1

Ministerul Educaţiei al Republicii Moldova

Universitatea de Stat Tiraspol cu sediul la Chişinău

Catedra de Ştiinţe Sociale

Conferinţa ştiinţifică internaţională:

„Republica Moldova între Est şi Vest. Opţiunile tineretului la

etapa actuală”

CHIŞINĂU 2013

2

Colegiul de redacŝie:

Dr. Ştefan Levinŝa

Dr. Lora Moşanu

Dr. Valentin Constantinov

Drd. Ilie Gulca

Recomandat spre publicare prin decizia Senatului Universităŝii de Stat Tiraspol cu sediul la Chişinău,

nr.12 din 15 aprilie 2013

Materialele sunt publicate în redacŝia autorilor.

DESCRIEREA CIP A CAMEREI NAŢIONALE A CĂRŢII

„Republica Moldova între Este şi Vest. Opţiunile tineretului la etapa actuală”, conf. şt. intern. (2013;

Chişinău). Conferinŝă ştiinŝifică internaŝională „Republica Moldova între Este şi Vest. Opŝiunile tineretului la etapa

actuală‖/ col red.: Ştefan Levinŝa [et. al.] – Chişinău : Univ. de Stat Tiraspol cu sediul la Chişinău, 2013. – 326 p.

Antetit.: Univ. de Stat Tiraspol cu sediul la Chişinău, Catedra de Ştiinŝe sociale. – Texte: lb. rom., pol., rusă. –

Bibliogr. la sfârşitul art. – 100 ex.

ISBN 978-9975-76-099-7.

082:378.4 (478-25)=135.1=162.1=161.1

R46

3

Opinia publică, factor important în formarea personalităţii

Laurenţiu Calmuţchi, doctor habilitat, profesor universitar

Ştefan Levinţa, conferenţiar universitar

Din multiplii factori care contribuie la formarea generaŝiei tinere, un rol important

revine opiniei publice, valoarea căreia, în prezent, este deosebit de pronunŝată. La etapa

actuală, în evoluŝia conştiinŝei sociale a tinerilor din Republica Moldova, se observă o

reorientare a valorilor spirituale. O bună parte a tinerilor este cuprinsă de sentimentul

frustrării, stare provocată de diverşi factori, precum imposibilitatea realizării anumitor

obiective, obstrucŝionarea satisfacerii unor necesităŝi vitale, eşuarea planurilor privind

cariera, bunăstarea materială, fericirea familiară. Prin urmare, aceştia caută intens ieşire

din situaŝia respectivă. Socrate menŝiona: „Trebuie de dezvoltat raŝiunea tineretului, de

arătat lui ce e folositor şi ce nu, ce e bine şi ce e păcat. Însă, mai întâi de toate, fiecare

trebuie să se cunoască pe sine însuşi‖. [6.328]

Atitudinea nechibzuită a guvernării în domeniul social-economic măreşte numărul

şomerilor în rândurile acestei categorii sociale. Majoritatea absolută a tinerilor de 18–

3 5 de ani se confruntă cu o barieră socială. Ca rezultat, aceştia caută ieşire din situaŝie

prin diverse manifestaŝii. Se înregistrează cazuri în care, într-o perioadă relativ scurtă, în

anumite locuri, se formează grupuri mari de protestatari. Pentru aceste grupuri, formate

întâmplător, sunt caracteristice principii comune, precum: cantitatea numerică, contactul

apropiat (fiecare persoană se află la o distanŝă neînsemnată faŝă de altele astfel apare

posibilitatea reală de contact nemijlocit); iritarea, care se transmite relativ repede de la

un om la altul; lipsa organizării (grupurile se formează spontan şi se pot risipi destul de

uşor (un alt factor în acest sens ar putea fi lipsa unui scop comun, deoarece, după cum

menŝiona sociologul rus Ghenadi K. Aşin, fiecare persoană se străduie să-şi marcheze

locul şi rolul său în aglomeraŝie [2.44].

Trebuie să menŝionăm faptul că aceeaşi persoană se comportă diferit în mulŝime şi

în afara acesteia. În primul rând, persoana îşi micşorează foarte mult autocontrolul,

deoarece se expune inconştient influenŝei factorului exterior, acŝiunilor mulŝimii. În al

doilea rând, la persoană se dezvoltă brusc activitatea psihofiziologică, are loc

mobilizarea resurselor individuale şi, ca rezultat, omul ar putea manifesta diferite

însuşiri negative. În al treilea rând, omul, în mulŝime, percepe rapid diversă informaŝie

pe care o prelucrează, în funcŝie de capacităŝile sale, şi o transmite altora, schimonosind

deseori realitatea.

În mulŝime, persoana ar putea relativ uşor să fie convinsă prin diferite promisiuni şi

lozinci ale organizatorilor manifestaŝiei. Nu întâmplător, mulŝimea este adunată în locuri

publice importante ca Piaŝa Marii Adunări Naŝionale, Teatrul de Operă şi Balet „Maria

Bieşu‖ ş.a. Anume în aceste locuri publice se află în orice moment, în afară de persoane

antrenate în acŝiuni de protest, un număr mare de oameni „întâmplători‖, căutători de

senzaŝii tari. Anume în aceste locuri are loc procesul de formare şi cizelare a opiniei

publice care contribuie simŝitor la evoluŝia personalităŝii.

