Lupta împotriva patimii desfrânării

Cumpătarea la mâncare, băutură şi somn.

Paza simţurilor, în special al văzului şi gândului.

Supravegherea comportamentului, ţinutei, cuvântului şi gesturilor noastre.

Fuga de ispită şi evitarea ocaziilor care ar putea declanşa patima

desfrânării.

Înfrânarea şi postul trupesc care vestejesc poftele şi ofilesc patimile.

Rugăciunea smerită şi stăruitoare de cerere a ajutorului lui Dumnezeu.

Citirea deasă a Sfintei Scripturi, care ne oferă numeroase modele de luptă

împotriva patimilor (inclusiv a desfrânării).

Osteneala şi lucrul mâinilor prin care trupul nu este lăsat să lincezească.

Alungarea imaginilor şi a amintirilor primejdioase.

Evitarea conversaţiilor prea familiare şi îndelungate cu personae de

celălalt sex. Spiritualitatea ortodoxă ne recomandă ca în fiecare femeie să vedem

nu o potenţială ispită, ci o soră întru Domnul, o posibilă cuvoasă şi mărturisitoare

creştină, care ar putea împodobi calendarul.

Spovedanie deasă la un duhovnic încercat, bun cunoscător al sufletului

uman.

Meditarea la sfârşitul vieţii şi judecata de apoi, când vom da socoteală

pentru faptele, cuvintele şi gândurile noastre.

Meditarea la adâncurile înţelesuri ale Sf. Taine a Cununiei şi îmbrăţişarea

vieţii de familie.

1

Familia – Biserica de acas ă

Fiinţă umană poartă în adâncul sufletului său, o vocaţie social, comunitară este o

fiinţă dialogică (familială). Ea nu se simte niciodată deplin împlinită în singurătate, decât

pentru înalte raţiuni duhovniceşti, cum este monahismul. La modul general pt. ea

singurătatea este o suferinţă, poate chiar cea mai mare.

Omul este o fiinţă complementară şi simte permanent în adâncul sufletului său nevoia

de a-şi înpărtăşi bucuriile şi necazurile sale, unei fiinţe apropiate care să rezoneze la

trăirile sale, o persoană căreia să-i împărtăşească împlinirile sale, cu speranţa că alături de

aceasta, ele se vor înmulţi şi curăţi, dar şi necazurile şi neîmplinirile sale, nu pt. a-l

împovăra, ci cu nădejdea că alături de o astfel de fiinţă suferinţele sale se vor uşura şi

alina.

O problemă pe care o pune tot ma frecvent psihologia contemporană este cea

referitoare la factorii sau criteriile după care trebuie ales viitorul(a) pertener(a) de viaţă.

Dacă în vechime binecuvântarea părinţilor avea un rol hotărâtor, azi celor mai mulţi

dintre tineri l-i se pare un locru depăşit. De cele mai multe ori ei aleg doar după propriul

plac şi nu totdeauna criteriile de alegere sunt cele mai potrivite.

Un criteriu pe care îl folosesc adeseori tinerii în alegerea lor îl constitue

frumuseţea şi atracţia fizică, însă credinţa şi spiritualitatea noastă ortodoxă ne

recomandă să căutăm totdeauna la persoana aleasă sau sufletul pereche, nu atât

frumuseţea exterioară şî trecătoare, ci frumuseţea şi nobleţea sufletului.

Un alt criteriu îl constitue averea, însă Sfântul Ioan Gură de Aur spune că

familia şi casnicia nu sunt afeceri sau negoţ, ci comuniune de suflete. De asemenea

acelaşi Sfânt Părinte ne recomandă să-l rugăm stăruitor pe Dumnezeu să ne lumineze

mintea prin alegerea făcută iar calea cea mai potriuvită o constitue rugăciunea. (Sf. IGA:

Să punem pe Hristos să aleagă în locul nostru).

2

În alegerea partenerului de viaţă, funcţionează în principiu 2 legi psihologice:

Similaritatea (întipărirea);

Complementaritatea.

Cei care îşi aleg sufletul pereche în baza principiului similarităţii, caută personae

care să le semene întru-totul, în timp ce persoanele alese în mod complementar,

completează prin trasăturile lor, personalitatea partenerului. În alegerea jumătăţii

funcţionează deasemenea principiul cristalizării intuiţie sau cristalizării amăgire.

Persoanele unite în baza primului principiu, pe măsura convieţuirii ajung să descopere la

partenerul lor tot mai multe şi înalte calităţi, iar aceasta face legătura lor mai trainică şi

mai frumoasă. Cei ce au suferit o cristalizare amăgire, ajung să constate la cealaltă

persoană mai multe defecte care conduce la conflicte şi chiar separaţie.

În viaţa unei iubiri, psihologia identifică 3 etape:

Etapa stimulilor sau a atracţiei interpersonale;

Etapa valorilor, în care cei doi parteneri îşi împrumtă reciproc credinţele,

convingerile, dorinţele;

Etapa rolulilor, în care cele 2 persoane încep să-şi construiască un

univers comun în care intergrează valori reciproce şi elimină defectele pe care le-a

constatat unul la celălalt.

Izvoarele psihologice vorbesc despre o aşa zisă piramidă a credinţelor

fundamentale ale omului, pornind de la unele pur filozofice, ajungând la altele

superioare. Aceste izvoare consider că la modul general, femeia are nevoie din partea

bărbatului să se simtă ocrotită atât ea căt şi copiii cu care Dumnezeu le binecuvintează

familia. In mod paradoxal, bărbatul simte din partea femeii nevoia de a fi permanent

asistat şi încurajat în momentele şi realizările vieţii sale.

3

Spiritualitatea ortodoxă dezvoltă cea mai înaltă şi frumoasă învăţătură posibilă

despre vocaţia şi rolul care îl au cei 2 soţi unul în viaţa celuilalt şi în cadrul familiei. Ea

ne învaţă, pt. un soţ drepmăritor, mireasa sau soţia reprezintă cea mai frumoasă

binecuvântare pe care Dumnezeu i-o poate oferi bărbatului în dificila lucrare de

dobândire a mântuirii pt. ca aceasta să-i înpodobească sufletul cu învăţăturile, puterea,

voinţa, consegvenţa, hotărârea. La rândul ei, femeia, primeşte de la Dumnezeu cel mai

înalt dar în persoana soţului ei, pt. ca şi ea să-i înpodobească existenţa princalităţile legate

mai ales de feminitatea ei.

Rolul căsătoriei sau al familiei creştine, potrivit Sf. Apostol Pavel întrecerea

reciprocă în fapte bune şi dobândirea mântuirii. Fiecare cei 2 soţi trebuie să lupte pt. a-şi

dobândi şi să contribuie la dobândirea mântuirii casei sale, adică a soţiei şi a copiilor şi în

măşura în care este posibil, să influenţeze prin exemplul personal la mântuirea altora.

