1

Curs 1

13 octombrie

ISTORIA PSIHOLOGIEI

Consideraţii generale despre psihismul uman

Psihismul nu este funcţie a creierului, ci funcţie a întregului organism, a mediului

ambiant şi chiar a cosmosului (fiindcă psihismul poate fi influenţat de: stările organice,

schimbări de anotimp, explozii solare şi o multitudine de alţi factori). Cum cosmosul este

organizat matematic, aceasta sugerează că dincolo de această organizare există un spirit

superior, adică Dumnezeu sau Spiritul Universal. Toate psihismele (uman şi animal) sunt

înglobate în Spiritul Universal.

Psihismul este plin de mistere şi, categoric, nu este de natură materială, ci spirituală.

Definiţie:

Psihismul uman este un sistem energo-informaţional emergent.

Explicitarea definiţiei:

1. Aspectul energetic

Energia psihică este cea mai înaltă formă de energie cunoscută de om şi are toate

atributele energiei fizice, mai puţin fizicalitatea, de aceea capătă un atribut extraordinar: nu

este limitată spaţio-temporal. (Notă: Energia psihică a fost studiată de mari maeştri din

psihologie: Freud, Jung şi alţii, iar la noi Gh. Zapan, P. Popescu-Neveanu).

Energia psihică poate fi pusă în evidenţă studiindu-se diversele forme de telecogniţie:

telepatia, telekinezia etc.

În studierea telepatiei s-au făcut diferite experimente. Principalele cerinţe pentru

asemenea experimente sunt: existenţa unei afinităţi între cei doi subiecţi (iubit-iubită, frate-

soră, mamă-fiu etc; rezultatele cele mai bune se obţin cu gemeni) şi un antrenament special.

Într-un astfel de experiment, cei doi subiecţi au fost plasaţi în camere alăturate şi li s-

a cerut ca S1 să se gîndească la ceva, iar S2 să spună la ce anume se gîndeşte partenerul lui.

Într-adevăr, S2 a perceput corect gîndurile lui S1. Apoi cei doi subiecţi au fost duşi la distanţă

de o sută de kilometri unul de altul şi s-a repetat experimentul, cu aceleaşi rezultate. S-au

testat apoi calităţile telepatice ale celor doi subiecţi în condiţiile în care se aflau pe continente

diferite, cu rezultate la fel de bune. S-a avansat ipoteza că telepatia se realizează prin

intermediul cîmpului electromagnetic al persoanei, dar cum acesta nu depăşeşte 7-14 m,

explicaţia nu putea fi valabilă. În cele din urmă, S2 a fost introdus într-un batiscaf şi scufundat

în ocean la 200 metri adîncime, după care i s-a cerut să deseneze ceea ce desenează şi S1, aflat

la suprafaţă. Şi de această dată, telepatia a funcţionat.

Astfel s-a dedus că telepatia şi toate formele de telecogniţie nu se realizează prin

cîmp electromagnetic, care este limitat în spaţiu, ci printr-un alt fel de cîmp, de natură

spirituală, pe care nu-l poate bloca nici distanţa mare, nici vreun alt fel de bariere: energia

psihică.

2

În cazul navetei spaţiale Apollo 13, energia psihică şi potenţele ei au fost puse în

evidenţă într-un mod mult mai dramatic. În vecinătatea spaţiului gravitaţional al Lunii,

ciocnirea cu un meteorit a provocat întreruperea legăturilor prin computer ale navetei cu

NASA. Rămaşi fără ghidare, membrii echipajului se confruntau cu perspectiva de a rămîne

plutind în spaţiu la nesfîrşit, căci nu mai aveau cum să obţină coordonatele pentru a se putea

întoarce acasă. Dar pe pămînt, la NASA, imediat după întreruperea legăturii prin computer, a

fost convocată o echipă de 40 de psihologi antrenată special; echipa s-a concentrat vreme de

patru ore pentru a transmite echipajului de pe Apollo 13 coordonatele. Şi, într-adevăr, cei trei

membri ai echipajului au sesizat că se gîndesc toţi trei la aceleaşi trei cifre: coordonatele. Au

hotărît că nu riscă nimic dacă încearcă să urmeze aceste coordonate, şi astfel naveta spaţială s-

a întors cu bine.

2. Aspectul informaţional.

Informaţie = noutate, putere, organizare.

Psihismul uman, prin procesele cognitive, deţine cea mai extraordinară acumulare de

informaţie: despre lumea din afară, despre lumea dinăuntru, despre relaţiile dintre cele două

lumi şi, de asemenea, despre lumea divină.

În privinţa puterii psihicului uman, cazul Apollo 13 este suficient de limpede.

3. Aspectul emergent.

Atributul "emergent", în privinţa psihicului uman, se referă la lucruri surprinzătoare,

întotdeauna ascunse, care trebuie scoase la suprafaţă. Cu alte cuvinte, se referă la capacitatea

psihicului uman de a scoate la suprafaţă o ordine înfăşurată, ascunsă.

4. Aspectul "sistem".

Sistemul este un întreg ale cărui părţi se află în interacţiune, aceste interacţiuni

ducînd la organizare.

