curs 1 curs 2 agricultura si horticultura generala

Emil LUCA

AGRICULTUR Ă ŞI HORTICULTUR Ă

GENERALĂ

Editura Tribuna Transilvaniei

Cluj – Napoca

Agricultură şi Horticultură Generală

1

I. INCEPUTURILE AGRICULTURII - IPOTEZE Dintotdeauna, pentru procurarea alimentelor necesare traiului

zilnic şi perpetuării sale, omul s-a aflat într-o relaŃie strănsă cu natura. Se apreciază că timp de peste 99 la sută din perioada de formare şi evoluŃie a speciei umane, perioadă care a durat 2-3 milioane de ani, primele forme de oameni au trăit ca vânători şi culegători, luându-şi hrana direct din mediul înconjurător, prin vânarea animalelor sălbatice, pescuit ori culegerea unor plante sălbatice (Puia I. şi colab., 2001).

Creşterea în timp a populaŃiei şi schimbările de climă, pot fi considerate drept cauze posibile ale transformării treptate a unora dintre culegători şi vânători în practicanŃi ai agriculturii, pe aceleaşi teritorii. In literatura de specialitate sunt citate mai multe ipoteze privind originile agriculturii: agricultura ca dar divin, agricultura ca descoperire, domesticirea prin proximitate, agricultura ca o prelungire a culesului etc.

Agricultura ca dar divin. Mitologiile clasice consideră agricultura ca având origine divină, fiind oferită muritorilor de către diferite zeităŃi: Isis în Egipt, Demeter în Grecia, Ceres în Roma, Shen-nung în China, Quetzalcoatl în Mexic, Inca în Peru etc.(Harlan, 1975, citat de Puia I., 2001).

Spre deosebire de religiile care consideră agricultura drept un dar divin, în concepŃia ebraică se consideră că agricultura reprezintă o pedeapsă dată strămoşului Adam şi urmaşilor acestuia, pentru neascultare şi încălcarea poruncilor primite (Facerea, Vechiul Testament).

Agricultura ca descoperire - este ipoteza cea mai răspândită, fiind sugerată de teoria evoluŃiei a lui Darwin. Potrivit acestei teorii, omul a constatat că există diferenŃieri privind evoluŃia şi dezvoltarea

Emil Luca

2

unor plante şi animale, descoperind în unele cazuri şi factorii care au generat diferenŃele.Evident, descoperirile făcute au fost extinse şi dezvoltate în timp.

Domesticirea prin proximitate. Teoria proximităŃii, propusă de Childe, sugerează că omul a fost succesiv, vânător, păstor, culegător de recolte şi apoi cultivator. ViaŃa în apropierea animalelor şi culegerea recoltelor obŃinute pe lângă aşezări stabile, ar fi stat, potrivit teoriei lui Childe, la baza domesticirii animalelor (Puia I. şi colab., 2001).

Agricultura ca o prelungire a culesului – este o ipoteză apropiată de precedenta dar, spre deosebire de aceasta, (care acorda importanŃă omului păstor), se acordă importanŃă omului culegător de recolte. Flannerz îl consideră pe culegător drept un botanist priceput, care ştie ce plante să culeagă şi să le înmulŃească (Puia I. şi colab., 2001).

Este evident faptul că obiectul agriculturii, în diferitele ei faze de evoluŃie, l-a constituit conlucrarea omului cu natura ori cu condiŃiile naturale în scopul măririi producŃiei primare (a plantelor) şi secundare (a animalelor) pentru obŃinerea de alimente şi alte materii prime (Muntean L. S. şi colab., 2005).

ŞtiinŃa şi arta cultivatorului de plante şi a crescătorului de animale "este de a se folosi de legile biologice în aşa fel încât să poată interveni prin diverse mijloace în sporirea convertirii energiei solare în recoltă utilă şi în alte produse utilizabile" (Puia şi Soran, 1984).

Eforturile depuse pe plan mondial şi naŃional pentru extinderea suprafeŃelor agricole cultivate şi pentru ridicarea producŃiei la hectar la toate plantele de cultură, sunt cu totul justificate dacă se are în vedere "explozia demografică" din secolul XX.

