Media tipărite

4.1. Scurt excurs istoric

Una dintre cele mai fascinante invenţii ale lumii occidentale, tiparul lui Johann Gutenberg, nu are o dată precisă de naştere. Pentru unii autori, tiparul a apărut în 1434, pentru alţii, în 1438, în vreme ce ultimii datează invenţia în 1439. Sunt indicaţi şi anii 1435 şi 1436 ca fiind anii de debut ai tiparului european. Şi locul apariţiei este notat de unii la Mainz şi de alţii la Strasbourg. Consensul nu se petrece nici măcar în datarea tipăririi Bibliei, într-o primă şi splendidă ediţie în anul 1455, susţin unii, în anul 1456, proclamă alte voci, an în care Gutenberg devine falit şi toate cele două sute de exempare ale tirajului vor trece în proprietatea avocatului său, împreună cu presa şi atelierul. Oricum, pe exemplarele primei biblii tipărite este imprimat anul 1456. Zece ani mai târziu, Gutenberg, sărac lipit, pleca din lumea aceasta, fără să realizeze că va rămâne în istorie ca o personalitate de prim rang. El nici nu-şi imagina măcar că invenţia sa va triumfa în faţa concurenţei pe care i-o făceau lucrările scrise manual, manuscrisele.

În timp, mulţi cercetători au relevat importanţa acestei descoperiri, dar McLuhan a făcut-o într-un mod strălucitor şi memorabil: “Odată cu Gutenberg, Europa intră în faza tehnologică a progresului, fază în care schimbarea însăşi devine norma arhetipală a vieţii sociale. Tipografia a tins să transforme limbajul dintr-un mijloc de percepţie şi explorare într-un bun de consum transportabil. Tiparul nu este numai o tehnologie, ci el însuşi este un izvor de materie primă sau o materie primă, ca bumbacul, lemnul sau radioul; ca orice materie primă, el structurează nu numai raporturile intersenzoriale ale individului, ci şi modelele interdependenţei colective”1.

Dar înainte de a urmări efectele tiparului în societăţile occidentale care l-au adoptat cu frenezie, ca instrument ce a contribuit substanţial şi profund la evoluţia omenirii către modernitate, să urmărim, în termeni generali, principalele etape din istoria comunicării umane. Fiecare autor care s-a aplecat asupra studiului comunicării a propus ori a adoptat o anume perspectivă istorică, delimitând, în funcţie de criteriile utilizate, etapele dezvoltării acesteia. Deşi comunicarea, ca proces conştient şi intenţional, ocupă, în istoria umană, pe axa timpului, un segment nu foarte amplu, studiul proceselor de comunicare a devenit o preocupare esenţială a vieţii intelectuale a ultimilor cincizeci de ani. Şi totuşi, înţelegerea acestor procese, în puncte vitale ale exprimării contemporane, pare a fi la început de drum. Şi aceasta, în special, datorită particularităţii comunicării de a invada întreaga structură a societăţii moderne şi de a lansa, cu o periodicitate din ce în ce mai severă, provocări interpretative şi de cogniţie, mai ales la nivelul efectelor sale. Studiul comunicării contemporane, şi prin implicarea atâtor specializări (de la sociologie şi lingvistică, până la informatică şi psihologie), este poate cel mai palpitant excurs intelectual al momentului actual al umanităţii, asupra căruia apasă urgenţe dintre cele mai divergente. Spre exemplu, lipseşte din bibliografiile ştiinţifice o analiză din perspectivă comparatistă a mediilor internaţionale. Apoi, se studiază mai puţin, peste tot în lume, influenţa societăţii asupra mass-media, în comparaţie cu efectele media – puncte de reper în cercetarea mediatică, dictate de urgenţele sociale. Deasemenea, sunt, în general, puţin studiate relaţiile reciproce care s-au stabilit (şi se remodelează în mod continuu) între cele mai importante componente media. Acum, când piaţa mediatică devine tot mai exigentă şi mai precisă în dorinţe, mai critică şi mai puţin dispusă a recepta fără un temei riguros mesajele, cercetarea din acest unghi va fi nevoită să înainteze destul de repede. De fapt, încercări teoretice pe acest gingaş teritoriu s-au petrecut încă de multă vreme, dar în prezent, viteza evoluţiei raporturilor mass-media cu indivizii, subgrupurile şi chiar cu societatea în întregul ei, reclamă studii amănunţite pe fiecare segment de interes în parte. Acum nu se mai vorbeşte la nivel general despre piaţa mediatică, nici măcar numai despre segmente de piaţă, ci despre “nişe” de piaţă sau chiar despre individualizarea receptării. Încă mai primează (şi este deocamdată firesc) în cercetarea contemporană studiile asupra efectelor mass-media, dar accentul s-ar putea muta, cu destulă probabilitate, înspre “vizualizările” extrem de nuanţate ale raporturilor dintre medii şi, poate, mai ales către posibilităţile de alternare benefice în plan psihologic individual.

1 M a r s h a l l M cL u h a n –– Galaxia Gutenberg, Buc., Ed. Politică, 1975, p.450

Universitatea „Al.I.Cuza”Facultatea de LitereDepartamentul de Jurnalistica si Stiintele ComunicariiAnul universitar 2007-2008MASS MEDIA - SISTEM ŞI PROCES

conf. univ.dr. Dorin POPAEmail: dpopa@uaic.roMobil: 0722 369 654

Din multele propuneri de etapizare a evoluţiei comunicării umane, optăm pentru aceea operată de Melvin L. DeFleur şi Sandra Ball-Rokeach, urmărindu-i sumar cadrele generale. Iată cele şase etape, pe care autorii le numesc epoci2:

1. epoca semnelor şi semnalelor Unul dintre primii noştri strămoşi – homo habilis – a apărut în urmă cu două milioane de ani şi, abia după aproximativ un milion de ani, a reuşit să stăpânească focul, după cum relevă rămăşiţe descoperite pe teritoriul Chinei. Cu aproximativ un milion şi jumătate de ani în urmă, un alt hominid – homo erectus – folosea topoare cioplite din piatră şi avea volumul creierului de 600 centimetri cubi. Semnele şi semnalele erau, de fapt, mârâieli, mormăieli. De asemenea, era prezent limbajul corpului: semnale făcute cu braţele sau cu mâinile. Mesajele erau, deci, simple şi transmise într-un ritm lent.

2. epoca vorbirii şi a limbajului Oamenii de Cro Magnon au fost aceia care au introdus arta, prin sculpturi în os, piatră şi fildeş şi prin picturi, descoperite în Spania şi sudul Franţei, reprezentând animale. Aceştia aveau capacitatea de a vorbi, structura craniană, limba şi laringele fiindu-le foarte apropiate de ale omului modern. Vorbirea a apărut acum 35.000-40.000 de ani, iar oamenii care o puteau folosi erau asemănători, fizic, celor de astăzi. Sunt opinii care susţin că, deşi mai robuşti, oamenii de Neanderthal au dispărut pentru că nu au trecut graniţa epocii semnelor şi semnalelor, necunoscând vorbirea şi limbajul. Această epocă se întinde, cu aproximaţie, până în anul 5.000 î. H.

3. epoca scrisului a) Pictograme convenţionalizate Primele inscripţii, care pot primi semnificaţii anume, apar în

Mesopotamia şi Egipt, în urmă cu şase mii de ani, după crearea unor semnificaţii standard, convenţii de reprezentare, care au permis stocarea informaţiilor. Aşa sunt cunoscutele glife egiptene, întâi sculptate în piatră, apoi desenate şi pictate, acest sistem pictografic fiind asemănător limbii chineze. Pentru a putea înţelege (descifra?) mesajul, era necesară stăpânirea unui mare număr de pattern-uri (acţiuni repetitive), iar scribii erau aceia care studiaseră îndelung simbolurile prin care se codificau mesajele în hieroglife pentru uzul exclusiv al clasei bogate.

b) Scrierea fonetică Sumerienii, care trăiau în nordul Golfului Persic, au descoperit scrierea cu beţe pe plăci de lut moale, scriere numită cuneiformă, bazată pe reprezentări şi imagini. Ei au creat, mai târziu, câte un simbol pentru fiecare sunet, simplificând, astfel, scrierea care, până atunci (aprox.1700 î. H.), se bazase pe simbolizarea fiecărui obiect sau idei. Scrierea alfabetică s-a conturat la o mie de ani după apariţia celei fonetice şi utiliza aproape o sută de caractere. Astăzi folosim 28 de caractere, în limba română, şi 26, în limba engleză. În anul 500 î.H., grecii aveau un alfabet mult folosit, ei standardizând şi simplificând sistemele vechi. De aici, modificat, acest alfabet a evoluat la Roma, fiind acelaşi pe care-l utilizăm astăzi, după o istorie care a început înainte cu 70 de milioane de ani.

c) Importanţa mijloacelor portabile Dificultatea transportului hieroglifelor şi cuneiformelor, suportul lor fiind din piatră şi lut, a dus la preocuparea de a găsi materiale mai uşoare care să servească drept suport pentru scriere, egiptenii descoperind, în jurul anului 2500 î. H., papirusul din trestie, folosit, de la început, de către armată şi administraţie. Mayaşii au descoperit că se poate scrie foarte bine (şi chiar au realizat primele cărţi netipărite) pe scoarţă tratată de ficus. S-au putut, astfel, transmite mult mai simplu învăţătura, sfaturile medicale, adică întreaga cultură a epocii – moştenirea culturală.

4. epoca tiparului)a Presa şi caracterul mobil Prima carte din lume a fost Diamond Sutra, în China, în anul 868

d. H. În 953, operele lui Confucius sunt imprimate pe plăci de lemn gravate în relief. Apoi, în 1038, chinezul Pi Shang inventează tipografia în care fiecare semn apare în relief pe un suport. Însă tiparul chinezesc nu utiliza litere din metal independente. Caracterele descoperite de aurarul Gutenberg, după multe experimente, vreme de 20 de ani, au fost unice în istoria de până atunci. El a realizat câte o ştanţă din oţel pentru fiecare literă, apoi a ştanţat imaginile literelor într-un metal mai moale (alamă) şi în jurul acestor imprimări a făcut matriţe din lut. În aceste matriţe din lut a turnat, apoi, plumb topit, obţinând, pentru fiecare literă, mulajul ei. Literele puteau fi, acum, aranjate astfel încât să formeze cuvinte, matriţele permiţând reutilizarea pentru turnarea oricâtor litere. Peste aceste cuvinte, bine legate, se putea da un strat de cerneală, iar prin presarea hârtiei sau a pergamentului se obţinea pagina tipărită. Gutenberg a folosit o presă mare pentru vin pe care a adaptat-o pentru presarea pergamentului peste cuvintele viitoarelor pagini. Se obţineau pagini curate (prin ecrane de protecţie) şi fără greşeli, Biblia cu 42 de rânduri tipărită în 1455 stând mărturie peste timp pentru “arta” sa.

)b Răspândirea educaţiei Începutul secolului următor descoperirii lui Gutenberg a fost marcat de febra apariţiei cărţilor în toate limbile europene, care, firesc, puteau fi citite numai de aceia care

2 M e l v i n L. D e F l e u r & S a n d r a B a l l –R o k e a c h –– Teorii ale comunicării de masă, Iaşi, Ed. Polirom,1999, pp.21-38

ştiau carte. Fiind mai ieftine acum, cărţile au mărit interesul pentru învăţătură, modificând încet-încet mentalităţile şi distribuţia elitelelor. Tot în secolul al XVI-lea se naşte şi ideea presei.

5. epoca mijloacelor comunicării de masă Mijloacele comunicării de masă au accelerat ritmul vieţii umane, accelerând şi ritmul de comunicare. Presa de masă, cinematograful, radioul şi televiziunea, ultimele trei fiind toate datorate primei jumătăţi a secolului au produs mutaţii culturale, sociale, politice şi economice de o complexitate care în continuare este un obiect de interes pentru numeroase studii pe plan mondial. În anii ’70, televiziunea a atins, în lumea occidentală, nivelul de saturaţie, după ce acelaşi nivel fusese atins şi de radio, cu un deceniu şi jumătate înainte.

6. epoca mijloacelor de comunicare computerizate Multiplicarea computerelor pe întreg globul a făcut să se vorbească, deja de multă vreme, despre o “societate a informaţiilor”. Tehnologia înaltă modifică în mod continuu comunicarea la toate palierele existenţei umane, remodelând sferele de interes, raporturile cu (şi din) spaţiul public, opţiunile posibile privitoare la organizarea timpului liber, gestiunea posibilităţilor multiplicabile de divertisment şi de evaziune. În acest context apar fenomene noi, extrem de interesante şi de nebănuit cu doar puţină vreme în urmă. Graniţele dintre distracţie şi muncă s-au modificat şi se modifică încă (ba chiar în unele zone dispar de-a dreptul), datorită noilor forme de comunicare: “Cultura rămâne destul de profund legată de distracţii; dar dezvoltarea reţelelor de comunicare tinde – şi va tinde din ce în ce mai mult – să transforme sensibil formele acestei legături; în plus, pentru anumite categorii sociale, frontierele între muncă şi distracţii tind să se modifice, dacă nu chiar să se şteargă, odată cu apariţia unor noi mijloace de comunicare. Aceste elemente, adăugate altor câtorva, sunt pe cale să transforme consumul cultural; incontestabil, de la începutul anilor ’80, a început o perioadă nouă”3.

4.1.1. Ce a precedat apariţia presei scrise ?

3 B e r n a r d M i è g e –– Societatea cucerită de comunicare, Iaşi, Ed. Polirom, 2000, p.25

Cum s-a “informat” omenirea înainte de apariţia presei? Sunt autori care susţin că zvonurile reprezintă cel mai vechi mijloc de informare din lume4. Poate unii dintre noi îşi mai amintesc de modul în care ne-am informat (sau, mai bine, eram “informaţi”) în decembrie 1989, într-un moment de criză, deci, de zvonurile care circulau atât de sprinţar în acele zile: otrăvirea apei (în mai toate marile oraşe ale României a funcţionat acest zvon, cu efecte garantate – cei mai mulţi dintre noi l-am crezut!), mulţimea morţilor din Timişoara (60.000!), fuga şi prinderea soţilor Ceauşescu, invazia teroriştilor, pericolul rusesc, originea africană a teroriştilor, diverse mişcări ameninţătoare ale unor unităţi militare etc. Aceste “informaţii” intrau în conştiinţele noastre mai iute decât intră cuţitul în caşcaval, eram, cei mai mulţi, absolut nepregătiţi să rezistăm oricărei manipulări, oricât de evidente pentru un specialist. Se putea încerca orice experiment pe pielea noastră atunci, anticorpii noştri pe acest teritoriu informativ erau inexistenţi; ni se distruseseră mecanismele de reacţie rapidă (şi sănătoasă). Dar zvonul a avut în toate epocile existenţei omenirii un prestigiu nedezminţit, un prestigiu autentic. Opera celui mai fascinant romancier din toate timpurile, Feodor Mihailovici Dostoievski, conţine destule zvonuri, care au un rol deloc neglijabil în construcţia cărţilor sale. Personaje extrem de importante ale universului dostoievskian nu sunt descrise decât prin zvonurile care circulă în societate pe seama lor: Stavroghin, în Demonii, Versilov, în Adolescentul, Feodor Karamazov, în Fraţii Karamazov ori Prinţul Mîşchin, în Idiotul. Unele dintre personaje sunt precedate de zvonuri, ele intrând în “acţiune”, în prezentul cărţii, abia după ce au fost îndelung “moşite”, “explicate” de zvonurile care se derulează cu o exactitate ştiinţifică. Eroii se comportă în direcţia prezisă de zvonuri, în sensul acestora. Ce stârneşte, mai departe, meditaţia? În toată opera lui Dostoievski nici măcar un zvon, unul singur, indiferent de cine a fost lansat, nu este contrazis! Da, zvonurile, aici, par a fi adevăruri ştiinţifice: nu pot fi contestate. În cazul Dostoieski, proverbul “Nu iese fum fără foc” este în drepturile lui, ba, mai mult, întreg fumul este, indubitabil, urmarea unui foc. Pentru Dostoievski zvonul are conotaţii pozitive, nu numai la nivelul motivelor literare: este credibil, autentic, ajută în construirea sensului realităţii şi poate fi un element catalizator, dinamizant, fertil-provocator, creativ. Şi, cu toate acestea, o întreagă sută de ani, după moartea acestui autor unic, zvonul a fost studiat doar din perspective negative, asociindu-i-se, invariabil, atribute ca fantezist, fals, dubios, pueril sau iraţional. Urmaşii scriitorului au fost mai puţin subtili, deşi au trăit în epoci cu un grad mai înalt de cunoaştere ştiinţifică.

A fost omul întotdeauna prizonierul avidităţii, al setei de ştiri exacte, proaspete şi detaliate, aşa cum este el astăzi sau cum suntem lăsaţi să credem că este? Opinii dintre cele mai serioase înclină să răspundă pozitiv la această întrebare. Omul n-a fost numai înclinat către ştiri, dar întotdeauna a avut nevoie de ştiri: “La origine, forma cea mai primitivă a comunicării în masă este indicarea publică a unui fapt foarte simplu şi care poate fi prevăzut, într-o perioadă când scrierea nu exista. O crestătură într-un copac, o piatră colorată, o ramură ruptă înseamnă pentru omul primitiv apropierea inamicului ori faptul că vânatul a trecut pe acolo sau se va afla acolo…În aceeaşi categorie intră semnalele optice – fumul pe timpul zilei sau focul în timpul nopţii – şi, de asemenea, semnalele acustice, cum este vestitul tam-tam african. Chiar şi în secolul al IX-lea d. H., împăratul bizantin a instalat de-a lungul graniţei sale cu imperiul abbasizilor o linie de focuri şi felinare, graţie căreia putea fi avertizat într-o oră, în capitala sa – dacă vremea era bună – că duşmanul a trecut frontiera’’5.

Acest mod istoric, tradiţional de semnalizare (comunicare) cu ajutorul fumului s-a păstrat la Vatican, în cazul conclavurilor care trebuie să desemneze un alt ocupant al scaunului Sfântului Petru: printr-un fum de culoare albă se anunţă alegerea unui nou papă, iar un fum negru vesteşte că votul cardinalilor n-a putut desemna persoana suveranului pontif, deliberarea continuând.

Revenind la zvonuri, vechi metode de comunicare, constatăm persistenţa acestora chiar şi după apariţia scrisului, a presei ori chiar a mass-media, adică instituţia zvonului este şi astăzi validă, funcţională. Şi, la fel de important, de fapt, vital, zvonurile îşi păstrează audienţa, publicul. Sunt, probabil, supape sociale care au nevoie încă de zvonuri vii, poate şi dintr-o nostalgie atavică a informaţiilor care circulau, toate, din gură-n gură. Ar fi interesante rezultatele unui studiu care să analizeze reminiscenţele caracteristicilor zvonurilor în presa contemporană, deoarece ele nu pot, pesistând, decât să conserve ceva care ţine de etern-umanul istoric şi structural.

Oricum, zvonul ar fi murit de multă vreme, ca “instituţie”, în absenţa dorinţei de a crede: “Oricare ar fi eforturile şi prestigiul emiţătorilor, dacă informaţia nu satisface nici o dorinţă, nu răspunde nici unei preocupări latente, nu serveşte drept supapă nici unui conflict psihologic, zvonul nu se va produce. Dimpotrivă, nişte fraze banale, nevinovate confidenţe pot fi pur şi simplu înghiţite, devenind apoi zvonuri, pentru că asimilarea şi consumarea lor prezintă un interes. În cele din urmă, zvonul nu convinge, seduce. Totul se petrece ca şi când ne-am agăţa de el ca de un fel de revelaţie pe

4 J e a n – N o e l K a p f e r e r –– Zvonurile, Buc., Ed. Humanitas, 1993. Volumul are ca subtitlu sintagma pe care am citat-o: “cel mai vechi mijloc de informare din lume”.5 J e a n – N o e l J e a n n e n e y –– O istorie a mijloacelor de comunicare, Iaşi, Ed. Institutul European, 1997, p.16

care ne grăbim s-o împărtăşim şi celor apropiaţi. Acest fenomen nu ţine de nici o putere hipnotică a zvonului: pur şi simplu, zvonul justifică şi exprimă cu voce tare ceea ce gândeam în sinea noastră sau nu îndrăzneam să sperăm”6.

Mesajul zvonului vine, astfel, în “întâmpinarea” opiniei publice, o justifică şi, în acelaşi timp, o coagulează, această particularitate conferindu-i unicitate printre celelalte tipuri de mesaj cunoscut.

Din majoritatea definiţiilor care au avut ca obiect zvonul, s-au evidenţiat patru caracteristici esenţiale ale acestuia. Ele sunt:

1)obiectul zvonului îl constituie un eveniment recent (actual) de interes public,2)zvonul este colportat din om în om, de obicei din gură în gură,3)destinaţia principală a zvonului este aceea de a fi crezut,4)imposibilitatea verificării exactităţii datelor furnizate de zvon. Ziarele au preluat elementele culturale specifice epocilor istorice care le-au premers, începând

cu cele mai vechi. Ca orice nou mijloc apărut, ziarul nu a omis nimic din ceea ce-i putea servi dezvoltarea şi evoluţia. Memoria culturală a omenirii a slujit şi slujeşte în continuare proceselor de comunicare, oricare ar fi acestea. Romanii, pe lângă sistemele de transmitere rapidă a mesajelor în întreg imperiul (“poşte oficiale”), utilizau afişajul în locurile publice a unor jurnale de mici dimensiuni – acta diurna – prin care informau populaţia în diverse probleme de interes cetăţenesc: hotărârile Senatului, condamnări şi impozite, evoluţiile campaniilor militare ale diverselor legiuni, mercuriale etc. De fapt, Senatul şi-a creat, în timp, propriul jurnal sau ziar: Acta Senatus, în vreme ce celelalte ştiri apăreau în Acta publica, Acta diurna.

Mesajele, indiferent sub ce forme, au străbătut în mod continuu istoria, fie că au fost scrise sau memorate.

A rămas în amintirea umanităţii, care i-a dedicat o probă la Jocurile Olimpice, soldatul care a “transmis” mesajul victoriei atenienilor împotriva perşilor, din 490 î. H., de la Marathon. După ce a alergat distanţa de 42,195 kilometri, care despărţea Marathonul de Atena, soldatul a dat o dublă veste concetăţenilor săi: vestea victoriei grecilor şi vestea morţii sale, survenită în chiar momentul în care o rostea pe prima. Este modul cel mai tulburător de transmitere a unei informaţii şi de aceea toate generaţiile îi repetă semnificaţia spre neuitare. În vastul imperiu incaş, nu existau cai, iar scrierea era necunoscută. Cu toate acestea, s-a constatat că informaţiile circulau cu multă rapiditate, pe mii de kilometri, datorită sistemelor de ştafetă organizate riguros, în care viteza medie a alergătorilor era de 10 km/h, iar mesajul era transmis la fel cum se efectuează astăzi schimbul de ştafetă la alergările sportive. Numai că mesajul era oral, iar transmisia se realiza tot în alergare, din 20 în 20 de kilometri; ba chiar, pentru precizie, se cerea şi repetarea formulării, emiţătorul asigurându-se de corectitudinea receptării.

Transmiterea mesajelor la distanţă a fost cunoscută şi practicată de către perşi, apoi de greci, romani, bizantini şi musulmani. În Imperiul roman, circulau sute de mii de scrisori anual, romanii ducând la apogeu tehnica transmiterii, care, apoi, vreme de secole (aproape un mileniu), n-a mai funcţionat nicăieri în lume.

6 J e a n - N o e l K a p f e r e r –– op.cit., p.101. Autorul conduce, în prezent, Fundaţia pentru Studiul şi Informaţia asupra Zvonurilor din Franţa, înfiinţată de el în 1984.

Sistemul de poştă a apărut pe teritoriul Franţei în 1464, iar în Anglia în 1478. Dacă în Occident calul era esenţial pentru a acoperi distanţele, în lumea musulmană era folosit dromaderul. Apoi, porumbelul, deşi în limite impuse de fragilitatea sa, a fost multă vreme un actor important al transmiterii mesajelor, în paralel cu calul şi dromaderul. Încep să apară codurile secrete, pornind de la teama interceptării mesajelor trimise prin porumbei. În secolele al XV-lea şi al XVI-lea se înteţeşte circulaţia informaţiilor, mai ales în Germania şi Italia, datorită activităţilor de comerţ. Pentru a putea ajunge în mai multe oraşe, în timp util, informaţiile sunt copiate de către scribi, unele şi în sute de exemplare. Manuscrisele descoperite în anii ’80 la Marea Moartă sunt considerate a fi “strămoşii ziarelor de astăzi”. La Veneţia, în secolul al XVI-lea, se tipăreşte oficial o foaie de ştiri, care costa o gazzetta (monedă mică), de aici provenind numele de gazetă care desemnează şi astăzi presa scrisă. În Gazzetta veneţiană, şi-a publicat Pietro Aretino celebrele sale pamflete.

În China, tiparul a fost cunoscut cu mai multe secole înainte de Gutenberg, dar era un tipar diferit de cel european, primul folosind lemnul. Astfel, dinastia T’ang (618-907) a avut prima publicaţie oficială tipărită, numită Ti pao. Se spune că hârtia a fost descoperită în China încă din jurul anului 100 d. H, iar prima carte, cu doar şapte foi, apare tot aici (anul 800).

Pe teritoriul Europei, în 1473, la Lyon, apare întâia carte laică scoasă de sub tipar, după care urmează, neregulat, noi “tipărituri”. Astfel, la sfârşitul secolului al XV-lea, “în Franţa, «ocazionalele» sunt mici foi, fascicule de dimensiuni limitate – între 8 şi 16 pagini – care încep să fie comercializate şi pe care le putem situa undeva între broşură şi ziar. În Italia, «ocazionalele» se numeau gazzette, cuvânt derivat, cum am mai spus, din gazzetta care însemna «monedă mică»: bănuţul cu care puteai cumpăra foaia i-a dat numele. La origine a fost un joc de cuvinte: gazza, în italiana lui Dante, înseamnă «coţofană» şi a dat în franceză «jaser» (a flecări). În Franţa apar, apoi, publicaţiile cu un caracter mai popular, numite «canards» (zvon, ştire mincinoasă). Prima foaie de acest tip datează din 1529. Caracteristic pentru canards este că aduceau la cunoştinţa marelui public toate ştirile, reale sau imaginare, care puteau frapa imaginaţia şi sensibilitatea: inundaţiile, cutremurele, apariţiile miraculoase care fac carieră în epocă şi, mai ales, crimele spectaculoase care pasionează publicul”7.

Foi de scandal, libele, pamflete, afişe apar în număr mai mare în vremea războaielor religioase. În toate aceste tipărituri pot fi întâlnite informaţii, fapte diverse, menite să amuze şi opinii. Deci, funcţiile esenţiale ale presei se manifestă încă de la începuturi, din “preistoria” ziarului, şi asta pentru că natura umană îşi păstrează, în timp, caracteristicile dominante. Nu suntem chiar atât de diferiţi, cum suntem uneori tentaţi să credem, de occidentalul de acum câteva sute de ani.

4.1.2. Primele periodice

Apariţia tiparului a fost posibilă datorită evoluţiei tehnologiei în secolele precedente, dar apariţia presei reclama şi o evoluţie politică pe măsură, care să permită şi să încurajeze exprimarea libertăţii (liberty) şi chiar a slobozeniei verbale (freedom). Dacă adăugăm coagularea unei vieţi economice în multe regiuni ori doar oraşe din epocă şi relaţiile de liber-schimb care proliferau, identificăm cea de-a treia cauză care a permis apariţia şi consolidarea presei scrise, chiar cea care făcea posibilă circulaţia informaţiei şi constituia “cererea” pentru această informaţie. Friedrich A. Hayek vede în relaţiile comerciale care se stabileau spontan principalul “eveniment” al timpului de atunci, care a înlesnit cristalizarea unei noi mentalităţi în lumea occidentală: “Noua viziune asupra vieţii s-a răspândit o dată cu comerţul, din oraşele negustoreşti ale Nordului Italiei înspre Vest şi Nord, străbătând Franţa şi Sud -Vestul Germaniei până în Ţările de Jos şi insulele britanice, prinzând rădăcini adânci oriunde nu exista o tiranie care să o înăbuşe. În Olanda şi Marea Britanie, pentru întâia oară, presa a avut prilejul să se dezvolte liber şi a devenit baza vieţii sociale şi politice a acestor ţări.(…) Direcţia generală a evoluţiei sociale a fost, în cursul întregii istorii europene moderne, cea a eliberării individului, care îşi vede de treburile sale obişnuite, de cătuşele obiceiurilor şi prescripţiilor. Conştientizarea faptului că eforturile spontane şi necontrolate ale indivizilor sunt susceptibile să producă o ordine complexă a activităţilor economice putea surveni numai după ce această dezvoltare a făcut unele progrese”8.

Întâia periodicitate a fost anuală şi s-a datorat publicării de almanahuri – care însemnau “anul viitor”. Primul calendar s-a tipărit la Mainz, în 1448, dar almanahurile şi calendarele nu sunt considerate decât, la fel, precursori ai presei periodice. Secolul al XVII-lea este acela în care se poate considera că a apărut presa periodică propriu-zisă. În mai 1605, la Anvers, pe atunci în Olanda (care

7 J. N. J e a n n e n e y –– op.cit., p.21. Prin extensie, termenul canards desemna odinioară acele publicaţii care ofereau informaţii false, foi de scandal, iar canard este folosit şi astăzi pentru a desemna o ştire falsă.8 F. A.H a y e k –– Drumul către servitute, Buc., Ed. Humanitas, 1993, p.28

era, în epocă, mult mai tolerantă cu iniţiativele individuale decât o parte din ţările vecine), apare o foaie cu titlul Nieuwe Tydinghen (“Ştirile recente”), la intervale de timp neregulate, la început, apoi periodic. Imediat, datorită circulaţiei mărfurilor şi oamenilor, ideea contaminează cele mai dezvoltate oraşe ale epocii, fiecare dorind să aibă propria publicaţie. Aşa apar periodice, aproape concomitent, în Strasbourg, Hamburg, Berlin, Amsterdam, Bâle, Koln, Frankfurt, Praga, Stuttgart. Primul săptămânal se tipăreşte la Strasbourg în august 1609, cu titlul Aviso-Relation oder Zeitung. Pare, probabil, curios, dar, în marile capitale Londra şi Paris, presa îşi va face apariţia mai târziu.

În Franţa, în 1611, a fost tipărit Mercure Français, cu o “periodicitate” anuală. În Anglia, tiparul a fost cunoscut încă de la sfârşitul secolului al XV-lea, dar abia în 1621 apar primele publicaţii, care se numeau corantos şi conţineau chiar şi informaţii externe. Primul săptămânal englez se publică în Londra în 1622. De la început, publicaţiile au fost atent supravegheate de către guverne, fără a căror permisiune nu puteau nici să apară. La Paris, primul periodic săptămânal iese pe piaţă la 30 mai 1631 şi avea titlul La Gazette, reluând, pe franţuzeşte, numele publicaţiei veneţiene Gazeta, care apăruse, deja, în secolul al XVI-lea şi care este considerată de mulţi ca fiind punctul de început al presei europene moderne. La Gazette era publicată de un medic protestant, originar din Laudun, om cu multă imaginaţie, energic, şi, a reţinut istoria, cu foarte mult şarm, pe nume Théophraste Renaudot. Numele lui Renaudot va deveni curând celebru, iar figura sa va rămâne una de prim-plan în istoria presei franţuzeşti şi mondiale, fiind şi astăzi des evocat, iar activitatea sa a fost mereu atent studiată. La Gazette avea patru pagini, pe format 23x15 cm, apărând iniţial în 300 de exemplare şi ajungând apoi la 800, iar mai târziu la 1200. Théophraste Renaudot îşi scrie, la început, singur gazeta, pe care o compune şi o tipăreşte pagină cu pagină. Trebuie să spunem că, pentru acea epocă, în care publicitatea era ca şi inexistentă, iar costurile mari de producţie făceau exemplarul foarte scump, un tiraj de 1200 de exemplare era unul enorm, un tiraj “de masă”. După doi ani, Renaudot îşi invită cititorii să se implice în scrierea gazetei.

Încă de la începuturi, se poate constata că presa se dezvoltă, cu preponderenţă, în societăţile cu guvernări mai puţin centralizate, mai puţin autoritare, în vreme ce, sub guvernări puternice, dezvoltarea sa este foarte lentă. “În general, cu cât o formă de guvernământ este mai dependentă de o opinie publică favorabilă, cu atât este mai probabil ca aceasta să sprijine o presă liberă. Când oamenii de rând contribuie în mod semnificativ la hotărârea destinului lor politic, răspândirea informaţiilor şi a opiniilor politice este un proces important. (…) Eforturile îndelungate de a încetăţeni principiul fundamental al libertăţii presei pot fi localizate în timp în epoca declinului vechilor monarhii feudale şi a apariţiei noilor concepţii despre democraţia politică”9. Din aceste observaţii se constată că, pentru societăţile occidentale, factorul favorizant în evoluţia formelor de comunicare de masă a fost instituţia politică în schimbare. Introducerea dreptului de vot pentru cetăţeni a constituit şi pentru presă un stimul extraordinar, a schimbat fundamental poziţia tipăriturilor în societate, a modificat raporturile de forţe. Dar hebdomadarul lui Théophraste Renaudot n-a fost mai puţin un oficios al guvernării, având privilegiul exclusiv dat de regele Franţei, graţie intervenţiei cardinalului Richelieu şi publicând articole scrise de însuşi Ludovic al XIII-lea, împreună cu o sumedenie de ştiri care proveneau de la Curte. Oricum, Renaudot rămâne prototipul jurnalistului în Franţa. Pe măsură ce s-au configurat schimbările din societate, publicaţiile au devenit mai pregnant purtătoare ale mesajelor democraţiei şi arene de dezbatere publică, prin comentariile politice propuse adesea. După Londra şi Paris, presa periodică îşi face apariţia în Italia şi în Spania. În Florenţa, primul săptămânal se tipăreşte în 1636, la Roma în 1640, iar la Madrid în 1661. În Rusia, la Sankt Petersburg, în 1703, ţarul Petru I îşi tipăreşte un ziar al său. Imediat după primii paşi, presa îşi multiplică aria de preocupări, ajungând, într-o perioadă de timp limitată, la o diversitate de teme: economice, militare, politice, culturale etc., specializarea afirmându-se încă din zorii jurnalismului. Astfel, în 1665, deja, la Paris, debutează Journal des savants, care devine etalonul publicaţiilor culturale. Aflat sub patronajul lui Colbert, Jurnalul avea ambiţia să prezinte toate cărţile importante, literare sau ştiinţifice10. Bucurându-se de succes, Jurnalul francez este tradus peste hotare, mai întâi în Italia, apoi şi în Germania. Echivalentul englez al Jurnalului francez apare doar cu un an mai târziu şi poartă numele de Philosophical Transactions, fiind editat de către Societatea Regală din Londra. În anul 1672, la Paris, prinde viaţă primul periodic literar al lumii, cu titlul Le Mercure Galant, fondat de către Donneau de Vise, dar care îşi descoperă şi o propensiune către politică. În 1724, Le Mercure Galant va fi redenumit Mercure de France .

Ca o curiozitate, între 1652 şi 1665, un poet-gazetar, Jean Loret, editează La Muze historique, săptămânal în care toate “articolele” erau versificate, considerând că în acest mod ştirile vor fi mai uşor de memorat.

9 M e l v i n L. D e F l e u r –– op.cit., p.6010 J.-N.J e a n n e n e y –– op.cit., p.23

De la apariţia, în 1631, a gazetei lui Renaudot şi până în preajma primului război mondial, presa franceză va dinamiza piaţa mediatică a lumii, aici debutând multe dintre formulele şi tehnicile jurnalismului modern. De altfel, ziarele franceze vor fi primele care vor atinge tiraje de un milion de exemplare, la începutul secolului al XX-lea.