4

* * *

Opinia publică este o stare a conştiinŝei sociale care exprimă atitudinea anumitor

comunităŝi faŝă de fenomene ale realităŝii. Ea cultivă anumite norme sociale, relaŝii şi

situaŝii, pozitive sau negative, şi are valoare atunci când reflectă interese/opinii actuale.

Purtătorul opiniei publice poate fi atât societatea în ansamblu, cât şi comunităŝi concrete

de oameni. Prin urmare, ea poate avea caracter monist (concepţie filosofică potrivit

căreia la baza tuturor fenomenelor lumii s-ar afla un singur principiu, fie material, fie

spiritual) sau pluralist, însă, în orice situaŝie, are o influenŝă importantă în formarea

conceptuală a personalităŝii, în special, a tinerilor care vor să-şi rezolve cât mai rapid

problemele [1.56].

Această instituŝie socială prezintă în sine un sistem concret de relaŝii care au un

caracter trainic, ferit de întâmplări, ce se renaşte încontinuu. În ce priveşte opinia

publică, menŝionăm că, în Republica Moldova s-a format şi funcŝionează stabil un

mecanism special de reacŝie faŝă de probleme sociale importante prin intermediul

exprimării atitudinii anumitor cercuri ale populaŝiei faŝă de ele. Reacŝia respectivă a

cetăŝenilor nu poartă un caracter întâmplător, ci reprezintă un factor continuu de

existenŝă a vieŝii sociale. Existenŝa opiniei publice ca instituŝie specială arată că

funcŝionează în calitate de forŝă statală, de putere încununată de voinŝă capabilă să-şi

supună comportamentul subiectelor de interacŝiune socială. Evident că acest fapt este

posibil, după cum accentua psihologul rus B.I. Dodonov numai acolo unde există

societate civică, liberă de dictatul puterii statale [3.26].

Opinia publică din RM este copilul epocii transparenŝei ce îşi croieşte încet, dar

insistent drumul. În decursul anilor restructurării, societatea moldovenească a trecut

rapid calea de la unitatea conceptuală, bazată pe „concepŝia monolită marxist-leninistă‖,

la pluralismul de opinii, pluralismul politic, libertatea cuvântului şi transparenŝa. Anume

în perioada respectivă a început să se formeze opinia publică, independentă în

aprecierile şi sugestiile sale privind situaŝia socială. În condiŝiile democraŝiei largi,

opinia publică se prezintă ca instituŝie a puterii civice. Influenŝa acesteia asupra

activităŝii de stat se manifestă nu direct, ci prin intermediul formelor de reprezentări

democratice.

Coordonatori între societate şi stat, precum şi purtători principali ai opiniei

publice sunt partidele politice, în primul rând, şi organizaŝiile obşteşti cu caracter politic.

Societatea se străduie să-şi exprime poziŝia sa direct, prin intermediul manifestaŝiilor,

înfăptuind astfel presiunea asupra de puterii de stat. Masele largi ale populaŝiei şi, în

primul rând, tinerii care au ieşit în stradă s-au pomenit atraşi nemijlocit în viaŝa politică

activă. Părerile lor au devenit factor important de presiune asupra actului de guvernare.

În prezent, situaŝia opiniei publice şi rolul acesteia în viaŝa socială, la prima

vedere, este destul de normală. Opinia publică şi-a ocupat un loc sigur în viaŝa socială.

Tinerii s-au obişnuit să-şi expună deschis viziunile despre diferite probleme. Se

efectuează sondaje care au misiunea de a afla părerea majorităŝii în diverse probleme

5

actuale. Rezultatele sunt făcute publice prin intermediul mass-media. Partidele politice

joacă activ în rolul purtătorilor intereselor diferitor pături sociale şi influenŝează

unilateral adoptarea diferitor legi şi alte acte normative [4.43]. În Republica Moldova,

canalele principale de exprimare a opiniei publice sunt alegerea organelor de guvernare,

adunările, manifestaŝiile etc. Pentru ca opinia publică să aibă valoarea respectivă trebuie

să fie acceptată şi respectată de structurile de stat de toare nivelurile, deoarece lipsa

acestei atitudini duce în mod sigur la distanŝarea guvernării de cetăŝeni, lucru pe care îl

arată rezultatele sondajelor ce demonstrează că peste 80% din cetăŝenii Republicii

Moldova nu au încredere nici în Parlament, nici în Guvern şi nici în Preşedinŝie.

Totodată, experienŝa arată că opinia publică, care şi-a asumat rolul de locomotivă

a trenului lung ce vrea să scoată societatea din starea de amorŝire spre civilizaŝie, încă nu

e pregătită să facă acest lucru. Una din cauzele principale care împiedică realizarea

acestui deziderat este faptul că, în urma mutaŝiilor din ultimul timp în domeniul social-

economic şi cel politic, opinia publică s-a pomenit dispersată în funcŝie de instituŝiile

mass-media. În ceea ce priveşte dezvoltarea socială, se poate evidenŝia două niveluri

principale: discuŝii active legate nemijlocit de activităŝi concrete (disponibilitatea de a

participa la diferite acŝiuni) şi nivelul simbolic legat de aprecierea generală a situaŝiei.