Ritmul de creştere a populaŃiei globului este impresionant. În anul 1650 populaŃia totală a globului era de circa 545 milioane locuitori, pentru ca în 1750 să ajungă la 720 milioane, în 1800 la 915


3

milioane, în 1850 la circa 1,2 miliarde, în 1900 la 1,6 miliarde, în 1925 la 2 miliarde, în 1950 la 2,5 miliarde, în anul 1960 la circa 3 miliarde, în 1970 la 3,6 miliarde, în anul 1975 la 4 miliarde, în anul 1990 la peste 5 miliarde, iar în anul 2000 populaŃia globului să depăşească 6 miliarde locuitori.

Se apreciază că, începând din anul 1650 şi până în prezent, s-au manifestat două ritmuri distincte de creştere a populaŃiei globului: un ritm relativ scăzut de creştere, până la 1950, şi un ritm ridicat, de 1,8 – 2,3 la sută, (o adevărată „explozie demografică”), după 1950. Se estimează că, dacă s-ar menŃine un ritm de creştere de circa 2 la sută, în anul 2100 s-ar ajunge la 48 miliarde de locuitori iar în anul 2500 la peste 100 000 miliarde locuitori, tinzându-se spre o densitate a populaŃiei globului de un locuitor pe metru pătrat, fapt, evident, de neconceput. Se preconizează identificarea unor modalităŃi descădere a ritmului de creştere a populaŃiei, care să permită o menŃinere a populaŃiei globului la 50 – 100 miliarde locuitori.

FaŃă de creşterea rapidă a populaŃiei, care se înregistrează în prezent, ritmul de creştere a producŃiei de alimente nu este satisfăcător. După constatările FAO aproape 2/3 din locuitorii globului suferă încă de foame sau de subnutriŃie.

Ieşirea din acest impas este posibilă doar prin acŃiuni energice pentru sporirea suprafeŃei cultivate şi îndeosebi pentru creşterea productivităŃii în agricultură. Intensivizarea agriculturii necesită un complex de măsuri, între care extinderea culturilor de mare productivitate, mecanizarea, fertilizarea şi irigarea constituie verigile cele mai importante.

Emil Luca

4

Capitolul II

RELAłIILE SOL - APĂ - PLANTĂ

Aprovizionarea raŃională cu apă a plantelor se poate realiza

în condiŃiile în care se cunosc proprietăŃile fizice şi hidrofizice ale solului, formele sub care se găseşte apa în sol, aspectele legate de circulaŃia şi accesibilitatea apei pentru plante, de cantitatea de apă pe care o poate înmagazina solul, precum şi necesarul de apă al plantelor.

De asemenea, trebuie să fie cunoscute condiŃiile de salinizare secundară a solului, posibilităŃile de transport şi concentraŃia sărurilor, ca urmare a circulaŃiei şi evaporaŃiei apei din sol.

2.1. PROPRIETĂłILE FIZICE ALE SOLULUI ProprietăŃiile fizice ale solului, determină, împreună cu

proprietăŃiile hidrofizice, cantitatea de apă care se înmagazinează în sol, apa accesibilă plantelor, mişcarea apei, viteza de infiltraŃie şi aprovizionarea plantelor cu substanŃe nutritive. De aceste proprietăŃi ale solului se va Ńine seama la alegerea tipului de amenajare, a metodei şi a elementelor tehnice de udare (Pleşa I.,1979; Nagy Z., 1982; Luca E., 1994; Muntean L. şi colab., 1995; Guş P. şi colab., 1998).

2.1.1. Textura solului (compoziŃia granulometrică) - indică

mărimea şi forma particulelor de sol (pietriş, nisip, praf, argilă), precum şi proporŃia în care acestea intră în alcătuirea diferitelor tipuri de sol. În funcŃie de textură, solurile se clasifică în trei categorii mari: soluri uşoare cu un conŃinut de peste 70% nisip; soluri mijlocii cu un


5

conŃinut de nisip de până la 70% şi argilă până la 35%; soluri grele, cu un conŃinut de argilă mai mare de 35%.