Încă din prima parte a secolului al XVI-lea circulau, deja, între birourile centrale ale marilor companii comerciale şi depozitele ori magazinele periferice ale acestora, buletine de informaţii şi notiţe, cuprinzând veşti politice şi economice de interes pentru activitatea lor. Cel mai vechi astfel de buletin cunoscut este englezescul The treve encountre, tipărit în 12 pagini la Londra, în 1513, şi care conţine o cronică a unei bătălii armate.

Prima gazetă periodică din Italia, contrar multor opinii, care situează evenimentul la Venezia, apare la Florenţa, în 1636, purtând marca tipografiei-editură Masti e Landi. Jurnalele perioadei se numesc “Avissi” în Venezia, “Gazzette” în Franţa şi “Newspapers” în Anglia. Buletinele informative se transformă în foi care doresc să-şi asume apariţii regulate şi conţinuturi cât mai variate, vizând să stârnească, astfel, interesul publicului.

În Italia celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVII-lea, apare un tip de jurnal divers, care încearcă să depăşească scriitura doctă şi erudită, prin povestiri, cronici ale evenimentelor, recenzii ale cărţilor epocii şi naraţiuni pe gustul şi înţelesul unei mai mari părţi a populaţiei. Din păcate, în epocă, să nu uităm, numărul celor alfabetizaţi nu era foarte mare. Încercări de tipărire a unor asemenea publicaţii sunt semnalate în Genua, Roma, Venezia, Torino şi Milano, între 1640 şi 1645.

Istoria presei va fi legată de acum încolo, în principal, de evoluţia tehnologică şi de promovarea libertăţii. Libertatea presei a început să se manifeste cu evidentă insistenţă în momentul în care monarhia clasică (feudală) a intrat în declin, iar concepţiile despre democraţia politică au pătruns în viaţa publică. “Secolul Luminilor este cadrul unei dificile lupte pentru recunoaşterea libertăţii presei. Aceasta progresează în Marea Britanie în respectiva perioadă (abolirea autorizaţiei prealabile Licensing Act, în 1695, apoi proclamarea unui Libel Act în 1792). În Franţa, ea este ameninţată de-a lungul întregului secol XIX de un regim de cenzură, apoi de avertisment în vremea celui de-al doilea Imperiu. Ea nu va fi pe deplin consacrată decât odată cu legea din 29 iulie 1881. Impunându-se cu greu în faţa puterilor care încearcă să o interzică, să o controleze sau să o corupă, comunicarea mediatică este, deci, în inspiraţia sa fondatoare, fructul şi manifestarea unei libertăţi fundamentale: aceea de a gândi şi de a se exprima liber”11.

4.2. Presa cotidiană

4.2.1. Apariţia primelor ziare şi clasificarea lor

Cotidianul (ziarul) a devenit, cam de pe la jumătatea secolului al XIX-lea, gigantul media tipărite reuşind să-şi păstreze această poziţie şi la începutul mileniului al III-lea.

Diversitatea ziarelor din toată lumea a generat dorinţa unor tentative de clasificare din partea cercetătorilor, de ordonare a lor. Pentru aceasta, s-a apelat la mai multe criterii de clasificare, în încercarea de a da o cât mai veridică şi exactă imagine a peisajului presei cotidiene. Iată câteva clasificări ale ziarelor:

a a) după ora de apariţie (de difuzare, de fapt):i) ziare de dimineaţăii) ziare de prânziii) ziare de seară Majoritatea cotidienelor, peste tot în lume, apar dimineaţa, noaptea dovedindu-se a fi aliatul

cel mai nimerit pentru tipărire. Omenirea pare a fi reţinut ca pe un laitmotiv propriu ziarelor prezenţa acestora pe “piaţă” la primele ore ale dimineţii. Ziarele de seară apar şi se menţin în marile oraşe, completând informaţia oferită de cotidienele de dimineaţă (cu informaţii bursiere, în general): France-Soir, Le Monde, La Croix, Les Echos (Franţa), Evening Standard, Evening News12, Birmingham Evening Mail, Liverpool Echo, Manchester Evening News (Anglia), NY Post, News-Day (SUA), Corriere della Sera (Italia). Cotidienele japoneze, care au, probabil, cele mai mari

11 G u y L o c h a r d & H e n r i B o y e r –– Comunicarea mediatică, Iaşi, Ed. Institutul European, 1998, p.612 Cele două cotidiene de seară londoneze, Evening Standard şi Evening News, au fuzionat, în noiembrie 1980, generând cotidianul numit simplu Standard, cu un tiraj consistent – 517.000 exemplare, în 1990.

tiraje de pe glob, tipăresc, fiecare, ediţii de seară. Să amintim doar ziarul japonez cu tirajul cel mai proeminent, Yomirai Shimbun (în traducere, “Gazetarul”) care difuzează dimineaţa aproximativ 10 milioane de exemplare, iar seara în jur de 5 milioane. Ziarele de prânz sunt acum puţin prezente pe piaţă. În România, în 1993, ziarul Evenimentul zilei a încercat să impună şi o ediţie de prânz, pe culoare albastră, ediţia matinală folosind culoarea roşie. Anglia prezintă o particularitate în această privinţă: în afara Londrei, ziarele de seară deţin segmentul de piaţă majoritar.

b) după aria de difuzare (circulaţie): b i) ziare naţionalec ii) ziare regionaled iii) ziare locale Aici, suntem obligaţi să remarcăm situaţia atipică a Statelor Unite, care, datorită marii

întinderi spaţiale, nu cunosc difuzarea naţională a ziarelor. Pentru a reprezenta intuitiv această realitate, s-a creat sintagma “cotidian metropolitan”, cotidian care apare într-o mare metropolă. Ziarele metropolitane cele mai cunoscute sunt: New York Times, Los Angeles Times şi Washington Post. În Franţa, dar mai ales în Italia, există un număr mare de ziare cu o difuzare regională.

c) după conţinut:e i) ziare cu caracter general (tinde să intre în uz

denumirea de generaliste)f Ziarele generaliste se mai numesc de informaţii

politice şi generale.g ii) ziare specializate.h Peste tot în lume, presei cotidiene îi este specifică difuzarea informaţiilor generale,

varietatea intrând în chiar blazonul ei. Apoi, majoritatea publicaţiilor specializate au o periodicitate săptămânală ori lunară, dar, acum, există şi destule ziare specializate. Cele mai cunoscute sunt cele sportive (Gazzetta dello Sport, L’Équipe, Paris-Turf, Pro Sport), cele economico-financiare (Le Temps de la Finance, Les Echos, The Financial Times, Wall Street Journal, Sankei Shimbun – “Economistul”, Ziarul Financiar, Il Sole-24 ore, Handelsblatt) şi cele religioase (Osservatore Romano, Christian Science Monitor, La Croix). Există, de asemenea, ziare pe teme exclusiv medicale, este adevărat, nu cu tiraje enorme, dar care se menţin onorabil pe piaţă.

d) după format:i i) ziare de format mare (formatul standard – A2)j ii) ziare de format tabloid (A3) e) după tiraj:k i) de mare tirajl ii) de tiraj mic şi mediu f) după calitatea demersului jurnalistic şi a prezentării grafice:m i) ziare populare (Le Petit Journal este primul model), în

general de forma tabloid (mic), ilustrate în exces, Boulevardpresse, în Germania şi Anglia.

ii) ziare de calitate, serioase sau elitiste. Istoria a reţinut că primul cotidian a apărut în Germania, în marele burg comercial şi

meşteşugăresc Leipzig, în 1660, intitulat Leipziger Zeitung. Acest prim cotidian al lumii, care, de la începuturile sale, dorea să publice preponderent ştiri, va apărea până în 1921. În Anglia, la Londra, primul cotidian este tipărit în 1702 şi poartă numele Daily Courant, şi poate fi considerat o urmare a demersului lui John Milton, din Areopagitica, (1664). Acolo, Milton ceruse abolirea priveligiilor, împreună cu cenzura preventivă (autorizaţia prealabilă, care dispare în 1695).

Apariţia cotidienelor englezeşti a fost posibilă numai după ce, în 1691, s-a constituit un serviciu jurnalistic între Dover şi Londra. Daily Courant va apărea timp de 33 de ani, perioadă care, pentru acele timpuri, reprezintă o adevărată probă de longevitate, iar pentru acest fapt, pentru seriozitatea informaţiilor şi pentru difuzarea bazată pe serviciile poştale, este considerat primul cotidian modern din istoria presei. Exemplul apariţiei zilnice va fi urmat, destul de repede, şi de alte jurnale englezeşti. Apar, astfel, The Daily Post, în 1719, The Daily Journal, în 1720 şi The Daily Advertiser, în 1730. Apariţia cotidiană va duce la configurarea cu mai mare pregnanţă a jurnalismului politic. Începând cu anul 1704, jurnalele englezeşti publică aşa numitul articol de fond (editorialul), care devine unul din punctele forte ale jurnalismului, articol semnat, de preferinţă, de nume cunoscute sau de mare reputaţie. The Daily Advertiser va constitui primul exemplu de cotidian care percepe taxe pentru anunţurile publicitare, publicându-le cu regularitate. Sigur că experienţa englezească în privinţa cotidienelor s-a dorit a fi urmată şi în alte ţări europene, dar acest lucru n-a fost posibil imediat, deoarece legislaţiile, cenzura şi dezvoltarea socială nu permiteau imitarea jurnalistică a Angliei. În Anglia de atunci, funcţiona cel mai liberal sistem european şi, deci, mondial. Primul cotidian francez

apare în 1777 şi poartă titlul Journal de Paris. Imediat după acest eveniment, sub auspiciile Revoluţiei, în Paris vor apărea nu mai puţin de 350 de publicaţii. Interesant este faptul că apariţia lui Napoleon pe scena politică a făcut ca numărul periodicelor pariziene să scadă de la 350 la 13, în perioada Consulatului, şi la doar patru, odată cu proclamarea Imperiului. Acelaşi fenomen se petrece pe întreg teritoriul Franţei, numărul periodicelor crescând de la 14 la 1400, în vremea Revoluţiei, apoi, Napoleon impunându-le, celor mai multe dintre ele, tăcerea. Dar în perioada revoluţionară, o serie de oameni politici importanţi ai epocii, care vor deveni fermenţi ai perioadei agitate de atunci, voci ale epocii schimbărilor, îşi publică gazete proprii : Marat – Ami du peuple, Mirabeau – Le Courier de Province, Brissot – Le Patriote français, Prudhomme – Les Révolutions de Paris. Aerul libertăţii şi dorinţa de a şti au făcut ca presa franceză să cunoască o uimitoare explozie, care s-a propagat, cel puţin la nivelul dorinţei, şi în celelalte ţări. Cele 17 articole ale “Declaraţiei drepturilor”, care a precedat Constituţia franceză, au punctat principiile fundamentale ale liberalismului modern şi acest fapt a fost, în toate ţările europene, un motiv de meditaţie, o bornă importantă pentru viitorul circulaţiei ideilor şi opiniilor sociale. În Germania, în Olanda şi Belgia, în Spania şi în Elveţia, idealurile Revoluţiei franceze vor găsi ecou şi vor face ca opoziţiile faţă de intransigenţa absolutismului să crească. După cum spune Adolf Dressler, Italia a fost ţara europeană cel mai profund marcată de modelul francez, deoarece aici populaţia era animată de dorinţa realizării unităţii naţionale, ţara fiind atunci divizată în mici regate şi ducate, unele independente, altele aflate sub ocupaţie austriacă. De aceea, mulţi italieni au privit către Napoleon ca spre un eliberator, ca spre un mesager al idealurilor revoluţionare pe care le considerau a fi şi ale lor.

Primul cotidian american se naşte în 1784, numindu-se Pennsylvania Pocket. Un an mai târziu, în 1785, este fondat, la Londra, precursorul cunoscutului ziar Times, care purta numele Daily Universal Register. După trei ani, în 1788, Daily Universal Register va fi rebotezat Times, devenit, în timp, unul dintre titanii necontestaţi ai presei mondiale. Ziarul apare şi astăzi şi este proprietate a grupului News International, ocupând, acum, poziţia a opta, ca tiraj, printre cotidienele din Marea Britanie (aproximativ 500.000 de exemplare) şi a doua printre cele considerate de calitate, după The Daily Telegraph. Ziarul Times, cel mai vechi cotidian al lumii dintre toate cele care se mai tipăresc azi, va fi, în secolul al XIX-lea, promotorul noilor tehnici de imprimare, generatoare ale profesionalismului şi jucând un rol determinant în istoria jurnalismului universal13.

În Italia, abia după intrarea lui Napoleon în Milano, care se petrece pe 15 mai 1796, periodicele încep să-şi multiplice apariţiile, tipărind două-trei numere pe săptămână, dar cotidienele nu vor ieşi decât mult mai târziu. Însă, în Italia, se petrece, în 1791, un fapt gazetăresc de o noutate şi de o curiozitate aparte: este publicat primul periodic feminin, în magnifica Florenţă, purtând chiar numele Giornale delle dame. Vor urma, apoi, alte două reviste feminine, cu titluri superbe şi parfumate: La donna galante ed erudita di Venezia şi Giornale delle nuove mode e d’Inghilterra 14. În întreg secolul XVIII, publicaţiile, care sunt instrumente democratice ale libertăţii, după expresia lui Alexis de Tocqueville din atât de celebra sa carte Despre democraţia din America, sunt promotoare asidue, cu mai mult sau mai puţin succes, ale ideilor progresiste care apar în lume. “Puternica dezvoltare a presei pe parcursul secolului al XVIII-lea este în relaţie directă – şi complexă – cu dezvoltarea Luminilor şi a spiritului filosofic. Este perioada primei înfloriri a gazetelor, a periodicelor de tot felul, este perioada în care ziarul începe să facă parte din tabieturile elitelor europene cărora le devine indispensabil”15.

Tot în acest secol, în 1787, liberalul englez Edmund Burke, un înverşunat adversar, mai bine de un deceniu, al Revoluţiei Franceze, proclamă presa ca find a patra putere în stat. Această expresie va face carieră, ajungând să fie utilizată şi astăzi şi, uneori, să suscite discuţii. Într-un interviu publicat în 1996 de hebdomadarul Telerama, cunoscutul om politic francez Michel Rocard (fost prim-ministru socialist) observă că “există , în clipa de faţă, în societatea noastră, şase puteri. Cele trei descrise de Montesquieu (legislativă, executivă, juridică) şi încă trei, de primă importanţă: cea tehnico-ştiinţifică, cea financiară şi cea mediatică. Cea mai slabă dintre toate a ajuns să fie puterea executivă. Toate puterile au contra-puteri, cu excepţia uneia singure: puterea mediatică. Democraţiile sunt în mare pericol în momentul când o putere nu are contra-puterea ei”16.

Alţi observatori consideră că presa reprezintă, în fapt, a doua putere, prima nemaifiind puterea politică, ci un amalgam constituit din puterile economică, financiară şi politică.

13 F r a n c i s B a l l e –– Médias et Sociétés, cinquième édition, Paris, Ed. Montchrestien, 1990, p.25214 P a o l o M u r i a l d i –– Storia del giornalismo italiano, Torino, Ed. Gutenberg, 2000, p.2415 J e a n – N o e l J e a n n e n e y –– O istorie a mijloacelor de comunicare, Iaşi, Ed. Institutul European, 1997, p.3516 I d e m, p.VII

Revoluţia din 1789 creează climatul propice expansiunii presei, folosindu-se, totodată, de presă în chipul cel mai direct, gazetari importanţi (Marat, Desmoulins, Brissot) fiind şi actori de primă mână ai schimbărilor uriaşe petrecute atunci, inclusiv în consolidarea a ceea ce se va numi opinia publică. Presa devine un instrument cheie al comunicării politice, al schimbului de idei în societate.

Stârnind curiozitatea cetăţeanului în privinţa vieţii politice şi, în general, a vieţii publice, presa îi va furniza, apoi, informaţiile care să-i întreţină constant acest interes. Secolul al XVIII-lea debutează, din punctul de vedere al presei, pe fondul unei diversităţi de manifestări publicistice, gazetele nemaifiind acum concentrate doar în capitale, cum se întâmplase mai ales în Franţa şi mai puţin în Anglia.

În general, s-a acreditat ideea că secolul al XVIII-lea, din punct de vedere gazetăresc, este dominat de Anglia, presa engleză fiind prima care a ştiut să lupte pentru drepturile sale, pentru cucerirea libertăţii de expresie, având în Licensing Act, din 1695, un important punct de pornire. Apoi, presa de pe insulă va înfrunta, pe rând, Parlamentul, până în 1770, va cere eliminarea taxelor, se va revolta împotriva analfabetismului şi chiar va purta campanii pentru motivarea lecturii şi împotriva indiferenţei cititorilor.

Astăzi, presa engleză nu cunoaşte alte reguli de funcţionare decât acelea dictate de principiul concurenţei şi de legile pieţei, nefăcând obiectul altor dispoziţii legale. Pentru a tipări aici, trebuie doar să menţionezi numele şi adresa imprimeriei pe întreg tirajul şi să conservi un exemplar vreme de şase luni.

Ascendentul semnificativ al presei englezeşti faţă de gazetăria prezentă în celelalte ţări europene a fost posibil datorită unor particularităţi prezente în Anglia acelor vremi şi care pot fi reduse la trei17: specificul politicului, educaţia publicului şi originalitatea talentelor jurnalistice, care vor deveni, în epocă, modele referenţiale pentru breasla gazetarilor de pe continent.

Specifică pentru Anglia epocii (dar şi de mai târziu) este polarizarea vieţii sale politice datorată opoziţiei dintre două partide puternice: conservatorii (tory) şi liberalii (whig), acestea asigurând o veritabilă alternaţă la putere, alternanţă neregăsită nicăieri în altă ţară din lume. Acerba concurenţă politică dintre liberali şi conservatori a permis presei să se poată servi, în ascensiunea sa, de ambele grupări, pe rând, în funcţie de prezenţa acestor partide în opoziţie sau la putere. Acum intră în câmpul jurnalisticii câteva condeie pe care istoria le va reţine, cum sunt acelea ale lui Joseph Addison şi Richard Steele, ambii având simpatii liberale, care tipăresc împreună, în 1709, un periodic care va deveni de renume, Tatler. În traducere Tatler înseamnă “Flecarul”, conotând, totodată, chiar locul “flecărelii”, adică locul în care se poate vorbi liber, ironic. În 1711, Addison şi Steele fondează cotidianul Spectator, unde vor publica discuţiile îndrăzneţe ale unor personaje imaginare, fiecare reprezentând segmente importante ale societăţii de atunci. Ziarul ajunge la un tiraj enorm pentru acea vreme, 3000 de exemplare. Aceasta înseamnă că existau cititori dornici să participe la discuţiile promovate de Spectator, Anglia fiind, de altfel, ţara europeană cu cei mai mulţi oameni alfabetizaţi, deşi alfabetizarea s-a făcut abia în secolul următor. Se obişnuia să se citească jurnalele în cafenele, astfel încât apar cabinete de lectură, subiectele gravitând, în primul rând, în jurul temelor politice.

Primele personalităţi literare care-şi leagă numele de jurnalistică sunt Daniel Defoe, cel care publică, în 1719, Robinson Crusoe, şi Jonathan Swift, căruia, în 1726, îi apar Călătoriile lui Gulliver.

Jonathan Swift, conservator, adică un tory, scrie pentru cotidianul Examiner, fondat în 1710, mai ales reflecţii pe teme politice, fiind un comentator caustic al modelor politice ale vremii sale şi utilizându-şi întregul talent în demonstraţii dintre cele mai curioase.

Cum libertatea presei era la începuturile sale, în Anglia se plăteau amenzi, se făcea închisoare şi se suportau chiar condamnări la stâlpul infamiei, aşa cum s-a întâmplat cu Daniel Defoe, în 1703, acuzat de calomnie, dar care a avut norocul de a fi aclamat de mulţime şi nu umilit de aceasta, consemnându-se, astfel, unul dintre primele momente de solidaritate a publicului cu presa.

În Anglia, unde a apărut libertatea presei, a apărut şi corupţia jurnaliştilor, aceasta fiind demonstrată când un fost prim-ministru, Walpole, care a condus cabinetul între 1721-1742, a fost depistat a fi cheltuit o sumă enormă în epocă, 50.000 de lire sterline, pentru a-şi fi asigurat în ultimii 10 ani de mandat, articole binevoitoare în diverse gazete.

Se fac eforturi de a se publica dezbaterile din parlament, Camera Comunelor fiind probabil prima instituţie de gen din lume ale cărei lucrări apar în jurnale şi gazete, chiar dacă Regele George al III-lea, autoritar şi personal în acţiunile sale, încearcă, în 1771, să întrerupă apariţiile dezbaterilor parlamentare în ziare. “Trebuie spus că, de doi ani, ziaristul William Woodfall publică în Morning Chronicle and London Adviser dări de seamă detaliate. Însă cum face? Asistă, evident, la dezbateri, însă fără dreptul de a scrie. Totuşi, datorită unei prodigioase memorii, este capabil să noteze, întors

17 I b i d e m, pp.36-38

acasă, esenţialul, pe care îl dezvoltă apoi cu o fidelitate atât de mare, încât nici măcar parlamentarii indignaţi nu reuşesc să-i reproşeze erori grave”18.

Se constată, aici, în Anglia, primele solidarizări ale publicului cititor cu jurnaliştii. Astfel, după Daniel Defoe, un alt jurnalist arestat din ordinul lui George al III-lea, pentru că publicase nişte dezbateri parlamentare, este eliberat de lordul-primar al Londrei, iar mulţimea l-a purtat în triumf pe străzi, presa câştigând, astfel, o bătălie importantă.

În această perioadă, de câştigare evidentă a unor libertăţi fundamentale de către presa britanică, presa europeană continentală este supusă unei cenzuri atotputernice.

Tot acum, indiferent cu cât succes, presa devine principalul instrument de comunicare politică, informaţia politică şi generală ajungând, prin intermediul ziarului, într-o societate din ce în ce mai atentă la viaţa publică.

Revoluţia din 1789 favorizează, în mod evident, comunicarea şi interesul public. Mai ales dacă Guizot are dreptate atunci când sesizează că “revoluţiile declară ceea ce s-a întâmplat deja”, înseamnă că presa şi evenimentele revoluţionare sunt inseparabile. Apoi, când François Furet susţine că “prima sarcină a istoriografiei revoluţionare este de a redescoperi analiza politicului”19, susţine implicit, cuprinderea în acest proces (şi) a semnificaţiei presei acelor vremi. Chiar dacă presa franceză a timpului se află în urma celei engleze, importante sunt achiziţiile sale. Începând din anii ’50 ai secolului, adică cu aproape 30 de ani înainte de evenimentul revoluţionar, primul cotidian francez, Journal de Paris, intră în viaţa publică, în 1777, aşadar cu 12 ani înainte de Revoluţie. Parcă mai evidentă decât în alte ţări europene, se manifestă în Franţa opoziţia elitei intelectuale faţă de gazetărie. Voltaire, J.-J. Rousseau, Diderot şi Montesquieu au priviri critice, acide ori chiar ironice privitoare la presă şi la publicul amator de gazete, preferând şi opunându-le cărţile, tratatele şi opurile ştiinţifice. Mulţi filosofi ai epocii şi-au încrucişat condeiele cu un important gazetar al vremii – Élie-Jean Fréron. În gazeta sa, Année littéraire, apărută cu succes vreme de 22 de ani, între 1754 şi 1776, Fréron se războieşte, înarmat cu o ironie caustică şi cu vervă, cu mai toţi cărturarii însemnaţi ai vremii sale, de Voltaire “legându-l” o neînchipuită ostilitate reciprocă. Conservator şi tradiţionalist, Freron va contribui, prin scrisul său, prin disputele sale, la lărgirea câmpului libertăţii de opinie şi a libertăţii de exprimare, ca şi Rivarol, un alt conservator, inamic declarat al Revoluţiei franceze.

Unul din cei mai cunoscuţi gazetari ai epocii, Simon Linguet, este decapitat, în 1794, fiind unul din membrii importanţi ai Clubului cordelierilor, alături de Danton, Marat şi Desmoulins. Linguet fusese înainte exilat şi, apoi, întemniţat, după ce lansase, în 1777, Les Annales politiques, civiles et littéraires, unde publicase, cu o virulenţă neobişnuită în epocă, articole incomode pentru multe dintre personalităţile timpului. Datorită furiei pe care a stârnit-o printre contemporani, Linguet a fost silit să-şi mute redacţia la Bruxelles şi apoi la Viena, de unde, în final, va fi alungat, reuşind să-l irite şi pe Iosif al II-lea, care la început îl primise cu simpatie. În iunie ’94 , va fi ghilotinat tocmai pentru apropierea de curţile din Londra şi Viena, fiind, totodată, un aliat al lui Robespierre şi al lui Desmoulins, ambii căzuţi în disgraţia unei revoluţii care îşi sacrifica, unul după altul, copiii.

Ca şi Élie-Jean Fréron înaintea sa, Simon Linguet a purtat polemici vehemente cu iluştrii filosofi, contribuind, alături de adversarii săi declaraţi, la impunerea şi consolidarea ideii de libertate de exprimare, spiritul său contradictoriu neîmpiedicându-l să rămână în istoria presei ca o figură memorabilă a breslei, ca un reper important al epocii sale, atât de contradictorie ea însăşi, dar care nu a fost lipsită de figuri emblematice. Linguet rămâne mereu incitant pentru istorici, în primul rând datorită existenţei sale nonconformiste şi experienţelor care-l particularizează: inventator (şi fabricant) de săpunuri, avocat pledant plin de succes (izgonit, apoi, din branşă pentru prea mare libertate de exprimare), polemist memorabil, expulzat din ţări diferite, de mai multe ori, condamnat la temniţă pentru afirmaţiile sale şi sfârşind pe eşafodul Revoluţiei, alături de mari figuri ale epocii.

Absenţa unei camere a reprezentanţilor, ca şi inexistenţa alternanţei la putere sunt cauze care fac din Franţa secolului al XVIII-lea o ţară mai puţin permisivă decât Anglia din punctul de vedere al dezvoltării presei. De aceea, primul cotidian francez, Journal de Paris, apare la o distanţă de 75 de ani, în 1777, faţă de primul ziar englez, Daily Courrant. În loc să devină mai elastică, cenzura presei franceze îşi întăreşte prezenţa; astfel, în 1764 se interzice abordarea scrisă a administrării finanţelor, iar în 1767 sunt scoase în afara legii textele privitoare la problematica religioasă. Numărul cenzorilor sporeşte, ajungând, în 1763, la 121. Unul din gazetarii cunoscuţi, implicaţi în miezul spinoaselor probleme ale Revoluţiei, este, bineînţeles, Marat, cel care va avea o poziţie de prim plan printre revoluţionarii de seamă, moartea sa petrecându-se subit, în baie, datorită unei doamne exaltate politiceşte şi adversară ideilor gazetarului-om politic. Primul exemplar al ziarului lui Marat, L'Ami du peuple, apare pe 12 septembrie 1789, iar pe 16 abia, în aceeaşi lună, îşi stabileşte definitiv acest titltu,

18 I d e m, p.5419 F r a n ç o i s F u r e t –– Reflecţii asupra Revoluţiei franceze, Buc., Ed. Humanitas, 1992

prin care va deveni celebru. Tabloul pictat de David – pictorul oficial al Revoluţiei – va ajuta la crearea mitului jurnalistului şi omului politic, Marat, care va deveni, astfel, una dintre emblemele îndelung recuperate de către istoriografia revoluţionară, istoriografie atât de pătimaşă, în fond, având parti-pris-uri stângiste evidente ori nedeclarat gauchiste. Într-o interesantă şi utilă carte despre corelaţiile dintre mişcarea atât de impetuoasă din 1789 şi arta vremii (ba chiar a vremurilor), belgianul Jean Starobinski, bine cunoscut pe tărâmurile criticii şi teoriei literaturii, notează cu precizie: “Arta este fără îndoială mai aptă să exprime stările de civilizaţie decât momentele de ruptură violentă. (…) Revoluţiile nu-şi inventează imediat limbajul artistic ce corespunde noii ordini politice. Ne servim încă multă vreme de nişte forme moştenite, chiar atunci când dorim să proclamăm căderea lumii vechi”20. Şi cât de bine putem înţelege noi, românii, acest fapt, după ce am avut şi noi un ’89 (1989), în care Scânteia a devenit Adevărul, în care Scânteia tineretului s-a metamorfozat de-a dreptul savuros în Tineretul liber şi în care, pe toate canalele de comunicare, oameni “vechi”, îmbătrâniţi în rele şi cuvinte goale, încercau (şi mai încearcă încă, din nefericire, cu destul succes electoral) să exprime noile strategii şi oferte sociale, şi doreau cu multă însufleţire, împleticit, să “exprime” noul cu uneltele (singurele pe care le cunoşteau), nu-i aşa?, specifice “lumii vechi”. Deci, putem spune liniştiţi: ce veche este, în fond, lumea (noastră) nouă! Limba de lemn a fost vreme de zeci de ani singura limbă politic (şi chiar public) folosit în România, limbă care generează gândire de lemn, sentimente de lemn şi o viaţă care sună lemnos.

În acelaşi secol al XVIII-lea, în principatele germane şi Austria, presa este foarte atent controlată de puterea principilor vremii, fiind autorizate doar publicaţiile oficiale, care nu pot aduna mari simpatii publice. În acest secol, doar Frederic Wilhelm al II-lea cel Mare, care era cunoscut în vremea sa drept prieten al filosofilor, a fost mai apropiat de presă, dar nu pentru a-i favoriza ascensiunea, ci pentru a o folosi (manipula chiar) în beneficiul politicilor sale. Apropierea lui Frederic Wilhelm de gazetari se produce pentru a-i utiliza – inclusiv prin mituire – în diverse etape şi politici ale domniei sale.

În Italia aceluiaşi secol, după cum am amintit deja, situaţia politico-administrativă era fărâmiţată, provinciile suferind succesiv dominările politico-militare ale vecinilor. Pentru nord, mai importantă a fost existenţa dominaţiei austriece, administraţie care a trimis în exil destui jurnalişti italieni. De aceea, aici, au circulat jurnale tipărite în străinătate, cum a fost Gazzeta di Lugano, editată de tipograful Giambattista Agnelli şi direcţionată de abatele Giuseppe Vanelli, Gazzeta fiind cel mai difuzat jurnal străin din Italia de Nord.

În coloniile americane, presa începe să cunoască ascensiunea pe măsură ce se formează clasa de mijloc. Publicul presei, de la începuturile sale, se va constitui cu preponderenţă din membrii clasei de mijloc. În coloniile americane, în care porturile aveau o însemnătate uriaşă, în care comerţul era în floare, clasa mijlocie s-a constituit, în primul rând, din comercianţi, oameni care făceau negoţ cu tot soiul de mărfuri aduse, în mare parte, de pe bătrânul continent. De aceea, pe acest nou tărâm al făgăduinţei, informaţiile, veştile nu puteau fi aşteptate şi primite decât cu nerăbdare, mai ales că pe vechiul continent apăruseră, deja, periodice incitante şi pline de promisiuni pentru viitor. Aşa că, la începutul secolului al XVIII-lea şi până la mijlocul său, aici s-au înregistrat destule eşecuri, falimentul însoţind, în cele mai multe dintre cazuri, dorinţele fireşti de a impune, pe sol american, extraordinara invenţie din Europa acelor timpuri, presa. Tirajele nu puteau fi, bineînţeles, mari, iar finanţările publicitare vor cunoaşte urcuşul mai târziu. Este greu de imaginat acum, dar, la vremea aceea, un tiraj de o mie de exemplare era un vis de cele mai multe ori irealizabil. Publicaţiile erau, deci, foarte scumpe şi se difuzau, în general, prin abonamente celor puţini care şi le puteau permite. În perioada elaborării Declaraţiei de Independenţă, existau treisprezece colonii americane, iar în toate acestea, adunate, nu apăreau decât treizeci şi cinci de publicaţii tipărite, cu tiraje de sub o mie de exemplare fiecare şi imprimate în condiţii apropiate de cele ale lui Gutenberg din momentul tipăririi Bibliei, în 1455. Adică, după trei sute de ani, condiţiile tipografice nu evoluaseră decât foarte lent şi mult prea puţin. Încă nu exista o conştiinţă care să realizeze nici avantajele comerciale şi nici pe cele electorale pe care le puteau aduce mijloacele tipografice. Cred că merită să medităm o clipă la faptul că, atunci, în lume, nu existau locuri în care să funcţioneze votul universal.

După 4 iulie 1776, data la care s-a făcut Declaraţia de Independenţă, apar multe gazete noi, unele jucând roluri importante în războiul purtat împotriva Angliei. Astfel, redacţia de la Boston Gazette, care, pe urma Declaraţiei Drepturilor (anunţată pe 12 iunie 1776, în Virginia), consideră că “libertatea presei este una dintre cele mai puternice baricade ale libertăţii”, va fi nevoită să părăsească Bostonul când sosesc trupele britanice. Gazeta va rămâne în memorie ca o publicaţie dinamică şi sprijinitoare de succes a cauzei independenţei americane.

20 J e a n S t a r o b i n s k i –– 1789. Emblemele raţiunii, Buc., Ed. Meridiane, 1990, p.20

Însă, libertatea presei, devenită formulă sine qua non pentru orice societate care şi-a dorit libertatea, a fost instituită, pentru prima dată în istorie, în 1766 (cu zece ani mai devreme decât Declaraţia Drepturilor) de către Suedia, care a inclus-o în constituţia sa, ca lege.

Inventatorul paratrăsnetului, Benjamin Franklin (1706-1790), fondează, în 1728, la Philadelphia, Pennsylvania Gazette, după ce studiase la Londra, fiind considerat unul dintre fondatorii presei libere în Statele Unite. El va fi, de altfel, primul ambasador la Paris al noii republici americane. Un apropiat al lui Franklin, Thomas Paine, englez de origine, va face carieră gazetărescă în Statele Unite, dar şi în Franţa, mai târziu. Paine va redacta aproape doi ani (1774-1776) Pennsylvania Magazine, într-un stil alert, difuzând idei liberale şi ajungând, graţie scrisului său, un apropiat al lui George Washington, în timpul Războiului de Independenţă, articolele semnate de el fiind recomandate spre lectură armatei republicane.

În 1776, Paine tipăreşte în Franţa, la Boulogne, gazeta Courrier de l’Europe, unde îl are printre învăţăcei pe Brissot, care va deveni unul dintre conducătorii girondinilor. Paine însuşi este ales în Convenţie, în semn de recunoaştere a meritelor sale democratice şi pentru promovarea modelului american pe tărâm francez.

Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, din 26 august 1789, prin articolul 10, proclamă dreptul la opinie, iar prin articolul 11 afirmă principiul libertăţii de a publica: libera comunicare a gândurilor şi opiniilor este unul dintre drepturile cele mai preţioase ale omului; toţi cetăţenii pot, deci, să vorbească, să scrie, să tipărească liber, dar vor răspunde de abuzurile acestei libertăţi în cazurile prevăzute (determinate) de lege.

