UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVAFACULTATEA DE LITERE ŞI ŞTIINŢE ALE COMUNICĂRII

ISTORIA PRESEI LITERARE ROMÂNEŞTI.

SECOLUL AL XIX-LEA

CURS OPŢIONAL

ANUL II

Lector univ. dr. VASILE ILINCAN

SUCEAVA, 2010

INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI ROMÂNEŞTI

Publicaţiile periodice (ziare, reviste) autohtone au avut un rol inportant în procesul de modernizare a limbii române literare, mai ales în secolul al XIX-lea, pagina de ziar fiind, de cele mai multe ori, locul de întîlnire a inovaţiei lexico-gramaticale şi principalul canal de răspîndire a acesteia.

Datorită rolurilor sale de formare, influenţare şi/sau manipulare a opiniei publice, presa reprezintă o putere în orice comunitate culturală, deoarece, de multe ori, anumite decizii pot fi influenţate de apariţia unor informaţii în presă.

Cercetările din ultima vreme, consacrate fenomenului publicistic românesc, confirmă că existenţa şi viabilitatea stilului publicistic nu mai pot fi puse astăzi sub semnul contestării sau al reticenţei. Analizarea principalelor tendinţe din evoluţia limbii literare, de ieri şi de azi, nu poate fi concepută fără a ţine seama şi de limba presei, o lingvistică practică despre care Bogdan Petriceicu Hasdeu spunea că are în vedere limba in concreto. În cercetarea discursului jurnalistic actual, se conturează, după părerea noastră, două tendinţe de abordare a acestuia:

- o tendinţă „internă”, care emană dinspre profesie şi vizează formarea şi perfecţionarea ziaristului din perspectiva teoriei comunicării; în prezent, există deja o bogată bibliografie de specialitate care abordează pe larg specificul presei scrise în raport cu alte canale media, modul său de operare, funcţiile şi limitele acesteia, o parte dintre aceste lucrări constituind-o traducerile unor specialişti recunoscuţi în domeniul presei scrise sau audiovizuale europene (Melvin de Fleur, Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, Editura Polirom, Iaşi, 1999; Patrice Flichy, O istorie a comunicării moderne, Editura Polirom, Iaşi, 1999; Christian Baylon & Xavier Mignot, Comunicarea, Editua Universităţii ,,Al. I. Cuza”, Iaşi, 2000; Jean-Claude Bertrand, O introducere în presa scrisă şi vorbită, Editura Polirom, Iaşi, 2001; Philippe Gaillard, Tehnica jurnalismului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 2000; ***Manual pentru ziariştii din Europa Centrală şi de Est, Editura World Press Freedom Committee, Bucureşti, 1992; *** Mass-media şi libertatea de exprimare. Ghidul jurnalistului, Editura Setronic, Bucureşti, 1997; J.J. Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, Ştiinţa comunicării, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000; Jean-Nöel Jeanneney, O istorie a mijloacelor de comunicare, Institutul European, Iaşi, 1997.), la care trebuie să adăugăm o serie de contribuţii româneşti consacrate identităţii presei scrise în raport cu celelalte componente ale sistemului media: Mihai Coman, Manual de jurnalism, vol.I, II, Editura Polirom, Iaşi, 1997, 1999; idem, Introducere în sistemul mass-media, Editura Polirom, Iaşi, 1999; Marian Petcu, Tipologia presei româneşti, Institutul European, Iaşi, 2000; Ioan Drăgan, Paradigme ale comunicării în masă, Editura Şansa, Bucureşti, 1996; Peter Gross, Culegerea şi redactarea ştirilor, Editura de Vest, Timişoara, 1993; Lucian-Vasile Szabo, Libertate şi comunicare în lumea presei. Principii, norme, reguli. Limbajul mass-media, Editura Amarcord, Timişoara, 1999; Florea Ioncioaia, Introducere în presa scrisă, Editua Universităţii ,,Al. I. Cuza”, Iaşi, 2000; Dorin Popa, Introducere în studiul şi istoria mass-media, Editua Universităţii ,,Al. I. Cuza”, Iaşi, 2002; idem, Textul jurnalistic. Genuri şi specii, Editua Universităţii ,,Al. I. Cuza”, Iaşi, 2002 etc.

2

- o tendinţă „externă”, care se manifestă din partea cercetătorilor interesaţi de evoluţia limbii în general şi a stilului publicistic în particular, ca una din variantele autonome ale limbii române literare.

Aceste modalităţi de cercetare sînt complementare, abordarea făcîndu-se dintr-o perspectivă pragmatică, cea a jurnalistului profesionist, la care se adaugă perspectiva teoretică a lingvistului. Constatările desprinse în urma studiilor recente1, departe de a fi exhaustive, relevă oportunitatea studierii stilului publicistic, ca entitate autonomă cu multiple valenţe expresive, cu particularităţi specifice şi particularităţi comune cu unul sau mai multe din stilurile limbii române literare actuale. Considerăm, aşadar, că a ignora stilul presei scrise ar însemna să ne situăm în afara realităţii.

Unitate de învăţare nr. 1

1. Etape importante din evoluţia presei româneşti

Am considerat că o periodizare a principalelor momente din evoluţia stilului publicistic românesc – periodizare fatalmente relativă şi convenţională ! – se impune aici, întrucît etapele de evoluţie a limbii literare coincid doar parţial cu cele ale afirmării şi dezvoltării stilului publicistic.

Un alt motiv care ne determină spre un asemenea demers este şi faptul că, în lucrările consacrate presei, există diferenţe vizibile în considerarea anului care marchează începutul presei româneşti, diferenţe uşor de constatat chiar din titlurile cîtorva dintre lucrările avute în vedere: Ilarie Chendi, Începuturile ziaristicii noastre (1789 – 1895), Orăştie, 1900; ***Bibliografia analitică a periodicelor româneşti (1780 – 1850), întocmită de Ioan Lupu, Nestor Camariano şi Ovidiu Papadima, vol. I(1-3), vol. II(1-3), Bucureşti, 1966, 1972; ***Publicaţiunile periodice româneşti (ziare, gazete, reviste). Descriere bibliografică de Nerva Hodoş şi Al. Sadi Ionescu. Cu o Introducere de Ion Bianu, Tom I Catalog alfabetic (1820 – 1906), Bucureşti, Leipzig, Viena, 1913; I. Hangiu, Dicţionar al presei literare româneşti (1790 – 1982), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987 (vezi şi ediţia a II-a, 1996); Georgeta Răduică şi Nicolin Răduică, Dicţionarul presei româneşti(1731-1918), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995; Ion Iliescu, O istorie deschisă a presei române (1565-1925), Editura Mirton, Timişoara, 1999.

1 Menţionăm în acest sens: Irina Preda, Îmbogăţirea lexico-semantică a limbii române actuale (Cu privire la perioada post-decembristă), în LR, XLI, 1992, nr. 9, p. 483-490 (I); LR, 1992, nr.10, p.541-549 (II); LR, 1992, nr. 11-12, p.589-595 (III); LR, XLII, 1993, nr. 1, p. 19-28 (IV); Adriana Stoichiţoiu, Împrumuturi “necesare” şi împrumuturi “de lux” în limbajul publicistic actual, în Comunicările “Hyperion”, volum coordonat de Dimitrie Păcurariu, Editura Hyperion XXI, Bucureşti, 1992, p. 169-176; Larisa Schippel, Texte şi contexte. Aspecte comunicative şi culturale ale presei actuale din România, în LL, XLVII, 1997, I, p. 52-58; Adriana Stoichiţoiu-Ichim, Observaţii privind influenţa engleză în limbajul publicistic actual, în LL, XLVI, 1996, II, p. 37-46 (I); LL, XLVI, 1996, III-IV, p. 25-34 (II).

3

Cu riscul de a ne repeta, ţinem să precizăm că anul 1829, cînd apar Curierul românesc şi Albina românească, reprezintă o dată de referinţă pentru publicistica românească, în ciuda unor afirmaţii recente care încearcă, într-o interpretare protocronistă (protocronism = curent de idei care urmăreşte să pună în valoare anticipările creatoare pe plan universal în domeniul culturii şi civilizaţiei, pe care orice popor le poate revendica), să fixeze începuturile presei cu mai multe decenii înainte. Astfel, autorii Dicţionarului presei româneşti (1731-1918), Georgeta Răduică şi Nicolin Răduică, încearcă să readucă în discuţie un punct de vedere ,,nou”, afirmînd că începutul presei româneşti este în anul 1731, cînd apare primul calendar, realizat şi tipărit de dascălul Petcu Şoanul din Şcheii Braşovului: ,,În legătură cu începuturile presei româneşti, există un adevăr istoric, în prezent puţin cunoscut în literatura de specialitate, prin care se demonstrează că în Transilvania, cu o jumătate de secol mai de timpuriu, anterior activităţii istoricilor ardeleni iluminişti (Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior), a existat o continuitate a culturii româneşti transilvănene în Braşov, afirmaţie confirmată de către protopopul Radu Tempea, în a cărui cronică ecleziastică se specifică apariţia celui dintîi «Calendar» românesc în 1731. Aşadar, în afara oricărei îndoieli, marele public trebuie să cunoască realitatea, că această dată devansează cu o sută de ani «Curierul românesc», publicat de Ion Heliade Rădulescu, şi «Albina românească», publicată de Gheorghe Asachi, ambele în 1829”2 (s.n.).

Reafirmarea unui asemenea punct de vedere, prin care se confirmă calendarele ca ,,organe de presă”, vine în contradicţie, după părerea noastră, cu însuşi conţinutul noţiunii de presă, care trebuie să răspundă unor necesităţi imediate de informare. De asemenea, ţinem să subliniem că în studiile şi lucrările consacrate evoluţiei presei europene, calendarele nu sînt asimilate presei, cu toate că primele calendare din Europa se tipăresc încă de la 1448, cele mai cunoscute fiind calendarele de la Mainz. Este cunoscut faptul că începînd cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în spaţiul cultural românesc au circulat asemenea calendare străine (germane, franceze, dar mai ales italiene), în original, în traduceri şi în cόpii, cel mai frecvent menţionat fiind Foletul novel, întocmit, la cererea lui Constantin Brâncoveanu, de către Giovanni Candido Romano (unul din secretarii domnitorului), care-şi semna calendarele cu pseudonimul Ioan Românul sau Ioan Frâncul. Pe de altă parte, Calendarul tipărit de Petcu Şoanul în anul 1731, considerat de Georgeta Răduică drept punctul de referinţă al presei româneşti, nu reprezintă cel mai vechi calendar cunoscut în spaţiul autohton. Mircea Popa semnalează descoperirea unui ,,Calendar”, pe care îl atribuie diaconului Coresi, cu o vechime mult mai mare, datînd din anul 1569.3 Autorul reuşeşte să demonstreze că acest calendar în limba română (nu în limba slavonă cum se considera pînă acum) a fost tipărit la Braşov, cheltuindu-se 6 denari pentru a fi oferit în dar unui sol moldovean venit în vizită la Braşov.

2 Georgeta Răduică, Nicolin Răduică, Dicţionarul presei româneşti(1731-1918), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995, p.5; acelaşi punct de vedere a fost afirmat, mai întîi, de cei doi autori, în Calendare şi almanahuri româneşti(1731-1918).Dicţionar bibliografic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1981, p.15-16. Vezi şi Ion Iliescu, O istorie deschisă a presei române (1565-1925), Editura Mirton, Timişoara, 1999, lucrare în care autorul face o ,,nouă deschidere în istoria presei româneşti”, invocînd, de data aceasta, un calendar tipărit în limba latină, la Sibiu, în anul 1565, de către Martin Heusler, susţinînd că presa românească are o vechime de peste patru secole, dacă facem abstracţie de limba în care a apărut.3 Mircea Popa, Cel mai vechi calendar românesc: Calendarul lui Coresi (1569), în Contemporanul. Ideea europeană, IV, 1994, nr.16-17-18, p. 1, 11.

4

Dacă am asimila calendarele presei propriu-zise, aşa cum consideră autorii dicţionarului menţionat, ar însemna că acest Calendar (1569), atribuit diaconului Coresi, ar fi nu numai primul periodic românesc, dar el ar putea fi considerat chiar primul periodic din Europa, ştiut fiind faptul că primul periodic european apare la Anvers, în anul 1605, Niewe Tydinghen, urmat de Frankfurter Zeitungen, tipărit la Frankfurt pe Main în 1615 etc. Fără să minimalizăm importanţa calendarelor, indiferent de vechimea şi importanţa acestora, considerăm că, prin conţinutul şi prin structura lor preponderent ,,compozită”(cele mai multe avînd o parte strict calendaristică şi una astrologică), acestea nu au nimic în comun cu noţiunea de presă, cu atît mai puţin Calendarul din 1731, descris de protopopul Radu Tempea în Istoriia besérecei Schéilor Braşovului (Braşov, 1899) calendar ,,acum întâi rumânescu alcătuitu de pe cel sărbescu”(credem că este vorba mai degrabă de o traducere), cuprindea ,,nişte lucruri a zodiilor, cine când să va naşte cum va fi”4.

Apreciem, aşadar, că toate iniţiativele cărturarilor români de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, alături de modestele apariţii gazetăreşti de la începutul secolului al XIX-lea, au netezit drumul către adevărata presă, care, în opinia noastră, începe prin tipărirea şi difuzarea Curierului românesc şi a Albinei româneşti (1829). De acum putem vorbi de presă, în sensul modern al termenului, aceasta însemnînd periodicitate relativ constantă, informaţie de actualitate, continuitate şi, nu în ultimul rînd, un public dispus şi apt pentru a se informa. Amplele mutaţii produse în structura mentală a secolului al XVIII-lea, de către iluminism şi enciclopedism, intensul proces de europenizare, pornit din Apus, au avut efecte dintre cele mai spectaculoase şi în răsăritul Europei, unde popoarele asuprite încep să se trezească la o viaţă naţională şi spirituală proprie, să-şi descopere originea, limba şi rădăcinile istorice. Centrele de învăţămînt şi cultură apusene devin tot mai accesibile şcoli de formare pentru o intelectualitate avidă de cunoştinţe şi progres.

Avînd în vedere cele afirmate mai sus, am structurat procesul evoluţiei presei româneşti în cinci perioade :

1829 – 1860;

1860 – 1900;

1900 – 1947;

1947 – 1989;

1990 şi pînă în prezent.

Cele cinci perioade de afirmare şi dezvoltare a stilului publicistic trebuie puse în relaţie directă cu evoluţia sistemelor politice şi juridice, acestea determinînd, de regulă, relaţiile dintre presă şi putere.5 Referitor la acest aspect, Eminescu insista, în unul din studiile sale din ciclul Icoane vechi şi icoane nouă, asupra rolului pe care îl aveau ziarele la sfîrşitul secolului al XIX-lea, ca mediator în relaţia putere-presă-public, remarcile sale menţinîndu-şi parţial valabilitatea şi astăzi: ,,Se ştie că sînt făcute pentru a trezi patimile societăţii şi a crea în public atmosfera ce-i

4 Apud Georgeta Răduică, Nicolin Răduică, Calendare şi almanahuri româneşti (1731-1918), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p.199-200.5 Cf. Dorin Popa, Introducere în studiul şi istoria mass-media, Editura Universităţii ,,Al. I. Cuza”, Iaşi, 2002, p. 11.

5

trebuie guvernului sau adversarilor săi spre a inaugura suirea unora sau coborîrea altora” (VI. Frază şi adevăr, X, 30).

Acest criteriu general de periodizare a presei trebuie să aibă în vedere şi alte elemente care să ţină seama de evoluţia sistemelor economice şi culturale a societăţii, existenţa unor cititori instruiţi, interesaţi de viaţa publică, precum şi gradul de dezvoltare a tehnologiei de imprimare şi de transmitere a informaţiei. Fiecare perioadă marchează, în general, un anumit stadiu de afirmare şi de perfecţionare a stilului gazetăresc, cu toate acuzele de amatorism şi improvizaţie, de mistificare deliberată a realităţii şi de vulgaritate (excesele au existat şi, din nefericire, există şi astăzi, atît în presa românească, cît şi în cea străină) aduse presei.

Periodizarea propusă este relativă, în sensul că, între aceste delimitări convenţionale există, cu siguranţă, şi elemente de continuitate sub raport tematic, dar, mai ales stilistic, capitol insuficient analizat, deocamdată, în literatura de specialitate. Studiile consacrate jurnalisticii au vizat doar anumite perioade din evoluţia stilului publicistic6, aşa încît, în prezent, nu avem încă o istorie integrală a presei, acut resimţită în cercetarea românească. Pe lîngă studiile, monografiile şi dicţionarele de presă existente, stimulativă în realizarea unei asemenea lucrări rămîne Istoria presei româneşti de la primele începuturi până în 1916, scrisă de Nicolae Iorga şi apărută în anul 1922.

Avem convingerea că, prin elaborarea unei istorii generale a presei româneşti s-ar clarifica şi unele puncte de vedere divergente cu privire la originile acesteia, deschizîndu-se, în acelaşi timp, alte perspective de cercetare în diverse domenii (istoria literaturii, istorie, sociologie etc.). Pledoaria noastră pentru o istorie a presei autohtone, completată şi reactualizată ca informaţie, porneşte de la constatarea că, în alte spaţii culturale, lucrărilor de sinteză a presei li se acordă atenţia cuvenită. A se vedea numai două dintre lucrările de istorie a presei franceze, indicate de Jean-Nöel Jeanneney în bibliografia cărţii sale: René de Livois, Histoire de la presse française, I. Des origines à 1881, II. De 1881 à nos jours, Éditions Spes-Lausanne, 1965; Claude Bellanger, Jacques Godechot, Pierre Guiral şi Fernand Terrou, Histoire générale de la presse française, Paris, P.U.F. (lucrare în cinci volume): t I Des origines à 1814, Paris, 1969, [634 p.]; t II De 1815 à 1871, Paris, 1969, [466 p.]; t III De 1871 à 1940, Paris, 1972, [688 p.]; t IV De 1940 à 1958, Paris, f.a., [488 p.]; t V De 1958 à nos jours, Paris, 1976, [550 p.]

2. Stilul publicistic românesc – aspecte generale

6 Vezi Al. Andriescu, Limba presei româneşti în secolul al XIX-lea, Editura Junimea, Iaşi, 1979. Autorul analizează, pe larg, primele două perioade din evoluţia stilului publicistic: Limba presei româneşti în perioada 1829 – 1860 (p. 84-132), Limba presei româneşti în perioada 1860 – 1900 (p. 133-193). O cercetare parţială a primei perioade face şi Gh. Bulgăr în studiul Despre limba şi stilul primelor periodice româneşti (1829 – 1840), în ***CILRL II, 1958, p.75-113; Livia Popescu, Observaţii asupra limbii şi stilului presei progresiste de la 1848, în StUBB,1961, nr.2, p.27-36; Gh. Chivu, Elemente regionale în limba periodicelor muntene din secolul al XIX-lea, în LR, XII, nr.4, 1972, p.293-306; Lucia Cifor, Aspecte normative privind câteva fenomene morfo-sintactice din limba presei basarabene, în Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară, 1993, nr.5, p.34-41.

6

Stilul publicistic (gazetăresc) românesc s-a instituit pe baza normelor limbii literare, fiind un stil de esenţă modernă, şi cuprinde în sfera sa o gamă de mijloace şi forme de comunicare orale şi scrise, care servesc la informarea publicului în calitatea sa de receptor, asupra celor mai diverse evenimente cotidiene din viaţa socială, politică, economică, culturală, ştiinţifică, artistică, sportivă etc., îndeplinind astfel funcţia de mediatizare, dar şi de influenţare a opiniei publice. Textele publicistice prezintă trăsături specifice care decurg din necesitatea unei informări rapide, exacte, expresive şi convingătoare, din caracterul lor dinamic, deschis înnoirilor, dar păstrînd, în general, un echilibru firesc între tradiţie şi inovaţie. Datorită receptivităţii la inovaţie şi conţinutului său variat, încă de la apariţia primelor ziare româneşti, stilul publicistic a reprezentat unul din principalele instrumente în procesul de introducere şi adaptare a neologismelor, precum şi în acţiunea de perfecţionare, sub aspectul corectitudinii, a normelor limbii literare din secolul al XIX-lea. De asemenea, datorită circulaţiei şi influenţei imediate asupra cititorilor, la care trebuie să adăugăm prestigiul redactorilor şi al colaboratorilor (în general scriitori şi oameni de cultură recunoscuţi în epocă), presa din secolul al XIX-lea şi de la începutul secolului al XX-lea a contribuit, în mare măsură, la stabilirea şi la impunerea unui model de normă scrisă, considerată literară, grăbind astfel procesul de unificare a limbii de cultură, printr-o renunţare treptată şi conştientă la elementele regionale şi populare.

Negarea existenţei stilului publicistic sau anexarea lui la stilul beletristic reprezintă, probabil, şi consecinţa indirectă a faptului că aproape toţi marii noştri scriitori, începînd cu Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Ioan Slavici şi continuînd cu Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu, George Călinescu ş.a., au fost şi mari gazetari. De altfel, în toate etapele de dezvoltare a societăţii româneşti din secolul al XIX-lea, apariţia presei constituind un atribut al unei lumi ce tindea spre modernitate, şi pînă în prezent, putem constata o colaborare fructuoasă şi activă a scriitorilor, în primul rînd, în paginile ziarelor sau revistelor. Fenomenul nu este specific doar spaţiului cultural românesc, marii scriitori şi-au împletit destinul lor artistic şi printr-o colaborare (permanentă sau ocazională) la presa vremii: Voltaire, Honoré de Balzac, Émile Zola, Victor Hugo, Albert Camus, Jean-Paul Sartre ş.a.

Întrucît cei care practicau ziaristica erau şi mari scriitori (unii dintre aceştia, cum ar fi Mihai Eminescu, I. L. Caragiale sau Tudor Arghezi, au dat strălucire ambelor domenii), interferenţe stilistice între stilul publicistic şi stilul beletristic s-au produs şi se produc în permanenţă, cu efecte benefice, în primul rînd, pentru stilul publicistic, dar şi cu rezultate pozitive pentru evoluţia literaturii.

În primele două etape de dezvoltare a stilului publicistic (1829-1860; 1860-1900), timp în care s-au produs mari schimbări în evoluţia societăţii româneşti, în paginile ziarelor au avut loc ample campanii de clarificare ideologică. Tot în presă s-au propus soluţii care priveau dezvoltarea, unificarea şi îmbogăţirea limbii literare şi s-au publicat creaţii literare valoroase, încercîndu-se o selecţie mai riguroasă a acestora pe baza unor criterii estetice ferme. Presa şi literatura cunosc acum o perioadă de emulaţie, apropiindu-se, dar şi separîndu-se din punct de vedere stilistic, prin scopul urmărit, care impunea jurnalistului mijloace de persuasiune specifice, marcate de oralitate în articolul gazetăresc. Ca să folosim terminologia retoricii antice, literatura tindea tot mai mult către un stil ales (,,înalt”), în timp ce presa cultiva ,,stilul de jos”, în sensul unei comunicări lărgite, fără excesele de vulgaritate din presa actuală.

7

Odată cu apariţia Daciei literare (1840), asistăm la o specializare a presei, prin editarea primelor reviste literare, care erau fondate şi conduse de reputaţi scriitori şi oameni de cultură: Dacia literară, sub îndrumarea lui Mihail Kogălniceanu, România literară (Iaşi, 1855), condusă de Vasile Alecsandri, Convorbiri literare (Iaşi, 1867-1944), revistă fondată de Societatea Junimea şi condusă de Titu Maiorescu, Tribuna (Sibiu,1884), editată de I. Slavici. Presa literară7 nu cuprindea, la începuturile ei, numai publicaţii cu caracter strict literar, ea a fost în acea perioadă mai mult o presă culturală şi politică, cu un spectru larg, în domenii cum ar fi: istoria, filosofia, economia, medicina, arta, literatura, filologia etc. Prin programele lor, cele mai importante publicaţii literare din secolul al XIX-lea au stabilit principii şi criterii de periodizare, de promovare a valorilor autentice, de combatere a exagerărilor, de sincronizare a culturii şi a literaturii româneşti cu Occidentul, dar şi de păstrare a unui echilibru între tradiţie şi modernitate.

3. Apariţia şi evoluţia presei europeneÎn ansamblul mijloacelor de comunicare, presa deţine – şi nu de astăzi – un loc

privilegiat atît prin vechimea, cît şi prin desăvîrşirea la care a ajuns, ca principal instrument de informare şi de interpretare a realităţii, determinînd, de cele mai multe ori, ideile, gesturile şi reacţiile cotidiene, simpatiile şi antipatiile ,,curente”din cadrul unei comunităţi sociale.

Apariţia presei este fixată, în general, după inventarea tiparului, dar nu trebuie să pierdem

din vedere şi aşa-zisa ,,preistorie” a acesteia, deoarece dorinţa de informare s-a manifestat înainte

de apariţia scrisului şi, evident, înainte de apariţia şi generalizarea tiparului.

Cele mai multe dintre studiile şi lucrările consacrate perioadei de început a presei europene au evidenţiat faptul că primele manifestări, care pot fi încadrate în categoria genurilor şi speciilor jurnalistice, sînt rezultatul apariţiei buletinelor din Roma antică – Acta publica, Acta diurna populi romani sau Acta senatus –, datînd din vremea lui Iulius Caesar (100-44 î. Hr.).

Evenimentele importante ale fiecărui an erau notate cronologic pe tabule, acestea erau

numite ,,analele pontifilor” (dar şi Annales maximi, Annales Pontificum etc.), fiind accesibile la

început doar patricienilor, apoi şi plebeilor. Ele erau dublate de Acta Senatus şi Acta diurna, care

conţineau informaţii despre adunările senatului, cuprinzînd părţi din procesele verbale, extrase din

discursuri, proiecte de legi, evenimente de la Curte, evenimente militare, informaţii despre

spectacole sau ceremonii, fapte ale actorilor, procese, calamităţi şi chiar ceea ce astăzi am

numi ,,faptul divers”8.

Prin intermediul acestora, cetăţenii erau informaţi asupra principalelor decizii ale autorităţilor, noutăţile zilei fiind afişate în piaţa publică sau în forum. Diurnarii erau cei care scriau aceste foi, unul din cei mai cunoscuţi a fost Caius Sallustius, protejatul lui Iulius Caesar, cel care coordona Commentarius rerum novarum (,,cronica noutăţilor”), o foaie săptămînală, care apărea în peste 10000 de exemplare, textul iniţial fiind recopiat de cei peste 300 de scribi 9. Pe lîngă aceste modalităţi oficiale de comunicare, o pondere însemnată, în împrejurările de

7 Majoritatea ziarelor tipărite în intervalul 1829-1840 aveau înscrise pe frontispiciu sintagma ,,gazetă politică şi literar(l)ă…”; prin ,,literar” se înţelegea, în primul rînd, ştirea, faptul divers cultural-ştiinţific şi creaţia beletristică; vezi în acest sens, Iorgu Iordan, Albina românească. Note pe marginea primului ei volum, în Limba literară. Studii şi articole. Ediţie îngrijită şi note de Pavel Ţugui şi Ion Trăistaru, Editura ,,Scrisul Românesc,” Craiova, 1977, p. 169.8 Apud Eugène Dubief, Le journalisme, Paris, Hachette, f.a. p.49 http://mediastheatresje.iquebec.com/version%20texte.htm

8

atunci, o aveau informatorii orali, porecliţi subrostrani. Într-o scrisoare a lui Coelius către Cicero, se menţionează că la Roma, în apropierea Rostrelor10, asemenea persoane bine informate furnizau noutăţi plătite celor interesaţi.

Modestele foi existente la Roma aveau un caracter strict administrativ. Departe încă de presa periodică modernă, aceste mijloace incipiente de informare, urmate spre sfîrşitul Evului Mediu de foile manuscrise (numite la Veneţia avvisi, iar în Germania zeytungen), erau citite, probabil, cu interes de către autorităţile de la Roma, sau din provincii. Ar fi hazardat să considerăm că astfel de buletine, al căror conţinut era preponderent comercial, care circulau, în principal, la Roma, ar fi putut să determine sau să influenţeze apariţia presei din provinciile Imperiului Roman. Ecouri ale acestor substituienţi ai ziarelor de mai tîrziu au ajuns, probabil, prin intermediul militarilor care veneau de la Roma sau din alte părţi ale lumii romane, inclusiv în Dacia sau în alte regiuni, de unde aceştia trebuiau să informeze autorităţile asupra evenimentelor importante din teritoriile ocupate11.

Referitor la originile presei, nu credem că este lipsită de interes opinia lui René de Livois, care consideră că originile îndepărtate ale jurnalismului sînt cu mult mai timpurii decît în spaţiul european. Autorul, într-o documentată lucrare consacrată istoriei presei franceze12, menţionează că apariţia acestor mijloace de comunicare, puse pînă acum în legătură cu Acta diurna sau cu foile manuscrise din secolele al XV-lea şi al XVI-lea, este cu mult mai îndepărtată, dacă ne raportăm la spaţiul cultural european: ,,Treisprezece secole înaintea erei noastre, egiptenii aveau la dispoziţia lor papirusuri de informare, guvernamentale sau independente, chiar ostile cercurilor oficiale”13.

Un rol important în apariţia primelor forme de manifestare a presei din Europa l-a avut, desigur, inventarea tiparului, de avantajele căruia astăzi nu se mai îndoieşte nimeni, deşi plenul Sorbonei hotărîse, în 1533, distrugerea maşinilor de tipărit: ,,…aceste invenţii drăceşti care dau naştere în fiecare zi la o mulţime mare de cărţi vătămătoare”. Apariţia la Strasbourg (după unii autori la Mainz), în anul 1438, a acestei tulburătoare invenţii a lumii occidentale, datorate lui Johann Gutenberg14, a condus la tipărirea primei cărţi din Europa (Lyon, 1473) şi la apariţia, în Franţa, a unor fascicule de dimensiuni limitate numite ,,ocazionale” (ofereau informaţii generale, fiind editate sub forma unor foi mici de 4, 8, sau 16 pagini, din care nu lipsea senzaţionalul, prin titluri care urmăreau să atragă atenţia: evenimente de la Curte, cataclisme, miracole etc.), iar în Italia, ,,gazzette”. Tipărirea şi difuzarea acestora, mai întîi fără regularitate, a constituit ,,trăsătura majoră a acestei prime faze, de la sfîrşitul secolului al XV-lea pînă la începutul celui următor”15, urmată, în Franţa, de publicaţiile cu un caracter popular, denumite ,,canards”, foi de scandal, care povesteau un fapt extraordinar, real sau, de cele mai multe ori, imaginat; prima foaie de acest tip datează din anul 1529, astfel de publicaţii cunoscînd apogeul în secolul al XIX-lea16.

10 Tribună situată lîngă forum, înconjurată de o arcadă susţinută de coloane împodobite cu rostre; în Roma antică exista obiceiul de a se ridica o coloană cu rostre (ciocurile de la prora corăbiilor de război), după obţinerea unei victorii într-o bătălie navală.11 Cf. Al. Andriescu, Limba presei româneşti în secolul al XIX-lea, Editura Junimea, Iaşi, 1979, p. 1. 12 René de Livois, Histoire de la presse française, I, Des origines à 1881. II. Des 1881 à nos jours, Editions Spes - Lausanne, 1965.13 Apud Al. Andriescu, Op. cit., p. 12.14 Referitor la data inventării tiparului, opiniile sînt diferite: pentru unii cercetători, tiparul ar fi apărut în anul 1434, pentru alţii, în 1438, în timp ce ultimii datează invenţia în 1439. În China, tiparul este cunoscut cu multe secole înainte; dinastia T’ang, care a condus China, între anii 618-907, avea o gazetă oficială, intitulată Ti pao, iar prima carte din lume, Diamond Sutra, a fost tipărită, de asemenea, în China (868 d. H.), în timp ce operele lui Confucius au fost imprimate în anul 953. 15 Jean-Nöel Jeanneney, O istorie a mijloacelor de comunicare. De la origini şi pînă astăzi, Institutul European, Iaşi, 1997, p. 21.16 Maurice Lever, Canards sanglants, naissance du fait divers, Paris, Fayard, 1993.

9

4. Foile manuscrise - precursoarele ziarelor de astăziFoile manuscrise, precursoarele ziarelor, au constituit o etapă importantă care au prefigurat

începuturile jurnalismului în Europa, iar inventarea tiparului a însemnat pentru foile manuscrise, difuzate în Italia, Anglia, Franţa, Germania sau Olanda, un concurent serios, ceea ce nu va duce însă la impunerea rapidă a presei tipărite, care, exceptînd Marea Britanie, va fi supusă unei stricte cenzuri din partea autorităţilor, astfel încît ştirea manuscrisă şi cea tipărită au coexistat, disputîndu-şi întîietatea, şi în secolul al XV-lea, chiar şi mai tîrziu, pînă la începutul secolului al XVIII-lea17.

La început, acestea erau foi volante şi aveau un rol informativ, fiind lipsite de

periodicitate. Ele aveau drept scop să informeze monarhii şi familiile nobiliare. Sînt citate cazurile

lui Eduard al - III-lea, în Anglia secolului al XIV-lea, sau al prinţilor electori din Saxonia, din

aceeaşi perioadă, cu importante cheltuieli pentru procurarea unor asemenea texte. Există

documente păstrate în Biblioteca Universităţii din Leipzig, în Biblioteca Vaticanului sau în

Biblioteca Naţională din Viena care atestă, pentru secolele al XV-lea şi al XVI-lea, prezenţa unor

colecţii ale acestor foi manuscrise cu informaţii din cele mai diferite locuri ale Europei (Roma,

Hamburg, Viena, Madrid, Paris, Londra, Varşovia, Constantinopol etc.).