Acest lucru este foarte important, deoarece, în procesul activităŝii, multe persoane

manifestă disponibilitatea, însă când trebuie de acŝionat în mod concret, mulŝi „activişti‖,

sub diferite motive, rămân în umbră. De aceea e foarte important de văzut şi de prezis

legătura dintre aceste două niveluri, dintre vorbe şi fapte, mai concret între cuvântul care

rămâne declaraŝie şi cuvântul care trece în acŝiune.

Pentru personalitate, trecerea de la vorbe la fapte concrete este cauzată de

asemenea momente ca aprecierea tendinŝelor individuale, încordări emoŝionale, scopuri

concrete etc. Anume despre acest aspect ne vorbesc convingător rezultatele sondajelor.

Atfel, opinia publică contribuie la formarea conştiinŝei sociale a tinerilor, deoarece se

formează în funcŝie de factori economici, sociali, politici şi spirituali, care, în ansamblu,

alcătuiesc lumea individului, colectivului, societăŝii în întregime.

* * *

Opinia publică se formează în decursul unei perioade îndelungate, în urma

analizei fenomenelor din realitate. În acest sens, menŝionăm, drept exemplu, că opinia

publică este favorabilă Universităŝii de Stat Tiraspol, chiar dacă drumul parcurs de cea

mai veche instituţie de învăţământ superior din Republica Moldova a fost destul de

dramatic şi anevoios în decursul celor 83 de ani de existenţă. Şi aceasta deoarece fiecare

al treilea pedagog din Republica Moldova şi din afară este absolventul acestei instituŝii

şi majoritatea absolută dintre ei se bucură de o reputaŝie bună determinată atât de

profesionalismul lor, cât şi de toleranţa şi dragostea faţă de generaţia tânără. Aproape că

nu există instituţii în Republica Moldova în care să nu lucreze absolvenţi ai universităŝii

tiraspolene.

6

Corpul didactic format din academicieni, doctori habilitaţi şi doctori în diverse

ramuri ale ştiinŝei depune eforturi considerabile pentru a păstra şi înbunătăŝi imaginea

instituŝiei. La acest capitol, contribuie toate structurile funcţionale ale universităţii, începând cu rectoratul, decanatele, catedrele şi terminând cu angajaŝii de rând. În acest

sens, sunt aplicate metode tradiţionale şi cele ale ştiinţelor moderne în domeniul

formării specialiştilor. În primul rând, rectoratul pune accent pe elaborarea şi realizarea

unor planuri de studii în conformitate cu cerinţele şi standardele prevăzute de procesul

de la Bologna. În al doilea rând, se ţine cont de faptul că formatorul principal al opiniei

publice în universitate este profesorul care face acest lucru în timpul prelegerilor,

seminarelor şi al altor activităţi. De aceea, în prezent, de la acesta se cere ca niciodată nu numai să-i înarmeze pe

studenţi cu un volum de cunoştinţe, dar să folosească cele mai accesibile metode pentru

a dezvolta aceste cunoştinţe în convingeri, iar ulterior în comportări adecvate viitorilor

specialişti. Pentru aceasta, profesorul, în afară de cunoştinŝele de specialitate, este

obligat să ţină cont de diverşi factori ca încrederea studenţilor, care se obţine atunci

când ei văd în dascălul lor o unitate dintre vorbe şi fapte, o străduinţă de a fi sincer şi de

a analiza obiectiv faptele reale. „Faptele, accentua academicianul rus I.P. Pavlov,

alcătuiesc aerul pedagogiei. Fără ele nu veţi putea zbura niciodată. Fără ele, teoria este

un scremut zadarnic‖ [5.51]. Pedagogul nu trebuie să folosească orice fapte pentru a

convinge auditoriul, însă doar cele care au o valoare adecvată.

În cadrul seminarelor metodologice, care se organizează regulat, cei mai

competenŝi angajaŝi în domeniul didacticii îşi împărtăşesc experienŝa lor legată de

formarea conceptuală a tineretului studios şi, totodată, familiarizază auditoriul cu

realizările pedagogiei moderne. În cadrul acestor seminare se demonstrează că

activitatea pedagogului trebuie să fie orientată încontinuu spre crearea situaŝiei în care să

apară posibilitatea de a argumenta poziţia sau informaţia prezentată astfel încât

auditoriul să fie satisfăcut, obţinând răspunsuri clare şi complete la întrebările puse.

Totodată, relevăm că, în formarea conceptuală a tinerilor, are o importanţă deosebită şi

alţi factori sociali care lasă uneori amprente adânci asupra activităŝii ulterioare a

personalităŝii.