Solurile uşoare (nisipoase, nisipo-lutoase) se caracterizeză printr-o capacitate redusă de reŃinere a apei, fiind recomandate pentru udarea prin aspersiune şi prin picurare.

Solurile mijlocii (luto-nisipoase, lutoase) sunt soluri echilibrate din punct de vedere textural, pretându-se la toate tipurile de amenajare şi la toate metodele de udare.

Solurile grele (luto-argiloase, argilo-lutoase, argiloase) se caracterizează printr-o mare capacitate de reŃinere a apei, fiind greu permeabile. Irigarea unor astfel de terenuri poate conduce la băltirea apei sau la scurgeri de suprafaŃă, implicit la degradarea terenurilor şi la înrăutăŃirea condiŃiilor a plantelor.

2.1.2. Structura solului reprezintă modul de asamblare a

particulelor de sol în agregate. Se disting două tipuri de structură: o microstructură a solului, reprezentată de agregate cu diametru mai mic de 0,25 mm şi o macrostructură, reprezentată de agregate cu diametru mai mare de 0,25 mm (Obrejanu 1966).

După forma particulelor care alcătuiesc agregatele de sol, structura poate fi: glomerulară (grăunŃoasă), şistoasă, alunară, nuciformă, prismatică, bulgăroasă, columnară.

Structura solului poate fi degradată prin aplicarea neraŃională a irigaŃiei, prin utilizarea unei ape de irigat necorespunzătoare, prin aplicarea lucrărilor solului la o umiditate ridicată etc.

2.1.3. Greutatea volumetrică (Gv), numită şi greutate

specifică aparentă sau densitate aparentă (Da) - reprezintă raportul dintre greutatea solului în aşezarea sa naturală (G) şi volumul total al probei luate în considerare (Vt), inclusiv volumul porilor.

Greutatea volumetrică se exprimă în g/cm3 sau t/m3. Valorile greutăŃii volumetrice determinate pe orizonturi de sol, sunt

Emil Luca

6

utile pentru transformarea valorilor procentelor de greutate ale umidităŃii în unităŃi de volum, transformare necesară în calcularea normelor de irigaŃie şi normelor de udare.

Un sol relativ afânat prezintă valori ale greutăŃii volumetrice până la 1,3-1,4 t/m3, un sol tasat prezintă valori cuprinse între 1,4-1,6 t/m3 iar un sol foarte tasat, între 1,6-1,8 t/m3.

2.1.4. Greutatea specifică (Gs), numită uneori şi greutate

specifică reală - reprezintă raportul dintre greutatea probei (G) şi volumul particulelor solide (Vps), în aşezare compactă, exclusiv volumul porilor.

Valorile greutăŃii specifice variază, în general, foarte puŃin, de la un sol al altul, valorile medii fiind cuprinse în intervalul 2,65-2,70 g/cm3.

2.1.5. Porozitatea solului - reprezintă raportul dintre

volumul solului neocupat de particulele solide (spaŃiile pline cu aer şi apă) şi volumul total al solului.

În funcŃie de dimensiunile porilor, porozitatea (spaŃiul lacunar), poate fi: capilară (diametrul porilor este mai mic de 0,1-0,2 mm), în interiorul agregatelor structurale, şi necapilară (pori cu diametrul mai mare de 0,2 mm), între agregatele structurale. În general, porii capilari au rol de reŃinere a apei în sol, iar cei necapilari asigură aerisirea solului.

Porozitatea totală (capilară şi necapilară) se determină după relaŃia:

Pt = 100 (1-Gs

Gv)

în care: Pt - porozitatea totală (%); Gv - greutatea volumetrică (g/cm3); Gs - greutatea specifică (g/cm3);


7

Solurile cu textură mijlocie prezintă cea mai echilibrată porozitate (cu un raport optim între porii capilari şi cei necapilari), iar solurile grele se caracterizează printr-o porozitate redusă.

Kacinski (citat de Pleşa I. 1974) apreciază că porozitatea totală este excesivă dacă depăseşte 70%, este bună între 55 şi 60%, satisfăcătoare între 50 şi 55% şi nesatisfătoare în cazul solurilor sub 50%.