Gazetele-manuscris difuzau informaţii economice (monede, preţuri, pieţe, transporturi),

politice (tratative, conflicte militare), dar şi fapte diverse. În secolele al XVI-lea şi al XVII-lea,

circulau foi de acelaşi tip care, între timp, erau tipărite. Istoria reţine în acest sens foi cu numele de

Occasionels – pentru Franţa, Zeitung – pentru Germania, Avvisi – pentru Italia sau Newsbooks –

pentru Anglia, dar şi titluri ca Mercur, Gazetă sau Jurnal. Cîteva dintre trăsăturile definitorii

pentru ideea de presă se pot regăsi în spectacolul propus de-a lungul acestei perioade. Dincolo de

nevoia circulaţiei informaţiei, de ,,valorificarea” faptului divers, este de reţinut şi ceea ce Jean-

Nöel Jeanneney socotea un fel de ,,presă de atitudine” prin care se influenţează ,,afacerile publice”,

crescînd ponderea notelor satirice, a elementelor de pamflet. Pe de altă parte, aceste foi circulau

uşor şi puteau evita ,,controlul” autorităţilor. În felul acesta vorbim şi despre o altă paradigmă, cea

a luptei dintre cenzură şi libertatea presei, dramatică relaţie care va acoperi secolele următoare.

Ideea apare şi în Histoire de la presse a lui Pierre Albert18.

În acest sens, toţi istoricii amintesc cîteva exemple. În 1275, o ordonanţă regală prevedea,

în Anglia, pedepsirea celor care difuzează ştiri false. În 1534, cenzura devine o realitate în Franţa.

Între 1569-1572, papa Pius al V-lea impunea sancţiuni grave, mergînd pînă la condamnarea la

moarte a celor care răspîndeau avvisi, prin care era atacată biserica catolică19.

A mai intervenit ceva fundamental pentru ca presa să devină realitate. Chiar dacă tiparul

este un produs al secolului al XV-lea, presa tipărită îşi face loc treptat, coexistînd cu substituienţi

mai vechi sau cu alte forme ,,de tranziţie”. Din această ultimă categorie merită evidenţiate

almanahurile, ,,une sorte de journal annuel” (cu apariţii la date fixe şi o regularitate anuală, numele

provenind de la un cuvînt arab, cu sensul de ,,anul viitor”), povestirile istorice, cu notarea

faptelor ,,jour par jour” şi publicaţiile populare, despre care am amintit.

17 Georges Weill, Le journal. Origine, evolution et rôle de la presse periodique, Paris, 1934.18 Pierre Albert, Histoire de la presse, Paris, Presse Universitaires de France, 1989, p. 8.19 Vezi Marian Petcu, Puterea şi cultura, Editura Polirom, Bucureşti, 1999.

10

5. Actul de naştere al presei tipărite

Actul de naştere al presei periodice europene se va concretiza însă abia la începutul secolului al XVII-lea. În 17 mai 1605, la Anvers, în Olanda, a apărut – la intervale iniţial neregulate – jurnalul săptămînal Nieuwe Tijdinghen (Ştirile recente), tipărit de Abraham Verhoeve (1575-1652), urmat la un deceniu de Frankfurter Zeitung.

În anii următori, apar aproape concomitent publicaţii periodice la Berlin, Hamburg (1616), Stuttgart (1619), Köln (1620), Amsterdam (1620) Florenţa (1636), Roma (1670), Stockholm (1675), Madrid (1661), Cracovia (1681), Petersburg (1703), Viena (1703). La Londra, Nathaniel Butler fondează, în 1622, primul săptămînal, Weekely Newes, iar la Paris, datorită medicului Théophraste Renaudot (1586-1653), apare La Gazette (30 mai 1631), primul jurnal în înţeles modern (4 pagini, in quarto, 8 pagini (1632), un tiraj care ajungea de la 300 la 800 de exemplare), care includea mai ales informaţii politice, dar şi mondene. Fondatorul gazetei, difuzată prin intermediul gazetierilor, sublinia: ,,C’est le journal des Rois et des puissances de la terre; tout y est par eux et pour eux, qui en font le capital; les autres personnages ne leur servent que d’accessoire”20. La Gazette a fost completată, din noiembrie 1631, cu Nouvelles ordinaires, un hebdomadar de 4 pagini, care a apărut pînă în anul 1683, fiind urmat de suplimentul lunar Relations des nouvelles du monde, în care Renaudot a încercat să practice un jurnalism de analiză, dar care n-a reuşit să capteze suficient atenţia cititorilor, fiind nevoit să renunţe şi să tipărească Extraordinaires, un fel de ocazionale, cu periodicitate variabilă, privind evenimente deosebite. Aceste suplimente, foarte numeroase pînă în 1670, ofereau, după cum menţionează Pierre Albert, un material tipărit, superior adesea celui din Gazette21. Théophraste Renaudot22

are, de asemenea, meritul de a fi pus bazele publicităţii în Franţa, prin editarea periodicului Bureau d’adresse et de rencontre (1630), publicaţie de anunţuri, unde se înregistra ceea ce numim astăzi ,,mica publicitate”(cumpărări, vînzări, oferte de servicii diverse, cereri şi oferte de locuri de muncă).

În Italia, primele ziare au apărut la Florenţa, în 1636, şi la Roma, în 1640; la Madrid, Gaceda datează din 1661, iar în Suedia, primul periodic a fost tipărit în 1645, Post-och Inrikes Tidningar, care se află în circulaţie şi astăzi cu acelaşi titlu. În Danemarca, cel mai vechi ziar, Berlingske Tidende, datează din anul 1749, fiind fondat de E. H. Berling. Åbo Underrättelser este cel mai vechi cotidian finlandez (tipărit în suedeză), la Turku, în anul 1823. La Sankt-Petersburg, ţarul Petru cel Mare îşi creează, în 1703, propriul ziar, Gazeta de Saint-Petersburg.

În ceea ce priveşte periodicitatea, reţinem că primul cotidian tipărit din Europa a apărut la Leipzig, Leipziger Zeitung (1660), care publica ,,ştiri noi din război şi din toată lumea”. The Athenian Mercury23 (1691) este primul periodic englez cu apariţie regulată, fiind redactat de John Dunton şi de către membrii de la Athenian Society, urmat de Daily Courant (1702), ziar care va apărea timp de 33 de ani, graţie seriozităţii informaţiilor şi a promptitudinii serviciilor poştale (primul serviciu poştal de stat din Anglia a luat fiinţă, sub Eduard al IV-lea, în 1478, iar în Franţa, în 1464, în timpul lui Ludovic al XI-lea), considerat primul cotidian modern din istoria presei. Modelul acestuia va fi urmat şi de alte jurnale englezeşti: The Daily Post (1719), The

20 http://www.la-fontaine-ch-thierry.net/bullsix.htm#journaux; ziarul era oficiosul puterii, Ludovic al XIII-lea scria cu regularitate în paginile acestuia.21 Pierre Albert, Istoria presei. Traducere de Irina Maria Sile. Prefaţă de Marian Petcu, Institutul European, Iaşi, p. 16.22 Premiul literar Renaudot este acordat, din anul 1925, în memoria fondatorului presei franceze.23 Pe lîngă ştirile propriu-zise, redactorii ziarului răspundeau diverselor întrebări adresate de cititori (dragoste, sănătate etc.); în paginile acestuia a publicat poezie Jonathan Swift şi Elizabeth Singer Rowe.

11

Daily Journal (1720), The Daily Advertiser (1730); periodicitatea zilnică, dublată de includerea editorialului, ca specie gazetărească distinctă, marchează evoluţia jurnalismului politic24.

Fenomenul depăşeşte graniţele Europei, extinzîndu-se şi în America, în America de Sud

sau în Asia. Începuturile presei americane au fost oarecum ezitante; prima publicaţie a fost The

Public Occurences, care a apărut la Boston (26 septembrie 1690), dar care nu a avut decît un singur număr; cea de-a doua, The Boston News Letter, a avut, de asemenea, o existenţă efemeră. Prima publicaţie americană, cu adevărat originală, a fost Pennsylvania Gazette, apărută la Philadelphia, în 1728, din iniţiativa lui Benjamin Franklin, iar cel mai vechi ziar din America de Nord, The Quebec Chronicle-Telegraph, a fost fondat de William Brown, sub titlul, Quebec Gazette (21 iunie 1764). Formula presei populare, în sensul ei actual, a fost inventată în Statele Unite, la sfîrşitul secolului al XIX-lea. Este vorba de o presă caracterizată de preferinţa pentru articole condensate, pentru titluri imense, pentru subiecte de scandal sau senzaţionaliste etc. Tabloidul de astăzi, ziarul de format mic, cu o minimă paginaţie, dar cu o bogată ilustraţie, este, potrivit cercetărilor recente, succesorul direct al acestei prese populare, care prin preţul şi conţinutul său, cucereşte mediile populare, transformînd pentru prima dată presa într-un mijloc de difuzare în masă a informaţiilor. Pe tot parcursul secolului al XVIII-lea, cea mai mare parte a ziarelor americane a fost influenţată de presa engleză; abia după 1830 începe să se profileze o reînnoire a presei americane, care va anunţa extraordinara sa dezvoltare şi diversitate.

Apariţia şi consolidarea presei a fost marcată nu numai de evoluţia tehnologiei, în principal a tiparului, dar şi a altor instrumente la fel de necesare, cum ar fi, printre altele, telegraful cu braţe mobile, inventat de francezul Claude Chappe (1794), inventarea presei cilindrice de către Friedrich Koenig şi Andreas Bauer (1812) sau de utilizarea presei rotative de către americanul Richard Hoe (1845), ci şi de evoluţia vieţii politice şi dezvoltarea relaţiilor comerciale. ,,Noua viziune asupra vieţii – menţiona F. A. Hayek – s-a răspîndit odată cu comerţul, din oraşele negustoreşti ale Nordului Italiei înspre Vest şi Nord, străbătînd Franţa şi Sud-Vestul Germaniei pînă în Ţările de Jos şi insulele britanice, prinzînd rădăcini adînci oriunde nu exista o tiranie care să o înăbuşe. În Olanda şi în Marea Britanie, pentru întîia oară, presa a avut prilejul să se dezvolte liber şi a devenit baza vieţii sociale şi politice a acestor ţări”25.

Presa a început să devină o tribună de dezbatere ideologică, un factor de vehiculare a noilor ideologii, dar şi un pericol pentru regimurile politice autocratice. Relaţia cu puterea politică devine, treptat, condiţia existenţei unei climat de libertate a expresiei, problema centrală a evoluţiei presei. De altfel, primele ziare în sens modern apar în ţări în care nu existau regimuri politice absolutiste, cum este Olanda şi Anglia.Trăsăturile de bază ale presei se cristalizează treptat, şi, ceea ce nu este deloc lipsit de importanţă, se afirmă şi se consolidează o nouă profesie, cea de gazetar. În aceeaşi măsură, se mai produce un fenomen interesant: diversificarea. Apar publicaţii orientate spre ştiinţă, economie, literatură sau de factură umoristică. Astfel, alături de ziarele de interes general, de tip gazetă26 (cuvînt derivat din it. gazzetta, care însemna ,,monedă mică”: bănuţul cu

24 Dorin Popa, Op.cit., p. 141-142.25 F. A. Hayek, Drumul către servitute, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 28.26 În ceea ce priveşte etimologia cuvîntului, s-au propus diverse origini: de la vechiul cuvînt de origine ebraică izgad (Antoine Furetière), la etimonul persan kazed, kagiz (Garcin de Tassy), sau la italianul gazza, care denumea o coţofană mică, avînd şi sensul de femeie vorbăreaţă, bîrfitoare. Pare mai plauzibilă trimiterea la o mică monedă veneţiană de argint numită gazzetta cu care se puteau cumpăra acele foglietti d’avvisi, adică gazete manuscris. Dicţionarele din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea înregistrează atît forma gazetă, cît şi cea de jurnal, stabilind ca notă distinctă: apariţia (periodicitatea); gazeta apărea în anumite zile, ca foaie de ştiri cotidiană, iar jurnalul avea ,,apariţie lunară”, cu referire la reviste. Vezi Arié Grünberg-Matache, Valeriu Frunzaru, Introducere în istoria presei. Relaţia presă-literatură în cultura românească

12

care puteai cumpăra foaia i-a dat şi numele), se conturează publicaţiile de cultură şi cele de divertisment, bogate în fapt divers. În Franţa, etalonul publicaţiilor culturale a fost Le Journal des sçavans (5 ianuarie 1665), devenit mai tîrziu, în 1816, Journal des savants, cel mai vechi periodic literar şi ştiinţific din Europa, fondat de Denis de Sallo (1623-1669), sub patronajul lui Jean-Baptiste Colbert (1619-1683): un săptămînal cu dominantă bibliografică, tipărit sub forma unui buletin de 12 pagini, al cărui obiectiv principal era de a prezenta toate cărţile importante (literare sau ştiinţifice): ,,ce qui se passe de nouveau dans la République des lettres”.

Apariţia primului număr din Journal des sçavans, care îşi propunea să prezinte noile descoperiri din domeniul artelor şi al ştiinţelor (fizică, chimie, mecanică, anatomie, astronomie etc.), a suscitat interesul membrilor de la Royal Society din Londra. Trei luni mai tîrziu, 6 martie 1665, un ziar similar, dar consacrat în mod special noilor observaţii şi experimente ştiinţifice, va fi editat de Henry Oldenburg, sub titlul Philosophical Transactions, servind ca model periodicelor ştiinţifice din Europa: Giornale de’ letterati (Italia, 1668), Acta eruditorum Lipsiensium, fondat de Otto Mencke în Germania27.

[În spaţiul românesc, ideea fondării unei reviste ştiinţifice a avut-o Luigi Cazzavillan, care, în anul 1884, editează Ziarul călătoriilor şi al întîmplărilor de pe mare şi uscat (iunie-sept 1884 şi 5 nov. 1897-15 nov. 1916; de la 12 nov. 1913 şi pînă la 15 nov. 1916, publicaţia se intitulează Ziarul ştiinţelor populare şi al călătoriilor. Reapare la 6 ianuarie 1920, sub direcţia lui Stelian Popescu)].

În anul 1672, apărea, la Paris, Mercure Galant (devenit, în 1724, Mercure de France), periodic săptămînal, de tip magazin, fondat de Jean Donneau de Visé (1638-1710), care, iniţial, îşi propunea să informeze cititorii despre subiecte diverse (noutăţi din teatru, ultimele zvonuri care circulau în saloanele pariziene) şi să publice poeme şi istorioare (,,historiettes”), dar care a devenit rapid o publicaţie preponderent literară, cu un conţinut variat şi original.

Secolul următor aduce cu sine apariţia unor reviste specializate: L’année littéraire (1754-1776, publicaţie fondată de Élie Fréron (1718-1776), în care critică literatura din timpul său, raportînd-o modelelor literare din secolul al XVII-lea, multe dintre textele sale polemice vizîndu-l pe Voltaire28; L’Observateur littéraire (1758-1761) a fost tipărit din iniţiativa abatelui Joseph de La Porte29, fiind urmat, un an mai tîrziu, de apariţia revistei La semaine littéraire (1759), aceste două publicaţii fiind primele reviste literare specializate; Le courier de la mode (1768), primul jurnal de modă francez, Le nouveau spectateur (1776), primul jurnal de critică teatrală, Journal de Paris (1 ianuarie, 1777), primul cotidian francez, fondat de Antoine Cadet de Vaut, Coranrez şi Dussieux. Pe lîngă periodicele amintite, au apărut Journal des Dames, Journal de Médicine, Journal du Commerce, Journal du Palais etc., a căror apariţie era un evident indiciu al

(curs tipărit), p. 7.

27 http://fr.wikipedia.org/wiki/Journal_des_savants28Voltaire a ripostat virulent contra lui Fréron, publicînd: Le Pauvre diable, Le Café, ou l’Écossaise (1760) şi numeroase epigrame, dintre care una a devenit celebră în epocă : ,, L’autre jour au fond d’un vallon, / Un serpent piqua Jean Fréron ; / Que croyez-vous qu’il arriva ?/ Ce fut le serpent qui creva ˝.29 Joseph de La Porte (1714-1779), critic literar, poet şi dramaturg, a fost un autor prolific în epocă; a scris numeroase lucrări: Voyage au séjour des ombres (volum de critică literară, 1749), Dictionnaire dramatique, contenant l'histoire des théâtres, les règles du genre dramatique, les observations des maîtres les plus célèbres et des réflexions nouvelles sur les spectacles, Paris, Lacombe, 1776, Observations sur la littérature moderne, Paris, Duchesne, 1752; tot din iniţiativa lui va apărea o altă publicaţie periodică, Observations sur la littérature moderne.

13

diversificării funcţiilor presei scrise30, marea parte a noilor publicaţii preluînd, de cele mai multe ori, formula practicată de Journal des savants sau de Mercure Galant (Mercure de France).

În ceea ce priveşte publicaţiile de divertisment şi de scandal, amintim, în Franţa, cazul insolit al ziarului La muze historique (Gazette burlesque), creat de Jean Loret, care a publicat, între 1650 şi 1665, cu mare succes, un săptămînal în întregime versificat de el însuşi. În decurs de 15 ani, Loret a creat peste 400.000 de versuri, lipsite, în general, de valoare literară. Ziarul avea 4 pagini (ultima fiind întotdeauna albă), in folio, şi constituie astăzi o sursă importantă în reconstituirea evenimentelor din primele decenii ale celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVII-lea, în paginile gazetei fiind relatate fapte diverse, anecdote, ştiri din lumea mondenă pariziană31. Sîntem încă aproape, în acest caz, de o civilizaţie în care memorarea ştirilor se baza pe versificaţie32.

Cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, aşa după cum se poate constata, coincide, în general, cu momentul specializării presei din majoritatea ţărilor europene, nu numai a celei franceze, în care exista deja o continuitate şi un interes din ce în ce mai evident în tipărirea şi difuzarea informaţiilor, indiferent de natura acestora. Un rol important în acest sens l-a avut şi înfiinţarea, în anul 1835, de către Charles-Louis Havas (1783-1858), a primei agenţii internaţionale de presă: Agenţia ziarelor politice, corespondenţă generală (Agence des feuilles politiques, correspondance générale), care, la mijlocul secolului, ajunsese să monopolizeze întreaga reţea de telegrafie electrică (telegraful electric a fost inventat de americanul Samuel Morse (1791-1872), în anul 1837), cu o reţea de corespondenţi bine structurată, aflaţi în Franţa şi în străinătate. Exemplul francez a fost urmat în scurt timp de nemţi, englezi şi americani, care îşi vor crea propriile agenţii: Agenţia Wolff, înfiinţată la Berlin, în 1849, de către Bernard Wolff, Agenţia Reuter, creată la Londra de către Julius Reuter, în 1851 (cei doi erau foşti angajaţi ai Agenţiei Havas). În mai 1848, cele şase cotidiene din New York s-au asociat în scopul culegerii eficiente a informaţiilor, iar în urma acestui acord a luat fiinţă Associated Press. Stimulată sau controlată de instituţii oficiale sau private, presa europeană încerca să răspundă nevoii de informare rapidă a omului modern, contribuind din ce în ce mai mult la formarea opiniei publice, a gustului şi a educaţiei cititorilor; nu în ultimul rînd, tindea să devină o instituţie profitabilă, favorizînd o oarecare dependenţă a cititorului.

Lipsite de un astfel de mijloc de informare, ţările Europei răsăritene se vor folosi decenii la rînd de presa occidentală33, în paginile căreia vor găsi atît informaţiile necesare, cît şi o nouă şi utilă modalitate de a se delecta. Nicolae Iorga, în Istoria presei româneşti, arăta interesul cu care era urmărită presa străină în principatele româneşti de către cei mai mulţi dintre cronicarii moldoveni şi munteni (Ion Neculce, Radu Popescu, Nicolae şi Miron Costin, Stolnicul Constantin Cantacuzino), care au valorificat în operele lor noutăţile culese din gazetele timpului34.

Dezvoltarea şi afirmarea numeroaselor publicaţii din Europa îngrijorează guvernele care încep să fie preocupate de această nouă modalitate de comunicare, reacţionînd în mod reflex împotriva necunoscutului; speriate, ele multiplică interdicţiile şi pedepsele, atît de grele încît duc

30 Pierre Albert, Op. cit., p. 25 31 http://72.30.186.56/search/cache?webSrchInput=La+muze+historique+&ei=UTF-8&p. 32 Jean-Nöel Jeanneney, Op. cit., p. 24.33 Mircea Popa, Valentin Taşcu, Istoria presei literare româneşti din Transilvania, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980, p. 12.34 Prima agenţie de presă ,,românească, naţională şi autonomă” a fost înfiinţată la începutul anului 1889 (15/27 martie), fiind cunoscută sub numele de Agenţia Telegrafică a României sau Agenţia Română la iniţiativa ministrului de externe P.P. Carp. Această instituţie de presă funcţiona în subordinea Ministerului Afacerilor Străine şi avea datoria ,, să transmită în străinătate ştiri privind România”, iar de acolo să primească şi să difuzeze ,,un serviciu exact şi rapid al tuturor ştirilor de interes general sau special pentru România”. Vezi Carmen Ionescu, Agenţiile de presă din România, Editura Tritonic, 2007; http://209.85.129.132/search?q=cache:BGMYUtXF9CcJ:www.rompres.ro/history.php+prima+agentie+de+presa+din+Romania&cd=1&hl=ro&ct=clnk&gl=ro&lr=lang_ro

14

la dispariţia multor publicaţii. Pe scurt, istoria libertăţii presei este aceea a distincţiei care se stabileşte treptat între secretele de stat şi ştirile publicate.

Benjamin Jonson (1572-1637), dramaturg vestit al perioadei elisabetane, pune în scenă la Londra, în 1626, o comedie inspirată după Aristofan, intitulată The Staple of News (,,Prăvălia de ştiri”). Pentru prima dată, este atacat personajul social al jurnalistului, în tonalitatea cea mai sumbră; este descris ca fiind complet lipsit de scrupule şi dispus să scrie orice, numai să obţină un profit de pe urma credulităţii cititorilor săi.

Încă din secolul al XVII-lea, va apărea şi un alt pericol, acela al estompării graniţei dintre conţinutul redacţional şi publicitatea comercială, graniţă ce ar fi trebuit să fie absolută. Presa engleză inventează ,,reclama” în ziare, căutînd astfel obţinerea unei mai mari independenţe, atît faţă de cititor, cît şi faţă de guvern. Puternica dezvoltare a presei europene, pe parcursul secolului al XVIII-lea, este în relaţie directă cu dezvoltarea Luminilor şi a spiritului filosofic. Este perioada primei înfloriri a gazetelor, a periodicelor de tot felul, este perioada în care ziarul începe să facă parte din tabieturile elitelor europene, cărora le devine indispensabil. Pe la 1700, se simte deja nevoia unei istorii a presei. Sintagma ,,a patra putere” va apărea abia la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, ea aparţine publicistului englez Edmund Burke (1729-1797), faimosul adversar al Revoluţiei Franceze.

Analizînd în ansamblu secolul al XVIII-lea, sîntem frapaţi de contrastul care există între insulele britanice – pămîntul pe care presa îşi cîştigă prin luptă libertatea – şi ,,continent”, care rămîne, chiar şi în ţările mai dezvoltate, în urma Angliei. Marea Britanie serveşte drept model, în cele mai diverse sensuri ale cuvîntului, din punct de vedere moral, politic şi economic. Aici, asistăm, şi nu întîmplător, la naşterea primului cotidian al lumii occidentale: Daily Courant, care va apărea între 1702 şi 1735, urmat, în 1730, de Daily Advertiser, devenit în scurtă vreme cel mai mare ziar londonez; în 1731 a fost fondată revista lunară Gentleman’s Magazine, cu un conţinut variat, amestec de literatură şi politică.

În opinia lui Jean-Nöel Jeanneney, putem distinge trei elemente favorabile care nu se întîlnesc în acelaşi mod nici în Franţa, nici în ţările germanice: 1. Vigoarea luptelor politice care opun cele două partide: liberalii (whig) şi conservatorii (tory); 2. Existenţa unui public care nu are echivalent în altă parte, nici prin dimensiuni, nici prin curiozitate şi nici prin cultură; 3. Talente excepţionale care vor servi multă vreme drept referinţă pentru întreaga Europă35.

Pe de altă parte, se manifestă o înfloritoare presă moralizatoare, care se opune presei combative, adeseori caracterizată de o violentă agresivitate faţă de conducătorii vremii. Richard Steele şi Joseph Addison dau deplină strălucire acestui nou tip de presă, publicînd în 1709 un renumit periodic: Tatler (Flecarul), care a apărut pînă în 1711. Acestuia îi succede, în 1711, Spectator, un cotidian care atingea un tiraj record de 20000 de exemplare.

În secolul al XVIII-lea, presa europeană dobîndeşte o fizionomie proprie, contribuind la formarea gustului şi educaţiei publicului, răspunzînd nevoii tot mai accentuate de informaţie a omului modern. Ea are în scurt timp un rol de neignorat în controlarea opiniei publice, iar politicienii deveneau tot mai conştienţi de influenţa pe care o avea presa în societate. Schimbul de ziare şi informaţii constituia la acel moment o necesitate, nu numai pentru cei ce urmăreau schimbările politice, dar şi pentru comercianţi, industriaşi, învăţaţi etc., negoţul cu reviste şi cărţi devenind o afacere la fel ca toate celelalte.

Evaluarea cunoştinţelor:1. Prezentaţi succint modul în care s-a afirmat şi a evoluat presa europeană, insistînd

asupra factorilor care au contribuit la diversificarea acesteia.2. Cum explicaţi decalajul cultural care a existat între ţările occidentale şi cele din Europa

centrală şi de est ? Consideraţi că un asemenea decalaj se menţine şi în prezent ? Argumentaţi.

35 Jean-Nöel Jeanneney, Op. cit., p. 36.

15

3*. Recomandări de lectură: Jean-Nöel Jeanneney, O istorie a mijloacelor de comunicare. De la origini şi pînă astăzi, Institutul European, Iaşi, 1997, p. 15-22 (vezi capitolul I, Preistoria şi prima copilărie, unde veţi găsi informaţiile necesare cu privire la mijloacele de comunicare şi de informare care au existat în spaţiul european, pînă la tipărirea şi difuzarea primelor ziare).

Test de autoevaluare

1. Momentul specializării presei din majoritatea ţărilor europene coincide:

a. cu inventarea tiparului;

b. cu cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea;

c. cu apariţia publicaţiei Le Journal des sçavans (5 ianuarie 1665).

2. Primul cotidian tipărit din Europa a fost:

a. Leipziger Zeitung (1660);

b. Gaceda (1661);

c. The Public Occurences (1690).

3. Bazele publicităţii în Franţa au fost puse de:

a. Théophraste Renaudot;

b. E. H. Berling;

c. Claude Chappe.

4. Un rol important în apariţia primelor forme de manifestare a presei din Europa l-a avut:

a. apariţia foilor manuscrise;

b. inventarea tiparului;

c. dorinţa de informare a publicului.

5. Primul jurnal săptămînal european a apărut în :a. Köln (1620);b. Roma (1670);c. Madrid (1661);d. Anvers (1605).

6. Cel mai vechi periodic literar şi ştiinţific din Europa, fondat de Denis de Sallo, a fost:

16

a. Giornale de’ letterati;

b. Journal des savants;

c. L’année littéraire;

d. Philosophical Transactions.

7. În spaţiul cultural românesc, ideea fondării unei reviste ştiinţifice a avut-o, în anul 1884: a. Luigi Cazzavillan;b. Gh. Asachi;c. Vasile Alecsandri;d. Gh. Asachi şi Ion Heliade Rădulescu.

8. La muze historique (Gazette burlesque) a fost: a. primul jurnal de critică teatrală;b. o publicaţie de divertisment, tipărită de Jean Loret;c. primul jurnal de modă francez;d. primul cotidian francez, fondat de Antoine Cadet de Vaut.

9. Înfiinţarea primei agenţii internaţionale de presă, în anul 1835, i se datorează lui:a. Julius Reuter;b. Bernard Wolff;c. Charles-Louis Havas;d. Élie Fréron.

10. Sintagma, ,,a patra putere” în stat, atribuită presei, aparţine publicistului:a. Benjamin Jonson; b. Edmund Burke;c. Jean Donneau de Visé.

17

Unitate de învăţare nr. 2Începuturile presei româneştiÎn spaţiul cultural românesc, începuturile presei sînt tîrzii, comparativ cu ţările apusene.

Cele dintîi încercări se fac abia la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, cînd în sud-estul Europei mişcarea iluministă a determinat semnificative mutaţii pe linia afirmării individualităţii culturale a majorităţii popoarelor, vitregite de o viaţă culturală normală. Dacă pentru cele mai multe dintre ţările occidentale secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea au reprezentat perioada de consolidare şi de profesionalizare a presei, primele iniţiative de tipărire a periodicelor în limba română au fost demarate abia spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea, tentativele fiind aproape concomitente şi în alte ţări din centrul şi răsăritul Europei (Ungaria, Grecia, Serbia). Cauzele care au condus la întîrzierea tipăririi şi difuzării acestor utile şi necesare mijloace de comunicaţie în limba naţională sînt numeroase şi, în general, cunoscute, aşa încît nu vom insista asupra lor: dominaţia străină îndelungată, dezvoltarea tardivă a burgheziei etc.

Pînă la apariţia primelor ziare şi reviste, strîns legate de un proces complex de modernizare a culturii şi civilizaţiei noastre, mijloacele de informare sînt foarte dificile, iar anumite evenimente politice, literare sau ştiinţifice erau receptate cu o explicabilă întîrziere. Este elocventă în acest sens mărturia episcopului Amfilohie Hotiniul36 (1730-1800), care, în 1795, vorbea cu o evidentă nesiguranţă despre o anumită revoluţie care ar fi avut loc în Franţa. Ştiri despre legăturile noastre prin presă sau prin substituenţii ei mai vechi cu restul lumii avem în timpul domniei lui Mihai Viteazul, ale cărui fapte de arme sînt menţionate în avvisile redactate în străinătate37. Cîţiva ani mai tîrziu, după moartea tragică a voievodului, o gazetă, Relation (4-6 pagini), printre primele din Europa, imprimată şi pusă în vînzare în 1605 de Johann Carolus38, tipograf din Strasbourg, anunţa că va oferi cititorilor ştiri asupra evenimentelor importante din Germania, din Franţa, Italia, Scoţia, Anglia, Ungaria, Polonia, Transilvania, Valahia, Moldova, Turcia39. Johann Carolus a continuat tipărirea ziarului pînă la momentul anexării Strasbourgului regatului Franţei, în 1681. Ştirea menţionată în gazeta din Strasbourg atestă, după toate probabilităţile, crearea unui aşa-zis serviciu de corespondenţi de presă, care îşi desfăşura activitatea în anturajul domnitorilor români. Greu de precizat astăzi care a fost contribuţia românească în aceste foi, deşi nu lipsesc opiniile, ca aceea a lui Dan Simonescu, potrivit căruia: ,,Românii au cunoscut şi au dat prilej, încă din secolul al XVI-lea, să se dezvolte în Europa acest gen de periodic”40. Aproape sigur rămîne faptul că, încă de la tipărirea primelor gazete din Europa, se luau ştiri din sursă directă şi din provinciile româneşti.

Începînd din secolul al XVIII-lea, numărul cititorilor care citeau gazete străine este în creştere, dar să nu ne imaginăm că acest privilegiu era la îndemîna oricui. Neavînd publicaţii proprii, care nici nu şi-ar fi putut asigura încă un număr suficient de cititori, domnitorii şi un număr foarte restrîns de apropiaţi din mediul acestora, interesaţi de mersul evenimentelor din Europa, căutau informaţiile necesare în gazetele străine. Nicolae Iorga menţiona, în Istoria presei româneşti, numeroase ştiri care confirmă interesul cu care era urmărită presa străină în provinciile româneşti.

36 Amfilohie Hotiniul a scris: Gramatica theologhicească, De obşte geografie.  Elemente aritmetice (1795); vezi şi lucrarea retipărită la Chişinău, Amfilohie Hotiniul, Gramatica de la învăţătura fizicii, Editura Ştiinţa, Chişinău 1990.37 Dan Simonescu, Periodicele de pe teritoriul patriei noastre înainte de 1829, în Revista bibliotecilor, nr. 1, 1967, p. 40.38 Johann Carolus (1575-1634), fondatorul primului jurnal imprimat din Europa, a adresat o petiţie Consiliului municipal din Strasbourg, prin care cerea protecţie ,,contre les réimpressions faites par les autres imprimeurs”; vezi http://www.wan-press.org/article6468.html. Descoperirea acestui ziar a fost semnalată de Martin Welke, fondatorul actualului muzeu al presei germane, şi de Jean Pierre Kintz.39 Georges Weil, Op.cit., p. 21.40 Dan Simonescu, Stud. cit., p. 32.

18

Sînt amintiţi aici cronicarii: Miron Costin, Nicolae Costin, Ion Neculce şi Stolnicul Constantin Cantacuzino. Începînd cu domnitorul Constantin Brîncoveanu, care citea ,,calendare politice” italieneşti, continuînd cu Nicolae şi Constantin Mavrocordat, care se referă, într-o scrisoare din 25 noiembrie 1740, la ştirile ,,date de gazetele din Olanda, Colonia, Lipsca, Viena şi din Mantova”, trecînd apoi la condicele de socoteli foarte exacte ale unor domnitori ca Grigore-vodă Callimachi şi mai ales Grigore Alexandru Ghica, în care sînt prevăzute sumele alocate cumpărării ,,gazeturilor”, informaţiile adunate de Iorga, referitoare la interesul cu care era urmărită presa europeană la curţile domnitorilor de la Bucureşti şi Iaşi, sînt tot mai numeroase. Grigore Alexandru Ghica aloca bani din vistieria domnească pentru a-şi procura periodice străine: Gazeta de Altona, Gazeta de Colonia, Gazeta de Londra etc. În secolul al XVIII-lea, aristocraţia românească a încercat să suplinească lipsa informaţiilor curente despre evenimentele petrecute în Europa prin abonamente la diverse ziare care veneau din Olanda, Paris, Leipzig, Viena sau Köln, unde exista deja o presă suficient de bine consolidată.

1. Primele proiecte jurnalistice

Interesul pentru publicaţiile periodice apărute peste hotare nu reprezenta o simplă curiozitate intelectuală a unor cercuri restrînse de oameni, ci o necesitate, ceea ce explică tentativele de înfiinţare, încă de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, a unor foi asemănătoare în limba română. Cercetările întreprinse au demonstrat că aceste proiecte de tipărire a jurnalelor, în limba română sau în alte limbi, n-au fost chiar atît de infructuoase pînă în anul 1829, cînd apar – după o expresie care îi aparţine lui Gh. Asachi – ,,veteranele presei româneşti”, Albina românească şi Curierul românesc.

