulă, prin mijloace naturale care se asociază cu măsuri de ordin igienic. În funcţie de

condiţiile materiale, se pot utiliza şi alte metode mai complexe.

Utilizarea aparaturii de specialitate, specifice activităţii de educaţie fizică şi sport

În activitatea de educaţie fizică şi mai cu seamă în cea sportivă, aparatura tehnică, specifică, de

specialitate utilizată, condiţionează realizarea obiectivelor, a performanţei şi joacă un rol însemnat în

procesul de instruire, în concurs.

Aparatura de specialitate, specifică domeniului cuprinde:

a. aparate şi materialele tehnice, specifice (bănci de gimnastică, saltele, aparatele de gimnastică,

mingi, gantere etc,.);

b. instalaţiile proprii (porţi, fileuri, groapa de nisip pentru sărituri etc.).

În activitatea sportivă, utilizarea aparaturii de specialitate, specifice, este deosebit de importantă

în desfăşurarea antrenamentelor. Folosirea unor lonje, plase elastice de către gimnaşti; a manechinelor

de către luptători, judokani; folosirea tot mai mult, în ultimul timp, a diverselor aparate mecanice sau

electronice sub forma unor simulatoare folosite în pregătirea jucătorilor de tenis, tenis de masă sau

pentru a înlocui adversarii în efectuarea unor procedee tehnice sau combinaţii tactice sunt tot mai mult

utilizate.


Sinteza unităţii de învăţare În activitatea sportivă, utilizarea aparaturii de specialitate, specifice, este deosebit de importantă

în desfăşurarea antrenamentelor. Folosirea unor lonje, plase elastice de către gimnaşti; a manechinelor

de către luptători, judokani; folosirea tot mai mult, în ultimul timp, a diverselor aparate mecanice sau

electronice sub forma unor simulatoare folosite în pregătirea jucătorilor de tenis, tenis de masă sau

pentru a înlocui adversarii în efectuarea unor procedee tehnice sau combinaţii tactice sunt tot mai mult

utilizate.

Concepte şi termeni de reţinut: educație fizică,exerciţiu fizic, dezvltarea capacității

motrice


1. Definiţi termenul: exerciţiu fizic

2. Care sunt mijloacele specifice educației fizice?

3. Care mijloacele nespecifice educației fizice?

4. Cum se clasifică exercițile fizice în educație fizică și sport?


1. Criteriul anatomic este mod de:

a. apreciere

b. clasificare

c. vedere





3. Care sunt mijloacele specifice kinetoterapiei:

a. forţa generală


c. forţa specifică

4. Ce indicator enumerat mai jos face parte din categoria parametrilor exercițiului fizic:



c. directia și forma

Bibliografia:



Editura Universul




România de Mâine


România de Mâine



-

UNITATEA DE ÎNVŢARE 10

SISTEMUL MIJLOACELOR NESPECIFICE KINETOTERAPIEI






10.1.Introducere

Finalităţile şi obiectivele knetoterapiei se realizează cu ajutorul unui larg sistem de mijloace.

Aceste mijloace (instrumente) au un rol de prim ordin în activitatea de recuperare. Împreună cu

procedeele şi metodele specifice, ele determină conţinutul şi eficienţa activităţii domeniului.

Mijloacele folosite „în sistem‖ asigură îndeplinirea obiectivelor, în condiţiile în care se folosesc

în strânsă legătură unele cu celelalte.


Obiectivele unităţii de învăţare: să cunoască noţiunile de bază privind kinetoterapia;

să reţină principalele forme de manifestare a kinetoterapiei

să însuşească principalele exerciţii terapeutice folosite în kinetoterapie


capacitatea de folosire în recuperare a metodelor şi mijlocelor kinetoterapiei


posibilitatea de a recunoaşte şi corecta anumite greşeli apărute în programele kinetice




Termoterapie - Crioterapia

Termoterapia foloseşte ca factor terapeutic temperatura cu valori cuprinse între 40-80 0 C cu

medii diferite, apă, aer încălzit, nisip, băi de soare, nămol.

Reguli generale de aplicare: obligatoriu se aplică comprese reci pe frunte, ceafă, precordial; se

aplică înainte de masă; sunt urmate de o procedură de răcire; nu se aplică mai multe proceduri calde pe zi

(decât cu foarte multă grijă); este foarte importantă supravegherea continuă a pacientului.

Proceduri din cadrul termoterapiei

1. Baia cu aburi sau căldură umedă poate fi generală sau parţială. Baia generală se realizează într-

o încăpere sau dulap special. Se indică bolnavului să stea pe staun cu corpul în dulapul special. Lăsându-

se afară doar capul. Se aplică comprese reci pe frunte, în jurul gâtului şi precordial. La început

temperatura cuprinsă între 38-400C, treptat temperatura creşte până la 50-55

0C. Pacientul poate fi hidratat

cu ceai, apă pentru creşterea sudoraţiei. Baia de aburi se aplică pe o perioada de maxim 30 minute în

funcţie de pacient şi scop, astfel:

a.durată scurtă 3-5 minute se folosesc ca proceduri pregătitoare de încălzire;

b.durată 10-15 minute folosite în cazul tulburărilor de circulaţie;

c.peste 15 minute se administrează celor cu obezitate, diabet zaharat, traumatisme

posttraumatice şi reumatice.

Contraindicat la copii sub 12 ani, la cei cu debilitate fizică, anemii grave, hemoragii şi persoane

cu vârste de peste 75 ani.

Baia parţială folosită în general la persoanele cu vârste de peste 75 ani constă în învelirea corpului

sau a diferitelor segmente afectate cu un cearşaf fierbinte.

2.Băi de aer cald sau căldură uscată pot fi generale sau parţiale. Se desfăşoară în aceleaşi

condiţii ca baia cu aburi. Durata băilor de aer cald este cuprinsă între 10-20 minute, iar temperatura

aerului este cuprinsă între 60-1200C. Are aceleaşi indicaţii şi contraindicaţii ca şi baia de aburi dar nu

elimină transpiraţia.

3.Băile de lumină se realizează într-un loc amenajat sub formă de cilindru, semicilindru sau

hexagon prevăzut cu 40 de becuri de 60 W şi un tremometru. Pacientul este aşezat pe un pat, taburet în

funcţie de segmentul care va fi supus băii de lumină. Temperatura aerului ajunge până la 60-800C. Pe

lângă rolul temperaturii aerului apare şi rolul radiaţiilor infraroşii emise de becuri.

4.Băile de soare reprezintă expunerea parţială sau totală a corpului la acţiunea directă a razelor

solare. Atenţie, corpul trebuie uns cu soluţii sau uleuri speciale. Baia de soare se începe în prima zi cu 5 -10

minute pe fiecare parte a corpului, după care10-15 minute se retrage la umbră. Aceasta se repetă de 3

ori în intervalul orar de 7-11 dimineată şi de la 16,30-19 seara. Baia de soare este indicată în toate bolile

mai puţin T.B.C., HTA, Cardiopatie ischemică sau cancer.

5.Sauna procedură cu aer foarte uscat, umiditate 2-9%, temperatura 80-1000C. Sauna se realizează

într-o cabină de lemn de brad sau pin cu o suprafaţă de 10-40 m2 , aportul de căldură 5 cal/min şi

temperatura pielii creşte până la 30-400C. În sauna finlandeză se folosesc pietre încinse care se umezesc

cu ½ litri de apă care se evaporă. Aceasta dă senzaţia de căldură umedă care este mai suportabilă.

Urmează flagelarea tegumentului cu nuiele foarte elastice de mesteacăm. Sauna este urmată de un dus rece

cu o durată de aproximativ 10 minute. Sauna este indicată la sportivi ca metodă de slăbire, la pacienţi

pentru încălzirea organismului. Ea este contraindicaţă la obezi cardiaci şi obezi cu hipertensiune arterială.

6.Băi hiperterme de nămol. Stratul de nămol de 7-10 mm la o temperatură de 470 C, timp de

20-30 minute. Gradientul termic este mare, conductibilitatea mică, transferul de căldură spre tegument

este lent. Şocul caloric este intens ceea ce duce la apariţia reflexului termocirculant. ţămolurile pot fi

folosite şi în aplicaţii de tampoane vaginale

7.Oncţiunea cu nămol (ungere). Este o cură naturistă folosită pe litoral şi foloseşte nămol

prelucrat din lacurile litorale. Se aplică nămolul pe tegument şi se expune la soare în ortostatism. Se

menţine nămolul pe tegument până îşi schimbă culoarea din negru în cenuşiu, aproximativ 30 de minute

până la o oră, după care se îndepărtează nămolul prin duş sau baie în mare, urmată de înot, alergare

sau mişcări pe loc. În final pacientul se odihneşte la umbră într-un loc liniştit în jur de o oră.

ţămolurile sunt utilizate în afecţiunile reumatismale; degenerative; ortopedice pre şi post operator;

sechele ca şi afecţiuni ginecologice cronice şi sub acute (inclusiv sterilitate); leziuni de neuron motor

periferic; boli endocrine hipofuncţionale, perivisceritele; afecţiuni dermatologice.

8.Împachetări cu parafină Se foloseşte parafină albă care se topeşte la 65-800C după care se

răceşte până la 400C. Există mai multe metode de aplica şi anume:

- metoda de pensulare pe regiunea dorită, într-un strat de 0,5-0,8 cm, cu o durată de 20 minute;

- metoda băilor de parafină au o durată de 5-15 minute, membrul afectat se introduce într-un

lichid de parafină;

- metoda feşilor parafinate, se aplică ca şi feşile gipsate şi se menţin câteva minute;

- metoda manşoanelor cauciucate (cu tava), parafina din tavă se aplică pe regiunea afectate,

durata procedurii 20 minute.

Împachetările cu parafină se aplică în orice afecţiune fară fază acută.

Termoterapia sub forma aplicaţiilor scurte de gheaţă pe tegumentul diferitelor părţi se numeşte

crioterapie.

Aplicaţiile pot fi sub formă lichidă, solidă sau gazoasă.

Tehnicile folosite sunt:

a..Comprese reci, acţionare prin conducţie, temperatura apei fiind de 10C cu bucăţi de gheată în ea.

Durata de menţinere a compresei 2-20 minute.

b.Imersia (scufundarea) unor părţi sau întregul corp în apă. Temperatura apei sub 40C. Durata

imersiei 20-30 minute.

c.Baia de membre, temperatura apei 2-30 C cu durată de 4-10 minute.

d.Masaj cu gheaţă în general indicat în refacerea circulaţiei, în combaterea durerii şi în cazuri de

contuzii la sportivi.Durata masajului cu gheaţă variază între 2 şi 20 de minute

Flux de aer rece pe tegument sau spray rece (clorură de etil sau Kelen) folosit la sportiv în

cazuri de contuzii.

Efectele fiziologice ale recelui:

- produce vasoconstricţie; produce o hiperemie reactivă; scade viteza de transmisie a influxului

nervos pe nervii motori musculari; produce inhibiţie nervoasă periferică; scade metabolismul celular şi

tisular; creşte vâscozitatea pe structurile conjunctive de colagen; ceea ce contribuie la relaxare; afectează

dexteritatea – mişcările de fineţe.

Indicaţiile crioterapiei în funcţie de efecte:

- efectul antispastic – se indică în orice leziune craniană sau cervicală, în contracturi şi

spasm muscular, în toate traumatismele acute în primele 15-20 minute;

- efectul antalgic - este folosit în dureri fasciculare, dureri musculare, în bursite, tendinite, în

PSH în faza acută, în bolile reumatismale adarticulare;

- efectul antiinflamator – la infecţii locale acute în primele 24 de ore, în combaterea edemului

şi a durerii sau în orice inflamaţie.

Contraindicaţii

- în cazul persoanelor vârstnice; în afecţiuni cardio-vasculare; în sindroame de neuron motor

periferic

Electroterapie Curentul Galvanic

Curentul electric de frecvenţă zero sau curentul continuu, poartă numele de curent galvanic. Intensitatea

curentului poate varia crescând de la valoarea zero a intensităţii până la un anumit nivel (curent

continuu ascendent) sau descrescând spre zero (curent continuu descendent). Dacă aceste creşteri şi

descreşteri au loc ritmic, curentul ia forma unei curbe ondulatorii şi se numeşte curent variabil.

Mecanism de producere: - prin mai multe metode, cele mai importante fiind:

- metodele chimice - elementul clasic de producere a curentului continuu este "pila lui Volta";

- metode mecanice;

- metode termoelectrice;

Proprietăţi ale curentului galvanic: electroliza, ionoforeza, electroforeza, electroosmoza, rezistenţa tisulară

sau rezistenţa ohmică sau rezistivitatea tisulară, valorile rezistenţei tisulare variază în funcţie de natura

ţesuturilor.

Efecte fiziologice ale curentului galvanic: A.asupra fibrelor nervoase senzitive:

- senzaţia înregistrată este în funcţie de creşterea intensităţii curentului aplicat:

furnicături - înţepături - arsură - durere.

- la polul (+) se induce fenomenul de analgezie, datorat hiperpolarizării celulei şi scăderii

excitabilităţii acesteia.

- la polul (-) se induce fenomenul de stimulare prin depolarizare a celulei şi creşterea

excitabilităţii acesteia.

B. asupra fibrelor nervoase motorii:

- la polul (-) se înregistrează o scădere a pragului de excitaţie, înregistrându-se

acelaşi

fenomen de stimulare neuromotorie cu creşterea excitabilităţii.

C. asupra sistemului nervos central:

- efectele instalate sunt în funcţie de polaritatea aplicată

- polul (+) aplicat cranial determină un efect analgezic, descendent,

- polul (-) aplicat cranial determină un efect stimulant, ascendent. D.asupra fibrelor vegetative

vasomotorii:

- vasodilataţie superficială şi profundă,

- acţiune hiperemizantă, de activare a vascularizaţiei (vasodilataţie atât la nivelul vaselor

superficiale, cutanate cât şi la nivelui celor profunde, din straturile musculare)

- eritemul cutanat. E.asupra sistemului nervos vegetative

- stimulare simpatică sau parasimpatică

Efecte terapeutice ale curentului galvanic: analgezic, excitant, stimulant, vasodilatator, trofic, rezorbtiv,

echilibrant SţV.

Modalităţi de aplicare: Galvanizarea simplă; Baia galvanică parţială; Baia galvanică completă; Ionizarea

galvanică (iontoforeza).

Indicaţii ale galvanizării:

- sistem nervos: nevralgii, nevrite, pareze, paralizii, dezechilibre neurovegetative,

- aparat locomotor: mialgii, artroze, reumatism abarticular: tendinite, bursite, epicondilite,

periartrite, artrite de fază stabilizată.

- aparat cardiovascular: arteriopatii stadiile I - II, boala varicoasă stadiile I - II, HTA stadiile I

- II.

- dermatologie: acnee, alergie, ulcere atone, degerături.

Contraindicaţii:

- leziuni de continuitate tegumentară, alergie, intoleranţă la curent galvanic, tumori benigne, maligne,

infecţii tegumentare, TBC cutanat, bolnavi febrili, boli organice decompensate sau cu risc de

decompensare, pacienţi purtători de materiale de osteosinteză.

Curenţii în impulsuri

Întreruperea curentului continuu - cu ajutorul unui întrerupător manual (primele aparate) sau prin reglare

electronică (aparatele moderne) - realizează impulsuri electrice succedate ritmic (singulare sau în serii)

cu efect excitator.

Caracteristici: formă, amplitudine, frecvenţă, durata impulsurilor (t) şi a pauzei (tp), modulaţia lor.

a. Terapia prin curenţii de joasă frecvenţă, stimularea contracţiei musculaturii striate

normoinervate.