2.2. FORMELE DE APĂ DIN SOL Datorită mecanismelor fizice diferite care determină

mişcarea şi reŃinerea apei în sol, precum şi proprietăŃilor diferite pe care le are apa supusă acestor mecanisme, în sol se diferenŃiază mai multe forme de apă.

Se poate aprecia că formele de apă din sol sunt diferite calitativ, dar trecerea de la o categorie la alta nu este bruscă ci, în general, se realizează treptat.

O clasificare făcută de Briggs (citat de Obrejanu, 1966) cuprinde trei forme de apă:

Apa higroscopică - este apă strâns legată de particulele solide ale solului datorită unor forŃe de adsorbŃie, care se stabilesc la contactul dintre particulele de sol şi apă. Această categorie de apă este inaccesibilă plantelor.

Apa capilară - este cea mai imporantă formă de apă din sol, cu implicaŃii directe în evoluŃia plantelor. Se găseşte în porii capilari ai solului şi este pusă în mişcare de forŃele capilare care se stabilesc la contactul apă-aer.

Apa capilară este cuprinsă între coeficientul de higroscopicitate şi capacitatea de câmp.

Apa gravitaŃională (apa liberă) - este apa aflată în exces (peste capacitatea de câmp), nereŃinută nici de forŃele de adsorbŃie nici de cele capilare, ocupând porii largi ai solului, prin care se scurge în profunzime, sub acŃiunea câmpului gravitaŃional.

Emil Luca

8

Pe lângă cele trei forme de apă, considerate esenŃiale, au fost descrise şi unele forme intermediare. Astfel, apa peliculară (Lebedev, citat de Obrejanu, 1966), se află pe poziŃie intermediară între apa higroscopică şi apa capilară, fiind reŃinută în sol de forŃe inferioare primei categorii, dar superioară celei de-a doua categorii.

O clasificare originală a formelor de apă (Rode, citat de Obrejanu, 1966), cuprinde: 1. apa de cristalizare; 2. apa în stare solidă; 3. apa în stare de vapori; 4. apa strâns legată; 5. apa slab legată; 6. apa liberă, care la rândul ei se diferenŃiază în: apa pelicular-suspendată, apa suspendată din interiorul agregatelor, apa capilar-suspendată, apa gravitaŃională în curs de infiltrare, apa gravitaŃională capilar sprijinită şi apa gravitaŃională sprijinită.

Clasificarea propusă de Rode se bazează pe noŃiunile introduse de el de apă sprijinit ă şi apă suspendată.

Apa sprijinită este apa din franjul capilar, adică din stratul de sol situat deasupra pânzei de apă freatică, în care apa se ridică prin capilaritate.

Apa suspendată este caracteristică zonelor secetoase, fiind depăşită de apa freatică, aflată la adâncimi mari, printr-un strat relativ uscat de sol. Apa suspendată formată în partea superioară a profilului de sol, în urma infiltrării apei din precipitaŃii şi a apei de irigaŃie, poate fi consumată de plante, iar o parte se evaporă.

2.3. PROPRIETĂłILE HIDROFIZICE ALE SOLULUI Cunoaşterea proprietăŃilor hidrofizice ale solurilor pe

terenurile irigate constituie o condiŃie de cea mai mare importanŃă pentru înmagazinarea şi reŃinerea apei în sol.

Cele mai importante proprietăŃi hidrofizice ale solului sunt: permeabilitatea, capilaritatea şi capacitatea de reŃinere a apei. Scopul practic al cunoaşterii proprietăŃilor hidrofizice este de a putea dirija mecanismul înmagazinării apei în sol prin aplicarea unei agrotehnici


9

specifice, în aşa fel încât apa înmagazinată în sol să fie pusă la dispoziŃia culturilor agricole sub forma cea mai accesibilă.

Cunoaşterea indicilor este necesară în tehnica irigaŃiei pentru calcularea normelor de udare şi, în general, pentru aplicarea unui regim optim de irigare.

Valoarea indicilor hidrofizici are un caracter convenŃional. Cifra care indică mărimea dintre proprietăŃile hidrofizice este constantă pentru un anumit sol, numai în anumite condiŃii fizico-chimice.