Referitor la iniţiativele publicistice din centrul şi răsăritul european, menţionăm faptul că ungurii reuşesc să-şi editeze primul ziar în limba naţională, în 1780, la Bratislava, Magyar Hirmondo. În Transilvania, primul periodic maghiar, Erdélyi Magyar Hir-Vivo, apare la Sibiu, în 1790, şi ulterior se mută la Cluj, avîndu-i ca redactori pe Fábián Daniel şi Cserei Elek. Faptul că încercările culturale de a-şi constitui o presă proprie sînt concomitente, atît cea maghiară, cît şi cea română (şi vom vedea că ele sînt aproape simultane cu încercările grecilor şi sîrbilor), ilustrează că burgheziile intelectuale ale naţionalităţilor de aici sînt pregătite pentru astfel de transformări şi că revoluţia burgheză din Franţa dăduse semnalul redeşteptării.

Ideea libertăţii tiparului şi cea a creării primelor ziare din Transilvania a fost rezultatul firesc al influenţei iluministe; promulgarea şi aplicarea reformelor lui Iosif II aveau în vedere, printre altele, libertatea clericilor de a citi orice carte, ca şi laicii (decretul din 4 mai 1781), şi, mai ales, a tipăriturilor de orice fel. Acestea erau aprobate de o comisie de la Viena (decret din 11 iunie 1781), cu excepţia textelor care atacau religia, statul şi bunele moravuri 41. Urmează şi alte măsuri liberale: necatolicii pot să-şi procure în mod liber cărţile religiei lor (1783), sînt oprite percheziţiile domiciliare de cărţi „interzise“,(1784), iar confiscările nu mai sînt permise (1795). Librarii sînt liberi de orice constrîngere, ceea ce echivalează cu permisiunea colportajului liber (1788). Foile volante în limba română, din 1786, 1787, 1788, popularizau toate aceste reforme iluministe, „ca să nu poată zice nimeni că nu le-a ştiut,,. Toate aceste măsuri liberale pătrund definitiv şi se răspîndesc printre intelectualii români din Transilvania. Saşii, proprietari de tipografii şi beneficiind de sprijin împărătesc, erau convinşi de avantajele noului mijloc de informare, cunoscut lor prin intermediul presei germane, pe care o citeau cu interes şi o difuzau

41 O dispoziţie oficială asemănătoare este dată, în Muntenia, în timpul domniei Al. Ipsilanti (1783-1788): tipografia mitropoliei putea ,,să tipărească liber orice carte folositoare spudeilor”.

19

în oraşele transilvănene. Sibiul a avut un rol important în istoria tiparului de la noi. Încă din 1528 este menţionată la Sibiu prima tipografie, aici fiind tipărite primele cărţi în limba română. Catehismul luteran (1544) este prima carte românească de cult (nu s-a păstrat niciun exemplar, dar e atestată în registrele oraşului Sibiu şi într-o scrisoare particulară din 1546).

Unul dintre cei mai importanţi tipografi a fost Martin Hochmeister (1740-1789)42. La 1 iunie 1778, Martin Hochmeister, tipograf dicasterial, iubitor de teatru şi de literatură, a obţinut dreptul de a edita, la Sibiu, gazeta Theatral Wochenblatt, care este primul ziar apărut pe teritoriul ţării noastre, ziar cu profil teatral. Nu au fost tipărite decît 12 numere, în locul său apărînd pentru scurtă vreme Theatral Nachrichten. Experienţa căpătată l-a determinat pe Martin Hochmeister să scoată un alt tip de jurnal, de data aceasta sub formă de ziare, care vor fi citite şi răspîndite în Transilvania, fiind solicitate deopotrivă de saşi, cît şi de maghiari şi de români, împreună cu alte periodice venite din Viena şi din Apus. Dintre ziarele germane apărute în ultimele două decenii de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea amintim: Siebenbürger Zeitung (1784-1792), cu suplimentul Anhäng zum Siebenbürger Zeitung, Der Kriegsbote (1788-1792), cu suplimentul său Beilage zum Kriegsbote, Siebenbürgische Quartalschrift (1790-1801), Siebenbürger Bote43.

În ultimele două decenii ale secolului al XVIII-lea se concentrează şi principalele eforturi ale grecilor, sîrbilor şi românilor de a tipări ziare în limba naţională. Centrul acestor proiecte a fost Viena, unde emigraţia grecească şi sîrbească era foarte puternică, şi unde ei şi-au stabilit, de altfel ca şi românii, un avanpost prielnic iniţiativelor culturale şi comerciale. Aveau aici şi unele înlesniri care le favorizau activitatea, deoarece împăratul Iosif al II-lea dăduse, în 1783, autorizaţie pentru tipărirea liberă a cărţilor greceşti la Viena, la fel cum acordase pentru cărţile sîrbeşti şi româneşti, în 1778. La Viena, doi români macedoneni, fraţii Marchides Pulio (Puiu), fac să apară cel dintîi ziar în limba greacă, Efemeris, la sfîrşitul anului 179044. Din prospectul publicat de redactori, în 1790, aflăm că odată cu el s-a publicat şi un ziar slavo-sîrbesc (Srpske Novin). Se observă, de asemenea, o acţiune convergentă din partea popoarelor est-europene de a-şi institui o presă proprie în jurul anului 1790, ca urmare directă a influenţei Revoluţiei franceze. Excepţie fac bulgarii şi turcii care îşi vor dobîndi o presă naţională mult mai tîrziu (primul ziar bulgar apare la Smirna, în 1884, iar primul ziar turcesc, în 1825, la Istanbul).

2. Courrier de Moldavie (1790)Anul 1790 marchează începutul presei din Principate. La 18 februarie 1790, se

înregistrează, la Iaşi, apariţia celui dintîi număr din Courrier de Moldavie45, ziar tipărit, în limba

42 În 1778, el deschide prima librărie din Sibiu, iar în 1788 deschide un teatru în Turnul Gros. Din iniţiativa sa a apărut, în 1790, primul ghid al Sibiului, iar în tipografia lui Samuil Flitsch a fost tipărită ,,Gramatica românească” a lui I. Heliade Rădulescu.43 Vezi Elena Dunăreanu, Mircea Avram, Presa sibiană în limba germană (1778-1970), Sibiu, 1971; Iosif Pervain, Ana Ciurdariu, Aurel Sasu, Românii în periodicele germane din Transilvania (1778-1840). Bibliografie analitică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977.44 Ziarul a apărut pînă în 1797 şi a contribuit la răspîndirea ideilor şi a operei lui Rigas Velestinlis (1757-1798), literat luminat şi luptător pentru renaşterea Greciei, dar şi pentru solidaritatea popoarelor balcanice; vezi traducerea recentă în limba română, Rigas Velestilinis Pherraios, Scrieri revoluţionare (Ecrits révolutionaires). Prefaţă de Dimitrios Karamberopoulos. Editura Omnia, Bucureşti, 1999). Vezi D. Popovici, Studii literare, vol. I, Literatura română în epoca ,,luminilor”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1972, p. 84.45 Despre Courrier de Moldavie (aflat în fotocópii şi la Biblioteca Academiei Române) au scris : I. Bianu, N.Iorga, Iosif Pervain, C. Ciuchindel (care i-a publicat integral conţinutul, în Limbă şi

20

franceză, din iniţiativa generalului Potemkin (1739-1791). Ziarul a fost precedat de un ,,Prospect", apărut probabil la începutul anului 179046, în care se preciza că va costa 3 galbeni, că va fi publicat în limbile română şi francezã şi că va apărea atîta timp cît armata rusă ,,va rămîne în cartierele de iarnă”. Cele cinci exemplare din primul ziar românesc apărut în Principatele Române se găsesc astăzi la fondul de periodice al Bibliotecii de Stat ,,V. I. Lenin” din Federaţia Rusă. Aşa cum menţionează Ilie Rad47, ziarul avea o periodicitate săptămînală, format 18×24, fiind tipărit pe o singură coloană, fiecare număr are 4 pagini, iar numerotarea paginilor s-a făcut, la primele douã numere, de la 1 la 4, iar cu cel de-al treilea s-a trecut la numerotarea continuă, de la 9 la 20. Pe frontispiciul fiecăruia dintre cele cinci numere este reprodusă stema Moldovei (capul de bour), aflată, nu întîmplător, sub conturul unei coroane regale, împărăteşti; Potemkin, favoritul împărătesei Ecaterina a II-a, se gîndea la posibilitatea unirii ţărilor române într-o nouă Dacie, sub suveranitatea sa. De aceea, pentru a-i cîştiga pe moldoveni, lansează acel ,,Prospect” pentru publicarea unei foi care urma să fie ,,pe o coloană în limba ţării, iar pe cealaltă în limba franceză”. Prospectul s-a bucurat de suficientă solicitudine printre boieri, mai ales că promitea ca banii strînşi de la abonaţi să servească la alinarea suferinţelor răniţilor. Cele cinci numere apărute conţin, în afară de ştiri privitoare la armată şi evoluţia evenimentelor militare, date despre revoluţia franceză, precum şi despre situaţia europeană în general. Modelul acestui ziar ar fi fost Politicischii jurnal, ce apărea în 1790 la Petersburg şi care era în cea mai mare parte o traducere după ziarul de la Hamburg, Politische Zeitung48. Părerea lui Dan Simonescu, potrivit căreia ziarul ar fi un buletin al armatelor ruse, este infirmată de C. Ciuchindel, care vede în el o publicaţie cu un caracter mult mai larg, ce-i vizează, în primul rînd, pe moldoveni. În acest scop, cercetătorul aduce ca argument faptul că la apariţie ziarul este onorat din partea ieşenilor cu o odă în latineşte.

O descriere amănunţită a primul număr i-o datorăm lui Ilie Rad: ,,În ciuda a ceea ce se spune în multe din lucrările noastre de specialitate, Courrier de Moldavie nu conţine ,,ştiri cu caracter militar şi administrativ” […]. În primul număr, de pildă, se descrie cu lux de amănunte modul în care s-a sărbătorit, la Iaşi, acordarea lui Potemkin, de către Ecaterina a II-a, a titlului de mare hatman al trupelor de cazaci din regiunea Ecaterinoslav şi a Mării Negre. Ceremonia a avut loc la Mănăstirea Golia din Iaşi, unde s-a oficiat un Te Deum. A urmat o recepţie la hotelul „Alteţei Sale”, sărbătoritul primind aici felicitările, după care asistenţa, formată din high life-ul societăţii ieşene şi din ofiţeri ruşi, a participat la un concert, în final trăgîndu-se 101 salve de tun. Distracţia a continuat cu un bal ţinut în casa vornicului Ghica, luminată de 7000 de lampioane, bal care a durat toată noaptea. În numărul inaugural se mai publică, în limba latină, o odă închinată Ecaterinei a II-a, semnată A. M., în care se subliniază actul de pionierat („Curier al Moldovei! Noutate de la facerea lumii!”), elogiindu-se gestul ţarinei, "Mama noastră şi a ta" (a ziarului!), cea care "a poruncit să fii scos la lumină" şi datorită căreia s-s reîntors viaţa fericită pentru daci (subl. I.R). […] Ziarul mai cuprinde un panegiric închinat lui Iosif al II-lea, relatarea cutremurului de la Iaşi, din 23 martie 1790, ştiri din Paris, Bruxelles, Viena, Roma, Londra, Frankfurt pe Main şi chiar din America, vizita unor oficialităţi la Iaşi, informaţii privind îmbolnăvirea lui Potemkin (care va şi muri, în drum spre patrie, la vîrsta de 52 de ani)”49.

În ciuda intenţiilor, mai mult sau mai puţin generoase (generalul Potemkin se gîndea la posibilitatea unirii ţărilor române într-o nouă Dacie, sub conducerea sa), apariţia ziarului poate fi

literatură, vol. II, 1956), Dan Simonescu, Remus Zăstroiu, I. Hangiu, Georgeta Răduică ş. a.46 Timp de 170 de ani, despre existenţa ziarului s-a ştiut numai din acest prospect, după care cotidianul Wiener Zeitung, din 3 martie 1790, îşi informa cititorii în legătură cu iminenta apariţie, la Iaşi, a gazetei Courrier de Moldavie, care urma să fie editată de Cartierul General al Armatei Ruse de ocupaţie.47

Ilie Rad, Prinţul Potemkin şi primul ziar tipărit în Principatele Române: "Courrier de Moldavie" (1790), în Adevărul de Cluj, 25 aprilie 2000, p. 6.48 C. Ciuchindel, Despre începuturile presei româneşti: Courier de Moldavie”, în LL, II, 1956, p. 353.49 Ilie Rad, Art. cit., p. 6.

21

considerată o realizare ce a stimulat în mare măsură interesul pentru presă. Chiar dacă n-a mai apărut, cum se preconizase, şi în limba română, nu e exclus, menţionează Mircea Popa şi Valentin Taşcu50, ca în paginile acestuia să fi colaborat şi redactori români. Pentru mulţi dintre boierii moldoveni, buni cunoscători ai limbii franceze, limba română putea să lipsească, mai ales că păturile de jos erau excluse, deocamdată, din vederile iniţiatorilor.

3. Ioan Molnar Piuariu – tentative eşuate: Walachische Zeitung für den Landmann (Foaie română pentru săteni) (1789), Vestiri Filosofeşti şi Moraliceşti (1795).

Iniţiativele de această natură se mută de acum înainte în Transilvania, care îşi devansează într-un fel preocupările grecilor, sîrbilor şi maghiarilor transilvăneni de a-şi întemeia o presă naţională. Autorul întreprinderii este Ioan Molnar Piuariu (1749-1815), medic oculist şi profesor de la Liceul Academic din Cluj51, unul dintre promotorii extrem de activi ai ideilor iluminismului european. Împreună cu alţi cărturari, el se raliază ,,Societăţii francmasonice” din Sibiu, iar în acest mediu, e posibil să se fi născut şi ideea dezvoltării unei reţele de publicaţii autohtone, în scopul răspîndirii ideilor iluministe de fraternitate, umanitarism şi de luminare prin cultură. I. Molnar Piuariu a luat pe seama sa iniţiativa scoaterii unui ziar pentru români, ce avea să se cheme în actele oficiale germane Walachische Zeitung für den Landmann (,,Foaie română pentru săteni”) (1789, Sibiu), destinat preoţimii, care ar fi trebuit să-i informeze pe enoriaşi despre ,,întîmplările zilei şi deprinderea în bunele moravuri şi în economie”. Într-o adresă trimisă de György Bánffy, guvernatorul Transilvaniei, Curţii din Viena (26 mai 1789), se menţiona, printre altele, că ziarul va fi editat de Martin Hochmeister, iar tipograf va fi P. Barth, că ziarul va fi citit de ,,cei ce ştiu româneşte”(!) şi ,,cultivarea poporului român este un scop atît de binecuvîntat”, solicitîndu-se scutirea de taxe poştale, spre a putea pătrunde în ,,pătura cea mai incultă”52, ziarul urmînd a fi distribuit în Transilvania, Banat şi Bucovina. În esenţă, programul său este rezumat în acest fel: ,,Naţiunea română, pe seama căreia se va porni acest ziar – se menţionează şi într-o adresă a Societăţii literaţilor din Sibiu (30 iulie 1789) – nu este la acel nivel cultural ca întreagă să ştie ceti. Deci ziarul este destinat mai ales pentru preoţi, cari vor avea să comunice conţinutul cu poporul în fiecare săptămînă. Obiectele principale ar fi: întîmplările zilei şi deprinderea în bunele moravuri şi în economie. [...] Şi se vor mai publica în acest ziar: ştirile militare, înaintările la guvern şi alte lucruri de folos: datorinţele dintre cetăţeni şi superiori, instrucţiuni privitoare la diferite ramuri ale agriculturii: apicultură şi viticultură”53.

Programul este serios chibzuit şi deosebit de incitant. În faţa atîtor probe de onestitate şi de bune intenţii morale şi economice, Curtea din Viena nu va avea nimic de adăugat, doar că aprobarea ziarului o face fără scutire de taxe. Iniţiatorii se cramponează de a obţine scutirea de taxe. Iniţiativa este respinsă, în final de către împărat, ziarul putea să apară (primul număr şi înştiinţarea către cititori fuseseră tipărite), nefiind luată în seamă scutirea de taxe, dar ea este urmată de altele, similare, în 1793, 1794, cu acelaşi rezultat. Informaţii neconfirmate pretind ca ziarul ar fi fost tipărit în 1791, dar numai într-un singur număr, şi că, în afara acestui număr, Molnar împreună cu Paul Iorgovici ar mai fi editat un ziar la Viena (nu s-a păstrat niciun exemplar din aceste ziare, pe care unii contemporani pretind că le-au văzut), a cărui continuare a fost refuzată de autorităţi, din cauza ,,ruşinoaselor evenimente care au loc, de cîtva timp, în Franţa”54. Tentativele consecutive ale lui Molnar, singur sau în colaborare cu Paul Iorgovici, nu

50 Mircea Popa, Valentin Taşcu, Op. cit., p. 17-18.51 A tipărit, în anul 1793, prima publicaţie ştiinţifică medicală românească, Sfătuire către studenţii în chirurgie; a publicat, în 1789, Retorica, adica învăţătura şi întocmirea frumoasei cuvîntări; vezi, Mihai Racoviţan, Eugen Străuţiu, Ioan Piuariu-Molnar şi activitatea sa culturală, în ,,Transilvania” nr, 1, 2002.

52 Apud Georgeta Răduică, Nicolin Răduică, Dicţionarul presei româneşti (1731-1918), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995, p. 198.53 Apud Mircea Popa, Valentin Taşcu, Op. cit., p. 18-19.54 Vezi Camil Mureşanu, Presa românească din Transilvania pînă la 1918, în Academica, XIV (162), nr. 25, aprilie, p. 24.

22

se mai bucurau de aceeaşi înţelegere oficială. Iosefinismul făcea un serios pas înapoi. Se pare că excesele Revoluţiei Franceze, cu toate declaraţiile româneşti de fidelitate faţă de monarhie, făceau suspectă orice tentativă publicistică55. ,,În ziua de 1 decemvrie 1793, menţionează istoricul maghiar Jakab Elek, Ioan Molnar de Müllersheim, oculist şi profesor de oculistică la Academia reg. din Cluj, prin o petiţiune adresată Cancelariei transilvane, ceru concesiunea pentru editarea unui ziar valah şi pentru răspîndirea lui în Ungaria. Dar în 23 decemvrie, petiţiunea restituindu-se Molnar fu făcut atent a-şi vedea mai bine de-o conştienţioasă împlinire a funcţiunei sale de profesor”56.

Ilarie Chendi (1872-1913), ziarist, publicist şi critic literar, în studiul său despre Începuturile ziaristicei noastre, 1789 - 1795, Editura Minerva, Orăştie, 1900, crede că ziarul ar fi urmat, probabil, să fie direct patronat de loja francmasonică57, dizolvarea acesteia, în martie 1790, punînd capăt, implicit, şi proiectului publicistic al ,,doftorului de legi şi profesori de tămăduirea ochilor”, cum îl numeşte Radu Tempea în prefaţa Gramaticii sale pe Ioan Molnar. Se pare, după cum precizează Ilarie Chendi, că după desfiinţarea lojei francmasonice şi pînă la acel moment ,,cînd Molnar ceru pentru a doua oară concesiune de-a scoate un ziar românesc, situaţia politică din Transilvania se schimbase. De frăţietate şi umanitarism nu mai rămăsese nici umbră, ci un puternic curent de reacţiune împotriva lor se ivise. La români, ca şi la celelate popoare, izbucni sentimentul naţional cu tărie. Dovadă discuţiile vehemente din dieta de la Cluj şi mişcările în jurul lui Suplex libellus, precum şi ecoul lor la istoricii saşi şi maghiari. Ei bine, unul dintre luptătorii pentru românism în acest timp era Molnar, francmasonul de ieri.58 Văzînd I. Molnar Piuariu că stăpînirea se opunea vehement încercării de a se tipări orice fel de gazetă de către persoane particulare, el a propus înfiinţarea unei societăţi ştiinţifice de tip enciclopedic pentru cultura şi literatura poporului român din Transilvania. Ea s-a constituit sub numele de ,,Societatea filosoficească a Neamului Românesc din Mare Prinţipatul Ardealului”, la care au aderat cîţiva dintre învăţaţii ardeleni, susţinuţi şi de cei moldoveni şi munteni. Aceştia au încercat să obţină dreptul de a tipări ,,un periodic, adecă revistă (Zeitschrift), compilată din cărţi de filosofie, matematică, istorie şi geografie” – Vestiri Filosofeşti şi Moraliceşti (1795). ,,Societatea filosoficească a Neamului Românesc din Mare Prinţipatul Ardealului” a lansat o Înştiinţare, la începutul anului 1795, prin care se anunţa apariţia gazetei în luna mai a aceluiaşi an, menţionîndu-se că gazeta urma să apară ,,din rîvna unor Patrioţi ai Neamului Românesc, crescuţi în deprinderea Teoriei fiziceşti şi filosofeşti, ce cuprinde în sine cursul Cerului; Geografia care arată părţile lumii şi cuvîntează despre vestitele cetăţi şi oraşe risipite pe rotogolul pămîntului, şi alte ştiinţe spre folosul Economiei, cum sînt şi Manufacturile neguţătoreşti; ne-am deşteptat spre acest vrednic scopos să culegem rodurile acestor desfătătoare ştiinţe şi adunîndu-le ca, într-o legătură de finice în limba prea vestitului Neam Românesc, să le închinăm inimile celor iubitoare de Muse Filosofeşti subt acest titlu «Vestiri Filosofeşti şi Moraliceşti ». Care în toată săptămîna două coale negreşit vor eşi Miercurea şi Sîmbăta, în care zile şi poşta în părţile Ţării Româneşti porneşte”59.

Programul cuprindea cinci părţi: ,,Întîiu: urmează Theologia Bisericii Răsăritului; şi lăsînd aceasta tiparului, vom trimite şi alte

Istorii Bisericeşti, care pînă acum în limba română n-au eşit în tipar.

55 Tot în 1794, o ,,Societate de învaţaţi din Valachia“ intenţiona să publice la Sibiu, în tipografia lui Barth, un ziar, care nu trebuia să fie difuzat în Transilvania.56 Jakab Elek, Az erdély hirlapiradolom története 1849-ig. Budapest, 1882, I vol 8. Publicat şi în Analele Academiei Maghiare: apud Ilarie Chendi, Scrieri. Ediţie, prefaţă, tabel cronologic, note şi comentarii de Dumitru Bălăeţ, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1988, p. 13. 57 Loja francmasonică de la Sibiu s-a constituit în anul 1776 din iniţiativa unui grup de saşi, în frunte cu Simion Frederic Baussnern; dintre membrii lojei, Ilarie Chendi îi menţionează pe Carol Bruckenthal, Martin Hochmeister, istoriografii Eder şi Sulzer, principele Alexandru Moruzzi Mavrocordat, Ioan Molnar Piuariu; vezi Ilarie Chendi, Op. cit., p. 8-10. 58 Ilarie Chendi, Op. cit., p. 14. 59 Apud Mircea Popa, Valentin Taşcu, Op. cit., p. 22-23.

23

A doua: Geografia ce cuprinde în sine împărţirea Pămîntului şi cei ce locuesc pre dînsul, cu obiceiurile lor, dimpreună numele Cetăţilor şi Oraşelor, de cronografii cei vechi şi cei noi însemnate vor eşi tipărite.

A treia: Fisica, Matematica şi cuprinsul învăţăturii Filosofeşti, spre luminarea celor ce voiesc a şti întemeierea Cerului cu toate Planetele le vom învăţa.

A patra: Se va ivi Biografia Principilor Ungrovlahiei şi ai Moldovii de la începutul ocîrmuirii lor.

A cincea: Este Istoria Românilor pre larg culeasă din cele vechi adevărate Istorii şi alte deprinderi ale lumii vrednice de a le şti60”.

Cu toate că literatura nu intra în vederile iniţiatorilor revistei, singura preocupare ,,literară” fiind ca prin ,,istoriile cele vechi” să poată ,,să-şi împodobească stilul limbii sale cu usebită şi întocmită cuvîntare”, ,,Societatea filosoficească a Neamului Românesc din Mare Prinţipatul Ardealului”, din care făceau parte intelectuali de diverse profesii (medici, filosofi, preoţi), continua idealurile generale ale reprezentanţilor Şcolii Ardelene de îmbogăţire şi de nuanţare a limbii române literare.

Nici prin această amplă întreprindere de culturalizare, cu un program teoretic iluminist bine articulat, care anticipează în mare măsură reuşitele de mai tîrziu ale lui Gheorghe Asachi, Ion Heliade Rădulescu sau George Bariţiu, nu s-a putut finaliza apariţia mult aşteptatei gazete. În realizarea proiectului s-au interpus diverse forţe obstrucţioniste care nu vedeau cu ochi buni împlinirea unui asemenea deziderat, autorităţile amînînd la nesfîrşit cererea de aprobare. În volumul al II-lea, din lucrarea Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria (1915), Nicolae Iorga considera că tipărirea şi difuzarea unei asemenea reviste ar fi reprezentat un fel de bibliotecă enciclopedică, comparabilă cu cea franceză prin conţinutul şi nivelul ei: ,,ea nu ar fi fost cu mult mai deosebită de tendinţele înaintate, sociale şi politice, ale revoluţionarilor raţionalişti din Enciclopedia franceză”61. Obstrucţionarea deliberată a acestui impresionant program de cultură românească, al cărui iniţiator a fost Molnar, a avut drept consecinţă întîrzierea şi mai mult în timp a datei de naştere a presei româneşti. Referitor la tentativele publicistice, multe dintre ele rămase doar în faza de proiect, dar şi la reuşitele intelectualilor ardeleni, Iorga sublinia în Almanahul presei române (1926) că: „Istoria ziaristicii ardelene este cea mai frumoasă pagină din istoria Ardealului de o sută şi mai bine de ani încoace. Filele ei cuprind gîndirea şi simţirea celor mai de seamă bărbaţi pe care i-a dat întregului neam românesc această provincie. Toţi scriitorii, toţi dascălii în coloanele ei şi-au depus tot ce a avut mai de preţ pentru vremea lor. Literatură, istorie, economie – tot ce s-a produs pe aceste terenuri în curs de un veac se găseşte închis în colecţiile colbuite ale vechilor noastre gazete”.

Spre deosebire de moldoveni sau de munteni, iniţiativele ardelenilor se aliniază mai insistent şi mai polemic gîndirii europene care milita, încă din cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, pentru o presă liberă (este de ajuns să amintim de Mémoire sur la liberté de la presse al lui Diderot, 1763)62.

Cîteva încercări răzleţe îi urmează în primele decenii ale secolului al XIX-lea, impulsionate de ,,Societatea filologică greco-dacă”, întemeiată în 1811 la Bucureşti. Societatea reuşeşte să-şi asigure o publicaţie în limba greacă Logios Ermes, editată la Viena, din anul 1811, de către Antim Gazis. Acesteia îi urmează curînd o altă publicaţie intitulată Ştiri pentru părţile

60 Ibidem, p. 23-24.61 Ibidem, p. 25.62 Vezi şi amendamentul I al Constituţiei SUA (1787), care garanta „the freedom of the speech or of the press“. Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului (1789), text celebru – de cea mai largă audienţă –, care stipula foarte limpede, la articolul 11, dreptul „de a scrie şi de a tipări liber“. Constituţia franceză, din 1791, a consacrat şi a legiferat acelaşi principiu.

24

răsăritene şi Telegraful filologic, cu o apariţie mai de durată şi citit în oraşele mai importante: Bucureşti, Iaşi, Braşov, Sibiu etc. Editorul Telegrafului filologic este medicul Dimitrie Alexandridi, care umple foaia cu multe ştiri despre români, cu înştiinţări de cărţi, chiar cu cronici dramatice. Unii dintre boierii noştri fac cópíi şi extrase după aceste reviste pe care apoi le comunică mai departe, unui cerc mai larg, extrase ce se numesc pericopi.

Revenind la spaţiul transilvănean, trebuie să menţionăm că proiectele în vederea instituirii presei nu vor fi abandonate la începutul secolului al XIX-lea, astfel încît, în 1814, Alexe Lazaru publică o ,,Înştiinţare”, anexată la sfîrşitul lucrării Întîmplările războiului franţozilor şi întoarcerea lor de la Moscova ş.c.l. Tălmăcite de pre nemţie de un iubitoriu de neamul românesc şi cu cheltuiala dumnealui Alexie Lazaru63 date în tipariu, prin care invita publicul la prenumeraţiune, într-un stil patetic, ce ne duce cu gîndul la înştiinţarea lui Asachi de mai tîrziu: ,,Toate neamurile Evropei cele deşteptate au aflat cum că a scrie gazete sau novele şi acele a le împărtăşi neamului său e cea mai încuviinţată mijlocire de a lumina noroadele cu întîmplatele ale altor fapte, a le abate de la rău şi a le aduce spre cele bune...Prin novele...nu numai se desfătează inima şi mintea omului, carea din fire aşa e întocmită cît pururea se luptă spre ştiinţe nouo, ci şi sufletul se îmbunătăţează. [...] Iată că şi grecii, ba şi sîrbii...cu sîrguinţă dau novele, ce se tipăresc la Viena, neamului său; şi neamu, atîta cel grecesc, precum şi cel sîrbesc nu numai cu bucurie, ci şi cu mulţămită le primesc. Singuri noi românii, măcar că ne tragem viţa de la cel mai slăvit neam din lume, adecă de la romani, sîntem de acest vistiariu lipsiţi”64. Anunţul lui Alexe Lazaru, prin care se anunţa apariţia unui bisăptămînal, cu un titlu voit neutru, Novele, legitimat prin necesităţi educative şi de emulaţie culturală bine cunoscute, a stîrnit interes în rîndul cititorilor. Ioan Molnar Piuariu propune tipografiei să-i aprobe lui editarea publicaţiei, cu un preţ mai scăzut decît cel anunţat de Lazaru, dar, în cele din urmă, ziarul nu a mai apărut. Molnar moare în primăvara anului 1815, nefinalizînd acest ultim proiect, care pare să-i fi antrenat şi pe Petru Maior şi pe D. Ţichindeal65. În acest spirit care caracterizează şi motiveaza apariţia presei politice şi literare din Transilvania, Mihail Bojadschi (aromânul Mihail G. Boiagi, autorul Gramaticii macedoromâne, apărută la Viena, în anul 1813) şi Constantin Doma solicită, în anul 1820, Curţii de la Viena autorizaţia de a edita un ziar politic şi literar în limba română. Interesantă şi semnificativă este mai ales rezoluţia oficială pe aceasta cerere, respinsă din motive de natură politică: „Istoria ne învaţă că primul pas pentru autocultivarea unui popor s-a făcut întotdeauna prin întemeierea revistelor politice. Astfel atenţia se îndreaptă neapărat către statele vecine şi se impune o comparaţie cu situaţia proprie,,66. În pofida eşecurilor înregistrate, încercările ardelenilor de a scoate un ziar continuă şi după această dată, împlinindu-se prin Biblioteca românească, în 1821.

4. Chrestomaticul românesc (1820)Teodor Racoce, bucovinean de origine, tipărea la Cernăuţi Chrestomaticul românesc sau

Adunare a tot felul de istorii şi alte fapte, scoase de autori de osebite limbi (1820). Publicaţia a apărut, aşa după cum menţiona Teodor Bălan, la îndemnul prietenilor săi din Bucovina şi din Moldova. În apelul adresat instituţiilor româneşti şi persoanelor private înstărite, 8 martie 1817, viitorilor ,,prenumeranţi”, Racoce sublinia rolul presei în propăşirea naţiunii, gazetele fiind ,,istorie vieţuitoare împreună cu noi”: „Neamul românesc, măcar că împărţitu în mai multe ţări, şi trăind supt deosebite stăpîniri, totuş o limbă are, aceeaş lege şi tot aceleaş obiceiuri, precum şi aceleaş

63 După toate probabilităţile, Alexie Lazaru ar fi, de fapt, pseudonimul sub care semnase anunţul Zaharia Carcalechi; vezi Iosif Pervain, Studiu de literatură română, Editura Dacia, Cluj, 1971, p. 213. Cf. Nicolae Bocşan, Contribuţii la bibliografia literaturii române din Banat în epoca luminilor, în Banatica, IV, Reşiţa, 1977, p. 483-494; N. Bocşan îl dă drept autor pe D. Ţichindeal.64 Bibliografia românească veche, 1508-1830 [întocmită] de Ioan Bianu, Nerva Hodoş şi Dan Simonescu, tom III, Bucureşti, Editura Academiei Române, p. 102-105.65 Mircea Popa, Valentin Taşcu, Op. cit., p. 29. 66 C. Göllner, Încercările lui Ioan Billlewitz, Mihail Bojadschi şi ale lui Constantin Doma de a publica ziare româneşti, în ,,Revista istorică”, III, 1935, nr. 4-6, p.113-117; citatul este reprodus după Mircea Popa, Valentin Taşcu, Op. cit., p. 30.

25

cărţi şi aceeaşi scrisoare. Deşi românii socotiţi de împreună facu o naţie de mai multe milioane, care demult simţeşte bunătăţile politicirii şi doreşte a fi părtaşă culturii acelora lalte neamuri Europii: Dară pînă acum i-au lipsitu acest organu, prin care să poată primi acele procopsiri de care au avutu parte alte noroade”67. Dorinţa de a avea gazete în limba naţională era una firească, dar ea se manifesta, în cele mai multe cazuri, mai mult subteran, din cauza numeroaselor obstacole de natură politică şi administrativă. Proiectul lui Racoce, al cărui conţinut era suficient de variat, viza un perimetru european de informaţie, asemănător cu cel al predecesorilor săi: ,,Deci el voeşte să dee afară Gazete româneşti precum s-au obicinuit la toate neamurile în Europa, pe toată săptămîna dela două pănă la trei coale tipărite, cu tot feliu de vestiri, precum este obiceiul, şi cu aceea rînduială, cît să între la aceleaş gazete toate lucrurile vrednice de ştiutu, ce se află în gazeturile din Londinu în Englitera, de Paris în ţara franţozască, de Berlinu, Hamburgu şi alte Eparhii a Germanii, precum şi la Gazetele din Eparhiile Italii şi Ispanii”68.