* * *

Este cunoscut faptul că, în prezent, opinia publică se caracterizează printr-o

structură complicată şi contradictorie. Fiind formată în temei sub influenŝa mijloacelor

de informare, deseori concentrate în mâinile unor persoane suspecte, care sunt interesate

în deformarea realităŝii în funcŝie de interesele lor. Opinia publică este folosită pentru a

manipula conştiinŝa tinerilor, atrăgându-i în diverse acŝiuni sociale-politice. De aceea

este foarte important de schimbat calitativ situaŝia ca opinia publică să reflecte obiectiv

mersul dezvoltării şi să contribuie la formarea personalităŝii tinere capabilă să aducă în

prim-plan obiectivitatea, toleranŝa. Aceasta presupune ca sistemul educaŝional de toate

nivelurile din Republlica Moldova să-şi desfăşoare activitatea în spiritul transformării

cunoştinŝelor tinerilor în convingeri, ca aceştia să conştientizeze necesitatea de a alege

7

astfel de guverne care să pună în capul mesei responsabilitatea faŝă de alegători, şi nu

interesele meschine. În acest sens, se cere o activitate mai intensă a societăŝii civice, care

poate duce vocea opiniei publice la demnitari, insistând să fie respectată.

Bibliografie:

1. Aristotel, Politica, M., 1981.

2. Aşin Gh., Teoria maselor, M., 1990.

3. Dodonov B., Emoŝia ca valoare, M., 1978.

4. Şibutani T., Psihologia socială, M., 1989.

5. Pavlov I.P., Opere alese, M.,1952. 6. Toman J., Socrat, M., 1983.

Unele aspecte din educaţia culturii informaţionale a studenţilor

M. Terenti, student UST

O. Levinţa, lector superior UST

Revoluŝia tehnico-ştiinŝifică contemporană generează diverse efecte pozitive în

dezloltarea omenirii în genere şi în primul rând a tineretului studios.

Încă în antichitate filosoful Socrate menŝiona, că trebuie de dezvoltat raŝiunea

umană, de arătat persoanei ce-i folositor şi ce nu, ce e bine şi ce-i rău. Însă înainte de

toate omul trebuie să se cunoască pe sine însăşi. (6.328) Numai atunci el va înŝelege –

este în stare sau nu să facă activitatea respectivă, să rezolve problema respectivă care-i

este încredinŝată. Povaŝa gânditorului grec este actuală şi în prezent, când ştiinŝa face

paşi giganŝi în dezvoltarea sa şi misiunea tinerilor cercetători constă în valorificarea la

timp a descoperirilor noi din toate domeniile şi implementarea lor în economia şi

cultura naŝională.

În contextul noilor dezvoltări tehnologice informaŝionale şi comunicaŝionale,

reformele din domeniul învăŝământului trebuie să fie efectuate în aşa mod încât

universităŝile să integreze în programele analitice cursuri care să ofere abilităŝi

informaŝionale şi tehnologice. Noile tehnologii au creat oportunităŝi pentru profesori, dar

acestea trebuie abordate critic şi folosite în mod corect. Cultura informaŝiei a devenit o

cerinŝă pentru elevi şi studenŝi deoarece ea este un factor determinant în dezvoltarea

Societăŝii Informaŝionale. O societate bazată pe instruirea pe parcursul întregii vieŝi este

de neconceput fără o cultură informaŝională adecvată. Cultura informaţională devine

condiŝia primordială a profesionalismului şi succesului viitorului specialist din orice

8

domeniu. Iată de ce concomitent cu pregătirea profesională studentul trebuie să

dobîndească deprinderi şi proprie experienŝă în informarea ştiinŝifică.(2.61)

În viaŝa noastră cotidiană, calculatoarele sunt în prezent ceva obişnuit, ne dăm seama din ce

în ce mai mult că PC-ul ne uşurează munca. Trebuie de menŝionat faptul că un calculator este de

fapt o „maşinărie‖ care prelucrează o serie de informaŝii pe care i le dăm. Informaŝia, este

elementul esenŝial din acest întreg lanŝ, ea a devenit o sursă vitală pentru economia mondială

şi, desigur, o componentă de bază a educaŝiei şi a progresului tehnico-ştiinŝific, ea este o

provocare pentru diferite pături sociale: elevi, studenŝi, muncitori şi alte categorii de

cetăŝeni. Excesul de informaŝii impune oamenii să verifice şi să evalueze informaŝia,

pentru a se convinge de veridicitatea ei. Gânditorul german I. Cant menŝiona, că

intelectul îi este dat omului ca să se folosească de el fără vreo anumită constrângere,

pentru ca orizontul lui spiritual să fie destul de larg, dar felul de a gândi să fie

consecutiv.(2.161)

În prezent, informatica îşi găseşte aplicaŝii în toate domeniile vieŝii. Prezenŝa ei este

puternic amplificată de impactul pe care îl are Internetul. Reŝeaua la nivel mondial a

revoluŝionat comunicarea dintre companii, logistica, mass media, dar şi viaŝa privată a

fiecarui individ.

Computerele pot administra, proteja, transmite şi prelucra o mare cantitate

de date într-un timp scurt. Pentru efectuarea unor astfel de operaŝii este necesară o

interacŝiune complexă între sistemele de hardware şi de software, care reprezintă

domeniile fundamentale de cercetare în Informatică.