Orice schimbare în textură, structură sau compoziŃia chimică a solului, produsă prin intervenŃia omului, ca de pildă distrugerea hardpanului prin lucrarea cu scormonitorul, întreŃinerea permanentă a stratului afânat la suprafaŃă, aplicarea îngrăşămintelor şi a amendamentelor, are ca urmare modificarea valorilor indicilor hidrofizici (Mureşan D. şi colab., 1992; Nagy Z., 1982; Merculiev O., 1986; Luca E., 1994; Guş P. şi colab., 1998).

2.3.1. Permeabilitatea solului pentru apă

Este proprietatea solului de a permite trecerea apei prin el. Permeabilitatea solului este mai mare la început, descrescând treptat, pe măsură ce solul se îmbibă cu apă. Ea se stabilizează la o anumită valoare, corespunzătoare fazei când solul saturat permite trecerea apei cu o viteză constantă.

AcŃionând asupra structurii şi gradului de afânare a solului, permeabilitatea pentru apă poate fi dirijată în sensul dorit, ceea ce este deosebit de important în cazul terenurilor irigabile.

Arăturile adânci, lucrarea cu scormonitorul, încorporarea îngrăşămintelor organice şi aplicarea amendamentelor de calciu, sunt principalele mijloace pentru mărirea permeabilităŃii solurilor grele şi impermeabile.

Impregnarea solurilor nisipoase cu mâlul transportat de apă şi de pe fundul bălŃilor, încorporarea unor cantităŃi mari de materie

Emil Luca

10

organică în straturi succesive, compactarea terenului cu tăvălugul etc., reprezintă importante mijloace pentru micşorarea permeabilităŃii solurilor uşoare în agricultura irigată.

În general, solurile irigabile trebuie să aibă o permeabilitate mijlocie pentru apă.

Dacă solul are permeabilitatea prea mare, apa de irigaŃie se pierde fără folos în profunzime, iar dacă are permeabilitatea prea mică, apa bălteşte la suprafaŃă.

InfiltraŃia apei este un proces aflat în strânsă relaŃie cu permeabilitatea, referindu-se doar la pătrunderea descendentă a apei în sol, pe diferite căi, sub acŃiunea forŃei gravitaŃionale.

Viteza de infiltraŃie este importantă în alegerea sistemului de amenajare, metodelor de udare, elementelor tehnice ale udării etc.

2.3.2. Capilaritatea solului Este proprietatea solului prin care apa din pânza freatică se

poate ridica la o anumită înălŃime datorită forŃei capilare. Stratul de sol sau subsol care conŃine apa provenită din

pânza freatică, prin intermediul forŃei capilare, se numeşte franj capilar.

Dacă apa conŃinută în franjul capilar este consumată de către plante, prin absorbŃia rădăcinilor, sau se pierde prin evaporaŃie la suprafaŃa solului, atunci apa cheltuită este înlocuită cu cantităŃi noi de apă ce se ridică prin forŃa capilară.

Capilaritatea solului se măsoară în înălŃimea de ridicare a apei (înălŃimea frajului capilar). Ea depinde de textura solului şi de cantitatea de săruri dizolvate în apă. Orientativ, pentru stabilirea înălŃimi de ridicare a apei freatice, se pot folosi datele din tabelul 2.1.


11

Tabelul 2.1. ÎnălŃimea de ridicare a apelor freatice prin capilaritate

(după Merculiev O., 1986)

Tipul textural de sol ÎnălŃimea maximă de ridicare a apei/cm

Argilos 400-500 Argilo-nisipos, greu 300-400 Argilo-nisipos mijlociu 200-300 Argilo-nisipos uşor 150-200 Nisipo-argilos 100-150 Nisipos 50-100

Capilaritatea este proprietatea fizică a solului de care trebuie să se Ńină seama, cu prioritate, în irigaŃie.

Când franjul capilar se află aproape de suprafaŃa solului, ca în cazul solurilor freatic umede, aportul freatic contribuie la economisirea unei cantităŃi apreciabile de apă de irigaŃie.

Aportul freatic poate însă contribui la sărăturarea solului prin depunerea neîncetată pe pereŃii capilarelor a sărurilor conŃinute de apa freatică, de obicei mineralizată.