Ne găsim, prin urmare, în faţa unui almanah care-şi propunea să strîngă realizările anului, între care se integrau şi cele literare, o antologie de traduceri din autori antici (Diodor din Sicilia, Plutarh, Quintus Rufus, Lucian din Samosata) şi moderni (M-me de Genlis etc.). Orientarea publicaţiei este, aşa cum s-a spus, pronunţat clasicistă, marcînd în mod distinct desprinderea treptată de literatura iluministă a epocii anterioare şi abordarea unui clasicism întîrziat, care va convieţui la noi pînă în preajma anului 1848, împreună cu preromantismul şi romantismul69.

5. Biblioteca românească (1821) şi Fama Lipschii pentru Daţia (1827)Un almanah-magazin, asemănător ca profil cu Chrestomaticul românesc, publică,

începînd din anul 1821, la Buda, sub titlul Biblioteca românească (întocmită în 12 părţi după numărul celor 12 luni, întîia oară tipărită pentru naţia românească)70, Zaharia Carcalechi71. Publicaţia a apărut neregulat, ianuarie 1821 (partea I), 1829-1830 (partea a II-a – a III-a), iunie-decembrie 1834 (partea a IV-a – a VII-a), tipăriturile din 1829-1830 şi 1834, fiind considerate ediţia a II-a şi, respectiv, ediţia a III-a; revista a fost imprimată cu caractere chirilice la Tipografia Universităţii din Buda. Biblioteca românească nu a avut preocupări strict literare, propunîndu-şi să-i informeze pe cititori, dîndu-le cunoştinţe despre istoria românilor, moravurile şi legea lor. Printre colaboratori se regăsesc Damaschin P. Bojincă, I. Trifu [I. Maiorescu], Em. Gojdu (publică, în 1829, un Apel către străluciţii boieri ai Ţării Româneşti şi ai Moldovei, cu un pronunţat conţinut illuminist), Gr. Cuciureanu, pictorul C. Lecca (prezintă primele portrete, litografiate, ale unor domnitori moldoveni şi munteni). În articolul Despre literatură (1834), se încearcă o definire a literaturii, ca produs ,,al minţii şi al învăţăturii unei naţii”, dar literatura originală publicată este foarte redusă: o fabulă a lui Asachi, reprodusă după Albina românească, Ruinurile Tîrgoviştii de Vasile Cîrlova, după Curierul românesc. Istorismul iluminist avea să fie rezolvat aici în spirit cronicăresc, aşa cum erau şi vechile cronografe din Moldova, realizate după modele bizantine. Sfera literară era foarte redusă, de aceea s-a simţit nevoia să fie completată cu ,,anecdote sau poveşti trecătoare”. Bibliotecii româneşti a lui Zaharia Carcalechi îi lipsesc atributele esenţiale pentru a putea fi socotită prima gazetă românească: periodicitatea şi subiectele de actualitate.

67 Înştiinţare pentru gazetele românesti; fragmentul este reprodus după Istoria presei române. Antologie de Marian Petcu, Editura Tritonic, Bucureşti, 2002, p. 13.68 Ibidem, p. 13 -14.69 Mircea Popa, Valentin Taşcu, Op. cit., p. 30.70 În 1829, titlul şi subtitlul sînt modificate: Bibliotecă românească sau Adunări de multe lucruri folositoare, întocmită în 12 părţi, întîia oară tălmăcită de prea învăţaţi bărbaţi şi tipărită pentru neamul românesc.71 Zaharia Carcalechi va redacta peste cîţiva ani Cantor de avis şi comers (24 apr. 1837-30 ian. 1857), un bisăptămînal politic, ştiinţific şi comercial, imprimat în tipografia lui I. Eliat [Heliade-Rădulescu], considerat de către unii autori primul periodic specializat în publicitate. Publicaţia îşi va schimba titlul în Cantor de avis (de la 3 ianuarie 1842), apoi în Vestitorul românesc (de la 13 februarie 1843); vezi Georgeta Răduică, Nicolin Răduică, Dicţionarul presei româneşti (1731-1918), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995, p. 116.

26

Cunoscută mai mult ca un almanah, ea n-a putut corespunde exigenţelor timpului, nici ca tematică, nici ca mod de tratare. Concepţia lui Zaharia Carcalechi despre presă era prea depăşită ca să poată rezista cu adevărat nevoilor de informare a publicului.

O altă reuşită gazetărească pleacă de dincolo de hotarele ţării, dintr-un centru de cultură cu vechi tradiţii gazetăreşti: Leipzig. Aici se aflau la studii doi tineri români: Dan Mihail K. Rosetti, din Muntenia, şi Anastasie I. Lascăr, din Moldova. Din iniţiativa celor doi studenţi medicinişti, în iunie 1827, apare primul număr al ziarului Fama Lipschii, tipărit cu litere chirilice, 4 pagini, format 290×230, cu text paginat pe două coloane, după modelul ziarului german Leipziger Fama, de unde erau reproduse majoritatea ştirilor.

În numărul următor, care apare tot în iunie, se aduce o modificare în titlu, acesta devenind Fama Lipschii pentru Daţia72. Pe frontispiciul ziarului este reprezentată o femeie cu o mantă, înconjurată de raze şi nouri, ţinînd în mînă un pergament pe care scria: ,,Primiţi precum trimit!” În cuvîntul-program se menţionează: ,,Acesta dar, această dragoste m-a silit ca să gătesc Naţii o mică masă, aş fi voit ca dragostea aceea către Naţie să fie întovărăşită şi de putere ca s-o împodobesc cu felurimi de gătiri împrumutate de ostenelele mele şi adunate din învăţăturile învăţaţilor, însă nedesăvîrşirea cătră învăţătură mi-a oprit voinţa pentru neputinţă şi silindu-mă numai pentru dragoste a găti un ospăţ împodobit cu felurimi de flori şi de podoabe foarte mirositoare şi mult preţuite, de nu şi pentru mulţi gătit, ci adevăr zic că nici din aceşti puţini nu să vor ruşina unii de a zice: că nici cei mai nainte de noi n-au cetit Novele Româneşti şi tot au ştiut pentru sama sa destul – O, Ticăloşie!”73

Articolul cel mai important, din cel de-al doilea număr al ziarului, este cel al lui Rosetti, consacrat ortografiei româneşti, dovadă că se molipsise şi el, probabil, de preocupările filologice ale cărturarilor Şcolii ardelene. Se pledează aici pentru utilizarea alfabetului latin, pe baza unui model ortografic propriu. Pînă la sfîrşitul lunii decembrie, a aceluiaşi an, au apărut 7 numere. Ziarul a trezit un oarecare ecou în lumea literară a Germaniei şi, bineînţeles, a României. În urma semnalării ziarului de către criticul Cristoph Gerhard, el a intrat în atenţia marelui poet Goethe, care l-a procurat pentru biblioteca sa, aflîndu-se şi astăzi între cărţile muzeului de la Weimar. Ziarul îşi încetează apariţia, nu fără a lăsa exemplul unei munci de sacrificiu şi de apropiere faţă de literaturile popoarelor vecine (vezi ,,Din novitalele literaturei sîrbeşti”). Fama Lipschii pentru Daţia este ultimul gest singuratic pe care-l înregistrează jurnalistica română, înaintea unor proiecte şi iniţiative de anvergură, pornite din interior, şi aproape concomitent, de pe ambele versante ale Carpaţilor, ducînd la întemeierea unei prese diverse, bogat reprezentate şi de lungă durată.

Ce dovedesc toate aceste date care preced anul 1829, de cînd, de regulă, începem să socotim existenţa presei româneşti, mult mai întinsă decît se crede în mod aproape curent ? Spre deosebire de Transilvania, unde pot fi citate mai multe iniţiative în vederea tipăririi unor gazete româneşti, zădărnicite, de cele mai multe ori, de autorităţile imperiale, la Bucureşti şi Iaşi, deşi se citeau de multă vreme gazete străine, această acţiune se desfăşoară într-un ritm mult mai lent. Dorinţa de a avea ziare în limba naţională nu lipseşte, dar ea se manifestă mai mult subteran. Abia în timpul şi după evenimentele din 1821 pot fi înregistrate rezultate concrete. Tudor Vladimirescu însuşi a împărţit manifestele sale în cópii manuscrise sau tipărite în foi volante, suplinind oficiile unei prese organizate de care avea atîta nevoie.

În 1821, Dinicu Golescu întemeiase la Braşov o societate secretă, continuată, în 1827, de Societatea literală românească, care-şi propunea, printre altele, şi ,,fundarea de jurnale scrise în limba naţională”. Civilizaţia pe care o descoperea Dinicu Golescu în călătoriile sale l-a umilit şi l-a determinat la acţiune. Cu cît va fi dorit mai mult acest om luminat o foaie în limba naţională, cînd este nevoit să însemneze în jurnalul său că în Sviţera pînă şi ţăranii ,,citesc gazeturi”. Nimic mai firesc, aşadar, decît să-l aflăm pe autorul cunoscutei ,,Însemnări a călătoriei

72 Vezi Octavian Păun, Fama Lipschii pentru Daţia, în România literară, V, 1972, nr. 7, p. 16-17; Aurel Petrescu, Precizări în legătură cu ,,Fama Lipschii pentru Daţia”. Prototipul ei german, în AUB, XX, 1973, nr. 2, p. 117-124.

73 Octavian Păun, Stud. cit., p. 16.

27

mele” în mijlocul agitaţiei pentru o gazetă românescă. Dinicu Golescu a subvenţionat chiar apariţia ziarului apărut la Leipzig şi a obţinut autorizaţia pentru editarea Curierului românesc.

Interesul pentru realizarea unor periodice în limba română depăşeşte cu mult actul simplu de curiozitate intelectuală a unor cercuri restrînse de oameni de cultură din perioada în care burghezia românească avea nevoie de crearea unui climat favorabil revendicărilor sale politice şi sociale. Pacea de la Adrianopol (1829) oferea Ţărilor Române premise favorabile de schimburi comerciale cu diverse puteri europene, ceea ce a grăbit procesul de evoluţie a capitalismului. Intrarea Ţărilor Române, ca şi a Transilvaniei, într-un circuit european mai larg, datorită schimburilor comerciale intense, ca şi creşterea numărului de tineri care se îndreptau spre diferite universităţi străine, au permis un contact direct cu anumite instituţii moderne de cultură, a căror eficienţă a creat cărturarilor români din acea perioadă convingerea necesităţii unor mijloace adecvate de răspîndire a literaturii şi a ştiinţei. Cărturarii români au înţeles destul de timpuriu că un rol de seamă în trezirea conştiinţei unităţii naţionale, a formării unei literaturi cu aspiraţii unitare în toate provinciile româneşti şi a educării unui public apt să înţeleagă şi să sprijine procesul de modernizare a culturii române, îl are presa, cu toate formele ei diverse de realizare.

Evaluarea cunoştinţelor:1. Enumeraţi principalele iniţiative în direcţia înfiinţării de ziare în limba română, de la

sfîrşitul secolului al XVIII-lea .2. Care sînt cauzele care au obstrucţionat apariţia publicaţiilor româneşti din ultimele

decenii ale secolului al XVIII-lea?3. Consideraţi că putem vorbi de presă, în sensul modern al termenului, încă de la

apariţia Calendarului (1731) tipărit de Petcu Şoanul în Şcheii Braşovului ?

Test de autoevaluare

1. Iniţiatorul unor interesante proiecte în direcţia înfiinţării ziarelor în limba română din Transilvania a fost:

a. Martin Hochmeister;

b. Ioan Molnar Piuariu;

c. György Bánffy.

2. Primul ziar apărut pe teritoriul ţării noastre, Sibiu (1778), în limba germană, se numea:

a. Siebenbürger Zeitung;

b. Der Kriegsbote;

c. Theatral Wochenblatt;

d. Theatral Nachrichten.

3. Chrestomaticul românesc a reprezentat:

a. o publicaţie religioasă;

28

b. un calendar;

c. un almanah;

d. un supliment literar al Telegrafului filologic.

4. Courrier de Moldavie, ziar tipărit din iniţiativa generalului Potemkin, a apărut la:

a. Bucureşti;

b. Paris;

c. Iaşi.

5. Biblioteca românească a fost tipărită din iniţiativa lui:

a. Alexe Lazaru;

b. Gh. Asachi;

c. Zaharia Carcalechi.

6. Încercările eşuate ale lui Ioan Molnar Piuariu vizau tipărirea următoarelor publicaţii:

a. Vestiri Filosofeşti şi Moraliceşti şi Foaie română pentru săteni;

b. Telegraful filologic şi Icoana lumei;

c. Spicuitorul moldo-român şi Gazeta Teatrului Naţional.

7. Ziarul, Fama Lipschii pentru Daţia, apare:a. înaintea Albinei româneşti;b. după tipărirea Daciei literare (1841);c. la sfîrşitul secolului al XVIII-lea (1790).

8. Chrestomaticul românesc a apărut din iniţiativa lui:a. Teodor Bălan;b. Zaharia Carcalechi;c. Teodor Racoce.

9. În cel de-al doilea număr al ziarului, Fama Lipschii (pentru Daţia), redactorii pledau pentru:

a. utilizarea alfabetului latin;b. introducerea unui alfabet de tranziţie;c. nu au avut asemenea preocupări.

10. ,,Fundarea de jurnale scrise în limba naţională” era unul din obiectivele:a. Societăţii literaţilor din Sibiu;

29

b. Societăţii literale româneşti;c. Junimii.

30

Unitate de învăţare nr. 3,,Veteranele” presei româneşti: Albina românească şi Curierul românescDacă timp de cîteva decenii centrul tuturor proiectelor pentru înfiinţarea presei

româneşti a fost Transilvania, iar încercările care s-au făcut aici aveau în vedere şi pe cititorii de dincolo de Carpaţi, începînd cu sfîrşitul celui de-al doilea deceniu al secolului al XIX-lea, intelectualii din Moldova şi Muntenia încep să ia iniţiativa pentru crearea unei jurnalistici proprii. Profitînd de faptul că la Iaşi apărea o foaie volantă cu titlul Novitale de la armie (au fost tipărite, în luna mai, trei asemenea foi), avînd scopul de a informa publicul despre operaţiunile armatelor ruseşti. Gh. Asachi, care era implicat în apariţia acestor foiţe, fiind bun cunoscător al limbii ruse (ştirile erau reproduse din ziarele ruseşti şi austriece), anunţa din partea redacţiei pe eventualii ,,prenumeranţi” că va scoate o gazetă ,,fără sminteală”, de la 1 iunie 1829 la 15 ianuarie 1830.

Albina românească, ,,gazetă politico-literară”74, a avut o apariţie bilunară (1 iunie 1829-24 noiembrie 1858, cu întreruperi, de la 8 ianuarie – 7 decembrie 1833 şi de la 30 iunie 1835-3 ianuarie 1837), Gh. Asachi fiind fondatorul şi directorul ei, iar ca redactori avîndu-i pe Gh. Săulescu, Th. Codrescu şi V. Fabian-Pop.

Cu o lună înainte, Ion Heliade Rădulescu, în calitatea sa de fondator, editor şi proprietar (redactori sînt Costache Bălăcescu, A. Popovici, I. Brezoianu şi I. D. Negulici), tipărise, la Bucureşti, Curierul românesc75, ,,gazetă politică, administrativă şi culturală”, începînd cu data de 8 aprilie 1829 (în prima serie de apariţie, 8 aprilie 1829 – 19 aprilie 1848, gazeta are 1 – 4 numere pe săptămînă, iar la reapariţie, 29 noiembrie – 13 decembrie 1859, sînt tipărite numai cîteva numere). Conceput ca un periodic de informare, ziarul avea menirea să difuzeze ştiri în limba română, fapt pe care scriitorul îl sublinia suficient de apăsat: ,,Ne aflăm în pămîntul nostru şi trăim sub legile şi ocîrmuirea noastră”. De asemenea, intenţiile lui enciclopedice vizau un public eterogen, de diverse profesii, de la negustori, plugari, ostaşi, la oameni de litere şi filosofi: ,,Folosul Gazetei este de obşte şi deopotrivă pentru toată treapta de oameni: într-însa politicul îşi pironeşte ascuţitele şi prevăzătoarele sale căutături şi să adîncează în gîndirile şi combinările sale; aci, liniştitul literat şi filozof adună şi pune în cumpănă faptele şi întîmplările lumii, îndrăzneţul şi neastîmpăratul războinic se desăvîrşaşte într-însa povăţuindu-se din norocirile sau greşalele altor războinici; băgătorul de seamă neguţător dintr-însa îşi îndreptează mai cu îndrăzneală spiculaţiile sale, pînă cînd în sfîrşit şi asudătorul plugar, şi el poate afla aceea ce înlesneşte ostenelile sale şi face să umple cîmpurile de îmbilşugătoarele sale roduri. Nu este nicio treaptă; nu este nicio vîrstă care să nu afle plăcere şi folos într-această aflare vrednică şi cuviincioasă cuvîntării omului, adică în Gazetă”.

Pentru partea literară, Curierul intenţiona să publice ,,însemnări pentru creşterea şi sporirea literaturii româneşti”, promisiune ce nu a fost respectată decît sporadic, iar la reapariţia sa, din februarie 1836, partea literară lipseşte în mod programatic, urmînd să fie tipărită în Muzeul naţional, care devine un fel de anexă a Curierului românesc. Neavînd suficientă experienţă publicistică, Heliade îi dă o ţinută grafică greoaie, ceea ce face ca publicul cosmopolit al capitalei să prefere încă ziarele franţuzeşti şi greceşti. Spre a salva situaţia, el va apela la alte formule scoţînd Adaos literar (1830 – 1832), Foaie oficială (1832), Muzeul naţional (1836-74 De la 7 decembrie 1833, titlul şi subtitlul sînt, un timp, în limba română şi în franceză: Albina românească, ,,gazetă politico-literară” – L’Abeille moldave, ,,gazette politique et littéraire”. În perioada 9 ianuarie 1850 – 24 noiembrie 1858, îşi schimbă titlul în Gazeta de Moldavia; publicaţia lui Asachi este continuată de Patria, ,,foaie politică şi literară” (Iaşi, 27 noiembrie 1858 – 5 octombrie 1859), redactată de C. Gane. 75 În timpul apariţiei se produc uşoare schimbări în titlu: Curier rumânesc, Curieru românu şi Curierul român (la reapariţie).

31

1838), apoi Gazeta Teatrului Naţional (1835-1836) şi Curierul de ambe sexe (1837-1847), reviste de tip magazin conţinînd multe traduceri.

Precursor al presei literare româneşti, Curierul de ambe sexe. Jurnal literar76 (apare bilunar: periodul I: 1837-1838; periodul II: 1838-1840; periodul III: 1840-1842; periodul IV: 1842-1844; periodul V: 1844-1847), supliment al Curierului românesc, este considerat ,,prima revistă literară din Ţara Românească”77 şi a fost gîndit ca o revistă-magazin, care să alterneze o ediţie pentru bărbaţi (literatură, politică economie, industrie şi ,,oarecari povestiri”) cu alta pentru femei (sfaturi gospodăreşti şi pedagogice, povestiri religioase şi moralizatoare). Fără a pune în aplicare separarea anunţată, Curierul de ambe sexe a fost, în primii ani, o revistă eterogenă, unde se regăseau foiletoane, nuvele şi povestiri melodramatice, traduse din revistele străine, fără o selecţie riguroasă. Scopul declarat al revistei era de ,,a servi de arhivă la istoria literaturei şi limbei noastre, cît şi a recomanda românilor literele străbunilor lor, literele lor proprie naţionali, a-i face a se deprinde, cu dînsele, a le onora şi a le ama, a-i face a vedea şi cunoaşte într-însele limba naţională şi unitară în tot adevărul şi în toată natura ei”(Către d. prenumeranţi). Apărută cu trei ani înaintea Daciei literare, revista a avut un evident program iluminist, cu accent pe problemele literaturii, moralei şi artei, pe rolul traducerilor din literatura universală în dezvoltarea literaturii naţionale (în Curierul românesc, Heliade a publicat două articole, Chemare către folos, facere de bine şi glorie, Început de Bibliotecă universală, în care stabileşte un program al traducerilor pe care îl realizează, parţial, în Curierul de ambe sexe). Exagerările lingvistice ale lui Heliade (după 1840), ca şi conflictele personale cu liderii vieţii culturale din Muntenia, au făcut ca revista să fie mai puţin reprezentativă în plan literar. Orientarea culturală şi literară a Curierului de ambe sexe78 coincide, în mare parte, cu a celorlalte publicaţii ale lui Heliade. În revistă au apărut articolul Critica literară şi studiile Paralelism între limba română şi limba italiană (1840), Paralelism între dialectele român şi italian sau Forma ori Gramatica acestor două dialecte (1841), au fost retipărite scrisorile sale către C. Negruzzi şi Petrache Poenaru, apelul pentru o ,,Bibliotecă universală” de traduceri şi de texte reprezentative care să ilustreze ideile culturale, estetice şi literare ale lui Heliade79. În afara textelor amintite, el este şi autorul unor poezii, al numeroaselor note, cronici şi articole care vizau dezvoltarea literaturii: a publicat aici Zburătorul (periodul IV), Domnul Sarsailă autorul, fragmente din epopeea neterminată Michaida (periodul V), traduceri din Byron (Melodii ebraice), Torquato Tasso (Gerusalemme liberata), Homer, Pindar, Sapho, Eschil, Sofocle, Euripide, Aristofan (periodul V). Alţi colaboratori: C. Negruzzi, traduceri din Puşkin (Şalul negru), poemul Aprodul Purice, schiţa autobiografică Cum am învăţat româneşte, nuvela Au mai păţit-o şi alţii (semnată Carlu Nervil), D. Bolintineanu (O fată tînără pe patul morţii), Alecsandri (Poezii moldave: Baba Cloanţa, Sora şi hoţul), Alecu Donici (Păstorul şi trîntorul), Cezar Bolliac (O dimineaţă pe Caraiman).

76 Din 1845, apare cu subtitlul Foaie literară; Heliade retipăreşte cele cinci volume, numite perioduri (I, III, IV şi V, în 1862, şi II, în 1864), cu subtitlul Jurnal literar; scrierile publicate în cele cinci perioduri sînt clasificate de autor, în ediţia a II-a, astfel: Poezie, Morală, Literatură, Nuvele, Căsnicia, Varietăţi, Critica (periodul III), Educaţia (periodul IV).77 Ion Hangiu, Dicţionar al presei literare româneşti (1790-1982), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p. 99.

78 Curierul de ambe sexe va fi continuat de Noul curier de ambe sexe (martie 1893 – iulie 1894), care a apărut la Bucureşti, ca al VI-lea period. Aici se publică ,,scrieri inedite şi din quellelalte d-ale lui I. Heliade Rădulescu” (textele sînt tipărite cu ortografia heliadistă, respinsă de Academia Română).79 *** Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, Editura Academiei, Bucureşti, 1979, p. 252.

32

Asachi va edita, la rîndul său, un supliment literar, sub titlul Alăuta românească, apoi o revistă de popularizare ştiinţifică, Icoana lumei (1840) şi un săptămînal bilingv, Spicuitorul moldo-român (Le glaneur moldo-valaque), în 1841.

Alăuta românească, supliment literar al Albinei româneşti, a avut, iniţial, o apariţie neregulată (14 martie 1837 – 3 februarie 1838), sub redacţia lui Asachi, care nu reuşeşte să-i asigure periodicitate şi nici să-i găsească un program care să depăşească faza diletantă şi didactică a unei literaturi ,,ţîntitoare în folosul învăţăturilor”, apoi bilunar (1 iulie – 1 septembrie 1838), sub coordonarea lui Mihail Kogălniceanu80, impunîndu-se datorită faptului că a adunat în jurul ei pe cei mai reprezentativi scriitori ai epocii. Meritul de a fi preluat şi continuat iniţiativa lui Asachi, pînă la transformarea ei într-o adevărată revistă literară, i-a revenit lui Kogălniceanu, care, după aprecierile lui Iorga, a fost ,,omul care încearcă noua presă modernă în formele culturale revoluţionare din ţările noastre”81. Lirica publicată este, în general, de factură preromantică (C. Negruzzi, Ionică Tăutu ş.a.), fie anacreontică (Gh. Asachi, Manolachi Drăghici). Scrierile în proză sînt mai puţine: note de călătorie (C. Negruzzi), povestiri cu subiect oriental, scrisori etc. Deosebit de bogată este rubrica traducerilor din Schiller (Kogălniceanu), Martial (Asachi), Voltaire. Puţinele pagini de critică din Alăuta românească, datorate lui Kogălniceanu, premerg curentului de la Dacia literară, afirmînd importanţa istoriei naţionale pentru asimilarea, pe un articulat fond autohton, a elementelor utile din civilizaţiile străine. Fiind prima revistă din Moldova, consacrată exclusiv literaturii, Alăuta românească a fost, cu deosebire prin cea de-a doua serie (1 iulie 1838, sub redacţia lui M. Kogălniceanu), şi cea dintîi tentativă însemnată de afirmare a elementului autohton în literatură. Kogălniceanu, într-un articol pe marginea Catehismului scris de Neofit Scriban, propunea înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin. Literatura publicată în paginile revistei impunea de la început observaţia că Alăuta făcea tranziţia către Dacia literară, pe care o anticipa mai mult prin idei, decît prin calitatea poeziei şi a prozei; Kogălniceanu publică chiar de la început destule traduceri de literatură frivolă, pe gustul neevoluat al cititorilor, încercînd apoi să-l apropie pe cititor de capodoperele literaturii universale.

Aceste prime periodice româneşti, cu un ritm de apariţie normal şi izvorînd din realităţi social-politice precise, se adresau unui public larg, a cărui audienţă o căutau. Trecînd peste greutăţile inerente începutului, ele vor reuşi să impună treptat ideea de presă, necesitatea schimbului de păreri şi a informaţiei politice şi culturale. Referindu-se la apariţia gazetei în limba naţională, Eugen Lovinescu observa: ,,Spiritul public era pregătit şi o aştepta. De n-ar fi fost Asachi şi Eliade s-ar fi ivit poate alţi iniţiatori. Istoria ţine însă seamă numai de fapte şi nu de posibilitate; meritul lui Asachi rămîne neştirbit: el a tradus în faptă o nevoie simţită”82. Atît Heliade, cît şi Asachi erau, de altfel, conştienţi că dau viaţă unei dorinţe vechi a românilor, şi o spun deschis în cuvintele introductive din primele numere ale celor două gazete.

În Înştiinţarea care preceda primul număr al Curierului românesc, Heliade deplîngea, pe de o parte, situaţia anterioară, cînd la noi nu exista ,,acest vestitor de obşte, de atîţia ani cunoscut, de neapărată trebuinţă în luminata Europă”, iar, pe de altă parte, sublinia, într-un stil patetic, binefacerile pe care le poate aduce presa în limba naţională: ,,Acuma poate cineva vedea pe simţitorul rumân curgîndu-i lacrămi de bucurie, văzînd în toate casele bătrîni, tineri, bărbaţi, femei, învăţaţi, şi mai de rînd, îndeletnicindu-se şi petrecînd cu Gazeta în mînă, şi înmulţindu-şi ideile, avînd cunoştinţă şi ţiind un şîr de întîmplările lumii. Va putea cineva vedea încă şi pruncii cei mici lăsîndu-şi jocurile lor cele nevinovate şi adunîndu-se împrejurul mumelor şi taţilor lor ca să citească ei singuri sau să asculte Gazeta”.

Asachi atrăgea atenţia, mai clar chiar decît Heliade, că publicarea gazetelor satisfăcea o veche dorinţă a românilor, dorinţa era a lui Molnar, Iorgovici, Micu, Şincai, Maior, a lui T.

80 Revista va fi suprimată de Mihail Sturdza, din cauza publicării părţii a doua din Filozofia vistului, care neliniştea cercurile oficiale, prin aluzia satirică la consulul ţarist Karl von Kotzebue.81 Nicolae Iorga, Istoria presei româneşti, Adevărul, Bucureşti, 1922. 82 Eugen Lovinescu, Gh. Asachi. Viaţa şi opera sa, Editura ,,Casei Şcoalelor”, 1927, p. 159.

33

Racoce şi Alexe Lazaru, a lui Dinicu Golescu şi I. M. C. Rosetti, a tuturor acelora care trebuiau să se informeze din gazetele străine, cu umilinţă în suflet, asupra unor fapte care se petreceau pe pămîntul ţării lor, sau de care era legată propria lor patrie. Obiectivele pe care şi le propun cele două gazete marchează o evidentă unitate de opinii şi de preocupări.

Prima perioadă din activitatea literară a Albinei româneşti, adică cea desfăşurată înainte de apariţia Alăutei româneşti, este cît se poate de modestă. De altfel, partea literară a unui jurnal românesc, între 1829-1849, era aproape fără excepţie, foarte mult deosebită de ceea ce înţelegem astăzi prin literatură, aceasta fiind înţeleasă într-un sens destul de larg. Ea cuprindea cam tot ceea ce depăşea sfera informării administrative şi asupra evenimentelor la ordinea zilei, prin urmare şi partea ştiinţifică, chiar dacă nu era vorba de ştiinţele umaniste. Deşi relativ restrînsă, creaţia artistică publicată în paginile sale era secondată pe alocuri de interesante consideraţii de critică şi teorie literară. Beneficiar al unor lecţii sistematice de poetică, pictură şi sculptură, în perioada studiilor la Roma (1808-1812), Asachi aducea, pe lîngă un clasicism structural, un clasicism întemeiat pe frecventarea directă a anticilor, cu precădere a celor latini. El aspira spre descoperirea valorilor absolute, eterne, spre acea ,,sapientia universalis”, postulatul fundamental al viziunii clasicilor asupra lumii. Nutrind asemenea idealuri, scriitorul aşază în centrul existenţei un sistem etic riguros, axat pe ideea de virtute, sistem aplicat cu o incredibilă consecvenţă pe parcursul întregii sale activităţi. Astfel se explică de ce, la nivelul general conceptual, întîlnim la Asachi o subsumare a tuturor valorilor recunoscute de el ca atare entităţilor universului etic, o permanentă conformare, în special la sistemul eticii clasice, sistem construit pe ideile de echilibru, înţelepciune, armonie şi virtute; aşa se explică de ce în cazul ideologiei literare, al creaţiei poetice, esteticul este subordonat eticului, de ce pe toate planurile revine ca un laitmotiv ideea de virtute. Gh. Asachi va proclama deschis necesitatea criticii literare, evident o critică primară, ce nu-şi cîştigase încă autonomia, mărginită la consideraţii generale cu caracter normativ. În articolul intitulat Sonnetul (1839, nr. 60, p. 251), el avea convingerea că cel criticat ,,odinioară va binecuvînta critica”. Încrezător în rolul constructiv al criticii, Asachi îşi îndrepta însă armele şi în direcţia combaterii unei manii primejdioase, semnalate anterior de M. Kogălniceanu: ,,dorul imitaţiei”. Împărtăşindu-i punctul de vedere, redactorul Albinei pledează, în termenii cei mai categorici, pentru constituirea unei literaturi naţionale şi pentru evitarea imitaţiei operelor străine, în mod neraţional şi exclusivist, prin respectarea tradiţiei strămoşeşti: ,,Cultura şi fericirea unui popor nu stă în schimbarea portului, în mania de a se lepăda de învechime şi de a lua orice lucru strein şi nou, ci în respectul cuvenit aducerii aminte a strămoşilor, păstrarea averii şi a limbei, a driturilor şi a numilor ce ne-au lăsat”. (Omul literat, 1829, nr. 12, p. 45). Oferind o soluţie judicioasă uneia dintre problemele capitale ale vieţii intelectuale în jurul anului 1840 – raportul tradiţie-inovaţie, local-universal – , el susţinea în fapt una din cele mai rezistente idei privitoare la edificarea unei adevărate literaturi naţionale. Plecînd de la convingerea finalităţii sociale a literaturii şi a scriitorului, Asachi avea în vedere şi posibila ei influenţă negativă. De aceea el va încerca să impună criticilor să-şi îndrepte atacurile împotriva autorilor de opere ,,aţîţătoare”, nocive pentru tineret, autori care, în special din perspectiva funcţiei supreme atribuite de el literaturii – propagarea virtuţii – , îi apar mult mai primejdioşi pentru societate, decît hoţii şi făptuitorii de crime. În general însă, el are o încredere nelimitată în eficienţa literaturii, în procesul de asanare morală a societăţii. Cel mai înalt rol în această direcţie îi revenea teatrului. Cronicile teatrale (situate la nivelul unui comentariu aplicat spectacolului, fără referiri artistice specifice genului), semnate de redactorul Albinei româneşti, se corelează concepţiei sale despre teatru, considerat o excelentă şcoală practică. În majoritate, ele sînt consacrate pieselor străine traduse şi jucate în limba română.

În afara producţiilor sale literare, fabule în special, la care se adaugă un jurnal de călătorie nesemnificativ, cîteva reproduceri din Curierul lui Heliade şi versurile lui Costache Stamati şi Hrisoverghi, nu mai este aproape nimic de reţinut. Stimulat şi de exemplul lui I. Heliade Rădulescu, care tipărea din 1836 Curierul de ambe sexe, Asachi se decide să tipărească Alăuta românească (1837), supliment consacrat exclusiv literaturii. Revista are meritul de a-şi fi deschis coloanele tineretului, care nu avea, decît în situaţii rare, ocazia să publice în Albina românească.

Puţine nume de scriitori şi puţine producţii literare propriu-zise: cîteva poezii originale, de la aceiaşi poeţi, şi mai puţine scrieri în proză, dominată în sfîrşit de talentul lui C. Negruzzi,

34

afirmat chiar şi într-un reportaj ca Fragment dintr-o călătorie, în rest, imitaţii şi traduceri. Cît priveşte ,,dizertaţiile filologice şi critice”, anunţate de Asachi, acestea sînt aproape inexistente, cu excepţia Observaţiilor gramaticeşti asupra limbei româneşti, articol semnat de G. Săulescu, care a publicat şi o scrisoare de răspuns la problemele dezbătute în cadrul schimbului de idei dintre Negruzzi şi Heliade, din paginile Muzeului naţional.