Sf. Ioan Gură de Aur, ca un adevărat rapsod al frumuseţii familiei creştine,

recomandă căsătoria de timpuriu, înainte de ieşirea tinerilor în lime şi cultivarea în cadrul

familiei lor a virtuţilor creştine, astfel încât familia să devină o mică Eclesia, o mică

Biserică sau Biserica de acasă, cum o nmea Sf. Părinte. Ea trebiei să fie un altar de jertfă

a egoismului, un mediu al virtuţii şi rugăciunii încă din lumea şi viaţa precedentă.

Pt. credinţa ortodoxă, copii sau pruncii cu care Dumnezeu binecuvintează

familia, sunt consideraţi adevărate binecuvântări cereşti şi daruri dumnezeieşti.

Acelaşi Sf. Ioan Gură de Aur, socoteşte venirea unui copil într-o familie a fi cea

mai mare mângâiere pe care Dumnezeu a oferit-o neamului omenesc după căderea în

păcat şi consider a fi toiag bătrâneţilor noastre, grele şi încercate tocmai datorită

ostenelilor părinţilor pe altarul familiei. În credinţa creştină copii sunt consideraţi

combinaţia fundamentală.

Patima iubirii de argin ţi şi lupta împotriva ei

Statisticile marilor financişti contemporani vorbesc de o gravă identitate, în

sensul că în timp ce 15% din populaţia planetei posedă 85% dintre resursele acesteia,

restul de 85% dintre locuitorii planetei impart doar 15% din bogăţiile ei.

4

Un raport de ultimă oră arată că in lume există peste 2,8 miliarde de locuitori care

trăiesc dintr-un $ pe zi, că 70 % din populaţia Terrei nu dispune de telefon şi peste 50%

de lumină electrică. Creştinismul nu este un sistem economic, şi cu atât mai puţin unul

de piaţă, dar cu toate acestea, atât în învăţătura Mântuitorului cât şi a Sf. Părinţi înţelegem

numeroase referinţe la bogăţie şi sărăcie, la ciocoii mai vechi sau mai noi. Mântuitorul

Hristos spre exemplu, S-a pronunţat împotriva bogaţilor fie în unele ziceri ocazionale

(vaiurile), fie în unele parabole (samarineanul milistiv, bogatul nemilistiv şi săracul

Lazăr, nebunului căruia ia rodit ţarina, înfricşata judecată).

Creştinismul prin cuvintele inspirate ale Sf. Scripturi şi ale Sf. Părinţi, ne învaţă

că nu putem să slujim în viaţa aceasta la 2 domni, Dumnezeu şi mamona, iar în dialectal

caldeic al limbii aramaice, mamona înseamnă avere sau câştig. Dacă acestea două nu se

exclude în plan theoretic, sunt aproape imposibil de identificat împreună în plan real.

Spiritualitatea ortodoxă foloseste pentru această patimă mai mulţi termini: arghilofolia

sau iubirea de arginţi, filarghiria sau zgârcenia, şi pleonesia sau lăcomia, dorinţa de a

acumula cât mai multe averi.

Spiritualitatea ortodoxă ne învată că lumea pe care a creat-o Dumnezeu şi tot ceea

ce există pe ea, sunt opera ale iubirii şi bunătăţii Părintelui Ceresc. El este Adevăratul

proprietar al acestora, având asupra lor dreptul absolut de posesie.

Omul are dreptulrelativ de folosinţă sau de uzufruct, adică este chivernisitorul sau

administratorul bunurilor pe care Dumnezeu i le-a oferit. Sf. Ioan Gură de Aur

socoteşte că înainte de căderea în păcat, nu existau cuvintele al meu sau al tău pe care el

le consideră un furt (raft) sau Sf. Vasile cel Mare, supranumit ambasadorul săracilor,

consider că acela care are lucruri prisositoare dar nu oferă şi altuia, este un borfaş.

Învăţătura ascetică ortodoxă, consider că una dintre cele mai înalte calităţi ale lui

Dumnezeu, o constitue filantropia, o formă a manifestării iubirii faţă de lumea şi

creatura Sa. Ori, omul îşi demonstrează calitatea sa de a fi fost după chipul lui Dumnezeu

şi îl pun pe Acesta în lucrare prin lecţia creştină a iubirii şi a milosteniei, sau cum spune

Sf. Ioan Gură de Aur: omul se aseamănă lui Dumnezeu atunci când devine milostiv.

5

Un lucru asupra căruia percepţia este foarte variată, îl consisderă noţiunile de

strict necesar şi de prisos. S-a constatatcă de multe ori ceea ce este prea puţin pentru

unii, înseamnă foarte mult pentru pentru alţii şi ar putea hrăni popoare, pentru că aceste

două noţiuni sunt foarte elastice. Spiritualitatea creştină, observă că această patimă

produce asupra sufletului uman numeroase efecte negativeea fiind o adevărată formă de

idolatrie, pentru că adeseori dumnezeul omului contemporan îl constitue banul, iar releţia

sa o reprezintă plăcerea. Bogaţii şi lacomii se caracterizează prin egoism şi rapacitate

(dorinţă de a acumula), patima lor fiind izvorul multor nedreptăţi, umilinţe la adresa

aproapelui.

De fapt, în această patimă putem observa cum sub masca posesorului se ascunde

de fatp posedatul, robul banilor. O vorbă duhovnicească frumoasă spune că nu este al

tău cu adevărat, decât ceea ce poţi oferi. Lacomilor le lipseşte experienţa milosteniei.

Sf. Părinţi ne recomandă şi mijloacele cele mai importante de luptă împotriva

acestei patimi. Ei ne învaţă că bogăţia în sine nu este rea şi de osândit, după cum nici

sărăcia nu-l mântuieşte pe om. Important este că atât una cât şi cealaltă să devinâ prin

milostenie sau prin smerenie, căi către mântuire.

Dintre mijloacele cele mai eficiente de luptă împotriva acestei patimi sunt:

Filozofia vieţii, adică să înţelegem că toate sunt umbră şi vis, şi că în

momentul în care vom părăsi viaţa aceasta, indiferent câte bogăţii vom fi adunat,

nu vom lua cu noi decât faptele buneşi faplete rele.

Munca şi economisirea, sau cum spum Sf. Părinţi, ora et labora – roagă-

te şi munceşte.

Descoperirea lui Hristos ca pelerine în sufletul celui sărac. Credinţă

noastră ne învaţă că îl putem descoperi pe Hristos în împrejurările concrete ale

vieţii, în mâna întinsă a săracului, printer lacrimile şi suspinele sale de nevoinţă şi

neputinţă. Sf. Ioan Scărarul: Hristos spune: crezi că nu mă pot hrăni şi singur?