Indicaţii: tratamentul musculaturii abdominale hipotone, incontinenţa sfincterului vezical şi anal,

stări după traumatisme acute ale aparatului locomotor, grupe musculare disfuncţionale din vecinătatea

celor denervate.

b. Terapia musculaturii total denervate: forme de curenti utilizaţi;

- curenţi progresivi Lapique cu durate de impuls între 100 - 1000 ms şi frecvenţe cuprinse între 1

-10 impulsuri pe sec.,

- curenţi cu impulsuri trapezoidale - cu intensitate staţionară,

- curenţi triunghiulari cu fronturi de creştere liniare.

Modul de aplicare al electrostimulării: - tehnica bipolară; tehnica monopolară.

c. Terapia musculaturii spastice:

Indicaţii: spasticitate în pareze, paralizii de origine cerebrală, spasticităţi consecutive

traumatismelor la naştere, leziuni traumatice cerebrale şi medulare (cu excepţia paraliziilor spastice),

pareze spastice în scleroza în plăci, hemipareze spastice după AVC, boală Parkinson.

Contraindicaţii: scleroză laterală amiotrofică, scleroza difuză avansată.

d. Stimularea contracţiei musculaturii netede: se realizează prin aplicarea de impulsuri

exponenţiale (impulsuri unice sau serii de impulsuri) cu durată mare (sute de ms.), pauză mare şi frecvenţă

rară (un impuls la 1 - 4 sec.),

Curenţii diadinamici

Efecte fiziologice: analgetice, hiperemiante, trofice, resorbtive, dinamogene.

Indicaţiile curenţilor diadinamici: aparat locomotor:

- stări posttraumatice: - contuzii, entorse, luxaţii.

- întinderi musculare,

- redori articulare,

- afecţiuni reumatice: - artroze reactivate, artrite, mialgii,

manifestări abarticulare;

- tulburări circulatorii periferice - acrocianoză, boală varicoasă, stări după degerături sau

arsuri, arteriopatii periferice obliterante.

- aplicaţii segmentare vizând zonele neuro - reflexe în suferinţe cu patogenie

neurovegetativă ale stomacului, colecistului, colonului, astm bronşic.

Contraindicaţii: fracturi certe sau suspecte, nu se aplică pe regiunea precordială, escoriaţii, plăgi,

leziuni dermatologice, alergii la diferite substanţe decelate anamnestic, evitarea regiunilor în care sunt

încorporate piese metalice de osteosinteză, endoproteze, sterilete, nu se aplică în stări hemoragice locale,

tromboze venoase superficiale şi profunde, în menstruaţie şi uter gravid, se evită zonele cu pierderea

sensibilităţii termice.

Curentul electric de medie frecvenţă

După Gildemeister şi Weyss, curenţii de medie frecvenţă prezintă frecvenţe cuprinse între 1000 –

100.000 Hz. Curentul de medie frecvenţă tip ţEMEC utilizează două surse de curenţi de medie frecvenţă,

decalaţi cu 100 Hz. Efectele terapeutice maxime sunt localizate la nivelul de încrucişare a celor două surse

de medie frecvenţă, de amplitudini constante dar cu frecvenţă diferită - 100 Hz.

Efectele fiziologice ale curenţilor de medie frecvenţă: excitomotor, vasodilatator, trofic, resorbtiv,

decontracturant, analgetic, parasimpaticoton, simpaticolitic.

Modalităţi de aplicare: interferenţa plană; interferenţa spaţială

Tipuri de electrozi: - electrozi placă; electrozi punctiformi cu diametrul de 4 mm, pentru zone

mici de tratat; electrozi pentru ochi, tip mască; electrozi inelari, toracici; electrozi palmari pentru

suprafeţe mari; electrozi cu vacuum

Indicaţii terapeutice: traumatologie (contuzii, entorse, luxaţii, fracturi, hematoame posttraumatice);

reumatologie (artrite, artroze, reumatism abarticular: tendinite, bursite, entezite, fibromialgii); neurologie

(nevralgii, nevrite, pareze, paralizii); afecţiuni vasculare ( arteriopatii periferice stadiul I – II, varice

stadiul I-II); ginecologie ( anexite, metroanexite nespecifice); gastroenterologie: - dischinezii biliare, boală

ulceroasă, enteropatii funcţionale);

Contraindicaţii: leziuni dermice de continuitate, infecţii, procese inflamatorii purulente, stări

febrile, implante metalice, tumori benigne, maligne, tuberculoză, aplicaţii pe aria precordială.

Curentul electric de înaltă frecvenţă

Aplicarea terapeutică a câmpului electric şi magnetic de înaltă frecvenţă şi a metodelor

electromagnetice (unde decimetrice de 69 cm şi microunde de 12,25 cm) cu frecvenţe peste 300 KHz

reprezintă terapia cu înaltă frecvenţă. Curenţii de înaltă frecvenţă sunt curenţi alternativi cu o frecvenţă medie

mai mare de 500.000 oscilaţii/ sec.

a. Undele scurte

Curentul de înaltă frecvenţă cu lungimi de undă cuprinse între 10 şi 100 m şi frecvenţă cuprinsă între 10

MHz - 100 MHz reprezintă undele scurte. Se mai numesc unde decametrice. Proprietăţi ale curenţilor de

înaltă frecvenţă.

- frecvenţă foarte mare,

- produc importante fenomene capacitive şi inductive,

- produc energie calorică (utilizată în terapie),

- încălzesc puternic corpurile metalice şi soluţiile electrolitice,

- transmit în mediul înconjurător, la distanţe foarte mari unde electromagnetice de aceeaşi frecvenţă

cu a curentului care le-a generat.

- creşte catabolismul; efecte asupra circulaţiei: hiperemie activă, vasodilataţie generală, scăderea

tensiunii arteriale,

- efecte asupra sistemului nervos: - SNC - efect sedativ

- SN periferic - excitabilitate crescută.

- efecte musculare: scade tonusul muscular pe musculatura hipertonă,

- creşte capacitatea imunologică a organismului,

- efect terapeutic deviat din acţiunea căldurii: - hiperemizant, analgetic, miorelaxant -

antispastic, activarea metabolismului.

Ultrasunetul Urechea umană percepe sunetele a căror limită superioară de percepţie este de cca 20000 oscilaţii/

secundă. Vibraţiile mecanice pendulare - reprezentând sunetul - ce depăşesc această limită poartă numele

de ultrasunete (au o frecvenţă apreciată la 50000 Hz - 3000000 Hz). Ultrasunetele furnizate de aparatele

folosite în fizioterapie au o frecvenţă cuprinsă între 800 - 1000 Hz.

Mecanisme de producere: procedee mecanice, procedee magnetice, procedeul piezoelectric.

Efecte fiziologice ale ultrasunetului:

- analgetice - realizate prin intermediul SţC, efect miorelaxant, acţiune hiperemiantă, activarea

circulaţiei sangvine, acţiune asupra SţV, inhibarea acţiunii glandei hipofize, efecte fibrolitice (legate de

fenomene de fragmentare şi rupere tisulară), efecte antiinflamatorii, acţiune vasomotoare şi metabolică.

Indicaţii generale:

- afecţiuni reumatismale: - reumatism degenerativ, reumatism inflamator cronic, reumatism

abarticular.

- traumatologie:- fracturi recente, întârzierea formării calusului, contuzii, entorse, luxaţii,

hematoame, posturi vicioase, scolioze, deformări ale piciorului.

- dermatologie: - cicatrici cheloide, plăgi atone, ulcere trofice ale membrelor.

- afectări ale ţesutului de colagen: - fibrozite, dermatomiozite, sclerodermie, retracţia

aponevrozei palmare Dupuytreu.

- neurologie: - nevralgii şi nevrite, sechele nevralgice după herpes Zoster, nevroamele

amputaţiilor, distrofie musculară progresivă, sindroame spastice şi hipertone.

- afecţiuni circulatorii: - arteriopatii obliterante, boala Raynoud.

- afecţiuni din cadrul medicinii interne,

- ginecopatii.

Contraindicaţii:

Contraindicaţii generale: modificări tegumentare, diverse afecţiuni cutanate, tulburări de

sensibilitate cutanată, tulburări de coagulare sangvină, fragilitate capilară, stări generale alterate,

caşexii,

tumori în toate stadiile evolutive (pre/postoperator), tuberculoza activă, stări febrile, fenomene

inflamatorii acute, reumatism articular acut, insuficienţă cardio - respiratorie, insuficienţă coronariană,

tulburări de ritm cardiac, suferinţe venoase ale membrelor - tromboflebite, tromboze, varice,

calcifierea progresivă a pereţilor arteriali: ateroscleroză.

Contraindicaţii speciale: aplicarea ultrasunetelor pe zone corespunzătoare unor organe şi

ţesuturi precum: creier, măduva spinării, ficat, splină, uter gravid, glande sexuale, plămâni, cord şi

marile vase, aplicaţii pe zonele de creştere ale oaselor la copii şi adolescenţi.

Fototerapia Fototerapia sau "terapia cu lumină" reprezintă utilizarea acţiunii asupra organismului a

energiei radiante luminoase. Ea poate fi: - naturală (lumina solară), artificială (furnizată de spectrele

de iradiere emise în anumite condiţii de corpurile încălzite). Utilizarea luminii în scop terapeutic =

helioterapie.

Proprietăţile fundamentale ale luminii:

- propagarea rectilinie într-un mediu omogen, reflexia luminii este reîntoarcerea ei în mediul din

care provine, raza reflectată fiind în acelaşi plan cu raza incidentă; unghiul de reflexie egal cu

unghiul de incidenţă,

- refracţia este deviaţia pe care o suferă raza de lumină la trecerea ei prin suprafaţa de separare a

două medii cu densităţi diferite,

- lipsa perturbaţiei reciproce (când fasciculele se intersectează, ele se propagă independent),

interferenţa este fenomenul de "compunere" a undelor luminoase cu aceeaşi direcţie de propagare

(bande luminoase şi întunecate),

- difracţia este fenomenul de curbare a traiectoriei luminii în regiunea umbrei geometrice,

polarizarea este dependenţa intensităţii razelor luminoase reflectate faţă de orientarea planului de

incidenţă.

Mecanism de producere:

Emisiunea de energie de către corpuri se face prin: - incandescenţă, luminescenţă. Cele două

teorii asupra naturii luminii sunt: teoria ondulatorie şi teoria corpusculară, fotonică sau cuantică.

Radiaţiile luminoase propriu - zise, care fac obiectul fototerapiei sunt:

- radiaţiile infraroşii,

- radiaţiile vizibile,

- radiaţiile ultraviolete.

Radiaţiile infraroşii (RIR)

Sunt denumite şi radiaţii calorice, având lungimi de undă cuprinse între 0,76 - 50 micrometri .

Mecanism de producere: sunt emise de corpuri incandescente, de gaze aduse la luminiscenţă

prin descărcări electrice în terapeutică se foloseşte următoarea clasificare:

1. RIR cu lungimi de undă cuprinse între 0,76 µm şi 1,5 µm - sunt penetrante în funcţie de

pigmentaţie, gradul de inhibiţie, temperatură şi doză,

2.RIR cu lungimi de undă cuprinse între 1,5 µm şi 5 µm, absorbite de epiderm şi derm,

3.RIR cu lungime de undă mai mare de 5 µm, absorbite numai la suprafaţa tegumentului.

Efecte fiziologice: acţiune calorică (cu cât lungimea de undă este mai scurtă, cu atât acţiunea calorică

este mai profundă), vasodilataţie arteriolară şi capilară (eritem caloric), edem uşor al stratului mucos,

edemaţierea papilelor dermice, infiltraţii leucocitare perivasculare, creşterea debitului sangvin,

creşterea metabolismului local şi îmbunătăţirea troficităţii, activarea glandelor sudoripare, influenţează

terminaţiile nervoase cu calmarea consecutivă a nevralgiilor.

Mod de aplicare: Băi de lumină generală, aplicaţii în spaţiu deschis.

Indicaţii ale terapiei cu RIR:

În spaţiu deschis: afecţiuni locale însoţite de edeme inflamatorii şi stază superficială, diferite

tipuri de nevralgii, mialgii, tendinite, catarele cutanate, subacute, cronice ale mucoaselor, plăgi

postoperatorii,

plăgi atone, degerături, eczeme, eriteme actinice, radiodermite, cicatrici vicioase, tulburări ale

circulaţiei periferice, stări spastice ale viscerelor abdominale.

În spaţiu închis: boli cu metabolism scăzut: obezitate, hipotiroidie, boli reumatismale

degenerative, diverse neuromialgii, intoxicaţii cronice cu metale grele, afecţiuni inflamatorii cronice şi

subacute ale organelor genitale, afecţiuni cronice ale aparatului respirator.

Contraindicaţii: nu se aplică imediat după traumatisme, hemoragii recente, risc de hemoragie

gastro - intestinală, inflamaţii acute, supuraţii, boli şi stări febrile.

Radiaţiile ultraviolete (RUV) Radiaţii cu lungimi de undă cuprinse între 0,01 - 0,4 µm. În terapie se utilizează doar cele

cuprinse între 0,18 - 0,4 µm.

Efecte fiziologice: vasodilatator (eritem), pigmentaţia cutanată, exfoliere cutanată, producerea

vitaminei D, efect desensibilizant antialergic, efect antialgic, efect de stimulare a electropoiezei, efect

bactericid, virucid, efect psihologic, resorbţia edemelor superficiale, stimularea catabolismului şi

sudaţiei.

Mod de aplicare: Iradieri generale, iradieri locale:

Indicaţii generale:

- dermatologie: - alopecii, peladă, psoriazis, acnee, cicatrici cheloide - iradieri de 1 - 2 săptămâni,

eczeme (stadii subacute, cronice), furuncule şi furuncul antracoid, degerături, eritemul pernio,

herpes zoster (Zona), lupus vulgaris, ulcere cutanate, ragade mamelonare, piodermite, prurigouri,

micoze cutanate.

- pediatrie: - rahitism, spasmofilie, astm bronşic, debilitate fizică, craniotabes.

- reumatologie: - artrite reumatoide, artroze, periartrite, nevralgii, sindrom AţD.

tuberculoză

- alte afecţiuni: - sindroame neurovegetative, tulburări endocrine, afecţiuni ORL, afecţiuni

obstetrico - ginecologice.

Contraindicaţii: tuberculoza pulmonară activă, neoplazii, caşexii de orice cauză, inaniţia,

cardiopatii decompensate, insuficienţă cardiacă, insuficienţe hepatice şi renale, stări hemoragice,

hipertiroidia, diabet zaharat, pacienţi nervoşi şi iritabili, sarcina, tulburări de pigmentare, hipertensiune

arterială consecutivă, fotosensibilităţi cutanate solare.

Terapia cu laser LASER reprezintă iniţialele pentru LIGHT AMPLIFICATION by STIMULATED

EMISSION of RADIATION, adică AMPLIFICAREA LUMINII prin EMISIE STIMULATĂ de

RADIAŢIE.

Lumina laser este complet monocromă, prezintă o singură lungime de undă, complet coerentă,

absolut orientată, undele laser fiind perfect identice în timp şi spaţiu.

Parametrii fizici de bază în laseroterapie: lungimea de undă, puterea, frecvenţa, densitatea de

putere

Efecte ale terapiei cu laseri atermici: analgetic, miorelaxant, antiinflamator, trofic, resorbtiv,

bactericid, virucid.