Pentru stimularea activităţii literare a noii publicaţii trebuiau, aşadar, eforturi mai organizate şi o orientare teoretică mai fermă. Dacă iniţiativa plină de merite a lui Asachi stă la baza Alăutei româneşti, în schimb meritul transformării acestui supliment într-o adevărată revistă literară îi revine lui Kogălniceanu. Alăuta rămîne, mai departe, din punct de vedere administrativ şi tipografic, un supliment al Albinei, însă spiritualiceşte ea nu-i mai aparţine lui Asachi, ci tînărului Kogălniceanu, proaspăt întors, în 1838, de la studii din străinătate, cu mari ambiţii reformatoare.

Asachi, care înainte de apariţia Alăutei, era preocupat de îmbunătăţirea şi stimularea activităţii literare a Albinei, prin introducerea şi cultivarea unor noi genuri publicistice, va reveni, lipsit de revistă, la vechile sale foiletoane, în acestea, găsindu-şi, de altfel, adăpost şi Kogălniceanu. Asachi rămîne, în continuare, animatorul literar cel mai de seamă din paginile Albinei, care beneficiază numai de colaborarea periodică a lui Alecsandri. Experienţa eşuată a Alăutei îl determină pe Asachi să reactiveze viaţa literară a ziarului care, neîndoios, este tot ceea ce a creat acest pionier al culturii noastre moderne mai valoros, în afara realizărilor sale din domeniul organizării învăţămîntului. Prezenţa sa, între anii 1838-1849, cu producţii literare în Alăuta românească este impresionantă, nu atît prin valoarea artistică a versurilor, cît prin regularitatea cu care le încredinţează tiparului, avînd conştiinţa că face, de fapt, tot operă culturală, de îndrumător spiritual. Aşa ne explicăm şi cultivarea cu preferinţă a fabulei, specia didactică care putea satisface mai uşor spiritul lui Asachi, care nu este al unui poet de vocaţie – aceasta nu-i scade cu nimic marile lui merite culturale –, ci de conjunctură. Asachi a urmărit în tot ceea ce a făcut, deci şi în literatură, scopuri precise, cultivînd, cu precădere, genul didactic (fabula, numită de el ,,basnă”). Pe lîngă fabule, el mai publică în Albina românească poezii ocazionale (la sărbătorirea unor înalţi demnitari ai vremii, pentru glorificarea domniei lui Mihail Sturza etc.). Utilă pentru momentul istoric în care a fost creată, această literatură nu poate înfrunta timpul.

Restul compunerilor poetice publicate în Albina nu se distanţează mult de cele ale lui Asachi. Fabula şi poezia ocazională deţin locul de frunte la toţi poeţii Albinei, ce caracterizează, în definitiv, o întreagă epocă literară. Nici Negruzzi nu scapă prilejul de a încerca genul. G. Călinescu, în Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, observa, în legătură cu proliferarea genului, că: ,,….acest gen a crescut ca troscotul şi nu e poet care să nu fi scris fabule”83. Printre colaboratorii cei mai stăruitori ai Albinei menţionăm: fabulistul Alecu Donici, traducătorul şi poetul Costache Stamati, filologul Gh. Săulescu, Dimitrie Ralet, profesorul D. Gusti, Gh. Sion ş.a. Între aceşti scriitori minori, cei mai mulţi profesori şi slujbaşi ai statului, animaţi de bune intenţii, dar de puţin talent, doar Costache Stamati şi Alecu Donici s-au bucurat de oarecare faimă literară. Alţii au reuşit să se facă cunoscuţi prin activităţi străine de poezie, ca Gh. Săulescu, de pildă. Această ,,pleiadă” a Albinei, cum i-a plăcut chiar lui Asachi s-o numească, întreţinea totuşi un climat literar necesar, contribuind mai mult la un fel de educaţie poetică elementară a cititorilor şi mai puţin la cultivarea şi rafinarea gustului pentru poezie84. Colaborarea unor poeţi, ca V. Alecsandri (Crai nou, 1843) sau Gr. Alexandrescu, este sporadică şi nu poate influenţa prea mult calitatea poeziei publicate aici. Într-o vreme cînd, tot după o constatare a lui Asachi, nu existau ,,modele clasice în limba română a deosebitelor feluri de compuneri”, oportunitatea unei astfel de activităţi este în afara oricărei posibilităţi de contestare.

Faţă de creaţiile literare din Albina românească, gazeta lui I. Heliade Rădulescu are un ascendent valoric şi numeric. Redactorul Curierului românesc va fi prezent, ca şi Asachi în Albina, cu versuri, multe din ele ocazionale, impuse de specificul unui ziar de actualităţi, cît şi cu traduceri.

83 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 249.84 Al. Andriescu, Op. cit., p. 38.

35

Activitatea de traducător a lui I. Heliade Rădulescu este impresionantă, după cum confirmă chiar şi această simplă înşiruire de nume celebre care l-au tentat ca traducător: Sappho, Hesiod, Dante, Tasso, Cervantes, Molière, Boileau, Marmontel, J. J. Rousseau, Voltaire, Byron ş.a.

Printre colaboratorii gazetei bucureştene se întîlnesc frecvent o serie de nume reprezentative pentru literatura epocii (Vasile Cîrlova, Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, C. Bolliac, B. P. Mumuleanu, Iancu Văcărescu), ca şi nume de autori mai puţin importanţi, dar destul de legaţi de activitatea culturală din prima jumătate a secolului al XIX-lea: I. Catina, C. Aristia, C. Bălăcescu, G. A. Baronzi, C. A. Rosetti ş.a. Heliade îşi face un mare merit din descoperirea acestor poeţi, prezentîndu-i, pe cei mai mulţi, în cuvintele cele mai elogioase. Acest zel al lui Ion Heliade Rădulescu în descoperirea talentelor literare, care explică, în parte, de ce, mult timp, tinerii din Muntenia îl divinizau, merită să fie reţinut pentru că este caracteristic pentru ambianţa literară a epocii, chiar dacă astăzi elogiile sale generoase ne apar, în mare măsură, neacoperite de valoarea producţiilor poetice, în general modeste, care-i provocau entuziasmul de îndrumător al unei culturi începătoare (vezi prezentarea lui C. Bălăcescu, autor de fabule, satire şi epigrame).

Printre personalităţile care i-au reţinut atenţia lui I. Heliade Rădulescu se afla şi Nicolae Bălcescu, căruia îi consacră toată consideraţia sa, cu ocazia tipăririi unui fragment din studiul Puterea armată şi arta militară de la începutul principatului Ţării Româneşti şi pînă acum: ,,Din această scriere se poate vedea talentul eminent al Dlui Bălcescul asupra istoriei….În autorul acestei cărţi va avea patria un adevărat istoric al său”. (Albina românească, nr. 87, 1844, p. 347). Timpul a confirmat pe deplin această apreciere a lui I. Heliade Rădulescu. În paginile Curierului românesc au apărut, de asemenea, articolele lui Heliade referitoare la limba română literară şi la rolul culturii în societate: Repede aruncătură de ochi asupra limbei şi începutului românilor (1832), Soţietatea filarmonică (1834); scrisorile către C. Negruzzi (1836) şi cele adresate lui Petrache Poenaru (1839)85.

Maturizarea artistică a prozei româneşti, după un consens aproape unanim, se produce odată cu publicarea nuvelei Alexandru Lăpuşneanul, în Dacia literară (1840). În 1839, şi chiar mai înainte, prin Kogălniceanu, şi mai ales prin Negruzzi, Albina românească prevestea această etapă. Povestirea lui Negruzzi, Riga Poloniei şi prinţul Moldaviei (Albina românească, 1839, nr. 102, p. 414-416), stă între ficţiune şi adevăr istoric, alimentată de Voltaire şi din cronici, urmînd, pînă la urmă, mai mult gustul publicului pentru anecdotă.

M. Kogălniceanu încearcă schiţa de moravuri şi portretul caricatural în foiletonul Soirées dansantes (Adunări dănţuitoare), urmat de Negruzzi cu Provincialul şi Păcală şi Tîndală, originală scriere în duh antonpannesc. Spre deosebire de poezia publicată în paginile Albinei, cele mai multe din aceste bucăţi în proză au fost reţinute de istoria literară.

Pentru a avea un tabel mai complet al acestor încercări în proză, trebuie menţionate şi o serie de specii gazetăreşti, între care amintim portretul satiric. Reţinem, în acest sens, în primul rînd ,,fiziologiile,, lui Heliade, care sub pretextul unor portrete de literaţi, fac în paginile Curierului românesc un violent proces demagogiei. Textele sale, aşa cum s-a spus, ,,nu mizează pe categoria mediocrităţii, nici măcar în cazul unor personaje al căror arbore genealogic este de căutat în specia fiziologiei, aşa cum sînt coconul Drăgan, coconiţa Drăgana sau domnul Sarsailă autorul (din prozele Coconul Drăgan, Coconiţa Drăgana şi Domnul Sarsailă autorul)86 Deşi inspirate din surse franceze, Edmond Auguste Texier (1816-1887), sau chiar simple prelucrări şi adaptări, portretele satirice ale lui I. H. Rădulescu din Fisiologia poetului au putut influenţa, prin verva lor caustică, dezvoltarea stilului publicistic, în care se iveşte pamfletul politic. Reproducem un fragment: ,,Poetul urlător e întreg întreguleţ din zilele noastre. Începutul lui e deodată cu revoluţiunile. Îl vezi întocmai ca un ecou înfuriat pentru că nu i-au recompensat valoarea. În casă îşi curăţă unghiele cu o pilă delicată, stînd pe cuget galante într-o poziţie din cele mai trîndave; iar afară nu se arată decît cu mînia în ochi, cu injuria în gura şi cu flagelul în mînă, parcă ar fi

85 Vezi Ion Heliade Rădulescu, Scrieri lingvistice. Ediţie, studiu introductiv, note şi bibliografie de Ion Popescu Sireteanu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973.86 Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Dicţionarul esenţial al scriitorilor români, Editura Albatros, Bucureşti, 2000, p. 365.

36

geniul retribuitor al unei societăţi ingrate care nu i-a recunoscut meritele, intenţiunile şi operele cele mari ce nu le-a făcut încă, ci care avea de gînd să le facă; e numai foc, şi dă în dreapta, dă în stînga, în lung şi în curmeziş, înainte şi înapoi, unde-i vine şi unde apucă. Încălicînd pe versul său năbădăios, sau pe cîte o mîrţoagă de foaie publică, se răpede în toanele-i epiliptice în mijlocul reputaţiunilor zilei, pisează şi amestică oamenii şi lucrurile; clic, clac, paf, puf, s-a pornit odată? la o parte! feri-vă!... Trece ca o trombă, se rostogoleşte ca o avalangă, se răpede ca un torent; în cursu-i zice că răstoarnă stejarii politici şi pleopii literari; pare c-ar fi vînturile Mistralul, Simunul şi Sirocul toate la un loc”. (Curierul românesc, 1845, nr. 46-50, 52, 54-58). Aceste ,,fiziologii” au avut un oarecare răsunet, fiind reproduse în Curierul de ambe sexe (1842-1844), precum şi în Gazeta Transilvaniei (1845).

Dacă în epocă se traducea mult şi cam fără alegere, chiar şi după intervenţia lui Kogălniceanu în Dacia literară, Albina românească are meritul de a fi prezentat, uneori în traduceri foarte îngrijite, ca acele ale lui Negruzzi, capodopere ale literaturii universale. Preocupările Curierului românesc, în popularizarea literaturii universale în rîndul cititorilor, apar însă mai susţinute decît ale Albinei. Ca şi Asachi, Heliade a fost el însuşi un traducător care s-a exersat îndelung într-o astfel de activitate, vitală pentru trezirea la o viaţă culturală a unui popor. Heliade a antrenat şi alţi literaţi români în această activitate, paginile Curierului românesc fiind pline cu traduceri din Victor Hugo, Lamartine, Alfred de Musset, George Sand, Byron ş.a. Pentru că atît Curierul, cît şi Albina erau publicaţii mai ales cu alte rosturi decît cele literare, se cuvin amintite aici, alături de creaţiile beletristice propriu-zise, textele în proză destinate să satisfacă un cerc mai larg de cititori, cu un gust în general neevoluat, obişnuit cu ,,literatura” uşoară a magazinelor şi almanahurilor.

În coloanele Albinei, cît şi în cele ale Curierului, s-a desfăşurat şi o activitate de îndrumare şi de informare literară. Această activitate era susţinută în Albina cam de acelaşi nume: Asachi, cu intervenţiile lui periodice la început şi la sfîrşit de an, sau cu alte prilejuri festive, în tablouri sinoptice ale peisajului literar al epocii, Kogălniceanu şi Negruzzi. Acestora li se adaugă Alecu Russo, atras de pasiunea polemică din paginile Albinei.

Merită să fie reţinute şi cele cîteva sfaturi elementare pentru poeţii începători şi pentru cititorii interesaţi de problemele literare, de ordin oarecum tehnic. Interesante, în acest sens, sînt mai ales iniţiativele lui I. H. Rădulescu, care se gîndea în 1847 la un Dicţionar al ideilor literare, în cadrul unui Curs de enciclopedie literară, tentativă care premerge cu 126 de ani Dicţionarul de idei literare, realizat de Adrian Marino. Înainte de aceasta, tot Heliade publicase în Curierul lecţii lămuritoare despre stil sau încercări de definire pentru publicul larg, aşa cum proceda şi Albina în definirea unor specii literare. De reţinut este faptul că procedînd astfel, redactorul Curierului este conştient că face nu numai educaţia literară a unor cititori neavizaţi în problemele de cultură, dar şi educaţia lor politică. Discutînd despre satiră, I. H. Rădulescu nu va scăpa din vedere să sublinieze condiţia producţiilor poetice de acest fel într-o republică şi condiţia pe care le-o oferă un regim absolutist. Astfel orientate, dezbaterile cu caracter literar din paginile Curierului răspund mai bine scopului unor gazete cu caracter complex, cum erau gazetele ,,politico-literale” româneşti din prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Impuse de profilul acestor publicaţii, informaţiile literare interne şi externe vor deţine întîietatea. Literatura nu se putea oglindi în Albina şi nici în Curierul, atît printr-o activitate critică propriu-zisă, cît mai ales prin mişcarea ei editorială sau în momentele legate de biografia scriitorilor intraţi în atenţia gazetarului, numai ca personalităţi ale vieţii publice. După ştirile culese din gazetele străine, Albina îşi ţinea la curent cititorii, cu o regularitate surprinzătoare, şi cu ştiri destul de amănunţite, uneori din izvoare franceze îndeosebi, asupra marilor personalităţi literare ale epocii (moartea lui Goethe, alegerea lui Victor Hugo în Academia Franceză etc.). Din aceeaşi dorinţă de a-şi informa cititorii, în şirul ştirilor externe sau în foiletoane, pe lîngă numeroase traduceri, Asachi se îngrijeşte să apară sute de dări de seamă asupra mişcării literare din alte părţi ale lumii, cu încercarea, plină de merite, de a populariza literatura unor popoare puţin cunoscute la noi: literatura egipteană, literatura polonă, sîrbă. Asachi a intuit, cît se poate de bine, rolul Albinei în popularizarea literaturii universale, care decurgea din specificul ei de

37

ziar de informaţie largă, în raport cu publicaţiile periodice literare propriu-zise. Interesul pe care redactorul foii încerca să-l trezească pentru literatură, chiar şi prin cultivarea rubricii de ,,varietăţi”, şi mai ales a anecdotei, apropie unele pagini ale Albinei de acelea ale unei publicaţii de tip magazin. Într-o foarte temeinică publicaţie, de astă dată numai literară, şi aproape în exclusivitate consacrată criticii şi istoriei literare, G. Călinescu va reactualiza astfel de mijloace, după o sută de ani, în Jurnalul literar, din 1939.

Nu mai puţin întinse sînt ştirile privitoare la mişcarea literară naţională şi universală, pe care le publică gazeta lui I. H. Rădulescu. Cu aceeaşi rîvnă, ca şi Albina, Curierul românesc îşi informează cititorii despre adunarea ,,Societăţii pentru încurajarea literaturii” din Londra, despre licitarea dreptului de a edita opera lui Byron etc. De remarcat şi în cazul acestor ştiri literare, o anumită înclinaţie spre senzaţionalul gazetăresc. Multe din aceste ştiri apăreau la rubrica ,,Varietăţi”, menită să întreţină şi să stimuleze imaginaţia cititorului. În astfel de rubrici din Albina românească şi Curierul românesc se află începuturile revistelor magazin în limba română87.

Recenziile publicate în Albina sînt, de cele mai multe ori, exterioare operei analizate, cu unele consideraţii de ordin foarte general, în care se vorbeşte de prelucrarea limbii şi de idealurile morale şi instructive pe care trebuie să le urmărească literatura, definită la 1829, într-un mod care nedumereşte astăzi: ,,Productul mintei şi a învăţăturilor unei naţie se numeşte literatură, şi părţile ei sînt poezia, filozofia, istoria şi ritorica, aceste învăţături se numesc cu drept încă umanitate, căci prin ele omul cîştigă cugetări de moral, simţiri delicate cei filantropi”. Sîntem într-o epocă în care valorile estetice nu puteau înflori. Se urmărea, deocamdată, prin toate mijloacele (şcoală, presă, literatură, teatru), instruirea cititorilor, cultivarea adevărului şi a virtuţilor. Acestor imperative, care erau ale epocii, a căutat să li se supună cu fermitate Albina, din momentul apariţiei şi pînă la ultimul număr: ,,Cine nu sîmte în ţara noastră lipsa aşezămintelor prin a cărora lucrare, precum sîntem politiceşte să ne putem face şi moraliceşte mădulari folositoare ale familiei europiene, a căror raze de învăţătură de atîtea veacuri se răsfrîng pre orizontul nostru ?” Albina este, între toate publicaţiile noastre, reprezentanta tipică a acestei trăsături dominante în cultura românească a epocii, care rezultă din necesitatea lichidării decalajului dintre noi şi alte popoare. Literatul român este invitat să-şi aleagă modele celebre din literatura universală: ,,Pentru o asemenea ureche sună armonia poeziilor lui Virgil, a lui Tasso şi a lui Racine…”

Cu astfel de principii, este firesc ca recenziile Albinei sau scurtele prezentări care preced versurile unui poet să fie mai mult invitaţii la lectură, decît observaţii critice propriu-zise. De altfel, I. H. Rădulescu urmărea în recenziile şi prezentările din Curierul românesc cam aceleaşi scopuri. Nu trebuie neglijat însă faptul că atitudinea critică a Curierului românesc apare, cîteodată, mai accentuată decît a Albinei. Este cazul poetului Gr. Alexandrescu. I. H. Rădulescu, după ce-i semnalează debutul în Curierului românesc, va critica volumul său de Poezii (1838). Oricîte motive personale îi puteau separa pe cei doi, criticarea versificaţiei defectuoase a lui Gr. Alexandrescu nu-i lipsită de temeiuri.

Cu un program mai mult cultural decît literar, Albina românească nu propunea, nici nu putea urmări un astfel de scop, puncte de cotitură literaturii române. Revista atrăgea atenţia asupra modelelor, în paginile ei nu au avut loc înfruntări literare, nu s-au purtat discuţii aprinse. Gazeta lui Asachi nu încerca să dărîme nimic pentru că, neavînd nimic înainte, ea trebuia să clădească totul. În planul ideilor literare şi lingvistice, Ion Heliade Rădulescu, spirit polemic pătrunzător şi controversat, a avut această predispoziţie pentru dezbaterea unor probleme culturale de actualitate care vizau evoluţia limbii şi literaturii române. Una dintre aceste dezbateri polemice a fost aceea dintre filologul ieşean Gh. Săulescu şi Heliade, care a avut loc, în anul 1839, în paginile Curierului şi ale Albinei, unele articole fiind republicate ulterior în Foaie pentru minte şi literatură şi în Curierul de ambe sexe 88.

87 Al. Andriescu, Op. cit., p. 48.88 Vezi Petru Zugun, Polemica filologică dintre Gh. Săulescu şi I. H. Rădulescu, în Analele Ştiinţifice ale Universităţii ,,Al. I. Cuza”, Tomul XII, 1966, fasc. 2, p.; o altă dezbatere filologică a fost aceea cu J. A. Vaillant, în paginile gazetei bucureştene Pămînteanul (1839), una dintre primele confruntări

38

Cauzele polemicii sînt multiple, unele fiind anterioare anului 1839 (cea mai importantă fiind deosebirea de idei în privinţa limbii literare), dar cauza imediată a constituit-o republicarea şi adnotarea, ca limbă, de către Heliade (Curierul românesc, nr, 101, 102, 105) a povestirii Doctorul şi coteleta (apărută în Albina românească, 44, 45, 46). În articolele sale, Heliade condamna folosirea abuzivă a regionalismelor moldoveneşti, pe care nu le accepta în limba scrisă, propunînd alte forme care i se păreau corecte şi mult mai potrivite cu ,,geniul” limbii române (seară pentru sară, îmi pentru îm, trei pentru trii etc.). El îşi definea, de fapt, o poziţie obiectivă, bazată pe criterii lingvistice, în privinţa stabilirii normelor limbii scrise, susţinînd că ,,nu uită a da preţul cel cuviincios zicerilor ce în Moldova se zic mai clasic şi mai regulat decît la noi” (prin formă clasică, el înţelegea forma cea mai apropiată de etimonul latin). Exemplele date de Heliade ilustrează un principiu etimologizant, în fond, de care uza uneori în aprecierea caracterului literar al formei unor cuvinte şi confirmă constatarea lui D. Popovici că ,,a avut totdeauna incubat microbul latinismului”89. Pe tot parcursul apariţiei lor, atît Albina, cît şi Curierul au acordat un spaţiu larg dezbaterilor filologice, care se regăseau în centrul preocupărilor majorităţii intelectualilor români, interesaţi de originea limbii şi a poporului român, unitatea limbii literare, mijloacele ei de îmbogăţire. Celor mai mulţi dintre ei, indiferent că se declarau partizanii unui sistem sau altuia, conservatori sau reformatori, problema originii şi cultivării limbii române, ,,fiica Laţiului”, reprezenta drept un principal instrument de emancipare naţională. În cele mai multe dintre intervenţii, marcate, deseori, de un entuziasm general, se vorbea de datoria de ,,a păstra limba ca semnul naţionalităţii”, de ,,drepturile sfinte a naţionalităţei şi a limbei noastre române”, de ,,semnele caracteristice a naţionalităţii sale de veacuri moştenită”. În orice caz, redactorul Curierului nu şi-a înscris în program, asemenea lui Asachi, evitarea polemicii, asumîndu-şi, în consecinţă, şi riscurile suspendărilor repetate ale gazetei. De altfel, Heliade nu va întîrzia să se plîngă împotriva cenzurii. Critica satirică, foiletonistă, eseistică va fi, din această cauză, mai bine reprezentată în gazeta de la Bucureşti. Menţionăm, în această ordine de idei, seria satirică Sarsailă autor, iniţiată de I. H. Rădulescu. Demn de subliniat este şi amănuntul că textul pamfletului Domnul Sarsailă, tipărit în Curierul de ambe sexe (periodul al II-lea), este ilustrat de Heliade cu 12 caricaturi, printre primele apărute în presa românească (cu indicaţia cronologică 1839-1840)90. Dintre cele 12 desene, patru reproduceau viniete de Daumier91, gravate în lemn, publicate între 16 noiembrie 1838 şi 6 mai 1839, în ziarele umoristice Le Charivari şi La Mode. Se poate presupune că şi celelalte provin din aceeaşi sursă, aparţinînd însă şi altor caricaturişti. Pamfletele deosebit de acide ale lui Heliade, care, după cum observa George Călinescu, avea o adevărată ,,vocaţie a caricaturii”, anticipă apariţia presei umoristice, care se va concretiza prin tipărirea primului ziar umoristic românesc92, Ţînţarul (28 februarie-15 august 1859), apărut sub direcţia lui C. A. Rosetti, în colaborare cu N. T. Orăşanu. Mai tîrziu, caricatura politică pătrunde şi în paginile celorlalte ziare.

Printre deschizătorii de drum în spaţiul românesc se numără cîţiva caricaturişti de origine străină, precum: H. Trenk (1818-1892), pictor şi grafician elveţian, stabilit, în 1851, la Bucureşti, realizatorul unei întregi serii de caricaturi îndreptate împotriva boierimii, găzduite mai

teoretice între susţinătorii principiului fonetic (Vasile Popp, J. A. Vaillant) şi etimologişti.89 D. Popovici, Ideologia literară a lui I. E. Rădulescu, Bucureşti, 1935, p. 269. 90 Vezi Lavinia Popica, Dicţionar istoric. Treptele caricaturii, în Magazin istoric, 2004, 38, nr. 1, p. 27-32.91 Honoré Daumier (1808-1879), litograf, gravor, pictor şi sculptor francez, care a făcut o adevărată carieră la ziarul umoristic Le Charivari (1832-1893), unde lucrau, printre alţii, Amédée de Noé (1818-1879), cunoscutul desenator şi caricaturist Jean Ignace Isidore Gérard (1803 – 1879), ilustrator şi caricaturist, care şi-a început cariera ca desenator de costume pentru opera comică, devenind celebru în 1839 prin caricaturile sale de oameni cu cap de animale, dar şi prin ilustraţiile realizate cu un an înainte la romanul lui Jonathan Swift, Gulliver. 92 Vezi Georgeta Răduică, Nicolin Răduică, Dicţionarul presei româneşti (1731-1918), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995, p. 425.

39

ales de paginile revistei Nichipercea, H. Dembitchi (1830-1906), care şi-a publicat desenele în Asmodeu, Daracul sau Ghimpele (1866-1879).

În linii mari, caricatura românească a fost vizibil influenţată, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de cea franceză. De altfel, modelul presei franceze a fost urmat îndeaproape de cei mai mulţi dintre redactorii din cele două principate, amănunt ce poate fi sesizat cu uşurinţă chiar şi din titlurile cîtorva dintre jurnalele româneşti din secolul al XIX-lea: Constituţionalul (1848) faţă de Le Constitutionnel (1815-1817), Naţionalul (1848) faţă de Le National (cotidian fondat, în 1830, de Adolphe Thiers, Armand Carrel, François Auguste Mignet), Amicul poporului (1848) faţă de L’ami du peuple (ziar editat de Jean Marat, 1789-1793, unul dintre liderii iacobinilor) etc. Nu trebuie să pierdem din vedere faptul că în principate circulau, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, un număr apreciabil de periodice în limba franceză. După o statistică a cercetătorului german Fritz Valjavec93, numai în Moldova existau, în jurul anului 1854, 15 publicaţii în franceză. Nu în ultimul rînd, Legea presei, care a intrat în vigoare în anul 1862, a fost inspirată după legislaţia franceză94. Într-o vreme cînd scriitorii se considerau ,,nişte salahori”, afirmîndu-se deschis, cum face Russo, că ,,arhitecţi vor veni mai tîrziu”, critica învăluia într-o aripă ocrotitoare, pînă în vremea lui Maiorescu, creaţia literară naţională pe care acesta avea s-o supună unui examen critic foarte sever, introducînd o optică nouă, orientată de principii estetice riguroase asupra literaturii. Profesori de vocaţie şi militanţi politici, autori de scrieri originale şi atenţi traducători, organizatori şi îndrumători ai mişcării teatrale în limba română, ctitori de publicaţii, promotori ai învăţămîntului românesc, lingvişti şi teoreticieni ai literaturii, Heliade, Asachi şi Bariţiu se situează, prin întreaga lor activitate, în centrul procesului de regenerare spirituală, contribuind, prin exemplul lor, la integrarea creaţiei artistice în acţiunea multilaterală de civilizare, de emancipare socială şi politică.

Evaluarea cunoştinţelor:1. Menţionaţi în ce a constat importanţa celor două periodice, Albina românească şi Curierul

românesc, pentru cultura şi literatura românească din prima jumătate a secolului al XIX-lea.2. Subliniaţi contribuţia celor doi ,,izvoditori” ai presei româneşti, Gh. Asachi şi I. H.

Rădulescu, în celelate domenii ale culturii (teatru, învăţămînt etc.).

Test de autoevaluare

1. Novitale de la armie a fost:

a .o publicaţie culturală;

b. o foaie volantă;

c. o ,,gazetă politico-literară”.

2. Redactorii Albinei româneşti au fost: a. Gh. Săulescu, Th. Codrescu şi V. Fabian-Pop;b. Th. Codrescu, A. Popovici, I. Brezoianu;

c. Th. Codrescu, I. Brezoianu şi I. D. Negulici.

93 Fritz Valjavec, Geschichte der deutschen Kulturbeziehungen zu Südoesteuropa, München, 1958, p. 142.94 Gabriela Florea, Reglementări privind presa: cenzura şi libertatea presei pînă la 1866, în ,,Analele Universităţii «Spiru Haret», Seria Jurnalism, III, nr. 3, 2002, p. 139-149.

40

3. Curierul românesc avea înscris pe frontispiciu sintagma:

a. revistă socială şi literară;

b. gazetă politică, administrativă şi culturală;

c. gazetă politico-literară.

4. Care dintre publicaţiile din prima jumătate a secolului al XIX-lea intenţiona să publice, pentru partea literară, ,,însemnări pentru creşterea şi sporirea literaturii româneşti”:

a. Muzeul naţional;

b. Adaos literar;

c. Foaie oficială;

d. Curierul românesc.

5. ,,Prima revistă literară din Ţara Românească” este considerată:

a. Curierul de ambe sexe;

b. Curierului românesc;

c. Gazeta Teatrului Naţional.

6. Icoana lumei (1840) a fost o revistă:

a. de literatură;

b. umoristică;

c. de grafică şi caricatură;

d. de popularizare ştiinţifică.

7. Cuvîntul prenumerant avea, în secolul al XIX-lea, înţelesul de:

a. colaborator al unei reviste;

b. abonat al unei publicaţii;

c. distribuitor de presă.

41

8. Citatul următor: ,,Acuma poate cineva vedea pe simţitorul rumân curgîndu-i lacrămi de bucurie, văzînd în toate casele bătrîni, tineri, bărbaţi, femei, învăţaţi, şi mai de rînd, îndeletnicindu-se şi petrecînd cu Gazeta în mînă, şi înmulţindu-şi ideile, avînd cunoştinţă şi ţiind un şîr de întîmplările lumii…”, are în vedere apariţia cărei publicaţii:

a. Alăuta românească;

b. Dacia literară;

c. Curierul românesc.

9. Din iniţiativa lui Asachi au fost tipărite:a. Alăuta românească şi Icoana lumei; b. Adaos literar şi Muzeul naţional;c. Spicuitorul moldo-român şi Gazeta Teatrului Naţional.

10. Albina românească a avut o apariţie:a. săptămânală;b. bisăptămânală;c. bilunară.

42

Unitate de învăţare nr. 4

Dezvoltarea presei literare româneşti în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea

1. Foaie pentru minte, inimă şi literaturăFoaie pentru minte, inimă şi literatură a fost o revistă socială şi literară, care a apărut, la

Braşov, ca supliment al Gazetei de Transilvania 95, între 2 iulie 1838 şi 24 februarie 1865, sub redacţia lui G. Bariţiu, Andrei Mureşanu (1838 – 13 februarie 1850), Iacob Mureşianu (de la 9 septembrie 1850). Între 7 martie şi 5 decembrie 1849, revista a fost obligată să-şi întrerupă activitatea; o altă întrerupere a survenit în 1850 (13 februarie – 9 septembrie), cînd Foaie pentru minte, inimă şi literatură, ca şi Gazeta de Transilvania, a fost suspendată de autorităţile habsburgice. Din cauza greutăţilor materiale, se tipăresc numere duble, la intervale neregulate de timp sau chiar se opreşte tipărirea (14 august 1856 – 6 martie 1857). A fost tipărită cu litere chirilice, doar în paginile de titlu se foloseaua caractere mixte, iar din 1840 revista a adoptat sistemul semichirilic, fiind urmată, în 1844, şi de Gazeta de Transilvania.

Din ianuarie 1837, Ioan Barac (1876 sau 1877 – 1846), autorul cunoscutei Istorii despre Arghir cel frumos şi despre Elena cea frumoasă şi pustiită crăiasă (1801), ajutat de tipograful şi editorul braşovean J. Gött, editează revista săptămînală Foaia duminecii spre înmulţirea cei de obşte folositoare cunoştinţe (2 ianuarie – 25 decembrie 1837), periodic destinat beletristicii moralizatoare şi unei literaturi de popularizare în domeniul istoriei, pedagogiei etc. Revista nu rezistă. Editorul a renunţat la înţelegerea cu Barac şi la începutul anului 1838 îl va sprijini pe G. Bariţiu în încercarea lui de a înlocui Foaia duminecii cu o revistă mai apropiată de cerinţele culturale şi literare ale românilor transilvăneni. Bariţiu redactează, în primul semestru al anului 1838, Foaie literară96, revistă literară săptămînală (1 ianuarie – 25 iunie 1838, 26 de numere), care va avea mai mult un caracter experimental sau de prospecţiune, astfel că la 2 iulie 1838 apare primul număr din Foaie pentru minte, inimă şi literatură. Redactorul încerca să cucerească un teritoriu dominat pînă atunci de foile germane şi ungureşti. De altfel, noua revistă, aşa cum o mărturiseşte şi titlul pe care i l-a dat Bariţiu, avea, în bună măsură, ca model, publicaţia germană Unterhaltungsblatt für Geist, Gemüth und Publizität (Foaie pentru distracţie, pentru spirit, inimă şi publicitate), care apărea, în anul 1837, la Braşov (de la 1 ianuarie a devenit Blätter für Geist, Gemüth und Vaterlandskunden (Foi pentru spirit, inimă şi cunoaşterea patriei).