6

Milostenia creştină – cel mai bun remediu. Pentru credinţa noastră,

milostenia nu este o recomandare, ci o datorie, sau cum spun Sf. Părinţi: o

meserie ce trebuie învătată.

Spirutualitatea ortodoxă vorbeşte despre 7 fapte ale limei trupeşti:

a hrăni pe cel flămând;

a-i potoli setea;

a-l îmbrăca;

a-l cerceta în necaz şi boală;

a găzdui pe străin şi călător;

a-i îngropa creştineşte.

Şi de 7 fapte ale milei sufleteşti:

întoarcerea celor rătăciţi;

învăţarea celor neştiutori;

sfătuirea;

rugăciunea;

mângăierea celor întristaţi;

nerăzbunarea răului;

iertarea greşelilor.

Sf. Părinţi ne învaţă că nu contează faptul datului, ci felul lui, adică să dăm cu

bucurie, cu îndestulare, pe măsura posibilităţilor noastre, cu discreţie sau într-ascuns,

pentru că milostenia este un împrumut dat Cerului. Tot ei ne învaţă că există şi bogaţi

săraci, dar şi săraci bogaţi, şi că cine pe sărac ajută, pe Dumnezeu împrumută.

Nicolae Stainhard: Dăruind vei dobândi!

7

Niciodată nu suntem chiar atât de săraci ca să nu putem ajuta pe cineva mai sărac

ca noi, pentru că prin lecţia milosteniei învăţăm că puţinul de azi, modestul de ieri, dau

totuşi necesarul de mâine dacă ştim să ne punem încrederea în Dumnezeu.

Triste ţea şi lupta împotriva ei

Organizaţia mondilă a sănătăţii consideră că în anul 2010 depresia se află pe

locul al doilea din lume ca răspândire şi că în anul 2020 are toate şansele să devină prima

boală pe planetă, depăşind bolile cardio-vasculare şi suferinţa ontologică în sensul că 1

din 4 locuitori ai planetei va face pe parcursul vieţii sale un episod depresiv major. Pentru

acest fapt ea este considerată dejaregina fecţiunilor psihice sau boala sc. XXI, după un

frământat veac al XX-lea a cărui boală general a fost stresul.

80% dintre vizitele şi consultaţiile la un medic generalist ascund de fapt sub

aparenţa unor afecţiuni sau suferinţe variate, digestive, cardio-vasculare, renale,

cerebrale, sexuale, o formă mascată de depresie. Mai mult decât atât, de foarte multe ori

depresia se poate ascunde în dosul celor mai optimiste şi joviale temperamente sau a celui

mai larg şî sincer zâmbet. (Mollier).

Din anul 1945 şi până în present, rata creşterii depresiei este între 200-700% cu o

creştere anuală de peste 8 procente. Rata creşterii vânzărilor de medicamente

antidepresive din anul 2000 încoace, a crescut anual cu 40%. Astăzi se vorbeşte despre o

întindere a depresiei în sensul că ea afectează tot mai mult segmentul tânăr, astfel încât în

timp ce adolescenţii din Elveţia se situează pe primul loc la tentative sinucidale, statistic

tinerii din România sunt cei mai depresivi.

În literatura de specialitate actual se vorbeşte despre unele forme foarte ciudate

cum ar fi depresia de weekend sau holiday, sau depresia de non-shoping sau despre

depresia existenţială, nouăgenă, care apare ca din senin şi fără niciun fel de cauză reală.

Denumirea medicală pentru starea de tristeţe, este cea de depresie, care vine de la

cuvântul latin depresio,-onis = coborâre, cădere, scufundare şi descrie foarte bine stările

contradictorii pe care le trăieşte persoana încercată de această patimă.

8

Organizaţia mondilă a sănătăţii identifică în diagnosticarea depresiei o aşa

numită triadă negativă sau 3 sintome generale, după care ne putem da seama de apariţia

unui episode depresiv:

Evaluarea autodepreciativă la adresa propriei persoane, omul înfrânt

considerându-se inutil, lipsit de valuare, incapabil şi fără şanse, un înfrânt.

O viziune sensibilă asupra lumii care este socotită un obstacol în calea

fericirii personale.

O viziune fatalistă şi sumbră asupra viitorului care este perceput în

culori întunecoase, lipsit de speranţă.

La acestea se adaugă alte semen adiţionale din care recunoaştem gravitatea bolii:

reducerea concentraţiei şi a atenţiei;

pierderea interesului şi a bucuriei;

atonia(slăbiciune fizică) şi ahedonia;

idei de vinovăţie şi inutilitate;

idei de autovătămare şi sinucidere;

tulburări de somn şi digestive, sexuale.

Dacă cele 3 sintome generalepersistă mai mult de 3 săptămâni, este cazul

solicitării unui ajutor de specialitate (psihiatru sau duhovnic). Statisticile medicale

consideră că depresia este de 3 ori mai răspândită la femei decât la bărbaţi, însă rata de

succes în suicid datorat depresiei este mult mai mare la bărbat.

Lupta împotriva duhului tristeţii

Sf. Părinţi ne recomandă în lupta noastră împotriva acestui duh viclean

următoarele remedii duhovniceşti:

Cunoaşterea efectelor nefaste ale acesteia.

9

Nevoia de ajutor (HELP).

Descoperirea frumuseţilor şi culmilor vieţii umane.

Filozofia vieţii sau justa înţelegere asupra bucuriilor şi necazurilor vieţii.

(compararea cu alţii, mergerea într-un spital) – extra!

Bucuria de a fi creştin.

Credinţa statornică în ajutorul şi purtatea de grijă a lui Dumnezeu.

Optimismul creştin.

Spovedania, exteriorizarea sau descoperirea gândurilor.

Rugăciunea personală şi comunitară, cultul bisericesc. Sf. Ioan Scărarul

numeşte rugăciunea serure împotriva deznădejdii.

Lecturi duhovniceşti din Sf. Scriptură şi Sf. Părinţi.

Frecventarea şi solicitarea sfatului de la Părinţi care au darul liniştirii

duhurilor.

Fericitul Augustin, întâlnindu-se cu un prieten greu încercat care îşi pierduse

toată agoniseala şi familia i-a zis: Roagă-te şi mergi mai departe, la capătul drumului se

află Hristos.

Mânia

Sfinţii Părinţi ai spiritualităţii răsăritene consider că dintre toate păcatele şi patimile,

mânia îl apropie cel mai mult de animalitate prin iraţionalitatea ei. Spiritualitatea

ortodoxă vorbeşte şi despre o mânie a lui Dumnezeu în sensul pedepsei pentru păcatele

pe care omul le săvârşeşte, însă ceea ce o caracterizează este pe de o parte dreptatea, iar

pe de alta îndelunga-răbdare şi bunătatea.