Aceste două articole se vor regăsi, ca nivel al preocupării, în Primul Amendament la Constituţia Statelor Unite, adoptat în 1791, sub forma nerestrictivă: Congresul nu va adopta (propune) nici o lege care să îngrădească libertatea cuvântului sau a presei…

În timp, Revoluţia Franceză a fost lecturată prin diverse grile, cele ideologice fiind şi cele mai cunoscute. S-au găsit explicaţii dintre cel mai diverse, unele inteligente şi acroşante, altele doar seducătoare. Unii au considerat, este ştiut, că ipoteza unui complot masonic, avându-l ca principală eminenţă cenuşie pe ducele de Orleans, ar putea explica în bună măsură evenimentele anului 1789, la polul opus fiind aceia care susţin imposibilitatea unei explicaţii pământeşti. Iar dacă suntem de acord că Revoluţia a făcut ca ideea de presă, să se modifice, brusc, puţini sunt cei care să susţină, asemeni lui Jean-Noel Jeanneney: “În istoria europeană, momentul capital al Revoluţiei franceze este de neînţeles fără a lua în calcul rolul jucat de ziare. Indiferent dacă analizăm derularea, ritmul sau felul în care contemporanii sau generaţiile următoare au privit Revoluţia, aceasta ar fi fost de nedescifrat dacă nu dăm presei locul meritat. Pentru prima dată în istoria Franţei şi chiar a Occidentului, majoritatea oamenilor politici importanţi devin jurnalişti. Câţiva oameni de presă devin personalităţi marcante ale momentului. Alături de Marat apar nume ca Mirabeau, Camille Desmoulins sau Brissot, şeful girondinilor (numiţi pe atunci ‘brissotini’)”21.

Iar dacă se poate vorbi de coagularea spiritului public, acest fapt traversează teritoriile presei, cu evidenţă.

Publicaţia lui Brissot, Le Patriote francais, apărută în aprilie 1789, suspendată de către regalitate şi reapărută, cu mare succes, după căderea Bastiliei şi aceea a lui Mirabeau, intitulată, întâi, Les Etats genereux, apoi, Courrier de Provence, dau tonul schimbării de optică a presei şi vor pune mai apăsat problemele esenţiale: libertatea de opinie, libera exprimare a opiniilor şi caracterul public al vieţii politice. Totodată, prin Marat, Camille Desmoulins, Hebert, Elysee Loustallot, Roederer şi alţii, presa nu mai rămâne la stadiul de monitor şi comentator al evenimentelor, ci aspiră şi reuşeşte să fie unul din principalii actori ai vieţii publice. Desmoulins, născut în 1750, scrie limpede, în anul Revoluţiei, despre noul statut social al presei: “Astăzi, jurnaliştii exercită o funcţie publică; ei denunţă, judecă, absolvă şi condamnă”. Gazeta sa se numea Révolutions de France et de Brabant, iar Marat (devenit un adevărat mit, o legendă utilizată atât de viguros de către ortodoxia comunistă, după asasinarea sa de către frumoasa Charlotte Corday) a publicat periodicul L’Ami du peuple, plin de îndemnuri la vigilenţă faţă de trădătorii care, în viziunea sa, erau peste tot.

Momentele acestea istorice de mare convulsie, au adus mereu, după 1789, jurnaliştii în prim plan şi, mai mult chiar, se vorbeşte acum, la nivel mondial, cu tot mai multă insistenţă şi, poate, cu destulă justificare, că puterea politică a contemporaneităţii este una fondată pe comunicare. Se citează mereu, ca perpetuu subiect de meditaţie la responsabilitatea jurnalistică, în primul rând, dar, poate, şi cu o mândrie secretă, exemplul lui Lenin, care, la înscrierea în partidul comunist, în dreptul rubricii care îi consemna profesia, a scris: ziarist.

La noi, imediat după 1989, mulţi oameni de presă au păşit în arena vieţii publice şi politice: Petre Mihai Băcanu, director al României libere, Nicolae Manolescu, directorul principalului

21 J e a n – N o e l J e a n n e n e y –– op. cit., p.57

hebdomadar cultural, de atunci, România literară, Stelian Tănase, redactorul-şef al revistei 22, Laurenţiu Ulici, directorul publicaţiei periodice Luceafărul, Octavian Paler, publicist constant, Andrei Pleşu, devenit ulterior directorul săptămânalului Dilema, Alexandru Paleologu, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, fost redactor la Amfiteatru şi Viaţa studenţească, Ilie Şerbănescu, fost redactor-şef la dispărutul Expres, acum teleast la PRO TV, Mircea Dinescu şi chiar Ion Raţiu, fost ziarist o bună bucată de vreme în Anglia, fondator în România al ziarului Cotidianul, care, la apariţia sa, în 1991, avea cea mai modernă şi mai occidentală înfăţişare grafică dintre toate publicaţiile româneşti.

Nu contează, aici, că multe dintre aceste nume au părăsit arena politică, având fiecare explicaţiile sale, importantă este migrarea lor, la un moment dat (şi unii la vârste respectabile), dinspre condei, către “fapta” publică, urmând, instinctiv sau deliberat, modele ilustre din istoria presei universale.

4.2.2. Cele dintâi mari ziare

Un important proces, care va înrâuri, apoi, evoluţia presei, este acela al cristălizării opiniei publice. În cele din urmă, s-a căzut de acord că se poate vorbi, în Europa, despre conceptul de opinie publică, începând cu jumătatea secolului al XVIII-lea. Jean Jaques Rousseau însuşi concede, într-un text din 1776, că, după 1750, dezordinea şi contradicţiile, întâlnite până atunci în opinia publică, lasă locul unui sens anume. Rousseau preţuieşte atât de mult opinia încât o numeşte “regină a lumii”, deoarece nu se supune puterii regilor. Interesant este că filosofii susţinuseră că opinia se poate fundamenta doar pe studiul cărţilor şi tratatelor ştiinţifice, în contradicţie cu gazetarii care, dintotdeauna, tocmai asta îşi doreau – să formeze (influenţeze) opiniile cititorilor. Mona Ozouf crede că tocmai contestarea monarhiei, a absolutismului, a adus convergenţa opiniilor, până atunci dispersate pe oricare dintre problematici. Din contestaţie, deci, s-a întrupat opinia publică22.

Cred că tocmai această atât de controversată opinie publică, fundamentată pe libertatea de discuţie, exercitată şi în cluburile de lectură, cluburi în care se citeau cotidienele şi periodicele, în marile oraşe, începând cu Parisul revoluţionar, împreună cu lansarea civilizaţiei tehnice, au făcut posibilă apariţia presei de masă, la mijlocul secolului al XIX-lea.

Scoţianul John Walter, fost negustor de cărbune, fondează ziarul Times încă în 1785, inaugurând astfel şirul oamenilor de afaceri care vor investi în presă, iar fiul său, John Walter II, va adopta, în 1814, invenţia germanului Koenig, presa cu aburi, acest ziar devenind emblematic pentru întreaga Europă a secolului XIX, exemplu de seriozitate şi probitate, deşi, la începuturile sale, încurajase în redacţia sa profitul necinstit. Toate invenţiile din domeniul presei au fost rapid adoptate de către Times, care şi-a câştigat pentru o jumătate de secol reputaţia de cel mai modern ziar european, între 1810 şi 1860. Cele mai multe galoane le-a dobândit, cum este firesc, în bătăliile sale cu puterea oficială, cu executivul britanic. Aşa s-a întâmplat în 1839, când a tipărit un raport, care se dorea secret, despre Canada al lordului Durham, şi atunci când reporterul William Howard Rusell a publicat informaţii despre starea armatei engleze în timpul războiului Crimeii (1854-1856), informaţii care au dus, apoi, la căderea Guvernului, sub presiunea opiniei publice. În 1851, când Ludovic-Napoleon preia puterea în Franţa, ziarul era atât de prestigios, încât, pentru a avea parte de articole favorabile, viitorul Napoleon III se hotărăşte să cumpere compania “Times”. Dar acest ziar a fost şi a rămas până astăzi un promotor al tipului serios şi elitist de presă, de aceea, ca tiraj, va fi întrecut, la mijlocul secolului al XIX-lea, de ziare din America şi chiar de către Le petit Journal, cele care vor inagura era presei populare, ieftine.

Dacă până atunci bătrânul continent impusese primul ziar şi apoi primul ziar modern – Times, în secolul al XIX-lea, este rândul Statelor Unite să dobândească priorităţi pe tărâmul presei. În Statele Unite se vor inventa ziarele ieftine, populare, adică “presă pentru toată lumea”, numită şi penny press. Astfel, în 1833, apare The New York Sun, iar în 1835 vine pe piaţă şi New York Herald.

Pe lângă evidenta dezvoltare a comerţului şi îmbunătăţirea tehnicilor de tipărire şi de producere a hârtiei, important este că, în Statele Unite, începând cu 1830, apare învăţământul public de masă şi se înfiinţează primele şcoli publice statale. Încercările de a impune ziare pentru toată lumea, vânzându-le cu bucata, nu doar prin abonamente, au acum un teren favorabil, teren pe care un mic tipograf, Benjamin H. Day, la 3 septembrie 1833, lansează o nouă formulă de ziar prin New York Sun.

“Ziarul Sun punea accentul pe ştirile locale, povestiri de interes uman şi chiar reportaje senzaţionale despre evenimente şocante. De exemplu, pentru a da un caracter picant conţinutului, Day a

22 F r a n ç o i s F u r e t & M o n a O z o u f –– Dictionnaire critique de la Révolution française, Paris, Ed. Flammarion, 1989, articolul “Esprit public”. Dicţionarul a fost publicat cu prilejul bicentenarului Revoluţiei franceze.

angajat un reporter care scria într-un stil umoristic articole despre cazurile cu care se confrunta zilnic secţia locală de poliţie. Acest conţinut captivant a găsit un public pregătit printre noii indivizi instruiţi ai clasei muncitoare. A găsit de asemenea şi mulţi critici printre cetăţenii mai conservatori ai oraşului. Ziarul era vândut cu exemplarul, pentru un cent, pe străzi, de către întreprinzători”23.

În două luni, tirajul a ajuns la 2.000 de exemplare, la 5.000 în patru luni şi la 8.000 în şase luni. Pentru acei ani, era un succes miraculos, care i-a înfuriat pe ceilalţi proprietari de ziare. În plus, ziarul lui Day a redefinit, prin existenţa sa, ideile epocii despre jurnalism, exprimarea directă şi atenţia la dorinţele publicului trecând, de aici înainte, în prim-planul preocupărilor profesiei. Atunci, existau în Statele Unite presa rotativă cuplată la motorul cu aburi şi posibilităţi de a fabrica ieftin hârtia de ziar. Modul greoi de a concepe ştirile, ca pe nişte rapoarte politice, sociale sau comerciale, va fi modificat de presa populară, prin aducerea în ziar a crimelor, a catastrofelor, a întâmplărilor senzaţionale, a vieţii din imediata vecinătate. În 1837, ziarul Sun vindea în fiecare zi 30.000 de exemplare. Tirajul era foarte important pentru atragerea anunţurilor publicitare, care aduceau profit, deoarece preţul mic de vânzare a ziarului acoperea abia cheltuielile materiale şi redacţionale. Nici astăzi, nu cunosc vreun ziar care să trăiască numai din vânzarea tirajului său. Mai mult, audio-vizualul va supravieţui exclusiv din vânzarea timpilor de difuzare pentru publicitate.

Bineînţeles că ideea presei ieftine a lui Day a făcut repede prozeliţi, mulţi încercând să repete “reţeta” şi succesul lui The New York Sun. Cel care va reuşi, cu adevărat, să-l concureze este scoţianul James Gordon Bennet, care, cu doar 500 USD, a înfiinţat The New York Herald, doi ani mai târziu, în 1835. Herald va deveni un adevărat imperiu publicistic. În 1850, în Statele Unite, se cumpărau aproximativ două ziare la zece familii. Construirea căilor ferate în Est, între marile oraşe, va permite difuzarea mai rapidă a presei şi extinderea audienţei acesteia în teritoriu. Pentru America, posesoare a atâtor porturi, este foarte importantă generalizarea folosirii în transporturi a vaporului cu aburi, după anul 1840. Oricum, până astăzi, distanţele enorme au rămas o problemă delicată pentru producătorii de media tipărite din U.S.A. Doar computerizarea generalizată din ultimul deceniu permite, acum, accesul la toate paginile ziarelor care acceptă să-şi extindă ediţiile pe suporturi electronice. Astfel, plăcerea subtilă pe care cei de dinaintea noastră o simţeau atunci când, în fiecare dimineaţă, deschideau, mai grăbiţi ori mai tacticoşi, cotidienele preferate începe săconstituie o marcă a trecutului, trecut atât de apropiat, în imensitatea timpului. Acum, la jumătatea secolului al XIX-lea, apare necesitatea reporterului specializat, care va juca un rol complex în depistarea ştirilor convenabile, alături de corespondenţii străini şi crearea unor aşa-zise reţele de informatori de către marile cotidiene. Îşi fac apariţia reporterul trimis special în diverse zone de conflict sau de tensiune, reporterul acreditat permanent, de exemplu, în marile puncte de decizie ori de dezbatere din Washington D.C.: Capitoliu, Casa Albă ş. a. Acum, funcţia de supraveghere a presei cunoaşte consacrarea deplină şi acceptarea susţinută de o opinie publică devenită activă, atentă şi dinamică.

Telegraful devine un instrument important în transmiterea ştirilor, utilizat din plin de agenţiile de presă recent apărute, ca şi de corespondenţii ziarelor din toată lumea. Tehnologia de tipărire progresează de asemenea, presele rotative cu matriţe în cadre metalice reuşind să tipărească 10.000 ori chiar 20.000 de pagini pe oră. Ziarele americane şi-au sporit distribuţia în mod constant până în anii 1880.

Primul mare cotidian francez este La Presse, fondat în 1836 de către Émile de Girardin, un modern întreprinzător de presă, cu un simţ special în detectarea interesului şi gustului publicului. Înainte de La Presse, Girardin lansase un săptămânal, Le Voleur şi o publicaţie de sfaturi practice, Journal des connaissances utiles (care ajunge să aibă 130.000 de abonaţi, lunar), fiind, totodată, interesat de publicaţiile pentru femei şi inventator al revistei presei.

Pe 1 iulie 1836, când Girardin lansează La Presse, este lansat şi ziarul concurent Le Siècle. Având în soţia sa, Delphine, un excelent colaborator, care semnează cu pseudonimul “vicontele de Launay”, vreme de 12 ani, Lettres Parisiennes, cu talent şi fineţe, Girardin caută un mod de adresare direct, nedemagogic şi care să aibă un ton sincer. În scurtă vreme, ziarul său are 20.000 de abonaţi, recrutaţi în majoritate din clasa mijlocie, abonament care costa 40 de franci pe an, în loc de 80 de franci, cât se percepuse până atunci, mărind însă taxa pentru publicitate. Preţul mic al ziarului şi dorinţa de a mări spaţiul pentru reclamă i-au adus lui Girardin un imens val de critici, în numele frumosului şi

23 M.L. D e F l e u r –– op.cit., p.62

al filosofiei, care erau, astfel, marginalizate, ca şi în numele revoltei pe care o stârnea în multe spirite ale epocii dorinţa de a face reclamă, spirite care vedeau aici macularea artei jurnalistice şi transformarea acesteia “într-un trafic vulgar”. S-au iscat, în consecinţă, polemici încrâncenate, care l-au condus pe Girardin la un duel, în care a pierit un jurnalist celebru în epocă, Armand Carrel. O noutate pentru presa cotidiană de atunci a fost publicarea, în La Presse, a romanelor-foileton. Girardin i-a plătit foarte bine pe scriitorii celebri ai epocii, reuşind să publice texte de Balzac, Victor Hugo, George Sand şi Alexandre Dumas.

Mai târziu, în anii ’60, în La Liberté, Girardin va publica prima rubrică sportivă: “Le monde sportique”.

În Anglia, ziarele de un penny apar abia în 1855, în număr de trei: Liverpool Daily Post, Sheffield DailyTelegraph, London Evening News.

Apariţia noţiunii de informaţie şi intrarea în lume a jurnalismului modern se consideră, îndeobşte, a fi legate de datele de apariţie a acestor prime mari cotidiene din Anglia, Statele Unite şi Franţa, în vreme ce o serie de cercetători mass-media cred că jurnalismul modern se naşte odată cu anul 1863, an în care debutează Le Petit Journal, ziarul de 5 centime. Francis Balle susţine, de exemplu, prima aserţiune, în vreme ce Michael Palmer scrie o carte sugestiv subintitulată: Dès petits journaux aux grandes agences. Naissance du journalisme moderne (1863-1914).

Pe 1 februarie 1863, Moïse Polydare Millaud, considerat un mare om de presă, îşi lansează propriul ziar, Le Petit Journal, care devine, în scurtă vreme, un fenomen, doborând toate recordurile de până atunci, în materie. Este epoca în care, în difuzare, accentul nu se mai pune pe abonamente, ci se mizează pe vânzarea directă. Ziarul lui Millaud se adresează publicului larg şi eterogen şi nu doar celor cu bani sau cu studii înalte, în patru pagini şi la cel mai accesibil preţ de până atunci – 5 centime. În 23 septembrie 1879, tirajul ziarului este de 250.000 de exemplare, pentru ca, după relatarea amănunţită şi susţinută a unei crime multiple împotriva unei întregi familii obişnuite (Afacerea Tropmann), în 15 ianuarie 1870, tirajul să ajungă la 514.000 de exemplare. Moïse P. Millaud ştie bine un lucru care nu pentru multă lume, în epocă, era foarte limpede şi anume că “Ziarul este o întreprindere care are drept funcţie transformarea evenimentelor în ştiri”24. Apoi, în 1884, Le Petit Journal depăşeşte pragul psihologic – prag esenţial, al unui milion de exemplare zilnic, lucru nemaipomenit nicăieri în lume. Sub acest prag va coborî abia în 1914, dar acum erau alte ziare care depăşeau chiar un milion şi jumătate de exemplare, cum era Le Petit Parisien. Tirajul de 1,5 milioane de exemplare atins de Petit Parisien în 1914 este considerat a fi recordul recordurilor pentru Franţa. Acest ziar, născut în 1876, îşi va purta patronul, pe Jean Dupuy, un fost curier notarial, spre un scaun ministerial şi spre ocuparea, vreme de 30 de ani, a fotoliului de senator de Hautes Pyrenees. În 1883 este fondat un alt ziar care va deveni de mare tiraj, Le Matin, înfiinţat de doi americani, trece, în 1896 în proprietatea lui Maurice Bunau-Varilla, personaj interesant, care îşi va duce, în timpul celui de-al doilea război, cotidianul pe drumul dispariţiei. Al patrulea ziar important al Franţei din preajma primului război este Le Journal, fondat în 1889, de Fernand Xau şi cumpărat de M. Letellier, în 1892. Aceste patru ziare controlau trei sferturi din piaţa Franţei. “La începutul secolului, pe la 1900, la chioşcurile din Paris puteau fi găsite între cincizeci şi şaptezeci de cotidiene. În ajunul primului război mondial, toate ziarele împreună vindeau în fiecare zi în jur de cinci milioane de exemplare, deci de cinci ori mai mult decât în 1871. Din aceste cinci milioane, patru reveneau celor patru cotidiene de frunte: Le Petit Journal, Le Petit Parisien, Le Matin şi Le Journal. Presa timpului era alcătuită, pe lângă un mic număr de titluri preferate, dintr-o mulţime de foi al căror tiraj era modest”25.

În aceaşi perioadă, în Anglia apar ziarele de o jumătate de penny: Evening news, în 1881 şi The Star,în 1888, ziare populare care vor realiza vechea dorinţă a presei de a fi “pentru toată lumea”.

4.2.3. Trei decenii de aur pentru ziare: 1890-1920

Perioada cuprinsă între anii 1890 şi 1920 a fost denumită perioada de aur a cotidienelor. În această perioadă, în întreg Occidentul, libertatea presei era un bun câştigat, care nu va fi repus în discuţie decât în anii 1920 şi numai în câteva ţări care au cunoscut regimuri dictatoriale: Germania, Rusia şi Italia. În Anglia, sunt abolite legile privitoare la taxe şi cauţiuni în 1869, în Germania, după victoria împotriva Franţei din 1870, se adoptă legea care unifică regimul presei şi este abolită cenzura (1874), Germania fiind atunci Imperiu. Franţa, prin legea din 29 iulie 1881, are, privitor la presă, cel mai liberal regim cu putinţă26. În această perioadă, încă înainte de primul război mondial, devine

24 P h i l i p p e G a i l l a r d –– Tehnica Jurnalistului, Buc., Ed. Ştiinţifică, 2000, p.3025 J e a n – N o e l J e a n n e n e y –– op.cit., p.11026 I d e m, p.102

posibilă transmiterea clişeelor prin fir telegrafic, francezul Edouard Belin inventând un dispozitiv, pe care l-a numit belinograf, cu ajutorul căruia presa poate publica fotografii din oricare colţ al lumii. Apoi, în locul culegerii manuale a textelor care urmează a fi tipărite, apar dispozitive mecanice de culegere, numite linotipuri, care vor funcţiona până în anii 1980, după care au fost înlocuite de către calculator27. Şi tot în epoca de aur a cotidianelor se schimbă concepţia despre informaţie, aceasta nemaifiind privită cu romantismul cunoscut, ci, pragmatic, informaţia va fi considerată de aici înainte o marfă la fel de perisabilă precum “căpşunele sau zmeura”. Preocuparea pentru rentabilitate devine, astfel, preponderentă pentru viitorul presei. În Statele Unite libertatea presei, în toată perioada aflată în discuţie, este indiscutabilă şi, încet, noua naţiune va fi unul din punctele de avangardă în această atât de gingaşă, totuşi, îndeletnicire umană. Apariţia presei de un cent în Statele Unite, în 1833, prin New York Sun, care propune acest preţ incredibil de mic, după ce, până atunci, cel mai ieftin ziar costase şase cenţi, duce la creşterea tirajelor şi la inevitabila apropiere de presă a multor oameni excluşi anterior din circuitul publicistic. Se spune că, imediat, Day a avut nu mai puţin decât treizeci de imitatori numai în New York, dar singurul care-i va călca pe urme, ba chiar îl va şi depăşi, a fost James Gordon Bennet. Acesta lansează, în 1835, după cum am menţionat deja, New York Herald, care ajunge în foarte scurt timp la un tiraj astronomic pentru acele timpuri – 100.000 de exemplare.

În 1851, Henry J. Raymond fondează, tot în New York, cotidianul The New York Times, care-şi creează un bun renume prin obiectivitatea sa demonstrată cu orice prilej.

Dinamica dezvoltării societăţii americane de la sfârşitul secolului trecut este, probabil, în relaţie cu apariţia unui nou tip de jurnalism ce va marca profund, pe tremen lung, evoluţia mass-media în ansamblu. În această perioadă, în Statele Unite sporeşte numărul emigranţilor, continuă expansiunea generală către Vest şi se petrece tranziţia accelerată către societatea industrială. Toate acestea nu puteau să nu influenţeze jurnalismul aflat, la fel, în expansiune. Tranziţia socială aduce cu sine mari mutaţii culturale pe teritoriul american, teritoriu care se va dovedi, de acum încolo, mai receptiv şi mai permisiv decât vechiul continent în faţa noului, a experimentului şi a propunerilor culturale, inclusiv în faţa propunerilor jurnalistice. Apare, astfel, aici, în anii ’80, o noutate în materie: jurnalismul de senzaţie.

Dacă, în 1800, în Statele Unite, existau 235 de cotidiene, în 1880 numărul lor depăşea 2300, iar numărul periodicelor a crescut de la 100, în 1825, la 600, în 185028. Ritmul va deveni însă cu adevărat ameţitor abia în această epocă de aur a ziarelor, când şi cei aflaţi pe meterezele presei vor veni în contact cu cele mai complexe probleme de supravieţuire spirituală.

Perioada jurnalismului de senzaţie va aduce cu sine un dramatism nemaicunoscut până atunci, prin concepţiile violente de atragere a cititorului. În New York, acerba concurenţă dintre doi uriaşi: William Randolph Hearst (1863-1951) şi Joseph Pulitzer (1847-1931) a făcut să apară mijloace noi de lărgire a cifrelor de audienţă, aceasta fiind strâns legată de cotele de publicitate, care aduc însemnate profituri. Ei n-au ezitat să caute noi formate pentru ziarele lor, noi stiluri publicistice, au întreprins experimente şi au recurs chiar şi la născociri şi şiretlicuri. Pulitzer era proprietarul ziarului New York World, pe care-l fondase în 1895, în acelaşi an în care şi Hearst îşi lansase ziarul. În 1913, Pulitzer îşi aduce cotidianul la un tiraj de 850.000 de exemplare, în vreme ce în acelaşi an ziarul lui Hearst este de 700.000 de exemplare. Hearst, proprietarul ziarului New York Journal, a mers până acolo încât a încercat, pur şi simplu, să declanşeze, la propriu, războaie numai pentru a avea prioritate în informaţiile care ar fi decurs de aici. De altfel, el a fost sumbru evocat de către celebrul Orson Welles în filmul de mare succes, Citizen Kane, lucru care l-a umplut de furie pe Hearst, care a încercat, prin orice mijloace, oprirea difuzării filmului – unul din primele cinci filme din toate timpurile, în viziunea specialiştilor. Printre efectele rivalităţii dintre Hearst şi Pulitzer, din anii 1890, rămasă în istoria presei, a fost şi apariţia desenului comic colorat. Personajul reprezentativ, cunoscut şi ca “Yellow Kidd”, va fi, de altfel, cel care va da numele întreagii prese de senzaţie – yellow journalism. Jurnalismul de senzaţie a reuşit să ultragieze destul de mulţi oameni, aducându-şi critici acide, subliniindu-se că se încalcă teritorii sociale în mod intolerabil. Intelectualii, oamenii de litere, au văzut în această formă de gazetărie o ofensă continuă la adresa valorilor perene ale societăţii şi o pervertire periculoasă a opiniei publice: “Jurnalismul pe care îl practicau era unul indiferent, iubitor de senzaţie, bombastic, strident, care ademenea cititorul prin orice mijloace posibile. Şi-au însuşit tehnicile scrisului, ilustraţiei şi tiparului, realizările noului jurnalism şi le-au folosit în scopuri perverse. Au transformat marea dramă a vieţii într-o melodramă ieftină şi au deformat faptele cotidiene astfel încât să aducă vânzări băiatului

27 În Iaşi, mai există linotipuri, cu ajutorul cărora se tipărea încă toată presa ieşeană în 1990-1991, la Tipografia Dosoftei, iar unul se află în stare de funcţionare la Editura Institutului European.28 F r a n c i s B a l l e –– op. cit., p.89

care le făcea reclamă. Şi ce e mai rău, în loc să furnizeze cititorilor ştirile principale, le ofereau un paliativ de păcat, sex şi violenţă”29.

Primul ziar popular francez, de cinci centime, Le Petit Journal, apărut în 1863 şi condus de către Moïse P. Millaud, tratează, în multe perioade din istoria sa, lucrurile cu destul cinism. După “Afacerea Tropmann”, când şi-a dublat tirajul în câteva luni, unii, desigur maliţioşi, s-au întrebat dacă nu cumva toată afacerea n-a fost pusă la cale de ziariştii de la Petit Journal. Ziarul s-a implicat, la sfârşitul secolului trecut, în celebra afacere Dreyfus. Numai că Petit Journal a dus o furioasă campanie anti-Dreyfus, părăsind o regulă esenţială a presei, şi anume, părăsind neutralitatea (echidistanţa) politică, din acest moment sancţiunea publicului văzându-se în scăderea tirajului. Niciodată Le Petit Journal nu va mai reveni în capul topului tirajelor, după campania anti-Dreyfus, în vreme ce concurentul său, Le Petit Parisien, gestionând corect, din punct de vedere jurnalistic, întreg procesul lui Dreyfus, în care s-au implicat numeroase personalităţi de anvergură din Franţa momentului, opinia publică urmărind cu un enorm interes totul, a avut numai de câştigat, ajungând primul în top. Să mai spunem numai, legat de acest episod, că ziarul L’Aurore în care s-a publicat pamfletul lui Zola, J’acusse, (în 300 000 de exemplare, tiraj enorm pentru acele vremuri) aparţinea lui Georges Clemenceau, cel care va deveni, mai târziu, ministru şi chiar prim-ministru al Franţei. Clemenceau mai crease, în 1880, publicaţia La Justice, iar în 1900 va tipări săptamânalul Le Bloc, în 1913 L’Homme libre, devenit, datorită cenzurii, L’homme enchaîné.

În această perioadă, mulţi parlamentari francezi se străduiesc să aibă ziar propriu şi unii chiar îl au, în Paris existând, în 1910, 60 de cotidiene, multe dintre ele cu tiraje confidenţiale, 25 de ziare au tiraje de sub 500 de exemplare. De obicei, erau foi tipărite faţă-verso, având un editorial, o consemnare despre lucrările parlamentare, cursurile bursei şi, eventual, un foileton30. Le Figaro, fondat ca bisăptămânal, în 1826, de Maurice Alhoy şi Etienne Arago, este transformat în cotidian din 1866. Devenit republican, susţine cauza lui Dreyfus. Între 1854 şi 1879, Le Figaro a cunoscut, sub conducerea lui Hippolyte de Villemessant, una dintre cele mai faste perioade, aşa cum avea să se întâmple şi în timpul lui Pierre Brisson (1934-1974). Hippolyte de Villemessant a fost acela care a creat ceea ce se numeşte “spiritul Le Figaro”: “datorită lui, foaia de odinioară intră în rândul marilor publicaţii pentru a deveni, în câţiva ani, o instituţie literară şi politică, un loc de trecere obligatoriu pentru toţi cei care doreau să rămână în cultura franceză”31. În timp, vor publica în Le Figaro, începând cu George Sand (1831), mari scriitori ai Franţei: Honoré de Balzac, Théophile Gautier, Jules Renard, Gérard de Nerval, Alphonse Daudet, Paul Verlaine, Guy de Maupassant, Émile Zola, Anatole France, Octave Mirabeau, Marcel Proust, Paul Claudel, Jean Cocteau, François Mauriac, Jean-Paul Sartre, Julien Green, Jean d’Ormesson, Alain Peyrefitte, Eugène Ionesco, François Nourissier, Michel Tournier. Deşi Émile Zola a fost unul dintre colaboratorii fideli ai publicaţiei, la care şi-a început campania în favoarea căpitanului Dreyfus, articolul său atât de cunoscut – J’accuse – a fost publicat în altă parte, fiind considerat prea vehement de redacţia lui Le Figaro. De-a lungul istoriei sale, sub frontispiciu a apărut un citat din Beaumarchais, creatorul celebrului personaj Figaro. Cu intermitenţe, imediat sub titlu se putea citi: “Sans la liberté de blamer, il n’est pas d’éloge flatteur” (Fără libertatea de a blama, nu există cu adevărat elogii). Din 1986, citatul a fost înlocuit cu formula “premier quotidien national français”, acum revenindu-se la fraza lui Beaumarchais, uşor amendată: “Sans la liberté de blamer, il n’est point d’éloge flatteur”. Ziarul apare astăzi, cu destul succes, fiind unul din puţinele care au rezistat pe o piaţă plină de mari schimbări şi fluctuaţii, avându-l ca proprietar pe Robert Hersant.

Şi în Franţa, în 1861, după modelul britanicului Times, se fondează Le Temps (Nefftzer), care este cumpărat, în 1873, de Adrien Hébrard, ziarul nedepăşind 40.000 de exemplare, dar, devenit oficios al Ministerului de Externe, se bucură de prestigiu, având şi un editorialist de mare talent, în persoana lui André Tardieu.

Ziarele de dreapta ale epocii sunt: L’Écho de Paris, La Libre Parole – publicaţie antisemită, L’Autorité – publicaţie parlamentară, bonapartistă, L’Action française (1908) al lui Henri Vangeois şi Léon Daudet, la care colabora şi Charles Maurras, monarhist şi antirepublican. La Croix, cotidian creştin, atingea în epocă tiraje de 170.000, ceea ce, pentru mulţi, este greu de explicat. Ziarul La Croix apare şi astăzi, ca şi L’Humanité, fondat în 1904 de Jean Jaurès, lider socialist francez.

Dacă presa populară întârzie să apară în Germania, presa regională, în schimb, este foarte bine reprezentată, puternică şi de foarte bună calitate. Mai târziu, presa populară va deveni în Germania o forţă.

29 E d w i n E m e r y & H.L. S m i t h –– The Press and America, New Jersey, Ed. Prentice-Hall, 1954, p. 41630 J.-N. J e a n n e n e y –– op.cit., p.11131 F r a n t z – O l i v i e r G i e s b e r t –– La Une – Le Figaro (1866-1998), Paris, Plon, Le Figaro, 1998, p.3

În Anglia, ziarele de un penny, apărute, toate, în 1855, adică Liverpool Daily Post, London Evening News, Sheffield Daily Telegraph, urmate de cele de jumătate de penny (demi-penny), Evening News, în 1881 şi The Star, în 1888, vin parcă să ocupe locul pe care îl deţinuse celebrul Times, între 1810 şi 1860, perioadă în care fusese cel mai important ziar din întreaga lume, fără egal. Toţi cercetătorii sunt de acord în a considera că, vreme de cincizeci de ani, istoria acestui ziar se confundă cu însăşi devenirea istorică a jurnalismului modern. În 1803, aici, se inovează despărţirea responsabilităţii redacţionale de responsabilitatea administrativă. În 1817, Thomas Barnes este numit redactor-şef, dându-i-se independenţă şi se lansează o formulă care va face, apoi, carieră: “a nu recunoaşte o altă autoritate decât aceea a opiniei publice”. Barnes va fi acela care va lansa reţeta calităţii şi autenticităţii informaţiilor, creând prima reţea de corespondenţi locali, asigurându-şi ceea ce se va numi mai târziu “cea mai bună acoperire posibilă a evenimentelor”. În 1854, Times tipărea 40.000 de exemplare, în vreme ce principalul său contracandidat, Morning Advertiser, avea un tiraj de 8.000 de exemplare.

Dar apariţia presei populare nu pune doar problema preţului, ci, mult mai important pentru jurnalism, solicită regândirea ofertei publicistice. Dacă până atunci preponderenţa articolelor viza politicul, noul mod de a privi publicistica poartă cu sine energia de a lupta cu vechile concepţii, inclusiv ale colegilor de redacţie, în dorinţa de a impune criteriul diversităţii în presă – rubrici diverse, atitudini diverse, fapte diverse, scriitură diversă, stiluri diverse. Uniformitatea şi stilul monoton prezente până atunci în presa de peste tot sunt asaltate de ceea ce se va numi noul jurnalism, după o expresie a lui Mattew Arnold, care s-a impus cu autoritate.

Fondată în 1865, Pall Mall Gazette are, începând din 1883, un redactor-şef care se dovedeşte a fi întruchiparea “noului jurnalist’’ – W. T. Stead. Acesta este primul care introduce în presa de ţinută subtitlurile şi doreşte să publice ştiri senzaţionale în exclusivitate. W. T. Stead a avut parte de lungi dispute cu justiţia pentru reportajele sale.

Deşi epoca modernă a presei începe în Anglia, presa populară de aici pierde teren, în prima fază, în faţa celei de pe continent, din Franţa în primul rând. Însă, în Anglia, presa duminicală are tiraje enorme. În Franţa, deja, în 1895, Le Petit Journal ajunge la tirajul de un milion de exemplare. După un an de la acest succes al presei franceze, în 1896, se naşte marele gigant al presei englezeşti şi europene Daily Mail, care va modifica peisajul presei populare, în general. Ziarul costă o jumătate de penny (demi-penny). Ce aduce nou, în plan jurnalistic, Daily Mail ? Va promova noul jurnalism, în accepţia afirmată mai sus. Mai întâi, va folosi mai mult posibilităţile de sugestie ale titlurilor, aerisind formularea acestora, apoi, pune accent pe varietatea subiectelor, creează rubrici pentru femei şi lansează concursuri de pronosticuri. Deşi ziarul promovează un naţionalism exagerat, duce o politică antifranceză şi exultă valorile imperialismului britanic. Atinge, astfel, în doi ani, un tiraj de 400.000 de exemplare, iar după încă doi ani, în 1900, tirajul urcă la un milion. Patronul ziarului, Alfred Harmsworth, după asemenea succese, va deveni, în 1905, lord Northcliffe, permiţându-şi să cumpere şi faimosul Times, de la nepotul fondatorului John Walter. Spre onoarea sa, Harmsworth reuşeşte să redreseze Times, care se îndrepta spre dispariţie, scăzându-i preţul numai, de la trei pence la un penny şi neatingându-se de redacţie sau de concepţia editorială. Este un bun exemplu acesta, Times revenind foarte repede în top.