Indicaţii terapeutice ale laserilor atermici: traumatologie ( fracture, rupturi musculare,

hematoame musculare constituite, miozita calcară posttraumatică, entorse, luxaţii, tendinite

posttraumatice, axonotmesis, arsuri; dermatologie (dermitele acneiforme, eczeme, herpes simplex,

herpes zoster, psoriazis); O.R.L.( amigdalite, faringite, sinuzite, tinitus); Stomatologie (gingivite,

peridontite, nevralgii dentare, stomatite aftoase); Reumatologie (poliartrită reumatoidă, spondilită

anchilozantă, artroze, tendinite, bursite); ţeurologie ( nevralgie trigeminală, pareze, nevrite).

Contraindicaţii:

A. Contraindicaţii absolute:_iradierea directă a globilor oculari cu risc de inducere a

retinopatiei

degenerative, iradierea tumorilor maligne sau potenţial maligne, stări febrile.

B. Contraindicaţii relative: pacienţi cu afecţiuni psihice - epilepsii, sindroame nevrotice

Pacienţi cu mastoză chistică, hipertiroidism, pacienţi sub tratament steroidian, sarcină, pacienţi cu

implanturi cohleare.

Terapia prin câmpuri magnetice de joasă frecvenţă

Un câmp magnetic este produs de un curent electric sau de un câmp electric.Câmpul magnetic

produs de un curent electric prezintă aceiaşi parametri fizici caracteristici curentului electric

generator.Intensitatea câmpului magnetic - densitatea liniilor de forţă magnerică - se măsoară în T (tesla),

în subunităţi mT (militesla).

Aparatul MAGţETODIAFLUX este un produs românesc, alcătuit dintr-un generator de câmp

magnetic de joasă frecvenţă, trei bobine şi cabluri aferente, având următorii parametrii:

- frecvenţă de 50 şi 100 Hz,

- intensităţi fixe: - 4 mT bobina cervicală,

- 2 mT bobina lombară,

- 20- 23 mT bobina localizatoare.

Efectele terapiei cu câmpuri magnetice de joasă fregvenţă - MAGţETODIAFLUX -

A. Formele continue nemodulate: efect sedativ, efect simpaticolitic, efect trofotrop.

B. Formele întrerupte: efect excitator, efect simpaticoton, efect ergotrop.

Alegerea formelor de aplicare - continuu, întrerupt, sunt în funcţie de afecţiunea de bază, tipul

constituţional şi reactivitatea neurovegetativă individuală, bioritmul subiectului. Indicaţiile terapiei prin

câmpuri magnetice de joasă frecvenţă:

A. Afecţiuni reumatismale: reumatism cronic degenerativ, reumatism abarticular, inflamator.

B. Sechele posttraumatice: plăgi, contuzii, hematoame musculare, entorse, rupturi

musculotendinoase, postfracturi, consolidarea fracturilor.

C. Afecţiuni neuropsihice: nevroze, distonii neurovegetative, hemiplegii, paraplegii, boala

Parkinson.

D. Afecţiuni cardiovasculare: boli vasculare periferice funcţionale ( boala Raynaud, sindromul

Raynaud, acrocianoza); boli vasculare periferice organice (trombangeita obliterantă, ateroscleroza

obliterantă a membrelor, arteriopatia diabetică)

E. Afecţiuni respiratorii: astm bronşic, bronşită cronică.

F. Afecţiuni digestive: gastrite cronice, ulcere gastroduodenale cornice, tulburări de motilitate

biliară.

G. Afecţiuni endocrine: diabetul zaharat tip II, hipertiroidia.

H. Afecţiuni ginecologice: dismenoreea, metroanexite cronice nespecifice, cervicite cronice

nespecifice, tulburări de climax şi preclimax.

Contraindicaţiile terapiei prin câmpuri magnetice de joasă frecvenţă: purtătorii de stimulatori

cardiaci, sindroame hipotensive, ateroscleroza cerebrală avansată, stări hemoragice, anemii, boli

infecţioase, stări febrile, insuficienţe: renală, hepatică, cardiacă, pulmonară, psihoze, epilepsie, sarcină.

Hidroterapia

Hidroterapia este o metodă fizioterapeutică, care utilizează aplicarea, sub diferite forme de

administrare, a apei pe piele, în scopul creşterii rezistenţei organismului, normalizării funcţiilor sale

alterate şi combaterii anumitor manifestări din patologia umană.

Principalele proceduri hidroterapeutice sunt reprezentate de :

- fricţiuni şi spălări; comprese; cataplasme; împachetări; băi; duşuri, afuziuni.

Toate procedurile din cadrul hidroterapiei este indicat să fie efectuate înainte de masă fii

obligatorie evitarea congestiei capului prin udarea feţei sau folosirea unei comprese reci pe frunte.

Fricţiunile sunt proceduri hidroterapeutice care constau în fricţiunea unei regiuni ale corpului cu

un prosop înmuiat în apă caldă sau rece. Se îmbină în acest fel acţiunea cumulată a excitanţilor termici şi

mecanici, ceea ce dă o reacţie vasculară rapidă şi intensă. După terminarea procedurii, zona fricţionată se

acoperă cu un cearceaf. Fricţiunile se pot efectua cu apă caldă, rece sau caldă alternativ cu rece. După

suprafaţa pe care se acţionează, fricţiunile sunt parţiale (doar pe anumite suprafeţe ale corpului) sau

complete. În ultima eventualitate, procedura hidroterapeutică se execută succesiv într-o anumită ordine:

picioare, spate, torace, abdomen, mâini. Pe măsură ce se execută fricţiunea pe o anumită regiune, restul

corpului este învelit în cearceaf, pentru a se împiedica pierderile de căldură suplimentare. Fricţiunile

parţiale sunt indicate în stări febrile (procedură repetată de 3-6 ori pe zi) insuficienţă circulatorie

periferică, pareze şi paralizii, astenie, surmenaj, convalescenţă după boli febrile, reumatrism degenerativ

(pentru a preveni recidivele), bronşită cronică şi staza pulmonară.

Indicaţiile acestora rezultă din acţiunea lor asupra organismului : intensitatea metabolismului,

ameliorarea funcţiei aparatului cardiovascular, exitarea sistemului nervos. Din astfel de considerente,

fricţiunile complete se prescriu în tratamentul obezităţii şi al unor complicaţii ale acesteia.

Spălările reprezintă proceduri hidroterapeutice prin intermediul cărora se realizează excitarea

pielii, doar prin stimuli termici. Ele constau din înmuierea în apă a unui prosop şi spălarea unor regiuni ale

corpului. Zonele respective sunt şterse la sfârşitul procedurii şi acoperite până se încălzesc. Au indicaţii în

stările febrile, psihastenie, surmenaj, pareze şi paralizii.

Compresele sunt proceduri hidroterapice care constau în învelirea unei părţi sau a întregii

suprafeţe a corpului cu o ţesătură umedă, acoperită la rândul ei cu alta, rău conducătoare de căldură, în

scopul de a menţine cât mai mult timp reacţia iniţială. Compresele se pot aplica pe cap, pe gât, torace,

abdomen, trunchi, picioare, degete, etc. În funcţie de temperatura apei folosite, compresele sunt reci sau

calde.

Cataplasmele sunt procedee hidroterapice care constau în aplicaţii locale cu diverse substanţe

umede, ce au temperaturi variabile. Acţiunea lor este asemănătoare compreselor, însă, datorită asocierii

excitaţiei chimice (deţinute de substanţa aplicată pe piele), efectele sunt mai pronunţate.

În funcţie de materia întrebuinţată cataplasmele sunt de mai multe feluri:

1.cele care folosesc plantele medicinale, se obţin prin fierberea acestora

2.cele cu tărâţe, tarâţele se fierb se storc şi se introduc într-un săculeţ

3.cele cu făină de muştar se obţin prin amestecul acesteia cu apa uşor călduţă până de formează o

pastă, care se introduce într-un săculeţ şi se aplică pe regiunea bolnavă. Se înlătură când pielea se

înroşeşte sau când apare senzaţia de arsură. Cataplasmele au acţiune antispastică, revulsivă şi resorbitivă.

Principalele lor indicaţii terapeutice sunt: durerile musculare şi articulare, nevralgiile, inflamaţii acute şi

cronice ale organelor abdonimale şi toracale, spasmele musculare.

Împachetările sunt procedeele care contau în învelirea unei părţi a corpului sau a întregului corp

într-un cearceaf umed, peste care se aplică o pătură. Iniţial, în regiunea interesată se produce o exitaţie

rece urmată de vasoconstricţia vaselor pielii. După un timp apare înroşirea şi încălzirea pielii, urmată de o

transpiraţie abundentă. Durata unei împaghetări este de 1-1,5 ore.

Efectul lor terapeutic constă în calmarea bolnavului şi reducerea fenomenelor inflamatorii. Prin

transpiraţiile abundende pe care le produc îşi găsesc indicaţia în tratarea unor afecţiuni febrile.

Băile sunt cele mai răspândite proceduri hidroterapice. Băile se pot face cu apă simplă, fie cu

apă îmbogăţită cu substanţe chimice, plante medicinale, sau gaze (băile medicinale). Mai există, de

asemenea, băile cu abur.

Băile se împart în complete (generale), cât se afundă tot corpul în apă şi locale (parţiale) când este

supusă îmbăierii numai o parte din corp. Temperatura apei este variabilă, putând fi folosită apa rece

(până la 20 C), caldă (39-40 C) şi fierbinte ( peste 40 C). Băile cu apă simplă sunt practic cele mai

frecvent utilizate. Durata lor este de 5-30 minute şi pot fi complete sau parţiale. Cele complete, din cauza

excitaţiei pielii întregii suprafeţe a corpului, induc modificări ale circulaţiei sanguine cu pericol de

suprasolicitare a sistemului vascular cerebral. Din aceste considerente, înainte de baie, capul şi faţa se

spală cu apă rece, sau se acoperă capul cu un şervet înmuiat în apă rece.

Băile complet reci, având efecte stimulatorii asupra respiraţiei, circulaţiei, metabolismului şi

sistemului nervos, sunt indicate în scop de fortificare şi de stimulare a metabolismului general în obezitate

şi stări febrile. Sunt contra indicate la bolnavii cu insuficienţă cardiacă, arterosleroză, şi psihoze cu

agitaţie.

Băile complet calde se pot face pe o durată de până la 15 min. Ele duc la creşterea

temperaturii organismului, excitarea sistemului nervos central şi a aparatului cardio-vascular, cât şi la

accentuarea metabolismului. Efectele băii calde pot fi completate atunci când se execută în apă diferite

mişcări (ale mâinilor, picioarelor , coloanei vertebrale) sau când se asociază masajul sudacvatic al regiunii

bolnave.

Indicaţiile acesteia sunt : artritele cronice, spondilita anchilopoietică, anchiloze după traumatisme,

rigiditate musculară, pareze, paralizii. Uneori, baia se poate face în căzi speciale, în care apa circulă în

curent continuu şi sub presiune. Aceasta imită într-o oarecare măsură, băile efectuate în apele

curgătoare al căror efect de vioiciune, vitalitate şi reînprospătare a organismului este deja cunoscut.

Durata îmbăiere este de 10 min şi temperatura apei între 20 - 30 C. Este indicată în toate stările

de scădere a forţei fizice şi intelectuale, în neurastenie, constipaţii cronice simple, etc. Un alt mijloc de

efectuare al băii este reprezentat de creşterea progresivă a temperaturii acesteia. Se începe de obicei de la

350 C pînă la 40-45

0 C , pe o durată de 15 - 60 minute. Această procedură determină o puternică sudoraţie,

motiv pentru care este indicată în intocxicaţiile cronice. Se recomandă deasemenea în obezitate, artroze,

nevralgii, artrite cronice.

Băile cu apă simplă pot fi efectuate şi pe porţiuni limitate ale corpului. Durata băilor cu apă rece

este de 1-5 minute şi a celor calde de 10-20 minute. Se utilizează frecvent băi cu temperatura accendentă.

Baia de mâini, efectuată cu apă caldă, se indică în angina pectorală, arteroscleroza incipientă,

hipertensiunea arterială şi artrite cronice ale membrelor superioare.

Baia de picioare efectuată cu apă rece, se indică în congestiile cerebrale (datorită

paralelismului vasomotor între vasele membrelor inferioare şi cele ale creierului) migrene, piciorul plat

dureros, pareze ale membrelor inferioare.

Băile calde ascendente la membrele inferioare se recomandă în angina pectorală, arteriopatii

obliterante periferice, nevralgie sciatică, spasme musculare şi artroze ale picioarelor.

Băile de şezut au o importanţă particulară în tratarea diverselor afecţiuni din această regiune a

corpului. Cele reci (până la 20 C), se recomandă în constipaţii sigmoidiene şi hemoroizi iar cele calde în

anexite cronice, apendicite cronice, endometrite cronice, cistite, prostatite cronice, colici renale,

dismenoree, artroze ale vaselor bazinului,etc.

Băile de şezut alternante, prin proprietăţile lor stimulante şi tonifiante asupra musculaturii

pelviene, se recomandă în prolapsul uterin, atonii uterine, constipaţii cronice simple.

Băile medicinale se pot face cu substanţe chimice anorganice şi cu plante medicinale.

Dintre substanţele chimice anorganice cele mai întrebuinţate sunt sarea, sulful, sărurile de potasiu,

sublimatul şi sulfatul de fier. Ca plante medicinale se folosesc malţul, florile de fân, plantele aromatice,

extractele de brad, coaja de castan şi stejar, muştarul,etc. Băile cu extract de brad, plante aromatice şi flori

de fân, acţionează prin uleurile eterice pe care le conţin şi excită terminaţiile nervoase din piele. Ele au o

acţiune liniştitoare asupra sistemului nervos. Sunt indicate în durerile şi spasmele musculare, artroze,

nevralgii şi nevrite, neurastenie.

Băile gazoase sunt băi a căror apă este saturată cu substanţe gazoase. În aceste proceduri, pe lângă

acţiunea excitantă a temperaturii apei şi a presiunii sale hidrostatice, intervine excitaţia gazului din apă,

care aderând la piele, exercită asupra ei un masaj. Există băi gazoase naturale cu bioxid de carbon,

hidrogen sulfurat etc. În hidroterapie se prepară în mod artificial acest fel de băi. Prin acţiunile lor, sunt

indicate în stări nevrotice, tulburări neurovegetative, afecţiuni reumatismale şi circulatorii.

Băile de abur sunt deosebit de răspândite în lume. Felul în care băile cu aburi acţionează asupra

organismului este complex. La nivelul pielii se produce o dilatare accentuată a capilarelor pielii, a căror

capacitate maximă poate să înmagazineze o treime din sângele circulant. Acest lucru presupune

scoaterea sângelui dintr-o serie de organe ca ficat, splină, plămâni,etc. şi implicit decongestionarea lor. Se

realizează totodată o creştere a secreţiei sudorale, ceea ce contribuie la eliminarea multor produşi

nocivi de metabolism, ce împiedică buna desfăşurare a activităţii organismului. În plus, băile cu abur

au efecte

estetice, sanogenetice, igienice şi tonifiante asupra psihicului uman. Acestea sunt obţinute numai dacă

procedura hidroterapică este practicată judicios şi metodic.

Băile cu abur sunt contraindicate în următoarele afecţiuni: hipertensiune arterială, afecţiuni

pulmonare cronice (bronşită cronică, astm bronşic în criză, emfizem pulmonar, pneumoconioze, etc.),

insuficienţă renală cronică, hepatite cronice şi ciroze, cardiopatii, boli psihice, boli de piele, caşecşie etc.