Mânia omenească despre care vorbeşte ascetica ortodoxă poate fi bună sau mântuitoare

atunci când luptă împotriva păcatelor, însă este păcătoasă şi vrednică de osândă atunci

când este îndreptată asupra altor lucruri şi personane. Mânia poate fi exprimată în afară

10

prin gesture sau cuvinte, sau poate exista în sufletul omului şi atunci acesta se aseamănă

unei mări sau unui ocean în frământare sau furtună.

Lupta împotriva acestei patimi este una dificilă şi presupune în primul rând eliminarea

sau suprimarea pornirilor furioase a acceselor de mânie. Aceasta înseamnă că (1)în

momentul în care suntem tulburaţi de acest duh viclean să avităm să spunem ceva sau

săreacţionăm instinctive. Cea de-a doua etapă a luptei împotriva acestei patimi este

(2)temperarea acceselor lăuntrice de furie prin supravegherea gândurilor şi a trăirilor

noastre lăuntrice şi prin conducerea lor într-o direcţie pozitivă.

Un alt lucru foarte eficient în controlul acestei patimi îl constitue (3)ceea de Sf. Părinţi

numesc tresvie sau nepsis, adică discernerea asupra tuturor mişcărilor trupeşti şi

spirituale, şi conducerea acestora către o finalitate duhovnicească.

Deasemenea atunci când mania noastră izbigneşte dintr-o fustrare sau nedreptate pe care

ne-a pricinuit-o aproapele, (4)Sf. Părinţi ne recomandă să nu încercăm să ne facem

singuri dreptate, ci să ne rugăm lui Dumnezeu şi să-I lasăm Lui judecata şi evaluarea,

răsplata sau osânda. Spre deosebire de judecata noastră care este una parţială şi

contextuală, Dumnezeu cunuaşte mai bine ca oricine sufletul omului şi chiar atunci când

întărzie pedeapsa nedreptăţilor evidente, arată dragoste şi speranţă de întoarcere a celui

păcătos.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune chiar că un bun creştin nu are niciodată duşmani, chiar

dacă nu toţi îl iubesc pe el, el îl priveşte pe toţi cu dragoste şi iertare. Singurul duşman al

unui bun creştin este de fapt vrăşmaşul lui Hristos Dumnezeu, diavolul. Pe cei care ne

vor, sau ne fac răul treb să-I privim spune Sf. Ioan, ca pe nişte doctori trimişi de

Dumnezeu în viaţa noastră pentru a ne vindeva de acestă patimă. Prin intermediul acestor

oameni, avem şansa să ne descoperim patimile necunoscute ale noastre sau să le

vindecăm pe cele bine tăinuite sau scoase astfel la iveală.

Până însă să reuşim acest lucru de mare folos în lupta noastră împotriva patimii mâniei

este dobândirea convingerii şi îngăduinţa faţa de cel ce ne-a făcut rău, ca faţă de un om

bolnav. Fiecare dintre noi avem boli nevăzute sau tainice, iar pe un astfel de om să-l

consideri bolnav de boala care se numeşte a nu mă putea iubi pe mine. Poate că şi noi

11

dacă am ieşi în întâmpinarea lui şi am face mai multe pentru el, l-am ajuta să se elibereze

de această boală. Mijlocul cel mai efficient de luptă împotriva mâniei este virtutea opusă,

blândeţea.

Sf. Ioan Scărărul spune că sufletul omului bland este tronul dumnezeirii, în timp ce

sufletul mincinosului este sălaşul demonilor.

Pe treptele cele mai înalte ale vieţuirii creştine, lupta împotriva mâniei înseamnă a nu ne

supăra nici pentru cause drepte nici pentru cause nedrepte, a le acoperi pe toate cu

bunătate şi blândeţe, sau cum spun Părinţii patericului să primim la fel ocara ca şi

cinstea.

Îndemnul creştin de a ierta de 70 de ori câte 7 celor care ne greşesc, nu înseamnă ca în

limbajul mathematic de 490 ori, ci în limbajul duhovnicesc, care înseamnă să iertăm la

infinit, adică să nu ne poată greşi ceilalţi, atât cât avem noi puterea să iertăm.

Trând ăvia (akedia)

Instinctul de repaos, nevoia de odihnă şi relaxare, sunt înscrise în firea omuluica afecte

neprihănite şi nevinovate. Însă exagerarea acestora, introduce foarte uşor patima

trândăviei. Omul contemporan caută confortul, civilizaţia, relaxarea, hobby-ul, s-a născut

şi o disciplină ergonomia care îl învaţă cum să ajungă mai simplu şi mai repede la

rezultatele dorite cu un consum minin de energie.Toate acestea însă trădează adeseori

prezenţa patimii trândăviei (lacebunita).Şi s-ar părea că dintre toate activităţile umane

unele mai solicitante decât altele cel mai mult ne oboseşte statul degeaba/ trândăvia.

Motivaţia este cel mai important lucru într-o activitate.

Duhul akediei pe care l-a denunţat în scrierile sale Evagrie Ponticul (duhul

amiezii) este o patimă foarte vicleană şi se ascunde uneori sub forma virtuţilor

contrare(dorinţa de alternare a activităţilor, dorinţa de mutare , de schimbare, dreptul la

odihnă, iluzia agendei supraîncărcate sau a lipsei de timp fizic.). Toate acestea însă

12

trădează golul sufletesc al omului, platitudinea vieţii sale şi lipsa de procupare în a-şi

fructifica eficient fiecare clipă a vieţii sale.

Trândăvia este expresie a patimii flaftiei (iubirea păcătoasă de noi înşine) şi de

cele mai multe ori este provocată de alte patimi, precum lăcomia, desfrânarea, tristeţea

sau mândria. Atunci când se manifestă în plan spiritual ea îmbracă forma nepăsării faţă

de nevoinţele ascetice, care sunt socotite a fi surse ale disconfortului, prin eliminarea

pravilei şi prin reducerea până la absenţă a rugăciunii. În lupta împotriva acestui duh Sf.

Părinţi ne recomandă principiul „ora et labora”, ceea ce înseamnă implicarea noastră

spirituală dar şi trupească în rugăciune prin închinăciuni şi metanii, dar şi în celelalte

activităţi.

În credinţa ortodoxă munca este o poruncă dumnezeiască un izvor de sănătate şi

un mijloc eficient de luptă împotriva păcatelor şi a patimilor. În acest sens Sf. Ap. Pavel

ne recomandă să răscumpărăm timpul, adică să încercăm să dăm fiecărui moment al vieţii

prezente o semnificaţie şi un cont duhovnicesc pentru care să fim vrednic de răsplată din

partea lui Dumnezeu.