Francis Balle consideră că, la 4 mai 1896, când apare Daily Mail, “se naşte primul gigant al presei scrise (…) care face trecerea de la stadiul artizanal al presei la epoca veritabilei industrii” 32. Să spunem că ziarul acesta fiinţează şi astăzi, că nu mai este considerat popular, că tipăreşte între 1,5 şi 2 milioane de exemplare zilnic, fiind foarte sus în topurile englezeşti, chiar primul la clasa sa – medie, iar ca tiraj este al treilea cotidian din Marea Britanie. Pentru a putea avea o imagine mai clară, cel mai cumpărat ziar francez de astăzi, France Soir, tipăreşte mai puţin de cinci sute mii de exemplare.

În 1900, întreprinzătorul Pearson, care fondase, în 1888, primul ziar financiar, Financial Times, creează ziarul popular Daily Express, care va ajunge la tiraje uriaşe, păstrându-şi o excelentă cotă de piaţă până astăzi. Pearson este unul dintre primii care, având în proprietate mai multe publicaţii, anunţă concentrarea de astăzi a presei mondiale. Daily Express va intra în concurenţă cu Daily Mail, dar şi cu alte ziare.

După câţiva ani de la începutul ultimului secol, în 1904, apare un alt (viitor) gigant: Daily Miror, care în 1911 va atinge tirajul de un milion. Astăzi tirajul său depăşeşte trei milioane de exemplare, fiind depăşit numai de Sun, fondat în 1964.

4.2.4. Ziarele de astăzi

Chiar dacă destui îi anunţă sfârşitul iminent, ziarul continuă să apară, peste tot în lume. Astăzi, în SUA, Japonia, Germania şi Anglia există cotidiene tipărite în tiraje de milioane de

32 F r a n c i s B a l l e –– op.cit., p.254

exemplare, de fapt, cele mai mari tiraje, în cifre absolute, care au fost vreodată. În viitorul apropiat, nu se întrevăd esenţiale modificări de atitudine ale marelui public faţă de media tipărite. Internetul, care a produs, la începuturile sale, îngrijorare printre producătorii de ziare, nu mai este privit acum ca o ameninţare. “Cercetările asupra tipului de folosire, a satisfacţiilor şi gratificaţiilor oferite cititorilor de către cotidiene indică faptul că acestea sunt strâns implicate în vieţile de zi cu zi ale oamenilor de rând. Aceste ziare oferă anumite servicii şi satisfacţii unice. Când ziarul nu apare, i se simte lipsa. Aparent, el joacă un rol în sistemul nostru de comunicare, rol greu de înlocuit cu alternative, cel puţin pentru moment. Astfel, deşi mass-media de ultimă oră şi posibil şi altele care vor urma reprezintă o provocare pentru ziare, acestea rămân un complex de cultură instituţionalizat, fiind unul din modurile noastre fundamentale de comunicare de masă”33.

Spuneam mai sus că, în cifre absolute, astăzi există cele mai mari tiraje, însă, dacă ţinem seama de creşterea numărului de potenţiali cititori, ziarele au suferit, peste tot în lume, un declin, după anii ’20. Acest declin se datorează, bineînţeles, în principal, apariţiei radioului şi, apoi, apariţiei, după cel de-al doilea război mondial, a televiziunii ş.a.m.d.

În perioada primului război mondial, presa în general, dar în special presa din Germania şi Franţa, şi-a văzut capitalul de încredere serios ştirbit din cauza condiţiilor speciale de transmitere a informaţiilor, dar şi a multor slăbiciuni proprii. Cenzura, care a funcţionat în timpul războiului, a pus, bineînţeles, problemele specifice unei astfel de întreprinderi, alături de faptul că, în prima parte a conflictului, nici presa engleză şi nici cea franceză nu au primit aprobarea de a trimite corespondenţi pe front. Dar, poate, cea mai importantă pierdere a presei în timpul primului război mondial a fost aceea a serioasei erodări a credibilităţii sale în ochii opiniei, datorită exagerărilor propagandistice, insistenţei în îndoctrinarea lipsită de nuanţe. Acest fapt, evident supărător şi degradant, va face ca în Franţa şi Germania, ţările în care derapajele ideologice au fost mai dureroase, multe dintre publicaţiile vinovate să nu mai poată apărea niciodată, după 1919. La fel se va întâmpla şi după 1945, cu un număr mult mai mare de publicaţii. În timpul celor două mari conflagraţii mondiale, s-au purtat serioase bătălii de influenţare a opiniei publice din ţările aflate în conflict, mulţi ziarişti de profesie fiind chemaţi să încerce a perfecţiona aceste tehnici. S-au cheltuit sume imense şi eforturi serioase (inclusiv de cumpărare a unor gazete din ţările duşmane) pentru transmiterea de informaţii în spatele liniilor inamice, către populaţie, pentru crearea unei stări de spirit favorabile manipulatorilor, dar nu s-au putut estima niciodată, măcar cu aproximaţie, efectele acestor acţiuni, unele ingenioase, altele prea sofisticate şi, mai toate, funcţionând ca arme cu două tăişuri, adică putând provoca efecte exact contrare celor dorite în rândul populaţiei şi al armatelor inamice. Se spune că, la capitolul propagandei, al schimbărilor de atitudine şi al eficienţei strategiilor de influenţare, pe timp de război, iluziile sunt mai numeroase decât reuşitele, dar nimeni nu poate renunţa la aceste tehnici.

La începutul mileniului al III-lea, media tipărite, după ce au fost serios ameninţate de fiecare nou mijloc de informare apărut, începând cu radioul şi ajungând la internet, par a-şi găsi căi specifice de supravieţuire şi modalităţi de recuperare a audienţei proprii.

Se petrece, astăzi, un fenomen la prima vedere curios şi anume: câştigă teren ideea că tocmai particularităţile elitiste ale ziarului îl vor salva de la dispariţie. Iată că, după ce a luptat să devină “popular”, de masă, ziarul se vede “întărit” dintr-o cu totul altă direcţie. Evoluţia sa se va concentra, probabil, pe accentuarea diferenţelor care-i conferă specificitate în raport cu celelalte media. Faptul că invită la meditaţie este doar una dintre diferenţele importante faţă de audio-vizual. Cealaltă stă în faptul că ziarul explică ceea ce celelalte media anunţă sau arată doar. Apariţia radioului, imediat după primul război mondial, aduce veritabile spaime cotidienelor. În 1923, în Anglia, când sunt difuzate primele jurnale radiofonice, reprezentanţii ziarelor, cu legături vechi cu clasa politică obţin, prin presiuni, interzicerea emisiunilor informative înainte de orele şapte post-meridian (19:00), pentru ca, astfel, presa cotidiană să se vândă înaintea răspândirii ştirilor prin undele radiofonice. Şi în Franţa acelei perioade, problemele se pun la fel şi Sindicatul Presei Parisiene, în luptă cu Federaţia Posturilor Private, obţine interzicerea difuzării ştirilor prin radio înainte de ora unu post-meridian (13:00). Şi în Statele Unite, în 1931, Asociaţia Americană a Editorilor de Ziare (ANPA) se lansează în atacuri la adresa concurenţei pe care o constituie ştirile şi buletinele informative difuzate radiofonic. Doi ani mai târziu, în 1933, ANPA ajunge la o înţelegere cu marile companii radiofonice ale vremii, care au supravieţuit până astăzi, diversificându-şi activitatea: NBC şi CBS. Această înţelegere dintre editorii de ziare şi proprietarii de posturi de radio conţine trei puncte care se referă la: a) numărul buletinelor de ştiri difuzate, b) schimburi de ştiri, c) schimb de publicitate. Intersectarea intereselor ziarelor şi a posturilor de radio a dus, în mod firesc, la coabitare în diverse formule. Astfel, apar companii mixte, dar şi înţelegeri ori apropieri între posturi de radio şi ziare, după afinităţi sau diverse criterii.

33 M. L. D e F l e u r –– op.cit., p.70

Tot în perioada interbelică, revistele săptămânale încep să cucerească importante porţiuni ale pieţii presei scrise, atât în dauna ziarelor, cât mai ales în aceea a revistelor lunare şi bilunare. Săptămânalele politice reuşesc să atingă tiraje enorme, uneori mai mari decât ale ziarelor: Candide (1924), Gringoire (1928), Je suis partout, Marianne, Vendredi, La Lumière, Le Canard enchaîné – în Franţa şi Newsweek, Time Magazine, Life, US News World Report – în SUA.

În zilele noastre, se vorbeşte din ce în ce mai insistent de fenomene ca suprainformare sau supramediatizare, care pun în pericol însăşi capacitatea noastră de a avea reacţii adecvate la realităţile despre care aflăm că ar exista prin intermediul mass-media. Ignacio Ramonet se teme de o “nouă poliţie a gândirii” care s-ar putea ascunde tocmai după aceste fenomene aparent normale “de producţie”, fenomene ce însoţesc procesele mediatice din prezent de oriunde de pe glob: “Mecanismul comunicaţional modern, însoţit de o reîntoarcere a monopolurilor, îi îngrijorează pe drept cuvânt pe cetăţeni. Aceştia îşi amintesc de avertismentele, lansate nu de mult, de Orwell şi A. Huxley, împotriva falsului progres al unei lumi administrate de o poliţie a gândirii. Ei se tem de eventualitatea unei manipulări subtile a mentalităţilor la scară planetară. În schema industrială generală, concepută de patronii întreprinderilor de divertisment, fiecare constată că informaţia este considerată, înainte de toate, ca o marfă şi că acest caracter este de departe preponderent faţă de misiunea fundamentală pe care o are mass-media – să clarifice şi să îmbogăţească procesul democratic”34.

Şi profesorul ieşean Alexandru Călinescu pare a împărtăşi meditaţiile îngrijorate ale lui Ramonet, precizând, la rându-i, că: “vreme îndelungată s-a crezut că mai multă informaţie aduce mai multă libertate şi democraţie. Or, în ultimii zece ani, am putut constata că excesul de informaţii riscă să producă un efect contrar.(…) Acum informaţia ascunde, prin abundenţă, informaţia, funcţionând, aşadar, ca paravan”35.

Dar, cum s-a ajuns la aceste grave observaţii vom descifra în paginile şi capitolele următoare, fenomenele aparţinând mass-media fiind, poate, cele mai interesante pe care lumea contemporană le cunoaşte, dezbaterea mutându-se din câmpul democraţiei şi libertăţilor în acela al problemelor psihologice, sociale, politice şi culturale care însoţesc procesele de comunicare. De câţiva ani, lumea mass-media se întoarce autoreflexiv către propria menire, comunicarea părând a ocupa, acum, prim-planul meditaţiei intelectuale şi având privilegiul enorm de a “atinge” întreaga planetă.

Cum deja am sesizat, după 1920, cotidienele intră în competiţie cu radioul, neputând să-şi propună, conform specificului, câştigarea competiţiei cu acesta la nivelul rapidităţii difuzării informaţiilor, nerămânându-le, dimpotrivă, decât să-şi sublinieze, eficient, diferenţa şi dezvoltând, pornind de la aceasta, strategiile concurenţiale. Însă, nu toată lumea presei scrise înţelege acest adevăr, astfel că a rămas celebru, dar neinvidiat, cazul jurnalului La Presse, care, pe 9 mai 1927, anunţa, pe cinci coloane ale primei sale pagini, succesul aviatorilor Nungesser şi Coli, în încercarea lor de a traversa Atlanticul, fiind întâmpinaţi la New York de o mulţime de entuziaşti. Jubilaţia şi optimismul din paginile jurnalului, alimentate de dorinţa de a-şi devansa concurenţa, primesc o neagră veste: radioul anunţă că Nungesser şi Coli s-au prăbuşit în Ocean departe de oricare ţărm. După această “lovitură de presă”, La Presse a mai apărut foarte puţină vreme, nereuşind să-şi mai refacă prestigiul în faţa cititorilor.

La celălalt pol se află Paris-Soir, care avea, în 1930, un tiraj de 60.000 de exemplare, în momentul în care este cumpărat de un excelent om de presă, Jean Prouvost, ale cărui afaceri erau plasate în industria textilă. După numai câţiva ani, înainte de cel de-al doilea mare război, Paris-Soir vinde peste un milion de exemplare, Prouvost încurajând reportajul de mari dimensiuni şi o nouă schemă de machetare a paginii, numită puzzle, în dauna coloanelor tradiţionale care erau la modă pe atunci mai ales în cotidienele populare.

Pe perioada războiului, ziarele nu mai constituie o prioritate pentru beligeranţi. Mult mai eficiente sunt considerate radiourile. În plus, ziarele, în multe părţi ale Europei, cunosc mari probleme cu difuzarea şi distribuţia. Toate marile declaraţii politice şi militare din timpul războiului, care au ţinut cu sufletul la gură milioane de oameni şi de care au depins viitorul şi chiar vieţile a milioane de europeni, au fost făcute la radio. Poate postul de radio cel mai prestigios din timpul războiului a fost B.B.C., cel de ale cărui buletine informative s-au legat speranţele şi atenţia unor întregi populaţii de pe teritoriul european, în toate secvenţele acelor timpuri.

Acum, se spune că doar concurenţa conferă presei legitimitate şi garantează, ea singură, cititorilor libertatea de a alege.

34 I g n a c i o R a m o n e t –– op.cit., p.9. Ignacio Ramonet este un binecunoscut intelectual francez, profesor universitar şi director al periodicului Le Monde diplomatique, prezent în importante dezbateri privitoare la mass-media contemporane, inclusiv în emisiunea lui Bernard Pivot, “Bouillon de culture”.35 Alexandru Călinescu, Prim plan, ziarul Monitorul din 14 mai, 1999, p.8. Profesorul universitar Alexandru Călinescu, director al B.C.U. Iaşi, onorează revista Dilema şi cotidianul ieşean Monitorul, ţinând, în ambele publicaţii, câte o rubrică, de o rară eleganţă în presa românească.

Venirea la putere, în Italia interbelică, a lui Benito Mussolini schimbă regimul presei. Mussolini este interesat de “fascizarea” cotidienelor italiene şi de modul în care acestea pot deveni instrumente ale promovării consensului doctrinar pe care puterea sa îl promova.

Încă de la începutul secolului, se impun în faţa opiniei publice italiene trei cotidiene care se bucură de o foarte bună reputaţie: Corriere della Sera, în Milano, sub conducerea lui Luigi Albertini, care a fost director între 1900 şi 1925, La Stampa, în Torino, avându-l ca director pe Alfredo Frassati (din 1900 şi până în 1925, fiind considerat marele rival al lui Albertini, aflat la conducere exact în acelaşi sfert de secol) şi, la Roma, Giornale d’Italia, condus de Alberto Bergamini. Aceste publicaţii excelează, la începutul secolului, prin editoriale angajate, prin articolele de opinie şi prin dorinţa de cuprindere a realităţii, semnalând informaţii dintre cele mai variate.

Deşi fondat în 1876, de către Eugenio Torelli Viollier (şi condus de acesta până în 1898), Corriere…cunoaşte succesul în primul sfert al secolului al XX-lea, sub conducerea lui Albertini.

Albertini, un om riguros şi plin de fermitate, liberal moderat, având ca model victorianul Times şi Anglia victoriană, cu o lucidă viziune, la cei 29 de ani ai săi, în 1900, când vine la direcţie, va da o linie puternică ziarului Corriere…, beneficiind de linotipuri şi rotative moderne. El lansează suplimente noi precum La Lettura, în 1901şi Il Romanzo mensile, în 1903. Pe lângă corespondenţii din cele mai importante capitale, Albertini stableşte relaţii de colaborare şi de preluare a materialelor informative cu alte cotidiene din străinătate, de mare circulaţie: Daily Telegraph, Daily Chronicle, Times şi parizianul Le Matin. Ziarul devine important şi paginaţia sa e poate cea mai vivace din Italia epocii, deoarece împărţirea paginii în şase coloane face ca titlurile să fie mai scurte şi mai dinamice. În timpul războiului ruso-japonez, din 1904-1905, se impune numele unui mare jurnalist – Luigi Barzini, pe care Albertini îl angajase în 1900, deşi îl remarcase încă Torelli Viollier.

La Domenica del Corriere este prelungirea de duminică a ziarului şi în această publicaţie încep să-şi facă loc tot mai multe anunţuri publicitare, care, şi ele, participă la prosperitatea semnalată deja.

Pentru directorul ziarului La Stampa, Alfredo Frassati, gazetăria germană şi în special cea practicată de Frankfurter Zeitung reprezintă modelul urmat, deoarece el a petrecut trei ani în Germania pentru a-şi perfecţiona studiile în drept penal şi în sociologie. În 1900, La Stampa avea un tiraj de 50.000 de exemplare, iar linia sa era una a reformismului liberal şi a susţinerii “democraţiei industriale”, linie sintonă cu noile idei care circulau în Nordul Italiei şi cu noutăţile editoriale care cucereau teren în europeanul şi dinamicul oraş Torino36.

Printre colaboratorii lui Frassati, jurnalişti plini de talent şi abnegaţie, se numără: Luigi Einaudi, Mario Bassi, G.A. Borgese, Virginio Gayda, Luigi Ambrosini şi Giuseppe Bevione.

Şi La Stampa, la fel ca şi Corriere…, realizează acorduri de colaborare cu prestigioase cotidiene internaţionale, iar cel mai important este acela semnat cu New York Herald, poate cel mai celebru ziar al lumii, datorită agilităţii şi temerarităţii trimişilor speciali în diverse colţuri ale lumii.

În câţiva ani, La Stampa reuşeşte să-şi dubleze tirajul, ajungând la 100.000 de exemplare, în vreme ce rivalii de la Corriere tipăresc 300.000 de exemplare. Ambele jurnale doresc să-şi atragă condeie celebre din lumea literară. Astfel, Albertini îi va cultiva pe Gabrielle D’Annunzio şi Ugo Ojetti, iar Frassati se va asigura de serviciile criticului Enrico Thovez şi ale lui Domenico Lanza, ambii antidannunziani, precum şi ale poetului Ernesto Ragazzoni.

Era vremea urmăritelor (de către un public eterogen) bătălii literare, care, de fapt, reprezentau noi puncte de vedere ale lumii spirituale. Marile cotidiene îşi făceau, atunci, un titlu de glorie din faptul că găzduiau (şi participau astfel la) marile dispute culturale şi mai ales literare, care n-au fost puţine în prima parte a secolului al XX-lea. Să nu uităm că în Italia acelor timpuri şi-a expus “arta” Marinetti, precursorul futuriştilor, dadaiştilor şi al suprarealiştilor.

Alberto Bergamini accentuează în publicaţiile pe care le conduce importanţa articolelor literare şi după ce, la 19 ani, publicase o mică foaie intitulată Corriere del Polesine, în 1901, lansează, la Roma, cotidianul Il Giornale d’Italia, convingându-şi finanţatorii că va fi foarte util în bătăliile ideologice viitoare. Ziarul lui Bergamini are mereu pe prima pagină articolele cele mai interesante, corespondenţi externi activi, cronici mondene, multe interviuri şi dialoguri cu cititorii, pe care-i consultă adesea, având, evident, intuiţia publicului. Terza pagina, care apare întâia oară pe 10 decembrie 1901 şi care se va permanentiza, este dedicată reprezentării piesei lui D’Annunzio Francesca da Rimini, paginată pe şase coloane, dar cu titluri pe două şi cu un desen sau o fotografie în interior. Bergamini încurajează polemicile literare, la care participă mari personalităţi ca Benedetto Croce. În scurt timp, această Terza pagina culturală va fi imitată şi adoptată de către cotidianele din Nordul Italiei, începând, bineînţeles cu importantul Corriere, apoi Stampa şi Il Secolo. După

36 P a o l o M u r i a l d i –– Storia del giornalismo italiano, Torino, Ed. Gutenberg 2000, 1986, pp.89-116

D’Annunzio, la Corriere, vor colabora, la pagina culturală, Francesco Pastonchi, Ettore Janini, Grazia Deledda, Giovanni Verga şi Luigi Pirandello. Mai târziu, în anii ’30-’40, la Corriere vor colabora: Curzio Malaparte, Orio Vergani, Cesco Tomaselli, Emilio Radius, Guido Piovene, Dino Buzzati, Filippo Sacchi (care va adera la fascism) şi Giovanni Papini.

Acum, la începutul secolului, apar în Italia, cu succes, ediţii locale ale cotidienelor regionale: Il Gazzettino, Resto del Carlino, Il Secolo XIX, Il Messaggero.

În 1916, contele Grosoli – vicepreşedintele Băncii din Roma – adună publicaţiile catolice într-o nouă societate, Uniunea Editorială Italiană. Erau, la acea vreme, 20 de cotidiane catolice, dar numai o parte vor intra în acest nou trust: L’Italia (Milano), Corriere d’Italia (Roma), Il Momento (Torino) şi L’Avvenire d’Italia (Bologna). Mai vechiul ziar socialist, Avanti! (Milano), întâmpină o serie de probleme, în condiţiile în care, în 1921, pe 1 ianuarie, Gramsci, Tasca şi Togliatti se distanţează de partid, fondând Ordine Nuovo. Il Popolo d’Italia are probleme încă din 1916, dar, în 1918, Mussolini semnează un acord cu Perrone, care-i asigură o finanţare periodică. Crahul Băncii Italiene de Conturi, din 1921, face ca poziţiile pe piaţă ale câtorva cotidiane să fie foarte nesigure: La Tribuna, Il Matino şi Il Tempo.

Tot în 1921, 29 de sedii ale ziarelor sunt devastate de echipe fasciste, fără ca autorităţile să intervină cu energie, iar, în 1922, publicaţia liberal-democratică Il Mondo, tipărită la Roma de Giovanni Amendola şi Alberto Cianca, este boicotată de către fascişti.

Începând cu anul 1923, regimul instituit de Mussolini, tot mai presant, insidios, impune noi condiţii de apariţie publicaţiilor care i se opun. Oamenii lui Mussolini lansează noi publicaţii: Corriere italiano, la Roma, L’Impero, condus de aventurierul Mario Carli, Idea nazionale şi Il Tevere, fondată de Telesio Interlandi, un ziarist antisemit.

În acest an, 1923, sunt nevoiţi să se retragă de la direcţia ziarelor lor Alberto Bergamini (Giornale d’Italia) şi Malagodi (La Tribuna), două nume prestigioase ale jurnalisticii italiene, care au fost supuse sechestrului, boicotului şi asaltului echipelor fasciste.

Doi ani mai târziu, în 1925, îşi vor părăsi ziarele, după un sfert de veac, şi Luigi Albertini (Corriere della Sera) şi Alfredo Frassati (La Stampa), tot după atacuri, sechestre şi boicoturi. În 1924, Corriere della Sera avea încă un tiraj enorm pentru Italia – 800.000 de exemplare, urmat fiind de către Il Mondo, cu 110.000 de exemplare, în vreme ce socialistul Avanti! difuza 71.000 de exemplare, L’Unita (fondat pe 12 febr. 1924, sub direcţia lui Ottavio Pastore), 34.000, Il Popolo (iniţiat în aprilie 1923 de către don Sturzo, ca oficios al Partidului Popular, publicaţie condusă de Giuseppe Donati, un opozant al fascismului) 25.000, iar cotidianul lui Mussolini Il Popolo d’Italia avea tirajul sub 60.000.

În 1926, au fost trei atentate la adresa lui Benito Mussolini şi după fiecare a urmat asaltul şi devastarea sediilor ziarelor de opoziţie. Pe 5 noiembrie, când partidele de opoziţie sunt scoase în afara legii, iar 120 de deputaţi sunt “decăzuţi” din drepturile lor, începe regimul mussolinian, cu fascizarea totală a publicaţiilor italieneşti.

Arnaldo Mussolini (fratele lui Benito) controlează aproape în întregime procesul de fascizare a presei italiene, până la moartea sa, petrecută în 1931, moarte care face ca Popolo d’Italia să traverseze o perioadă mai puţin fastă. Însă, ideea lui Achille Starace, noul secretar al Partidului Naţional Fascist, de a face abonamente pentru membrii săi, va duce la o redresare a tirajului principalului ziar al fascismului. Ziarul va fi preluat de către fiul lui Arnaldo, Vito Mussolini, dar cel care se va ocupa propriu-zis de redacţie va fi Sandro Giordani, redactorul-şef.

Ziarele acestei perioade sunt nevoite să-şi împartă paginile între partidul unic şi informaţiile şi comentariile obişnuite în presa de oriunde. O circulară dată în 1932 de către şeful Oficiului presei, Gaetano Polverelli, prevede ca jurnalele să se preocupe de” întipărirea optimismului, încrederii şi siguranţei în viitor”37.

După ce, pe 30 ianuarie 1933, Hitler şi partidul naţional-socialist vin la putere în Germania, pe 1 august, în acelaşi an, Mussolini îl numeşte la şefia Oficiului presei pe ginerele său, contele Galeazzo Ciano, om tânăr, afabil şi politicos, care va supraveghea atent cinematograful italian şi radioul, aflate atunci într-o extraordinară dezvoltare, pe lângă presa tipărită, pentru care se găsiseră formulele necesare aducerii la ascultare cvasitotală. Ciano, după Războiul cel mare, va fi acela care va scrie poate cele mai savuroase memorii despre un regim totalitar pe care l-a slujit cu multă râvnă, inclusiv ca ministru de externe. Fabricarea consensului în societatea italiană fascistă va găsi un model potrivit în ministerul Educaţiei şi Propagandei creat de Goebbels pentru cel de-al Treilea Reich. Astfel, în septembrie 1934, este instituit Subsecretariatul de stat pentru presă şi propagandă (care va deveni, în iunie 1935, Minister), iar Ciano, ca titular, obţine fonduri şi un număr important de funcţionari, care să poată urmări îndeaproape ziarele şi activitatea presei (deci, publicaţiile, radioul, agenţiile de ştiri şi cinematograful), cu minuţie.

37 P a o l o M u r i a l d i –– op.cit., p.136

Aşa se face că, în privinţa războiului cu Abisinia, doar Osservatore romano, publicaţie catolică, şi-a manifestat rezervele; în rest, propaganda regimului a funcţionat perfect, până şi celelalte publicaţii catolice preluându-i mesajul belicos şi vocaţia creării unui nou imperiu.

Pe 10 mai 1936, când Mussolini proclamă Imperiul, după ce, pe 6 mai, generalul Badoglio cucerise Addis Abeba, ziarul Stampa tipăreşte un milion de exemplare, iar Stampa sera 300.000 de exemplare, acesta fiind maximul de până atunci al tirajelor cotidienelor italiene. Ciano, după acest “succes” de aducere a presei la acelaşi numitor ideologic, este promovat ministru de Externe, iar Dino Alfieri, care-i urmează la educaţie şi propagandă, va conduce, de pe 1 august 1937, Minculpop – Ministero della Cultura popolare, noua denumire a fostului minister iniţiat de ginerele lui Mussolini. Se doreşte, prin această denumire, afirmarea ideii că fascismul are propria cultură cu adresabilitate directă către mase. După cum se vede, Mussolini este unul din precursorii dictatorilor comunişti de mai târziu (şi de astăzi, vezi Cuba, Coreea de Nord ş.a.). Poate doar întâmplarea face ca dictatorii, de dreapta ori de stânga, să aibă reacţii foarte asemănătoare până la plagiat, sau pentru că formele de anchiloză ale gândirii sunt, probabil, limitate, numai libertatea găseşte forme mereu noi şi vii de manifestare, de “atacare” a realităţilor, oricât de capricioase, ale tuturor lumilor posibile. Mussolini îi numeşte pe ziariştii fascişti “educatori ai poporului”38. Din cauza penuriei de hârtie, marile cotidiene ies în opt pagini doar de două ori pe săptămână, după conflictul cu Abisinia.

În 1939, tirajul global al cotidienelor italiene este de aproximativ patru milioane şi jumătate de exemplare în fiecare zi, fără a lua în calcul eventualele ediţii speciale ori ediţiile de după-amiază ale unor ziare, Corriere … fiind şi acum în faţă, cu un tiraj de 600.000.

După intrarea Italiei în război, pe 10 iunie 1940, cotidienele tipăresc ediţiile lor în doar patru pagini, atât din cauza sărăciei, cât şi din considerente legate de nemulţumirea publicului de a citi buletine oficiale, comunicate pline de îngrijorătoare semnale şi note informative cu detalii în exces despre operaţiunile din tranşee şi de pe fronturi, pe care corespondenţii de război, ai tuturor ziarelor, le trimiteau în exces, cuprinzând amănunte şi detalii, care, uneori, erau dezamorsate de ritmul veştilor difuzate la radio. Ministrul Minculpop de atunci, Alessandro Pavolini, un apropiat al lui Ciano şi fost colaborator la Corriere, aprobase şase pagini pentru ziare, de câte două ori pe săptămână. De la jumătatea lui 1942 însă, ziarele sunt nevoite să apară doar în patru pagini şi tirajele încep să crească; în 1943 ele vor apărea doar în două pagini, tirajul urmând, în continuare, acelaşi curs ascendent.

Pe 24 iulie 1943, Mussolini este destituit de Marele Consiliu, locul său fiind luat de generalul Badaglio, care va impune presei scrise şi radioului condiţii extrem de severe, promovând o rigidă politică a ordinii publice şi păstrând Minculpop. Cotidienele ies în două pagini, având dezlegarea de a tipări câte patru pagini de două ori pe săptămână; tot acum se instituie şi cenzura preventivă, acest fapt stârnind reacţii. Apar noi publicaţii şi reapar altele suspendate de regimul fascist, cum a fost cazul lui Il Mondo şi sunt suspendate Popolo d’Italia şi Regime fascista, iar Alberto Bergamini, după douăzeci de ani, se întoarce la conducerea ziarului Giornale d’Italia, în vreme ce Alfredo Frassati nu este reintegrat în proprietatea lui La Stampa, publicaţia rămânând a lui G. Agnelli.

Acum, presa discută doar despre aspectele scandaloase şi picante ale fascismului, dar se evită analiza structurii acestui regim, ca şi esenţa sa. Apar în ziare dezvăluiri privitoare la Clara Petacci, amanta Ducelui, despre cercul ei de apropiaţi, amănunte care stârnesc atenţia opiniei publice, dar care îndepărtează o profundă încercare de limpezire a drumului pe care fascismul italian l-a parcurs şi lămurirea cauzelor care l-au făcut posibil ori modul în care s-a impus vreme de douăzeci de ani39.

Imediat după decembrie 1989, în România circulau mai mult istorioare despre cuplul dictatorial, zvonuri şi informaţii neverificabile, dar un proces al comunismului a fost evitat cu obstinaţie; atunci, ca şi după aceea, nu s-a dorit lansarea unor dezbateri pe marginea acestui fenomen atât de adânc dăunător unor întregi generaţii, sechelele sale urmărindu-ne şi acum, după mai bine de un deceniu. Nepunerea diagnosticelor serioase privitoare la comunismul care a desfigurat, pentru destulă vreme, chipul unei naţiuni n-a adus decât confuzie, amânare, indecizie, lentoare, neîncredere în viitor şi nedumerirea multora care nu ştiu către ce se îndreaptă. Dar iată că întregul comportament post-totalitar românesc nu este singular, ipocrizia neocolind naţiunile, după ce au convieţuit (şi s-au “adaptat”) cu regimurile dictatoriale, regimuri care nu s-au putut consolida nicăieri în lume fără un anume soi de acord social.

Revenirea la putere a lui Mussolini, în septembrie 1943, într-o ţară semiocupată de trupele germane, mutarea sediului Minculpop la Salo, în vreme ce germanii au propriul oficiu de propagandă Staffel la Milano, creează în Italia tensiuni şi confuzie în rândul jurnaliştilor. Totuşi, ziarele apar în două pagini, dar în tiraje destul de mari, de sute de mii de exemplare. Corriere della Sera, care publică,

38 I d e m, p.14239 I b i d e m, p.153

începând cu 24 iunie şi până pe 18 iulie 1944 o serie de articole semnate de Benito Mussolini, tipăreşte numărul său din 12 august, care cuprinde o selecţie din articolele Ducelui, în 800.000 de exemplare.

În Sud, apar primele publicaţii libere, sub autoritatea Guvernului Militar Aliat. La Palermo, pe 6 august 1943, se tipăreşte Sicilia liberata, luând locul vechiului Giornale di Sicilia, care nu mai este autorizat de către aliaţi. Gazzetta del Mezzogiorno, din Bari, este singura publicaţie italiană a vremii care nu cunoaşte întrerupere nici măcar de o zi măcar în apariţia sa, germanii părăsind oraşul imediat, după anunţarea armistiţiului, iar directorul Luigi De Secly rămânând în funcţie. La Napoli, pe 7 octombrie, iese pe piaţă Il Risorgimento, condus de Emilio Scaglione şi Paolo Scarfoglio, un jurnal de format mic, în care publică istoricul Adolfo Omodeo şi criticul literar Francesco Flora, spiritul tutelar al publicaţiei fiind Benedetto Croce. Primele cotidiene de partid apar la Napoli, pe când Roma se afla încă sub ocupaţie şi sunt: La Voce, socialcomunist, Giornale, liberal, Domani d’Italia, democrat-creştin. Apoi, în Roma eliberată, activitatea jurnalistică va deveni extrem de diversă, toate partidele proaspăt ieşite din clandestinitate îşi vor publica propriile ziare ori publicaţii săptămânale. În 1945 şi 1946, au loc procese intentate jurnaliştilor care au susţinut guvernul de la Salo al lui Mussolini. Astfel, pe 30 mai 1945, Ermanno Amicucci, directorul lui Corriere della Sera, este condamnat la moarte, dar decizia este suspendată şi, în septembrie, la Brescia, este condamnat la treizeci de ani închisoare. Apoi, au suferit condamnări mai uşoare Ezio Maria Gray – Gazzetta del Popolo, Bruno Spampanato – Il Messaggero, Concetto Pettinato – La Stampa, chiar şi Luigi Romersa, corespondentul lui Corriere, pentru vina de a fi acreditat ideea existenţei unei arme secrete a lui Hitler, idee care a circulat intens către sfârşitul războiului. Însă toţi condamnaţii s-au întors la jurnalism, datorită amnistiei promovate de ministrul Justiţiei de atunci, Togliatti, promulgată pe 2 iulie 1946 şi agreată de Federaţia ziariştilor (Fnsi). În anii ’50, ziarele, deşi încă în vogă, sunt supuse unei presiuni crescânde din partea săptămânalelor. Epoca, lansată de cunoscutul editor Arnoldo Mondadori şi condusă de fiul său Alberto, reia modele americane şi franceze deja cu autoritate pe piaţă (Life şi Paris Match); Settimo Giorno, Tempo, Il Mondo, Oggi, L’Europeo şi mai vechiul Domenica del Corriere sunt săptămânalele cele mai cunoscute, ale căror tiraje variază între 100.000 şi 900.000 exemplare.

Marea noutate a acestei perioade, în materie de cotidiene, o reprezintă apariţia lui Il Giorno, la Milano, pe 21 aprilie 1956, graţie întâlnirii în opinii a trei oameni: Gaetano Baldacci, fost corespondent special pentru Corriere, Enrico Mattei, preşedintele grupului Eni, dornic de putere şi editorul Cino Del Duca, reîntors din Franţa cu dorinţa de a face presă de înaltă ţinută. Il Giorno va fi un cotidian al marilor bătălii politice, cu un profil jurnalistic modern, făcând, sub acest aspect, o figură aparte, fiind tipărit în opt pagini, în vreme ce celelalte ziare italiene ieşeau atunci în şase pagini, paginaţia sa vioaie urmând prestigiosul model al lui Daily Express (cu multe titluri şi diverse ştiri pe prima pagină). Totodată, ziarul cultivă rubricile susţinute de oameni talentaţi (Giancarlo Fusco semnează o mult apreciată rubrică “La colonna” , editorialul bine scris al lui Baldacci se numeşte “Situazione”) şi are mereu în atenţie lumea cinematografului şi a vedetei în devenire, care este televiziunea. Apoi, Il Giorno este primul cotidian italian care publică o pagină economico-financiară, ambiţionând să tipărească şi o ediţie de după amiază, ambele ediţii apărând, la început, într-un tiraj de 100.000 exemplare, care va creşte în anii următori, chiar dacă se renunţă la a doua ediţie.