Este recomandat ca în zilele de epuizare fizică sau psihică ca şi după ingestia unor mese copioase, băile cu

abur să fie evitate. Se recomandă ca aceste proceduri să se facă progresiv, pentru a realiza o prealabilă

adaptare a organismului la suprasolicitarea impusă de baia cu aburi. După ieşirea din baie, se face duş la o

temperatură potrivită sau chiar rece, ori se preferă efectuarea unor mişcări de înot într-o pişcină.

Duşurile sunt proceduri hidroterapeutice în care apa sub formă de jet, la temperaturi şi

presiuni diferite, este îndreptată asupra organismului. Se beneficiază astfel de combinaţia dintre

excitantul termic cu cel mecanic, ceea ce măreşte eficienţa procedurii.

Duşurile generale reci (10 – 150 C), în ploaie, pe durată scurtă de 30 -90 secunde, sunt folosite în

scopul întăririi organismului, mai ales a sistemului nervos şi a musculaturii scheletice. Sunt recomandate

în stări de epuizare fizică sau psihică, neurastenii, obezitate (duşurile reci cresc mobilitatea grăsimulor

din ţesutul adipos) cât şi prevenirea infecţiilor acute ale căilor respiratorii superioare.

Duşurile călduţe (25 – 300 C) au un efect calmant şi îşi găsesc utilitatea în stările de agitaţie.

Duşurile fierbinţi (peste 400 C) de durată scurtă, sunt excitante, stimulând sistemul nervos, musculatura

scheletică şi metabolismul. Duşurile alternative combină efectele de scurtă durată ale duşurilor calde şi

reci. Datorită acţiunii lor puternic excitante sunt folosite în astenii fizice şi psihice, insomnii, stări de

isterie.

Duşul scoţian este un procedeu clasic de hidroterapie a cărui utilizare a trecut cu succes proba

aspră a timpului, contribuind să rămână un excelent mijloc în tratarea unor afecţiuni ca obezitatea, stările

depresive, parestezii, constipaţia cronică atonă, astenia fizică şi psihică, lombosciatică cronică. Acest duş

constă în proiectarea în jet plin al apei de la o distanţă de 3 m, la temperaturi 30-40 C timp de 10-15 sec.,

apoi 10 sec. la temperatura de 10-15 C. Acest ciclu se repetă de 2-4 ori.

Duşul cu abur reprezentă o variantă hidroterapeutică cu indicaţii pe regiuni limitate ale corpului,

folosindu-se vapori de apă supra încălziţi sub presiune timp de 3-5 minute. Acest procedeu se poate

combina cu masajul local care se face în timpul aplicării duşului. Efectele hiperemiante ale pielii sunt

foarte marcante. Duşul cu aburi se întrebuinţează în dureri musculare, spondiloze şi spondilite

anchilopoietice, amenoree şi oligomenoree.

Duşul subacvatic este o combinaţie între baia completă şi efectuarea unui masaj cu un jet de apă

subacvatic. Are o acţiune deosebit de reconfortantă, creând celui care l-a practicat o stare de bună

dispoziţie şi tonifiere.

Se recomandă în spondiloze şi spondilite anchilopoietice, nevralgii, sechele după fracturi, lucsaţii,

entorse, constitaţii cronice simple şi dureri musculare.

Afuziunile sunt procedee hidroterapeutice care constau în proiectarea unei coloane de apă de

obicei rece, fără presiune, asupra unor suprafeţe mai mult sau mai puţin intinse ale organismului. Se

influienţează pe această cale circulaţia sângelui, respiraţia, tonusul muscular şi sistemul nervos.

Procedurile se efectuează repede şi nu trebuie să dureze mai mult de un minut.

Afuziunea piciorelor este indicată în dureri de cap datorate unor tulburări circulatorii

cerebrale, pareze şi paralizii ale musculaturii picioarelor, picioare plate dureroase, varice, senzaţia de

amorţeală furnicături, alternanţa de cald cu rece la nivelul picioarelor, sindrom posttrombotic.

Afuziunea braţelor şi spatelui se practică în caz de astenie fizică şi psihică, atrofii musculare

scolioză, constipaţie cronică simplă (atonă) şi tendinţa la infecţii acute repetate la nivelul căilor respiratorii

superioare.

Un procedeu hidroterapeutic aparte îl reprezintă cura lui Kneipp. Această metodă terapeutică

constă în alergarea cu picioarele goale, pe o pajişte înverzită acoperită de roua dimineţii. Aceste alergări se

fac gradat în funcţie de vârstă, de temperament fizic şi de starea generală a organismului. Se începe prin

şedinţe scurte de 10-15 min, care sunt prelungite în mod treptat până la o oră. ţu trebuie minimalizat şi

faptul că prin intermediul curei lui Kneipp se produce o călire a organismului, datorită angrenării

acestuia în practicarea de mişcare fizică în mediul natural ambiant.

După cum se cunoaşte, efortul fizic are nenumărate efecte benefice asupra îmbunătăţirii stării

de sănătate.

Exerciţiul fizic în apă are efecte deosebite asupra organismului respectiv: diminuă durerea şi

spasmul (contractura musculară); relaxare generală şi locală; menţin sau cresc amplitudinea mişcării

articulare; reeducarea musculaturii deficitare: creştere de forţă musculară, de tonus muscular, creştere de

rezistenţă şi coordonare musculară; reeducarea ortostatismului şi a mersului; permit activităţi recreative

particulare şi generale; rol biotrofic şi de activare a circulaţiei; redresare psihică.

Avantajele exerciţiului fizic în apă (hidrokinetoterapia) în bazin sau piscină sunt: descărcarea de

greutate a corpului; căldura apei; folosirea forţei hidrostatice de împingere de jos în sus a corpului;

utilizarea turbulenţei apei pentru exerciţii cu rezistenţă; reeducarea mersului; înotul terapeutic.

Terapie ocupaţională

Terapia ocupaţională poate fi definită ca fiind o activitate mentală sau fizică, prescrisă şi dirijată,

pentru obiectivul bine determinat de a contribui la refacerea sau grăbirea ei, în urma unei boli sau unei

leziuni.

Terapia ocupaţională, o artă şi ştiinţa care dirijează modul de răspuns al omului faţă de o activitate

selecţionată, menită să promoveze şi să menţină sănătatea, să împiedice evoluţia spre infirmitate, să

evalueze comportamentul şi să trateze sau să antreneze pacienţii cu disfuncţii psihice sau psihosociale.

Terapia ocupaţională, o metodă de tratament a anumitor tulburări fizice sau mentale, prescrisă de

medic şi aplicată de specialişti calificaţi, folosind munca, sau orice altă ocupaţie, în vederea vindecării

afecţiunii sau sechelelor sale.

Terapia ocupaţională, terapie prin muncă sau terapie prin ocupaţie

Ocupaţia este recunoscută ca fiind unicul proces care implică performanţa motorie individuală,

funcţii integrate ale sistemului nervos, atenţie mentală, soluţionarea problemei şi satisfacţia emoţională în

sarcini diferite şi puse în valoare de cultură. ţatura ocupaţiei, promotoare a unei stări generale fizice şi

morale, este aceea care o prezintă drept o formă unică de terapie, cu aplicaţii foarte diferite.

Efectele recuperării în cadrul T.O. au un sens mai larg ce impune aplicarea acesteia ca proces

medical cu finalitate socială.

Alexandru Popescu arată că ―în Terapia ocupaţională ocuparea timpului liber are menirea să

deştepte interesul bolnavului pentru activităţi oarecare, pe acest principiu bazându-se playterapia,

artterapia, cultterapia, kinetoterapia― şi că în T.O. care are la bază semnificaţia intrinsecă a muncii

renumerate în procesul de reinsercţie profesională şi socială a bolnavului aceasta participă la activităţi ca:

ţesutul, confecţionarea unor obiecte, activităţi agrozootehnice, cultura plantelor şi florilor, etc.

T.Sbenghe arată că T.O se preocupă de integrarea familială, socială şi profesională a

handicapaţilor, care este o metodă specială a kinetoterapiei, o metodă sintetică, globală, care cere o

participare comandată şi întreţinută psihic.

Din definiţii T.O. poate fi clasificată astfel:

1.T.O. recreativă cuprinzând:

- tehnici de exprimare desen, pictură, gravură, mânuit marionete, scris, sculptură, etc;

- tehnici sportive: diverse jocuri sportive sau părţi ale acestora;

- tehnici recreative jocuri distractive adaptate handicapaţilor (şah cu piese grele, fotbal de masă cu

minge de ping-pong mobilizată cu pompiţe de mână, popice, ţintar cu piese care se înfig în

găuri preformate, jocuri cu figurine de plumb, etc.

2.T.O. funcţională reprezintă o formă de ergoterapie dirijată şi controlată şi care are ca scop

executarea unor anumite mişcări în cadrul muncii sau ocupaţiei respective în care sunt incluse:

- tehnici de bază formate din unele activităţi practice încă de la începuturile societăţii umane, când mâinile

omului prelucrau materia primă de bază (lut, lemn, fibre naturale, fier): împletitul, olăritul, ţesutul,

tâmplăria, feroneria;

- tehnici complementare, care reprezentă de fapt totalitatea restului activităţilor lucrative umane dintre

care: cartonajul, marochinăria, tipografia, strungăria, dactilografia, etc.

3.T.O. profesională care se poate aplica în spitale bine dotate, cu centre de recuperare bine

utilate, în şcoli profesionale specializate sau în ateliere-şcoală, de pe lângă întreprinderi, cu două

subcategorii:

a.T.O. pregătitoare pentru activitatea şcolară şi orientarea profesională a copiilor:

b.T.O de reprofesionalizare sau profesionalizare a adulţilor în sensul reîntegrării în munca

desfăşurată anterior îmbolnăvirii sau accidentului sau a reorientării profesionale.

Pe lângă tehnicile de bază şi cele complementare aceasta foloseşte şi tehnici de „readaptare‖,

formate din multitudinea şi diversitatea activităţilor zilnice casnice, familiale, şcolare, recreative,

profesionale şi sociale, modalităţi de deplasare. Aceste tehnici adaptează mediul ambiant al handicapaţilor la

propiile lor capacităţi funcţionale.

4.T.O retribuită care poate fi utilizată ca formă economică pentru bolnavii care recuperează

spontan o paralizie sau au suferit un tratament paliativ al sechelelor şi şi-au recâştigat mişcările principale.

Această formă de T.O. poate completa lipsurile produse de pensionarea temporară sau definitivă a

bolnavului şi poate constitui un factor obiectiv de apreciere a reîncadrării bolnavului în circuitul

economico-social normal.

Scopul T.O. - stimularea încrederii în sine a bolnavilor şi dezvoltarea firească a personalităţii; organizarea unui

program de mişcări dirijate în condiţii de lucru; constatarea capacităţilor şi înclinaţiilor restante ale

bolnavului; corelarea recuperării medicale cu cea profesională; reinsercţia cât mai rapid cu putinţă în viaţa

socială economică şi profesională.

Prin ocupaţie şi muncă se realizează orice activitate, mai mult sau mai puţin utilă şi cu multiple

posibilităţi de rezolvare, iar prin selectarea activităţilor se ajunge la atingerea scopului urmărit. Pentru

recuperarea gestuală a deficientului, ergoterapia se transformă într-o gimnastică utilă care folosită metodic

şi progresiv, duce la munca organizată de la cele mai simple la cele mai complexe forme.

Obiectivele şi efectele T.O.

A. Principalele obiective ale T.O.sunt: 1. Înlăturarea tulburărilor funcţionale pasagere simple sau

multiple, prezente într-o serie de afecţiuni sau în variate asociaţii morbide, în care este necesară

reeducarea gestuală, deci recuperarea unui deficit motor; 2. Reeducarea mijloacelor de exprimare,

implicând vorbirea, atitudinea, comportamentul; 3. Restabilirea independenţei bolnavului, sub aspect

psiho-somatic.

În rezolvarea tuturor acestor obiective va trebui să se ţină seama de cele „10 comandamente‖ ale

existenţei integrate a handicapatului propuse de Holander : viaţa de familie, locuinţă, alimentaţie,

instrucţie, educaţie şi formare, petrecerea timpului liber, servicii publice, asociaţie, situaţie economică,

activităţi politice.

B. Efectele T.O.: 1.Efectele fizice - constau în menţinerea funcţiei tuturor grupelor musculare atât

pentru regiunea afectată cât şi pentru celelalte regiuni şi conservarea unei bune funcţii a articulaţiilor

neimplicate în procesul patologic şi întărirea musculaturii deficiente. Prin mişcări analitice şi globale se

obţin rezultate bune pe linia obţinerii îmbunătăţirii amplitudinii de mişcare a cadenţei şi a progresiei;

2.Efecte psihice se reflectă în calmarea stării de nelinişte a pacientului, dezvoltarea atenţiei, dispariţia

descurajării şi renaşterii speranţei, păstrarea obişnuinţei activităţilor zilnice şi diminuarea complexelor de

inferioritate; 3.Efectele psiho-sociale se concretizează în întreţinerea relaţiilor cu celelate persoane în

căpătarea încrederii în sine şi în alţii şi în obţinerea perspectivei de încadrare socială în viitor.

Reguli de aplicare a T.O. Reguli principale: având în vedere studiul handicapului, analiza ocupaţiei, confruntarea

informaţiilor obţinute.

Reguli secundare: 1. Ocupaţia trebuie să fie una obişnuită şi la îndemâna pacientului; 2. Ocupaţia

trebuie să fie simplă; 3. Ocupaţia trebuie să fie utilă; 4. Ocupaţia trebuie să aibă cât mai multe posibilităţi de

diversificare; 5. Ocupaţia va fi abordată progresiv; 6. Ocupaţia trebuie să fie liber acceptată de pacient

(terapeutul trebuie să aibă cunoştinţe psihologice şi pedagogice); 7. Ocupaţia nu trebuie să aibă ca scop

neapărat o prestaţie tehnică de calitate; 8. Ocupaţia nu trebuie să fie renumerată; 9. Ocupaţia trebuie

efectuată în colectivitate pentru reinserţie socială; 10. Ocupaţia trebuie să poată fi urmărită şi controlată – se

urmăresc poziţia, gesturile, starea, comportamentul, reacţiile pacientului de corectare.

Obiective ale terapiei ocupaţionale

Obiectivul principal al terapie ocupaţionale este pregătirea progresivă şi raţională pentru

activităţile cotidiene cu un grad cât mai mare de independenţă, educarea generală a pacientului, cât şi a

familiei acestuia pentru a şti să se comporte cu acesta. Acest obiectiv poate fi împărţit în alte câteva

obiective:

-Câştigarea independenţei în ceea ce priveşte alimentarea, prin adaptarea tacâmurilor şi prin

învăţarea modului de a se servi de ele. Intervenţia T.O. nu va fi continuă ci episodică şi de scurtă durată,

deoarece masa nu trebuie transformată în exerciţiu de reeducare.

-Câştigarea independenţei vestimentare, prin învăţarea treptată a modului în care pacientul îşi

poate pune sau scoate unele obiecte de vestimentaţie, dar acest lucru numai în cadru real şi bine motivat

(echiparea pentru şedinţa de kinetoterapie, ieşirea la plimbare, înainte de baie, etc.).

-Câştigarea independenţei de mişcare - amenajarea locuinţei.

-Pregătirea pentru activităţile şcolare (învăţarea, scrisul, cititul).

-Folosirea dispozitivelor ajutătoare.

Factorii de care trebuie să se ţină seama în alegerea activităţilor de terapie ocupaţională sunt:

vârsta, sexul, afecţiunea, gradul şi localizarea leziunii, scopul urmărit, efectele ergoterapiei asupra

funcţionalităţii, preocuparea pacientului pentru acest gen de terapie.