Dar principala sursă de inspiraţie a redactorului, atît în ceea ce priveşte caracterul gazetei politice pe care o conducea (Gazeta de Transilvania), cît şi în privinţa celei literare, care avea rolul unui supliment al celei politice, erau periodicele din Muntenia (Curierul românesc) şi din Moldova (Albina românească), din care Bariţiu a reprodus adesea, cu acordul lui I. H. Rădulescu şi Gh. Asachi, articole şi scrieri beletristice. La redactarea revistei din Braşov, alături de iniţiatorul ei, au participat Andrei Mureşanu şi Iacob Mureşianu. Bariţiu intenţiona, aşa cum reiese din sumarul de proiect, publicat în Gazeta de Transilvania (nr. 51 din 1839), să acorde revistei o largă deschidere culturală: 1.Viaţa lui Petru Maior; 2. O privire critică asupra literaturii româneşti de la 1780 pînă astăzi în toate provinciile; 3. Poezii originale (cît se poate de bune); 4. Istorioare şi povestiri romantice, patriotice, naţionale; 4. Statistica Ţării Româneşti şi a Moldovei; 5. Scene interesante din istoria patriei; 7. O descriere a ţinutului Haţegului; 8.

95 Gazeta de Transilvania, publicaţie culturală şi politică, a apărut la Braşov, de la 12 martie 1838 – 13/26 octombrie 1918, la început de 1-3 ori pe săptămînă, apoi zilnic (de la 16 aprilie 1884), sub redacţia lui G. Bariţiu pînă în decembrie 1877 (cu o întrerupere din septembrie 1850 – 1876).96 Au colaborat Timotei Cipariu, Iancu Văcărescu, I. Maiorescu, V. Popp ş. a.; Bariţiu lansează apelul pentru culegerea literaturii populare.

43

Probleme de fiziologie, logică, fizică etc. ,,ca să vedem ce termini avem, pînă unde ne ajută limba”; 9. Traduceri tot bune, ca şi poeziile, din clasicii vechi sau noi (dar numai din clasici)97.

Foaie pentru minte, inimă şi literatură este, de fapt, prima revistă literară a Transilvaniei în adevăratul sens al cuvîntului. Contribuţia revistei se manifestă, cu prioritate, în două direcţii. Una este aceea a dirijării interesului cititorilor către literatură, mai ales către literatura naţională. De aceea, Bariţiu se va strădui să (re)publice textele reprezentative ale scriitorilor din Principate (Gh. Asachi, I. H. Rădulescu, C. Negruzzi, V. Alecsandri, Gr. Alexandrescu, Iancu Văcărescu, N. Bălcescu, Cezar Bolliac, I. Ghica, Anton Pann ş. a.) şi din Transilvania. Operele scriitorilor moldoveni şi munteni erau oferite ca modele pentru începători, dar şi ca dovezi ale capacităţi creatoare ale acestora. Important a fost efortul lui G. Bariţiu, în consonanţă cu cel al confraţilor din Principate, de a folosi publicistica şi literatura ca pe un mijloc de acţiune în vederea realizării unităţii spirituale a tuturor românilor. Revista a adunat în jurul ei, pentru prima oară în istoria acestei provincii, toate forţele literare de care dispunea epoca şi le-a îndreptat în direcţia unei activităţi creatoare precise. Literatura Transilvaniei îi datorează revistei lui Bariţiu descoperirea şi trezirea conştiinţei de sine, ca şi lansarea a o serie de scriitori. Impunerea unor scriitori ca Andrei Mureşanu, Timotei Cipariu, Vasile Papp, Paul Vasici, Aron Densusianu ş.a., este, în mare parte, opera foilor lui Bariţiu. Revista punea bazele tradiţiei literaturii patriotice din Transilvania, instituind şi consolidînd genuri şi direcţii literare noi. Prin ea, oda, fabula, elegia şi alte specii clasice sînt adaptate cerinţelor noului val romantic care îşi făcea apariţia, cu tot mai multă insistenţă, în arena vieţii literare.

Pe lîngă traducerile din Lamartine, Montesquieu, Voltaire, Hugo, Al. Dumas, Balzac, Musset, se adaugă traduceri din Goethe, Lessing, Schiller, Heine, Herder, Shakespeare, Milton, Young, Byron, Puşkin, care orientează literatura transilvăneană, tot mai accentuat, pe făgaşul romantismului. Nu lipsesc, de asemenea, traducerile fragmentare din clasicii greci şi latini: Homer, Ovidiu, Vergiliu, Cicero ş. a. Este adevărat că o tentă iluministă se păstrează pînă tîrziu în subtextul acestor scrieri, dar a susţine că n-a existat romantism în Transilvania, pînă la 1848, este o afirmaţie insuficient argumentată98.

Foaia lui Bariţiu este prima publicaţie periodică românească din Transilvania care a tipărit folclor. S-au republicat fragmente din textele culese de V. Alecsandri, precum şi studii dedicate poeziei, muzicii şi dansului popular, etnografiei etc. În anii 1858 şi 1859, I. G. Sbiera şi At. M. Marienescu şi-au făcut publice, prin intermediul revistei, apelurile către intelectualii transilvăneni şi bucovineni, prin care aceştia erau îndemnaţi să culeagă şi să trimită spre publicare balade, doine, basme, proverbe etc. Îndemnul explicit pentru promovarea creaţiei populare şi creaţia originală, spre istoria naţională şi problematica general-românească prevesteşte apariţia Daciei literare, căreia însă i-a depăşit eficienţa practică printr-o longevitate remarcabilă pentru acea vreme, favorizată şi de regimul incomparabil mai lejer al cenzurii austriece faţă de cea rusească de la Iaşi sau Bucureşti, unde publicaţiile periodice erau verificate de către autorităţile oficiale din Moldova şi Ţara Românească, fiind semnate de către domnitori, care se conformau criteriilor şi ordinelor impuse de regimul rusesc99. De altfel, anterior aplicării Regulamentelor Organice (1830), care însă nu făceau referire la cenzură, a avut loc organizarea şi legalizarea acesteia (cenzura exista şi pînă la apariţia primelor periodice din cele două principate, dar nu fusese încă legalizată), iar sub atenta supraveghere a generalului Kiseleff (Pavel Dmitrievici Kiseliov (1788-

97 Vasile Netea, George Bariţiu. Viaţa şi activitatea lui, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p.103. 98 Ovidiu Papadima, Ipostaze ale iluminismului românesc, Bucureşti, 1975, p. 324 -361.99 Vezi Gabriela Florea, Stud. cit., p. 143.

44

1872), între 1828 şi 1834, s-au iniţiat primele hotărîri cu privire la supravegherea atentă a presei100, care au fost aproape asemănătoare atît în Moldova, cît şi în Ţara Românească101.

Completînd, din punct de vedere cultural şi literar, acţiunea politică a Gazetei de Transilvania, Foaie pentru minte, inimă şi literatură a militat, concomitent cu Dacia literară sau Propăşirea, pentru crearea unei literaturi originale, inspirată din tradiţiile populare şi istorice ale românilor. Totodată, revista a susţinut consecvent ideea luminării prin cultură, a trezit interesul pentru lectură şi pentru creaţia literară, a făcut cunoscută beletristica autohtonă şi poezia populară.

Nu mai puţin importantă a fost contribuţia revistei la răspîndirea cunoştinţelor ştiinţifice, precum şi rolul pe care şi l-a asumat în clarificarea chestiunilor de limbă literară şi de ortografie, în respingerea unor afirmaţii eronate şi tendenţioase, făcute de diverşi istorici şi publicişti străini în legătură cu originea limbii şi a poporului român sau în legătură cu istoria noastră naţională102.

Publicaţiile fondate şi coordonate de Bariţiu au avut un rol providenţial la 1848, cînd au devenit, prin voinţa lui Bariţiu, ziarele oficioase ale Revoluţiei. Unele dintre articolele de atitudine socială trec din paginile Gazetei de Transilvania în acelea ale suplimentului său literar, care completează astfel acţiunea politică şi socială a Gazetei. Îndepărtarea sa de la direcţia celor două gazete, după Revoluţia de la 1848, îl va determina pe tenacele ziarist şi om de cultură să găsească o altă formulă publicistică. În anul 1852, el editează Călindariul pentru poporul românesc, cu un profil preponderent cultural, pe care-l va scoate anual pînă în 1865 şi care s-a bucurat de un interes mult mai redus din partea cititorilor faţă de Gazeta de Transilvania şi Foaie pentru minte, inimă şi literatură103, deşi a încercat şi, în mare măsură, a reuşit să subsumeze vechea literatură greoaie a calendarelor unei finalităţi moderne, continuînd, într-un alt format, linia Foii pentru minte, inimă şi literatură fapt confirmat cu prisosinţă de sumarul celor 14 numere. Călindariul bariţian, prin conţinutul său, nu a fost unul obişnuit, cum erau cele mai multe care apăreau la Buda sau la Sibiu, ci o publicaţie cultural-literară în care au fost tipărite creaţii aparţinînd lui Vasile Alecsandri, Gheorghe Sion, Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu şi alţii. Sumarul calendarului, aşa după cum s-a remarcat104, cuprindea 18 studii de istorie, în care nu se urmărea doar popularizarea, ci şi elementul ştiinţific. Statistica sumarului include: 12 articole despre cultură şi artă, 9 articole lingvistice, 15 contribuţii de folclor, 82 de texte literare, 15 articole de geografie şi ştiinţa statului, 23 de educaţie morală etc.

100 Cele mai aspre măsuri de cenzurare a publicaţiilor au fost luate de către domnitorul Mihail Sturdza (1834 -1849), care atrăgea atenţia, în 1848, asupra ,,scrierilor cu tendinţe primejdioase”, stipulîndu-se ca redacţiile să funcţioneze pe baza unui hrisov domnesc; vezi Radu Rosetti, Cenzura în Moldova, II, în Analele Academiei Române, tomul XXIX, Bucureşti, 1907, p. 7; Marian Petcu, Puterea şi cultura.O istorie a cenzurii, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 105.101 Cenzura aplicată publicaţiilor periodice româneşti din Transilvania era sub jurisdicţia hotărîrilor Imperiului Habsburgic, mecanismele acesteia funcţionînd diferit, în sensul că ea era exercitată de mai multe oficialităţi administrative; vezi Gabriela Florea, Stud. cit., p. 144.102 Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, Editura Academiei, Bucureşti, 1979, p. 369.

103 Ion Muşlea, Calendarele lui Bariţiu (1852-1865). Cu documente inedite privitoare la editarea, tipărirea şi difuzarea lor, în Studii şi cercetări de bibliologie, II, 1977, p. 255-261; George Em. Marica, George Bariţiu, editor şi redactor al Călindariului pentru poporul românesc, în vol. Studii de istoria şi sociologia culturii , III, p. 38-88.104 George Em. Marica, Op. cit. p. 78-88.

45

Dacă privim întreaga activitate a Curierului românesc şi a Albinei româneşti, atît de întinsă şi de diversă, nu putem să nu reţinem pasul mare pe care îl înscriu, alături de Gazeta de Transilvania şi Foaie pentru minte, inimă şi literatură, în cultura românească, oricîte naivităţi am descoperi astăzi în coloanele lor. Ştirile asupra evenimentelor curente, îndrumarea ştiinţifică, foiletonul artistic (cronică dramatică, muzicală etc.), traducerile din literatura universală, literatura originală, pătrund, prin mijlocirea acestor publicaţii, în cercuri de cititori care, dintr-un motiv sau altul, nu ajungeau la sursele directe. Aceste foi devin, sub conducerea lui Heliade, Asachi şi Bariţiu, o adevărată şcoală a acelora care aveau, în epoca respectivă, mai multă nevoie de o instrucţie corespunzătoare. Ele nu puteau sări peste o treaptă obligatorie care le-a constrîns să devină ceea ce au fost, un factor esenţial destinat să pregătească, sub aspecte multiple, cititorii pentru publicaţiile mai pretenţioase care le-au urmat. Prin toată activitatea lor, răspunzînd marilor imperative ale timpului, au contribuit la consolidarea conştiinţei şi unităţii naţionale, militînd teoretic şi practic, cu excesele ştiute şi scuzabile, la realizarea unei limbi literare unitare.

BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ

George Em. Marica, Studii de istoria şi sociologia culturii române ardelene din secolul al XIX-lea, I, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977, p. 11-111, 216-226.

George Em. Marica, Foaie pentru minte, inimă şi literatură, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969.M. Triteanu, Foaie pentru minte, inimă şi literatură, în Tribuna, XIV, 1970, p. 13.

Evaluarea cunoştinţelor:1. Prin ce se individualizează această publicaţie, faţă de alte periodice de profil din

prima jumătate a secolului al XIX-lea ?2. Arătaţi contribuţiile Foii pentru minte, inimă şi literatură în domeniul folclorului.

2. Momentul Dacia literarăDupă punerea bazelor presei în limba română de către I. H. Rădulescu (Curierul

românesc, 1829), Gh. Asachi (Albina românească, 1829) şi Gh. Bariţiu (Gazeta de Transilvania, 1838), Kogălniceanu editează prima revistă literară românească de prestigiu105, convins că în ,,sumeaţa-i pretenţie de a face mai bine” decît predecesorii săi, nu trebuie să părăsească ,,drumul bătut de ei”, iar dintre toate formele culturii, literatura este considerată ,,calea mai uşoară şi mai scurtă pentru renaşterea naţiei”.

Dacia literară a apărut la Iaşi, în 1840, sub redacţia lui Mihail Kogălniceanu. Cu toate că pe coperta tomului I (care însumează cele trei numere apărute) figurează ca date limită ianuarie-iunie, în realitate revista a apărut la 10 martie 1840 şi a fost interzisă la 23 august, acelaşi an (revista a fost interzisă de cenzură, întrucît într-un articol, ,,M.A.Demidoff în Banat, Valachia şi Moldova”, era citat proverbul ,,Peştele de la cap se împute”, aluzie la domnitorul Mihail Sturdza). Se pare că s-a revenit asupra suspendării, dar redactorul a înţeles că a continua publicarea revistei nu mai era oportun. În 1899, se va scoate a doua ediţie cu caractere latine. Nu vom insista asupra programului. Semnificaţia titlului era limpede şi motivată în Introducţie, prin aceea că revista ţintea ,,a se îndeletnici cu producţiile româneşti, fie din orice parte a Daciei, numai să fie bune”. Deşi se vroia o foaie, care, ,,părăsind politica, s-ar îndeletnici numai cu literatura naţională”, noul periodic urma, de fapt, să consolideze şi să adîncească sensul unionist al demersurilor întreprinse. Emanaţie a unui spirit sensibil la realităţile istorice, n-ar fi exclus ca termenul prim din titlu, folosit acum întîia oară pentru a denumi un periodic (dacă trecem peste planul apărut în 1839 al unei publicaţii ce trebuia să se numească Dacia veche şi nouă) să fi cuprins, pe lîngă ideea unităţii naţionale, şi intenţia de a sublinia un fond autohton mai vechi decît cel latin, scos oarecum unilateral în evidenţă atunci, îndeosebi de către ardeleni excesiv

105 Maria Platon, Dacia literară. Destinul unei reviste. Viaţa unei epoci literare, Editura Junimea, Iaşi, 1974, p. 13.

46

romanizaţi106. Dincolo de aceasta, expresivitatea titlului se va impune, şi publicaţii intitulate la fel vom mai întîlni de aici încolo (Dacie literară la Galaţi în 1868-1869, pentru a nu mai pomeni decît faimosul Magazin istoric pentru Dacia, editat de Nicolae Bălcescu şi A.T. Laurian, cele două Dacii literare, apărute la Paris şi Bruxelles).

În privinţa atributului literară, primatul îi aparţinea lui I. H. Rădulescu care, în ianuarie 1830, anunţa un Adaos literal la Curierul românesc. Gh. Bariţiu înfiinţase, în 1838, o Foaie literară, transformată în acelaşi an, în celebra Foaie pentru minte, inimă şi literatură. Este evident că titlul revistei sintetiza o realitate spirituală ce plutea în aerul epocii şi sugera nişte intenţii mai mult decît ,,literare”. Părăsind politica imediată, mentorul revistei trecea la adîncimea lucrurilor, la specializarea şi aplicarea imediată a acesteia în domeniul culturii şi literaturii naţionale. ,,De fapt – sublinia Şerban Cioculescu – organul literar are o formă politică culturală prin care se deosebeşte de celelalte periodice care adăpostesc ocazional literatura fără vreun criteriu precis”107.

Spirit critic pătrunzător, M. Kogălniceanu fixează un plan de lucru cu o valabilitate, depăşind cu mult spaţiul şi timpul său. Structural, revista cuprindea toate ramurile literaturii, avînd patru părţi:

I. ,,compuneri originale a conlucrătorilor foaiei”;II. ,,articole originale din celelalte jurnaluri româneşti”, urmărindu-se formarea

unui ,,repertoriu general al literaturii româneşti”;III. ,,se va îndeletnici cu critica cărţilor nouă ieşite în deosebitele provincii a vechii

Dacii”;IV.numită Telegraful Daciei va da ,,înştiinţări de cărţile ce au să iasă în puţin, de cele ce

au ieşit de sub tipar”. Amintind de publicaţiile care au premers apariţiei Daciei literare, Kogălniceanu

sublinia în Introducţie că acestea erau prea dominate de politică şi că aveau, cele mai multe dintre ele, o ,,coloră locală”, iar el intenţiona să facă din noua revistă ,,O foaie, dar, care, părăsind politica, s-ar îndeletnici numai cu literatura naţională, o foaie care, făcînd abnegaţie de loc, ar fi numai o foaie românească şi prin urmare s-ar îndeletnici cu producţiile româneşti, fie din orice parte a Daciei, numai să fie bune, această foaie, zic, ar împlini o mare lipsă în literatura noastră. O asemenea foaie ne vom sili ca să fie DACIA LITERARĂ; ne vom sili, pentru că nu avem sumeaţa pretenţie să facem mai bine decît predecesorii noştri. Însă urmînd unui drum bătut de dînşii, folosindu-ne de cercările şi de ispita lor, vom avea mai puţine greutăţi şi mai mari înlesniri în lucrările noastre. Dacia, afară de compunerile originale a redacţiei şi a conlucrătorilor săi, va primi în coloanele sale cele mai bune scrieri originale ce va găsi în deosebitele jurnaluri româneşti. Aşadar, foaia noastră va fi un repertoriu general al literaturii româneşti, în care, ca într-o oglindă, se vor vedea scriitori moldoveni, munteni, ardeleni, bănăţeni, bucovineni, fieştecare cu ideile sale, cu limba sa, cu tipul său”.

Dacia literară intenţiona astfel a fi ,,prima revistă de sinteză a culturii româneşti” (G. Ivaşcu) – asigurîndu-şi pe această cale o descendenţă publicistică al cărei fir coboară pînă în contemporaneitate. Cît priveşte posteritatea revistei, ea este de-a dreptul glorioasă în cultura noastră, de după această dată. Aproape că n-a existat publicaţie literară serioasă care să nu stea măcar cu o faţetă a ei în aceeaşi lumină. Înscrisă între fenomenele care ,,au dat semnul mişcării intelectuale a epocii” (Alecu Russo), revista a reuşit să polarizeze, prin programul şi prin cele cîteva realizări practice, aproape tot ce era mai de seamă în ideologia culturală a epocii, să fixeze cîteva puncte de vedere asupra artei şi culturii, cu o rază de cuprindere dintre cele mai ample. În precizarea direcţiei ideologice a Daciei literare, este de reţinut o notă a lui M. Kogălniceanu despre cărţile apărute în traducerea lui Gr. Pleşioanu şi M. Stoianovici (Columbul şi Harito).

M. Kogălniceanu nuanţează enunţul categoric din Introducţie, în sensul că revista era împotriva traducerilor proaste, nu împotriva traducerilor în general: ,,Cum traducătorii acestor

106*** Reviste literare româneşti din secolul al XIX-lea, Editura Minerva, Bucureşti, 1970, p. 17.107 Şerban Cioculescu, Tudor Vianu, Vladimir Streinu, Istoria literaturii române moderne. Ediţia a II-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, p. 56.

47

cărţi nu pot găsi ceva mai bun de tradus? Pentru ce nu iau din franţuzeşte ,,Esprit des lois”, par Montesquieu, ,,Le génie du christianisme”, par Chateaubriand….? ” De altfel, în lupta împotriva invaziei traducerilor proaste, ,,ucigătoare a duhului naţional”, campania avea să fie mult mai largă; Alecu Russo, ataşat vederilor Daciei literare, avea să reia în Albina românească (1846), aproape în aceiaşi termeni, ca şi Mihail Kogălniceanu. Că mentorul Daciei literare nu era, cum a crezut Petre V. Haneş, împotriva traducerilor, ne dăm seama şi dintr-un fragment din romanul Tainele inimii: ,,Nu este iertat nici unei naţii de a se închide înaintea înrîurilor timpului, de a se mărgini în ce are, fără a se împrumuta şi de la străini”.

Un merit al Daciei literare este acela de a fi promovat, pentru prima dată la noi, o definiţie cuprinzătoare şi modernă a criticii (introdusă ca o rubrică distinctă de Kogălniceanu, încă din timpul efemerei sale treceri pe la Alăuta românească): ,,Ei bine, într-o asemine epohă, cînd se publică atîtea cărţi, afară de bune, nu este neapărată nevoie ca o critică nepărtinitoare, aspră să le cerceteze pe toate, şi ca într-un ciur să le vînture; lăudînd cele bune şi aruncînd în noianul uitării pe cele rele; şi una şi alta după principiile sale, şi fără a lua sama la persoana şi starea autorilor? ” Un alt merit al revistei constă în faptul că programul politic şi cultural al acesteia a servit dezvoltării teatrului de pe întreg cuprinsul ţării. La Dacia literară, s-a militat pentru un repertoriu original, pentru o trupă de profesionişti, serios pregătiţi, şi pentru transformarea scenei într-un mijloc de educaţie cetăţenească, puncte binefăcătoare ale unui program pe care M. Kogălniceanu însuşi, împreună cu Negruzzi şi Alecsandri, va încerca să-l traducă nemijlocit în fapt. Norocul a făcut ca programul Daciei literare să cunoască, pe lîngă o formulare strălucită, şi o aplicare practică temeinică şi imediată, mai ales în Moldova. Iradiind în Transilvania (prin Bariţiu), în Muntenia (prin Ghica, Bălcescu şi, în parte, prin Heliade), programul revistei a căpătat dimensiuni naţionale, estompîndu-se prin el şi unele tendinţe regionaliste, manifestate prin Albina românească, Curierul românesc şi Foaie pentru minte, inimă şi literatură.

De asemenea, printr-un iniţiator strălucit (Kogălniceanu), un teoretician pasionat, care vine mai tîrziu (Alecu Russo), un mare prozator (Negruzzi), un poet şi un dramaturg productiv (Alecsandri), programul şi spiritul Daciei în materie de teatru, de literatură, limbă şi cultură, în genere, a cunoscut o statornicire cu efecte îndelungate în istoria vieţii noastre naţionale.

Deşi rubrica de Critică a revistei nu apucase a viza direct chestiuni literare, deşi Kogălniceanu n-a scris promisul articol despre critică, totuşi pe baza celor spuse în Introducţie, în articolele ulterioare din revistele continuatoare ale spiritului Daciei literare (Propăşirea, România literară, Steaua Dunării) şi în cele tangenţiale la literatura din această revistă, putem deduce programul lui Kogălniceanu în respectivul domeniu. O oarecare culoare şi relief în plus capătă acesta şi atunci cînd avem în vedere ,,Telegraful Daciei” (unde se fixează, indirect, şi reperele iniţiale ale unei bibliografii a literaturii autohtone). Dacă revista ar fi continuat să apară, e probabil că îndrumarea ei s-ar fi reflectat, în afară de literatură şi teatru, şi asupra învăţămîntului, a artelor plastice şi a muzicii, a arheologiei, istoriei, culturii populare, presei şi tiparului, în general.

Integrată organic luptei pentru democratizarea vieţii sociale din preajma anului 1848, pentru unirea tuturor românilor (fiind astfel întîia revistă care taie direct barierele temporare, aruncate între provinciile româneşti), dar mai ales sforţărilor pentru întregirea culturii şi a literaturii noastre moderne, Dacia literară a polarizat în jurul ei cîteva dintre cele mai însemnate personalităţi ale epocii. Prin dezideratul unei limbi literare comune, revista formulează un principiu inatacabil, din punct de vedere filologic şi estetic; nu încape îndoială că unitatea de limbă şi literatură constituia, la acel moment, un pas important către unitatea politică a naţiunii.

S-a vorbit o vreme de tradiţionalismul programatic al Daciei literare. Chestiunea e, în orice caz, discutabilă, dacă nu amendabilă, ori esenţial nefondată. E mai curînd vorba de un revoluţionarism în forme organice, de o luptă pentru transformarea radicală, dar nu total negatoare, a unor realităţi date, imposibil de a fi şterse ori ignorate. Referirile care s-au făcut la tradiţiile naţiunii nu înseamnă tradiţionalism, ci întîmpinarea istorică a inovaţiei, încercarea de a descoperi cadrul instituţional obiectiv şi orizontul sufletesc specific pe care se poate întemeia adaptarea românilor la

48

exigenţele civilizaţiei moderne. Este adevărat că Dacia literară a fost revendicată printre precursoarele unor reviste violent tradiţionaliste (Sămănătorul lui Iorga), ori, în parte, conservatoare; dar spiritul ei s-a oglindit, de fapt, în alte direcţii, în presa literară şi culturală de netă factură democratică, progresistă, între cele mai fidele înscriindu-se, evident, Viaţa românească, continuatoarea unor laturi ale spiritului ei (adecvate noilor condiţii istorice), pînă în actualitate.

Revista lui Kogălniceanu a propagat instaurarea unui climat critic fecund în publicistica noastră, a judecăţii ponderate şi obiective, a ţinutei intelectuale şi ştiinţifice fără compromisuri, de pe urma cărora s-au resimţit nu numai publicaţiile ulterioare, nu numai România literară a lui Alecsandri, Revista română a lui Odobescu, ori Viaţa românească a lui Stere şi Ibrăileanu, ci, indirect, întreaga presă literară şi culturală ce i-a urmat. Reflexe mai intense ori mai restrînse ale spiritului cu care era impregnată Dacia literară putem depista, fără absolutizări, şi în Convorbiri literare, în Contemporanul, în Tribuna, în România literară a lui Rebreanu, ori în Jurnalul literar al lui Călinescu. E linia patriotică şi democratică, fondată pe critică şi istorie, pe înţelegerea unor deziderate importante ale vieţii şi culturii, care, cu oricîte meandre şi ascunzişuri subterane, cu străluciri mai îndelungi sau mai fulgerătoare, va trece prin aproape toate publicaţiile culturale şi literare româneşti. Dacia literară, sintetizînd realizările de pînă la ea, marchează astfel un drum fără oprire, deschiderea unor noi orizonturi. Explicaţia stă în intuirea, explicarea sau măcar proiectarea de către redactorul şi colaboratorii săi a unor date fundamentale ale culturii şi literaturii române.

Pentru istoria ideilor literare, Dacia literară îşi sporeşte meritele şi prin faptul că, teoretic, ea înfăţişează primul nostru program literar în toată puterea cuvîntului. Aceasta a dovedit-o prin puterea de sinteză a fenomenului literar de pînă la 1840 şi prin longevitatea acestui program, care, în realitate, a dăinuit pînă la sfîrşitul secolului al XIX-lea. Eficienţa programului s-a datorat faptului că autorul lui a avut o mare putere de sinteză şi previziune şi că a ştiut să îmbine spiritul politic al muntenilor cu spiritul critic al moldovenilor, ,,realizînd în planul previziunilor politice, cît şi în planul literaturii propriu-zise, unirea” (G. Ibrăileanu). Meritul Daciei literare, şi în special al lui Kogălniceanu, constă în orientarea limbii şi literaturii române pe făgaş naţional, în introducerea spiritului critic în aprecierea operelor literare, în legarea creaţiei culte de folclorul, tradiţiile şi obiceiurile poporului, de pe întreg teritoriul de limbă română, revista difuzîndu-se în toate provinciile româneşti.

BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ

Constantin Parfene, Însemnătatea ,,Daciei literare” în dezvoltarea culturii româneşti, în ALIL, t. XI, 1969, fascicula 1.

Maria Platon, ,,Dacia literară”. Destinul unei reviste. Viaţa unei epoci literare, Editura Junimea, Iaşi, 1974.

*** Dacia literară. Ediţie facsimilată, îngrijită de Maria Platon, Editura Minerva, Bucureşti, 1972.

G. Ţepelea, Gh. Bulgăr, Momente din evoluţia limbii române literare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973, p. 173-176.

Evaluarea cunoştinţelor:1. Argumentaţi de ce Dacia literară poate fi considerată prima revistă literară din

spaţiul cultural românesc ?2. Comentaţi semnificaţia titlului propus de M. Kogălniceanu.3. Citiţi şi comentaţi programul revistei, enunţat de M. Kogălniceanu în Introducţie.4. Evidenţiaţi particularităţile lingvistice ale textului comentat.

49

3. Revista PropăşireaRevista paşoptiştilor moldoveni, apărută în 1844 (9 ianuarie- 28 octombrie 1844, în

total 42 de numere), şi cunoscută sub numele de Propăşirea. Foaie ştiinţifică şi literară, s-a intitulat iniţial Foaie ştiinţifică şi literară. Primul titlu, considerat subversiv de cenzura lui Mihail Sturza, a fost înlocuit cu cel de-al doilea, fără ca redactorii să aibă măcar dreptul de a opina. N. Iorga observa că naşterea Propăşirii e fapta unei iniţiative colective108. Pe lîngă foştii colaboratori ai Daciei literare (Alecsandri, Negruzzi, Kogălniceanu), s-au adăugat şi munteanul Ion Ghica şi Panaiotă Balş.

Intenţia redactorilor, uniţi prin aspiraţii, gust şi convingeri politice, fusese de a întemeia o publicaţie care să continue opera Daciei literare, urmărind crearea unei literaturi originale, trezirea ,,unui interes mai viu pentru ştiinţă şi naţie”, pentru literatura populară, ceee ce le reuşeşte în mare parte. Există şi cîteva deosebiri, pe care le vom analiza în continuare. Propăşirea nu mai este exclusiv literară, ca glorioasa ei predecesoare de la 1840; deschizîndu-şi în mod metodic coloanele ştiinţelor, ea dovedeşte o înţelegere superioară a realităţilor lumii moderne şi a necesităţii ca românii să-şi consolideze renaşterea culturală pe un umanism cuprinzător, care să nu dispreţuiască pozitivarea cercetării. Pe de altă parte, beneficiind de o perioadă de apariţie mai lungă decît a Daciei şi desfăşurînd o activitate mai sistematică, Propăşirea va reuşi să demonstreze convingător validitatea direcţiei naţionale. Ea va contribui la eliminarea vestigiilor iluminismului umanitar, entuziast şi eclectic, caracteristic începuturilor ,,eroice” ale presei româneşti, din faza Heliade-Asachi, consolidînd, în schimb, direcţia anti-feudală, democratică şi militantă, care reprezintă ipostaza ideologică deplin cristalizată a paşoptismului.

În ceea ce priveşte articolul-program al revistei, acesta cuprindea trei secţiuni: 1. ştiinţe exacte; 2. ştiinţe morale şi politice (cuprinzînd economia politică, jurisprudenţa, istoria naţională); 3. literatura, iar fiecare ,,secţie” era coordonată de unul sau mai mulţi redactori: Ion Ghica pentru cea ştiinţifică, Kogălniceanu pentru cea istorică şi C. Negri, D. Ralet, C. Negruzzi, Alecu Donici şi Alecsandri pentru partea literară. Se poate constata că sfera de preocupări a revistei era mai largă decît a Daciei literare, izbitoare fiind, în primul rînd, extensiunea în zona ştiinţei. Desigur, modalitatea abordării ştiinţelor era strict circumscrisă: cititorii se aflau în stadiul alfabetizării, nevoile imediate impuneau mai mult vulgarizarea principiilor, decît tratarea savantă a unor chestiuni de specialitate. În aceste condiţii şi în răstimpul scurt pe care l-au avut la dispoziţie, redactorii revistei n-au reuşit să ducă la bun sfîrşit ceea ce îşi propuseseră. Totuşi, se poate afirma că pînă la Revista română a lui Odobescu publicistica românească nu va mai cunoaşte o realizare echivalentă în ceea ce priveşte difuzarea cunoştinţelor ştiinţifice.

Programul literar al Propăşirii conservă principiul Daciei, al priorităţii absolute a materialului original. Accentul e pus pe caracterul naţional al inspiraţiei, cu referire la trecutul istoric, folclor, explorarea peisajului geografic şi al celui social. Poezia aducea cîteva realizări demne de luat în seamă la acel moment: Doinele lui Alecsandri, Umbra lui Mircea a lui Gr. Alexandrescu, poezia Muncitorul a lui Cezar Bolliac. Proza se distingea prin diversitate tematică. Literatura de călătorie este ilustrată de V. Alecsandri, O preumblare prin munţi, D. Ralet, O plimbare la iarmarocul Fălticenilor, Gr. Alexandrescu, Cozia şi Pasaj dintr-o relaţie de voiaj în Ţara Românească. În direcţia tabloului de moravuri, Alecsandri tipărea cunoscuta Istorie a unui galbăn. Amuzanta, dar nenorocoasa povestire Toderică a lui C. Negruzzi, legenda Piatra corbului, a lui M. Cuciuran, curioasa bucată Pustnicul, roman adevărat, semnată cu pseudonimul Graf Valberg (M. Kog.), completează partea beletristică originală a Propăşirii.

În spiritul Daciei literare, Propăşirea condamna traducerile inutile, care pervertesc gustul şi n-au decît valoarea divertismentului uşor. Însă această respingere hotărîtă a maculaturii nu trebuie confundată cu un exclusivism de orientare (aşa cum s-a spus uneori). Prin faimosul apel lansat în articolul introductiv al Daciei, Kogălniceanu urmărea să creeze la baza comerţului

108 Nicolae Iorga, Istoria literaturii româneşti în veacul al XIX-lea, vol.II, Editura Minerva, Bucureşti, 1908, p. 99.

50

intelectual cu străinătatea un principiu selectiv; în nici un caz, el nu preconiza condamnarea de principiu a oricărei traduceri. O dovadă o oferă chiar scrierile străine publicate în Propăşirea: sînt opere de calitate, traduse într-o versiune românească îngrijită, interesînd direct prin conţinutul lor. Un alt punct programatic, enunţat la Dacia, dar pe care în fapt tocmai Propăşirii îi este dat pentru întîia oară să-l realizeze, este cel al atragerii de colaboratori din toate provinciile locuite de români. Înainte de a se înfăptui pe plan politic, unitatea naţională a fost pregătită de comunitatea culturii şi de conştiinţa tot mai imperativă a acestei comunităţi, pe deasupra frontierelor vremelnice.