În cazul psihicului uman nu se poate vorbi de o organizare de tip "cristal", ci o

organizare de tip "flacără". Psihismul uman tinde spre sistem, fără să ajungă la organizarea de

tip sistemic, încheiată, fixă, stabilă, şi aceasta pentru că principala calitate a psihismului este

transformarea. (Psihologul american G. Allport considera personalitatea "un sistem

neîncheiat".)

De altfel, iubirea şi creaţia, două din marile comportamente umane, se manifestă în

lipsa totală, ba chiar distrugerea organizării. La fel, orice descoperire sau invenţie s-a făcut cu

intuiţia, care nu are organizare, raţionalitate.

Deosebirea între psihic şi spirit:

- psihicul este strict individual

- spiritul poate fi colectiv şi reprezintă psihicul la cel mai înalt nivel de dezvoltare.

Unde se află spiritul şi cine îl gestionează?

Centrul din personalitatea umană care are concentrat în el spiritul este sinele.

Sinele este centrul de ordine şi sens interior ascuns, nucleul spiritual care conţine în

el şi concentrează inconştientul, subconştientul, preconştientul, supraconştiinţa; este sinteza

creatoare a întregii personalităţi, chintesenţa tuturor trăirilor psihice.

3

Info:

Basarab Nicolesco (filosof francez de origine română): există trei infinituri:

- cosmosul (extins la nesfîrşit)

- lumea cuantică (divizibilă la nesfîrşit)

- spiritul uman = infinit calitativ (complicat la nesfîrşit), cu complexitate maximă.

Organizarea cursului:

Semestrul I: Istoria concepţiei despre suflet în filosofie (de la Socrate pînă la 1850,

cînd psihologia s-a desprins total de filosofie şi s-a întemeiat ca ştiinţă de sine stătătoare)

Semestrul II: Psihologia ca ştiinţă (din 1850 pînă în prezent).

Cele patru mari forţe din psihologie:

- behaviorismul (Watson)

- psihanaliza (Freud) + neopsihanaliza

- psihologia umanistă americană (aprox. 1960, Maslow, Rogers, Fromm)

- psihologia transpersonală (Stanislav Grof)

1

Curs 2

20 octombrie

ISTORIA PSIHOLOGIEI

Ce este omul?

Aristotel: "Omul este un animal raţional". NU!

Suntem asemănători doar aparent cu animalele, datorită biologicului, însă la om

biologicul este culturalizat.

Omul este o fiinţă spirituală. Comportamente şi activităţi pur spirituale ale omului:

- credinţa în Dumnezeu

- creaţia: descoperire, invenţie, inspiraţie, revelaţie (naturală, adică despre natură -

Newton, şi mistică)

- metafizica, matematica.

V. Surdu: "În timp ce porcul este, omul există." Diferenţa: omul are conştiinţa

existenţei sale.

Concepţia despre suflet la marii filosofi greci

(Socrate, Platon, Aristotel, Pitagora)

Socrate: "Cunoaşte-te pe tine însuţi şi astfel vei cunoaşte toate forţele ascunse ale

Universului." (Lat: Nosce te ipsum; gr. Gnothy seauton)

Motto-ul ales de Socrate pentru a-i concentra teza principală semnifică faptul că,

între universul exterior, din afara omului, şi universul spiritual există analogii pînă la

identitate.

Socrate aduce o răsturnare copernicală a gîndirii epocii sale pentru că, spre deosebire

de toţi filosofii de dinaintea lui, care însemnau la cunoaşterea misterelor lumii, el îndeamnă la

introspecţie.

Socrate a fost condamnat la moarte pentru că "a corupt sufletul tinerilor şi i-a

deturnat de la treburile cetăţii", "i-a îndemnat la pasivitate şi la corupţie intelectuală". În

realitate, însă, aceste acuzaţii constituiau un simplu pretext, căci de fapt conducătorii cetăţii se

temeau că, prin învăţăturile sale, Socrate va distruge politeismul.

Maieutica (moşirea ideilor) era sistemul folosit de Socrate pentru a îndruma spre

adevăr: el provoca interlocutorul răspunzîndu-i la întrebare cu alte întrebări, ajutătoare,

ghidîndu-l astfel spre adevăr, spre răspuns.

La Socrate, sufletul este nemuritor pentru că e nematerial şi, deci, neputrescibil.

Platon

La Platon apare pentru prima oară conceptul de arhetip (însemnînd "model pre-

uman"). De asemenea, tot el introduce şi conceptul de anamnesis (însemnînd memoria

ancestrală, eternă, cu care ne naştem). Jung foloseşte pentru acest concept expresia "mintea

strămoşilor noştri cărunţi".

Exemplu de arhetip românesc: bucuria în faţa morţii, care poate fi urmărită de-a

lungul timpului, de la dacii care îşi ofereau ritualic cei mai merituoşi tineri lui Zamolxis şi

întîmpinau cu bucurie moartea, pînă în prezent, la cimitirul vesel de la Săpînţa.

La Platon, sufletul este nemuritor pentru că se perpetuează la nesfîrşit de la o

generaţie la alta.

Info:

Pentru seminar, de citit măcar una din lucrările celor patru.