Dar anii ’60 fac să treacă într-un plan secund jurnalismul tipărit, prim-planul fiind ocupat de jurnalismul radio şi, mai ales, de jurnalismul de televiziune. Primatul ştirilor nu mai poate aduce, acum, succesele din trecut, presa tipărită fiind nevoită să-şi caute specificul cu mai mult profesionalism, competenţele sale îndreptându-se către interpretarea şi analizarea actualităţii în desfăşurare şi către informaţiile legate de evenimentele locale.

Tendinţa generală a acestor ani este de evidentă descreştere a tirajelor cotidienelor, chiar şi a multor săptămânale, ba chiar se înregistrează dispariţia unor titluri importante odinioară în lumea presei. Astfel, numai între 1960 şi 196, dispar trei cotidiene londoneze, iar celebrul Times îşi pune mari semne de întrebare în privinţa viitorului său, salvându-se prin achiziţionarea sa de către Rupert Murdoch. Marile metropole americane îşi reduc numărul ziarelor, în 1966 dispărând atât de faimosul New York Herald Tribune, fapt care a stârnit uimire în întreaga lume jurnalistică. Singura ţară care se constituie în excepţie de la această regulă a scăderii importanţei presei scrise este Japonia, care, după război, trăieşte într-o adevărată erupţie jurnalistică. Deja amintitul cotidian japonez, Asahi Shimbun, tipăreşte, în anii ’60, numerele sale în 10 milioane de copii. Cotidienele japoneze au adoptat acum, ca şi marile cotidiene sovietice, înaintea Vestului, teletransmisia în facsimil, care le-a permis să penetreze în locurile cele mai îndepărtate, în timp util. Cu ce folos au fost difuzate ziarele sovietice în toate îndepărtatele provincii – e o chestiune care, poate, se regăseşte şi în situaţia actuală din marea ţară de la răsărit, în care este atât de prezentă nostalgia după totalitarismul stalinist dur, şi lipsit de cea mai elementară preţuire pentru drepturile fundamentale ale omului, ca şi pentru valorile autentice ale omenirii.

În Italia , în 1960, existau 93 de cotidiene, pentru ca numărul lor să scadă, în numai cinci ani, la 86, iar dintre acestea numai patru titluri reuşeau să tipărească într-un tiraj care să depăşească 200.000 de exemplare. Apoi, numai în 1966 se închid redacţiile a şapte ziare şi a patru săptămânale, printre care se află şi cunoscutul Il Mondo40.

Aceasta este şi perioada care corespunde în Italia primei tendinţă de concentrare a mai multor publicaţii într-un singur patronat, mai puternic, capabil să le asigure supravieţuirea şi punerea la adăpost în faţa cutremurelor financiare sau de altă natură. Tendinţa este, de altfel, una care se petrece pe plan mondial şi va continua până astăzi, în fiecare an semnalându-se noi concentrări de mijloace de informare în masă, constituindu-se mari grupuri mass-media, fenomenul purtând numele de trustizare a presei.

În Anglia, unul dintre cei dintâi care pune în practică dorinţa de a avea un “imperiu de presă” este lordul Beaverbrook. După ce fondează Sunday Express, în 1918, lordul cumpără Daily Express, ziarul creat de Pearson, în 1900, amândouă publicaţiile fiind acum proprietatea grupului United Newspapers, patronat de către D.R. Stevens.

În Italia, în 1966, omul de afaceri cu petrol şi dulciuri, Attilio Monti, cumpără ziarele naţionale Resto del Carlino, La Nazione, publicaţia sportivă Stadio şi, după scurtă vreme, Giornale d’Italia şi Telegrafo din Livorno. Un alt întreprinzător, din industria chimică, cumpără în 1967 La Nuova Sardegna şi, imediat după aceasta, obţine controlul şi asupra periodicului L’Unione sarda, deţinând, astfel, monopolul informaţiilor tipărite de pe insula Sardinia. Aceste monopoluri au, bineînţeles, evidente ţinte politice, oamenii de afaceri protejându-se, cel puţin în privinţa schimbărilor executive neprevăzute ori nedorite. Lanţul de publicaţii deţinut de către A. Monti stârneşte reacţii de nemulţumire şi au loc dezbateri pe marginea acestui subiect în Senatul Italiei, solicitându-se adoptarea unei legi antitrust, asupra căreia executivul nu-şi dă acordul, invocând un articol din Constituţie. Tot în aceeaşi perioadă, în Germania Federală, concentrarea în mâinile unei singure persoane a mai multor publicaţii, ne referim aici la editorul Axel Springer, care posedă şase cotidiene, două săptămânale şi opt imprimate fotocopiate, determină reacţii mult mai vehemente. Springer este contestat cu fervoare de către studenţii aparţinând extremei stângi şi Bundestagul (Parlamentul german) elaborează o lege antitrust. Legea, însă, nu provoacă efecte asupra lui Axel Springer, deoarece acesta cedează o parte din “trust” apropiaţilor.

Ca o curiozitate, se menţionează că prima femeie care a intrat în presa italiană de dreapta (la jurnalul il Corriere) este Giulia Borgese, în 1965.

Jurnaliştii italieni obţin, printr-o lege din 3 februarie 1963, instituirea unui Ordin profesional, care a servit la semnarea unui contract naţional de muncă şi care impune exercitarea profesiei numai de către profesioniştii care sunt înscrişi în acest organism.

Presa italiană se caracterizează şi astăzi printr-o modestie a tirajelor sale şi prin răspândirea extrem de inegală în provinciile sale. Această inegalitate traduce diferenţele de nivel de trai, opoziţia chiar a două civilizaţii: cea a Nordului, cu standarde europene înalte şi cea a Sudului, cu standarde mediteraniene. În 1988, Italia de Nord consuma 57,1% din producţia cotidienelor italiene (150 de exemplare la 1000 de locuitori, Italia de Centru, 22,7 % (cu 139 de exemplare la mia de locuitori), iar în Italia de Sud se difuza doar 20,2 %(65 exemplare la mia de locuitori).41

Cum scriam şi câteva pagini mai înainte, multe dintre ziarele italiene, după război, sunt nevoite să-şi închidă uşile, numărul cotidienelor scăzând continuu, din 1946 încoace. Astfel, dacă în 1946 apar în Italia 136 de ziare, numărul acestora ajunge la doar 69 în 1985, patru dintre ele fiind cotidiene sportive. Şi tirajele celorlalte ziare scad continuu până în 1981, când, prin Legea din 31 iulie a aceluiaşi an, nu se mai percep taxe întreprinderilor de presă, iar producţia de ziare se revigorează. Astfel, în 1982 se difuzau 5,4 milioane de exemplare de ziare, iar în 1988 se ajunge la 6,7 milioane. După 1981, ameliorându-se evident starea societăţilor care editează presă, urmează un proces de modernizare şi de captare a publicităţii, în concurenţă acerbă cu televiziunile comerciale, care, în această perioadă, continuă să-şi sporească audienţele. Este, deci, firesc, în acest context, ca presa să fie controlată de mari grupuri economice şi financiare. Agenzia Giornali Associati, urmaşa fostei Confederazione generale dell industria, controlează mai bine de o duzină de ziare, iar Montedison, un trust al industriei chimice, a cumpărat în 1974 un număr important de acţiuni ale ziarului Il Messagero, care apare la Roma şi, împreună cu celebrul investitor în presă şi în fotbal, Silvio Berlusconi, finanţează apariţia lui Giornale nuovo, tot în 1974. Societăţile naţionale IRI şi ENI au, de asemenea, investiţii importante (şi deci interese) în presa cotidiană şi în cea periodică, cum este cazul grupului Rizzoli, care a cumpărat, în 1975, respectabilul ziar Corriere della Sera, multă vreme cel mai important ziar italian, achiziţionând, apoi, şi ziare în Sud, numeroase magazine. În 1980, ajunge să controleze

40 I b i d e m, p.19841 P i e r r e A l b e r t –– La Presse, Paris, Ed. Presses Universitaires de France, 1968, p.98

cam 20% din întreaga producţie a presei italiene. Grupul va fi răscumpărat de către bănci şi societăţi industriale, după ce, în 1983, Angelo Rizzoli este închis, în urma scandalului din jurul Lojei P2 (Propaganda Due) şi a prăbuşirii Băncii Ambrosiano.

Cele mai importante ziare, cu difuzare naţională, sunt în număr de patru: cunoscutul şi vechiul cotidian liberal din Milano – il Corriere della Sera, care tipăreşte aproximativ 700.000 de exemplare zilnic şi care va fi, din 1987, depăşit de către la Repubblica, o publicaţie independentă, de dreapta, cu 900.000 exemplare, fondat abia în 1976 la Roma, lider fiind Eugenio Scolfari, il Giornale, tipărit la Milano în 170.000 de exemplare, situat pe poziţii de dreapta şi venerabilul ziar La Stampa (1866 – cel mai vechi dintre cele patru), publicaţie care a rămas în proprietatea familiei Agnelli şi a grupului FIAT, organ de centru stânga. Grupul FIAT a achiziţionat, în 1984, şi celebrul ziar milanez Corriere della Sera. În Italia, mai mult decât în celelalte ţări europene, presa naţională este reprezentată şi de cotidienele de partid: Unita (ziar al fostului PCI), singurul care tipăreşte peste 100.000 de exemplare, din această zonă, Avanti (PSI), il Popolo (DC) şi il Manifesto (PDUP).

De asemenea, tiraje importante cunosc şi câteva cotidiene regionale, care apar în mari oraşe ale Italiei, cum sunt: il Gazzetino, editat la Veneţia, în 140.000 de exemplare, il Mattino, tipărit la Napoli în 175.000 exemplare, de orientare democrat-creştină, la Notte (70.000) şi il Giorno (180.000) la Milano, il Messagero (300.000) şi il Tempo (115.000) la Roma, la Nazione (200.000) la Florenţa, il Resto di Carlino (250.000) la Bologna, il Secolo XIX (190.000) la Genova42.

Dintre ziarele economice, cel mai cunoscut este milanezul il Sole-24 Ore (230.000, în 1989), concurat, din noiembrie 1986, de către Italia oggi.

În Italia, sunt foarte puternice ziarele sportive, fotbalul având parte, aici, de cea mai mare popularitate din Europa. În Italia, spectacolul sportiv este urmărit aproape întotdeauna de mari mulţimi de oameni, care, în consecinţă, urmăresc, apoi, comentariile şi relatările din ziarele de profil, fie pentru a-şi verifica opiniile, în cazul meciurilor la care au fost prezenţi, fie pentru a afla informaţii noi despre meciurile ori cursele la care nu au participat. Se poate spune că, în Italia, presa sportivă este singura cu adevărat populară. Cele mai influente ziare din domeniu sunt: la Gazzetta dello Sporte (peste un milion de exemplare), care apare la Milano, aparţinând grupului “Corriere della Sera”, Corriere dello Sporte (400.000), tipărit la Roma şi Tuttosport (200.000) din Torino.

Trebuie, apoi, amintit cotidianul care apare la Vatican, încă din 1861, l’Osservatore Romano, organ oficial al Sfântului Scaun, care editează, în latină, Acta Apostolicae Sedis, în care sunt publicate documentele oficiale ale Bisericii Catolice.

Istoricii consideră că în Franţa, după cel de-al doilea război mondial, s-a produs o scădere accentuată a numărului cititorilor de presă. Dacă în ajunul primului război mondial, în Paris, existau aproximativ 70 de cotidiene, numărul lor scade la 26 în 1945 şi la numai 12 în 1953, iar în 1996 sunt 10: L’Humanité, Libération, Le Monde, La Croix, France-Soir, Le Figaro, Le Parisien, La Tribune de l’Expansion, Les Échos, InfoMatin43.

Declinul presei cotidiene pariziene afectează în primul rând ziarele aşa-zise populare, cum este France-Soir, care se aseamănă, într-o oarecare măsură, cu Daily Mirror, cu germanul Bild Zeitung ori cu U.S.A. Today, în vreme ce alt cotidian popular al capitalei franceze, Paris-Jour, a dispărut în 1972.

Cercetătorii au constatat că există o relaţie între scăderea tirajelor ziarelor franceze şi preţul lor de vânzare. Astfel, cotidianele americane se estimează a fi de trei ori mai ieftine decât cele franceze, iar rata creşterii preţurilor presei de tip magazin franţuzeşti este mai mică decât cea a ziarelor, pentru aceleaşi perioade de timp luate în calcul. Se ştie că magazinele franţuzeşti sunt mult mai bine vândute decât ziarele, din acest punct de vedere Franţa constituind o forţă unică (tirajele presei periodice specializate sunt, aici, cele mai mari din întreaga lume).

O nouă generaţie de cotidiane apare pe piaţa europeană odată cu ziarul englez The Independent, cu spaniolul El Pais şi cu italianul La Reppublica şi, poate, cu francezul Libération, venit pe piaţă în 1973 şi regândit în 1981, când devine, practic, un alt ziar. Merită amintită şi trista experienţă a cotidianului Le Matin, apărut în 1977 şi dispărut în 1987, ca şi faptul că Le Quotidien de Paris, născut în 1974, a suferit mai multe “revizii”: în 1979, în 1981 şi în 1984.

Presa zilnică de informaţii cunoaşte în Franţa bilanţuri negative în ultimele decenii, înregistrându-se deficituri cronice, cum e cazul ziarelor editate de partidele politice (L’Humanité). Cunoscătorii afirmă că timpul presei care depindea de calitatea jurnaliştilor angajaţi a trecut, acum

42 I d e m, p.9943 J. - N. J e a n n e n e y –– op. cit., p.208. Autorul face, în continuare, scurte prezentări ziarelor Le Monde şi Washington Post, ziare importante după ultimul război, în Franţa şi U.S.A.; Post s-a făcut cunoscut şi respectat în toată lumea, prin dezvăluirile numite generic afacerea “Watergate”, după care preşedintele Richard Nixon a demisionat, în 1974. O parte din informaţiile de aici le folosim în prezentările celor două ziare.

publicaţiile trebuind să se comporte la fel ca marile industrii, să ţină cont, adică, de cele mai moderne reţete de management şi să propună adevărate strategii financiare. Exemplul francez cel mai cunoscut este acela al lui Robert Hersant, industriaş de succes, care, propunând metode moderne de editare, a achiziţionat mai multe publicaţii aflate în pragul falimentului. Redresaându-le, apoi, financiar, întăreşte ideea că marile instituţii mediatice sunt, înainte de orice, mari industrii ale contemporaneităţii, care se supun, ca orice întreprindere, regulilor pieţii.

Tirajele cotidienelor pariziene, care depăşeau, în 1914, şase milioane de exemplare, ajung, în 1991, la 2,5 milioane de exemplare. Presa cotidiană regională franceză, însă, cunoaşte o mult mai mică descreştere decât presa pariziană. “Astăzi nu mai există decât câteva ziare franceze de «  calitate internaţională », adică ziare ale căror articole să ilustreze nu numai ceea ce se petrece în apropiere, ci de jur-împrejurul planetei. Chiar şi succesul ziarului Libération, unul dintre puţinele care au reuşit să se afirme şi să se menţină în ultimul sfert de secol, impulsionat de spiritualitatea generaţiei «şaizecioptiste», pare modest dacă îl comparăm cu răsunetul unor publicaţii ca La Reppublica în Italia sau El Pais în Spania, apărut la sfârşitul regimului lui Franco”44.

Astăzi, primul tiraj în Franţa este deţinut de cotidianul regional Ouest-France, care încearcă să acopere cât mai relevant activitatea internaţională, având articole remarcabile în această direcţie, alte cotidiane regionale care se remarcă fiind: Les Dernières Nouvelles d’Alsace,Sud-Ouest, La Voix du Nord, Le Progrès, Le Dauphine Libéré, La République du Centre-Ouest, Nice-Matin, La Montaigne, L’Est républicain, Paris-Normandie, Le Républicain Lorrain, Le Provençal, Midi-Libre.

Între 1939 şi 1989, în 50 de ani, presa regională cotidiană a suferit un proces de concentrare, ajungând, de la 175 de titluri, la 67 de titluri. Apoi, s-a produs un proces de diversificare, datorat faptului că cele mai multe ziare sunt editate de societăţi care au activităţi foarte variate, cotidienele devenind nave-amiral pentru grupuri multi-media45.

J.-N. Jeanneney consideră, pe baza statisticilor date publicităţii, că declinul tirajelor este în Franţa mai accentuat decât oriunde în altă ţară, calculele fiind făcute după numărul de exemplare de cotidiene vândute la mia de locuitori. Astfel, în 1992, în Franţa tirajele erau de două ori mai mici decât în Germania, Belgia, Austria, Olanda, Australia, Marea Britanie şi Statele Unite, de trei ori mai mici decât în Suedia, Elveţia şi Finlanda şi de patru ori mai mici decât în Japonia şi Norvegia. Situaţii asemănătoare (comparabile) cu a Franţei se întâlnesc în Spania şi Italia. Şi cu toate acestea, media tipărite franceze cunosc un important (aparent) paradox: ele rămân, în ciuda radioului şi a televiziunii, principalele mijloace de informare şi de creare a opiniei publice franceze. Francis Balle numeşte acest fenomen singularitatea presei franceze şi crede că, în ţara lui Girardin şi Millaud, presa continuă să joace, în continuare, un rol de ghid incontestabil pe lângă celelalte mijloace de informare. Dar, să nu uităm că, în Franţa, săptămânalele cunosc cele mai mari tiraje, în raport cu numărul populaţiei, ele aducând, astfel, un important sprijin afirmaţiei de mai sus. Oricum, presa cotidiană regională franceză îşi dispută întâietatea cu televiziunea şi dreptul de a se considera primul mijloc de informaţie. Marile cotidiene regionale au fost primele în Franţa care, între 1965 şi 1970, au adoptat informatica, fotocompoziţia, imprimarea offset şi culoarea. Toate acestea au însemnat, bineînţeles, importanţi paşi în faţă pentru cei care s-au adaptat spiritului timpului. Iar spiritul timpului începuse, deja, de o bună bucată de vreme, să se amestece cu evoluţiile tehnologice, unele dintre cele mai fascinante petrecându-se chiar în lumea atât de poliformă şi dinamică a mass-media.

Din 1946 şi până în 1990, numărul de exemplare al cotidienelor franţuzeşti, calculate la mia de locuitori, scade de la 360 la 178. Cum am scris mai sus, unul din motivele acestei scăderi îl reprezintă şi preţul de vânzare destul de ridicat. Pierre Albert, unul din cei mai bine informaţi istorici ai presei, afirmă, chiar, că cele mai scumpe cotidiene din lume sunt cele pariziene ( 5 F în 1991)46.

Apoi, în Franţa acestei perioade nu mai există ziare ieftine, aşa cum sunt în Anglia şi Germania, jurnale populare ieftine.

Imediat după cel de-al doilea război, Franţa cunoaşte, din punctul de vedere al presei, o situaţie delicată şi diferită de a celorlalte ţări europene, jurnalistica franceză având în faţă un dublu handicap: cel al colaborării cu ocupanţii germani şi, deci, al sprijinirii regimului de la Vichy al mareşalului Petain (erou al primului război şi trădător în cel de-al doilea), iar al doilea este legat de

44 I d e m, p.20945 F r. B a l l e –– op.cit., p.30246 P i e r r e A l b e r t –– La Presse, Paris, Ed. PUF, 1991, p.82. El face următorul calcul: dacă se consideră că indicele costului vieţii are valoarea 100 în 1970, atunci, în 1988, aceluiaşi indice îi creşte valoarea la 425, în vreme ce indicele preţului cotidienelor ajunge, tot în 1988, la 856, iar cel al preţului revistelor la 580. Apoi, în vreme ce cotidienele de provincie costă 3,80 F-4 F, ziarele pariziene au preţul de 5 F. În 2001, ziarele pariziene costă 7 F.

profesionalismul noilor jurnalişti, lipsiţi de experienţă, care, fireşte, trebuia să ia locul celor dezactivaţi. Astfel, guvernul generalului Charles de Gaulle hotărăşte să suspende toate publicaţiile care au continuat să apară, sub ocupaţie, după luna noiembrie a anului 1942. Sunt judecaţi o serie de ziarişti care au colaborat, printre care nume celebre, cum este acela al lui Ferdonnet sau al tânărului de mare dotare intelectuală, promiţător specialist în limbi clasice, Robert Brasillach, care publicase articole în Je suis partout, şi al lui Georges Suarez. Brasillach a fost executat, deşi mulţi intelectuali francezi au adresat un apel generalului de Gaulle pentru a-i comuta pedeapsa cu moartea, redactorul-şef al NRF, poate cea mai celebră revistă culturală a epocii şi editură de prestigiu, Drieu de la Rochelle, s-a sinucis, pentru a nu fi nevoit să asiste la propriul său proces public, iar celebrului romancier Louis Ferdinand Céline i s-a interzis dreptul la semnătură pentru multă vreme. Toţi aceştia au fost judecaţi pentru colaboraţionism cu ocupantul german din timpul războiului. Deoarece şi la noi, după 1989, acest cuvânt a fost din nou folosit, de această dată desemnând colaborarea cu regimul comunist, Nicolae Manolescu, atent la nuanţe, ca întotdeauna, remarcă inadecvarea faţă de sensul iniţial şi propune analize pertinente pentru fiecare acuză în parte, reuşind chiar în acest prim articol să absolve nume importante (Goga şi Rebreanu, pentru presupusul colaboraţionism cu germanii), altora limpezindu-le vina (Arghezi, pentru colaborarea cu comuniştii, şi Slavici, cu germanii)47.

Dispar acum, datorită interdicţiei, publicaţii cunoscute ca Le Temps ori Je suis partout, dar şi altele obscure şi lipsite de audienţă. Statele Unite şi Anglia nu cunosc aceste fenomene, nefiind invadate în război, iar în Germania se petrece o ruptură totală privitoare la presă, care, după război, a fost, practic, nevoită să o ia de la zero. În Germania, după război, nu puteai tipări o publicaţie fără a avea o licenţă de la autorităţile de ocupaţie, care alegeau editorii după cum credeau. Presa germană îşi va recăpăta libertatea abia în septembrie 1949, când este legiferată pentru fiecare land o legislaţie a presei extrem de liberală, iar din acest moment evoluţia sa va fi una foarte serioasă şi extrem de diferită de evoluţia presei europene în ansamblu. Presa tipărită germană s-a impus cu tenacitate, astfel că, în momentul căderii zidului Berlinului, ea deţinea aproape 80% din reţeta de reclamă a întregului stat, cu sume de miliarde de mărci. Presa germană beneficiază, astăzi, de foarte puternice grupuri de presă. L-am amintit, deja, pe Axel Springer, din Hamburg, care, nevoind să colaboreze cu regimul nazist, a obţinut o licenţă de a edita o revistă mensuală, în 1945, apoi, în 1946, tipăreşte un săptămânal cu programele de radio, Hor zu, iar în 1948 face să apară magazinul ilustrat Kristall şi primul cotidian Hamburger Abendblatt, în 1952 Bild Zeitung – un ziar popular, care, într-un an, avea tirajul de 5 milioane de exemplare, pentru ca în 1953 să preia şi Die Welt, ziar de informaţii foarte sobru. Axel Springer a decedat în 1985 şi grupul său devine societate anonimă, controlând mai bine de un sfert din piaţa germană a ziarelor şi 18% din piaţa revistelor-magazin48.

După 1944, în special în provincie, în Franţa s-a experimentat jurnalismul “dobândit” în regim de urgenţă, fapt care a dus, în destule cazuri, la pierderea forţei jurnalistice, mai târziu publicaţiile pierzându-şi chiar proprietarii. În plan jurnalistic, în România de după 1989, faptele s-au derulat exact ca după un război nimicitor. La fel, am asistat la prăbuşirea multor publicaţii noi, care, la un moment dat, păreau a avea succes: Zig-Zag, Expres,Ora, Tinerama,Ultimul cuvânt, Timpul (Iaşi), Opinia studenţească (dispare în 1991 şi reapare în 1998), Ziarul de Iaşi (apărut în mai 2000 şi dispărut în iunie 2000), Observatorul, Universul (Iaşi) ş.a., ori publicaţii existente deja, care au pornit cu un imens capital, cum au fost Tineretul liber (fosta Scânteia tineretului), Opinia şi multe publicaţii culturale-literare (Amfiteatru, Dialog etc).

Aproape toată lumea credea şi, din păcate, încă mai crede, în ciuda eşecurilor dureroase – aici, veleitarismul este mult mai îmbietor decât în alte profesii, se pare – că poate “face” presă, că este de ajuns să vrei, ca să şi ai, fără un susţinut şi obositor efort intelectual. În România, încă se mai consideră competenţa jurnalistică a fi doar o biată problemă secundară, cumva facultativă, iar efectele acestei înduioşătoare atitudini se văd, zilnic, în tot ce propun mass-media româneşti. În locul analizelor pertinente din editorialele celor mai multe cotidiene de la noi, găsim atitudini pline de superiorioritate şi leneşă suficienţă, comentarii veninoase ori doar ilizibile şi chiar pamflete. De zece ani nu mai prididim să tot avem opinii şi să le (şi) exprimăm cu grăbire, dacă se poate (şi se poate, spre nefericirea potenţialilor cititori) chiar înainte de a ni le fi format cu seriozitate, ca să nu mai vorbim de documentare, meditaţie, lectură continuă şi alte pretenţii din acestea “plicticoase şi inutile”, oricum deşarte şi vane. Copilăria presei româneşti continuă cu destulă vioiciune, iar şcolile de jurnalism nu reuşesc, încă, să impună, împotriva “cursului zilei” şi pe un munte de nisip, standarde profesionale nefacultative. Bineînţeles că primii care se opun acestei reveniri la uneltele profesiei şi la adecvarea jurnalisticii cu o lume atât de complexă sunt chiar baronii presei actuale româneşti. De ce? Pentru că

47 N i c o l a e M a n o l e s c u –– Despre colaboraţionism, editorial în România literară, nr.31, 9-15 august 2000.48 P i e r r e A l b e r t –– op.cit., pp. 94-95

asta le-ar face poziţiile discutabile, ar pune sub semnul întrebării “profesionalismul” lor etc. Şi apoi, de ce s-ar schimba ceva dacă “merge şi aşa”? Un lucru trist care s-a putut constata în Franţa anilor postbelici “a fost insuficienta experienţă profesională a nou -veniţilor în presă, mulţi vajnici membri ai Rezistenţei devenind jurnalişti fără să fi avut răgazul de a învăţa meseria: inconvenient al unui «nou val» prea rapid, formarea «din mers» nefuncţionând prea bine. Au rezultat de aici eşecuri imediate şi neplăceri ulterioare. Din cauza unor erori de gestiune, mai multe cotidiene de provincie, care fuseseră cucerite cu mitraliera în mână de către Rezistenţă, au rămas în derivă, pe măsură ce posesorii lor au îmbătrânit. Faptul s-a transformat într-un mare avantaj pentru Robert Hersant, atunci când, în anii ’70, a început să cumpere mai multe publicaţii”49.

Calitatea jurnaliştilor, deşi este o noţiune extrem de subiectivă şi supusă oricând focului încrucişat al contestaţiei, greu de cuantificat sau chiar imposibil, este totuşi o constantă a mass-media peste care sper că nu se va putea niciodată trece cu vederea sau ignora. Calitatea jurnaliştilor, aşa neglijată cum este în România momentului actual, a fost mereu importantă în scurta istorie a presei de până acum şi acest fapt este bine acoperit de cuvintele de mai sus ale lui J.-N.Jeanneney, om de presă recunoscut şi profesor la Institutul de Studii Politice din Paris, fost preşedinte – director general la Radio France Internationale şi secretar de stat în Ministerul Comunicaţiei, între 1991 şi 1993.

Suspendarea multor publicaţii franceze după ultimul război a făcut necesară apariţia altora noi. Acesta a fost şi cazul ziarului Le Monde, care se naşte în decembrie 1944, după ce Le Temps, prestigios înainte de război şi considerat a fi oficiosul Ministerului de Externe, nu mai primeşte permisiunea de reapariţie. Deşi Combat, condus de atât de celebrii Pascal Pia şi Albert Camus (cel care va lua pentru Franţa, la 44 de ani, în 1957, Premiul Nobel în literatură, fiind cel mai tânăr francez care a primit vreodată distincţia Academiei din Stockholm) şi Libération au multă credibilitate şi încep să-şi crească tirajele, conducătorul guvernului provizoriu francez, generalul Charles de Gaulle, doreşte apariţia unui ziar mai solid, cu informaţii internaţionale mai abundente şi de foarte bună calitate, echilibrat în privinţa politicii interne. Astfel, de Gaulle şi ministrul Informaţiilor, Pierre-Henri Teitgen, se gândesc să propună unei echipe formate din trei oameni crearea unui nou ziar, având la dispoziţie clădirea din Rue des Italiens, imprimeria şi o parte a echipei redacţionale a interzisului Le Temps. Cei trei aleşi sunt: Christian Funck-Brentano, fost director de bibliotecă, Réné Courtin, profesor de economie politică la Universitatea Montpellier, ambii având activităţi remarcabile în Rezistenţă, şi, al treilea, Hubert Beuve-Mery, fost profesor de drept la Institutul Francez din Praga şi fost corespondent al lui Le Temps, funcţie din care a demisionat în momentul în care acest ziar a publicat o justificare a abandonării Cehoslovaciei de către francezi odată cu intrarea armatei nazistă pe teritoriul acestei ţări. Hubert Beuve-Mery avea 48 de ani când a debutat pe piaţă ziarul Le Monde (pe 19 decembrie 1944), şi va deveni adevăratul conducător al publicaţiei, pe care o va pilota până la pensionarea sa, petrecută la sfârşitul lui 1969, (după teribilul an 1968), deci, vreme de 25 de ani, nu fără câteva importante peripeţii, cărora, însă, le-a supravieţuit cu succes.

Acum, în perioada postbelică, după bătăliile inegale pe care le-au purtat pe vremuri cu radioul pentru întâietatea difuzării ştirilor, conducătorii ziarelor înţeleg existenţa complementară a mijloacelor de informare şi Beuve-Mery găseşte chiar o formulă, devenită celebră, în litera căreia a conceput Le Monde: Radioul anunţă evenimentul, televiziunea îl arată, iar presa îl explică50.

Şi, într-adevăr, ziarul gândit de Beuve-Mery a explicat, cu mult succes, vreme de un sfert de secol, toate evenimentele importante care s-au petrecut pe planetă şi le mai explică şi astăzi, spre interesul multora, din moment ce se află, acum, între primele trei cotidiene naţionale, ca tiraj, împreună cu Le Figaro şi France-Soir, fiind, însă, ziarul francez de top cu cele mai mici fluctuaţii de tiraj vreme de peste 50 de ani. Constanţa sa de-a dreptul remarcabilă este unul din punctele forte, căpătând în timp aprecieri maxime, unii numindu-l, în anii ’80, “cel mai bun ziar din Europa”. Această afirmaţie a căpătat din partea lui Abe Rosenthal, pe atunci redactor-şef al cotidianului New York Times, o excelentă replică, citată de J.-N.Jeanneney şi care merită a fi reţinută: Poate că aş dori, într-adevăr, ca ceva să fie cel mai bun din lume, însă în nici un caz cel mai bun ziar.

De la început, echipa de la Le Monde doreşte să se protejeze de suspiciuni, prin crearea unui S.R.L. cu un capital minim, ale cărui părţi sunt acordate unor personalităţi care nu sunt oameni de afaceri, deciziile de înstrăinare nefiind posibile fără acordul tuturor. Astfel, aici, nu au existat niciodată elemente compromiţătoare de gestiune, ziarul rămânând mai presus de orice bănuială de natură financiară. Mai târziu, 40% dintre acţiunile publicaţiei sunt cedate membrilor corpului redacţional, în prezent aceştia deţinând 49% din capitalul societăţii editoare. Imediat, sunt cooptaţi redactori tineri, care se vor dovedi, în timp, de bună calitate: Jacques Fauvet, Pierre Drouin, André Fontaine, Jean Plannchais. Deşi în Franţa din perioada imediat postbelică au loc destule regrupări de forţe, ziarul

49 J. - N. J e a n n e n e y –– op.cit., p.23050 F r. B a l l e –– op.cit., p.91

acesta reuşeşte performanţa de a nu fi catalogat ca aflându-se la remorca vreunei grupări, echilibrul conducerii sale ferindu-l de puternicele vânturi ale perioadei de început. Totodată, sunt agreate drept colaboratori ai ziarului o serie de personalităţi lipsite de simţul obedienţei faţă de puterile statale: Pierre Emmanuel, poet cu un important renume, Étienne Gilson, profesor de istoria Evului Mediu la College de France, care preda şi în Canada, devenit, ulterior, notoriu, Maurice Duverger, tânăr profesor de drept la Facultatea din Bordeaux, a cărui autoritate va creşte mult datorită independenţei sale, afişate în dezbaterile găzduite de Le Monde şi prilejuite de marile dispute ale epocii. Ministerul de Externe va fi nemulţumit de atitudinile ziarului faţă de partenerii de alianţă, în special faţă de Statele Unite, pe care Pierre Emmanuel, în acea perioadă şi Beuve-Mery, le privesc deosebit de critic, sumbru chiar. Robert Schuman, ministrul de care se leagă apariţia Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, CECO – Schuman fiind, de fapt, alături de Jean Monnet, unul dintre fondatorii a ceea ce mai târziu s-a numit Uniunea Europeană – a considerat o adevărată trădare poziţia lui Le Monde51.

Aceşti doi francezi, Monnet şi Schuman, au lansat, pe 9 mai 1950, propunând CECO, construcţia europeană, ei mergând dincolo de o organizaţie internaţională clasică şi dorind să realizeze între statele europene structuri care să le depăşească şi să le înglobeze, postulând că principiul fundamental îl reprezintă delegaţia de suveranitate într-un domeniu limitat, dar decisiv şi că, oricât de importantă, cooperarea dintre naţiuni nu rezolvă nimic dacă nu există o fuziune de interese ale popoarelor europene52. Având asemenea proiecte, care vor face istorie, ministrul Schuman este firesc să se simtă trădat de Le Monde, când acesta nu-i susţine ideile – de altfel, excelente – mai ales că predecesorul (fostul Le Temps) era oficiosul Ministerului de Externe. Schuman era cu atât mai furios, cu cât se temea ca guvernele europene şi cel al Statelor Unite să nu considere poziţia ziarului drept una împărtăşită de autorităţile franceze. Deşi, pe termen lung, poziţia lui Schuman este aceea care se dovedeşte modernă, realistă şi responsabilă, Le Monde a avut de câştigat din această supărare a ministrului de Externe, pentru că nimeni nu le-a mai confundat ziarul cu Le Temps, chiar dacă a reuşit să păstreze şi cititorii aceluia. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în Parlament, deputaţii comunişti afirmaseră că nu se schimbase decât noţiunea de durată cu aceea de spaţiu (Timpul cu Lumea). După cum se vede de aici, în jurnalistică este extrem de important (şi din ce în ce mai dificil) să fii perceput ca independent de orice putere, politică ori economică, chiar dacă sprijini o idee sau alta, care, sigur, poate fi îmbrăţişată de oricine.