Colaboratori: V. Alecsandri, P. Balş, Alecu Donici, M. Kogălniceanu, C. Negri, C. Negruzzi, Gr. Alexandrescu, N. Bălcescu, D. Bolintineanu, Cezar Bolliac, Ion Ghica, A.T. Laurian, A. Mureşanu. Examinînd această listă de colaboratori, se vede că, exceptîndu-i pe Heliade, Asachi şi Bariţiu, Propăşirea a reunit pe cei mai valoroşi reprezentanţi ai paşoptismului. Şi ceea ce nu e mai puţin semnificativ, mai toţi aceştia au fost prezenţi prin opere importante (dacă raportarea o facem relativ la ansamblul creaţiei proprii).

Propăşirea continuă tradiţia Daciei şi în privinţa spiritului critic; Kogălniceanu şi colaboratorii săi îşi vor aplica discernămîntul asupra culturii şi moravurilor contemporane (politica fiind a priori exclusă din perimetrul preocupărilor lor). Ei întreprind o critică severă, dar imparţială, vizînd operele şi nu oamenii, formulînd în numele bunului gust şi al intereselor naţionale, fără nici o pretenţie de a dogmatiza criteriile şi de a reduce diversitatea vieţii la o explicare univocă. Notele lui Kogălniceanu, din rubrica Miscelle, ironizau emfaza romantică ori compunerea indigestă a ardeleanului A. Gavra, dar lăudau piesa Iorgu de la Sadagura, scrisă de Alecsandri. Mai revelatoare, prin siguranţa judecăţii critice, sînt contribuţiile lui Alecsandri: un pamflet sarcastic şi demolator împotriva stanţelor epice ale lui C. Aristia şi un articol elogios despre traducerea Satirelor lui Antioh Cantemir. Ambele texte, citabile în orice antologie a criticii româneşti, definesc clar programul ideologic şi estetic al spiritului critic paşoptist: punctul de plecare e concret, nuanţele nu împiedică situarea clară de o parte sau de alta a baricadei, demonstraţia e didactică şi discursivă, tonul se menţine în limitele urbanităţii, chiar în ipoteza unei condamnări fără drept de apel. Deşi eticul nu se disociază de estetic, judecata de valoare operează totuşi exact, izvorînd dintr-un gust sigur şi cultivat.

Sub raportul limbii, deşi Propăşirea nu-şi stabileşte un obiectiv determinat, ea militează totuşi în linia bunului simţ filologic, caracteristic aripii moldoveneşti a paşoptismului. Nici ,,tabletele” lui Negruzzi, cu atît mai puţin studiul pretenţios al lui A.T. Laurian (publicat, de altfel, cu o notă de rezervă explicită a redacţiei), nu ilustrează punctul de vedere global al lui Kogălniceanu şi al prietenilor săi. Concepţia lor nu se precizează teoretic. Ea ne apare ca o manifestare spontană a unor oameni instruiţi, aflaţi în curentul viu al tradiţiei, dar care, în acelaşi timp, au luat contact cu latinitatea prin intermediul limbii franceze, şi sub influenţa ei, încercînd să dea frazei româneşti nerv, simetrie şi claritate. Combaterea purismului lexical şi a etimologismului ortografic al ardelenilor, echilibrarea importului de neologisme şi adaptarea lui structurilor autohtone, se fac la Propăşirea, în special pe terenul practicii, prin însuşi exerciţiul scrisului.

Revenind la literatura revistei, trebuie să precizăm că ea depăşeşte în mod net nivelul beletristicii publicate în celelalte foi contemporane: Curierul de ambe sexe, devenit un magazin de traduceri, efectuate adesea fără discernămînt, şi Albina lui Asachi, unde în special D. Gusti adapta istorii sentimentale şi melodramatice, extrase din acel gen de manufactură literară pariziană (,,presse du coeur”). La Propăşirea, textul original predomină, colaboratorii sînt numeroşi, însumînd aproape toate valorile autentice ale scrisului contemporan. Poezia relevă nişte debutanţi şi confirmă nişte reputaţii. Contribuţia cea mai marcantă o constituie, fără îndoială, Doinele lui Alecsandri (Baba Cloanţa, Strunga, Crai nou, Andrii Popa). Pînă atunci, scriitorul nu încredinţase tiparului decît două bucăţi ale ciclului, una în Albina românească, alta în Calendarul lui Kogălniceanu. Colecţia, dată la iveală de Propăşirea, impune nu numai o personalitate, cea mai de seamă pînă la Eminescu, dar croieşte poeziei noastre un drum, singurul pe care, în condiţiile de atunci, putea produce creator. Dacă Alecsandri era steaua în ascensiune,

51

Gr. Alexandrescu era poetul matur, aflat deja pe pisc. El număra trei volume de versuri (1832, 1838, 1842) şi colaborase la Dacia literară cu o poezie memorabilă, Anul 1840. La Propăşirea, graţie stăruinţelor lui Ion Ghica, trimite faimoasa poezie Umbra lui Mircea sau O seară la Cozia, care, prin combinarea de motive romantice: natură nocturnă, ruine, proslăvirea trecutului, ton confesional şi, desigur, prin misterul alchimiei sonore, a rămas în conştiinţa contemporanilor şi a posterităţii ca operă reprezentativă a lirismului paşoptist.

În domeniul prozei, Alecsandri se situează în fruntea tuturor prozatorilor. Contribuţia sa principală este spiritualul şi coloratul tablou de moravuri, în formă picarescă, Istoria unui galbăn şi a unei parale. Tot lui Alecsandri i se datoresc schiţele: Călugărul şi pistolul şi O intrigă la bal-maské, dar mai ales cunoscuta O preumblare prin munţi. În comparaţie cu Buchetiera din Florenţa, de la 1840, Alecsandri se afla într-un progres vădit, găsindu-şi aici timbrul stilistic şi maniera proprie de a povesti. Istoria unui galbăn şi O preumblare prin munţi reprezintă, în proză, forţa simetrică a poetului Doinelor. Socotind că din aceeaşi perioadă datează Iorgu de la Sadagura, se poate spune că la 1844, odată cu Propăşirea, Alecsandri devine el însuşi, atît în ochii celorlalţi, cît şi în faţa propriei sale conştiinţe.

Bogată a fost şi contribuţia lui Kogălniceanu (schiţele istorice Un vis al lui Petru Rareş, Ştefan cel Mare arhitect) – simple curiozităţi extrase din cronică, rămîn la periferia literaturii. Mai interesantă, din toate punctele de vedere, este nuvela Trei zile din istoria Moldovei, unde înfăţişează întîmplări tragice, legate de pierderea Bucovinei, prin evocarea a trei episoade decisive. În afară de manierismul romanţării trecutului, literatul Kogălniceanu se lasă prea des dominat de erudit. De aici o serie de digresiuni documentare: descrieri de costume, reconstituiri arheologice. Alţi prozatori sînt: Gr. Alexandrescu, C. Negruzzi, D. Ralet.

Traducerile publicate în paginile Propăşirii sînt puţine la număr şi alese cu discernămînt. O situaţie specială o ocupă notele de călătorie (Cîteva zile pe munţi, Satiră către mintea sa, scrise de Antioh Cantemir în limba rusă şi traduse de Negruzzi şi Donici.

La capătul acestei succinte incursiuni în sumarul revistei Propăşirea, trebuie să menţionăm că redactorii şi colaboratorii acesteia alcătuiesc o echipă, care promovează un sistem coerent de vederi. Lucrul e cu atît mai izbitor cu cît tematica revistei manifestă o mare diversitate de preocupări, iar în cultura vremii precumpănea, datorită mai ales lui Heliade, o orientare eclectică. Existenţa unei grupări la Propăşirea, caracterizată prin elaborarea conştientă a unui program unitar, se explică prin cel puţin trei factori: identitatea de poziţie socială, concordanţa de vîrstă, comunitatea de idealuri. Redactorii Propăşirii sînt educaţi la şcoala celor trei mari directive ale secolului al XIX-lea: istorismul, pozitivismul, liberalismul. Formaţi în aceste principii şi împinşi să acţioneze prin determinarea situaţiei istorice concrete, paşoptiştii se vor apleca asupra realităţii româneşti, urmărind ca prin cunoaşterea şi studierea ei multilaterală să-şi definească mai complet locul în lume şi să contribuie efectiv la rezolvarea sarcinilor momentului.

BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ

Nicolae Iorga, Istoria presei româneşti de la primele începuturi pînă la 1916, Adevărul, Bucureşti, 1922, p. 75-77.

Paul Cornea, Propăşirea, în Reviste literare româneşti din secolul al XIX-lea. Contribuţii monografice. Sub îngrijirea şi cu un cuvînt înainte de Paul Cornea, Bucureşti, 1970, p. 43-104.

Evaluarea cunoştinţelor:

1. Comentaţi programul şi obiectivele revistei.

52

2. Identificaţi particularităţile lingvistice din text.

4. Familia Revista Familia. Foaie enciclopedică şi beletristică cu ilustraţiuni (din 5/18 octombrie

1870, va deveni ,,totodată organul publicaţiunilor societăţii pentru fond de teatru român”) a apărut, iniţial, la Budapesta, cu o periodicitate de 3 ori pe lună (seria I: 5 iunie 1865 – 17 aprilie 1880) şi Oradea (27 aprilie 1880 – 31 decembrie 1906), sub redacţia lui Iosif Vulcan, apoi lunar, la Oradea109 (seria a II-a: martie 1926 – 1929), sub conducerea unui comitet, fiind o expresie şi o consecinţă a diversificării presei culturale şi literare a epocii. Fără să publice un articol-program în primul număr fie din motive de diplomaţie publicistică (pentru a nu intra în conflict cu autorităţile), fie din spirit de modestie, este posibil ca Iosif Vulcan (1841-1906) să nu fi făcut public programul revistei, tocmai pentru a avea posibilitatea adecvării din mers la spiritul vremii, fiindcă o considera o continuatoare a tuturor încercărilor de acest fel de pînă atunci, al căror program se obliga să-l continue şi să-l modernizeze110. Într-o scrisoare către Bariţiu, datată 9 aprilie 1865, Iosif Vulcan schiţează cîteva dintre obiectivele revistei: ,,Această foaie va aduce portretele bărbaţilor mai vestiţi cu biografiile lor, poezii, şi novele originale şi traduceri de la poeţii şi literaţii cei mai renumiţi al Europei, mai departe dizertaţiuni scrise în stil uşor despre istorie, limbă, estetică etc. Şi pînă acum un număr frumos de bărbaţi eminenţi m-au onorat cu promisiunile lor de a conlucra la noua mea întreprindere literară, dar mă voi nizui a cîştiga şi pe alţi colaboratori. Voiesc să dau în mîna publicului o foaie cu care dînsul să se poată făli”111.

De la apariţia primelor numere, s-a adunat în jurul Familiei un cerc larg şi prestigios de colaboratori, din toate părţile locuite de români: Timotei Cipariu, G. Bariţiu, V. Alecsandri, B. P. Hasdeu, D. Bolintineanu, V. A. Urechia, I. H. Rădulescu, Sextil Puşcariu, Ilarie Chendi, Zaharia Bîrsan, Emil Isac, Al. Macedonski ş.a. Revista oferea cititorilor, pe lîngă numeroase ştiri politice de actualitate, frecvente noutăţi şi consemnări din viaţa literar-artistică a românilor din Transilvania, Ungaria şi România. Diversitatea domeniilor de acţiune se dovedeşte din primul ei an de apariţie. Astfel, pe lîngă nuvele originale, cum ar fi Floarea de pe Cerna a lui Ion Şieptianu, scriere minoră, excesiv romantică şi naivă, Familia publică romane în traducere (Alexandre Dumas, Colombe), versuri de Victor Hugo (în traducerea lui Iosif Vulcan) sau chiar o îndrăzneaţă transpunere în vers safic a lui D. Bolintineanu, La o femeie.

Lista colaboratorilor a fost foarte largă, ceea ce demonstrează caracterul deschis al publicaţiei, în sensul că nu a impus restricţii de curent literar. Creaţia în proză este tratată cu aceeaşi libertate, tiparul cel mai frecvent fiind totuşi cel de circulaţie în epocă, sub forma romantismului aventuros cu accente tragice. În ceea ce priveşte critica literară, redactorul avertiza, în spiritul aceluiaşi bun simţ de care se călăuzea, că în promovarea şi selectarea valorilor, ,,vom critica opera, nu persoana”, izbutind într-adevăr să instaureze un climat de respectuoasă colegialitate între colaboratorii săi. În domeniul literaturii, se milita, îndeosebi, pentru ferirea ei ,,de lumina rea a mediocrităţilor” (I. Vulcan, 1865). Pentru încurajarea literaturii, Familia a instituit, încă de la primul ei număr, şi un concurs cu premii, la care ,,poate emula orice nuvelă, dar cele istorice sau cele care vor tracta despre atare datine poporale vor avea preferinţă”, întrucît cultivarea sentimentelor naţionale prima în cercul revistei.

Mai ales literatura de inspiraţie istorică a fost serios cultivată la Familia, deşi numai rareori scrierile de această natură au depăşit ca interes şi valoare artistică momentul apariţiei lor în

109 Seria a III-a va apărea tot la Oradea (martie 1934 – iulie-august 1943), iar seria a IV-a, ianuarie 1944 – 1945 (Bucureşti).110 Cf. Mircea Popa, Valentin Taşcu, Op. cit., p. 100-101; autorii consideră revista ,,Aurora Română”. Foaie beletristică (editată la Pesta de către Ioanichiu Miculescu, cu apariţie bilunară, 1 ianuarie 1863 – 15 august 1865) drept o precursoare a Familiei, fiind ,,cea dintîi încercare de revistă beletristică din Transilvania după 1848” (p. 96).111 Apud I. Hangiu, Presa literară românească. Articole-program de ziare şi reviste (1789-1948), Cu o introducere de D. Micu, Editura Minerva, Bucureşti, 1968, p. 214-215.

53

revista lui Iosif Vulcan. Întîmplarea a făcut ca, în ansamblu, Familia, deşi a promovat scrieri aparţinînd tuturor genurilor şi speciilor, să nu fi publicat în paginile ei – decît cu cîteva semnificative excepţii – literatură reprezentativă pentru nivelul ei general de atunci. Predominau scrierile sentimentale, realist-moralizatoare, şi mai ales cele de un romantism minor, semnate de autori precum Iulian Grozescu, Alexandru Roman, Gr. H. Grandea, I. Lapedatu etc.

Episodul cel mai însemnat din existenţa Familiei, care i-a adus de fapt notorietatea, este cel legat de debutul lui Eminescu. Alături de poezia De-aş avea, care nu depăşea cu mult nivelul altor versuri publicate pînă atunci în revistă, în al doilea an de apariţie (nr. 6, 1866), se citesc nu mai puţin neuitatele cuvinte din subsolul paginii: ,,Cu bucurie deschidem coloanele foaiei noastre acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice trămise nouă ne-a surprins plăcut” (p. 68). Poetul va trimite aici 12 poezii: De-aş avea, O călărire-n zori, Din străinătate, La Bucovina, Speranţa, Misterele nopţii, Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, La Heliade, La o artistă, Amorul unei marmure, Junii corupţi, Amicului F.I. şi articolul Repertoriul nostru teatral, după care începe să colaboreze la Convorbiri literare. În articolul Repertoriul nostru teatral, publicat în paginile Familiei (VI (1870), nr. 3, 18/30 ianuarie, p. 25-28), Eminescu a realizat o analiză de profunzime a repertoriului nostru dramatic, dinainte de 1870, dovedind nu numai o bună cunoaştere a fenomenului cultural românesc şi european, dar şi o siguranţă deplină în mînuirea mijloacelor de expresie.

Va reveni, în 1883, la Familia cu alte cîteva poezii (S-a dus amorul, Pe lîngă plopii fără soţ, Şi dacă…etc.), pentru care Iosif Vulcan îi va trimite un modest onorariu, ,,cel dintîi pentru lucrări literare pe care l-am primit vreodată-n viaţă”.

Nu se poate spune că gestul revistei de a publica un prea tînăr poet şi de a-l primi ,,cu bucurie” este izolat. Foarte mulţi tineri aspiranţi la ,,gloria poeziei” au găsit înţelegere şi, mai ales, spaţiu tipografic în coloanele Familiei. La început, atitudinea critică a Familiei a fost timidă (nu va fi prea fermă niciodată) şi se manifesta mai cu seamă în legătură cu mişcarea presei naţionale. În afară de aceste note, mai mult informative, apar modeste dispute critice, unele chiar polemice. Dar, în general, aceste atitudini sînt prea subiective, vizînd mai ales conflicte directe şi nu generalizări în creaţie. În primii ani de apariţie, s-au publicat şi primele încercări de sinteză asupra literaturii române. Lui Iustin Popfiu îi este reprodus discursul rostit la adunarea Asociaţiunii Transilvaniei de la Cluj, cu titlul O privire fugitivă peste literatura română şi lipsa unei critice a literaturii române, omagiu festivist şi generalizant (nr. 38, 1867). V. A. Urechia a publicat Mişcarea literară română în anul din urmă (18671868), în care este apreciată cu generozitate proza din Familia. În sfîrşit, pentru acest început de orientare critică a revistei, amintim referirile lui Iosif Vulcan la starea literaturii române în articolul Spicuiri literare: ,,Astfel apoi nu ne putem mira, că în prezent în literatura noastră poetică domneşte cea mai mare confuziune”.

Am insistat asupra caracteristicilor stabilite de revistă în primii ani de apariţie, deoarece acestea au fost definitorii pentru tot restul activităţii ei. Nu s-a schimbat nici orientarea eclectică a criticii practicate, nici criteriile de selecţie a textelor, nici cercul de preocupări ale colaboratorilor săi. Al. Crişan arăta în acest sens: ,,Este greu de apreciat profilul exact al curentelor, şcolilor sau direcţiilor literare adăpostite în Familia prin traduceri sau lucrări originale, de beletristică sau de ştiinţă a literaturii”112. În această nedefinire teoretică, partea de creaţie era normal să sufere fluctuaţii întîmplătoare, în funcţie de renumele colaboratorilor. Autorii creaţiilor originale în proză sau în versuri formau o masă compactă, fără prea mari diferenţieri (V. Grigoriu, Iuliu Roşca, Gh. Simu – nume care nu se ridicau peste nivelul mediocrităţii). Însemnată a fost şi contribuţia femeilor la zestrea poetică a Familiei: Elena Novac, Matilda Cugler-Poni, Iulia Hasdeu, Sofia Nădejde, Veronica Micle ş.a. Conform unui fenomen curios al vremii, revista nu numai că este dedicată în mare parte femeilor, dar chiar este în bună parte scrisă de femei.

Faţă de această imensă coloană de poeţi, prozatori, poetese şi prozatoare se remarcă însă şi frecventa cultivare a tuturor personalităţilor literare ale celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea. Printre acestea, locul central îl ocupă Alecsandri, poetul cu cea mai puternică influenţă

112 Al. Crişan, Familia (1865-1906). Contribuţii monografice, Editura Facla, Timişoara, 1973, p.146.

54

asupra cercurilor poetice transilvane. Nu numai Familia, dar şi alte reviste, precum Albina Carpaţilor, Amicul familiei ş.a., reproduc frecvent cele mai cunoscute poeme ale bardului de la Mirceşti.

Pe Eminescu, Familia nu numai că l-a debutat, dar l-a şi susţinut şi solicitat imediat. Poetul a publicat la Familia şi o traducere din suedeză, nuvela Lanţul de aur, scrisă de Onkel Adam. Tot aici i-au apărut poezii care au rămas apoi în creaţia sa de bază: Din străinătate, Speranţa, Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, La Eliade, La o artistă, Junii corupţi. Desigur, numele lui Eminescu a înnobilat existenţa revistei. Dar în paginele Familiei vor fi prezenţi şi ceilalţi mari scriitori din epocă: Ion Creangă, Ioan Slavici, Alexandru Vlahuţă, I. L. Caragiale, G. Coşbuc, Duiliu Zamfirescu, Al. Macedonski, O. Goga, I. Agîrbiceanu. Faţă de Macedonski, revista a avut o atitudine înţelegătoare, oferindu-i spaţiu, în vremea în care epigrama nefastă la adresa lui Eminescu l-a izolat de aproape toate cercurile literare.

În afară de literatura beletristică, Iosif Vulcan şi revista sa vor dovedi un interes constant pentru teatru. El a fost unul dintre animatorii principali ai ,,Societăţii pentru fond de teatru român” (Deva, 1870), căreia i-a oferit spaţiu publicistic în vederea promovării propriilor principii. Pentru el, teatrul reprezenta ,,un templu al moralităţii, al luminii şi al ştiinţei”, ,,cea mai mare şcoală de educaţiune”, alături de biserică şi şcoală. În calitatea sa de entuziast îndrumător al mişcării dramatice din Transilvania, a scris articolul-program Să fondăm teatrul naţional!, la care se adaugă conferinţele Schiţe din istoria teatrului (1872), Limba şi scena (1872), Literatura noastră dramatică (1875) ş.a. Iosif Vulcan urmărea, în egală măsură, dezvoltarea literaturii dramatice, publicînd o serie de piese originale, controlînd critic producţia dramaturgilor de la noi. Revista a militat pentru un repertoriu inspirat din realităţile naţionale, pentru crearea unor trupe profesioniste. A popularizat teatrul lui Alecsandri şi apoi al lui Caragiale, Iosif Vulcan fiind el însuşi autor de piese de teatru, Alb sau roşu?, Ştefan Vodă cel Tînăr, reprezentate pe scena teatrului bucureştean; Iosif Vulcan, pe lîngă numeroasele ,,cînticele comice”, monologuri (Copila română, Renegatul, Ciobanul din Ardeal ş. a.) a scris şi comedii inspirate din viaţa satului (Ruga de la Chiseteu, Sărăcie lucie, Mîţa cu clopot) sau de moravurile citadine (Secretul, Mireasă pentru mireasă, Gărgăunii dragostei).

De o egală atenţie s-a bucurat în paginile Familiei folclorul. Literatura populară, considerată cea dintîi manifestare a specificului unui popor, şi-a revendicat un loc important în programul cultural al lui Iosif Vulcan. El redactează revista şi calendarul Gura satului113, publică la Pesta articole despre literatura populară românească, din care traduce în periodicele de limbă maghiară. Societatea culturală ,,Kisfaludy” l-a primit ca membru extern (1871), prilej cu care a ţinut discursul de recepţie Poezia populară română. De asemenea, a prefaţat şi a tradus în limbă maghiară 30 de poezii populare, incluse în culegerea Román népdalok, scrisă în colaborare cu G. Ember şi I. Grozescu. Iosif Vulcan înfiinţează, alături de revista din Oradea, o altă publicaţie, Şezătoarea (1875-1882), care avea drept principale preocupări culegerea şi comentarea poeziei populare. În activitatea sa, Iosif Vulcan este competent susţinut de doi dintre cei mai însemnaţi folclorişti ai timpului: Simion Florea Marian şi Athanasie M. Marienescu. Lor li se alătură: I. G. Sbiera şi Simeon Mangiuca.

Pentru ultima perioadă de apariţie a Familiei, în ceea ce priveşte orientarea sa critic teoretică, consemnăm activitatea originală şi îndrăzneaţă a lui Ilarie Chendi. El a publicat o serie de articole şi recenzii care vor forma o bună parte a volumului postum, Schiţe de critică (1924). Revenind asupra criticii, trebuie să precizăm că aceasta nu a fost sprijinită suficient, acest lucru contribuind la scăderea valorii creaţiilor în proză sau în versuri. În înţeles mai restrîns, critica literară din paginile Familiei s-a adaptat momentului istoric, subordonînd rigorile ştiinţifice, eficienţelor normative în desfăşurarea procesului de creaţie114. Cu toate oscilaţiile de concepţie

113 Revistă satirică săptămînală, apărută la Pesta (1867-1871) şi Gherla (1881), apoi la Arad, lunar (1871- 1879); seria a II-a: 1901-1903. Continuatoare a Umoristului (seria I). În 1870, avea subtitlul Organ lumeţ, social-politic, în 1900, Ziar umoristic, fiind tipărită sub redacţia lui Iosif Vulcan (1867-1871), Ioan Slavici (1879), Ioan Russu Şirianu (1900-1903).114 Al. Crişan, Op. cit., p.153.

55

sesizate aici, cu toate neajunsurile unei producţii literare de nivel, în general, scăzut, Familia a reprezentat, pentru întreaga jumătate a secolului al XIX-lea, un exemplu de continuitate şi rezistenţă

În ceea ce priveşte limba, publicaţia a plutit o vreme în apele latinismului etimologizant, apoi a oscilat spre fonetism, pentru ca, din 1882, balanţa să fie integral înclinată în favoarea unei ortografii fonetice, fapt deosebit de important în unificarea ortografiei, pentru care Familia a militat de la primele numere, cu credinţa că scriitorilor nu le este îngăduit ,,a greşi contra artei limbistice”. Din acest motiv, revista lui Iosif Vulcan a exercitat, în toată această perioadă, o serioasă influenţă asupra mişcării de presă din Transilvania. Majoritatea revistelor literare ce vor apărea după Familia, pînă spre sfîrşitul secolului, adoptă, de cele mai multe ori, formele revistei lui Iosif Vulcan. De aceea, ele se înglobează în caracteristica unei ,,epoci” pe care am numit-o a Familiei (vezi Orientul latin (1874), Şezătoarea (1875), Lumea nouă, Albina Carpaţilor). În ansamblu, Familia a reprezentat un moment important în dezvoltarea presei culturale şi literare româneşti, în oglindirea procesului de modernizare a societăţii şi de consolidare a forţelor ce vor înfăptui unirea din 1918.

BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ

Al. Crişan, ,,Familia” (1865- 1906). Contribuţii monografice, Editura Facla, Timişoara, 1973.*** Istoria literaturii române, III, Editura Academiei, Bucureşti, 1973, p. 525-530.*** ,,Familia”. Foaie enciclopedică şi beletristică cu ilustraţiuni. 1865-1906. Indice

bibliografic, I, partea I-II, Biblioteaca Centrală Universitară Cluj, 1974.Maria Fanache, Iosif Vulcan şi problema teatrului românesc din Transilvania, în LL, XIV, 1967.

Evaluarea cunoştinţelor:1. Enumeraţi scriitorii reprezentativi care au publicat în paginile revistei Familia.2. Menţionaţi titlurile a minimum cinci poezii publicate de Mihai Eminescu în revista

Familia.3. Pe baza informaţiilor dobîndite la acest curs opţional, conturaţi un posibil articol-

program al revistei.4. Care a fost contribuţia lui Iosif Vulcan în domeniul teatrului ?

5. TribunaTribuna, cotidian politic şi literar, a apărut la Sibiu (14 aprilie 1884-16/29 aprilie 1903),

sub coordonarea lui I. Slavici, director şi redactor responsabil (1884-1888), urmat de Septimiu Albini. Iniţiativa editării ziarului a aparţinut unui grup de intelectuali şi de negustori români din Sibiu (Slavici, arhimandritul Nicolae Popea, I. Bechnitz, N. Cristea ş.a.), care îşi propuseseră de a avea o publicaţie care să reprezinte ,,curentele populare” şi să fie ,,un centru de lucrare literară”, Tribuna însemnînd, după opinia lui I. Breazu, ,,triumful Convorbirilor literare în Transilvania”. Prin Eminescu, Slavici a intrat în contact cu Junimea şi Convorbirile literare, unde a debutat, în 1871, cu Fata de birău. Paralel cu activitatea de scriitor, Slavici a desfăşurat o susţinută activitate jurnalistică, fie în calitate de simplu redactor la Timpul (1876), împreună cu Eminescu şi Caragiale, fie ctitorind Tribuna, apoi Corespondenţa română (Bucureşti, noiembrie 1893 – aprilie 1894), spre a milita în favoarea cauzei naţionale a românilor din Transilvania (publicaţia îşi încetează apariţia în urma interzicerii de a pătrunde în Transilvania, întrucît susţinea programul politic al Tribunei). În 1894, împreună cu I. L. Caragiale şi Coşbuc, scoate revista Vatra (publicaţie preponderent literară, care a apărut la Bucureşti, de la 1 ianuarie 1894 – august 1896), iar în preajma şi în timpul Primului Război Mondial a condus ziarul filogerman Ziua (1914-1915) şi a colaborat, împreună cu Arghezi, la Gazeta Bucureştilor (1916-1918), ,,ediţie de război sub ocupaţie germană”, pledînd pentru neutralitatea României.

56

Apariţia Tribunei corespundea, deopotrivă, realităţilor momentului, dar şi unui deziderat mai vechi, formulat la congresul studenţilor de la Putna (15 august 1871)115, ca românii de peste munţi să aibă un cotidian propriu, prin care să militeze pentru unitate culturală şi prin care să ia atitudine împotriva latinismului extremist. Din punct de vedere estetic, latinismul era învinuit de lipsa gustului şi a vocaţiei artistice, iar în ceea ce priveşte limba, acest curent lingvistic frîna unitatea limbii literare. Tribuna a adoptat, încă de la primele numere, ortografia fonetică, susţinută de Maiorescu prin Convorbiri literare şi prin Analele Academiei Române.

Încă din primii ani de apariţie, orientarea culturală a ziarului a fost vădit influenţată de ideile junimiste, asemenea altor publicaţii cultural-literare de la sfîrşitul secolului al XIX-lea. Principiile estetice promovate de Titu Maiorescu s-au regăsit în paginile Tribunei pe aproape toată perioada apariţiei, iar corespondenţa întreţinută de Ioan Slavici, primul director al ziarului, cu Maiorescu, demonstrează afinităţile spirituale strînse dintre cei doi, fapt ce s-a repercutat benefic asupra demersurilor culturale şi literare ce vor prinde viaţă în paginile noului cotidian. Iată ce scria Maiorescu într-un articol din Tribuna, reprodus din Convorbiri literare: „...cultura artelor nu se pregăteşte, după cum pare la prima vedere, din sus în jos, ci din jos în sus şi precum coroana înflorită la înălţimea copacului îşi are rădăcinile de hrană în pătura pămîntului, aşa arta cea mai desvoltată îşi primeşte sucul trăiniciei din vieaţa populară în toată naivitatea ei inconştientă; de aceea şi trebuie să fie naţională; iar dialectele îndeosebi sînt un isvor de întinerire pentru toată fiinţarea limbei literare”116. Orientarea projunimistă s-a resimţit mai ales în chestiunea ortografiei şi a limbii literare, redactorii Tribunei, alături de cei de la Telegraful român, fiind printre primii în adoptarea ortografiei fonologice maioresciene, în combaterea etimologismului şi a stilului greoi al publiciştilor ardeleni, impregnat de construcţii străine de spiritul limbii române.

Programul Tribunei, pe al cărei frontispiciu Slavici înscrisese celebra deviză: ,,Soarele pentru toţi românii, de la Bucureşti răsare”, prelua sau se ralia la tot ce se făcuse bun în alte publicaţii (Telegraful român, Gazeta Transilvaniei, Familia etc.), propunîndu-şi, în principal, să lupte pentru trezirea conştiinţei naţionale a românilor din provinciile ocupate, pentru drepturile lor elementare, pentru unitate culturală. În condiţiile vitrege ale dualismului austro-ungar, Tribuna şi-a îndreptat eforturile spre ,,organizarea şi conservarea şi perfecţionarea noastră internă, pentru scopul de a ne fortifica intelectualminte, moralminte şi materialminte”, în vederea unor activităţi decisive. În ciuda unor mari adversităţi şi persecuţii, a unor răsunătoare procese de presă, revista a continuat să fie pînă la dispariţie (1903), ceea ce o arată şi numele.

Periodic al ,,curentelor populare” şi ,,voind a contribui, pe cît ne iartă puterile, la întărirea vieţii noastre literare, intrate în timpul din urmă într-un stadiu de întristătoare stagnaţiune”, Tribuna s-a constituit într-un ,,centru de lucrare literară, în care se întîlnesc talentele de la noi, lucrează împreună, se încurajează unele pe altele şi stabilesc prin lucrarea lor punctul de plecare al dezvoltării noastre literare, care nu poate să fie decît în poezia noastră poporală”. Fiind o gazetă nesubvenţionată, dependentă direct de numărul abonaţilor, cei care s-au succedat la conducerea ei au căutat, încă de la primele numere, să găsească o formulă jurnalistică echilibrată, predominant fiind spaţiul acordat articolelor politice sau celor cu tematică socială, culturală şi economică, fără a se neglija publicistica de popularizare şi de divertisment. În general, ca şi în cazul altor periodice, s-a teoretizat mai puţin şi s-a acţionat mai

115 Împreună cu Eminescu, Slavici a pus bazele Societăţii academice social literare ,,România Jună” şi a organizat, în 1871, ca preşedinte al societăţii şi al comitetului de organizare, Serbarea de la Putna a studenţimii române din ţară şi din străinătate.116 Titu Maiorescu, În memoria unui poet bănăţean: Victor Vlad Delamarina, în ,,Tribuna”, nr. 65, 19/31 martie 1898, p. 245–246.

57

mult, chiar cu o perseverenţă diferenţiatoare. Culegerea creaţiei populare a fost stimulată prin felurite apeluri şi chestionare, îndrumări şi programe, dar mai ales prin publicare directă. Au publicat poezie, proză, teatru, Ion Pop-Reteganul, Gr. Sima, I. Urban-Jarnik, Valeriu Branişte şi mulţi alţii, tribuniştii intenţionînd să realizeze chiar o ,,geografie a creaţiei populare româneşti”. Mai ales în materie de proză, mulţi dintre aceştia prelucrau masiv, încurajaţi tacit de Slavici, care vedea în asemenea încercări posibilitatea de a stimula dezvoltarea ,,novelei” naţionale. Tribuna şi-a impus, încă din primii ani, un adevărat program literar, avîndu-se în vedere, mai întîi, aşezarea limbii române pe adevărata ei bază.