2

N.B. Caută cărţile psihologului american John Dewey.

1

Curs 3

27 octombrie

ISTORIA PSIHOLOGIEI

Platon: Ideea - mai reală decît lucrul, nu dispare (real=adevărat şi etern)

Aristotel: "Omul este un animal raţional."

Argument contra: biologicul din noi este aparent, artificial; este culturalizat, ni are

nici o legătură cu animalul.

Intuiţia - cea mai înaltă formă de cunoaştere.

Pe lumea asta nu avem decît două valori logice: adevărat sau fals. Aceste două

valori logice există ca valori aflate la capetele unei benzi; între ele se află nedeterminatul (W.

Horsenberg, 1927); relaţiile de nedeterminare; principiul terţium non datum.

În 1940 apare logica cuantică; în 1970 apare logica automatică.

În 1927 apare noua cultură nou-aristoteleană.

Din scrierile lui Aristotel:

1. "De anima" (Despre suflet): sufletul din om are trei ipostaze: sufletul vegetal,

animal şi raţional. Sufletul vegetal şi cel animal sunt muritoare; sufletul raţional este cel care

produce idei şi are o parte muritoare şi una nemuritoare.

2. "Parva Naturalia".

Pitagora

Matematician; mai puţin cunoscut ca magician, iniţiat. "Numerologia" -

aritmosofia (psihologia numerelor). La Pitagora, conceptul de număr este o relaţie de

corespondenţă.

Numărul: simbol sacru; calitatea lui principală este armonia. Numărul abstract

conţine în el o armonie. Sufletul este plin de armonie ce trebuie menţinută, perpetuată pentru a

nu se instala dizarmonia.

"Numărul este izvor de armonie universală."

Omul este o scînteie din sufletul divin: "Pe măsură ce pîlpîie flacăra conştiinţei,

sufletul devine tot mai independent de trup şi mai apt de viaţă liberă."

Cultura romană: Lucreţius

Evul mediu (400-1400 d. Hr. - cînd apare Renaşterea)

Evul mediu reprezintă o perioadă de înflorire spirituală, în ciuda umbrelor lui

(Inchiziţia şi cavalerii teutoni). Această perioadă nu a sugrumat dezvoltarea omului, ci i-a

redat şi relevat spiritualitatea, căci credinţa este o dimensiune spirituală.

În această perioadă se disting ca mari personalităţi spirituale Sfîntul Augustin

(354-430 d. Hr), Sfîntul Toma d'Aquino (1224-1274) şi Sfîntul Bonaventura (1221-1274).

Aceştia au fost adevăraţi părinţi ai bisericii în epoca lor şi, în egală măsură,

filosofi mistici, pentru că în Evul Mediu mistica, filosofia şi psihologia ca domenii de

cunoaştere nu erau delimitate, despărţite strict; ele devin domenii de cunoaştere autonome

după 1800.

Filosofii predau în universităţile medievale, iar metoda lor de predare se numea

scolastică (scuola=ceea ce se învaţă în şcoală). Scolastica impune o dezbatere, un schimb de

idei; profesorul îşi provoacă elevii prin întrebări, iar aceştia răspund. (Maieutica lui Socrate

2

reprezintă şi ea un fel de scolastică.) Scolastica este o discuţie în contradictoriu prin care se

scoate la lumină adevărul din străfunduri.

Sf. Augustin

Este cel mai important părinte al bisericii. Concepţia sa filosofică este una fatalist-

providenţialistă şi se inspiră din mistica neo-platoniciană. Opera sa se împarte în trei segmente

distincte:

1. "Dialogurile", de inspiraţie filosofică, scrieri polemice îndreptate împotriva

ereziilor vremii; principalele subiecte de dialog sunt: credinţa şi simbolul credinţei, Sfînta

Treime şi doctrina creştină.

2. "Solilocviile" (sololocvie=vorbire cu noi înşine, limbaj interior)

3. "Confesiunile", despre cetatea lui Dumnezeu.

În concepţia Sf. Toma, sufletul omenesc este prezent şi la animale, şi la plante. El

este de esenţă spirituală şi nemuritor, dar legat de corp. Sufletul poate contempla în el ideile

eterne, care vin de la Dumnezeu şi formează înţelepciunea, şi ideile morale.

Din concepţia filosofilor platonicieni au rămas patru virtuţi: curajul, chibzuinţa,

înţelepciunea şi dreptate: La acestea, Sf. Augustin adaugă alte trei virtuţi cardinale:

- fides (fidel, credincios, care nu trădează), adică credinţa;

- spess (speranţa)

- Kantas (dragostea, iubirea).

Cunoaşterea la Sf. Augustin este văzută într-o nouă perspectivă: adevărul este o

iluminare divină, iar cunoaşterea este condiţionată. Pe Dumnezeu nu-l putem cunoaşte decît

prin minte sănătoasă şi puritate morală (sufletul omenesc trebuie să fie pătruns de credinţă,

speranţă şi iubire) şi să-şi recapete libertatea faţă de bunurile pămînteşti.