Totuşi, acest conflict şi altele cu Réné Courtin îl fac pe Beuve-Mery să demisioneze la sfârşitul anului 1951, putând, apoi, reveni la conducere datorită sprijinului pe care l-a primit din partea tinerilor săi jurnalişti şi a lui de Gaulle, prin Funck-Brentano, celălalt membru al triumviratului fondator al ziarului.

Chiar şi apariţia unui ziar concurent, ca Le Temps de Paris, în 1952, nu mai pune în pericol existenţa lui Le Monde, concurentul sucombând după doar 66 de numere tipărite. De altfel, în 1977, fenomenul se repetă cu un alt ziar apărut doar din dorinţa de a concura Le Monde – J’informe –, creat de fostul ministru de centru Joseph Fontanet, dispărut după 77 de apariţii. Tirajul cotidianului va creşte continuu de-a lungul a treizeci de ani, numiţi şi glorioşi, din punct de vedere economic, în istoria Franţei, între 1945 şi 1975. Numărul de exemplare tipărite va creşte de la 170.000 în 1945, la 200.000 în 1956, 300.000 în 1965, 400.000 în 1967 şi 500.000 în 1972. Redactorul-şef al acestei perioade este Robert Gauthier, cunoscut pentru exigenţa şi rigoarea cu care trata problemele redacţionale, care sporeşte precizia factuală a ziarului.

În 1969, când se pensionează, Beuve-Mery îşi desemnează urmaşul la conducerea publicaţiei în persoana vechiului redactor specializat în probleme de politică internă, Jacques Fauvet, succesiunea nestârnind controverse în redacţie. Tirajul ziarului creşte în continuare, dar, dacă înainte era doar critic, acum devine de opoziţie, apropiindu-se de Partidul Socialist al viitorului preşedinte, pentru două septenate, 1981-1995, François Mitterrand. După Jacques Fauvet, Claude Julien este desemnat pentru un timp administrator, dar trebuie să renunţe, urmându-i André Laurens, care, neimpunându-se, este înlocuit de André Fontaine. Acesta din urmă, reducând efectivul redacţional şi salariile, aduce ziarul pe vechile poziţii, creând totodată Societatea Cititorilor Ziarului Le Monde, condusă de Alain Minc. Tot acum, sediul din Rue des Italiens este mutat pe strada Falguière, iar Roger Fauroux, om de afaceri, este acceptat să investească în producţia publicaţiei, în noile mijloace de editare (o nouă tipografie, cea veche fiind încă de pe vremea lui Le Temps).

Apoi, urmează economistul Jacques Lesourne ca administrator, dar criza se adânceşte, şi publicitatea şi numărul de cititori scăzând. În 1994, conducerea ziarului este preluată de Jean-Marie Colombani, care întinereşte mult echipa redacţională şi regândeşte apariţia grafică, cu mult succes. Le

51 J. – N. J e a n n e n e y –– op.cit., pp. 238-24752 P. M. D e f a r g e s –– Organizaţiile internaţionale contemporane, Iaşi, Ed. Institutul European, 1998, p.95

Monde editează, cu probitate, dosare ale actualităţii internaţionale, câteva suplimente şi trei mensuale: Le Monde diplomatique, Des philatelistes şi De l’éducation. Le Monde este cotidianul francez de referinţă, cu cel mai cunoscut profil în străinătate, o cincime din tirajul său fiind difuzat dincolo de graniţele hexagonului. De asemenea, este citit de tinerii intelectuali francezi, de studenţi chiar, ca şi în provinciile Franţei, putând fi numit, cu îndreptăţire, cotidian naţional, difuzându-şi în Paris doar mai puţin de jumătate din tirajul său (47%). Seriozitatea şi varietatea textelor, calitatea evidentă a comentariilor găzduite, prezentarea grafică austeră şi lipsită de echivoc, din care fotografiile sunt excluse, conţinutul său bogat şi calitatea atitudinilor, fac din acest jurnal cel mai respectat cotidian francez, având, probabil, audienţa cea mai cultivată şi mai studioasă. Le Monde îşi difuzează aproximativ un sfert din tiraj prin abonamente, având cel mai mare procent de abonamente dintre cotidienele generaliste, excepţie făcând numai La Croix, care, totuşi, ar putea fi considerat un ziar specializat, alături de Le Quotidien du Médicin.

La Croix este cotidianul catolic francez, care, fireşte, acordă multă atenţie informaţiilor religioase, reuşind mereu să propună, pentru marile probleme ale actualităţii sociale din lumea franceză şi nu numai, texte extrem de serioase, ţinuta înaltă a articolelor fiind una din constantele evidente ale publicaţiei. Deşi, datorită specificului, publicitatea nu este un punct forte aici, tirajele se înscriu în jurul a 100.000 de exemplare. La Croix are, procentual, cel mai mare număr de abonamente în peisajul cotidianelor franceze naţionale, 87,7 % din tirajul său fiind astfel distribuit.

În Franţa, tirajele ziarelor nu sunt comparabile, ca mărime, cu cele din Statele Unite, Japonia ori Anglia. La prima vedere pare inexplicabil, dar tirajele primelor ziare din Anglia sunt de 10 ori mai mari decât cele ale primelor cotidiene franceze, astăzi, când, la multe alte capitole, cele două ţări sunt comparabile. Datorită tirajelor modeste, nu se poate vorbi, în Franţa de astăzi, de ziare populare, deşi aici a debutat, totuşi, presa populară, în 1863, prin cotidianul Le Petit Parisien, ziarul de numai cinci centime. Acum, ducând mai departe curiozităţile, aşa cum am amintit că afirmă Pierre Albert, ziarele franceze sunt şi cele mai scumpe. În 1914, în preajma primului război mondial, presa franceză deţinea încă primul loc în lume în privinţa importanţei tirajelor sale, în Franţa născându-se multe dintre formulele şi tehnicile presei moderne. Cele mai bine vândute cotidiene naţionale franceze de astăzi sunt primele patru din cele opt denumite generic de informaţii politice şi generale: Le Figaro (fondat în 1828 şi transformat în ziar în 1866 de H. de Villemessant), Le Monde (1944), Le Parisien (1944), France-Soir (1944), urmate îndeaproape de ziarul sportiv L’Équipe (1946) şi de International Herald Tribune (1887). Ziarele naţionale financiare, în număr de trei, au tiraje cuprinse între 20.000 şi 90.000 de exemplare: Les Échos (1908), La Tribune de L’Expansion (1985) şi La Cote Desfosses (1825). Nici un ziar naţional nu atinge, în Franţa, 500.000 de exemplare, primele trei de informaţii politice şi generale apropiindu-se de 400.000 de exemplare, iar L’Équipe depăşind 200.000 exemplare (cele regionale, cum este Ouest-France, depăşesc, însă, treisferturi de milion). Celelalte patru cotidiene de informaţii politice şi generale sunt: Libération (1973), L’Humanité (1904), La Croix (1883) şi Le Quotidien de Paris (1974). Mai există un cotidian sportiv, Paris-Turf (1946), care depăşeşte ca tiraj ziarul L’Humanité, vânzând mult peste 100.000 de exemplare zilnic.

În general, tirajele ziarelor naţionale (pariziene) au scăzut după mişcările studenţeşti, din 1968, sprijinite de extrema stângă, care au dus la plecarea generalului de Gaulle de la Preşedinţia Franţei. Sunt multe titluri de cotidiene care au dispărut de atunci încoace: Libération, în noiembrie 1964 (va fi “reînviat” în 1973 de Jean-Paul Sartre), Paris-Jour, în februarie 1972, Combat, în august 1974, Rouge, în ianuarie 1979, L’Aurore, în 1985 şi Le Matin de Paris, în 1988 (după ce apăruse în 1977, pentru a reînvia socialismul). Au mai fost, apoi, câteva titluri efemere, care au apărut mai puţin de un an, printre care deja amintitul J’informe (sept.-nov.1977), apoi 24 heures (oct.1965-sept.1966), Combat socialiste (febr.-iul.1981), Paris ce Soir (ian.-febr.1984), Le Sport (mar.1987-1988)53.

O situaţie aparte, curioasă, are Présent, fondat în ianuarie 1982, care apare cinci zile pe săptămână, cu o difuzare deficitară şi promovând ideile unei drepte accentuate. Libération, fondat în 1973, şi-a întrerupt apariţiile între 21 februarie şi 13 mai 1981, din cauza conflictelor interne, iar acum se află în creştere, beneficiind şi de mijloace foarte moderne redacţionale şi tipografice, în anii ’90 depăşind 180.000 de exemplare tiraj. Şi Quotidien de Paris şi-a întrerupt apariţiile între iunie 1978 şi noiembrie 1979, continuând să apară cu un grav deficit economic şi într-un tiraj confidenţial – 30.000 de exemplare.

Ziarul Le Parisien libéré avea, în 1974, cel mai mare tiraj de pe piaţa Capitalei franceze, dar, un prelungit conflict de 29 de luni (martie 1975 – august 1977), între direcţie şi muncitorii tipografi, precum şi morţile succesive ale fondatorilor (în ’77 şi ’78), i-au redus tirajul la jumătate. Din 1986, se numeşte Le Parisien, iar tirajul începe, încet-încet, să i se redreseze.

53 P. A l b e r t –– op.cit., p.82. Doar Le Sport va apărea, apoi, ca hebdomadar.

Cel mai vechi jurnal parizian, Le Figaro, a devenit cotidian în 1866 şi are în prezent cel mai mare tiraj dintre ziarele franceze naţionale generaliste (peste 400.000 exemplare). Traversează, în ultimele decenii, mai multe crize, care îi vor marca evoluţia în câmpul jurnalisticii. Mai întâi, în 1965, moartea directorului său, Pierre Brisson, aduce o perioadă de încordare în destinul publicaţiei, apoi, în 1969, se consumă un conflict profund între proprietari şi redacţie, aceasta din urmă reuşind, în final, să-şi afirme independenţa profesională. Mai târziu, în iulie 1975, proprietarul de atunci, atât de cunoscutul om de presă Jean Prouvost, se hotărăşte să vândă cotidianul lui Robert Hersant, cel care tocmai îşi clădea un imperiu de presă, răspândit în toată Franţa. Transferul acesta provoacă mari convulsii în redacţie, unii dintre vechii jurnalişti demisionând şi plecând în alte redacţii. Robert Hersant, însă, este foarte interesat de evoluţia ziarului, acesta fiind cea mai importantă publicaţie pe care o achiziţionase până la acea vreme şi din care dorea să facă un jurnal pilot al grupului său de presă54.

Astfel, după 1981, Le Figaro evoluează către o dreaptă mai plină de rigoare decât până atunci. După 1988, când direcţia este preluată de François O. Giesbert, ziarul se reîndreaptă către centru. Din 1978, suplimentul său care apare sâmbăta, Le Figaro Magazine, ajunge la tiraje astronomice pentru Franţa, depăşind 600.000 de exemplare. Criza în care intră, în 1975, Le Parisien, ziarul care avusese cele mai mari tiraje în 1974, dă aripi cotidianului Le Figaro, care urcă pe primul loc al tirajelor presei zilnice naţionale franceze.

France-Soir a avut, pe vremuri, tiraje care depăşeau un milion de exemplare, dar evenimentele din 1968 fac ca acesta să se diminueze foarte mult. Apoi, în 1972, la moartea lui Pierre Lazareff, care fusese vreme de decenii spiritul protector al redacţiei şi principalul ferment, echipa redacţională pare a se regăsi cu multă dificultate. Grupul Hachette, care încearcă, fără succes, să redreseze situaţia lui France-Soir, renunţă la această luptă şi cedează publicaţia, în iunie 1976, tot lui Robert Hersant, dar nici acesta nu găseşte cheile potrivite în tentativa de a opri scăderea difuzării.

Pentru ziarele franţuzeşti de informaţii, ultimele decenii au fost dificile, iar tirajele au scăzut sau, cazuri fericite, au stagnat, curba evoluţiei lor fiind, în ansamblu, descendentă. După cum am putut constata deja, destule cotidiene, unele de succes cândva, au fost nevoite să-şi “închidă porţile”, altele şi-au redus echipele redacţionale. De fapt, se vede cu destulă uşurinţă că vechiul tip de gazetărie a fost înlocuit, publicitatea şi anunţurile fiind tot mai importante, iar managementul şi marketingul trecând la pupitrul de comandă. Mai peste tot, locul conducătorilor de ziare, care sunt oameni de presă, este luat de întreprinzători care şi-au asigurat prosperitatea în alte domenii decât acela jurnalistic. Apoi, s-a dovedit a nu fi deloc o idee fericită aceea care, pentru a obţine profit, a văzut în creşterea preţului ziarelor o posibilă soluţie. N-a fost. Şi, de fapt, dacă priveşti cu atenţie istoria presei, constaţi că, întotdeauna, s-a câştigat teren atunci când s-a reuşit scăderea preţului de distribuţie (vezi apariţia presei populare şi redresarea britanicului Times de către lordul Nortcliff).

Nimeni nu mai prosperă astăzi din vânzarea ziarelor, ci din vânzarea, împreună cu ziarul, a multor altor produse, în primul rând, din vânzarea spaţiului publicitar. Acum, calitatea articolelor şi a prezentării grafice, trebuie dublată de calitatea reţetei de management, iar soliditatea argumentării jurnalistice stă alături de veritabile strategii financiare. Astăzi, oamenii de presă cei mai cunoscuţi şi cei mai importanţi sunt, mai întâi, mari oameni de afaceri: Ted Turner, Robert Hersant, Rupert Murdoch, Robert Maxwell, iar marile companii de presă sunt mari companii financiare transnaţionale, mari trusturi: “Bertelsmann”, “Time-Warner”, “News International Corporation” ş.a. Se vorbeşte acum de industrii mass-media şi de industrii culturale, după ce mai întâi presa a devenit un produs de piaţă şi a acceptat, în secolul al XIX-lea, un asemenea “tratament”.

Marile companii de presă nu mai păstrează nimic din “puritatea” iniţială a separării mijloacelor de informare: presă scrisă, cinema, audiovizual, agenţii de presă. Unirea tuturor acestora se face întotdeauna sub însemnele recuperatoare (şi generoase) ale comunicării, sindromul tolerat al vieţii noastre de zi cu zi, care exige în permanenţă dinamism, atenţie, profesionalism, toleranţă, solidaritate şi drepturi la diferenţă.

Trustizarea presei este, acum, un fenomen intrat în uzul vieţii internaţionale, dictat de regimul concurenţial sever la care este supusă orice iniţiativă umană.

Presa britanică din prezent este considerată una dintre cele mai sănătoase din întreaga lume, ghidându-se după principiile liberalismului şi nefiind supusă niciunei dispoziţii legale elaborată special pentru funcţionarea sa. Ţara cu cea mai veche viaţă parlamentară, Marea Britanie, este posesoare a unei culturi politice în care instrumentele libertăţii funcţionează eficient, iar tradiţia legii impune.

Cotidienele naţionale englezeşti de astăzi sunt împărţite de Francis Balle în ziare: de calitate, de mijlocul gamei şi populare.

54 I d e m, p.83

Presa de calitate, în general, oferă o informaţie completă asupra subiectelor celor mai variate, mizând pe instrucţia cititorilor şi pe faptul că aceştia au răgazul şi răbdarea de a urmări dezvoltarea unei demonstraţii sau a unei idei. În schimb, presa populară prezintă evenimentele într-o manieră mult mai expeditivă, mai sumară, utilizând mai multe ilustraţii şi desene caricaturale. Sunt ziare de calitate (nu numai în Anglia, ci şi în Franţa, şi în Germania) care nu folosesc deloc fotografiile, care evită fotojurnalismul. Între cele două categorii, presa de mijlocul gamei (Daily Mail, Daily Express, Today), care totalizează în Anglia 4 milioane de exemplare difuzate zilnic, utilizează elemente specifice şi presei de calitate şi celei populare55.

Cotidienele de calitate sunt: The Daily Telegraph (fondat în 1855), The Times (1785), The Guardian (1821), The Independent (1986), Financial Times(1888); cotidienele engleze de mijlocul gamei sunt: Daily Mail (1896), Daily Express (1900), Today (1986), iar cele populare, tot în număr de trei, sunt considerate a fi: Sun (1964), Daily Mirror (1903), Daily Star (1978)56.

Cum spuneam deja, cotidienele de calitate sunt căutate de un public a cărui pregătire depăşeşte mult nivelul instrucţiei obligatorii, dar, acelaşi public agreează şi presa de mijlocul gamei sau chiar cotidienele populare. De fapt, dintre ziarele populare, numai Daily Mirror se adresează în exclusivitate cititorilor cu un nivel de pregătire intelectuală scăzut, acest ziar vânzându-se astăzi în peste trei milioane de exemplare zilnic, iar, la lansarea sa, pe 2 noiembrie 1903, de către Harmsworth, a fost primul cotidian ilustrat în exclusivitate cu fotografii.

Ziarele de mijlocul gamei pot fi considerate ca fiind “rupte” de diferenţele de clasă socială, ele neadresându-se cu preponderenţă vreunui segment social, putând fi, aşadar, lecturate şi de cititorii presei de calitate şi de cei ai presei populare.

După ce, în 1985, Rupert Murdoch şi-a instalat la Whapping o imprimerie ultra-modernă, creând, astfel, cel mai mare centru de fabricaţie din lume, mulţi proprietari de ziare britanice i-au urmat exemplul, punând accent pe noile tehnici de imprimare. Cu acest prilej, s-a părăsit cartierul tradiţional al presei britanice, Fleet Street, care a rămas în istoria presei insulare. Noile tehnologii de editare aduc, însă, şi probleme sociale, în 1978 şi 1987 petrecându-se mari conflicte între patronatul presei şi sindicatul din industriile grafice (N.G.A.). Rupert Murdoch iese învingător din conflictul cu sindicatul, fapt ce va duce la scăderea preţului de producţie şi a salariilor, diminuându-se, implicit, preţul de cost al ziarelor. Presa naţională britanică, editată la Londra, începe să tipărească o parte a tirajului, prin facsimilare, în marile centre: Glasgow, Liverpool, Manchester, Belfast. Astfel, după 1987, ziarele englezeşti intră într-o nouă competiţie, impunându-se de atunci încoace chiar nume noi (The Independent, Today), sau titluri lansate de puţină vreme (Daily Star). Today, lansat pe 4 martie 1986 de Eddy Shah ca primul cotidian naţional color, va fi cumpărat de Rupert Murdoch în 1987 şi îşi va înceta apariţia pe 17 noiembrie 1995, fiind primul cotidian naţional care dispare după Daily Sketch, adică după 1971. Daily Sketch, lansat pe 2 martie 1909, şi-a încetat apariţia în 1971, când a fuzionat cu Daily Mail.

Presa britanică, în ansamblul ei, cu tiraje impresionante şi o exprimare foarte diversă, exercită asupra opiniei publice o influenţă considerabil mai mare decât presa din celelalte ţări europene. Pierre Albert crede că, datorită puternicei sale centralizări, într-o ţară în care instituţiile administrative sunt descentralizate, presa britanică poate fi considerată un important factor de coeziune naţională. Temele presei şi stilul preferat rămânând insulare, pe de altă parte, se poate găsi, aici, o explicaţie a multelor particularităţi britanice şi a naţionalismului britanic specific57.

Pe 24 februarie 1987, Robert Maxwell (decedat în 1991), proprietarul unuia din cele mai mari grupuri de presă, Mirror Group Newspapers Ltd (grup achiziţionat în 1984), a lansat London Daily News, primul cotidian care s-a dorit a fi promotorul tuturor ştirilor importante ale Angliei din cele 24 de ore ale zilei, tentativa aceasta încheindu-se pe 23 iulie, în acelaşi an, când ziarul îşi încetează apariţia.

Sport, apărut pe 17 august 1988 ca săptămânal difuzat marţea, devine cotidian, începând cu 7 octombrie 1991.

În noiembrie 1994, este lansat Electronic Telegraph, primul naţional britanic difuzat pe Internet, iar pe 16 martie 1999, firma Metro distribuie primul cotidian gratuit, Metro, în metroul londonez.

Dacă toate cele 13 cotidiene care apar la Londra sunt matinale, în provincie apar aproximativ 75 de cotidiene de seară, pe lângă 18 matinale. Dintre ziarele de provincie, cele mai puternice, din punctul de vedere al tirajelor, sunt: Glasgow Daily Record (matinal, tipărit ca ediţie proprie de către Daily Mirror, cu un tiraj de aproximativ 800.000 de exemplare), Birmingham Evening Mail (cotidian

55 F r. B a l l e –– op.cit., p.25556 I d e m, p.25757 P. A l b e r t ––– op.cit., p.102

de seară, tipărit în peste 200.000 de exemplare), Liverpool Echo (ziar de seară, 200.000 de exemplare), Express and Star(apare seara la Wolverhampton, în aproximativ 250.000 de exemplare), Manchester Evening News (cotidian de seară, 270.000 de exemplare).

Dacă în Franţa tirajele ziarelor de provincie sunt mai mari decât ale celor centrale, pariziene, în Anglia, tirajele cotidienelor naţionale sunt de zeci de ori mai mari decât ale celor din afara Londrei. Astfel, ziarele populare au tiraje aproape incredibile, de milioane de exemplare, la fel ca şi “cotidienele de ziua a şaptea” sau jurnalele de duminică.

Ziarul Sun, tipărit de grupul lui Rupert Murdoch – un australian care a devenit proprietarul unor mari imperii de presă în Anglia şi U.S.A. – News International, cunoaşte tiraje incredibile de peste 4 milioane de exemplare, Daily Mirror urmându-l la o distanţă (diferenţă) de doar câteva sute de mii de exemplare; The Daily Telegraph, Daily Mail şi Daily Express depăşesc şi ele destul de mult milionul de exemplare, Daily Mail apropiindu-se de 2 milioane.

Ziarele britanice au tendinţe politice foarte bine conturate. Dar, când au loc schimbări ale patronatului, se pot produce şi mutaţii ideologice evidente, cum a fost cazul ziarului cu cel mai mare tiraj din Anglia ultimilor ani, Sun, care, după ce a fost cumpărat, în 1969, de Murdoch, a devenit de dreapta (conservator, antieuropean şi francofob), după ce fusese de orientare laburistă. Daily Mirror, ca şi săptămânalele pe care le patronează, are o orientare laburistă. The Guardian, deşi independent, este considerat a avea simpatii liberale, ca şi asociatul său, Manchester Evening News, iar conservatorul The Times a devenit mai permeabil ideilor proeuropene, după 1966, când a fost cumpărat de Roy Thompson (din 1981, aparţine imperiului lui Rupert Murdoch).

Presa americană este considerată, acum, drept cea mai puternică din lume, o adevărată industrie care asigură aproximativ 1,5 din produsul industrial al Statelor Unite, înglobând în jur de 500.000 de persoane, din care 15% sunt ziarişti58.

Din aceste cifre se poate înţelege uşor că presa actuală, industrializată, suportă un tratament identic oricărei mari industrii, numărul ziariştilor propriu-zişi fiind relativ mic faţă de numărul neziariştilor implicaţi în apariţia jurnalelor.

SUA au, datorită particularităţilor geografice, specificul de a nu avea ziare centrale, care să apară în capitală şi care să domine piaţa jurnalistică în ansamblul ei. Presa americană este, aşadar, total descentralizată. Însă, datorită marilor agenţii de presă, publicaţiile preiau, pe întreg teritoriul dintre Atlantic şi Pacific, aceleaşi informaţii, la acest capitol descentralizarea nemaifuncţionând, ba dimpotrivă. Cele mai cunoscute publicaţii americane sunt ziarele de calitate: Los Angeles Times, Washington Post şi New York Times. Marile grupuri de presă americane deţin, pe lângă publicaţii, posturi de radio şi televiziune, reţele de cablu. Tendinţa actuală este aceea a trustizării, fie prin fuziune, fie prin cumpărare, marile companii achiziţionând continuu mijloace de comunicare. Astfel, dacă în anii ’70, societăţile independente deţineau 70% din cotidienele americane, în anii ’80 acest procent a scăzut la 30%, iar acum procentul a ajuns la 20%, 80% din presa zilnică fiind în proprietatea marilor companii.

Deşi tirajele însumate ale cotidienelor americane s-au menţinut relativ constante, în jurul cifrei de 62 milioane de exemplare, între 1970 şi 1990 (cu o scădere de 1-2 milioane între 1970 şi 1978), numărul de ziare vândute la mia de locuitori a scăzut semnificativ. Acum, populaţia Statelor Unite creşte continuu, în vreme ce tirajele publicaţiilor nu urmează curba ascendentă, un complex de elemente ducând la această configurare oarecum stabilă.

Caracteristic presei americane este locul important ocupat de publicitate. Crescând mereu, publicitatea face ca numărul de pagini al ziarelor să sporească. Astfel, pe 17 octombrie 1965, suplimentul duminical al ziarului New York Times avea 945 de pagini şi cântărea peste 3,5 kg. Bineînţeles că ziarele cu tirajele cele mai mari au şi paginile cele mai multe, pentru că spre acestea se îndreaptă, preponderent, publicitatea. În SUA, sunt peste 100 de ziare care depăşesc tirajul de 100.000 de exemplare, iar dintre acestea 14 trec de 500.000 de exemplare zilnic.

New York Times, care este de orientare independent liberală, tipăreşte zilnic peste un milion de exemplare, iar Wall Street Journal, cu aproape două milioane tiraj, se tipăreşte, simultan, în 9 oraşe americane, având ediţii care apar şi la Bruxelles, Hong-Kong ori Singapore. USA Today, apărut în toamna lui 1982, are acum un tiraj de 1,5 milioane de exemplare şi îşi imprimă ediţiile în 25 de oraşe americane, având şi o ediţie la Tokyo, ca şi una pentru Europa. USA Today are, probabil, cea mai întinsă reţea de difuzare gratuită, pe mai toate liniile aeriene ale lumii, ajungând, astfel, în faţa ochilor oamenilor celor mai activi şi cu resurse de pe planetă. Washington Post, atât de celebru după ce a declanşat demisia preşedintelui republican Richard Nixon, în 1974, are un tiraj care trece de trei sferturi de milion de exemplare şi este de tendinţă democrată recunoscută. Fondat în 1877, Washington Post ajunge în faţa falimentului în 1933, când este cumpărat la licitaţie de către Eugen Meyer, un bancher

58 I d e m, p.107

din New York, în vârstă de 58 de ani, care doreşte să investească în presă şi, chiar, să se implice în relansarea acestui ziar. Meyer investeşte, într-adevăr, pentru a moderniza tipografia şi pentru a angaja ziarişti cât mai buni şi mai cunoscuţi pentru cotidianul său. După război, în anii ’50, conducerea ziarului este încredinţată unui ziarist de succes, cu studii juridice, Philip Graham, proaspăt căsătorit cu Kay, fiica lui Eugen Meyer. Graham cumpără şi Times Herald, pe atunci principalul cotidian de dimineaţă al Capitalei americane, în vreme ce ziarul de seară Star îşi pierde importanţa. Din acest moment, Post începe să urce, aducând şi prosperitate diriguitorilor săi. Se reuşeşte păstrarea liniei iniţiale a ziarului, care publică atât ştiri de interes local, prezentate cu acurateţe şi respect pentru detaliul relevant, dar şi reportaje pe teme de politică internaţională, ţinând cont că Washingtonul devenise capitala celei dintâi puteri a lumii. Graham a fost un jurnalist excelent, dar şi un manager la fel de înzestrat, iar apropierea de preşedinţii democraţi John Fitzgerald Kennedy şi Lyndon Johnson s-a dovedit benefică ziarului. În 1963, după sinuciderea lui Philip Graham, când toată lumea credea că ziarul va fi vândut, iar ziariştii se întrebau dacă nu vor trebui să-şi schimbe locurile de muncă, schimbându-se poate orientarea publicaţiei, odată cu venirea unui nou patron, intră în scenă, tipic scenariilor americane, văduva patronului dispărut. Kay Graham se dovedeşte a fi un om cu autoritate şi energie. Alege un nou redactor-şef, Ben Bradley, iar, de la venirea lui Nixon la Casa Albă, ziarul se manifestă critic la adresa noului preşedinte republican. Între 1971 şi 1973, doi jurnalişti ai ziarului se lansează într-o tenace anchetă legată de o spargere petrecută la un sediu al Partidului Democrat, care se va numi, apoi, afacerea Watergate şi care va duce la demisia forţată a preşedintelui Richard Nixon. Ziarul va deveni, după această “afacere”, prestigios, iar cei doi reporteri, Woodward şi Bernstein, vor fi interpretaţi pe marile ecrane de celebrii Robert Redford şi Dustin Hofman. “Timp îndelungat, Washington Post şi-a edificat autoritatea pe calitatea comentariilor sale. Astfel, dinainte de război, Meyer l-a recrutat pe Walter Lippman, care a devenit – pentru o întreagă generaţie – editorialistul «numărul 1» al presei americane, model de precizie şi autoritate. În anii ’50, Post evoluează. Iniţial ziar de comentariu, el încearcă ulterior ambiţia de a deveni, deopotrivă, şi ziar de investigaţie. Meyer fusese deja unul dintre primii oameni de presă din Statele Unite care au acordat atenţie sondajelor de opinie; începând din 1934, el a publicat rezultate Gallup. În esenţă, însă, evoluţia ziarului s-a evidenţiat abia mai târziu”59.

Evoluţia a parcurs momente ca acela legat de “vânătoarea de vrăjitoare”, vânătoare iniţiată de senatorul Joe McCarthy împotriva celor bănuiţi de a fi marxişti. Silindu-l să accepte filmarea audierilor din Senat, ziarul a contribuit la căderea lui McCarthy, fire impulsivă, care şi-a degradat, astfel, imaginea. Acelaşi jurnal publică şi alte articole, relatând momente cu preşedintele Kennedy, cu un apropiat al acestuia care a intervenit personal pentru ca Post să nu publice nimic despre plănuita debarcare în Cuba, în 1961. Apoi, marele succes a venit, bineînţeles, cu afacerea “Watergate”, ziarul păstrându-se, mereu, la nivelul dobândit atunci. Din 1979, conducerea ziarului este preluată de Donald Graham, fiul lui Kay şi al lui Philip.

Ca şi reputatul cotidian religios francez, La Croix, ziarul creştin Christian Science Monitor depăşeşte o sută de mii de exemplare (aproximativ 140.000), circulând pe întreg teritoriul Statelor Unite, iar Saint-Louis Post Dispatch atinge 400.000 de exemplare.

În New York mai există alte două mari ziare: New York Daily News şi New York Post, acesta din urmă aparând seara şi având tendinţe liberale, ca şi “fratele mai mare” – NY Times. Pentru că în Statele Unite nu se poate vorbi de ziare naţionale, “centrale” şi nici de ziare de provincie, cum se întâmplă, deocamdată, în Europa, marile cotidiene se numesc metropolitane şi au sediile centrale în metropolele americane. Acesta este cazul ziarului Los Angeles Times, cu un tiraj care depăşeşte cu mult milionul de exemplare şi care are ştiute înclinaţii republicane, cazul conservatorului cotidian Chicago Tribune (cu tiraje tinzând spre treisferturi de milion), ori al lui Chicago Sun Times. Tiraje de peste o jumătate de milion de exemplare au şi Detroit Free Press, Boston Globe, Miami Herald şi San Francisco Chronicle.

O situaţie atipică are ziarul News-Day, care apare seara în Long Island, cu un tiraj de aproape trei sferturi de milion de exemplare, considerat un ziar periferic (este ziarul unui cartier al New York-ului) şi care nu are deloc simpatii politice, deşi se ocupă foare mult de politică, fiind, din acest punct de vedere, original.

Presa germană a avut, după război, o evoluţie atipică, deoarece multe din vechile publicaţii n-au mai putut apărea, iar autorităţile de ocupaţie au dat, după cum am spus deja, licenţe de tipărire doar editorilor aleşi după criterii care ţineau de comportamentul de după venirea la putere a naţional-socialiştilor, în 1933. Abia după septembrie 1949, când în toate landurile Germanei federale este adoptată o legislaţie liberală a presei, printr-o lege specială, se poate vorbi de regăsirea libertăţii de

59 J. -N. J e a n n e n e y –– op.cit., p.251

exprimare. Foarte repede după aceasta, presa scrisă germană explodează. După 1950, apar puternice grupuri de presă, cum este acela numit deja, condus de Axel Springer, foarte important şi acum, în 2001, pe piaţa mondială a informaţiei. Alte grupuri foarte cunoscute sunt: Burda din Offenbourg, Bauer din Hamburg, Bertelsmann, Gruner şi Jahr tot din Hamburg. Bertelsmann a ajuns, în prezent, al doilea grup de comunicaţii din întreaga lume, interesându-se de absolut toate domeniile mass-media, după ce a fuzionat cu Gruner şi Jahr. Presa cotidiană germană cunoaşte în scurtă vreme tiraje impresionante, care urcă, apoi, continuu, până către sfârşitul anilor ’60. De fapt, după tulburătorul an, pentru Europa, 1968, cotidianele nemţeşti rămân la un nivel ridicat al tirajelor, nicăieri în lumea europeană ziarele nemaiputând de atunci încoace să-şi mai sporească numărul de exemplare vândute, chiar dacă populaţia sporeşte şi numărul celor cu studii creşte, de asemenea.

Dacă în 1955, în Germania federală exista un număr foarte mare de cotidiene – aproximativ 1500, numărul mare s-a menţinut în timp, iar la reunificare, în 1990, existau încă 1344 de ziare, cu o scădere, deci, de 150 de titluri. Mai tare a descrescut numărul firmelor care editează cotidiene, de la peste 600, în 1955, la doar aproximativ 350, în 1990, procesul de centralizare şi de trustizare a presei, atât de acut pe plan mondial, cunoscând un ritm ridicat şi în Germania. Deşi în toată lumea procesul de trustizare a presei este de cele mai multe ori privit cu suspiciune şi îndeobşte criticat de către observatorii avizaţi ai mass-media, acesta pare a fi un fenomen istoric imposibil de evitat şi, la rigoare, se afirmă respectând legile democratice ale pieţei libere. “Deoarece costurile de producţie şi de distribuţie au crescut constant, deoarece concurenţa a dus la o limitare a pieţelor de desfacere, deoarece cererea este inegală şi imprevizibilă, producătorii de bunuri mass-media au fost obligaţi să caute, să experimenteze şi să instuţionalizeze diferite modalităţi de amortizare a cheltuielilor. Dacă lăsăm la o parte tehnicile uzuale de scădere a costurilor (tehnologizarea, limitarea creşterilor salariale, reducerea forţei de muncă) şi ne referim numai la acele modalităţi care au căpătat o dimensiune aparte prin aplicarea lor în sfera industriilor comunicării de masă, putem spune că, în linii generale, acestea s-au bazat pe soluţii interne (asocierea producătorilor în reţele, trustizarea, vânzarea de spaţiu/timp pentru publicitate) şi externe (finanţarea alternativă prin subvenţii, sponsorizări sau prin obţinerea de reduceri de taxe). Majoritatea acestor soluţii (exceptând subvenţiile şi ajutoarele statale) se bazează pe o abordare care valorizează jocul liber al cererii şi ofertei, deci, pe mecanismele reglatoare ale pieţei”60.

Această soluţie este privită cu îngrijorare, deoarece se consideră că există pericolul ca mass-media, datorită trustizării, să poată fi controlate de interese private, uniformizarea fiind doar unul dintre multele efecte nocive care apar astfel.

În Germania, o mare societate editoare de jurnale poate să producă chiar şi 50 de ziare locale, pe lângă alte câteva centrale, cu aceeaşi echipă redacţională. Astfel, numărul redacţiilor independente a scăzut la jumătate, între 1955 şi 1989, fiind 225 în 1955 şi 119 în 1989. Iar fenomenul continuă, concentrarea presei fiind o problemă la ordinea zilei, astăzi agenţiile de ştiri anunţând, adesea, asocieri între companii, sau absorbţii ale întreprinderilor de presă.