Tehnologiile informaŝiei şi telecomunicaŝiilor au produs schimbări fără precedent la

nivelul societăŝii, în toate aspectele ei. Ele contribuie la o transformare a vieŝii

economice, a vieŝii sociale, la transformări culturale, de mentalitate şi nu în genere a

vieŝii cotidiene a fiecărui individ. Vrem sau nu, informaŝia mediată de noile tehnologii a

pătruns în universul fiecăruia. Amploarea informaŝională, multitudinea formelor de

manifestare, diversitatea instrumentelor şi tehnologiilor de mediere au produs schimbări

majore în felul oamenilor de a comunica, de a învăŝa, de a face afaceri, de a rezolva

diverse probleme. WWW oferă un volum imens de resurse informaŝionale; aproape orice

poate fi digitalizat: text, pictură, desen, sculptură, fotografii, date statistice, sunete,

imagini animate etc. Internetul va acompania (şi pentru mulŝi este deja o realitate) viaŝa

fiecăruia precum la momentul actual telefonul sau televizorul. Anume aceste momente

le accentuiază profesorii universităŝii tiraspolene studenŝilor în procesul de studiere a

calculatoarelor la catedra de informatică şi tehnologii informaŝionale. Este necesar ca

fiecare student să posede un bagaj minim de cunoştinŝe şi abilităŝi care să-i permită să

descifreze noul context informaŝional, să-i permită să se adapteze şi să se integreze în

9

noua formă de manifestare a comunicării sociale, să fie eficient în noua societate

informaŝională. Cetăŝeanul competent, fie elev, student, specialist sau muncitor, trebuie

să fie capabil să-şi identifice nevoile sale informaŝionale, să ştie cum să găsească, iden-

tifice, să obŝină acces, să sintetizeze, evalueze, organizeze şi să utilizeze informaŝia.

Pentru a deveni persoană cu o cultură a informaŝiei trebuie să cunoşti, cum poŝi să

utilizezi lumea cunoştinŝelor şi să incluzi experienŝa altora în propria educaŝie.

Filosoful german I. Cant menŝiona, că scopul educaŝiei constă în aceea ca omul să

se conducă complet de capacităŝile raŝiunii sale. Acceptând o variantă de rezolvare el

trebuie să nu reeasă din consideretele de caracter extern (carieră, beneficiu, ademeniri),

dar în mod neapărat după simŝul responsabilităŝii. (2.162)

Şcoala, învăŝământul la toate nivelele sale trebuie să asigure elevilor şi studenŝilor

cultura informaŝională, abilitatea necesară utilizării informaŝiei, abilităŝi ce trebuie

însuşite precum scrisul, cititul şi socotitul şi care îi vor însoŝi toată viaŝa. Fiecare

profesor universitar trebuie să-si dezvolte strategii educaŝionale şi resurse de învăŝare

pentru a ajuta studenŝii să-şi dezvolte abilităŝile informaŝionale. Este necesar să existe un

program activ şi continuu de acces la informaŝii, program dezvoltat şi susŝinut de către

factorii de decizie de la facultăŝi, de profesori, de bibliotecari şi alŝi furnizori de

informaŝii.

La orele de informatică studenŝilor li se atrage atenŝia la faptul, că cultura

informaŝională presupune o cunoaştere a naturii informaŝiei, a modului în care este

organizată, cum poate fi reparată printr-o varietate de surse de acces şi de tehnici, cum

poate fi adaptată şi aplicată la diferite studii şi probleme concrete. Acest ansamblu de

cunoştinŝe reclamă un set de competenŝe adecvate ce permit unui individ să se integreze

cu succes în societatea informaţională.(5.68)

Deja la primele ore studenŝii sunt familiarizaŝi cu ideea, că în toate condiŝiile

constituirea societăŝii informaŝionale presupune formarea de noi aptitudini şi capacităŝi,

un acces mult mai larg la oportunităŝile de informare, de educaŝie şi de învăŝare

permanentă pentru a însoŝi schimbările rapide şi generale care au loc în societatea

contemporană. În prezent instruirea continuă a devenit o necesitate. Cunoaşterea ia locul

informaŝiei pe toate planurile şi în toate domeniile, inclusiv în educaŝie. Astăzi totul stă

sub semnul şi influenŝa informaŝiei, toate activităŝile şi procesele fiind bazate pe

informaŝie, pe regăsirea şi folosirea ei eficientă, astfel încât este vital pentru orice

persoană să regăsească rapid şi uşor documentele necesare educaŝiei şi muncii

sale.(3.47)

După o perioadă relativ scurtă de timp tineretul studios se convinge, că societatea

informatică reprezintă o nouă etapă a civilizaŝiei umane, un nou mod de viaŝă calitativ

10

superior care implică folosirea intensivă a informaŝiei în toate sferele activităŝii şi

existenŝei umane, cu un impact social major. Societatea informatică oferă accesul larg la

informaŝie membrilor săi, un nou mod de lucru şi de cunoaştere, amplifică creşterii

coeziunii sociale şi viteza în muncă.(3.48)

Suportul tehnologic al noii societăŝi se constituie prin convergenŝa a trei sectoare:

tehnologia informaŝiei, tehnologia comunicaŝiilor, producŝia de conŝinut digital.