Adevărul se află în lucruri nemuritoare; cel puţin două dimensiuni ale lumii sunt

nemuritoare: sufletul omenesc şi Dumnezeu. Dacă cunoaşterea va dura etern, atunci şi omul

va dura în eternitate prin sufletul său nemuritor.

"credo via absurdo" - cred, chiar dacă-i absurd.

Doctrinele despre păcatul originar (munca-blestem divin), despre graţia divină

(bunătatea pe care o dă Dumnezeu oamenilor ca zestre) şi predestinare (fiecare dintre noi are

un destin anume) au constituit axele fundamentale ale dogmaticii catolice. Augustinismul a

fost preluat de gînditori protestanţi: Martin Luther, Calvin.

Există şi un augustinism contemporan, în concepţia căruia sensul existenţei

omeneşti depinde de divinitate.

Info:

"Tratat de istorie universală a psihologiei", Editura Enciclopedică

"Filosofi ai Evului Mediu", Edward Gilson, Editura Humanitas

1

Curs 4

3 noiembrie

ISTORIA PSIHOLOGIEI

Filosofia evului mediu (continuare)

Sf. Bonaventura (Ioan de Fidanza, 1221-1274)

Cartea sa fundamentală se numeşte "Itinerarium Mentis in Deum" ("Un itinerar al

sufletului către Dumnezeu"). În anul 1242, Sf. Bonaventura intră în ordinul franciscan (al Sf.

Francisc de Assisi), iar în 1243, Sf. Toma d'Aquino intră în ordinul dominican. Astfel, cei doi

ajung să conducă creştinismul catolic.

Sf. Bonaventura lasă în urma lui o şcoală de filosofie şi metafizică speculativă

(speculaţiunea în acest caz înseamnă invenţie mintală, conceptuală, cea mai înaltă activitate

spirituală; ex. Hegel). Opera lui este concepută în vederea îndrumării spirituale a

franciscanilor. Doctrina lui se declară în esenţă un itinerar al sufletului către Dumnezeu.

Profesorul Gh. Vlăduţescu face o exegeză a concepţiei lui Bonaventura. Iată ce

consideră acesta despre suflet: "Sufletul nostru este făcut să înţeleagă într-o zi marele Bine

care este Dumnezeu, să se odihnească şi să se bucure de El." Mai arată că, în concepţia lui

Bonaventura, despre Dumnezeu sufletul are o cunoaşte imperfectă, dar foarte sigură, anume

credinţa. Nici o altă cunoaştere nu ne dă o convingere atît de adîncă şi de neclintită cum ne dă

credinţa în adevărul revelat (revelaţia poate fi ştiinţifică sau mistică). Bonaventura spune:

"Nimic nu-i este omului mai plăcut decît să înţeleagă ceea ce iubeşte."

Bonaventura a militat toată viaţa lui pentru alianţa între filosofie şi teologie. El

considera că viaţa nu este decît un pelerinaj (călătorie mistică plină de probaţiuni) înspre

Dumnezeu. Acest drum este cel al iluminării. Pe acest drum, "merindele" sunt voinţa şi harul:

omul are nevoie de efortul stăruitor al voinţei şi de ajutorul harului divin (harul este o calitate

inefabilă, care ne este dată). Despre har, el spune că "este temeiul voinţei drepte şi temeiul

raţiunii clarvăzătoare". Ca să ajungă la înţelepciune, omul trebuie s-o dobîndească prin

rugăciune.

În doctrina lui Bonaventura se desprind trei concepte cruciale:

- harul (care te îndreaptă);

- dreptatea (care curăţă);

- ştiinţa (care luminează).

Calea iluminării este o înălţare spre Dumnezeu în trei etape:

1. Regăsirea urmelor lui Dumnezeu în lumea sensibilă;

2. Căutarea imaginii Sale în sufletul nostru;

3. Trecerea dincolo de lucrurile create şi introducerea în bucuriile mistice, ale

adorării lui Dumnezeu şi ale cunoaşterii Lui.

În concepţia lui Bonaventura, pe lîngă o logică a minţii există şi o logică a inimii;

cele două se întreţes.

Bonaventura arată că transcenderea (trecerea dincolo de lumea sensibilă şi

pătrunderea într-o lume abstractă) poate fi bidirecţională: meditaţia prin rugăciune este

itinerariul trans-ascendent, dar există şi o transcendenţă orientată în jos, un itinerariu trans-

descendent (demersul psihanalitic).

După Sf. Bonaventura, lumea (omenirea) este un simbol, în sensul înălţător, simbol

care semnifică ceva peste ceea ce percepem, fiindcă fiecare lucru este expresia Verbului, a

Ideii care poate fi găsită prin meditaţia mistică.

2

Sufletul omenesc este aşezat între două extreme: materie (substanţă) şi Dumnezeu.

Sufletul se întoarce prin partea lui superioară spre Dumnezeu, iar cu partea inferioară spre

materie. De jos primeşte certitudine relativă, iar de sus primeşte certitudine absolută.

Toma d'Aquino (supranumit Doctor Angelicus; 1224-1274)

Concepţia (premisa) sa fundamentală: adevărul raţiunii se acordă cu adevărul

revelaţiei.