Formarea autonomiei personale vizează autoservirea şi autonomia în mediul ambiant

A.În cadrul autoservirii sunt vizate următoarele componente ale autonomiei personale: a.Corpul

omenesc; b.Igiena personală; c.Îmbrăcămintea; d.Încăltămintea; e.Hrana; f.Bucătăria; g.Veselă – tacâm;

h.Dormitorul

În procesul de învaţare se folosesc diferite activităţi şi jocuri prin care copilul este familiarizat cu

mediul în care se desfăşoară activitatea şi instrumentele necesare pentru realizarea activităţii şi rolul pe

care îl are acea activitate.

B. În cadrul autonomiei personale în mediul ambiant se urmăreşte relaţiile cu şi din familie şi

pregătirea acestuia pentru viaţa de familie;

Formarea autonomiei sociale În acest segment se urmăreşte obţinerea sau îmbunătăţirea următoarelor segmente:

a. Autonomia în clasă –şcoală; b. Autonomia în afara clasei şi a şcolii; Autonomia în mijloacele

de transport; d.Cunoaşterea mediului social; e.ţormele de comportare civilizată; f. Autonomia în

manipularea financiară; g.Relaţii în micro şi macrogrupurile sociale (relaţiile cu familia, relaţii în grupul

şcolar; relaţii în macrogrupul social), h. Relaţii între sexe, educaţie sexuală; i.Viaţa de familie.

b. Activităţi de socializare

- vizite în: parcuri, expoziţii, muzee, instituţii publice, intreprinderi, magazine;

- excursii – pe diverse teme în funcţie de capacităţile de înţelegere a grupului sau cu teme

prevăzute de programa şcolară;

- vizionări : filme, teatre, spectacole muzicale, întreceri sportive, programe TV., video,

diafilme;

- competiţii inter-clase, inter-şcoli cu conţinut cultural, artistic, sportiv;

- audiţii: poveşti, muzică, concerte, diverse spectacole;

- serbări, şezători, teatru de păpuşi, scenete, dramatizări;

- participarea la diverse manifestări ocazionate de sărbători naţionale internaţionale şi religioase;

- iniţiative proprii de organizare a timpului liber;

- crearea de cluburi (croitorie, bucătărie,muzică, pictură, foto, etc.);

- înscrierea individuală a tinerilor la cluburi sportive din localitate;

- amenajarea spaţiului de joacă şi a altor spaţii pentru desfăşurarea de diverse activităţi;

- organizarea unor tabere de vară cu scopul de întâlnire a copiilor instituţionalizaţi cu alţi

copii din exterior.

Activităţi Fizice Adaptate

Prin anii ‘60 se purtau discuţii intense despre tratamentul prin cultura fizică şi expansiunea

activităţilor de fitness. Jocurile olimpice pentru persoanele cu disabilităţi (Paralympics) se extind,

incluzând 20-30 de ţări participante (Roma ‘60, Tokio ‘64, Tel Aviv ‗68). In Europa în anii ‘70 începe

nivelul de educaţie universitară pentru Activităţi Fizice Adaptate, în 1970 luând naştere IFAPA

(International Federation of Adapted Physical Actyvities), organizaţie care coordonează la nivel

internaţional activităţile fizice adaptate, ce organizează congrese anuale. Mişcarea Paralimpică se extinde la

peste 40 de ţări la Jocurile de Vara – Heidelberg 1972, Toronto 1976. Tot în această perioadă se

iniţiază şi jocurile de iarna. În anii ‘80 mişcarea paralimpică se extinde cuprinzând peste 60 de ţări

(Arnhem, 80, ţew York ‘84, Seoul ‗88). Legislaţia se îmbunătăţeste, creşte atenţia publică iar în ‘87

Consiliul Europei publică Cartea Europeană a Sportului pentru Toţi. În anii ‘90 mişcarea paralimpică se

extinde incluzând peste 100 de ţări pentru jocurile de vara şi 30 pentru jocurile de iarnă. In ‘82 la

Simpozionul International al Persoanelor cu Disabilitati, UţESCO definea cei 4 piloni operationali

centrali pentru Activităţile Fizice Adaptate: 1. tradiţia în recuperare ; 2. tradiţia în educaţie fizică; 3.

tradiţia sporturilor competitive; 4. tradiţia activităţilor de loisir.

Conform acestora statele europene s-au orientat dând o atenţie mărită aspectelor legate de

activităţile fizice adaptate prin următoarele măsuri :

- creşterea numărului kinetoterapeuţilor implicaţi în activităţi fizice recuperatorii în cadrul sistemelor

de sănătate;

- pregătirea profesorilor de educaţie fizică pentru recuperarea copiilor cu disabilitati (APE – Adapted

Physical Education/Educatie Fizica Adaptata);

- creşterea numărului organizaţiilor ce au ca preocupare sportul la persoanele cu disabilităţi;

- angajarea de instructori sportivi la nivel local pentru conducerea programelor recreaţionale/de

fitness pentru grupe speciale.

Ajutorul financiar oferit de stat pentru aceste activităţi este necesar, pornindu-se de la următoarele

premise: acces egal la cultura fizică; automotivare prin activităţi fizice; câstig economic (reducerea

nevoilor de îngrijire instituţionalizată); responsabilitate colectivă ca parte a imaginii publice despre

recreere şi sport; dificultatea de a obţine suport financiar de la sponsori; nevoi excepţionale pentru

transport, echipament specific.

Asociaţia europeana defineşte activităţile fizice adaptate ca fiind un domeniu interdisciplinar, care

caută identificarea şi soluţionarea diferenţelor individuale în activitatea fizică. Aceasta impune o acceptare a

diferenţelor individuale, militează pentru creşterea accesului la o viaţă activă şi sportivă şi promovează

inovarea şi cooperarea dintre serviciile care o asigură.

În cadrul activităţilor fizice adaptate intră o serie de activităţi majore a căror perturbare pot să ducă la

dependenţă funcţională. Aceste activităţi sunt: autoîngrijirea, perturbări în desfăşurarea unor activităţi

manuale, mersul, văzul, auzul, vorbitul, respiraţia, activităţi lucrative. Activităţile fizice adaptate se

bazează pe adaptarea exerciţiilor, activităţilor fizice la condiţiile şi posibilităţile individului. Se adresează: 1.

persoanelor cu disabilităţi (motorii, senzoriale, intelectuale); 2. persoanelor cu boli cronice (afecţiuni

cardiovasculare, reumatism, afecţiuni respiratorii-astm, epilepsie, afecţiuni musculare, etc); 3. pensionari

(de vârstă, de boala).

Din punct de vedere al activităţilor fizice aceste grupuri sunt unite de doi factori: 1. dificultatea de

a participa la activităţi fizice prin cluburi şi asociaţii sportive; 2. componenta automotivantă a activităţii

fizice - de o pronunţată importanta pentru viaţa.

Pentru atingerea scopului final, de creştere a calităţii vieţii, prin activităţi fizice adaptate se

urmăreşte: creşterea capacităţii fizice, creşterea fitness-ului, creşterea încrederii în sine, creşterea plăcerii

pentru activitatea fizică. Prin intermediul acestor activităţi persoanele trebuie să găsească un loc unde: să

fie înţeleşi şi respectaţi; să se simtă în siguranţă în timp ce componentele motorii, senzoriale şi afective

sunt stimulate/activate; comunicarea verbală şi nonverbală să ducă la adaptări specifice a sensurilor

comunicării; să se îmbunătăţească capacităţile motorii şi intelectuale; activităţile să aibă drept finalizare

socializarea şi reducerea dependenţei .

Rolul aplicării activităţilor fizice adaptate vizează, fie implicarea în acţiuni sociale cât mai

diversificate, fie acordarea de asistenţă grupurilor sociale, în vederea integrării celor cu dificultăţi de

adaptare socială.

Conceptul strategiei de lucru în cadrul activităţilor fizice adaptate pleacă de la următoarele 3

nivele:

1. senzoriu: văz, auz, sensibilitate kinestezică, tactilă;

2. nivelul abilităţilor motorii:

a. perceptia motorie: echilibru, integrarea corporală, direcţionarea mişcării;

b. fitness-ul fizic: forţa-rezistenţa musculară şi antrenament la efort (anduranţa cardio- respiratorie);

c. abilitatea motorie, coordonarea.

3. nivelul îndemânărilor:

a. sportive (aruncarea mingii, lovirea unei mingi cu piciorul, cu paleta, etc);

b. funcţionale (mersul, alergarea, urcarea sau coborârea scărilor sau a unei pante).

In cadrul aplicării în mod ştiintific a activităţilor fizice adaptate, este necesară parcurgerea

următoarelor faze: evaluarea şi interpretarea nevoilor; planificarea intervenţiei; selecţionarea şi adaptarea

echipamentelor folosite; înregistrarea şi aprecierea progreselor realizate.

În stabilirea obiectivelor se va ţine seama de o serie de factori: nevoile şi dorinţele persoanei cu

dizabilităţi; cunoştiintele legate de sistemul de valori al persoanei; informaţiile existente, referitoare la

maladie sau handicap, cu consecinţele lor pe plan fizic şi psihic; cunoştinţele legate de metodele de terapie

medicală şi ocupaţională, existente în momentul respectiv; informaţiile disponibile despre mediul pentru

care persoana urmează să fie pregătită comunitar; posibilitatea de a se implica într-o activitate sportivă,

de a presta efort în vederea obţinerii unor rezultate; interesul pe care îl prezintă persoana în activitatea

fizică desfăşurată; gradul de cooperare în cadrul unui eventual joc în colectiv; scopurile şi cadrul

general al programului de recuperare, multidisciplinar, în care persoana urmează să fie integrată.

Obiectivele generale ale activităţilor fizice adaptate sunt: dezvoltarea, menţinerea şi recuperarea

nivelului de funcţionare cât mai mult posibil; compensarea deficienţelor funcţionale prin preluarea

funcţiilor afectate de către componente valide; prevenirea destructurării anumitor funcţii ale organismului;

inducerea unei stări de încredere în forţele proprii.

Direcţiile principale de orientare a persoanelor supuse terapiei sunt: stimularea responsabilităţii în

diverse situaţii de viaţă; formarea deprinderilor de autoîngrijire şi igienă personală; cultivarea

deprinderilor de muncă; organizarea de jocuri şi distracţii; adaptarea la situaţiile de joc în echipă;

desfăşurarea şi implicarea în diverse concursuri şi întreceri sportive pentru a dezvolta simţul de

colectivitate; stimularea încrederii în propria persoană; cultivarea autocontrolului şi expresivităţii

personale; reeducarea capacităţilor cognitive; reeducarea capacităţii de reacţie la diverse situaţii de viaţă;

antrenarea funcţiei neuromusculare; antrenarea integrării senzoriale; sprijinirea relaţiilor interpersonale;

educarea capacităţii de acţiune, în funcţie de constrângerile şi resursele de mediu.

In procesul de evaluare este necesar să se urmărească următoarele aspecte:

a) nivelul motricităţii grosiere şi fine, care se referă la caracteristicile mişcărilor corpului în ansamblu,

precum şi la caracteristicile mişcărilor de prehensiune şi manipulare;

b) nivelul de dezvoltare a percepţiei mişcărilor, care se referă, în principal, la recepţia şi

decodificarea stimulilor prin toate categoriile de analizatori: vizual, auditiv, olfactiv, gustativ, kinestezic,

proprioceptiv şi la coordonarea mişcărilor;

c) nivelul de dezvoltare a aptitudinilor sociale şi de comunicare, care se referă la caracteristicile

interpersonale ale subiectului în diverse situaţii, precum şi la modul în care înţelege comenzile şi

interacţiunile verbale.

d) caracteristicile activităţilor de viaţă cotidiană, care include studierea deprinderilor implicate în igiena

personală şi autoîngrijire (de hrănire, îmbrăcare şi întreţinerea locuinţei).

Pentru evaluare în cadrul conceptului AFA se va ţine cont de următoarele aspecte :

1. nivelul de dezvoltare motorie (ex. se mişca fără să lovească pe alţii, sare pe loc pe ambele picioare

de un număr de ori, aruncă-prinde o minge la anumite distante, cade frecvent, merge în pantă, pe

teren accidentat, urcă-coboară scări cu/fără ajutor-balustradă, doar cu un picior sau alternativ, se

opreşte/se întoarce din alergare);

2. orientarea posturală şi mecanica corpului (compoziţia corpului, integritate corporală, deficite

neurologice, modificări degenerative ale aparatului locomotor, postura);

3. dezvoltarea cognitivă (îşi aminteşte cele discutate anterior sau cu ceva timp în urmă, este

dependent de alţii pentru a realiza o acţiune, comunică cu ceilalţi în timpul activităţilor comune, atenţia);

4. nivelul senzorial (simte atingerea, simte poziţiile/mişcarea segmentelor corpului, se poate orienta

după stimuli auditivi/vizuali, simte diferenţele de temperatura, prezintă sensibilitate dureroasă

normală)

5. dezvoltarea afectivă (are repulsie pentru activitatea fizică, are tendinţă la comportament impulsiv,

autodistructiv, nu intră în relaţii cu alţii, este solitar, etc.);

Procesul de recuperare prin activităţi fizice adaptate la persoana cu restricţii de participare

(handicap) este un proces continuu, în funcţie de nevoile specifice individului, apărute în diverse etape ale

existenţei sale.

Este recomandabil ca procesul de terapie, adresat unei persoane cu restricţii de participare

(handicap), să se reia mereu în forme noi, prin folosirea unor metode şi procedee cât mai variate. Se va

ţine seama de faptul că relaţia dintre terapeut şi subiect se desfăşoară în practica pe parcursul mai multor

etape :

- etapa afectivă, în care se stimulează încrederea persoanei cu care se lucrează şi se

demonstrează înţelegere şi optimism cu privire la şansele de ameliorare ale situaţiei sale;

- etapa reunirii faptelor şi informaţiilor cu privire la nevoile persoanei, ce urmează a fi

rezolvate;

- dezvoltarea planului de acţiune, în care cele două părţi se înţeleg asupra modului de desfăşurare

a activităţilor şi se precizează cerinţele una faţă de cealaltă;

- aplicarea planului, comunicându-se subiectului care sunt aşteptările faţă de el şi se trece la

exersarea activităţilor proiectate;

- etapa finala, despărţirea, care este în funcţie de profunzimea relaţiei terapeut/subiect şi

performanţele obţinute în activitate.

În toată lumea, în ultima perioadă în România s-a pus accent pe problemele cu care se confruntă

persoanele cu handicap. Problemele majore ar fi: integrarea lor în învăţământul normal, profesionalizarea

lor şi astfel câştigarea independenţei din punct de vedere social şi economic.

Concept european AFA (activităţi fizice adaptate) poate fi considerat ca o soluţie pentru aceste

probleme. Un loc important în acest concept îl ocupă terapia ocupaţională ca o ramură a kinetoterapiei,

care se bazează pe folosirea activităţilor practice ocupaţionale în tratamentul deficienţelor funcţionale pentru

a obţine o maximă adaptare a organismului la mediul său de viaţă. Conceptul A.F.A. are la bază 4 domenii

(vezi fig. nr. 2 ) :

-recuperare; educaţie ; recreere ; sport

Cu toate că cele 4 domenii au autonomie funcţională ele se găsesc într-o relaţie de interdependenţă

permanentă.

Recuperarea are la bază Kinetoterapia şi Terapia Ocupaţională, care acţionează prin antrenarea

ADL-urilor ajutând copilul să-şi câştige independenţa prin formarea, însuşirea sau compensarea unor

cunoştinţe, priceperi şi deprinderi de autoîntreţinere, mobilitate, comunicare, activităţi casnice şi

comunitare.