Contactul apei de irigaŃie la nivelul franjului capilar cu apa freatică sărăturată are ca urmare difuziunea sărurilor în apa de irigaŃie şi deci declanşarea sărăturării şi în stratul ocupat de rădăcini.

Capilaritatea solului are un rol important în umezirea freatică a solului, de care trebuie să se Ńină seama la cultivarea plantelor în condiŃii de irigare.

Din punct de vedere al adâncimii la care se găseşte franjul capilar se deosebesc trei situaŃii diferite:

a) Franjul capilar este la suprafaŃa solului, determinând umezirea excesivă a solului sau chiar sărăturarea lui în cazul când apa freatică este mineralizată.

Emil Luca

12

Este cazul solurilor cu nivel ridicat al apei freatice. Aceste soluri, prin irigare, sunt expuse sărăturării sau înmlăştinirii.

b) Franjul capilar atinge stratul în care se dezvoltă rădăcinile plantelor cultivate.

Este cazul solurilor freatic umede la care nivelul apei freatice se găseşte între 2-3 m (în funcŃie de mărimea ascensiunii capilare).

Reducerea normelor de irigaŃie şi împiedicarea pierderii apei în canalele de irigaŃie sunt măsurile indicate pe aceste terenuri.

c) Franjul capilar este situat mai jos de stratul în care au ajuns rădăcinile plantelor.

Este cazul solurilor cu nivelul freatic la o adâncime mai mare de 3-5 m şi la care, datorită aportului freatic, nu apar restricŃii de folosire a apei de irigaŃie.

În general, solurile din prima categorie nu au nevoie de irigaŃie, ci de drenaj, eventual de măsuri pentru combaterea sărăturării.

Irigarea apare necesară pe solurile din ultima categorie cât şi pe unele soluri din categoria a doua, atunci când aportul freatic nu compensează deficitul de umiditate din precipitaŃii.

Trebuie avut în vedere că, datorită pierderilor de apă ce au loc prin infiltraŃie în sistemele de irigaŃie, se produce o ridicare treptată a nivelului freatic, ceea ce face ca solurile din categoria a doua să treacă în prima categorie la scurtă vreme după introducerea irigaŃiei, iar solurile cu apă freatică situată la 5-10 m adâncime să treacă adeseori în categoria a doua.

Pentru prevenirea acestor situaŃii, urmate de cele mai multe ori, în climatele aride, de înmlăştinirea şi sărăturarea secundară a solului, se impun măsuri speciale de reducere a pierderilor de apă în sistemele de irigaŃie şi de combatere a efectelor negative ale irigaŃiei, cu drenajul.

Cantitatea de apă pe care franjul capilar o pune la dispoziŃia plantelor trebuie avută în vedere la stabilirea normelor de irigaŃie.


13

2.3.3. Capacitatea de reŃinere a apei în sol

Este proprietatea solului de a reŃine şi de a înmagazina apa.

În funcŃie de condiŃiile de umezire a solului, apar mai multe trepte ale capacităŃii de reŃinere, exprimate prin indici hidrofizici caracteristici.

În practica irigaŃiei interesează în mod deosebit două trepte ale capacităŃii de reŃinere a apei în sol şi anume: pragul rezervei de apă inaccesibilă plantelor (rezerva moartă de apă) şi capacitatea de câmp pentru apă.

Valorile celor două trepte de capacitate sunt constante pe unul şi acelaşi tip de sol şi pot caracteriza solul din punct de vedere al proprietăŃilor sale de reŃinere şi de înmagazinare a apei. Ele se exprimă în procente din masa solului uscat.

Limita inferioară a conŃinutului de umiditate până la care plantele se mai pot încă aproviziona cu apă este determinată de coeficientul de ofilire (CO).

Coeficientul de ofilire reprezintă conŃinutul de umiditate al solului la care plantele se ofilesc, fără să-şi mai poată reface ulterior turgescenŃa, chiar dacă sunt puse într-o atmosferă saturată de vapori de apă.