Sf. Toma a căutat să unească gîndirea aristoteliană (mai ales Metafizica) cu concepţia

creştină (învăţătura lui Iisus) şi astfel să-i dea catolicismului o aparenţă raţionalistă. Sf. Toma

considera că filosofia lui Aristotel cuprinde tot ceea ce este accesibil raţiunii naturale (sau

despre natură). Dar revelaţia creştină adaugă alte adevăruri, mai înalte, însă care nu le infirmă

pe primele. Graţia divină desăvîrşeşte natura, nu o distruge.

Opera sa capitală este "Summa Theologiae" (scrisă între 1266 şi 1274). În această

lucrare, Sf. Toma reînnoieşte vechea teologie de inspiraţie platoniană (şi Iisus pare să se fi

inspirat din Platon - în pilde, Predica de pe Munte). Scopul lui era de a transforma teologia

într-o ştiinţă riguroasă.

Teoria sufletului la Sf. Toma urmează în linii mari "De Anima" a lui Aristotel. Sf.

Toma susţine că sufletul este o formă spirituală de grad inferior faţă de îngeri. Sufletul nu este

prizonier al trupului (ca la Sf. Augustin), ci este energia care să viaţă (concepţie prin care îl

precede pe Jung cu reconsiderarea libido-ului).

Sufletul există în trei ipostaze:

- sufletul vegetal (legat de hrană),

- sufletul animal (legat de simţuri),

- sufletul raţional (dependent de imaginile provenite din simţuri).

Sufletul este independent de trup; argumentul adus de Sf. Toma în această privinţă

este unul destul de slab, anume că, după ce trupul este distrus, sufletul îşi pierde

individualitatea, pe care şi-o recîştigă în Ziua Judecăţii de Apoi.

Sf. Toma distinge cinci facultăţi ale sufletului:

- funcţia vegetativă de creştere;

- funcţia senzitivă (cunoaşterea prin simţuri);

- funcţia apetitivă (sufletul se îndreaptă spre ceea ce doreşte, adică spre virtute);

- funcţia locomotoare (mişcarea);

- funcţia intelectuală, de cunoaştere abstractă, a esenţelor.

Cele mai mari puteri ale sufletului omenesc sunt, în concepţia Sf. Toma, intelectul şi

voinţa. Intelectul poate îmbrăca patru forme; două dintre ele, agens (activ, cînd face demersuri

spre cunoaştere) şi possibilis (pasiv, cînd doar înţelege) sunt preluate de la Aristotel. Acestora,

Sf. Toma le mai adaugă două forme spirituale transcedentale, intelectul angelic şi intelectul

divin.

Concepţia Sf. Toma unifică două trăiri proprii psihicului uman: credinţa şi raţiunea,

dar primează credinţa, pentru că ea revelează adevărul.

Atributele divinităţii:

- Dumnezeu este infinit în timp şi spaţiu;

- Dumnezeu este unic;

- Dumnezeu este spirit;

- Dumnezeu este nemişcatul care mişcă tot (cercul şi centrul cercului: centrul este

nemişcat, toată mişcarea se face în jurul lui, dar fără centru n-ar mai exista nici cerc, nici

mişcare).

Acestea sunt atribute care, modern, corespund conştiinţei.

3

Cunoaşterea (incompletă) a lui Dumnezeu se poate face pe două căi:

- via negationes, adică este foarte greu să spunem ce este Dumnezeu, dar putem mai

degrabă să spunem ce nu este El.

- via eminentiae, adică pornind de la calităţi familiare ale fiinţelor create şi să le

ridicăm la o asemenea putere încît să ne depăşească imaginaţia; calităţile omeneşti devenite

transcendente sunt calităţi divine.

În prezent se evidenţiază în filosofie un curent neo-tomist, ai cărui principali

reprezentanţi sunt Jaques Maritain (1882-1873) (studenţi, nu încercaţi să vă apropiaţi de el că

vă rupeţi măselele) şi Etienne Gilson (1884-1974).

Info: "Confesiunile" Sf. Augustin, Editura Humanitas

"Filosofia Evului Mediu" - Etienne Gilson, Editura Humanitas

Curs 5

10 noiembrie

ISTORIA PSIHOLOGIEI

Renaşterea

Un moment de răscruce un istoria filosofiei; renaşte cultura şi spiritualitatea greacă,

dar, din păcate, mai ales doctrinele lui Aristotel, mai puţin ale lui Platon, iar ale lui Socrate

deloc.

Omul Renaşterii

Dintr-un punct de vedere, Renaşterea reprezintă o tragere înapoi: omul este îndemnat

să uite creştinismul, sub cuvînt că nu are nevoie de Dumnezeu, căci în mintea şi în mîna lui

stă totul. Se uită că mai mare decît Aristotel a fost Iisus şi, plecîndu-se de la ideea suficienţei

de sine, omul Renaşterii devine, în ciuda aparenţelor, suficient în sensul negativ al cuvîntului.

Michelangelo nu face parte din categoria suficienţilor; el are credinţă şi opera sa este

mistică.