Progresul tehnologic a permis apariŝia unor noi servicii şi aplicaŝii multimedia, care

combină sunetul, imaginea şi textul şi utilizează toate mijloacele de comunicaŝie

(telefon, fax, televiziune şi calculatoare). Dezvoltarea acestor noi mijloace de

comunicaŝie şi de tehnologie a informaŝiei deschide noi perspective pentru o mai bună

organizare a muncii şi crearea de noi locuri de muncă. Totodată se deschid noi

perspective pentru modernizarea serviciilor publice, a asistenŝei medicale, a

managementului mediului şi noi căi de comunicare între instituŝiile administraŝiei

publice şi cetăŝeni. Accesul larg la educaŝie şi cultură - pentru toate categoriile sociale,

indiferent de vârstă sau de localizarea geografică - poate fi de asemenea realizat cu

ajutorul noilor tehnologii, care permit ca accesul, stocarea şi transmiterea informaŝiei să

fie din ce în ce mai facile şi mai accesibile. Deja în primul deceniu al mileniului trei

penetrarea rapidă a calculatoarelor personale (PC), evoluŝia tehnologiilor software,

dezvoltarea explozivă a reŝelelor de comunicaŝie de date şi a serviciilor bazate pe

Internet au produs schimbări profunde la scară mondială. Chear şi studenŝii facultăŝilor

umaniste sunt convinşi, că aceste evoluŝii s-au datorat în mare măsură atât progreselor

tehnologice cât şi promovării unor politici noi privind privatizarea şi promovarea

competiŝiei pe piaŝa TIC, noilor reglementări tehnice şi juridice în domeniu, noilor

strategii naŝionale şi regionale de dezvoltare a societăŝii informatice. Organele de

conducere trebuie să elaboreze şi să implementeze diverse politici guvernamentale

privind cercetarea, dezvoltarea şi adoptarea noilor tehnologii, consolidarea

infrastructurilor informaŝionale naŝionale, formarea şi atragerea de specialişti în

domeniul TIC, educarea populaŝiei adulte şi a tinerii generaŝii, promovarea de proiecte

guvernamentale menite să demonstreze utilitatea serviciilor specifice societăŝii

informatice.

Construirea noului model de societate ridică astfel probleme socio-politice majore

- de atenuare a fenomenului de excludere de la beneficiile noilor tehnologii a unor

categorii sociale şi a unor regiuni/zone geografice şi de coeziune socială, de conservare

şi promovare a culturii specifice fiecărei naŝiuni şi comunităŝi locale, de protecŝie a

cetăŝeanului şi consumatorului. Soluŝionarea acestor probleme nu se poate realiza decât

printr-un dialog larg între autorităŝile guvernamentale, reprezentanŝii mediului de

11

afaceri, ai mediului academic şi societatea civilă, atât la nivel naŝional, cât şi cel

regional.

Rectoratul, decanatele, catedrele şi alte organe de conducere din universitatea

tiraspoleană, şi nu numai, implicate, au rolul de a stimula, conduce, controla şi participa

activ la acest proces de tranziŝie către Societatea Informaŝională prin programe de

acŝiune concrete şi prin iniŝierea unui nou cadru de reglementări specifice. Prin noile

legi, norme, standarde şi reglementări care vor fi elaborate, se va stimula, pe de o parte,

dezvoltarea noilor servicii specifice Societăŝii Informatice (comerŝ şi tranzacŝii

electronice, informatizarea serviciilor publice, accesul cetăŝeanului la informaŝia publică

etc.), iar pe de altă parte, se vor asigura regulile etice de a munci şi trăi într-un nou tip de

societate (protecŝia vieŝii private şi a datelor personale, confidenŝialitatea tranzacŝiilor,

protecŝia consumatorului etc). La rândul său, comunitatea din domeniul tehnologiilor

informaŝiei şi comunicaŝiilor oferă produse şi servicii de înalt nivel tehnologic,

accesibile populaŝiei obişnuite. Prin complexitatea fenomenelor pe care le implică

dezvoltarea societăŝii informaŝionale, prin necesitatea formării unei noi culturi a

cunoaşterii şi a învăŝării în condiŝiile utilizării noilor tehnologii a cercetării-dezvoltării şi

inovării tehnologice, participarea activă a comunităŝii academice (instituŝii de cercetare,

de educaŝie şi de cultură) devine de asemenea esenŝială.

Bibliografie :

1. Alexandru A., Poşta electronică pentru fiecare, M., 1996

2. Gulâga A., Cant, M., 1977

3. Şafrin I., Bazele tehnologiei informaŝionale, M.,1996

4. Mihai N., Introducere în filosofia şi metodologia ştiinŝei, Chişinău, 1996

5. Stepanov V., Căutarea informaŝiei în internet, M., 1996

6. Toman I., Socrat, M., 1983

Metafizica: geneză, esenţă, evoluţie

Donţoi Petru,doctor în filosofie, conferenţiar universitar UST

Termenul „metafizica‖ a fost creat în secolul I î.Hr.. Andronic din Rhodos a

sistematizat opera lui Aristotel şi a numit metafizică (literalmente „după fizică‖) acele

cărŝi ale Stagiritului, în care este vorba despre „prima filosofie‖ ca disciplină ştiinŝifică

fundamentală, axată pe principiile şi cauzele lucrurilor. Tradiŝional, posibilitatea şi

esenŝa metafizicii sunt argumentate în baza naturii raŝiunii umane, iar noŝiunea

„metafizică‖ este utilizată ca sinonim al termenului „filosofie‖.