Foarte util ne este sa ne alcătuim un universde aşteptare, adică să nu trăim la voia

întâmplării ci să încercăm să elaborăm proiecte pentru viitorul apropiat, dar şi pentru cel

îndepărtat şi să încercăm şi să le împlinim cu maximă consecvenţă. De asemenea, este

f.util ca la anumite intervale de timp să ne evaluăm material şi spiritual văzând în ce

măsură ne-am apropiat/ îndepărtat de obiceiurile propuse.

Viaţa creştină este o permanentă luptă împotriva răului, un adevărat război

nevăzut, iar creştinul este un adevărat ostaş care nu are decât arareori odihnă în această

luptă tainică împotriva duhurilor răutăţii, ceea ce înseamnă că dorinţa sa de îmbunătăţire

duhovnicească înseamnă în acelaşi timp o lovitură grea dată trândăviei.

Slava deşartă şi mândria

Acestea sunt categorisite ca fiind păcate mai rafinate, specifice de obicei celor

mai sporiţi duhivniceşte- „patimi spirituale sau de catifea.”

13

Sfinţii Părinţi le tratează adeseori destinctiv, considerând că ele alcătuiesc o jurcă

întinsă cu trei coarne: părerea de sine; slava deşartă şi mândria.

În firea omului există un sentiment de respect, de preţuire de sine, iar acest fapt

este legitim din mai multe considerente. În primul rând datorită vocaţiei speciale a omului

care a fost creat în mod special de către Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa. Pe de

altă parte Sfântul Vasile cel Mare spune că dintre vieţuitoarele existente, doar omul se

deosebeşte de celelalte prin însăşi poziţia sau ţinuta sa verticală, ca unul care e îndreptat

spre Dumnezeu. Sfinţii Părinţi că denumirea de om in lb. greacă αντροπος părovine de la

prepoziţia „ αν”- în sus şi τροπος- loc, poziţie, adică omul este o creatură, o fiinţă care e

îndreptat prin însăşi constituţia sa fizică spre Dumnezeu, aflându-se într-un urcuş

neîncetat, într-o epectază catre Părintele său ceresc. Omul a fost definit ca „inel de

legătură între lumea materială şi cea spirituală”

În acelaşi timp omul are datoria să se preţuiască pe sine şi calitatea sa de preot şi

de rege a lumii pe care Dumnezeu a creat-o din infinita Sa bunătate şi i-a oferit-o

omuluica pe un mediu al desăvârşirii sale, ca o scară către Împărăţia cerurilor. Chiar şi

numai pe aceste considerente omul trebuie să-şi conştientizeze rolul săuîn lume şi vocaţia

sa spirituală, ceea ce echivalează cu sentimentul propriei valori (nu există o persoană care

nu are daruri, ci nu le conştientizează sau nu le pune în lucrare). Atunci, însă, când omul

interpretează păcătos şi pătimaş demnitatea sa, considerând calităţile sale a-i aparţine în

mod exclusiv, adică atunci când se mândreşte cu aceste daruri şi ajunge să-l dispeţuiască

pe aproapele său, sentimentul acesta capătăun aspect patologic transformându-se în

patima slavei deşarte şi a mândriei.

Spiritualitatea ortodoxă distinge o mândrie datorată darurilor materiale sau

naturale: frumuseţea reală/ închipuită, puterea chibzuinţei, duhul iubirii de stăpânire ş.a.

Alţii se pot mândri cu darurile lor intelectuale, native: inteligenţa, memoria, imaginaţia

sau daruri dobândite prin osteneală: învăţătura înaltă, o bună stăpânire a limbii străine,

talentul de a vorbi/ a scrie ori ambiţii în domeniul economic, intelctual, profesional şi

chiar spiritual.

14

Aceiaşi Sf. Părinţi identifică o mândrie în raport cu Dumnezeu care poate avea

forma revoltei direct împotriva Lui, aşa cum au făcut îngerii răi sau se poate manifesta

prin tăgăduirea ajutorului dumnezeiesc şi îngâmfare. În raport cu semenii, patima slavei

deşarte se manifestă prin nevoia bolnavă a celui stăpânit de ea de a se compara cu alţii,

cmparaţie în urma căreia el se înşeală pe sine şi-l desconsderă pe aproapele său.

Alt forme ale slavei deşarte: criticismul, grandomania, autosuficienţa, aroganţa,

perfectismul, populismul. Această patimă este cea mai înfierată de către Sfinţii Părinţi.

Sfinţii Părinţi vorbesc de o mândrie mirenească, legată mai ales, de darurile

naturale/ materiale şi una călugărească legată de calităţile duhovniceşti şi spirituale,

precum şi de o mândrie a începătorilor şi alta a celor sporiţi duhovniceşte.

Învăţătura ortodoxă acordă o mare valuare şi preţuire fiecărei persoane umane

spunând că nu există om care să fie lipsit deplin de daruri. Fiecare dintre noi primim prin

Sf. Taină a Mirungerii, în mod deplin şi neîmpărţit harul dumnezeiesc sfinţitor şi

desăvârşitor şi multitudinea de daruri în care acesta rodeşte, fiind toate depozitate în chip

potenţial în chipul lui Dumnezeu din adâncul de taină al sufletului nostru.

Atunci când într+un dialog sau convorbire cu o persoană auzim repetându-se în

mod ostentativ pronumele personal „eu” este un indiciu f. clar asupra faptului că în

sufletul acele persoane patima mândriei se simte ca la ea acasă. Conduita adevărat

creştină presupune acoperirea darurilor sale cu frumosul veşmânt al smeritei cugetări,

singura virtute despre care Sfântul Ioan Scărarul spune că: nu poate fi umilită sau ruşinată

de diavoli. Un bun creştin nu caută niciodată să epateze pşrin darurile sale, ci dimpotrivă

le valorifică în mod smerit, spre slava Dăruitorului şi spre folosul duhovnicesc general.

Smerenia nu este egală cu depersonalizarea. Creştinul trebuie să se bucure dacă nu îi sunt

recunoscute calităţile aici pe pământ, căci îi vor fi răsplătitie în viaţa cealaltă.

Dintre mijloacele de luptă cele mai eficiente împotriva acestui duh viclean,

Părinţii cei duhovniceşti ne recomandă în principal următoarele:

15

1. A face filosofia vieţii; a înţelege că toate bunurile materiale, ba chiar şi

demnităţile, titlurile, onorurile nu ne însţesc în lumea cealaltă pentru că înaintea

morţii bogatul şi săracul, împăratul sau ostaşul sunt aceiaşi.

2. Lupta împotriva patimei filaftiei.

3. Cunoaşterea intimă de sine, în sensul conştientizării slăbiciunilor şi

imperfecţiunilor personale.