Ziarele germane pot fi încadrate în două importante forme de apariţie, după formatul adoptat, după conţinut şi după publicul ţintă vizat: Boulevardpresse, de format mic, punând accente pe faptul divers, pe sport, pe amănuntul picant şi Bildzeitung 61.

Doar cinci titluri de cotidiene, ca audienţă, depăşesc zona în care apar, ele formând împreună grupul ziarelor naţionale de calitate. Acestea sunt: Die Welt, ziar de dreapta, care apare la Bonn (având un tiraj de aproximativ 250.000 de exemplare), Frankfurter Allgemeine Zeitung (400.000 de exemplare), care cultivă o independenţă moderată, Suddeutsche Zeitung (400.000 exemplare), de orientare liberal-independentă, apare la Munchen, Frankfurter Rundschau, un cotidian pronunţat liberal-social şi Handelblatt (150.000 exemplare), apare la Düsseldorf, fiind preponderent de factură economică. Pe lângă acestea cinci, mai sunt câteva ziare care aspiră la o difuzare naţională, dar de o mai scăzută anvergură: Tageszeitung, apare la Berlin, într-un tiraj de sub 100.000 de exemplare, fiind, într-o oarecare măsură, un organ al Verzilor, Westdeutsche Allgemeine Zeitung, din Essen, publicaţie a marii industrii din bazinul Ruhr, difuzată în 41 de ediţii, cu aproape 1.500.000 de exemplare ale tirajelor însumate, Hamburger Morgenpost (160.000 exemplare), având simpatii către stânga germană şi Reinische Post (400.000 de exemplare), cu tendinţe CDU, care apare la Düsseldorf62.

După informaţiile adunate de Pierre Albert, în 1989, presa belgiană număra 22 de întreprinderi, 7 în ţinuturile flamande, 9 în teritoriile valone şi 6 în regiunea “bruxeleză”, care, împreună, editau 35 de cotidiene: 15 în flamandă, 19 în franceză şi unul în germană. Aceasta după ce,

60 M i h a i C o m a n –– Introducere în sistemul mass-media, Iaşi, Ed. Polirom, 1999, p.3961 Bild înseamnă, în germană, ilustraţie, imagine, poză, tablou sau fotografie, în vreme ce zeitung se traduce prin ziar sau jurnal.62 P. A l b e r t –– op.cit., p.97

în 1939, existau 65 de ziare, 62 în 1947, 59 în 1963 şi 40 în 1973. Se constată, şi aici, acelaşi fenomen, cunoscut aproape peste tot în Europa, de reducere a numărului de titluri de cotidiene, sub presiunea concurenţei (pe care şi-o oferă cotidienele unele altora, dar, mai ales, pe care le-o oferă, tuturor acestora, audiovizualul, internetul şi noile media) şi a fenomenului de concentrare a presei. Tirajul total al ziarelor belgiene, cumulat, se cifra în 1989 la 2,2 milioane de exemplare, tiraj care nu cunoscuse fluctuaţii vreme de un deceniu. De asemenea, s-a constatat că, în timp, cotidienele francofone au pierdut mult teren după război, de la 58% în 1958, la 43,1% în 1985.

Apoi, în Belgia, foarte importantă este presa catolică, presă care acoperă o mare parte a tirajului, prin următoarele titluri: La Libre Bélgique, apare la Bruxelles, într-un tiraj ce depăşeşte 80.000 de exemplare,Gazet van Antwerpen, cu un tiraj considerabil de aproape 200.000 de exemplare, Het Volk, tipărit la Grand în 200.000 de exemplare. Presa socialistă, puternică pe vremuri, nu mai are, în prezent, decât un singur ziar importanr, Wallonie, din Liege, cu un tiraj modest de 48.000 de exemplare.

Presa liberală şi cea independentă cunosc cele mai mari tiraje, iar grupurile editoare sunt: De Standaard, în Bruxelles, grupul VUM, grupul Rossel, care tipăreşte le Soir la Bruxelles şi Meuse la Liege, Het Laatste Nieuws şi Derniere Heure la Bruxelles, grupul Brebart, având ca sateliţi grupurile provinciale valone Vers l’avenir din Namur şi Nouvelle Gazette din Charleroi. Grupul francez Hersant are cote de participare în cadrul grupului Rossel şi în alte societăţi editoare de ziare din Belgia63.

4.3. Presa periodică

Deşi ziarele sunt şi ele publicaţii periodice (cu periodicitate zilnică), a intrat în uz denumirea de periodice pentru săptămânale, magazine, reviste, lunare etc. În general, vorbim de cotidiene şi periodice, care sunt rezultatele unei producţii industriale, dublată de creaţie intelectuală.

Giganţii presei periodice au fost la început magazinele. Denumirea vine de la termenul francez magasin şi desemna acele publicaţii care ofereau o mare diversitate de rubrici şi viza un plic divers. Eclectismul iniţial al subiectelor răspundea intereselor audienţei, bazându-se pe legea numitorului comun şi pe cea a denominatorului comun în ce priveşte interesul. Periodicele cunosc, până în 1950, o evoluţie importantă, marile reuşite fiind Look, Life, Candide, Match, Marie-Claire. Francis Balle numeşte aceste publicaţii “supermagazine de informare şi de cultură de masă” 64, ce jucau rolul unor adevărate instituţii. Ceea ce caracteriza, cu precădere, aceste publicaţii, era importanţa acordată imaginii, ilustraţiilor. Textul nu mai reprezenta, atunci, decât un suport, un apendice al imaginilor. Mai mult chiar, conţinutul acestor texte nu era decât explicitarea scrisă a fotografiilor. Odată cu epoca magazinelor, un jurnalism de tip nou îşi face apariţia, un jurnalism ce priveşte şi relatează evenimentul prin prisma imaginii, ordonează actualitatea prin fotografii, care şochează sau o redau cu fidelitate. Publicaţiile de acest gen scot milioane de exemplare. Dar, anii ’70 demonstrează că noua formulă nu corespundea, în realitate, aşteptărilor publicului şi generează o criză la nivel economic: deşi publicitatea rămăsese aceeaşi, tirajele s-au redus de cinci-şase ori. Acesta este momentul dispariţiei revistelor Life şi Look.

Ca răspuns la ofensiva declanşată de televiziune, periodicele abordează o nouă formulă – news magazines, hebdomadare de informare generală –, primele care o pun în practică, cu succes, fiind Times, Newsweek, Der Spiegel şi L’Express. Noutăţi se înregistează şi în modul de aşezare în pagină, de redactare, de selectare a subiectelor (direcţionate către un public tot mai heterogen). Presa periodică este, acum, centrată pe vidul lăsat de marea dependenţă a cotidienelor de actualitate şi pe teama acestora, tot mai crescândă, de a nu-şi leza cititorii. Mai mult, chiar caracterul său periodic permite acestui gen de presă o mai bună ilustrare a articolelor de interpretare şi comentare. Pe de altă parte însă, hebdomadarele devin ţintele preferate ale discursurilor partizate, ideologice. Această direcţie va fi curând anihilată de tendinţele spre concentrare şi depolitizare din anii ’70.

Dacă, pentru presa cotidiană, reuşita o reprezenta consolidarea vechilor formule, bine primite de către consumatori, pentru presa periodică, succesul va veni dintr-o mai mare disponibilitate în raport cu audienţele, tot mai fragmentate, mai specializate. Evoluţia tehnicilor de imprimare şi apariţia micro-editărilor fac mai uşoară alegerea: pentru cotidiene aceasta va fi dată de eclectism, iar pentru periodice de segmentarea pieţelor.

Ultimele inovaţii şi reţete aplicate de presa specializată permit identificarea câtorva distincţii, din punctul de vedere al formei de comunicare la care fac apel:

63 I d e m, p.10164 F r a n c i s B a l l e –– Médias et sociétés, Paris, Ed. Montchrestien, 1990, p. 90

presa unui singur public: are în vedere o audienţă omogenă, care permite unei minorităţi să se distingă în raport cu restul societăţii; aici pot fi încadrate:

- presa elitei;- presa pentru femei;- presa pentru copii şi adolescenţi;- presa de evaziune;presa unui singur subiect:- presa militantă;- revistele literare sau artistice;- presa de informaţii specializate;- presa de radio şi televiziune;- presa prozelitistă;- presa de vulgarizare ştiinţifică65. Publicaţiile pot fi clasificate după criterii mai mult sau mai puţin edificatoare, ţinând cont de

caracteristici ca: format, paginaţie, periodicitate (ritm de apariţie), conţinut, arie de circulaţie, audienţă, ori chiar preţ. Şi aceste clasificări sunt supuse modelor şi evoluţiei; astfel, dacă multă vreme au fost utilizate preponderent reperele care luau în seamă periodicitatea şi formatul, în ultimele decenii sunt preferate clasamentele bazate pe categoriile de conţinut şi de audienţă. Dacă multă vreme ziarele au avut cu evidenţă tiraje semnificative în raport cu presa periodică, în ultimele decenii s-au impus, pe plan mondial, câteva titluri de săptămânale care îşi difuzează numerele în ameţitoare tiraje. Aşa e cazul, în SUA., al revistelor săptămânale Time şi Readers Digest (27 de milioane de exemplare), în Anglia, al săptămânalelor Sunday Times (1 350 000 exemplare), Mail on Sunday (2 000 000), Sunday Express (1 950 000), Sunday Mirror (peste 3 milioane de exemplare), News of the world (peste 5 milioane tiraj, depăşind cu mai bine de un milion ziarul Sun, care are cel mai mare tiraj britanic, ambele fiind tipărite de grupul News International al magnatului australian Rupert Murdoch) şi People, cu un tiraj de peste 2 500 000 de exemplare.

Pierre Albert realizează o clasificare a periodicelor, pornind de la genul de informaţii prezentate, care se identifică până la un punct cu cea propusă de Balle:

periodice de informare generală- periodice locale: sunt, prin natura lor, complementare publicaţiilor cu apariţie cotidiană; în această

categorie pot intra jurnalele de cartier, care apar în marile oraşe sau cele distribuite gratuit;- ziarele de duminică: în ţările anglo-saxone şi în SUA; acestea diferă ca format de cotidiene; în

Europa, în schimb, ele nu îşi găsesc echivalentul în ziarele cu apariţie zilnică, de cele mai multe ori diferind chiar şi în cazul în care sunt editate ca suplimente ale unor cotidiene;

- magazinele ilustrate de informaţie generală: această categorie poate fi divizată, la rândul ei, în publicaţii care acordă o atenţie specială fotografiilor şi care au cunoscut apogeul în anii ’50, ’60, şi în publicaţii pentru care primordială este calitatea articolelor şi varietatea rubricilor, cu formule diverse de prezentare (format mic, gen Time, sau format mare, gen die Zeit);

- periodice ideologice: reducerea numărului de hebdomadare de opinie datorită concurenţei, în ţările occidentale, a condus la transformarea acestor publicaţii în oficioase ale unor partide sau grupuri politice, care au drept rol adunarea de noi prozeliţi, şi care apelează, nu de puţine ori, la formule tehnice deosebite pentru realizarea acestui deziderat;

- periodicele de scandal: acest tip de presă, care satisface, prin umor sau invective, gustul public pentru indiscreţii, scandal şi critică, există în toate ţările (Minute şi Canard enchaîné, în Franţa, New Yorker, Punch, în SUA, Krokodil în URSS) şi oferă posibilitatea unei răzbunări psihologice asupra conducătorilor prin ridicolul revelat şi prin indignarea provocată;

- presa paralelă: audienţa sa este alcătuită din tinerii deschişi temelor romantice şi contestatare, în acelaşi timp, şi stilului agresiv, plin de invective şi deriziuni; apărut în 1955 în SUA, aceste publicaţii şi-au găsit repede emuli în Europa, reactivând tradiţia foilor anarhiste; astăzi, genul pare depăşit, dar benzile desenate şi organe specializate reuşesc încă să-l revigoreze;

periodicele de informare specializate:- periodicele feminine: remarcabile suporturi publicitare, aceste publicaţii îşi măresc continuu

audienţa prin diversificare materialelor şi prin identificarea precisă a targetului: de la adolescente şi tinere femei emancipate şi pline de cochetărie, până la respectabile doamne;

- programele radio-tv: au cunoscut una dintre cele mai surprinzătoare evoluţii, din perspectiva tirajului, publicaţiile de acest tip devenind mai mult decât simple prezentatoare în avans a emisiunilor de radio şi televiziune: ele oferă, acum, o paletă bogată de informaţii referitoare la emisiuni şi la actorii lor;

65 F r a n c i s B a l l e –– Médias et sociétés, Paris, Ed. Montchrestien, 1990, p.98

- periodicele de cultură: ralierea lor la imperativul actualităţii se produce prin trecerea de la caracterul strict de documentare, la prezentarea unor critici, a unor ecouri, menţinându-se totuşi într-o zonă înalt calitativă şi, prin urmarea, cu o slabă audienţă;

- presa de divertisment: în plină dezvoltare, aceste publicaţii au apărut atât din nevoia de informare a unei societăţi de consum care simte dorinţa unei evadări la sfârşit de săptămână, cât şi din necesitatea unei prezentări adecvate a ofertei de bunuri şi servicii specifică sectorului economic;

- periodicele economice şi cele sportive au şi ele vocaţia informării, însă, prin specificitatea chiar a domeniilor abordate şi prin clientela esenţialmente masculină, dezvoltarea, cel puţin la nivelul conţinutului, este greu de întrevăzut;

periodicele de lectură au raporturi vagi cu actualitatea şi se constituie, aşadar, în alternative pentru divertisment sau evaziune; apropiate de literatura populară prin temele tratate, ele ajung, adesea, la tiraje consistente:

- presa de evaziune: cele mai cunoscute publicaţii aparţinând acestei categorii sunt cele umoristice şi cele adaptate sensibilităţii feminine (Povestea mea, Întâmplări adevărate); tot aici pot fi încadrate revistele de cinema, cele cu imagini erotice (Play Boy, Hustler), cele de senzaţie (France-Dimanche, Soraya-Presse), ca şi horoscoapele şi magazinele de medicină populară;

- periodicele pentru tineret: transformările comportamentale, relativa uniformizare a gusturilor celor două sexe, accesul mult mai uşor la lumea adulţilor fac dificilă aflarea unei formule universale; singura constantă pare să fie interesul ambelor faţă de vedete;

- presa de lectură însumează un număr imporatnt de categorii fondate pe curiozitatea istorică, pe atracţia faţă de exotism şi pe interesul exprimat pentru articolele de popularizare (de vulgarizare) a datelor ştiinţifice; The Reader’s Digest, fondat în 1922 de Dewitt Wallace, la New York, a început să publice ediţii în alte limbi din 1940, tocmai datorită acestui interes pentru lectură;

periodicele de documentare nu au parte de o audienţă prea mare, pentru că sunt, prin natura lor, destinate unei clientele specializate, interesate în aflarea ultimelor noutăţi din domeniile profesionale şi sociale din care fac parte sau în care doresc să se integreze; aceste publicaţii, al căror număr nu este cunoscut cu exactitate şi care prezintă o diversitate extraordinară, sunt, mai mult decât cartea, poate, receptaculele ştiinţei contemporane; aici pot fi încadrate revistele savante, cele de tehnică şi cele aparţinând instituţiilor statului, care conţin norme, legi, statistici şi studii documentare diverse;

presa gratuită cuprinde, astăzi, mai mult decât periodicele de propagandă; în locurile publice se difuzează, cu o frecvenţă şi un tiraj din ce în ce mai mari, publicaţii cu anunţuri gratuite, multe dintre ele editate de cotidiene sau săptămânale, care văd în aceasta o modalitate de a se asigura împotriva concurenţei; o parte dintre aceste publicaţii gratuite au început, în Germania, Olanda şi Anglia, să conţină şi ştiri şi informaţii locale.

Traseele urmate de presa periodică diferă de la un teritoriu la altul, în funcţie de cadrul mai mult sau mai puţin permisiv al regimului de autoritate, de disponibilităţile şi de aşteptările publicului, de dezvoltarea economică sau de profesionalismul jurnaliştilor. Iată, sintetic prezentate, câteva date despre ţările cu tradiţie în ceea ce priveşte presa.

În Franţa, după 1964, s-a înregistrat o adevărată mutaţie la nivelul prezentării (dezvoltarea tehnicii de imprimare offset, a policromiei, reducerea formatelor), al stilului (generalizarea formulei de magazin ilustrat), al conţinutului (multiplicarea rubricilor despre viaţa mondenă, a sfaturilor, jocurilor), dar şi în ceea ce priveşte periodicitatea, numărul mensualelor şi al bimensualelor cunoscând o creştere importantă. O modificare a pieţei este vizibilă odată cu lansarea publicaţiilor de tip news magazine, mai puţin angajate ideologic şi politic şi cu o mai mare diversitate a conţinutului, de la politic, social şi economic, până la cultural şi divertisment. Canard enchaîné, apărut în 1916, şi-a păstrat independenţa faţă de puterile care s-au succedat, prin abordarea unui ton satiric, prin relatarea cu maximă seriozitate a informaţiilor şi prin luările constante de poziţie. Minute, fondat în 1962, este adesea identificat cu o publicaţie de dreapta. Paris-Match, sub conducerea lui Jean Prouvost, a fost marea reuşită a jurnalismului francez, până la confruntarea cu televiziunea. Astăzi este proprietate a grupului Filipacchi. Alte periodice de informare generală, ce s-au bucurat de succes sunt: l’Express, le Nouvel Observateur, Finances, le Point. Un loc special revine, în economia presei franceze, publicaţiilor specializate, dedicate femeilor şi tineretului, care pot fi mulţumitor descrise cu un singur termen: concentrare. Marile grupuri de presă franceze au monopolizat aproape piaţa europeană, publicaţii precum Madame Figaro, Elle, Cosmopolitan, Avantages, Prima, Nous Deux, Marie-Claire, Salut, OK având ediţii în limbile engleză, italiană, spaniolă, germană şi chiar română.

În Germania, descentralizarea acţionează şi la nivelul presei periodice. Cele aproape 400 de magazine ilustrate şi cele peste 750 de periodice specializate au un tiraj total de mai bine de 140 de milioane de exemplare. Cele mai importante hebdomadare politice sunt die Zeit, de orientare liberală, der Spiegel (singurul news magazine independent german), la Hambourg, Rheinischer Merkur, la Coblence, catolic, Bayernkurier, la Munchen. Periodicele ilustrate se supun concurenţei exercitate de

marile grupuri de presă, titlurile cu tirajele cele mai mari fiind Horzu, Bild der Frau şi Frunck Uhr, deţinute de Springer, das Neue Batt, Neue Revue şi Bravo, proprietate a grupului Bauer, Brigitte, Stern, aparţinând grupului Gruner & Jahr; publicaţii cu tiraje ridicate şi cu ediţii în multe limbi europene, inclusiv în română, deţine, de asemenea, şi grupul Burda.

Inegalitatea operantă în Italia între Nord şi Sud în ceea ce priveşte presa cotidiană, este valabilă şi pentru periodice. Cu diferenţa, totuşi, că, adesea, prin stilul popular, aceste publicaţii periodice pot avea tiraje destul de mari. Audienţa periodicelor este, de fapt, de cel puţin trei ori mai ridicată decât cea a jurnalelor. Piaţa periodicelor este dominată de câteva titluri ( la Famiglia Cristiana, il Messagero di San Antonio, 7 Corriere della Sera, Oggi, Gente, l’Espresso), proprietăţi a patru mari grupuri milaneze: Rizzoli, Rusconi, Mondadori şi Del Duca.

Presa engleză, prin tradiţie şi tiraje, influenţează opinia publică, atât în interior cât şi în exterior, printr-o centralizare contrară descentralizării administrative şi instituţionale. Specificul britanic se manifestă în presa periodică prin lipsa unor veritabile publicaţii de informare generală, înlocuite de presa de duminică. Or, această presă de duminică, ce se constituie în marea ei parte ca o prelungire a cotidienelor, prin calitatea sa, reduce audienţa. În Anglia, magazine ilustrate propriu-zise nu mai există de la dispariţia, în 1957, a lui Picture Post, locul lor fiind luat de suplimentele ilustrate ale foilor de duminică. Primul care a avut iniţiativa publicării unui mic supliment bogat ilustrat, de format mic, în 1962, a fost Sunday Times. O altă particularitate a periodicelor engleze poate fi observată la revistele cu programele radio-tv: acestea sunt editate chiar de către reţelele de televiziune; astfel, BBC publică Radio Times iar IBA – TV Times.

Presa americană, descentralizată la nivelul publicaţiilor, este, în schimb, foarte centralizată la nivelul surselor de informare, reprezentate, în marea lor majoritate, de agenţiile de presă şi de cotidienele de calitate: NY Times, Washington Post, Los Angeles Times66. Periodicele, cu un număr impresionant de titluri, cunosc o largă difuzare internaţională. Piaţa magazinelor de informare generală este împărţită între Time, de orientare republicană, cu patru ediţii internaţionale, Newsweek, cu simpatii democratice şi cu 14 ediţii internaţionale şi US New and World Report, de inspiraţie conservatoare. În ceea ce priveşte presa periodică specializată, tiraje însemnate au Reader’s Digest, cu 24 de ediţii internaţionale, TV Guide şi publicaţiile feminine Family Circle, Woman’s Day, Ladies Home Journal, Vogue, dar şi cele destinate unui public masculin, Play Boy, Penthouse şi Esquire.

Datele şi observaţiile prezentate cu privire la tiraje, genurile de publicaţii şi grupurile de presă, ajută la trasarea unor coordonate comune pieţelor presei tipărite: trustizarea reprezintă astăzi mai mult decât o tendinţă, globalizarea pieţelor este şi ea o realitate, concomitent cu specializarea tot mai profundă şi cu divizarea, tot mai pronunţată, a audienţelor.

4.4. Presa românească

4.4.1. Origine şi evoluţie

Data apariţiei primei publicaţii româneşti a stârnit, printre istorici, o serie de controverse. Mult timp s-a menţionat anul 1790 şi Cour(r)ier de Moldavie ca fiind anul debutului primei tipărituri periodice. Afirmaţia nu lua în calcul calendarele şi almanahurile, publicate cu mai bine de jumătate de secol înainte. Astăzi, există aproape unanimitate în a considera că prima manifestare pe teritoriul publicisiticii s-a petrecut în 1731, prin Calendarul românesc, redactat de dascălul Petru Şoanul, în Transilvania. Calendarele şi almanahurile au avut o circulaţie destul de mare în rândul maselor, menţinându-se apoi, concomitent cu dezvoltarea celorlalte forme de manifestare jurnalistică, şi diversificându-şi permanent conţinutul în concordanţă cu noile sfere de interes, determinate de dezvoltarea noilor ştiinţe şi de creşterea numărului de ştiutori de carte. Astfel, pe lângă cele de interes general, apar altele, care vizează domenii precum cele ştiinţifice, pedagogice, literare, medicale, muzicale, agricole, sportive, tipografice etc67.

La 59 de ani distanţă, în timpul staţionării armatelor ruseşti pe teritoriul românesc în Moldova, cauzată de desfăşurarea războiului ruso-turc din 1787-1791, apare primul periodic, numit de autorii Dicţionarului presei româneşti una din “primele încercări de jurnalism în ţara noastră”.

66 P i e r r e A l b e r t –– La Presse, Paris, Ed. Presses Universitaires de France, 1991, p. 10767 G e o r g e t a R ă d u i c ă & N i c o l i n R ă d u i c ă –– Dicţionarul presei româneşti, Buc., (1731-1918), Ed. Ştiinţifică, 1995, p. 7

Urmând firul cronologic, următoarele apariţii din peisajul publicistic sunt: Calendarele româneşti din Moldova, întocmite de doi fraţi, în 1785, Calendarul de la Bucureşti, din 1794 şi cel din Bucovina, de la Cernăuţi, din 1811.

Cu mult, deci, înainte de activitatea Şcolii Ardelene, în Principate se consolidase deja necesitatea ralierii presei la răspândirea ideilor şi educarea maselor. “Jurnalişti” erau, în epocă, mai ales oamenii bisericii, dascălii, oamenii de litere, liderii unor curente literare sau politice. Un rol important îl va juca presa de factură literară, care va reuni în redacţii, sub principiul nevoii de literatură originală şi nu de imitaţie ieftină, multe personalităţi ale vremii: M. Kogălniceanu, B.P. Haşdeu, M. Eminescu, I. Slavici, I.L. Caragiale.

După calendare şi Courier de Moldavie, o altă categorie de publicaţii îşi face apariţia, de la început în număr destul de mare: revistele. Prima va fi tipărită la Cernăuţi, în Bucovina, în anul 1820, sub titlul Chrestomaticul românesc, un an mai târziu, la Buda, tipărindu-se Biblioteca românească. În Transilvania, debutul revuistic se petrece în 1837, la Braşov, prin Foaia Duminicii.

Procesului de profesionalizare a jurnalismului româneasc este iniţiat de I. Heliade-Rădulescu (Curierul românesc, 1829, Ţara Românească), Gheorghe Asachi (Albina românească, 1829, Moldova) şi George Bariţiu (Gazeta de Transilvania, 1838).

Începutul fiind făcut, numărul gazetelor şi al revistelor sporeşte continuu, acestea reprezentând cele mai eficiente vehicule de promovare a ideilor şi idealurilor socio-politice ale românilor, din ţară sau din afara graniţelor, contribuind la “consolidarea bazelor democratice ale unui stat modern, la impunerea valorilor clasice ale literaturii române”68. Menţionăm doar câteva nume: Poporul severan, Pruncul român (de C.A. Rosetti), România literară (de V. Alecsandri), Steaua Dunării (de M. Kogălniceanu), Tribuna (de I. Slavici).

După actul de la 1 decembrie 1918, în contextul unui stat suveran, independent şi democratic, presa va reuşi să devină a patra putere în stat, menţinându-şi statutul până la impunerea comunismului, după cel de-al doilea război mondial.

4.4.2. Presa comunistă

Instaurarea comunismului a însemnat pentru presă acceptarea şi promovarea unui tip de discurs total neadaptat societăţii civile şi nevoilor sale de informaţie, de cunoaştere. Funcţiile sociale, educative – informative, în esenţă – au fost substituite de tendinţa tot mai formativă, mai ideologizantă a noului regim. Jurnaliştii se transformă în propagandişti, iar presa “funcţionează ca o maşină de mobilizare a maselor”69. Situaţia nu e profund diferită de cea interbelică, la nivelul profesionalismului jurnalistic, aceleaşi patimi manifestându-se şi în comunism: partizanatul ia locul obiectivităţii, articolele de idei, de comentariu prevalează în dauna celor pur informative, stilul personal câştigă în faţa impersonalităţii.

Cantitativ, comunismul corespunde, într-o primă fază, reducerii de zece ori a tirajelor şi titlurilor ziarelor şi revistelor. Publicaţiile sunt, în cea mai mare parte, instrumente controlate de guvern, direct sau indirect, prin măsuri ce vizau hârtia, tipărirea, numărul de tiraje, difuzarea.

Perioada 1965-1970 poate fi privită ca un reviriment, cifra publicţiilor crescând considerabil, de la 110 la aproape 700 de titluri. Acesastă ameliorare a fost de scurtă durată, politica permisivă a soţilor Ceauşescu transformându-se, rapid, într-o veritabilă dictatură, în care presa era limitată la funcţia de a întreţine cultul personalităţii. Conţinutul este supus unor controale din ce în ce mai severe, relaţiile cu exteriorul sunt mereu tot mai dificil de menţinut, în condiţiile în care se interzice receptarea posturilor de radio sau de televiziune străine, misiunea ziariştior suferind o mutaţie profesională severă: din supraveghetori ai puterii, devin servitori obedienţi ai acesteia.

Ideologia comunistă, absurdă în ambiţiile ei totalitare, s-a slujit în “domesticirea” societăţii civile de limba de lemn. Ce presupunea această limbă? În primul rând, eliminarea evenimenţialului şi a uneltelor lingvistice care îl făceau posibil, adică al verbelor. Articolele perioadei abundă, toate, în utilizarea substantivelor înecate de adjective. În comunism, nu există practic actualitate, referinţele temporale fiind înlocuite de unele personale; timpul pare să fie, de altfel, unul din marii duşmani ai regimului, singurul care putea sugera schimbarea. Pronumele personal “eu” – simbol al individualităţii

68 I o n H a n g i u –– Dicţionarul presei literare româneşti (1790-1990), Buc., Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1996, p.VIII 69 P e t e r G r o s s –– Colosul cu picioare de lut. Aspecte ale presei româneşti post-comuniste, Iaşi, Ed. Polirom, 1999, p. 12

– este înghiţit de “colectivizatorul” noi, atât de util în operarea distincţiilor maniheiste între socialişti şi capitalişti70.

În acest context, în care teroarea îşi făcea tot mai acut simţită prezenţa, când duşmanii de clasă erau tot mai des selectaţi din rândul intelectualilor, pentru a stârpi rezistenţa, e lesne de înţeles de ce în România comunistă nu au existat forme de opoziţie, mass-media alternative.

Discursul mediilor intelectuale româneşti a fost şi el silit la convertire şi obligat să respecte paradigma discursului oficial, singurul discurs admis, al cărui obiectiv era limpede: întărirea status-quo-ului. Gina şi Andre Stoiciu sesizează limpede modalităţile de manipulare ale acestui discurs, care rezidă în capacitatea sa de reorientare simbolică rapidă în raport cu evenimentele şi cu alte discursuri aflate în competiţie71. Apelul la mitologie, izolarea evenimentelor de context şi transformarea lor în ilustrări, sprijină afirmaţiile ideologiei. De fapt, toată presa comunistă – lipsită de subiecte, în accepţiunea curentă a termenului – nu serveşte decât la realizarea acestor exemplificări, verificate a priori, falsificând de cele mai multe ori realitatea presei.

Controlul sistemului mass-media era uşurat şi de monopolul statului asupra surselor de informaţie. AGERPRES, agenţia naţională de presă a României, era instituţie oficială a statului; ca atare, ştirile furnizate nu puteau reprezenta decât punctul de vedere oficial al autorităţilor, adesea la limita credibilităţii. Nu e de mirare faptul că, în aceste condiţii, profesiunea de jurnalist nu avea practic nici o tangenţă cu munca de teren, cu investigarea, handicap greu de recuperat după ‘89.

O analiză a publicaţiilor din perspectiva periodicităţii, relevă faptul că, la nivelul anului 1989, din cele 495 de titluri, 36 erau cotidiene, naţionale şi regionale, restul de 459 împărţindu-se între săptămânale, bi-lunare, lunare, trimestriale şi anuale. Aproximativ toate tipurile de publicaţii erau disponibile pe piaţă, de la cele cu caracter informativ general, până la cele specializate (de tip magazin, politic, confesional, feminin, ştiinţific, cultural), toate însă suferind de aceeaşi tratare angajată a subiectelor abordate, de orice natură ar fi fost ele. O dezvoltare deosebită cunoaşte presa românească în limbile minorităţilor naţionale, care numărau, în acelaşi an 1989, 52 de titluri. Tirajele cele mai însemnate le aveau cotidienele Scânteia, peste un milion de exemplare, şi Scânteia tineretului, aprox. 250 000 de exemplare.

Cât despre audiovizual şi modul său de funcţionare, aceeaşi regulă a controlului şi a cenzurii au funcţionat şi aici, ba încă mai abitir. Dacă la lansarea postului naţional de televiziune, în 1959, numărul orelor de emisie depăşea 80 pe săptămână, în ultimii ani ai regimului se ajunsese la 20-30 de ore săptămânal. Mulţi români reuşiseră să achiziţioneze antene satelit şi urmăreau programele televiziunilor occidentale, menţinând astfel contactul cu lumea liberă şi contribuind la răsturnarea dictatorului în decembrie 1989.

Nu putem încheia scurta trecere în revistă a presei comuniste fără a vorbi puţin şi de legislaţia sub care se desfăşura industria mediatică românească, planificată, asemenea oricărei mărfi, în cadrul cincinalelor. Iată ce menţionează legea presei din 197472: “În Republica Socialistă România presa îndeplineşte o înaltă misiune social-politic, slujind, prin întreaga sa activitate, cauza poporului, interesele supreme ale naţiunii socialiste. Presa are menirea să militeze permanent pentru traducerea în viaţă a politicii P.C.R., a înaltelor principii ale eticii şi echităţii socialiste (…), contribuie prin întreaga sa activitate la făurirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate (art.1). Presa îşi desfăşoară activitatea sub conducerea P.C.R. – forţa politică conducătoare a întregii societăţi din R.S.R. (art.2)”. Libertatea cuvântului, garantată de Constituţie, nu găseşte nici o garanţie în legea care, de drept, ar fi trebuit să reprezinte un real suport juridic.

Despre rolul mass-media autohtone în declanşarea revoluţiei s-au scris numeroase pagini, care, aproape toate, au căzut de acord asupra inexistenţei acestuia. Meritul unic al presei româneşti în vâltoarea evenimentelor din ’89 nu este unul de natură profesională jurnalistică şi nu ţine prin urmare nici de deontologie, ci poate fi sesizat strict la nivelul performanţei (şi tehnice) de a fi transmis în direct ultimele momente ale dictatorului, momente netratate jurnalistic, ci redate parcă sub deviza: “No comment”.

4.4.3. Presa post-comunistă

70 F r a n ç o i s e T h o m –– Limba de lemn, Buc., Ed. Humanitas, 199371 M a r i a n P e t c u –– Tipologia presei româneşti, Iaşi, Ed. Institutul European, 2000, p. 3172 M a r i a n P e t c u –– Tipologia presei româneşti, Iaşi, Ed. Institutul European, 2000, p. 48

Tranziţia de la jurnalismul de obedienţă la cel de opoziţie a avut de înfruntat dificultăţi dintre cele mai diverse, de la cele de natură tehnologică, până la cele mai greu de eradicat, legate de mentalitate.

“Telerevoluţia a fost urmată imediat de începuturile unei revoluţii comunicaţionale marcate îndeosebi de multiplicarea aproape instantanee a ziarelor şi revistelor, paralel cu reconvertirea publicaţiilor existente. Privatizarea presei scrise s-a încheiat rapid, acest media dovedindu-se a fi actorul social cel mai dinamic al reformei şi în genere al tranziţiei. Aceasta a şi fost prima etapă a formării în România a unui sistem media policentric”73.

Prolifică se va dovedi noua ordine socială şi politică în toate componentele sistemului mediatic, liber acum să profeseze în virtutea realizării rolului şi funcţiilor asumate prin tradiţie. În primul an, ritmul apariţiei de noi titluri este infernal şi va continua în anii următori, mai moderat însă, odată cu consolidarea şi profesionalizarea întreprinderilor mediatice, conform următorului grafic:

Evoluţia numerică a presei româneşti post-comuniste

Periodi-citate / an

1989

1990

1991

1992

1993

1994

1995

1996

1997

1998

Total titluri

495

1444

1336

1205

1087

967

1180

1313

1855

1550

Cotidi-ene

36

65

83

102

100

97

93

106

74

95

(Sursa: M. Petcu –– Tipologia presei româneşti)

Explozia numărului de ziare nu se rezumă doar la spaţiul românesc, majoritatea ţărilor est-europene cunoscând evoluţii similare. Descentralizarea şi liberalizarea economică şi politică sunt doar câţiva din factorii care au determinat aceste trasee, alături de:

- nevoia de exprimare după ani îndelungaţi de tăcere;- autonomizarea redacţiilor;- divizarea titlurilor vechi ca urmare a specializării din majoritatea domeniilor;- menţinerea, în prima perioadă, a vechilor preţuri la materiile prime şi la costurile de producţie;- creşterea numărului de instituţii de cercetare şi a publicaţiilor prin care acestea îşi “popularizau”

rezulatatele;- lipsa unor reglementări administrative şi financiare solide;- reapariţia unor publicaţii întrerupte în regimul comunist;- slabul profesionalism al breslei jurnalistice, lipsită de experienţa unei practici reale şi a unor

noţiuni de etică şi deontologie inerente;- adaptarea industriei mediatice la sistemul de piaţă concurenţional, corelarea, adică, a cererii şi a

ofertei;- numărul foarte mare de subiecte, de evenimente datorat transformărilor sociale generate de

tranziţie;- adoptarea unor strategii de marketing, de pildă suplimentele, unele distribuite chiar gratuit,

introducerea de “cadouri”, sau de cupoane cu diverse facilităţi în economia publicistică. Tirajele, barometre care atrag sau resping publicitatea, au cunoscut variaţii foarte mari. Astfel,

dacă în 1990, Adevărul şi România liberă tipăreau 1,53 milioane exemplare şi respectiv 1,49 milioane exemplare pe zi, în câţiva ani, publicul fiecărei publicaţii se stabilizează, cotele reale de audienţă fiind acum de ordinul sutelor de mii: 183 000 de exemplare zilnic pentru Adevărul şi 110 000 pentru România liberă. Sporuri de audienţă vor înregistra publicaţiile specializate, magazinele pentru femei şi, mai recent, cele cu tentă erotică, destinate publicului masculin, dar şi cele economice sau financiare, în condiţiile unei relative stabilizări a cadrului legislativ şi de afaceri.