Momentul Copernic: din momentul în care Copernic pune Soarele în centrul

Universului, omul rămîne la margine. Cît timp Ptolemeu a crezut că omul se află în centrul

sistemului solar, aşa cum Dumnezeu este centrul Universului, această idee, deşi greşită, a fost

foarte importantă pentru omenire, deoarece părea să confirme statutul divin al fiinţei

omeneşti, a sufletului omenesc. Prin aruncarea sa la marginea Universului, omul s-a depărtat

de Centru.

Ca o concluzie, în Renaştere spiritualitatea se îndepărtează de credinţa omului ca

fiinţă spirituală şi se concentrează asupra fiinţei lui biologice.

Filosofia, datorită omului Renaşterii, capătă o nouă direcţie, "apare o ruptură

epistemologică" (G. Bachelard). Omul se îndepărtează de biserică, de Spiritul Sfînt şi începe

să se preţuiască mai mult pe sine, ca animal raţional. În epoca Renaşterii, în filosofia franceză

apare şi înfloreşte raţionalismul (prima lovitură dată spiritualismului şi creştinismului). În

Anglia, filosofia apucă pe calea empirismului (cunoaşterea pe cale senzorială, raţiunea este

considerată secundară în raport cu simţurile).

Raţionalismul francez

Raţionalismul este concepţia (devenită doctrină) care se opune empirismului şi pune

accent mare pe rolul raţiunii, afirmă suveranitatea raţiunii umane înaintea cunoaşterii de tip

senzorial şi înaintea spiritului. Raţionalismul elogiază ideea unei încrederi senine în raţiunea

umană, în metodele de cercetare şi în criteriul adevărului.

Această concepţie se ridică pînă la raţionalismul absolut, maximal exprimat în

filosofia lui Kant (apriorismul - omul poate să cunoască înainte de a trăi) şi a lui Hegel ("ceea

ce este raţional e real şi ceea ce este real e şi raţional").

Rene Descartes (latinizat Renatus Cartesius, 1596-1650) este unul dintre

întemeietorii filosofiei moderne.

Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum.

"Mă îndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist." Cugetarea este forma cea mai înaltă a

gîndirii.

Descartes porneşte aşadar de la îndoială; nu este vorba de o îndoială sceptică, ci de

una metodologică - îndoiala ca o cale de a gîndi; este bine să mă îndoiesc, căci gîndirea nu e

perfectă, ci are erori.

Criteriul adevărului (unchiul de vedere din care apreciez adevărul) este raţiunea

însăşi; metoda folosită pentru aflarea adevărului este metoda deducţiei.

Descartes consideră că cugetarea este nota definitorie a omului, iar raţiunea este

trăsătura distinctivă a mentalului. (Prin aceste idei îi exclude pe proşti din specia umană!!!)

Din păcate, Descartes se opreşte la raţiune, considerînd că nici deasupra, nici

dedesubtul ei nu e nimic (deasupra nu există spiritualitatea, adică credinţă, speranţă, iubire,

iar dedesubt nu există cunoaşterea senzorială). De aici s-a tras concluzia eronată, tendenţioasă

că raţionalismul cartezian a instaurat ateismul. Eronat fiindcă Descartes a crezut în

Dumnezeu, dovada găsindu-se în două din lucrările sale: Les passions de l'ame şi Meditaţii

Metafizice, în care declară explicit că Dumnezeu este raţiunea supremă.

În teoria cunoaşterii, Descartes are două contribuţii istorice:

- Considerarea omului ca subiect epistemic (subiect cunoscător, adică om activ,

creator, care acţionează inteligent)

- Conceptul modern de metodă (cunoaşterea necontemplativă).

Info: În greacă, metodă înseamnă cale. Iisus: "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa" -

marea metodă.

Coordonatele carteziene (abscisa, ordonata) formează o cruce!

C. Noica spunea despre Descartes: "Viaţa lui Rene Descartes, ca şi gîndirea sa, sunt

un program."

Descartes prefera "să înveţe din marea carte a lumii" şi să se întoarcă spre el însuşi.

În cartea sa de căpătîi, "Discurs asupra metodei", el trasează o nouă metodă de

gîndire, în patru precepte:

1. A nu primi niciodată un lucru ca adevărat fără să-l fi cunoscut ca atare.

2. A diviza orice dificultate în atîtea părţi cîte se va dovedi necesar.

3. A-ţi îndruma prin ordine gîndurile, de la cele mai simple la cele mai complicate.

4. A face enumerări atît de complete încît să fii sigur că n-ai trecut cu vederea nimic.

Tot în "Discurs asupra metodei", Descartes formulează cele 21 de "reguli de

îndrumare a minţii".

Relaţia dintre suflet şi corp apare la Descartes într-o concepţie dualistă; el admite că

există simultan două substanţe: materială, cu atributul întinderii, şi raţională, mintală, cu

atributul gîndirii. El subordonează cele două substanţe Principiului Suprem, Raţiunii Supreme

şi afirmă că existenţa lui Dumnezeu poate fi "dovedită" pe calea raţiunii, întrucît ea reprezintă

esenţa, iar esenţa metafizică este dincolo de simţuri.