Educaţia are ca obiectiv dezvoltarea calităţilor motrice, învăţarea mişcării pentru formarea

deprinderilor, ajungând în final la profesionalizare şi integrarea în viaţa socială. Pentru obţinerea acestor

obiective se folosesc exerciţii pentru dezvoltarea motricităţii generale, exerciţii pentru conştientizarea

părţilor corpului, exerciţii pentru dezvoltarea vitezei, îndemânării, rezistenţei şi forţei.

Recreerea. În perioada de recreere ideea de bază este ca în instituţii aceşti copii handicapaţi să aibă

tot programul ocupat cu diverse activităţi de grup şi individuale. În programul de recreere trebuie să fie

inclusă terapia cognitivă, terapia psihosenzorială, ludoterapia, meloterapia şi artoterapia. Trebuie

evidenţiat faptul că fiecare categorie de terapie este un complex de tipuri de acţiuni terapeutice.

Terapia cognitivă, cuprinde cerinţe care să nu depăşească posibilităţile copiilor cu deficienţe,

aceasta fiind o condiţie obligatorie pentru obţinerea rezultatelor, rezultate care să-i aducă satisfacţie

deplină copilului.

Ludoterapia. Jocul rămâne pentru copiii handicapaţi forma permanentă a procesului de recuperare

pentru că această modalitate constituie o structură unitară între stimul, întărire, răspuns şi modificare.

Jocul reprezintă o formă de cunoştere a realităţii şi are ca scop captarea atenţiei copilului şi atragerea lui

într-o activitate care are iniţial o formă ludică, ajungându-se la activităţi cu răspundere şi responsabilitate,

iar în final la muncă care creează cadrul propice unei munci eficiente.

Meloterapia. Reprezintă folosirea mijloacelor de expresie artistică în scopuri terapeutice.

Aceste mijloace dovedesc eficienţa prin faptul că fac apel la sunet care este diferit de cuvânt pentru a

realiza legătura dintre copil şi mediul înconjurător. Prin meloterapie se poate ajunge la diferite stări

afective, de securitate sau de evadare în diferite lumi în funcţie de ceea ce reprezintă fragmentul respectiv

pentru copil. Meloterapia poate fi folosită cu rezultate benefice atât sub formă de audiţie cât şi sub formă

interpretativă.

Sportul. Prin intermediul sportului cât şi a procesului instruirii repetate copii instituţionalizaţi

dobândesc o serie de calităţi motrice şi caracteriale. Sportul aduce un puternic aport educativ prin

specificul său şi anume concurenţa (coleg şi adversar) şi spiritul de echipă. Toate aceste calităţi se pot

obţine prin ramurile de sport adaptate, specifice deficienţelor individului. Există ramuri sportive şi

regulamente specifice pentru diferite handicapuri : handicap locomotor, handicap mintal, handicap

senzorial (surzi, nevăzători, muţi,etc.). Şi aceşti copii handicapaţi pot să ajungă sportivi de performanţă

dovadă fiind campionatele de handicapaţi organizate la nivel naţional şi internaţional ( În anul 2001 la

Oradea s-a desfăşurat Campionatul European pentru surzi unde echipa României a ocupat locul al 3 lea).

Totodată aceşti sportivi pot fi integraţi socio-profesional prin obţinerea calităţii de antrenor pentru

sporturi pentru handicapaţi.

Copiii instituţionalizaţi şi nu numai beneficiind de cele 4 direcţii ale conceptului A.F.A. pot obţine

independenţă din punct de vedere economic şi social în funcţie de rezultatele obţinute în recuperare, în

funcţie de capacităţile dobândite în procesul educativ, calităţi care la rândul lor pot fi perfecţionate în

timpul liber şi în funcţie de performanţele obţinute în sport.

MIJLOACE ASOCIATE KINETOTERAPIEI

Factorii naturali

Climatoterapia (utilizarea terapeutică a climei/terapia prin climat) presupune utilizarea factorilor

atmosferici, cosmici şi telurici caracteristic pentru un anumit loc geografic pentru anumite stări de boală.

Mediul înconjurător are o influenţă considerabilă asupra omului şi stării sale de sănătate somatică şi

psihică. Bioclimatologia studiază astfel efectele factorilor climaterici asupra organismului – influenţe care

pot fi favorabile sau nocive.

Aria de utilizare a climatoterapiei cuprinde toate sectoarele terapeutice: sfera profilactică; sfera

curativă; sectorul de recuperare cu indicaţii şi contraindicaţii bine definite.

a) Factorii atmosferici se referă la temperatura aerului, presiunea aerului, umiditatea aerului,

compoziţia aerului, curenţii de aer.

1. Temperatura aerului/atmosferică. Aerul se încălzeşte indirect prin cedarea căldurii solului şi apei

încălzite iniţial de soare. Temperatura depinde de:

- poziţia, înclinaţia şi distanţa pământului faţă de soare, factor ce determină anotimpurile;

- latitudinea şi altitudinea geografică (România are poziţia geografică pe paralela 45°

latitudine nordică şi meridianul 25 pe latitudine estică);

- apropierea sau depărtarea localităţilor de suprafeţele mari de apă;

- prezenţa în diferite anotimpuri a curenţilor de aer cald din regiunile tropicale sau reci din

regiunile polare.

Acţiunea temperaturii atmosferice asupra organismului

Organismul uman reacţionează caracteristic homeotermelor reuşind să se adapteze diverselor

schimbări de temperatură prin mecanisme de termoreglare. Acestea sunt de natură fizică şi chimică:

- mecanismele fizice – realizează diminuarea pierderilor de căldură în mediu rece şi

favorizează pierderile de căldură în mediul cald;

- mecanismele chimice – se referă la creşterea metabolismului în cazul pierderii de căldură

în mediul ambiant rece şi scăderii acestuia în cazul creşterii termice.

Manifestările patologice posibile în condiţii de temperatură excesivă sunt: şocul caloric la

temperaturi crescute şi degerătura la temperaturi scăzute.

2. Presiunea aerului. Greutatea masei de gaze care apasă asupra solului determină valorile

presiunii atmosferice şi se exprimă în mm de mercur sau milibari (un milibar=3/4mm Hg). La nivelul

mării presiunea atomosferică este de760 mmHg. Valorile scad în raport cu înălţimea, la 1000 m

presiunea atmosferică fiind în jur de 670 mmHg. Aviatorii pot suporta prin antrenament o astfel de

presiune, uneori foarte scăzută, după cum scafandrii pot suporta o presiune mai crescută. Valorile

presiunii atmosferice influenţează organismul atât mecanic cât şi chimic, cordul, abdomenul, vasele de

sânge sunt obligate să suporte cel mai mult aceste variaţii de presiune. Scăderea presiunii reduce şi cantitatea

de O2. La înălţimea de 1000 m cantitatea de O2 este de 18,2%,la 5000 m de 11,8% ştiind că viaţa umană nu

mai este posibilă la o valoare de 10% O2. Sub influenţa presiunii scăzute organismul reacţionează. Odată

cu creşterea altitudinii activitatea cordului se modifică, creşte frecvenţa cardiacă apoi debitul cardiac.

Sub influenţa presiunii atmosferice crescute frecvenţa respiratorie scade, amplitudinea respiraţiilor

creşte fiind favorizată oxigenarea plămânului.

3. Umiditatea aerului. Este determinată de prezenţa vaporilor de apă. Prin

termoconductibilitatea termică umiditatea aerului influenţează reacţiile sistemice de termoreglare.

Aerul uscat permite transpiraţia, deci evaporarea, în schimb are o acţiune oarecum iritativă bronhică.

Invers, aerul umed, care dă o senzaţie „sufocantă‖ prin împiedicarea evaporării, favorizează expectoraţia şi

poate seda tusea. Aerul cald şi umed „moleşeşte‖, scade forţa musculară; aerul rece este un bun tonifiant

asigurând călirea organismului. În schimb aerul umed şi rece favorizează bolile a frigore: pneumonii,

nefropatii, reumatisme, paraliziile faciale periferice, etc.

4. Compoziţia aerului. Aerul atmosferic este compus din mai multe elemente: azot 78%,

oxigen 21%, CO2, ozon, gaze nobile, apă, I, Cl, ţa în cantităţi foarte mici. În zona marilor oraşe, atmosfera

mai

conţine şi o serie de gaze toxice: oxid de carbon, clor, bioxid de sulf, ceea ce face ca astăzi să se

vorbească atât de mult de poluarea aerului şi influenţa sa nocivă asupra stării de sănătate şi totodată

modificările de climă aferente efectului de seră.

5. Curenţii de aer şi vânturile. Sunt deplasări orizontale ale maselor de aer pe suprafaţa pământului,

mărilor sau oceanelor. Se datoresc diferenţelor de presiune atmosferică şi încălzirii zonale neuniforme a

temperaturii. Viteza vântului este cuprinsă între limite foarte largi: o viteză de 0,5 m/s este abia

perceptibilă, iar o viteză de 40 m/s corespunde uraganului. Curenţii de aer influenţează procesele de

termoreglare, având un caracter calmant sau excitant în funcţie de viteza sa.

a) Factorii cosmici – cuprind radiaţiile solare şi cosmice. Radiaţiile olare sunt cele mai importante.

Ele nu ajung toate pe sol, ci numai 60-80% dintre ele, sub formă de raze calorice sau infraroşii, raze

luminoase şi raze ultraviolete. Spectrul radiaţiilor solare este variat, în funcţie de anotimp (vara mai mare

decât iarna); altitudine (la ecuator mai multe radiaţii); de starea de puritate a aerului; de momentul zilei (la

prânz radiaţiile sunt mai puternie); de reflexia pe suprafeţe mari (zăpadă, apă).

b) Factorii telurici sau terestrii – ce se grupează în factori geografici (altitudinea, latitudinea,

relief, vegetaţie); factori geologici care au în vedere natura rocilor din zona respectivă, apele subterane,

izvoarele; factorii geofizici care au în vedere radioactivitatea magnetismului terestru.

Factorii atmosferici, cosmici şi telurici sunt cei care definesc calitatea climatului. Din îmbinarea

lor şi predominenţa unuia sau a altuia iau naştere diferitele clime. Climatoterapia este aşadar o metodă

terapeutică ce utilizează factorii naturali din mediu pentru menţinerea sau ameliorarea stării de sănătate.

Stresul climatic induce reacţii adaptative sau poate decompensa organismul. Disponibilităţile de

acomodare şi adatare la variaţile climatice realizează aclimatizarea, care la unii dintre pacienţi se

realizează facil, iar alţii cum sunt vârstnicii şi copii au reacţii adaptative mult mai zgomotoase.

Meteorosensibilitatea reprezintă o reactivitate mărită la schimbările meteorologice, instalate de obicei

brusc fiind prezentă atât la persoanele sănătoase cât şi la persoanele cu diverse patologii şi deficienţe în

reacţiile de aclimatizare. Sunt semnalate: exacerbarea crizelor dureroase reumatismale, a crizelor

anginoase, exacerbări ale valorilor tensiunii arteriale. Aceste elemente motivează nevoia de a cunoaşte

prognoza meteorologică, în scopul prevenirii unor situaţii neplăcute.

În condiţiile în care se efectuează tratamentul cu factori naturali în condiţii locale, fără deplasări în

alte zone se realizează meteoroterapia, care solicită mult mai puţin organismul. Climatoterapia se

realizează într-o atmosferă diferită de zona din care provine pacientul, determinând reacţii biologice

adaptative în funcţie de limita de variaţie a parametrilor climatici.

În ţara noastră se conturează următoarele tipuri de bioclimă:

a)Bioclima sedativ indiferentă (de cruţare)

Efecte biologice: - punere în repaus a funcţiilor neuro-vegetative şi endocrine.

Indicaţii terapeutice: stări de convalescenţă după boli ce au necesitat perioade lungi de spitalizare;

stări psiho-afective de graniţă, de la surmenaj psihic până la diferite categorii de nevroze; boli

reumatismale cu potenţial evolutiv important (ex. poliartrita cronică evolutivă); boli în stadii ce presupun

rezerve funcţionale reduse crdio-vasculare sau respiratorii; vârsta înaintată, cu manifestări severe de

senescenţă.

Acest bioclimat este bine reprezentat la noi în ţară şi cuprinde numeroase staţiuni în care se pot

trata diferite afecţiuni:

- Băile Felix şi 1 Mai (boli reumatismale şi sechele neurologice), Buziaş şi Lipova

(afecţiuni cardio-vasculare);

- Sângiorz Băi (afecţiuni digestive), Bazna, Ocna Sibiuli, Gioagiu (afecţiuni reumatismale),

Sovata (afecţiuni ginecologice);

- Călimăneşti Căciulata (afecţiuni hepato-biliare şi digestive, alergice, reno-urinare,

metabolice, reumatismale), Govora (afecţiuni reumatismale), Olăneşti (afecţiuni

reumatismale, renale, alergice, digestive);

- Băile Herculane (afecţiuni reumatismale).

b)Bioclima excitantă-solicitantă în care se diferenţiază două varietăţi bioclimatice: bioclima de

stepă şi bioclima de litoral maritim.

Bioclima de stepă

Efecte biologice: solicitare foarte intensă a sistemului nervos central şi vegetativ; stimulare

intensă a glandelor cu secreţie internă (hipofiza, tiroida, corticosuprarenala), stimulare metabolică, în

special ameliorarea balanţei fosfo-calcice, urmată de creşterea depunerii de Ca la nivel osos, stimulare

a mecanismelor de termoreglare, creşte termoliza şi se creiază condiţii de pierdere a lichidelor din organism.

Indicaţii terapeutice: profilaxie primară pentru persoanele predispuse la dezvoltarea unor patologii

de tip locomotor, deficienţe funcţionale locomotorii, tulburări metabolice, potenţial alergic; profilaxie

secundară a bolilor reumatismale degenerative;

Curativ: în afecţiunile ORL şi respiratorii (astm bronşic, bronşita, bronşiectazia); manifestări

reumatismale degenerative articulare şi periarticulare; rahitism, osteoporoză; insuficienţă veno-limfatică

stadiile iniţiale; ginecopatii în stadiu cronic; inflamator; dermatoze; TBC extrapulmonar ganglionară şi

osteoarticulară;

Recuperare: sechelele post-traumatice ale aparatului locomotor; manifestări funcţionale în

patologii reumatismale degenerative; sechele după leziuni de ţMP.

Contraindicaţii: stări de convalescenţă prelungită cu modificări marcate de stare generale; afecţiuni

cardio-vasculare şi respiratorii (scleroză pulmonară) cu deficit funcţional important; afecţiuni

reumatismale inflamatorii cr. cu potenţial evolutiv sever; stări de hiperactivitate nervoasă, astenie fizică

marcată; afecţiuni digestive: boală ulceroasă, hepatită cronică persistentă; afecţiuni renale prin solicitarea

crescută a reacţiilor de termoliză urmate de tulburări ale echilibrului hidroelectrilitic; afecţiuni urologice te

tip central sau periferic pe fondul ueni hiperreactivităţi neuro-vgetative; TBC pulmonar stabilizată recent;

focare de infecţie, neglijate; tumori benigne cu potenţial de malignizare, orice proces oncogen.

Staţiuni balneare în acest climat avem la Amara şi Lacul Sărat (afecţiunile ale aparatului

locomotor).

Bioclima de litoral maritim

Efectele biologice sunt asemănătoare cu cele de stepă dar mai intens şi nuanţat prin: solicitarea

SţC şi vegetativ; stimularea marcată a glandelor cu secreţie internă; stimularea proceselor imunlogice

nespecifice; stimularea metabolismului fosfo-calcic sub acţiunea UV, favorizând fixarea calciului pe

matricea proteică osoasă şi îmbunătăţind procesele de excitabilitate de membrană; îmbunătăţirea

capacităţii de efort şi scăderea rezistenţei periferice fără a influenţa semnificativ circulaţia cerebrală.