12

În istoria gîndirii europene pot fi evidenŝiate două perioade de dezvoltare a

metafizicii: clasică şi modernă 1. Prima a apărut odată cu descoperirea de cître

Parmenide a realităŝii integrităŝii opuserealităŝii fizice a diversităŝii. El a diferenŝiatfiinŝa

(existenŝa) de nonfiinŝă (nonexistenŝă), devenind precursorul metafizicii europene şi

stabilind frontiera ei. Aceasta este metafizica clasică alcătuită dintr-o metafizică

generală (ontologie) şi o metafizică specială: psihologia cu obiectul de cercetare omul

(Eul), cosmologia cu obiectul de cercetare natura (Universul) şi teologia naturii, care îl

situează pe Dumnezeu în centrul preocupărilor sale.

A doua modalitate de formulare a metafizicii a apărut în Epoca modernă. Spre

deosebire de Parmenide şi tradiŝia clasică, ce examinează metafizica în calitate de

activitate a subiectului bazată (numai) pe experienŝă, Immanuel Kant formulează

problema modalităŝii de realizare a metafizicii ca activitate a subiectului transcendental,

axată pe ideea că formele apriorice ale conştiinŝei precedă experienŝa şi constituie

condiŝiile existenŝei ei.În acest moda fost formulat răspunsul la întrebarea „Cum este

posibilă metafizica?‖. Astfel, estedeterminată o altă frontieră a metafizicii, care

transformă ontologia în gnoseologie, ca ştiinŝă despre capacităŝile omului de a cunoaşte

realitatea şi de a ajunge la adevăr.

Filosofia contemporană pune accentul pe problematica limbajului, care a fost

exprimată încă în antichitate în sistemele filosofice ale lui Platon şi Aristotel, categoriile

cărora ŝin de gramatica limbii greacă. Ele ne demonstrează că metafizica reprezenta, de

la începuturi, problematica lingvistică. Din această cauză, cotitura spre limbaj nu

conduce la apariŝia unei noi modalităŝi a metafizicii. Ea se încadrează în

transcendentalism – concepŝie inaccesibilă cunoaşterii întemeiate pe experienŝă.

Metafizica este un fenomen natural, care se datorează lipsei coincidenŝei depline

dintre lucru şi cuvîntul menit să-l explice. Orice proces din natură sau societate se află în

evoluŝie permanentă, iar cuvîntul utilizat pentru descrierea lui reflectă doar o urmă a

schimbării evenimentului, nereuşind să oglindească următoarea fază a evoluŝiei sale. În

acest sens, viaŝa e cu mult mai bogată decît structura limbajului, care niciodată nu poate

reda integralconŝinutul amplu al transformărilor reale, impunîndu-l pe om să gîndească

speculativ.

Totodată, cuvîntul e mai bogat decît lucrul descris. Utilizînd o noŝiune, de exemplu

„stradă‖, noi observăm diverse drumuri în diferite localităŝi şi efectuăm actul de sinteză,

care transformă diversitatea în omogenitate imaginară. Are loc descrierea rutei abstracte,

fiindcă cuvîntul „stradă‖ reflectă calea de comunicaŝii nu numai din prezent, dar şi din

trecut şi viitor. În afară de aceasta, cuvîntul examinat, fiind substantiv în structura

lingvistică, e menit să explice esenŝa obiectului. Limbajul însă are şi sens metafizic,

13

deoarece el este un sistem semiotic independent, care permite interpretarea faptelor,

apariŝia expresiilor noi şi a sistemelor lingvistice derivate. În acelaşi timp, limbajul uman

are o structură logică anterioară experienŝei, bazată doar pe raŝiune, stimulînd gîndirea

omului în procesul de cunoaştere a lumii.

Metafizica este predeterminată de limbajul nostru, care permite intelectului omului

să formuleze,în procesul de creaŝie, concepte, esenŝa cărora depăşeşte limitele

experienŝei posibile. Pentru argumentarea legitimităŝii utilizării unor asemenea concepte

în experienŝă este folosită metoda transcendentală. Ea se bazează pe noŝiunile de tipul:

gazul ideal pentru formularea legii lui Boyle-Mariotte – legea transformării izoterme

a gazelor perfecte;

punctul material – abstractizarea folosită în mecanică, în conformitate cu care

corpurile îşi păstrează masa lor, dar îşi reduc dimensiunile la zero;

experimentul în cuget utilizat de Galileo Galilei pentru formularea legii căderii libere

a corpurilor în vid (în vid nici un corp nu cade) etc.

Toate aceste noŝiuni poartă un caracter transcendental. Metoda transcendentală

utilizează ipoteza ca structură semiotică, din punctul de vedere al căreia sunt examinate

datele empirice în scopul evidenŝierii premiselor existenŝei evenimentelor. În cazul

acesta, integritatea (unitatea) este considerată o condiŝie de existenŝă a lucrurilor.

Unitatea are funcŝia de a nu permite dezintegrareaobiectului în părŝi compomente şi

poate fi examinată prin analogie cu forŝele fizicii contemporane, care asigură existenŝa

întregului. Spre exemplu, pentru nucleu sunt specifice interacŝiunile puternice, pentru

atom – interacŝiunile slabe, pentru corpuri – forŝele electromagnetice, iar pentru

sistemele astrofizice – forŝele gravitaŝionale.