Descartes echivalează sufletul cu gîndirea, dar în concepţia lui, gîndirea include şi

memorie, percepţie, voinţă. Una din erorile sale este aceea că localizează psihismul în epifiză,

a cărei poziţie în favorizează rolul de "dispecer" al "spiritelor animale", acestea fiind un fel de

atomi energetici care pun în mişcare "maşina umană".

El consideră sufletul ca o "insulă pierdută în oceanul fizical", o sferă (simbolul

perfecţiunii) transcedentală unde îşi au sediul gîndurile, care sunt fie acţiuni, fie pasiuni.

În ciuda raţionalismului, Descartes acceptă revelaţia care vine ca o lumină lăuntrică,

încredinţată.

Neo-raţionalişti: G. Bachelard (Franţa), Ferdinand Gonseth (Elveţia; concepţia sa -

idoneismul, sau filosofia deschiderii la experienţă - sau ruperea măselelor la studenţi) şi Jean

Piaget (Elveţia, De la logique de l'enfant a la logique de l'adolescent).

Curs 6

17 noiembrie

ISTORIA PSIHOLOGIEI

Precizări la raţionalismul cartezian:

Cugetarea implică, în plus faţă de raţiune, şi inima.

La Descartes, omul-maşină reprezintă un elogiu adus perfecţiunii umane.

Roger Garaudy (filosof francez): "Occidentul a răstignit ştiinţa pe crucea

conceptului."

Empirismul englez clasic

Empiric caracterizează ce ţine de senzorialitate. Faptul că acest curent apare în

Anglia, o ţară pragmatică, este în conformitate cu tiparul arhetipal al englezilor. Curentul are

trei mari reprezentanţi: Francis Bacon, Thomas Hobbes şi John Locke.

Spre deosebire de raţionalismul cartezian, filosofia empiristă porneşte de la

experienţa senzorială, care se produce nemijlocit, punînd accent pe realitatea din afară. De

aceea, această concepţie se mai numeşte şi senzualism. Empiriştii consideră că simţurile

constituie poarta de intrare în cunoaştere.

Francis Bacon (1561-1626) este primul mare filosof empirist englez; el trimite în

căutarea adevărului pe o nouă cale, aceea a simţurilor. El caută o nouă metodă de cunoaştere,

alta decît cele din Evul Mediu, care să stimuleze cercetarea ştiinţifică a naturii.

Bacon a formulat o serie de aforisme care exprimă plastic spiritul acelei epoci în

Anglia:

"Oamenii nu pot stăpîni natura decît supunîndu-se legilor ei."

"Ştiinţa este putere."

"A cunoaşte cu adevărat înseamnă a cunoaşte prin cauze."

După Bacon, condiţia ştiinţei este critica tuturor cunoştinţelor existente, eliberarea

spiritului de sub tirania diferitelor prejudecăţi şi iluzii. Aceste prejudecăţi şi iluzii, el le

numeşte idoli. Idolii sunt de mai multe tipuri:

- ai tribului, care ţin de natura umană (un fel de arhetipuri);

- ai puterii, produşi de educaţie;

- ai forului, prin care se desemnează neconcordanţa limbajului cu viaţa reală (prin

exagerări);

- ai teatrului, generaţi de autoritatea tiranică a vechilor sisteme filosofice.

Cunoaşterea în concepţia lui Bacon

Simţurile ne dau cunoştinţe certe, sunt izvorul tuturor cunoştinţelor noastre. Ştiinţa se

dobîndeşte prin prelucrarea raţională a datelor senzoriale.

În lucrarea sa, "Novum Organum" (1620), se pun bazele metodei inductive (spre

deosebire de Descartes, care a întemeiat metoda deductivă). La Bacon, metoda inductivă este

puţin încorsetată, fiindcă totul este legat de cauze.

Thomas Hobbes (1588-1679) extinde empirismul asupra tuturor sferelor cunoaşterii

şi vine cu o serie de precizări. El reduce însuşirile senzoriale ale lucrurilor la însuşirile spaţiale

(mărime, formă, poziţie, mişcare) şi de aici postulează că tot ce există este corp şi tot ce se

întîmplă este mişcare. Spiritul este văzut ca un "corp fin", prea fin pentru simţuri, sau ca o

"mişcare fină".

Hobbes consideră că senzaţiile şi percepţiile constituie schimbări în părţile cele mai

mici ale corpului care simte. Senzaţia nu este o copie a obiectului, ci cu totul altceva decît

obiectul. Memoria reprezintă urma durabilă a percepţiei. Gîndirea nu este posibilă fără limbaj;

cuvintele reprezintă semne convenţionale pentru păstrarea ideilor. A gîndi înseamnă a calcula.

Hobbes a formulat, la rîndul lui, unele aforisme, între care:

Homo homini lupus (Omul e lup pentru om); aceasta considera el că era starea

naturală înainte de apariţia statului;

Bellum omnium contra omnes (Războiul tuturor împotriva tuturor); aceasta considera

că reprezintă societatea omenească.

Din aceste două aforisme, el deduce particularitatea fundamentală a omului, anume

dorinţa de putere: oamenii sunt în permanentă stare de război.

John Locke (1632-1704) este cel mai de seamă reprezentant al empirismului.