După ultimele cercetări s-a constatat că acest coeficient de ofilire nu reprezintă un singur punct, o valoare unică, deasupra căreia plantele vegetează normal şi sub care plantele se ofilesc, ci un şir de valori, adică un interval de ofilire.

Valorile cele mai mari ale intervalului corespund apariŃiei primelor semne de ofilire a plantelor, iar valorile cele mai mici, ofilirii permanente, adică morŃii plantelor.

Coeficientul de ofilire reprezintă un punct convenŃional luat în cuprinsul acestui interval.

Valoarea coeficientului de ofilire depinde de numeroşi factori, între care cei mai importanŃi sunt: textura solului, conŃinutul în humus şi conŃinutul în săruri. El variază cu solul, iar pe acelaşi sol,

Emil Luca

14

cu orizontul genetic. Se determină pe adâncimile de 0,5; 0,75; 1,0; 1,5 m.

Coeficientul de ofilire se determină: fie direct, în vase de vegetaŃie cu ajutorul plantelor, fie indirect, prin calcul, folosindu-se alt indice hidrofizic, coeficientul de higroscopicitate: CO = 1,5 x coeficientul de higroscopicitate.

Limita superioară a conŃinutului de apă până la care plantele se pot aproviziona, este capacitatea maximă pentru apă a solului.

Dar, aşa cum se ştie, starea de umiditate corespunzătoare capacităŃii maxime nu se menŃine decât foarte scurt timp în sol. Nu se menŃine nici chiar starea de umiditate corespunzătoare capacităŃii capilare. Umiditatea din sol care se menŃine un timp mai îndelungat decât capacitatea capilară, este starea denumită capacitatea de câmp pentru apă a solului. Pentru irigaŃie este una dintre cele mai importante proprietăŃi ale solului. Lipsa de date exacte asupra acesteia poate conduce la erori grave în aplicarea udării în teren.

Capacitatea de câmp pentru apă a solului (CC) este cantitatea de apă care a rămas în sol după ce acesta a fost mai întâi saturat cu apă şi apoi a pierdut prin infiltraŃie apa gravitaŃională şi o parte a apei din capilarele mari, ajungând la un echilibru aproape durabil al umidităŃii.

Această treaptă a capacităŃii de reŃinere a solului nu cuprinde în sfera sa apa gravitaŃională, care este un timp prea scurt la dispoziŃia plantelor.

În condiŃii de irigaŃie, faza de echilibru a umidităŃii corespunzătoare capacităŃii de câmp pentru apă este atins în general după 48 ore de la udare, când solul a pierdut prin infiltraŃie normală apa gravitaŃională, precum şi o parte din apa capilară mai uşor mobilă.

Valoarea capacităŃii de câmp depinde în primul rând de textura şi structura solului şi de conŃinutul în substanŃă organică.

Ea variază cu solul şi, la acelaşi sol, cu orizonturile genetice.


15

Se determină în câmp pe straturi de 0,5 m; 0,75 m; 1 m şi 1,5 m, după metoda Kacinski sau prin calcul: CC = 2,7 x coeficientul de higroscopicitate.

2.3.4. Determinarea rezervei de apă din sol Pentru dirijarea corespunzătoare a regimului de apă din sol

prin irigare, este necesar să se urmărească îndeaproape evoluŃia umidităŃii solului până la adâncimi de 1,50 m, în funcŃie de sistemul radicular al culturii.

Determinarea rezervei de apă din sol se realizează periodic, pe orizonturi genetice şi se exprimă în procente din greutatea solului uscat, care pot fi echivalate în procente de volum sau în unităŃi de volum, m3/ha (Pleşa I. şi Florescu Gh., 1974), după relaŃiile:

U% (volum) = U% (greutate) · Gv;

U (m3/ha) = 100 · H · Gv · U% (greutate) sau

U (m3/ha) = 100 · H · U% (volum);

în care: Gv = greutatea volumetrică (t/m3) H = grosimea stratului de sol pentru care se calulează

umiditatea (m).

Determinarea rezervei de apă din sol se poate face după una dintre metodele: gravimetrică, tensiometrică, electrometrică, neutronică, picnometrică etc.

curs 1 curs 2 agricultura si horticultura generala

Documents