Indicaţii:

În scop profilactic:

- la copii pentru dirijarea dezvoltării armonioase prin stimularea şi reglarea funcţiei endocrine;

ameliorarea nivelului imunologic şi a reacţiilor adaptive de termoreglare influenţând evoluţia şi frecvenţa

afecţiunilor căilor aeriene superioare; profilaxie primară la adulţi, boala artrozică.

În scop curativ:

- rahitism; insuficienţă tiroidiană şi gonadică; boli reumatismale degenerative de tip articular şi

periarticular; sechele post-traumatice ale aparatului locomotor; HTA stadiul I; tulburări metabolice de tip

lipidic (hipocolesterrolemiant); sechele post leziuni de ţMP; afecţini ginecologice de tip inflamator

cronic; TBC genitală stabilizată şi sterilitate; afecţiuni respiratorii de tipul: astmul alergic pur la adult şi

copil, bronşita cronica simplă, bronşiectazia; insuficienţa veno-limfatică în stadii incipiente.

Contraindicaţii: TBC pulmonar chiar stabilizată recent; afecţiuni digestive, boală ulceroasă; boala

Basedow, sindromul ovarian de menopauză; fibromatoza uterină sângerândă; boli cardio-vasculare;

procese oncologice indiferent de formă; tumori benigne cu potenţial cancerigen.

c) Bioclima tonică stimulantă

Efecte: indicii bioclimatici induc un confort termic redus cu stres pulmonar şi cutanat accentuat,

cu caracter hipertonic şi deshidratant; echilibrarea SţC şi vegetativ; stimularea reacţiilor adaptive şi

termoreglare; stimularea proceselor imunologice.

Indicaţii:

- Profilactic: tulburări de creştere la copil; stări de surmenaj fizic, intelectual, nevroza astenică;

tulburări funcţionale la pubertate şi climax, pe fond hiperreactiv; persoane cu risc profesional supuse la

noxe respiratorii; stări de convalescenţă.

- Curativ: suferinţe bronho-pulmonare astmul bronşic alergic, traheobronşite cronic; suferinţe

hematologice; TBC pulmonar şi extrapulmonar stabilizat; nevroza astenică.

Contraindicaţiile: bolile cardio-vasculare (sechele de infarct miocardic recent sau cu evoluţie

severă, CI, insuficienţă cardio-respiratorie); sarcină; vârsta înaintată cu manifestări marcate de

ateroscleroză; persoanele cu deficit important de termoreglare, meteorosensibilitate accentuată;

Staţiuni cu climă subaplină (până la 1000 m): Vatra Dornei (cardio-vascular), Borsec (boli

endocrine), Sîngiorz Băi (boli digestive), Tuşnad (nevroze), Covasna (cardivascular).

Salina – microclimat terapeutic particular (speleoterapia)

Microclimatul unor saline ca Tg. Ocna, Slănic Prahova, Praid îşi dovedeşte eficienţa terapeutică în

astmul alergic la adult şi copil.

Efecte terapeutice: se reduc perioadele de tuse şi dispnee; se răresc crizele de astm până la

dispariţie; se îmbunătăţeşte starea psihică; inhalarea de aerosoli de ţa, Ca, Mg; ameliorarea respiraţiei în

special prin componenta profundă prin conţinutul crescut de CO2.

Modalităţi de tratament: de la câteva ore pe zi până la 16 ore pe zi putându-se prelungii de la 2-3

săptămâni până la 1-3 luni.

Programul cuprinde: relaxare şi odihnă pe paturi şi scaune; program de ex. fizice focalizate pe

ameliorarea respiraţiei; alergări cu caracter de antrenament pt. creşterea capacităţii de efort; psihoterapie;

diverse modalităţi de relaxare (jocuri de grup, competiţii sportive cu grad redus de solicitare).

Indicaţii: astmul bronşic, forme clinice uşoare şi medii ale copilului şi adultului; rinite, rino-

faringite; bronşita cronică simplă.

Contraindicaţii: vârstnicii peste 60-70 ani cu astm bronşic şi bronşită cronică, emfizem sau cord

pulmonar se recomandă prudenţă pt. indicarea curei de salină; cordul pulmonar cronic decompensat şi

insuficienţa cardiacă; TBC pulmonar; reumatismul cronic inflamator în orice situaţie şi cel cronic

degenerativ în puseul inflamator; bolnavi febrili cu infecţii; procese neoplazice.

Apele minerale Folosirea apelor minerale în cura externă se face sub formă de băi generale, în bazin, sau în vană.

Baia generală carbogazoasă se efectuează în vană individuală. Temperatura apei între 30-340 C.

Apa este reînprospătată continuu prin difuzoare de bule de bioxid de carbon pentru menţinerea

concentraţiei de 1g/litru. Bolnavul imersat în baie de 300 de litri va evita mişcările inutile. Există situaţii

când se realizează băi în comun - până la 6 persoane – în bazine pentru balneaţie cu ape carbo-gazoase

degazeificate.

Efectele băilor carbogasoase sunt: acţiunea farmacodinamică asupra circulaţiei cu efecte locale

asupra circulaţiei cutanate, asupra circulaţiei musculare şi a circulaţiei sistemice; micromasajul cutanat al

bulelor de gaz; factorul termic sub temperatura de indiferenţă a apei 340 C cu rol în favorizarea circulaţiei.

Mofete generale Gazele carbonice sunt emanaţii postvulcanice neogene spontane prin geneză geochimică specifică

arealelor geologice ale României. Mofetele emană dioxid de carbon uscat în concentraţie de 90 %.

CO2 gaz uscat are efecte complexe, conjugate, contrarii asupra circulaţiei cutanate, musculare,

sistemice si asupra fluxului sanguin cerebral. Pe circulaţia cutanată CO2 are efect local, transcutanat de

creştere certă a fluxului sanguin, eritem, de scurtă durată a vasodilataţiei ceea ce se explică prin efectele

contrarii ale CO2 pătruns transcutanat şi cel inhalat. CO2 pătruns prin piele acţionează direct asupra

musculaturii netede relaxând metaarteriola aflată în vasoconstricţie fiziologică, reglată prin tonusul

simpatic acral. Pe circulaţia musculară CO2 dizolvat în plasmă şi ajuns la nivel muscular pe cale

inhalatorie – creşte fluxul sanguin în musculatura scheletică prin acţiune vasodilatatoare directă pe

musculatura netedă metaarteriolară şi arteriolară. Marea adresabilitate în arteriopatii periferice a fost

dovedită de studiile efectuate la Covasna cu Xenon133

prin inhalaţii de gaz mofetarian în sac Douglas

timp de 3 minute, urmată de creşterea cu 40% a fluxului sanguin la nivelul muschiului tibial anterior.

În ceea ce priveste efectele generale sistemice, studii realizate la Târgu-Mureş putem conchide:

- scăderea rezistenţei periferice prin vasodilataţie generală şi scăderea tensiunii arteriale

diastolice (TAD), dar cu dispariţia acestor efecte la ieşirea din mofetă;

- creşterea tensiunii arteriale sistemice (TAS) a frecvenţei cardiace; nu brahicardie;

- extrasistole la coronarieni;

- scăderea perioadei de preejecţie prin creşterea presiunii aortice;

- creşterea perioadei de ejecţie şi a postsarcinii;

- scăderea raportului preejecţie/ejecţie cu înrăutăţirea performanţei cordului.

Aplicaţiile în serie au efecte postcură de scădere a tensiunii arteriale (TA) pentru multă vreme, cu

ameliorarea capacităţii de efort fizic prin scăderea rezistenţei periferice.

Creşterea fluxului sanguin cerebral cu 75 % după inhalaţie de CO2 timp de trei minute confirmă

marea adresabilitate a bolnavilor cu sechele de AVC tip trombotic la singurul „drog‖ vasodilatator

cerebral.

Efectul tardiv al CO2 inhalat aflat în plasmă şi în ţesuturi contribuie la complexitatea acţiunii

conjugate.

Tehnica de aplicare Se aplică în amfiteatru mofetarian special amenajat în forma unui „Circ Roman‖ cu un număr

variat de trepte pentru diferite înălţimi. La nivelul inhalator concentraţia de CO2 este cuprinsă între 2,5-8 %

iar la nivelul corpului concentraţia este de 12 %, valoare la care se stinge chibritul. Bolnavii sunt plasaţi pe

trepte cu nivel la jumatatea inferioara a corpului în gaz, timp de 20 de minute în ortostatism sau şezând pe

scaun, dezbracaţi pentru a beneficia de acţiunea directă a gazului. Gazele sunt distribuite prin partea

inferioară a mofetariului unde concentraţia CO2 este de 98 %. Evacuarea se face continuu prin prea plin.

Indicaţii: -profilaxie secundară (Govora, Buziaş şi recuperarea faza II-III -Covasna în boli cardio-

vasculare, profilaxia primară cardio-vasculară în staţiuni cu climat mai excitant, umiditate mare şi variaţii

ale presiunii atmosferice (Borsec, Vatra-Dornei, Tuşnad).

Baia generală sulfuroasă

Mecanismul de acţiune a băii sulfuroase se bazează pe componenta chimică a H2S activ,

componentă reflexă şi elemente minerale sau oligominerale asociate. Hidrogenul sulfurat de concentraţie

diferită pătrunde în organism pe cale cutanată şi inhalatorie. În prima zi de îmbăiere după 30 de minute se

resoarbe cutanat 3 % din hidrogenul sulfurat. Organele de stocare sunt: maduva,suprarenala, pancreasul,

splina, respectiv straturile epidemice şi părul.

Hidrogenul sulfurat are acţiune vasculotropă prin creşterea fluxului sanguin cutanat şi muscular.

Pulsul periferic creşte la 110-120/minut, creşte debitul circulator sistemic necesar compartimentelor

periferice de termoreglare. Totodata are şi efecte metabolice respectiv scad colesterolemia şi cresc

activitatea litiazică. Au rol în profilaxia primară a aterosclerozei prin efecte asupra peretelui arterial.

Staţiuni indicate Herculane, ţicolina-Iaşi, Pucioasa, Călimăneşti cu indicaţii în afecţiunile cronice

reumatismale degenerative pentru efectul condroprotector, afecţiuni inflamatorii (SA) şi cele neurologice

periferice.

Cura externă cu ape clorurate sodice. Clorura de sodiu din apa de tip Techirghiol, Ocna

Sibiului, Slănic are efect local direct iritant. Efectele reflexe la distanţă, de excitoterapie nespecifică sunt:

scăderea hiperexcitabilităţii nervoase în nevralgii şi a tonusului muscular paravertebral. Excitoterapia

este decontracturantă, ergotropă, vagotonică, echilibrantă endocrino-metobolic, modifică

comportamentul termoreglator cutanat.

Iodul din apele sărate fosile de tip Govora, Sărata Monteoru, Bazna, de concentraţie redusă are rol

farmacodinamic activ sub forma ionului iod în legătură complexă. Absorbţia prin inhalare în timpul băii

este mai important decât cea pe cale trascutanată. Faţă de băile sărate sulfuroae de tip Govora, Herculane,

Călimăneşti, care accentuează vagotonia, hiperfoliculinemia şi la care criza balneară apare la 4-6 zile,

băile cu ape sărate iodate accentuează simpaticotomia. Se indică în vagotonie, obezitate, hipertiroidism,

hipertensiune şi ateroscleroză.

Faţă de cura externă cura internă cu ape minerale prin ingestie, ajung în organism în mod sigur

componentele chimice ale apei, având efecte în primul rând asupra tubului digestiv şi reno-urinar. Apele

alcaline simple de tip Vichz, Slănic-Moldova au efecte presorbtive în funcţie de tehnica de administrare:

- la intervale de 15-20 minute neutralizează acidul clorhidric din secreţia gastrică;

- băute cu 1-1 şi ½ oră înainte de masă are efect infibitor secretor;

- administrate cu 10-30 minute înainte de masă sau la masă are rol excitosecretor;

- după mese în doze mici au efect bifazic, stimulator

Se prescriu în gastrite, hiperacidităţi, în ulcer gastroduodenal, hiperglicemie şi hiperuremie.

ţeutralizarea acidităţii gastrice se face prin următoarea tehnică: se bea încet, pe stomacul gol, cu mult

înaintea mesei. Se consumă 3X100 ml apă pe stomacul gol.

Apele alcalino-teroase mixte calcice, magneziene de tip Borsec sunt excitosecretoare de

gastrină, anhidrază carbonică, tripsină. CO2 stimulează anhidrada carbonică, reglează secreţia acidă. Apele

alcalino-teroase au efect antiinflamator, fagocitoza creşte cu 20%, suplinesc calciul. Se consumă în

cantităţi mari de 2 litri/zi, în prize de 4X 500 ml.

Apele sărate clorurate sodice, iodate, hipo-izotone de tip Slănic Moldova administrate înainte

de masă sunt antiinflamatoare ale mucoasei gastrice. Administrate cu 1,5-2 ore înainte de masă au

efect inhibitor al secreţiei şi motilităţii intestinale, sunt coleretice, purgative. Doza zilnică este mică 1-2

linguri de apă sărată diluată în 50-100 ml apă de băut, administrată sub controlul medical.

Apele sulfuroase de tip Călimăneşti în afara ionului sulfid conţine sare, alcaline şi CO2. Aceste

ape sunt excitosecretoare gastro-intestinale, stimulează peristaltismul, circulaţia, enzimele şi metobolismul

celular. Sulful este hepatotoxic. Se recomandă în scop de regenerare a cartilajului articular, ca

hipotensive şi vasodilatatoare. Contraindicaţii în inflamaţii acute. Doza zilnică este de 3X 100-200 ml pe

stomacul gol.

Apele amare ocupă un loc aparte prin acţiunea de „spălare‖, osmotică, termică şi prin compoziţia

ionică. Efectul caracteristic purgativ în constipaţie cronică se datorează diluării conţinutului intestinal sau

diluării prin efect osmotic mai lent al apelor concentrate. Ionul de Mg2+

este vasodilatator.

Tehnica curei de băut în afecţiunile digestive şi metabolice

Apa se bea la izvor fiind consumată în înghiţituri mici, repetate, lente, în ritm de 2-3 pe minut.

Poziţia clinostatică ajută evacuarea stomacului. Cantitatea pe 24 ore după formula ţievre (Vichz) rezultă

din greutatea bolnavului multiplicată cu 10 sau 15 ml/kg. Apele hipertone sulfurate, sărate se iau o dată,

cu linguriţa 100-200 ml/zi, fracţionat, progresiv. Cele hipotone se beau de 3 ori 300 ml, timp de 18-21

zile.

Aerosoloterapia – introducerea pe cale respiratorie a unui agent terapeutic - farmacodinamic

activ – care se adresează unor stări patologice ale căilor aeriene superioare şi inferioare. Efectul este

local. ţu se va administra profilactic.

Modalităţi de producere: 1. Volatizare la temperatura camerei: fierbere (inhalare); fumigaţie; 2.

Instalaţii de graduaţie; 3. Aparate cu duze – jetul de apă este trecut prin mai multe orificii sub presiune şi

este pulverizat (nu se încălzeşte): 4. Aparat cu ultrasunete: energia sonică este focalizată la suprafaţa unui

nivel de lichid care este în contact cu o membrană vibratorie. Vibraţia sonică dispersează soluţia; 5.