Combate ineismul (teoria ideilor înnăscute) şi postulează că, la naştere, sufletul este tabula

rasa.

Aforism:

Nihil est in intellectu quod non prius fuerit in sensu.

Nimic nu este în intelect dacă nu a trecut înainte prin simţuri.

Locke susţine că hrana, izvorul intelectului îl constituie senzaţiile, percepţiile, într-un

cuvînt, senzorialitatea. El admite, pe lîngă cunoaşterea prin simţuri, şi reflecţia, pe care o

defineşte ca observare de către spirit a propriilor sale operaţii; reflecţia este secundară în

raport cu senzaţia.

Curs 7

24 noiembrie

ISTORIA PSIHOLOGIEI

Baruch Spinoza (latinizat Benedict; trăieşte în Olanda între 1632-1677)

Continuă filiera raţionalismului; cea mai importantă lucrare a sa este Etica

demonstrată geometric, publicată post-mortem.

Concepţia despre om şi cunoaştere

Spinoza pleacă de la premisa că în Univers nu există decît o singură substanţă absolut

infinită, pe care o numeşte Dumnezeu sau Natură şi care este cauza ei însăşi (causa sui).

Substanţa are un număr infinit de atribute, din care omul cunoaşte doar două: întinderea şi

gîndirea. Lucrurile (obiectele) singulare şi oamenii sunt moduri (manifestări) ale substanţei.

Deşi Spinoza a identificat substanţa cu Dumnezeu, el l-a identificat pe acesta cu

Natura. Dumnezeu este substanţa care gîndeşte. Sufletele oamenilor sunt moduri ale gîndirii

divine. Astfel, putem spune că Spinoza avea o viziune integralistă asupra Universului.

În teoria cunoaşterii, Spinoza a dezvoltat raţionalismul cartezian (puţin exagerat; a

fost acuzat de intelectualism extrem, care apare în problema cunoaşterii).

El considera omul ca avînd suflet, trup şi spirit. Trupul constituie o piedică pentru

cunoaşterea clară, distinctă a ideilor sufletului, întrucît stările trupului influenţează stările

sufletului. Orice amestec al trupului face ca ideea să fie inadecvată.

Percepţia este o cunoaştere a trupului, cunoaşterea cea mai obscură, pentru că este

aparentă. Adecvate şi de încredere sunt modurile de cunoaştere superioară, faţă de care

cunoaşterea perceptivă este inferioară. Acestea sunt cunoaşterea logică şi cunoaşterea

intuitivă.

Cunoaşterea logică este raţională şi discursivă (are coerenţă, cursivitate).

Cunoaşterea intuitivă ne dă "vederea" (interioară) a lucrurilor lui Dumnezeu. Ea este

cea mai înaltă formă de cunoaştere, pentru că din ea se naşte creaţia.

Afectele domină viaţa omului, pentru că prin ele omul are tendinţa de conservare.

Ceea ce favorizează această tendinţă aduce bucurie, ceea ce este contrar aduce tristeţe.

Despre etică (ştiinţa despre conduita morală)

Etica lui Spinoza este centrată pe noţiunea de libertate. Libertatea (spiritului) ne-o

cucerim prin raţionare. Suprema fericire constă în ridicarea omului pe cea mai înaltă treaptă a

libertăţii, anume iubirea intelectuală.

Formula lui Spinoza: Amor Dei intellectualis (iubire intelectuală de Dumnezeu)

Gottfried Wilhelm Leibnitz

Prin doctrina sa în care raţionalismul este îmbinat cu empirismul, Leibnitz deschide

drumul marii filosofii germane. El este întemeietorul luminismului german.

Sistemul său filosofic consideră ca principiu al existenţei monadele. Acestea sunt

substanţe spirituale, indivizibile, independente unele de altele, înzestrate cu o forţă activă

extraordinară. Fiecare monadă reflectă întregul Univers. Între monade există o concordanţă

sau concordie perfectă, asigurată de monada supremă, Dumnezeu. Lumea, ca o constelaţie de

monade, a fost creată de Dumnezeu şi este cea mai bună dintre toate lumile posibile.

În teoria cunoaşterii, Leibnitz împarte adevărurile în adevăruri raţionale şi adevăruri

faptice. Adevărurile raţionale sunt necesare (în sens legic) şi universale; nu presupun

experienţa, iar principiile lor se află în intelect.

Despre teoria lui Locke, Leibnitz spune că este adevărat că nimic nu există în intelect

dacă nu a fost înainte în simţuri, în afară de intelectul însuşi.

Leibnitz a fost primul care a îndrăznit să vorbească despre inconştient. El considera

inconştientul o realitate tulburătoare, cu un grad infinit de mic de conştiinţă. Prin aceasta voia

să spună că nu există starea de "total inconştient", aşa cum nu există "total conştient", ci că

există grade diferite de conştiinţă. Inconştientul vine din afectivitate, care poate fu

subconştientă sau paraconştientă.

Leibnitz spunea că monadele au energie spirituală interioară, care este conştiinţa de

toate intensităţile (intensitate mică = inconştient).

Info:

Monadologia lui Leibnitz a apărut la Humanitas.