73 M a r i a n P e t c u –– Tipologia presei româneşti, Iaşi, Ed. Institutul European, 2000 (în prefaţa scrisă de Ioan Drăgan, p. 5)

Lista evoluţiei tirajelor primelor cinci publicaţii în perioda 1989-1997

Tit

lul

1989

1990

1991

1992

1993

1994

1995

1996

1997

Ad

evăr

ul

1,39

mil

.

1,53

mil

1,00

mil

.

8450

0060

0000

3200

0018

0000

1600

0012

0000

1500

00

1200

00

1500

00

1830

00

Rom

ânia

li

ber

ă

4330

00

1,49

mil

.

9000

0050

0000

3000

0020

0000

1800

0016

0000

2000

00

2000

00

2000

00

1100

00

Tin

eret

ul

lib

er 2620

00

1,28

mil

.0,

90 m

il.

4500

0023

0000

2000

0010

0000

8000

020

000

8000

0

1600

0

1000

0

Zig

zag

_ 7800

0032

0000

3000

00

1200

00

8000

0

7000

0

3000

0

_ _

Rom

ânia

li

tera

ră

2130

00

4000

0

2500

0

1000

0

9000

6300

6000

6000

1000

0

(Sursă: M. Petcu)

Etapa 1992-1995 corespunde dispariţiei sau reconvertirii unor săptămânale de informare şi apariţiei unor cotidiane, dintre care multe au rezistat până astăzi: Evenimentul zilei, Jurnalul naţional, Ziua.

O pondere deosebită va înregistra, începând cu 1996, presa regională, locală, favorizată de un climat descentralizat administrativ. Ştirile de interes local, mai aproape de cititori, vor fi corect percepute de editori, astfel încât se crează mari reţele, care tipăresc ziare pentru regiuni grupate după anumite similitudini, în special geografice: în Moldova (dar şi la Bucureşti şi în judeţele cu populaţie de etnie maghiară) – Monitorul (care, în vara anului 2001, în 16 şi 17 august, a apărut, la Iaşi, cu titlul Info-Monitorul, ca urmare a unor neînţelegeri iscate între jurnalişti şi proprietari), în Transilvania – Mesagerul, Ecoul şi Oportunităţi, în Oltenia – Oglinda.

Un clasament realizat din perspectiva tipologiilor presei scrise, prezentată de noi în primele capitole, în funcţie de volumul de titluri, la nivel naţional, are în frunte presa cu caracter ştiinţific (313 titluri), celelalte structurându-se astfel: presa de divertisment (280 titluri), profesii (197 titluri), presa culturală (194 titluri), cea economico-financiară (151 titluri), presa de informare generală (131 titluri), cea politică (107 titluri), presa de tip magazin, sportiv, erotic, învăţământ înregistrând între 59 şi 90 de titluri. La nivel local şi regional însă, ordinea se schimbă, primul loc revenindu-i presei de informare generală (401 titluri), urmată de cea culturală (320 titluri), de presa de divertisment (242 titluri), presa

ştiinţifică (237 titluri), cea de tip magazin (227 titluri), presa politică (205 titluri), celelalte ordonându-se astfel: presa pentru profesii, pentru învăţământ, presa publicitară, cea confesională, presa economico-financiară, presa sportivă, presa administrativă, cea militară, erotică, publicaţiile pentru tineret, cele de sănătate, pentru copii, casă şi familie, presa feminină şi programele tv74.

Nevoia refulată a libertăţii de exprimare şi informare se regăseşte şi în mediul audiovizualului, România situându-se printre ţările cu cea mai bogată ofertă în acest sens. Deşi apărute cu întârziere în raport cu evoluţiile din presa scrisă, televiziunile particulare au avut parte şi ele de acelaşi interes din partea publicului, obosit de monopolul Societăţii Române de Televiziune. Totuşi, aceasta din urmă a continuat să conducă şi continuă încă, datorită în mare parte sistemului de difuzare prin cablu al posturilor particulare, care reclamă costuri mai ridicate. În ultimii ani, concurenţa este din ce mai puternică, televiziunile private, care se consideră generaliste, reprezentând alternative viabile ale postului de stat, tinzând “către acoperirea întregului teritoriu şi concurând TVR în chiar atributele ei definitorii – informaţia şi divertismentul cu distribuţie naţională”75. Posturi precum PRO TV, Antena 1 şi Prima TV au acumulat, în timp, telespectatori fideli. Dar, susţinerea financiară nu provine din abonamentele acestora, ci din publicitate, pentru atragerea căreia nu există un argument mai bun decât audienţa. Or, în această privinţă, lucrurile sunt mai complicate, ca peste tot în lume, de altfel, din cauza lipsei instrumentarului metric adecvat.

Evoluţia staţiilor de radio se înscrie şi ea în aceeaşi paradigmă: imediat după 1989 au apărut multe posturi-pirat, cu o existenţă efemeră. Concurenţa pentru postul naţional s-a cristalizat în timp, astăzi existând mai multe asemenea posturi cu acoperire naţională, cele mai durabile şi mai audiate fiind Radio Contact, Pro FM şi Europa FM.

Sondajele arată pentru anul 1996 existenţa unui număr de 107 posturi de radio, 678 de societăţi locale de televiziune prin cablu şi 44 de posturi de televiziune locale sau regionale.

Elementele care justifică evoluţia mai tardivă a audiovizualului, despre care aminteam ceva mai sus, sunt: “(1) lipsa de bani investiţi într-un domeniu care necesită mai multe dotări decât înfiinţarea unei redacţii de presă scrisă, cu câteva maşini de scris/computere, (2) absenţa cunoştinţelor tehnice corespunzătoare derulării unei activităţi audiovizuale şi (3) controlul şi manipularea distribuirii frecvenţelor şi licenţelor de către cei aflaţi la putere”76.

În concluzie, sistemul mass-media post-comunist, prin pluralitatea formelor de manifestare şi prin co-existenţa dintre proprietetea de stat şi cea privată, asigură cadrul necesar libertăţii de expresie şi ajută la configurarea statutului societăţii civile. Deşi va mai trebui să treacă timp până ce jurnaliştii vor găsi formula potrivită a tratării obiective şi a eliminării caracterului pur comercial, care privileagiază presa celor “patru S: sex, scandal, scabros, spectaculos” (expresia îi aparţine Ginei Stoiciu), dar şi a tranziţiei de la articolul de opinie la cel pur informativ, presa actuală se dezvoltă în direcţia promovării unui discurs tot mai puţin aulic, tot mai puţin tributar instituţiilor statului, slujindu-şi, într-o măsură tot mai mare, publicul, care-i legitimeazează statutul.

4.4.4. Cadrul legislativ

Starea actuală a presei româneşti, din punct de vedere al cadrului legislativ, este una confuză, plină de libertăţi şi interdicţii, ambele nejustificate. Iniţiativele în vederea corijării acestei stări de fapt au venit, majoritatea, din partea asociaţiilor de jurnalişti, constituite după 1989, dar şi din partea unor partide politice. Abordând problema mai mult din perspectiva drepturilor decât a obligaţiilor profesionale, ele nu au putut, fireşte, să fie aprobate de Parlament.

Reglementări privind activitatea presei există, la noi, mai degrabă la nivel de deontologie. În acest sens, în 1990, Societatea Ziariştilor Români a adoptat Carta Libertăţii Presei, dar coduri de conduită profesională s-au înregistrat şi la nivelul întreprinderilor de presă (de pildă, Tineretul liber).

Constatarea lui M. Coman: “se pare că toată lumea împărtăşeşte ideea (sau s-a resemnat cu gândul) că se poate trăi şi fără o lege a presei”77, poate fi înţeleasă prin prisma experienţei comuniste, orice încercare de reglementare putând fi interpretată ca o delimitare a libertăţii de expresie, ca o revenire la cenzură.

74 M a r i a n P e t c u –– Tipologia presei româneşti, Iaşi, Ed. Institutul European, 2000, p. 161 75 M i h a i C o m a n (coord) –– Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, vol. I, Iaşi, Ed. Polirom, 1997, p. 21676 P e t e r G r o s s –– Colosul cu picioare de lut. Aspecte ale presei româneşti post-comuniste, Iaşi, Ed. Polirom, 1999, p. 10977 M i h a i C o m a n (coord) –– op. cit., p.216

La nivelul opiniei publice, intervenţia statului în activitatea presei este considerată inoportună. Iată evoluţia acestor opinii, pentru anii 1999 şi 2000:

Credeţi că statul trebuie să intervină în foarte mare măsură, în mică măsură sau deloc în activitatea presei?

(Sursa: Barometrul de opinie publică, oct. 1999, mai 2000 şi nov. 2000)

Legile adoptate de Guvern vizează, în principal, activitatea audivizualului, prin Legea Audiovizualului (1992) şi Legea Radioului şi Televiziunii (1994), şi stabileşte modul de acordarea a frecvenţelor, dar şi organizarea şi funcţionarea acestor instituţii publice. Ambele legi au iscat controverse prin caracterul lor ambiguu, care lasă loc manevrelor şi influenţelor politice ale forţelor aflate la conducere, radioul şi televiziunea devenind, practic, monopol al acestora prin modul de numire a Consiliilor de Administraţie, afirmaţii valabile şi pentru CNA, organism de supraveghere creat în 1992. Celelalte legi care au reuşit să treacă prin Parlament au ca obiect Agenţia Naţională de Presă (1994), drepturile de autor (1996) şi cadrul legal general (1996).

Numeroase articole din Constituţie – garantul libertăţilor democratice, în teorie – de dată mai recentă, atentează şi îngrădesc practicile jurnalistice, prin prevederi precum: accesul mijlocit la informaţie, secretul de stat şi siguranţa naţională, pedepsele pentru ofensă, calomnie, insulte, ameninţări, defăimare.

Dar, constrângerile nu sunt numai de natură legislativă. Aceleaşi forţe politice subminează libertatea de exprimare şi prin mijloace economice: monopol asupra materiilor prime şi restricţionări la importul lor, asupra reţelei de difuzare (RODIPED), taxe şi impozite pe publicitate, împărţirea discreţionară a subvenţiilor. Adesea se apelează la intimidări şi ameninţări, chiar mită. Or, toate acestea contravin exerciţiului libertăţii presei, pentru care, spune K. Jakubovicz, citat de M. Petcu, autoritatea are obligaţia morală de a suprima obstacolele.

Media româneşti sunt supuse unor noi dezbateri politice la finele acestui an 2001, prin iniţierea unui proiect de lege care vizează transferul controlului agenţiei naţionale de ştiri ROMPRES de la guvern către Parlament. De fapt, în contextul actualei configuraţii parlamentare, această mutare pare să nu aibă nici un sens, forţele guvernamentale fiind identice, ca şi culoare, cu cele ce formează, în mare parte, forumul legislativ al ţării.

În condiţiile unei formale autonomii, sistemul media românesc are de înfruntat, dincolo de controlul de stat şi controlul agenţilor interni, controlul exercitat de la patron şi redactor, până la cumpărători de spaţiu publicitar şi cititori., pentru că “ziarele sunt independente de guvern, dar nu şi indivizii, grupurile, organizaţiile şi instituţiile care le deţin. Astfel, presa este autonomă şi în acelaşi timp subordonată intereselor economice, sociale, politice, etnice, religioase şi culturale ale proprietarilor”78.

În acest context, o libertate reală a presei în ţara noastră trebuie garantată de un puternic suport financiar.

78 P e t e r G r o s s –– op. cit., p.101

Examenul verificării autonomiei presei presupune trei etape: (1) existenţa unui număr cât mai mare posibil de autorităţi căreia presa să-i fie subordonată, (2) gradul ei de subordonare şi al jurnaliştilor ei, (3) absenţa controlului guvernamental79.

Liberalizarea presei trebuie să urmeze acelaşi traseu tranzitoriu al ansamblului societăţii româneşti: privatizarea şi adoptarea regulilor capitalismului, adică liberă iniţiativă, transparenţă, concurenţă, raportarea cererii la ofertă, stabilitatea legislativă putând fi interpretată ca o variabilă a acestora.

4.5. Cartea – starea actuală

4.5.1. Scurt istoric

Istoria cărţii a cunoscut, timp de milenii, numeroase alternative, specifice fiecărui teritoriu şi fiecărei culturi. Momentul apariţiei cărţii nu este cunoscut cu exactitate; ştim, însă, că ea s-a dezvoltat aproape concomitent în mai multe ţări, în mare măsură datorită relaţiilor comerciale.

Până la apariţia tiparului, în secolul al XV-lea, cărţile existau sub formă de manuscris, iar circulaţia lor era extrem de restrânsă. Existau, totuşi, încă din 1100 î.H., caractere mobile în China, şi mai târziu, în Coreea, dar slaba lor răspândire a întârziat trecerea de la paradigma manuală la cea mecanică.

Modul de redactare şi forma, structura materială şi tehnologia de confecţionare şi multiplicare a manuscriselor difereau de la o cultură la alta. La asiro-babilonieni, de exemplu, primele cărţi erau executate pe tăbliţe de lut, cu dimensiuni cuprinse între 30 şi 40 de cm. Trecerea la papirus a permis o creştere a numărului de documente şi cărţi şi o îmbunătăţire a modului de conservare. Din Egipt, papirusul a ajuns relativ repede în Grecia şi Roma, unde a căpătat diferite denumiri: volumen, pentru romani şi kylyndros sau tomos, pentru greci. Dar, papirusul prezenta o serie de dezavantaje care l-au eliminat de pe piaţă, odată cu descoperirea pergamentului. Slaba rezistenţă la umiditate, fragilitatea, imposibilitatea de a se utiliza ambele feţe pentru scriere, modul greu de lecturare, care solicita ambele mâini şi, nu în ultimul rând, monopolul deţinut de Egipt în comercializarea lui, toate aceste insuficienţe păreau să fie compensate de pergament, care aducea nou, în primul rând, faptul că ambele feţe puteau fi scrise. Mai bine de un mileniu, tehnica de redactare a suferit modificări ce a apropiat ideea de carte de atunci de ceea ce numim noi, astăzi, carte: mai multe pagini scrise, legate între ele. Pergamentul permitea decuparea în coli de diferite dimensiuni şi reunirea acestora în volume, numite codex. Imperativul circulaţiei nefuncţionând, aceste codex-uri au luat proporţii tot mai mari, consultarea lor devenind tot mai dificilă.

Secolul al XII-lea schimbă însă o serie de mentalitţi legate de rolul şi forma cărţilor. Universităţile sunt acelea care distrug monopolul instituţiilor eclesiastice. Tot în această perioadă, este adusă în Europa, din Orient, hârtia. A mai fost nevoie însă de şapte sute de ani până când cartea a devenit un instrument de cunoaştere de masă, prin perfecţionarea tehnicilor de imprimare, de turnat şi cules litere.

Firesc, evoluţia cărţii nu a fost aceeaşi în toate teritoriile. Factorii care au impus discrepanţe majore sunt gradul de alfabetizare, numărul şi nivelul economic al populaţiei şi costurile de imprimare şi vânzare. Revoluţia industrială a egalizat, însă, raporturile dintre aceşti factori, favorizând apariţia unei veritabile industrii a cărţii.

4.5 2. Industria cărţii

Noile tehnologii ale secolului al XX-lea au transformat, din nou, cartea şi receptarea ei. Asistăm, se pare, la o conjugare a proceselor tradiţionale de editare cu performanţele calculatorului. Prefacerile de ordin economic, apariţia marilor grupuri editoriale şi a societăţilor multinaţionale, dar şi ralierea acestora la alte ramuri industriale de cunoaştere şi divertisment au micşorat costurile de producţie şi au rentabilizat acest sector. Difuzarea, prin intermediul librăriilor, prin corespondenţă, instituţii specializate sau internet, este o operaţie facilă, mai ales în ţările cu o infrastructură bine pusă

79 I d e m

la punct. Confruntarea cu tehnica a însemnat pentru editorii de carte adaptarea etapelor de fabricare şi distribuire. Din perspectivă economică, editarea nu reprezintă decât o activitate minoră. Din acest motiv, a demara o afacere care să se limiteze strict la această operaţiune presupune costuri relativ limitate. Modicitatea capitalurilor a determinat chiar ieşirea pe piaţă a unor edituri cu tiraje mici, destinate unui public restrâns. Mai mult, tipărirea unor titluri în limbi sau alfabete mai puţin utilizate este şi ea o realitate, deşi profiturile sunt mai reduse (proporţionale, în definitiv, cu costurile).

Nevoile de cunoaştere diferă de la o generaţie la alta, de la o vârstă la alta, de la un om la altul, funcţie de factori de natură culturală, socială sau de ordin profesional. Oferta editorială ţine cont de aceste preferinţe şi-şi adaptează permanent titlurile. O clasificare uzuală face J. Vivian80, care distinge între cărţile de interes general şi între cele specializate. În SUA, o parte semnificativă a veniturilor din industria cărţii aparţine primului segment – riscant – dar, care, mai ales prin promovarea unor titluri cu scopul transformării lor în best-seller-uri, aduce venituri substanţiale, compensând costurile celorlalte. Estimări recente arată că, în general, 60% dintre aceste titluri de interes general nu reuşesc să aducă profit (uneori nici nu acoperă cheltuielile de producţie), 36% înregistrează profituri infime şi doar 4% reprezintă investiţii foarte profitabile. Raţiunile de publicare a titlurilor de specialitate au la bază un principiu simplu: un asemenea titlu poate fi vândut o perioadă mai lungă de timp şi aduce un venit stabil (care poate fi chiar calculat). Cele mai bine vândute sunt cele destinate unor domenii precum drept, fizică, jurnalism, pedagogie, economie şi inginerie. Un exemplu: manualul de jurnalism publicat de Curtis MacDougall în 1932 a fost retipărit în opt ediţii, până în 1985, când autorul a decedat. În ansamblu, aceste cărţi generează mai mult de jumătate din venitul total al industriei.

Pentru difuzarea titlurilor editurilor au fost instituite mai multe proceduri: vânzarea prin librării, achiziţionarea de către biblioteci, cluburi de carte, difuzarea directă prin poştă, internetul. În ultimii ani, au apărut în ţările occidentale clădiri imense, construite special pentru comercializarea cărţilor şi care pun la dispoziţia clienţilor un număr mare de comodităţi: cafenele, restaurante, cinematografe, calculatoare.

În lanţul cărţii, bibliotecile joacă, cel mai adesea, un rol aparte. Entităţi cu scop non-lucrativ, ele nu sunt profund integrate în viaţa economică a cărţii, adică a procesului care o aduce cititorului prin intermediul editorului şi al librarului. Dar, demersul electronic îndreptăţeşte bibliotecile, pe viitor, la o integrare din perspectivă economică. Fondurile cheltuite anual pentru achiziţionarea de noi titluri sunt din ce în ce mai mari, răspunzând unor nevoi tot mai mari de informare. Tabelul de mai jos analizează raportul dintre cifrele de afaceri ale editurilor şi volumul achiziţiilor realizat de către biblioteci, la nivelul anului 1990.

Studiul a fost realizat la cererea UE şi dat publicităţii în 1995.

Veniturile editurilor şi fondurile bibliotecilor în ţările UE81

Ţara Venitul brut al editurilor pe cap de locuitor (în franci francezi)

Cheltuielile de achiziţie ale bibliotecilor pe cap de locuitor

Biblioteci publice

Biblioteci ale instituţiilor de învăţământ

Germania 630 0,85 3,68Luxembourg 382 1,80 4,98Franţa 367 0,85 2,86Spania 366 0,42 1,85Danemarca 350 12,35 15,47Anglia 316 3,10 6,71Olanda 306 5,27 8,21Italia 249 1,54 2,12Belgia 221 2,89 5,40

80 J o h n V i v i a n –– The media of mass-communication, ediţia a V-a, New York, Ed. Allyn & Bacon, 1999, p. 40 81 *** –– Rapport mondial sur l’information, 1997/1998, UNESCO, 1997, p.91

Irlanda 158 1,20 2,64Grecia 145 0,83 3,37Portugalia 117 0,04 0,73

Industria europeană a editării va cunoaşte un salt economic, aprecia Comisia Europeană în 1993, de la 18,5 miliarde euro la 27 miliarde în 2000.

Era post-industrială, în care informaţia joacă un rol central, aduce în prim plan o nouă problemă: cea a protecţiei autorilor şi a deţinătorilor de produse intelectuale. Conceptul dreptului de autor, care urmărea, la început, protejarea autorilor de lucrări şi a editorilor operelor acestora, a fost extins şi la alte produse intelectuale (cum sunt programele informatice şi filmele). De fapt, acest concept se va impune ca un regulator al fluxului internaţional de produse ideatice şi de cunoaştere. Cea mai gravă problemă o reprezintă răspândirea maşinilor de reproducere (xerox, fotocopiatoare). Privite la început ca o ameninţare, ele au început să fie rapid exploatate în folosul propriu de către editori. Acestei revoluţii i-a urmat o alta, cea a informaticii, care permite oricui, acum, să îşi scrie şi să îşi scoată propria carte, în orice tiraj şi în condiţii grafice deosebite, cu eforturi financiare minime, graţie imprimantei.

Distribuirea geografică inegală a cărţilor şi a editurilor, ca şi existenţa unei pieţe ne-omogene a creat diparităţi considerabile. Anumite ţări, beneficiind de avantajul unei limbi cu o largă circulaţie externă, înregistrează profituri net superioare celor din ţările mai puţin dezvoltate economic şi cu o piaţă de desfacere limitată de utilizarea strict internă a limbii. Totuşi, ultimii ani par să configureze o nouă politică: ţările mici simt nevoia de a se integra în era informaţională printr-un consum tot mai mare de materiale informaţionale, care provin din ţările bine dezvoltate. Limba constituie din ce în ce mai puţin o problemă. Noul tip de raporturi aduce nuanţe în structura concurenţională a pieţei. O mare parte din statele mici (China, Egiptul, Spania etc) acceptă statutul de dependenţă ca pe ceva necesar: pieţele locale nu prezintă suficiente resurse pentru publicarea unor titluri pe cont propriu. Soluţia o reprezintă fie importul, fie ralierea editurilor la marile grupuri internaţionale.

Prezentăm mai jos un tabel cu evoluţia comparativă a producţiei şi comerţului cu cărţi din Asia de Sud, valabil pentru anul 199482.

Ţara Producţia de cărţi Comerţul internaţional de cărţi (în milioane de dolari)

An

de

re

feri

nţă

Tit

luri

de

sp

ecia

-lit

ate

Nr.

tot

al d

e ti

tlur

i

An

de

refe

rinţ

ă

Exp

ort

Impo

rt

Afgha-nistan

1990 1850 2795 – – –

Bangla-desh

– – – 1985 0 1,2

BruneiDarus-

salam

1990 13 25 – – –

India 1991 7465 14438 1992 13,1 39,8

Indone-zia

1992 2166 6303 1992 0,7 17,4

Malae-zia

1991 1615 3748 1985 4,1 30,4

Nepal – – – 1985 0,1 1,8

Pakis-tan 1992 32 70 1992 1,5 9,5

Filipine 1991 421 825 – – –

Re. Dem. Pop. Lao

1990 22 109 – – –

Singa-pore

– – – 1992 231,5 104,4

Sri Lanka

1992 2680 4225 1992 0,2 5,7

82 I d e m, p.38

Thai-landa

1992 5167 7626 1985 0,3 8,2

Masificarea producţiei a generat dezbateri şi la un alt nivel: cel al tradiţiilor. Curentul populist

vede în industria cărţii şi în celelalte media cea mai bună modalitate de a satisface interesele unui mare număr de oameni. Pe de altă parte, elitiştii se gândesc mai mult la aspectul calităţii şi mai puţin la popularitate sau la preferinţele masei, dar nu sunt atât de nerealişti încât să creadă că editurile pot supravieţui producând cărţi nepopulare. Ei sugerează însă că ar trebui să existe un raport mai corect între aceste două direcţii.

Industria cărţii trebuie, aşadar, corelată cu rigorile unei pieţe mondiale, caracterizată de inegalităţi puternice, iar vigoarea sa depinde de factori precum numărul populaţiei, gradul de alfabetizare, utilizarea unei limbi internaţionale, nivelul economic, necesitatea unei infrastructuri, dinamismul editorilor naţionali.

“Editurile sunt teatrul schimbărilor fără precedent din domeniul economic” 83, notează Philip G. Altbach. Cartea va rămâne, fără îndoială, un produs important şi un instrument privilegiat de cunoaştere şi evaziune, dar mijloacele utilizate pentru fabricarea, distribuirea şi chiar pentru conceperea sa sunt în plină evoluţie. Logica economică, progresul tehnologic şi interdependenţa crescândă caracteristică economiei mondiale vor influenţa viitorul cărţii şi al editurilor. Editorii vor fi nevoiţi să rezoneze după o optică internaţională, traducerile reprezentând acum un segment important al pieţei.

Cartea este, din ce în ce mai des, asociată cu alte media, ceea ce, pe termen lung, va avea consecinţe asupra conţinutului şi conceperii sale, dar, mai ales, asupra definiţiei sale. Nu sunt rare cazurile în care o carte este publicată în relaţie cu un film, în combinaţie cu aplicaţii informatice sau pe CD-Rom. Vedem, astfel, cum, alături de cartea tradiţională, se dezvoltă o serie întreagă de produse adiacente, care fac apel la cele mai recente inovaţii tehnice. De altfel, un studiu UNESCO arată că, până în anul 2001, între 10%-20% din piaţa europeană de carte va fi electronică, cu variaţii pentru titlurile destinate copiilor (15%-25%) şi pentru cele ştiinţifice (20%-30%).

4.6. Afişele

Societatea modernă promovează cu destulă perseverenţă imaginea. E. Fulchignoni a lansat acum câteva decenii o sintagmă – “civilizaţia imaginii” – pe care noile tendinţe o confirmă din ce în ce mai pregnant. Spectacolul mediatic transformă, şi prin dimensiunea sa vizuală, discursul publicistic într-unul mai uşor de receptat, mai comod şi cu un impact mai rapid.

Afişul găseşte în imagine un suport, un apendice care, coroborând verbalul cu vizualul, dă mai multă concreteţe mesajului. Nu putem încerca o definiţie a afişului fără a ilustra, a priori, câteva dintre caracteristicile imaginii.

Imaginea realizează o contopire de semnificanţi şi referenţi, mesajele funcţionând pe baza unei sinonimii între semnul scris şi semnificanţii vizuali. Ca şi limbajul, imaginea nu poate fi detaşată de anumite coduri, cum ar fi cel etnografic (există particularităţi în modul de receptare a imaginii, în funcţie de delimitările geografice sau de tradiţii) sau cel convenţional (imaginea pare să fie un limbaj universal, ale cărei conotaţii şi denotaţii au sensuri general recunoscute).

Roland Barthes este unul dintre primii cercetători care au analizat imaginea, în toată complexitatea raporturilor de dependenţă şi interdependenţă cu verbalul. La începutul anilor ’50, el lansează ideea potrivit căreia semnificaţiile imaginilor trebuie privite ca rezultante ale unei negocieri între intenţiile producătorilor şi disponibilităţile destinatarilor. Continuându-şi demersul în direcţia identificării unor constante ale discursului vizual, Barthes relevă trei categorii principale de semnificanţi care, prin variaţie, pot conduce la conferirea unui anumit sens unei imagini:

- semnificanţi iconici – elementele cu încărcătură socio-culturală, care diferă de la un teritoriu la altul;

- semnificanţi plastici – observabili la nivel coloristic, la nivelul formelor, al dimensiunilor – şi ei impregnaţi cultural;

- semnificanţi lingvistici – plecând de la aspectele fonetice specifice unor comunităţi lingvistice. Conjugarea acestor factori determină semnificaţia globală a unei imagini; receptarea ei, însă,

poate să corespundă sau nu intenţiilor pre-existente, funcţie de raporturile receptorilor cu fiecare dintre aceşti semnificanţi. Aşadar, o imagine, concepută ca un produs cu destinaţie colectivă, întâmpină, la decodificare, rezistenţa

83 *** –– Rapport mondial sur l’information, 1997/1998, UNESCO, 1997

concepţiilor individuale. Procesele de denotaţie şi conotaţie nu pot fi caracterizate de izomorfism, circuitul, de natură dublă, fiind evident caracterizat de inegalitate.

În contradicţie cu Barthes, Umberto Eco, în Tratatul de semiotică generală, atacă această omnipotenţă semantică a imaginii, în care nu vede nici un element ordonator, nici o constantă care să pună capăt entropiei semnificaţiilor: “Iconismul reprezintă o colecţie de fenomene puse laolaltă, dacă nu din întâmplare, oricum cu multă uşurinţă”84. În analiza imaginilor, Eco reuşeşte totuşi să identifice trei subcoduri iconice, ce se repetă în cadrul acestui sistem de comunicare:

- figurile – unităţi minimale, slab structurate;- semnele – unităţi izolate de identificare a imaginii;- enunţurile – cuplate, cel mai adesea, asociativ sau opoziţional. Anii ’90 schimbă din nou perspectiva. J.M. Floch declară că imaginea trebuie tratată ca un

text şi introduce, pe urmele lui Hjelmslev, o nouă dimensiune: contextul, conjuncturalul. Izolate de cadrul lor de manifestare, de circumstanţe, semnele iconice îşi pierd semnificaţiile, astfel încât, constată Floch, este necesară identificarea acelor sisteme de relaţii care să confere semnificaţii. Pentru aceasta, se va merge în profunzime, procedându-se la localizarea de opoziţii şi corelaţii apte să transmit mesajul, să-l semnifice.

Ceea ce se desprinde din analizele studiate până aici ne îndreptăţeşte să afirmăm că afişul trebuie perceput ca un ansamblu de semne verbale şi iconice, completat, aferent, de background şi trimiţând la referenţi comuni emiţătorilor şi receptorilor, producţia de sens urmărind, adesea, crearea unor distanţe, în funcţie de temă: distanţă intimă, distanţă personală, distanţă socială, distanţă publică. Toate acestea beneficiază de discursuri specifice85:

- discursul referenţial – centrat pe amănuntul semnificativ, reproduce bucăţi de viaţă şi poate fi privit ca un discurs-demonstraţie, ce vizează raţionalitatea, utilitatea socială;

- discursul ironic – este cel care urmăreşte să şocheze; construcţia de sens se realizează prin provocare, prin răsturnarea simţului comun şi conturarea unei perspective absolut inedite, cu intenţia de a înlătura prejudecăţi; apelează la umor şi ironie sau sarcasm pentru a ilustra teme precum homosexualitatea, rasismul, religia etc;

- discursul mitic – sensul este mutat din realitate, ca în cazul discursului referenţial, în imaginarul colectiv, în tradiţie, în stereotipii, iar producţia de sens este şi ea translată de la utilitarism la cultural, la reverie, la nevoia de frumos a individului; acesta este cazul afişelor şi panourilor publicitare pentru ţigările Marlboro, care îşi plasează protagonistul, alături de un cal, într-un tărâm de la început de lume, mesajul dorind să inducă impresia unei libertăţi depline.

Oamenii nu caută în media realitatea, ci reprezentări ale ei. Afişele, funcţionând ca un mediator între realităţi şi cei interesaţi de receptarea lor, lucrează şi ele cu reprezentări, cu sensuri figurate. De fapt, figurativitatea este elementul-cheie în realizarea afişelor, mesajele fiind transmise în virtutea unei negocieri prealabile între producători şi consumatori.

Afişele diferă, în funcţie de momentul apariţiei şi de temă, în definitiv, de ceea ce numim cu un termen general – de context, astfel încât şi implicaţiile lor diferă de la caz la caz. Cele electorale, cu o pronunţată intenţie persuasivă, fac apel atât la imagine cât şi la text. Afişele generate de evenimente culturale, religioase sau de ordin social-economic se prezintă sub forme care pun accent mai mult pe text şi pe elementele de tehnoredactare decât pe imagine, în acest caz informaţia fiind determinată de factori precum proximitatea temporală, spaţială, proeminenţa manifestării sau a celor implicaţi, dar şi de interesul public pentru aceasta.

Cu text sau fără text, cu imagine sau fără imagine, monocrome sau policrome, cu dimensiuni de la mărimea unei coli format A4 şi până la postere sau panouri publicitare, răspunzând unor nevoi sociale, politice, culturale, economice, promoţionale, de importanţă imediată sau mai îndepărtată, afişele îndeplinesc aceleaşi funcţii şi roluri ca şi celelalte media: informează, educă, distrează, conving, integrează social şi catalizează.

4.7. Grupuri de presă europene 86

Grupuri Cărţi Presă

84 U m b e r t o E c o –– Tratat de semiotică generală, Buc., Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982, p. 28285 V a s i l e S e b a s t i a n D â n c u –– Comunicarea simbolică. Arhitectura discursului publicitar, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1999, p. 211 86 F r a n c i s B a l l e –– Médias et sociétés, ediţia a V-a, Paris, Ed. Montchrestien, 1990, p.189

BERLUSCONI (Italia)

Il Giornale Sorizzi e Canzoni TV CIAK

BERTELS-MANN (Germania)

case de editură cărţi de buzunar în

SUA lider mondial al

Clubului de Cărţi (France Loisirs)

grupul Gruner & Jahr (în Germania)

grupurile Géo, Prima, Femme Actuelle, Télé Loisirs, Ca m’intéresse (în Franţa)

CLT (Luxembourg)

editurile RTL R. Laffont

Télé-Star Le Bien Public

HAVAS (Franţa) participă în grupul CITE prin CEP

R. Laffont (25%)

grupul de presă C.E.P. (25%)

COMAREG (52%)HACHETTE

(Franţa) literatură Hachette Fayard Lattes Harlequin Marabout (în Belgia) Dupuis Le Chêne Grolier

(în SUA) Salvat

(în Spania)

Edi 7 PQR Parisien Libéré (36%) Diamandis (în SUA) Elle Fotogramas

(în Spania) Edimonde Loisirs Le Nouvel

Economiste Fortune France

HERSANT (Franţa)

presă cotidiană (24 de titluri) şi presă periodică franceză (14 titluri)

Le Soir (în Belgia, 42%) Grupo 16 (30%) şi Alerta

(45%), (în Spania)KIRCH/BETA TAURUS

(Germania)

Distribuire de cărţi Springer (25%)

MAXWELL COMMUNI-

CATIONS (Anglia)

Perganon P.C. (în Anglia)

Panini (în Italia) Mac Millan (în

SUA)

grupul MIRROR (6 titluri) Perganon Journals (350 de

titluri)

NEWS Corp Ltd. (MURDOCH)

(Australia, Anglia, SUA)

editurile Harper şi Collins

93 de titluri în Australia, Noua Zeelandă, Hong-Kong, SUA, Anglia (Times, Sun, Daily Mail), Triunghiul SUA (TV Guide)

difuzarea presei