4. Recunoaşterea ajutorului lui Dumnezeu fără de care nu putem face nimic

în viaţă

5. Conştientizarea nimicniciei vieţii, a modului umili la existenţă şi plecăm

smeriţi din viaţă.

6. Cugetarea la urmările nefaste ale acestei patimi: pierderea comuniunii cu

semenii şi părăsirea harului;

7. Fuga de lux, de pompă sau de laudă;

8. Bunăvoinţa şi preţuirea faţă de semenii noştri prin evitarea poliloghiei, a

clevetirii, judecării sau bârfei

9. Meditarea la pilda desăvârşită de smerenie a Mântuitorului Hristos :

„Învăţaţi de la Mine...” Mândrul nu e liniştit atunci când nu-i sunt recunoscute

valorile.

10. Rugăciunea stăruitoare către Dumnezeu şi pocăinţa sinceră pentru

slăbiciunile şi imperfecţiunile noastre morale;

11. Dobândirea virtuţii smeritei cugetărişi nu doar în cele exterioare: ţinută,

comportament, îmbrăcăminte, ci în viaţa duhovnicească sau lăuntrică.

R ăbdarea necazurilor cu nădejdea

Cuviosul Paisie Aghiositul spunea că paşaportul spre rai are neapărată nevoie de viza

încercărilor sau a pătimirilor. Experienţa duhovnicească demonstrează aşadar, că drumul

16

sau calea mântuirii este una strâmtă şi cu lacrimi, pătimirile, încercările, bolile sau

suferinţele făcând parte, în mod obligatoriu, din condiţia umană.

Realitatea demonstrează că nu există în viaţă prezentă, persoane care să fi avut parte de la

naştere la moarte, doar de necazuri şi încercări, după cum nu există nici persoane de când

s-au născut până au murit să nu fi gustat din cupa suferinţelor. Pe undeva în viaţa omului,

bucuriile şi necazurile se împletesc astfel încât încercările prezente, dacă sunt întelese şi

suportate în chip duhovnicesc, devin izvoare de bucurie după cum şi reuşitele actuale,

dacă nu sunt primite cu recunoştiinţă faţă de Dumnezeu se pot transforma în încercări şi

suferinţe.

Un înţelept contemporan spunea că există atâta durere în lume, încât aproape toate cărţile

scrise ar trebui să fie despre suferinţă şi răbdarea ei. Suferinţa aşadar este parte

constitutivă a existenţei umane, având drept cauză păcatele personale.

Sfântul Chiril al Ierusalimului spunea că fiecare dintre noi ne alegem personal

suferinţa în momentul în care săvârşim păcatul. Aceasta înseamnă că la păcate mici,

trebuie să ne aşteptăm la pedepse mici, iar la păcate grele trebuie să ne aşteptăm la dureri

înspăimântătoare.

Extra: Când nu te doare ceva, înseamnă că Dumnezeu nu te-a uitat!

Shiller: Sufletele mari rabdă în tăcere!

Sfântul Ioan Gură de Aur consideră că încercările sau suferinţa din această viaţă sunt

un fel de foc curăţitor prin care ne spălăm păcatele, iar Sfântul Maxim Mărturisitorul

numeşte încercările toiagul judecătorului: Bucură-te pentru necazurile acestea mici şi

trecătoare pentru că prin ele te-ai izbăvit de cele viitoare şi veşnice.

Spiritualitatea ortodoxă ne învaţă că, cel mai adesea, necazurile umane au drept cauză

neorânduiala vieţii şi păcatele personale, acestea (suferinţele) sunt direct proporţionale cu

păcatele sau virtuţile fiecăruia, astfel încât cei mai încercaţi sunt cei mai păcătoşi, iar pe

de altă parte cei mai sporiţi duhovniceşte. Sfântul Isaac Sirul consideră că încercările

sunt neapărat trebuitoare omului indifferent de starea sa duhovnicească şi că acela care

17

fuge de necazuri, fuge de virtute. La cei sfinţi, însă spune Sfântul Părinte, necazurile

răsar la tot pasul şi sunt mult mai înfricoşătoare.

Sfântul Maxim Mărturisitorul învaţă că pe Dumnezeu îl putem cunoaşte pe trei căi:

prin creaţie sau lumea pe care a zidit-o;

prin pronie sau purtarea ta de grijă, prin darurile pe care ni

le oferă;

prin judecată sau încercările pe care le trimite celor care nu

L-au descoperit pozitiv prin una din cele două căi.

Necazurile, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, constituie o cale dureroasă prin care

conştientizăm existenţa şi lucrarea lui Dumnezeu, şi ele se înfing ca nişte cuie în propria

noastră fiinţă.

Încercările şi suferinţele constituie mijlocul cel mai eficient prin care ne probăm

dragostea faţă de Dumnezeu, o formă a certării iconomice a lui Dumnezeu, a doua formă

de asceză, datorată lipsei celei dintâi (postul la timp).

În legătură cu scopul acestor pătimiri fără de voie, Părinţii duhovniceşti ne învaţă că în

funcţie de aşezarea noastră duhovnicească, ele au ca scop iniţial curăţirea de păcate, iar

apoi întărirea pe calea virtuţii şi răsplata din partea lui Dumnezeu. În ceea ce priveşte

limitele încercărilor, e bine să ştim că Dumnezeu nu ne încearcă peste puterile noastre de

suportare, încercările de care avem parte în această viaţă sunt în limitele firii. Pe măsură

ce omul le primeşte ca venind de la Dumnezeu şi spre folosul său duhovnicesc, se

lărgeşte şi capacitatea de a le accepta şi suporta.

Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre un folos al încercărilor prin care omul îşi

vede propriile slăbiciuni, se smereşte, îşi conştientizează neputinţele sale şi ajutorul lui

Dumnezeu , se exersează în răbdare şi se curăţeşte de întinăciune.

Fiecărei încercări sau suferinţă omul trebuie să-i găsească un sens, să se întrebe de ce a

venit asupra lui, care este cauza, ce vor să-i arate şi care este calea uşurării lor, din punct

de vedere sufletesc măcar. Aceasta înseamnă pentru Sfinţii Părinţi a face filozofia bolii.

18

Ascetica ortodoxă hotărăşte răbdarea necazurilor a fi o virtute importantă în drumul spre

desăvârşire, după cuvintele Mântuitorului în lume necazuri veţi întâlni dar Îndrăzniţi, Eu

am biruit lumea. Chiar şi denumirea de pacient vine din latinescul patientia, care

înseamnă răbdare. Boala este un canon pe care omul trebuie să-l respecte, primindu-l cu

speranţă în ajutorul lui Dumnezeu.