Aparate prin centrifugare; 6. Spuma de spray – tub cu ventil

Proprietăţi fizice:

- dispersia – este determinată de numărul de particule (cu cât numărul de particule este mai

mare, cu atât suprafaţa de contact este mai mare)

- capacitatea de plutire- > 5µm sedimentează; - < 0,1 – 0,2µm nu sedimentează

- vizibilitatea – este vizibil în spectru luminos

- mişcarea – particulele din aerosoli sunt în mişcare continuă din aproape în aproape

- încărcătura electrică – ioni pozitivi (+) şi ioni negativi (–)

- penetraţia şi retenţia – depind de următorii factori:

1. diametrul particulelor: - peste 10µm sunt oprite în căile respiratorii superioare, cavitate

bucală, laringe, trahee; peste 6-7µm sunt reţinute în bronhiile mari; sub 5µm în bronhiile

mici; sub 0,5µm în alveole; sub 0,1µm sunt eliminate prin expiraţie

2. încărcătura electrică: particulele cu încărcătură electrică au putere de penetraţie mai mare.

3. temperatura şi umiditatea mediului: temperatură crescută şi umiditatea mare favorizează

penetraţia.

4. tipul respiraţiei:cu cât viteza aerului inspirat este mai mare, cu atât penetraţia va fi mai eficientă.

5. apneea postinspiratorie: favorizează retenţia particulelor. Se va cere pacientului să respire cât

mai liniştit pentru a se evita tahipneea. ţu se va efectua aerosolizarea la bolnavii dispneici.

6. arhitectura bronşică: particulele provenite din aerosoli se depun la locul de bifurcare. La un

bolnav cu restricţie obstructivă aerosolul nu penetrează, de aceea se vor administra bronhodilatatoare şi

fluidifiante.

Condiţiile de utilizare ale aerosolului: să aibă efect topic (local), întrucât substanţele trebuie să

acţioneze prin contact (substanţele care se absorb rapid nu au acţiune locală), să aibă efect

farmacodinamic demonstrat, să nu aibă proprietăţi alergice, pH – ul neutru, temperatura optimă de

administrare: 20° - 30° (niciodată sub 18°).

Efecte terapeutice: umidificarea mucoasei bronhice cu apă simplă sau minerală, fluidificarea

secreţiilor cu apă simplă sau substanţe mucolitice, antiinflamator, antimicrobian, bronhodilatator, trofic,

de refacere a epiteliului bronhic, anihilarea conflictului antigen anticorp.

Procedee de administrare: aerosolizare de cameră sau cu aparate individuale, respiraţia liberă în

natură.

Şedinţele vor fi zilnice, cu o frecvenţă de 1/zi sau la intervale de 3 ore dacă se efectuează mai

multe.

ţumărul şedinţelor: 10, 20 şedinţe/ tratament.

Poziţia pacientului – aşezat sprijinit de spătarul scaunului, spatele şi toracele drepte, capul fără

înclinare, picioarele sprijinite pe un suport astfel încât linia genunchilor va depăşi linia şoldurilor.

Umidifierea mucoasei respiratorii: se realizează prin creşterea cantităţii de lichide ingerate sau prin

aerosoli. Se poate administra: apă distilată, ser fiziologic, apă minerală sau simplă, propilen glicol.

Durata şedinţei: 30 minute. Orice şedinţă de recuperare a aparatului respirator se incepe cu umidifierea

mucoase respiratorii prin inhalarea acestor substanţe în camerele cu aerosoli.

Facilitarea evacuării bronhice: se poate utiliza bicarbonat de sodiu în soluţie de 5 – 7,5%;

acetilcisteina soluţie 10 – 20% alcalinizată (pentru scăderea vâscozităţii sputei); brofimen; iodură de

potasiu 1% (există pericol de alergii) se administrează 5 ml soluţie în aparat de 3 ori pe zi; clorura de

amoniu 1%, enzime proteolitice (triptina 20 – 30U sau alfa chemotriptina 1-2 ml, contraindicat în TBC

pulmonar).

Efectele apelor minerale administrate prin aerosolizare: 1. Ape clorurosodice: vasodilatator cu

hiperemie, fluidificarea secreţiilor, antiinflamator; 2. Ape sulfuroase: vasodilatator, antispastic bronhic,

efect trofic, antiinflamator, antialergic ( administrare în astm bronşic şi bronşită asmatiformă), efect

antimicrobian (acţiune asupra florei anaerobe în bronşiectazie şi infecţii difuze); 3. Ape alcaline: fluidifică

secreţia bronşică, neutralizează acidoza ţesuturilor inflamate, antiinflamator, efect trofic; 4. Ape iodurate:

antiinflamator, vasodilatator, acţiune sclerolitică; 5. Ape oligominerale: fluidifiant, vasodilatator,

antiinflamator, trofic.

Factori igienici şi alimentaţia

Igiena este o componentă a educaţiei care în cazul sportivului şi a oricărui practicant al exerciţiului

fizic este esenţială pentru întreaga activitate. Sportul pentru toţi a contribuit la modificarea concepţiei

despre igiena, calitatea exerciţiilor fizice şi alimentaţia celor care efectuează exerciţii atât în scop

profilactiv cât şi terapeutic. Toate acestea concurează la obţinerea unei mai bune stări de sănătate şi o

capacitate de efort mai bună, nu numai pentru sportivul de performanţă ci şi pentru practicantul de

activităţi fizice care face efort cu bucurie şi plăcere.

Stilul de viaţă, incluzând dieta, relaxarea, somnul, evitarea exceselor şi practicarea diverselor tipuri

de exerciţii fizice pot compensa forţele naturale care contribuie la un transport de 02 ineficient, la

slabiciunea neuromusculară, la grăsimea excesivă din corp. Limitele genetice respectiv forma corpului,

înclinaţia la obezitate, structura osoasă, mărimea şi starea inimii şi celulele nervoase din corp nu pot fi

anulate, dar anumite măsuri pot ajuta la o dezvoltare fizică armonioasă.

O activitate fizică regulată şi completă dezvoltă nu numai calităţile de anduranţă, forţa şi viteza ci

şi capacitatea de cunoaştere: memoria, aptitudinile psihomotrice precum coordonarea, echilibrul,

lateralitatea, orientarea în spaţiu şi cunoştinţe asupra corpului omenesc. Fără o alimentaţie raţională şi

echilibrată o persoană nu poate să fie în formă deosebită, determinând-o să se documenteze asupra unei

bune igiene alimentare. Dacă regulile de igiena ca hidratarea sau echilibrul alimentar nu sunt respectate,

apare oboseala sau/şi imposibilitatea de a urma activitatea până la capăt.

Activităţile fizice trebuie efectuate în condiţii de igiena dintre cele mai bune respectiv : sălile în

care se execută exerciţiile fizice să fie bine aerisite; echipamentul să fie de o calitate care să nu determine

transpiraţii prin natura fibrelor din care este confecţionat; pentru cei care efectuează exerciţii în bazine sau

căzi, acestea trebuie igienizate după fiecare pacient; grupurile sanitare trebuie să respecte normele

standard de igienă; vestiarele, duşurile şi grupurile sanitare să fie poziţionate în clădire cât mai aproape

între ele şi de sectorul de activitate; vestiarele şi duşurile să fie ca număr în concordanţă cu activitatea

efectuată; podeaua respectiv saltelele pe care se efectuează activităţile sportive trebuie igienizate după

fiecare activitate; temperatura să fie optimă pentru efectuarea activităţii fizice.

Nu numai sportivii de performanţă ci şi cei care efectuează exerciţii pentru sănatate, activităţi

sportive de orice formă trebuie să aibă o dietă echilibrată formată atât din proteine cât şi din glucide şi

lipide. Alimentaţia omului modern se orientează spre produsele din carne şi cele industriale, prin

devalorizarea pâinii, a laptelui şi a produselor lactate, prin ponderea, din ce în ce mai mare, ce revine în

această alimentaţie zahărului rafinat, băuturile alcoolice şi răcoritoare, a mirodeniilor, ca şi prin

diminuarea consumului zarzavaturilor şi a fructelor. Tot mai mult în ultimul timp se tinde spre diferite

mijloace terapeutice naturale, sarcina lor principală fiind aceea de reglementare dirijată a proceselor

metabolice, care suferă cele mai mari modificări în perioada eforturilor maxime.

A. Fitoterapia. Plantele medicinale, fie că ne oferă rădăcinile, rizomii, bulbii, tijele, ramurile,

frunzele, florile sau fructele, reprezintă forţele benefice ale cosmosului. În ţara noastră datorită reliefului şi

condiţiilor pedoclimatice, cresc în jur de 3200 de specii de plante dintre care 876 sunt folosite ca plante

medicinale. Iată câteva din plantele medicinale specifice ţării noastre:

- Usturoiul este fortivicant general, diuretic, laxativ şi antiseptic. Conţine vitaminele B1 C şi o serie

de elemente minerale ca: iod, magneziu, cobalt, siliciu, zinc, brom. Are rol vermifug eliminând paraziţii

intestinali

-Ceapa are efecte asupra proprietăţilor tenului, este un stimulent cu acţiune antiinfecţioază,

diuretică, fiind eficientă celor cu afecţiuni cardiace, antireumatismal, elimină acidul uric. Conţine vitamina

A, PP,C, şi E precum şi minerale ca bariu, crom, cobalt, cupru, fier, iod, magneziu, mangan, siliciu;

-łelina este o sursă de săruri minerale care conţin mangan. Se recomandă după antrenamente cu

volum crescut sau alte activităţi cu efort fizic intens, sporeşte apetitul;

-Pătrunjelul, conţine în mod special magneziu cu rol în contracţia musculară, în mod deosebit în

activitatea muşchiului cardiac;

-Afinul cu rol în scăderea ureei sangvine şi o mai bună acuitate;

-Cătină conţine vitaminele C, B1, B2, B6, E şi o cantitate apreciabilă de zahăr şi acizi organici;

-Orzul verde împiedică degradarea şi îmbătrânirea celulelor şi restabileşte organismul bolnav.

Frunzele de orz conţin vitaminele E şi C şi o mare cantitate de fier, calciu, mangan, magneziu, molibden,

zinc, cupru, litiu, bioflavonoide.

B.Apiterapia. Mierea este o soluţie concentrată de glucide respectiv levuloză, glucoză, zaharoză,

maltoză, apă, săruri minerale (fosfat de calciu, clorură de sodiu, fier). Este asimilată direct de organism

datorită conţinutului mare de glucoză şi levuloză, astfel mierea fiind un produs energetic de prim rang.

-Polenul conţine vitaminele C,E, grupul de vitamine B, acidul pantotenic, vitamina PP, respectiv

săruri ale elementelor, potasiu, fosfor, siliciu, sodiu, sulf, cupru, fier, aluminiu, magneziu, mangan, clor,

bariu, argint, aur, zinc, arsen, paladiu, vanadiu, wolfram, iridiu, cobalt, plumb, platină, molibden, crom,

cadmiu şi stronţiu. Datorită compoziţiei sale, polenul reprezintă proprietăţi nutritive şi biostimulatoare.

-Laptişorul de matcă exercită o acţiune binefăcătoare asupra măduvei osoase şi stimulează sistemul

reticuloendotelieal, determină creşterea în diametru a eritrocitelor, paralel cu creşterea numărului

reticulocitelor şi a cantităţii de hemoglobină, determină o mobilizare a rezervelor de fier din organism şi

modifică conţinutul de fier din sânge, eritrocitelor;

-Propolisul are un efect antivirotic foarte clar, în special împotriva virusului A2 al gripei,

precum şi împotriva virusului vaccinal şi al virusului stomatitei veziculare. Aplicarea locală a

unguentului cu propolis duce la îmbunătăţirea evoluţiei clinice a plăgilor cu o diminuare a secreţiei

purulente. Poate fi utilizat cu rezultate bune în tratamentul arsurilor profunde atât în faza de degenerare şi

inflamaţie a plăgii cât şi în faza de regenerare.

C. Alimentaţia vegetariană. Fructele şi zarzavaturile trebuie să fie prezente permanent în

alimentaţia umană, deoarece acestea au o serie de proprietaţi faţă de care nu putem fi indiferenţi,

respectiv: au o valoare nutritivă şi calorică certă, constituie o importantă sursă de energie pentru organism,

alcătuiesc mari depozite de vitamine de o mare varietate, constituie mari depozite de săruri minerale şi alte

elemente nutritive indispensabile vieţii, au un conţinut mare de fibre alimentare-celuloză.

Fructele şi zarzavaturile conţin multe vitamine astfel : merele, perele, prunele, cireşele, vişinele,

castanele, maslinele, lămâile conţin mangan. Cuprul îl găsim în gutui, alune, castane, lămâi iar cobaltul îl

găsim în tomate şi fasole. Lipsa magneziului din organism produce cazuri de tetanie, crampe şi rupturi

musculare, tahicardie, anxietate şi stres. El se găseşte în cereale, zarzavaturi, fructe, în special cele care au

culoare verde închis.

Câteva efecte terapeutice ale fructelor şi zarzavaturilor. Merele coapte sunt utilizate în tratarea

enterocolitelor şi a colitelor. Ridichile şi salata au rol depurativ, contribuind la curăţirea internă a

organismului. Sparanghelul, prazul, pepenii şi fruntele în general sunt diuretice. Varza roşie este

expectorantă în vreme ce varza albă este cicatrizantă pentru ulcerele tubului digestiv. Anghinarea

favorizează eliminarea bilei, contribuind la optimizarea digestiei intestinale.


Sinteza unităţii de învăţare O activitate fizică regulată şi completă dezvoltă nu numai calităţile de anduranţă, forţa şi viteza ci

şi capacitatea de cunoaştere: memoria, aptitudinile psihomotrice precum coordonarea, echilibrul,

lateralitatea, orientarea în spaţiu şi cunoştinţe asupra corpului omenesc. Fără o alimentaţie raţională şi

echilibrată o persoană nu poate să fie în formă deosebită, determinând-o să se documenteze asupra unei

bune igiene alimentare. Dacă regulile de igiena ca hidratarea sau echilibrul alimentar nu sunt respectate,

apare oboseala sau/şi imposibilitatea de a urma activitatea până la capăt.

Activităţile fizice trebuie efectuate în condiţii de igiena dintre cele mai bune respectiv : sălile în

care se execută exerciţiile fizice să fie bine aerisite; echipamentul să fie de o calitate care să nu determine

transpiraţii prin natura fibrelor din care este confecţionat; pentru cei care efectuează exerciţii în bazine sau

căzi, acestea trebuie igienizate după fiecare pacient; grupurile sanitare trebuie să respecte normele

standard de igienă; vestiarele, duşurile şi grupurile sanitare să fie poziţionate în clădire cât mai aproape

între ele şi de sectorul de activitate; vestiarele şi duşurile să fie ca număr în concordanţă cu activitatea

efectuată; podeaua respectiv saltelele pe care se efectuează activităţile sportive trebuie igienizate după

fiecare activitate; temperatura să fie optimă pentru efectuarea activităţii fizice.

Concepte şi termeni de reţinut: noțiunile asociate și nespecifice kinetoterapiei dar

folsite în tratamenul paralel al acesteia


1. Care sunt mijloacele nespecifice kinetoterapiei?

2. Care mijloacele asociate kinetoterapiei?


1. Fototerapia este:

a. mijloc de baza

b. mijloc nespecific

c. mijloc asociat





3. Care sunt mijloacele nespecifice kinetoterapiei:

a. climatoterapia


c. crioterapia

4. Ce indicator enumerat mai jos face parte din categoria factorilor igienici:



c. hidratarea și echilibrul alimentar

Bibliografia:



Editura Universul




România de Mâine


România de Mâine



-

curs tam carte ifr modificat

Documents