În domeniul literaturii, revista îşi avea ,,forţa” ei literară, care a stat la baza alcătuirii ,,Bibliotecii poporale” a Tribunei, în care se republicau scrierile apărute mai întîi în foiletonul ziarului (între anii 1884-1887 şi 1890 s-au tipărit 46 de broşuri). După exemplul gazetarilor din Moldova şi Muntenia, redactorii ziarului au tipărit un calendar (Calendarul poporului) şi mai multe suplimente consacrate sărbătorilor tradiţionale (1896, 1897), dar şi un supliment literar, oferit gratuit cititorilor, Tribuna literară (1900-1902). Se cuvine însă subliniat faptul că literatura Tribunei a cîştigat destul de mult în însemnătate odată cu primele colaborări ale lui Coşbuc (Filozofi şi plugari, 1884) şi apoi cu intrarea lui în redacţie (1887). Articolele, poeziile, baladele, poveştile versificate şi traducerile poetului au ridicat în mod considerabil nivelul literar al revistei. Aici va publica poeziile: Fulger, Crăiasa zînelor, Mînioasa, Numai una, Fata morarului, Nunta Zamfirei, Trei, doamne, şi toţi trei..., Rea de plată şi altele (în 1888 îi apar 35 de poezii), care-l impun tot mai mult conştiinţei publice româneşti ca pe un nou şi valoros poet. Coşbuc va reţine extrem de puţin din ce a publicat pînă în 1887şi va fi suficient de riguros cu poeziile de după această dată, apariţia lor masivă în Tribuna avînd un mare efect, atît în impunerea lui ca poet, cît şi în consolidarea prestigiului revistei. Tribuna a publicat, în acelaşi timp, operele celor mai cunoscuţi scriitori români (C. Negruzzi, V. Alecsandri, M. Eminescu, I. L. Caragiale), pentru a oferi cititorilor adevărate modele de creaţie, stimulînd astfel gustul pentru lectură, prin publicarea unor opere de calitate, originale, pe linia unei tradiţii deschise de Gazeta de Transilvania, Foaie pentru minte, inimă şi literatură sau Familia. Nu acelaşi lucru se va întîmpla în ultimii ani de apariţie, cînd creaţiile originale vor fi tot mai rare în coloanele Tribunei, ceea ce a condus şi la o difuzare limitată, care, mai ales după anul 1896117, devine un ziar de provincie, în care domina informaţia de interes strict local. Meritul cel mai mare al redactorilor de la Tribuna a fost acela de a fi contribuit la răspîndirea în Transilvania a poeziei lui Eminescu, prin republicarea versurilor şi prin comentarea operei poetului (studii scrise de G. Bogdan-Duică, V. Goldiş, A. C. Domşa, versuri dedicate lui Eminescu de către Al. I. Hodoş).

În Tribuna au apărut, de asemenea, numeroase traduceri, cele mai multe de bună calitate, din Lessing (Laocoon), Goethe, Byron, Dickens, Flaubert, Jules Verne, A. Daudet, E. Zola, Goldoni, G. Carducci, Tolstoi, Dostoievski, Turgheniev ş.a.

BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ

Ioan Slavici, Amintiri, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967, p. 133-135, 264-269, 271-278.

*** Istoria literaturii române, III, Editura Academiei, Bucureşti, 1973, p. 532-534.Mircea Popa, Tradiţia ,,Tribunei”, în Tribuna XIII, 1969, p. 17.Aurel Sasu, Generaţia ,,Tribunei”, în Tribuna, XVIII, 1974, p. 13.

Evaluarea cunoştinţelor:

117 Din 1896, proprietatea ziarului şi a institutului tipografic trece de la Eugen Brote (1850-1912), obligat să se autoexileze în preajma procesului memorandiştilor, la I. Raţiu, şi devine astfel oficiosul grupării politice din care făcea parte Raţiu, pierzînd tot mai mulţi dintre cititorii care-i sprijineau pe vechii tribunişti (Slavici, Bechnitz, Brote ş. a.).

58

1. Citiţi şi comentaţi programul revistei din Culegerea de articole-program.2. În ce măsură binecunoscuta deviză, înscrisă de I. Slavici pe frontispiciul

Tribunei: ,,Soarele pentru toţi românii, de la Bucureşti răsare”, îşi menţine actualitatea ? Faceţi un scurt comentariu.

6. Convorbiri literareLa 1 martie 1867, a apărut la Iaşi, în redacţia lui Iacob Negruzzi, căruia îi

aparţine ,,botezul” publicaţiei (titlul fusese ales, probabil, din tradiţia periodicelor ieşene: Dacia literară şi România literară), şi sub conducerea spirituală a lui Titu Maiorescu, revista Convorbiri literare, care va domina, aproape trei decenii, viaţa literară şi publicistică românească. Revista a apărut, mai întîi, bilunar (1 martie 1871 – 15 martie 1872), apoi lunar (1 aprilie 1872 – martie 1885), perioada ieşeană, apoi la Bucureşti, lunar (aprilie 1885; iulie – august 1916; ianuarie 1919 – februarie-martie 1944).

Pe la mijlocul veacului al XIX-lea, lipsa unei serioase publicaţii literare era resimţită acut în mediile culturale. Rolul unei asemenea publicaţii, de înalt nivel artistic şi ştiinţific, nu-l putea îndeplini niciuna din foile – de altfel numeroase – ale timpului, foi politice, didactice, reviste-magazin sau reviste predominant ştiinţifice, în care literatura era, uneori, un simplu accident. După Unirea Principatelor, literatura intrase într-un moment de oboseală şi de complacere în mediocritate. Circulau traducerile proaste din autori străini, obscuri. Paralel cu acest fenomen de invazie a unei pseudoliteraturi, nepotrivite cu spiritul şi realităţile sociale ale vremii, se petrecea în literatura originală, în speţă în poezie, o anemiere nu mai puţin pernicioasă. De la afirmarea cetăţenească la tribună, de la deschiderea spre social, poezia se retrage răsucindu-se spre interior, devine intimistă, lîncezeşte în convenţionalism liric. Poemul de largă respiraţie al lui Bolintineanu, Conrad (1867), sau o poezie remarcabilă ca Poetul murind (1866), a lui Heliade, sînt doar cîntecul de lebădă al unor poeţi care de mai mulţi ani tăceau sau sporeau lirica anostă a vremii cu texte nesemnificative. Poezia patriotică, din preajma anului 1848 şi a Unirii, semnată de poeţi de frunte, este continuată în această perioadă de tranziţie de către poetaştri de ocazie care păstrau doar o înflăcărare exterioară şi artificială şi un înveliş găunos de vorbe umflate.

Apariţia Convorbirilor, după cum se ştie, îşi are embrionul în constituirea la Iaşi a cenaclului Junimea. Întîlnirile unor tineri intelectuali ieşeni, mulţi cu studii în străinătate, cu scopul împărtăşirii unor impresii de lectură sau al citirii de texte literare proprii, se organiza la început spontan, avînd un caracter izolat şi închis, dar de reacţie, mai mult sau mai puţin evidentă, faţă de literatura epocii. Se ţineau prelegeri la Universitate. Constituirea Junimii exprima dorinţa şi hotărîrea unor intelectuali fini şi competenţi de a produce un reviriment în literatură, întreprindere care, cu unele contradicţii şi oscilări ideologice, se va dovedi eficace şi salutară. Ideea redactării unei reviste literare, care să fie exprimarea estetică a Junimii, i-a aparţinut lui Iacob Negruzzi şi s-a concretizat în anul 1867. Importanţa revistei Convorbiri literare se relevă şi se impune în conştiinţa posterităţii, la distanţă de aproape un secol şi jumătate, atît prin conţinut – adevărată antologie de valori beletristice – cît şi prin ţinută, avînd apariţia cea mai îndelungată şi periodicitatea cea mai constantă (apare regularitate pînă în 1944).

Preluînd (în primii 17 ani) formatul României literare, cititorii Convorbirilor îşi declară revista o continuatoare, în idei şi ţeluri, a acesteia. Articolul-program, publicat în fruntea primului număr, aprecia momentul apariţiei Convorbirilor ca un moment favorabil unei reînvieri a ocupaţiilor literare. Politica era socotită potrivnică artei şi ştiinţei: ,,În mijlocul agitaţiunilor politice de care fură cuprinse toate spiritele în România, mişcarea literară susţinută înainte cu mult succes de foile literare atît de cunoscute şi preţuite de toată societatea, a încetat cu totul”. În reclamarea descendenţei din România literară se pierdea însă din vedere că preocuparea centrală a revistei lui Alecsandri fusese răspîndirea ideii Unirii şi afirmarea naţionalităţii românilor, răspunzîndu-se astfel unor cerinţe politice acute.

Precizînd scopurile revistei, ,,de a reproduce şi răspîndi tot ce intră în cercul ocupaţiunilor literare şi ştiinţifice, de a supune unei critici serioase operele ce apar din orice

59

ramură a ştiinţei, de a da samă despre activitatea şi producerile societăţilor literare, în special a celei din Iaşi”, redactorul Convorbirilor îl adaugă şi pe acela ,,de a servi ca punct de întîlnire şi înfrăţire pentru autorii naţionali”, într-o formulare, dacă nu identică, foarte apropiată de cea cuprinsă în mesajul României literare, cu ani în urmă.

Preocuparea dominantă a revistei (în primii 27 de ani) a fost cea literară, marea majoritate a materialelor publicate aparţinînd beletristicii sau esteticii, completate cu studii şi informări din domeniul istoriei, filosofiei, filologiei etc. Pe linia acestei preocupări, fie promovînd mari talente, fie enunţînd şi difuzînd, prin articole teoretice sau de critică, principii şi norme de orientare şi de apreciere estetică, revista Convorbiri literare a însemnat, atît prin conducătorul ei spiritual Titu Maiorescu, cît şi prin ţinută, nivelul şi calitatea generală a cuprinsului, un factor decisiv pentru înviorarea unei vieţi literare stagnante.

Fiind revista literară a cercului conservator, recunoscut ca atare (Junimea constituia, oficial, începînd din 1871, aripa tînără a Partidului Conservator şi furniza miniştri pentru diverse combinaţii guvernamentale), publicaţia nu putea fi absolvită de o coloratură politică, chiar dacă aceasta a fost oarecum disimulată. Această orientare ideologică, oarecum contradictorie, este evidentă, mai ales, în articolele teoretice şi se va menţine pe tot parcursul perioadei 1867-1894.

Ideea neoportunităţii ideilor politice, şi inclusiv a patriotismului, în poezie, generată de maculatura patriotardă care invadase viaţa literară în preajma apariţiei Convorbirilor, este înlăturată atunci cînd versuri valoroase sub raport estetic fac dovada că, în măsura în care e un sentiment adevărat şi adînc, patriotismul poate fi ,,născător de poezie”. Teza autonomiei esteticului, care cerea ignorarea existenţei individuale a creatorului, a concepţiilor sale ideologice, filosofice sau morale, n-a împiedicat pe niciun scriitor de talent s-o ,,încalce” şi să fie bine primit şi chiar solicitat la Convorbiri. De fapt, sistemul estetic riguros, impus de Maiorescu şi preferat de revista ieşeană în exprimarea ei artistică, precum şi în raporturile ei cu celelalte publicaţii literare, a fost de primă necesitate într-un stadiu al literaturii noastre cînd se impunea selecţia, separarea frumosului de urît. Mult discutata rigiditate a unei critici ,,judecătoreşti”, normativă şi sentenţioasă, intuită de Maiorescu, lăsa – în fapt – porţi larg deschise frumosului autentic. Însuşi Gherea – care va sancţiona adesea, confundîndu-i sau interpretîndu-i eronat, termenii critici folosiţi de Maiorescu – a recunoscut că, prin critica sa exigentă, mentorul Junimii a stat ,,de strajă înaintea edificiului literaturii”118.

Dragostea reală pentru limba şi literatura românească, cu un gust sigur, fin şi necruţător cu impostura, o aptitudine cu totul deosebită pentru frumosul artistic, l-au îndepărtat pe Maiorescu (şi implicit revista ctitorită de el) de un estetism rigid. Situarea artistului într-o zonă purificată de atingerile cu realitatea socială face loc celei mai sincere preţuiri a folclorului. Tot astfel teza ,,formelor fără fond” – contrafort al întregului bastion teoretic junimist –, în numele căreia erau respinse unele înnoiri, sub cuvînt că ar fi formale, coexistă cu aspiraţia la înţelegerea ideilor ,,ce omenirea întreagă le datoreşte civilizaţiei apusene şi totodată prin păstrarea şi accentuarea elementului naţional”. Lăsînd la o parte ambiguităţile de ordin politic, oscilările şi indeciziile de ordin filosofic, e necesar să fie subliniat efortul conducătorilor revistei de a promova talente autentice şi de a mărgini activitatea acesteia la sfera literară.

În cei 27 de ani de la apariţie, pînă la schimbarea directoratului, nu se poate vorbi de etape, în sensul unor cotituri radicale în orientarea ideologică a revistei. Dimpotrivă, se impune atenţiei caracterul compact, omogen. Evoluţia Convorbirilor nu cunoaşte etape delimitate cu stricteţe, şi orice împărţire nu poate fi decît arbitrară. În anii de pînă la apariţia lui Eminescu, colaborarea lui V. Alecsandri şi publicarea Pastelurilor – moment în acelaşi timp culminant în creaţia bardului, cît şi în peisajul poetic convorbirist preeminescian – dau strălucire revistei. Accentul cade însă pe articolele critice şi estetice maioresciene, care sînt un fel de consolidare a spiritului critic, începînd cu studiul O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, trecînd la Critica ortografiei lui Cipariu (1867), la aprecierea Poeziilor populare adunate de V. Alecsandri (1867), la anatemizarea felului în care este folosită Limba română în jurnalele din

118 Constantin-Dobrogeanu Gherea, Asupra criticei, în Studii critice, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967, p. 14.

60

Austria (1868) şi sfîrşind cu studiul Direcţia nouă în poezia şi proza română, din 1871-1872. Raportată la momentul apariţiei şi la evoluţia spiritului critic în literatura noastră, O cercetare critică asupra poeziei româneşti de la 1867 a avut o importanţă greu de apreciat altfel decît la superlativ. E o treaptă începînd de la care literatura română – în speţă, poezia – a avut alte legi de judecată, decît pînă atunci.

Principiile estetice stabilite de Maiorescu pentru înţelegerea şi depistarea frumosului devin instrumentul unei discipline – critica literară – care abia trecea, la noi, dintr-o fază empirică în cea ştiinţifică. Titu Maiorescu răspundea unuia dintre punctele cuprinse în articolul-program: critica serioasă a operelor literare apărute – iar asprimea sa nu poate fi nicio clipă suspectată de rea-credinţă. Dorinţa lui Maiorescu de a primeni aerul stătut al unei poezii leşietice este întru totul îndreptăţită, iar indignarea lui împotriva urîtului, acceptat ca frumos, este justificată. Bunele sale intenţii critice sînt la un moment dat alterate de iritarea omului de gust, care, înecîndu-se în platitudinile prozaice pe care le analiza, în figuri de stil ridicole şi în trivialităţi, este excedat de scormonirea exemplelor necesare teoretizării despre cum nu trebuie să se scrie versuri: ,,Majoritatea poeţilor români nu merită numele ce şi-l uzurpă; din producţiunile lor se vede numai o fantezie seacă de imagini originale şi o inimă goală de simţiri adevărate, şi mai bine le-ar fi fost lor şi nouă dacă niciodată nu ar fi luat pana în mînă şi nu ar fi lăţit în public producţiunile lor nedemne de limbajul muzelor”. Munca de asanare revine criticii literare: ,,O critică serioasă trebuie să arate modelele bune cîte au mai rămas şi să le distingă de cele rele, şi, curăţînd astfel literatura de abundenţa erorilor, să prepare junei generaţiuni un cîmp liber pentru îndreptare”.

Din poezia preconvorbiristă nu găsea suficiente producţii acceptabile pentru alcătuirea unei antologii. Cele şase volume din Lepturariu lui Aron Pumnul i se păreau o glumă, ,,căci în această colecţiune, după cum se vede, sub literatură se înţelege adunarea tuturor literelor imprimate şi chiar neimprimate, şi în acest mod se puteau umple zeci de volume cu extracte de aceeaşi valoare”. Totuşi, publicîndu-şi studiul în volum, Maiorescu adaugă o antologie de versuri semnată de Gr. Alecsandrescu, A. Donici, Alecsandri, Bolintineanu, A. Sihleanu ş.a., făcînd dovada că nu socotea nulă toată poezia preconvorbiristă.

Publicarea pe prima pagină a Convorbirilor a poeziei lui Eminescu, Epigonii, este şi ea o mărturie a respectului pentru înaintaşii elogiaţi de poet, fireşte, cu diferenţierile de rigoare. De altfel, apariţia lui Eminescu la Convorbiri marchează începutul unei noi etape. După 1871, membrii fondatori ai Junimii au fost atraşi din ce în ce mai mult de practica politicii curente: Titu Maiorescu a devenit deputat, apoi ministru, iar în 1874 s-a mutat la Bucureşti. Nu s-a rupt însă definitiv de activitatea ieşeană; făcea, din cînd în cînd, drumul de la Bucureşti la Iaşi ca să ia parte la cîte o şedinţă a Junimii, încercînd constituirea unei Junimi bucureştene. Colaborarea lui la Convorbiri devenise însă sporadică.

Aproape un deceniu, pînă în preajma anului 1880, cînd Eminescu se mutase la Bucureşti în redacţia Timpului şi cîţiva ani după, Convorbirile au cunoscut o etapă de mare înflorire (,,etapa marilor clasici”), dominată net de personalitatea eminesciană, dar beneficiind şi de colaborarea prestigioasă a lui Ion Creangă şi Ion Slavici. În 1879, îşi începea aici publicarea comediilor I. L. Caragiale. Vasile Alecsandri continua şi el – chiar dacă răspundea concomitent solicitărilor altor publicaţii, cu alt program şi alte convingeri – să onoreze stăruitor paginile revistei cu semnătura sa (este epoca legendelor istorice, urmate de poeziile patriotice, inspirate de Războiul pentru independenţă). În anul 1885, sediul revistei s-a mutat la Bucureşti; cuprinsul revistei, ca şi compoziţia colaboratorilor, devenind treptat eclectice.

O preocupare stăruitoare a Convorbirilor a constituit-o problema limbii române, din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Revista Junimii a continuat, cu argumente ştiinţifice, lupta începută de Alecu Russo şi V. Alecsandri împotriva curentelor latiniste, combătînd cu vehemenţă dicţionarul elaborat de I. C. Massim şi A.T. Laurian. În ceea priveşte îmbogăţirea vocabularului, ei recomandau limba vorbită de popor şi lexicul limbilor romanice. Contribuţia adusă la constituirea unei limbi literare unitare a fost remarcabilă, fiind promovate consecvent

61

numai acele opere care se conformau principiilor junimiste. De un mare folos au fost scrierile lui V. Alecsandri, al cărui prestigiu a sporit influenţa revistei.

Maiorescu a contribuit şi el în chip deosebit la unificarea limbii, mai ales prin articolele, Limba română în jurnalele din Austria (1868) şi În contra neologismelor (1881), după cum tot el are mari merite în stabilirea premiselor stilului beletristic românesc modern, prin articolele Beţia de cuvinte în Revista contimporană (1873) şi Oratori, retori şi limbuţi (1902). O importanţă aparte a acordat revista problemelor de ortografie, reuşind să oprească tendinţele latiniste şi să impună un fonetism temperat, adoptat ulterior pe întreg teritoriul de limbă română.

Continuînd orientarea celor mai multe din publicaţiile anterioare, Convorbiri literare s-a preocupat în mod deosebit de folclor, considerat ca expresie a caracterului naţional. De aici tendinţa de a-l aşeza la temelia literaturii culte şi a limbii noastre literare. Prezenţa lui V. Alecsandri a sporit interesul, deja existent, al convorbiriştilor faţă de folclor, în care ei vedeau şi un bogat izvor de inspiraţie, aşa cum reiese din ampla prezentare pe care Maiorescu o face volumului lui Alecsandri, Poezii populare ale românilor (1868). Treptat, revista ajunge să grupeze pe cîţiva valoroşi folclorişti, contribuind la orientarea folcloristicii noastre către principiile moderne ale culegerii şi interpretării literaturii populare. O poziţie categorică afirmă A. Lambrior, în studiul Literatura poporană (1874), unde susţinea necesitatea culegerii nu numai exacte, dar şi în totalitate a variantelor, spre a se putea alcătui un corpus de texte, util pentru studiile etnografice, istorice şi lingvistice.

În paginile Convorbirilor literare au apărut şi numeroase lucrări de filozofie, logică, morală, istorie sau psihologie. Lăsînd la o parte propagarea darwinismului, comună cu a altor reviste din epocă, rămîne ca particularitate a revistei junimiste publicarea unor încercări de metafizică, ca acelea ale lui Vasile Conta, sau prezentarea doctrinei schopenhauriene, mai ales prin intermediul lui Titu Maiorescu. Prin promovarea unui judicios spirit critic, Convorbiri literare a contribuit, în mare măsură, la dezvoltarea vieţii literare a României. A fost ajutată, întru aceasta, de o sumă de reviste aliate, care şi-au însuşit programul ei, cum ar fi: Telegraful român, Tribuna, Orientul român, chiar Familia şi Gazeta Transilvaniei. Alte periodice i-au fost adversare de la bun început, mai ales după apariţia articolelor critice ale lui Titu Maiorescu. Ca urmare, Convorbiri literare a avut de susţinut cîteva polemici – ce au produs un mare răsunet – cu Revista contemporană, Columna lui Traian, Contemporanul, Literatură şi artă română.

Exercitîndu-se în planuri multiple, în toate provinciile româneşti, unde revista a pătruns de la cel dintîi număr, influenţa Convorbirilor literare asupra culturii şi literaturii române a fost decisivă.

62

BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ

Dan Mănucă, Critica literară junimistă (1864-1885), Editura Junimea, Iaşi, 1975.

Pompiliu Marcea, ,,Convorbirile literare” şi spiritul critic, Editura Eminescu, Bucureşti, 1971.

C. Pompilian, H. Zalis, ,,Convorbiri literare”. Bibliografie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1975.Adriana Iliescu, Reviste literare de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, Editura Minerva, Bucureşti,

1972, p. 40-74.Rodica Florea, Poeţi convorbirişti în perioada 1867-1895, în Studii de istorie a literaturii române.

De la C. A. Rosetti la G. Călinescu, Editura Academiei Bucureşti, 1968, p. 159-191.

Evaluarea cunoştinţelor:1. Comentaţi programul estetic al Convorbirilor literare, comparativ cu al celorlalte

reviste literare din epocă.2. Enumeraţi titlurile a cel puţin două studii, scrise de Titu Maiorescu, care au avut un

impact major în evoluţia literaturii româneşti. Faceţi referii concrete la unul dintre aceste studii şi punctaţi principalele idei care se desprind din conţinutul studiului.

3. În ce măsură revista Convorbiri literare continuă spiritul Daciei literare ? Faceţi un scurt comentariu de minimum 10 rînduri.

4. Precizaţi titlurile a cel puţin cinci opere literare importante, care au apărut în paginile Convorbirilor literare.

5. Care a fost rolul revistei în domeniul ortografiei şi în cel al cultivării limbii?

Evaluare finală:

1. Enumeraţi titlurile a cel puţin cinci reviste literare româneşti/străine pe care le citiţi/consultaţi cu regularitate.

2. În ce măsură presa literară actuală răspunde necesităţilor şi aspiraţiilor voastre de (in)formare în viitoarea sau actuala profesie?

3. Prezentaţi succint modul în care s-a afirmat şi a evoluat presa europeană, insistînd asupra factorilor care au contribuit la diversificarea acesteia.

4. Consideraţi că putem vorbi de presă, în sensul modern al termenului, încă de la apariţia, în anul 1731, a Calendarului tipărit de Petcu Şoanul în Şcheii Braşovului ?

5. Menţionaţi în ce a constat importanţa celor două periodice, Albina românească şi Curierul românesc, pentru cultura şi literatura românească din prima jumătate a secolului al XIX-lea?

6. Argumentaţi de ce Dacia literară poate fi considerată prima revistă literară din spaţiul cultural românesc ?

Test de autoevaluare finală (I)

1. Un rol important în apariţia primelor forme de manifestare a presei din Europa l-a avut:

a. apariţia foilor manuscrise;

b. inventarea tiparului;

c. dorinţa de informare a publicului.

2. Primul jurnal săptămînal european a apărut în :

63

a. Köln (1620);b. Roma (1670);c. Madrid (1661);d. Anvers (1605).

3. Primul cotidian tipărit din Europa a apărut în anul:

a. 1660;

b. 1691;

c. 1702.

4. Pennsylvania Gazette a fost fondată, în 1728, de:

a. William Brown;

b. Benjamin Franklin;

c. Théophraste Renaudot;

d. Abraham Verhoeve.

5. Cel mai vechi periodic literar şi ştiinţific din Europa, fondat de Denis de Sallo, a fost:

a. Giornale de’ letterati;

b. Journal des savants;

c. L’année littéraire;

d. Philosophical Transactions.

6. În spaţiul cultural românesc, ideea fondării unei reviste ştiinţifice a avut-o, în anul 1884: a. Luigi Cazzavillan;b. Gh. Asachi;c. Vasile Alecsandri;d. Gh. Asachi şi Ion Heliade Rădulescu.

7. La muze historique (Gazette burlesque) a fost: a. primul jurnal de critică teatrală;b. o publicaţie de divertisment, tipărită de Jean Loret;c. primul jurnal de modă francez;d. primul cotidian francez, fondat de Antoine Cadet de Vaut.

8. Înfiinţarea primei agenţii internaţionale de presă, în anul 1835, i se datorează lui:a. Julius Reuter;b. Bernard Wolff;c. Charles-Louis Havas;d. Élie Fréron.

9. Sintagma, ,,a patra putere” în stat, atribuită presei, aparţine publicistului:

64

a. Benjamin Jonson; b. Edmund Burke;c. Jean Donneau de Visé.

10. Primele reviste literare specializate din Franţa au fost:a. L’Observateur littéraire, La semaine littéraire; b. Le nouveau spectateur, L’Observateur littéraire;c. Mercure de France, L’année littéraire.

11. Chrestomaticul românesc a apărut din iniţiativa lui:a. Teodor Bălan;b. Alexe Lazaru;c. Teodor Racoce;d. Ioan Molnar Piuariu.

12. Biblioteca românească a fost tipărită la: a. Buda;b. Sibiu;c. Cernăuţi.13. Chrestomaticul românesc este:a. o revistă literară;b. un cotidian politic;c. un almanah.

14. Primul număr al ziarului Fama Lipschii apare în anul:a. 1820;b. 1827;c. 1829.

15. Din iniţiativa lui Asachi au fost tipărite:a. Alăuta românească şi Icoana lumei; b. Adaos literar şi Muzeul naţional;c. Spicuitorul moldo-român şi Gazeta Teatrului Naţional.

16. Bazele publicităţii în Franţa au fost puse de:a. Claude Chappe;b. Antoine Cadet de Vaut;c. Théophraste Renaudot.

17. Prima publicaţie americană reprezentativă a fost: a. The Public Occurences;b. Pennsylvania Gazette;c. Daily Courant.

18. Primul săptămînal londonez, apărut în 1622, se numea:a. Weekely Newes;b. The Daily Post;c. The Athenian Mercury.

19. Prima publicaţie periodică românească din Transilvania care a tipărit folclor a fost:a. Gazeta de Transilvania;b. Foaie literară;c. Foaie pentru minte, inimă şi literatură.

20. Primul cotidian românesc a apărut în anul:a. 1829;

65

b. 1840;c. 1848;d. 1838.

21. Foaie pentru minte, inimă şi literatură a apărut ca supliment al publicaţiei: a. Gazeta de Transilvania ;b. Foaia duminicii;c. Biblioteca românească.

22. Multe dintre jurnalele româneşti din prima jumătate a secolului al XIX-lea au fost influenţate de:

a. modelul presei germane;b. modelul presei franceze;c. modelul presei britanice.

23. Citatul : Se ştie că sînt făcute pentru a trezi patimile societăţii şi a crea în public atmosfera ce-i trebuie guvernului sau adversarilor săi spre a inaugura suirea unora sau coborârea altora, aparţine lui:

a. G. Bariţiu;b. Mihai Eminescu;c. M. Kogălniceanu.

24. Ideea editării primelor ziare din Transilvania a fost rezultatul:a. influenţei iluministe;b. influenţei franceze;c. influenţei romantice.

25. Primul ziar apărut pe teritoriul ţării noastre a fost:a. Curierul românesc;b. Theatral Nachrichten;c. Theatral Wochenblatt.

26. Albina românească a avut o apariţie:a. săptămînală;b. bisăptămînală;c. bilunară.

27. Care dintre publicaţiile, apărute în secolul al XIX-lea, continuă să apară şi astăzi sub acelaşi titlu:

a. Adaos literar, Dacia literară, Familia;

b. Gazeta Teatrului Naţional, Adaos literar, Dacia literară;

c. Dacia literară, Familia, Convorbiri literare.

28. Legea presei, în România, a intrat în vigoare în anul :a. 1862;b. 1848;c. 1829.

29. Concepţia estetică a revistei Familia a fost urmată şi de:a. Dacia literară, România literară, Alăuta românească;b. Orientul latin, Şezătoarea, Albina Carpaţilor;c. Foaie pentru minte, inimă şi literatură, Şezătoarea, Lumea nouă.

66

30. Redactorii Tribunei au adoptat, încă de la primele numere, ortografia:a. fonetică;b. etimologică;c. nu aveau un punct de vedere clar.

Test de autoevaluare finală (II)

1. Chrestomaticul românesc a reprezentat:

a. o publicaţie religioasă;

b. un calendar;

c. un almanah;

d. un supliment literar al Telegrafului filologic.

2. Pennsylvania Gazette a fost fondată, în 1728, de:

a. William Brown;

b. Benjamin Franklin;

c. Théophraste Renaudot;

d. Abraham Verhoeve.

3. Courier de Moldavie, ziar tipărit, în limba franceză, din iniţiativa generalului Potemkin, a apărut la:

a. Bucureşti;

b. Paris;

c. Iaşi.

4. Cel mai vechi periodic literar şi ştiinţific din Europa, fondat de Denis de Sallo, a fost:

a. Giornale de’ letterati;

b. Journal des savants;

c. L’année littéraire;

d. Philosophical Transactions.

5. Primul ziar apărut pe teritoriul ţării noastre, Sibiu (1778), în limba germană, se numea:

a. Siebenbürger Zeitung;

b. Der Kriegsbote;

67

c. Theatral Wochenblatt;

d. Theatral Nachrichten.

6. Albina românească a avut o apariţie:a. săptămânală;b. bisăptămânală;c. bilunară.

7. În cel de-al doilea număr al ziarului, Fama Lipschii (pentru Daţia), redactorii pledau pentru:a. utilizarea alfabetului latin;b. introducerea unui alfabet de tranziţie;c. nu au avut asemenea preocupări.

8. Înfiinţarea primei agenţii internaţionale de presă, în anul 1835, i se datorează lui:a. Julius Reuter;b. Bernard Wolff;c. Charles-Louis Havas;d. Élie Fréron.

9. Chrestomaticul românesc a apărut din iniţiativa lui:a. Teodor Bălan;b. Zaharia Carcalechi;c. Teodor Racoce.

10. Sintagma, ,,a patra putere” în stat, atribuită presei, aparţine publicistului:a. Benjamin Jonson; b. Edmund Burke;c. Jean Donneau de Visé.

11. Redactorii Albinei româneşti au fost: a. Gh. Săulescu, Th. Codrescu şi V. Fabian-Pop;b. Th. Codrescu, A. Popovici, I. Brezoianu;

c. Th. Codrescu, I. Brezoianu şi I. D. Negulici.

12. ,,Prima revistă literară din Ţara Românească” este considerată:

a. Curierul de ambe sexe;

b. Curierului românesc;

c. Gazeta Teatrului Naţional.

68

13. Icoana lumei (1840) a fost o revistă:

a. de literatură;

b. umoristică;

c. de grafică şi caricatură;

d. de popularizare ştiinţifică.

14. Primele reviste literare specializate din Franţa au fost:a. L’Observateur littéraire, La semaine littéraire; b. Le nouveau spectateur, L’Observateur littéraire;c. Mercure de France, L’année littéraire.

15. Cuvîntul prenumerant avea, în secolul al XIX-lea, înţelesul de:

a. colaborator al unei reviste;

b. abonat al unei publicaţii;

c. distribuitor de presă.

16. Citatul următor: ,,Acuma poate cineva vedea pe simţitorul rumân curgîndu-i lacrămi de bucurie, văzînd în toate casele bătrîni, tineri, bărbaţi, femei, învăţaţi, şi mai de rînd, îndeletnicindu-se şi petrecînd cu Gazeta în mînă, şi înmulţindu-şi ideile, avînd cunoştinţă şi ţiind un şîr de întîmplările lumii…”, are în vedere apariţia cărei publicaţii:

a. Alăuta românească;

b. Dacia literară;

c. Curierul românesc.

17. Din iniţiativa lui Asachi au fost tipărite:a. Alăuta românească şi Icoana lumei; b. Adaos literar şi Muzeul naţional;c. Spicuitorul moldo-român şi Gazeta Teatrului Naţional.

18. Bazele publicităţii în Franţa au fost puse de:a. Claude Chappe;b. Antoine Cadet de Vaut;c. Théophraste Renaudot.

19. Prima publicaţie americană reprezentativă a fost: a. The Public Occurences;b. Pennsylvania Gazette;c. Daily Courant.

20. Momentul specializării presei din majoritatea ţărilor europene coincide:

a. cu inventarea tiparului;

69

b. cu cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea;

c. cu apariţia publicaţiei Le Journal des sçavans (5 ianuarie 1665).

70

71