Sfântul Isaac Sirul (Filocalia 10, Despre suferinţă) recomandându-ne să primim

suferinţele cu nădejde şi cu răbdare, spune că răbdarea înjumătăţeşte durerea.

Dimpotrivă dacă în suferinţă cârtim, clevetim sau ne împotrivim voii lui Dumnezeu, nu

facem decât singuri să ne îngreunăm povara. Viaţa omului duhovnicesc (Părintele

Stăniloae) se desfăşoară de pe dealul bucuriilor în văile necazurilor, însă pe toate,

adevăratul creştin le primeşte cu un surâs duhovnicesc.

Bucuriile prin credinţă devin mai înalte şi mai curate, după cum şi necazurile prin răbdare

sunt mai suportabile pentru că el a dobândit în faţa acestora, tăria stâncii în faţa valurilor

vieţii.

Prin urmare, calea primirii tuturor încercărilor din viaţă nu o constituie deznădejdea spre

osândă, ci pocăinţa şi răbdarea spre mântuirea sufletului.

În toate suferinţele noastre este bine să încercăm să ne comparăm cu alţii, cu unii cărora

le merge mai bine, mai împliniţi spiritual pentru a dori să progresăm, apoi în încercările

noastre să ne comparăm şi cu alţii mult mai încercaţi ca noi, şi înţelegându-le suferinţa

vom ajunge să purtăm încercările personale cu mai multă nădejde şi răbdare.

Frica de Dumnezeu şi gândul la moarte în spiritualitatea filocalică

Părinţii duhovniceşti vorbesc mai întâi de o frică sau de o teamă de lume. Este

acea angoasă sau spaimă izvorâtă din teama pătimaşului de a nu îşi putea împlini

dorinţele sale cu privire la lume şi lucrurile ei. Sfântul Maxim insistă asupra caracterului

pătimaş al acestei frici. Păcatul constă în îndumnezeirea lumii şi în consecinţă, în

satisfacerea iraţională a dorinţelor omului. Omului pătimaş lumea nu i se descoperă în

raţiunile ei, şi nu este o cale de înaintare spre Dumnezeu. Pentru că nu-i înţelege

raţionalitatea omul pătimaş se alege cu o îndoită teamă: de obiectul căutat şi de negăsirea

19

lui sau de înşelarea aşteptărilor sale cu privire la acel lucru. În schimb omul duhovnicesc

a depăşit logică primită, iar contemplarea raţiunilor creaţiei devine cale de apropiere şi

de înaintare în viaţa virtuoasă. Pentru omul duhovnicesc frica de lume este înlocuită de

consumarea euharistică a creaţiei. şi de frica lucidă de a nu fi ajutat să-şi împlinească

toate potenţele ei imprimate de Dumnezeu prin creaţie. Omul nu se mai scufundă în lume,

nu se mai pierde în ea, ci se înalţă împreună cu ea spre Dumnezeu într-o liturghie

cosmică. Spre deosebire de spaima provocată de lume, frica de Dumnzeu este o forţă

spirituală pozitivă, izvorâtă din căinţa sinceră.

În ceea ce priveşte temerea de Dumnezeu, Părinţii asceţi consideră că este rodul

credinţei şi primul dar pe care îl dobândeşte credinciosul, prima poruncă, sau începutul

virtuţii.Sfântul Petru Damaschinul spune că dacă A« cineva ar trăi în cer, dar nu ar avea

în suflet această temere, nu-i va folosi la nimic vederea celor spirituală.

Sfântul Isaac Sirul îndeamnă : A« Înţelepţeşte-te şi pune în călătoria ta drept

temelie frică de Dumnzeu, şi în puţine zile te vei aşeza la poartă Împărăţiei A»/ Sfinţii

Părinţi ai Filocaliei vorbesc despre trei feluri de temeri sau trei temeri

1.una izvorâtă din mânie

2. alta a începătorilor

3. a desavarsitilor

Cea dintâi se manifestă ca o tulburare, un cutremur şi un zbucium iraţional

însoţind patima mâniei. Celelalte două forme de temere de Dumnzeu au legătură directă

cu viaţa duhovnicească. Frica începătoare este numită a păcatelor. Ea echivalează cu o

conştientizare a propriei vieţi duhovniceşti, a rătăcirilor şi a căderilor proprii. Ea se naşte

prin aşteptarea pedepsei pentru greşeli. Frică celor desăvârşiţi izvorăşte din dorinţa

omului care îl cunoaşte pe Dumnezeu a nu pierde iubirea Lui. Aceasta este specifică

drepţilor, ea nu mai fiind teama robului faţă de stăpân, frica de pedepse pentru păcat, ci

este dragostea şi grija fiului de a nu mai provoca tristeţe şi supărare Tatălui Iubitor.

Ea este trăirea măreţiei covârşitoare şi a iubirii infinite faţă de Dumnezeu.

20

Cel ce dobândeşte această frică se afla în imediata apropiere de Dumnezeu Însuşi. Frica

de Dumnzeu înlătură frică de lume, şi cu cât lepădarea de lume este mai mare, cu atât

dragostea în cele iubitoare este mai mare.

Frica de Dumnezeu cea curată şi mântuitoare se dobândeşte prin cercetarea

sufletească, prin pocăinţa neîncetată, prin amintirea morţii şi amintirea chinurilor ei. În

ceea ce priveşte moartea omului, ea este înţeleasă ca o stavilă în faţă păcatului. Moartea

este punctul culminant, legea firii imposibil de evitat. Viaţa pământească pentru că are un

început are şi un sfârşit al ei, dar pentru omul credincios adevărata viaţă începe la

sfârşitul celei pământeşti. În acest sens timpul vieţii pământeşti este un timp al

desăvârşirii. Ea devine antici părea vieţii veşnice, iar moartea se transformă astfel într-un

factor pozitiv dătător de viaţă.

Realitatea morţii este anticipată în această lume prin experienţa necazurilor sau a

suferinţelor şi de aceea atitudinea în faţă ei trebuie să fie una ascetică, duhovnicească.

Pentru părinţii filocalici, gândul la moarte , la frica gheenei şi la dragostea împărăţiei sunt

absolut necesare progresului duhovnicesc. Cel ce îşi aduce aminte de moarte, este moarte

în fiecare zi păcatului, în timp ce negândirea la moarte devine cauza tuturor căderilor

noastre, făcându-ne groapă răutăţilor. Aşadar gândirea la moarte naşte plânsul , îndeamnă

la înfrânare de la toate , fiind stăruitoare la rugăciune şi păzitoarea inimii.

Sfântul Antonie cel Mare consideră că cel mai mare dintre roadele acesteia este

dobândirea nemuririi. Moartea de o va avea omul în minte, nemurire îi este, iar

neavandu-o în minte, moarte îi este. Sfântul Isaac Sirul recomanda : A« Fii ca un mort în

viaţă ta ca să vietuiesti după moarte A».

Sfantrul Ioan Scărarul face o distincţie între frică şi temerea de moarte. În timp ce

frică de moarte este o însuşire firească intrată în frică omului prin păcatul delor dintâi.

Temerea de Moarte este semnul păcatelor nepocaite. Dar această frică firească se

deosebeşte de cea potrivnica . Efectul ei nu este angoasă sau tristeţea, ci pocăinţa ,

nădejdea şi mângâierea dumnezeiască. Sfântul Maxim la rândul sau vorbeşte despre o

temere curată şi una necurată.

Prin urmare , gândul la moarte şi pedepsele pe care le vor primi cei păcătoşi trebuie să

fie un îndemn spre pocăinţa neîncetată şi să însoţească toate faptele noastre.

21

Prin această lucrare duhovnicească rolul vieţuirii omului devine un mormânt înainte de

mormânt, el moare lumii şi moare sieşi şi transformă viaţă moartă pe care o trăieşte într-o

moarte vie.

Această cugetare la moarte va fi pentru noi o autocunoaştere, o vedere duhovnicească a

lăuntrului nostru pătimaş sau virtuos iar acolo unde există dorinţa sinceră de desăvârşire

ne aduce o hotărâre reală şi irezistibilă de îndreptare a vieţii.

Taina pocăinţei sau botezul lacrimilor

Experienţa umană demonstrează existenţa păcatului şi a căderii ca una dintre cele

mai dramatice ale vieţii. Nu există în lumea aceasta om fără de păcat şi prin urmare nu

poate exista mântuire fără pocăinţă. Mărturisirea sau spovedanie fie ca Sfântă Taină a

Bisericii, fie ca destăinuire a gândurilor se întemeiază pe această realitate dramatică,

căderea şi nevoia de ridicare. Sf Ioan Evanghelistul socoteşte că A« Acela care spune că

nu are păcat, pe el însuşi se înşeală şi adevărul nu este la el A», iar într-o frumoasă

rugăciune spunem despre Dumnezeu că numai El este fără de păcat. Viaţa omului se

desfăşoară între aceste două limite, căderea şi ridicarea, păcatul şi pocăinţa. În cuvintele

duhovniceşti ale Sfântului Petru Damaschin întâlnim următoarea zicere : A« Ai căzut,

ridica-te, ai căzut iarăşi, ridica-te iarăşi, şi din nou ai căzut, ridica-te din nou dar niciodată

să nu îţi pierzi încrederea în doctorul şi tămăduitorul sufletelui tău A». Sfânta Scriptură

ne spune că mântuirea stă într-un …………..,iar părinţii cei duhovniceşti de odinioară

spuneau că acela care vrea să se mântuiască cu întrebarea să călătorească.

La rândul său, Sfântul Isaac Sirul ne da următorul sfat “Ascultă cuvântul

părinţilor tăi şi vei trăi în odihnă” iar Sfântul Ioan Scărarul spune ca la judecata de apoi

nu vom fi învinuiţi pentru că nu am săvârşit minuni , că nu am înviat pe cineva din morţi

sau că nu am avut darul teologiei, dar vom da negreşit socoteală că nu ne-am plâns

păcatele noastre.

Prin urmare experienta eliberarii de povara pacatelor personale este una fundamentala

pentru mantuire, si capabila sa alunge din sufletul omului framantarea si tristetea,

22

zbuciumul si deznadejdea. In calea sa spre mantuire , sufletul are de invins trei ispite sau

capcane dracesti : mandria , neincrederea si rusinea.

In acelasi timp omul are nevoie de un duhovnic din mai multe motive : niciodata nu ne

cunoastem deplin pe noi insine, ci avem nevoie de un director de constiinta, de un parinte

duhovnicesc capabil sa ne ajute sa ne autodescoperim. Judecata noastra la adresa propriei

persoane este totdeauna supusa subiectivitatii pentru ca noi ne privim cu foarte multa

blandete din interior, iar pentru a fi inlaturat pacatul terbuie mai intai cunoscut si demasca

in mod obiectiv.

Pe de alta parte pacatul si patimile intuneca mintea si sufletul omului pana la

abolirea discernamantului, astfel incat de multe ori patimasii ajungi sa considere caderile

lor un lucru apropae obisnuit si nu chiar atat de rau. Nu in ultimul rand drumul spre

mantuire este unul dificil si anevoie de parcus, iar omul nu-i cunoaste pe de-o parte nici

ispitele sau obstacolele iar pe de alta parte nici locurile de odihna.

Teologia vorbeşte despre etape generale ale mărturisirii anume :

-conştientizarea păcatului

-mărturisirea propriu

-dezlegarea

-împlinirea canonului

Agapie Criteanul, autorul Mântuirea Păcătoşilor, vorbeşte despre un decalog

spovedaniei mântuitoare adică despre zece însuşiri ale unei spovedanii adevărate :

1. Să fie simplă şi scurtă

2. Să fie smerită

3. Să fie adevarată

4. Să fie grabnică

5. Să fie lamurită

6. Să fie făcută cu ruşine

7. Să fie intreagă

23

8. Să fie tainică

9. Să fie tângâietoare sau cu lacrimi

10. 10.Sa fie hotaratoare sau gata in a implini canonul

În viaţa creştină o importanţă capitală o are parinele duhovnicesc sau duhovnicul

nostru.

Sfântul Ioan spun este este foarte greu îţi un dascăl încercat neamgatior odată aflat

acesta, trebuie primi noastrea pe omul lui Dumnzeu trimis. Dintre calităţile unui duhovnic

iscusit , Sfinţii Părinţi fac referire la cunoştinţele, religioase teologice, la ortodoxia

credinţei , sfinţenia vieţii . Alături de acestea el trebuie de-a dovadă de dragoste, de

răbdare, blândeţe discernământ.

Lucrările de Spiritualitate vorbesc despre nişte datorii pe care părintele

duhovnicesc le are faţă de ucenicii :

1.să -i primească

2.Să-i asculte cu răbdare, bunătate blândeţe

3.Să se roage pentru ei

4.Să le de-a canonul potrivit funcţie de sex, activitate, sănătate

În acelaşi timp fii duhovniceşti au următoarele datorii faţă de duhovnicii lor :

1. sa isi caute un parinte duhovnicesc

2. sa il pastreze

3. sa ii ramana fidel

4. sa il asculte

5. sa il iubeasca si sa il respecte

6. sa se roage pentru mantuirea lui

Taina Sfintei Spovedanii trebuie să se permanentizeze creştinului

transformându-se într-o pocăinţă neîncetată pentru păcatele. Sfântul Ioan Scărarul

spunea a găsit adâncul plânsului mângâiere.

24