Evoluŝia metafizicii a contribuit la modificarea concepŝiei existenŝei. Dacă Thales

din Milet explica existenŝa în baza cauzelor naturale, Parmenide depăşeşte această

concepŝie, formulînd teza despre unitatea existenŝei şi gîndirii, iar George Berkeley

neagă existenŝa obiectivă, materială a fenomenelor, afirmînd că ea presupune nu numai

prezenŝa bazei substanŝiale, ci şi a capacităŝii evenimentului de a influenŝa simŝurile

individului uman („a fi înseamnă a fi perceput‖). Cu alte cuvinte, existenŝa nu este o

oarecare substanŝă, ci e o stare de fiinŝare a corpurilor. Cînd această stare este deschisă,

faptele sunt cunoscute, însă dacă vor înceta să interacŝionaze cu alte obiecte, inclusiv cu

subiectul cognitiv, ele vor trece în stare închisă şi deci vor înceta să existe în procesul

psihic de sinteză a datelor senzitive.

Ontologia kantiană integrează calităŝile reale, primare ale lucrurilor (fenomenelor)

şi trăsăturile subiective derivate ale „lucrurilor în sine‖ (noumenelor). Conform

concepŝiei lui Kant, expresia „mărul este roşu şi tridimensional‖ reprezintă o eroare

14

categorială, deoarece roşu este o calitate reală a mărului, dar tridimensionalitatea

caracterizeză nu mărul, ci aparatul cognitiv al omului. Omul percepe mărulaşa, dar

aceasta nu înseamnă că mărul este în realitate aşa. El poate fi perceput şi în spaŝiul

patrudimensional (forma + timpul). Categoriile kantiene îşi suborbonează subiectul şi

predicatul judecăŝii. Datorită acestui fapt, ele capătă un specific transcendental pe lîngă

cel empiric. De exemplu, în judecata „corpurile au greutate‖ noŝiunea de corp se

subordonează categoriei de substanŝă, iar în raŝionamentul „Soarele încălzeşte corpul‖,

termenul Soare reprezintă în plan categorial cauza. Aceste judecăŝi nu depind de

cunoaşterea nemijlocită a obiectului, însă totdeauna sunt în dependenŝă de noŝiunea

raŝiunii pure 2.

Începînd cu sec.XIX, noŝiunea de metafizică s-a devalorizat, căpătînd şi sensul de

speculaŝie intelectuală abstractă în opoziŝie cu cercetarea ştiinŝifică. În esenŝă, metafizica

era considerată o formă limitată, eronată a gîndirii şi a cunoştinŝelor, iar mecanismul de

apariŝie a ei era explicat prin abstractizarea şi dogmatizarea rezultatelor cunoaşterii, prin

„substituirea studierii autentice a realităŝii obiective cu construirea schemelor apriorice

abstracte‖ 3.

Au apărut proiecte ale ontologiilor nemetafizice, expuse în lucrările lui Friedrich

Nietzsche, Sigmund Freud, Martin Heidegger, Ludwig Wittgenstein etc., care au

elaborat programe de formare a metodelor neclasice de filosofare, criticînd oponenŝii lor

pentru vestigiile metafizicii. Au apărut chiar şi teze despre „moartea metafizicii‖, despre

necesitatea renunŝării treptate şi consecvente la platonicism şi transcendentalism4.

Heidegger consideră necesar,în lucrarea sa „Ce este metafizica‖, să se ia o atitudine

atentă şi respectuoasă faŝă de metafizică, deoarece arborele folosofic creşte din

rădăcinile metafizicii şi nu trebuie izolat de ele. „Sfîrşitul metafizicii‖ începe cu

metafizica hegeliană a cunoştinŝelor absolute ca voinŝă a spiritului. Însă nu trebuie dat

uitării faptul că specificul metafizicii este transcendentarea 5. Pentru metafizică a fost

specifică totdeauna căutarea noŝiunilor generale, aspiraŝia spre crearea unui sistem

universal al lumii. Strategiile nemetafizice nu pretind la universalitate, dar admit

posibilitatea de a formula concepŝii integrale (cu toate că integralitatea în cazul dat nu

poate rămîne aceeaşi). Din această cauză, prezenŝa sistemului integral modificat nu va

constitui criteriul metafizicii.

Pentru Aristotel, metafizica reprezenta unica posibilitate de valorificare a filosofiei.

Ea putea,la rîndul său, să argumenteze şi rezultatele ştiinŝifice. Actualmente se

elaborează activ diverse mijloace nemetafizice de demonstrare. De exemplu, mecanica

cuantică se explică altfel decît cea clasică a lui Newton, deoarece porneşte de la alte

premise, principii, ipoteze etc. Astfel, metafizica în concepŝia tradiŝională, nu

15

reprezintădoar o interpretare istorică corectă a proiectului filosofic clasic, dar permite de

a proiecta o schemă vizibilă şi oportună de activitate în conformitate cu metodologia

cugetării tehnologice clasice. Cu toate acestea, proiectul metafizic pare într-o oarecare

măsură a fi încheiat nu din cauza că el este realizat pe deplin şi nu din motivul că

metafizica nu mai este atractivă, ci pentru că a apărut perceperea ireversibilă despre

imposibilitatea realizării acestui proiect metafizic.

Cele mai luminate minŝi ale omeniriiau încercat,în decursul multor secole, să

modifice şi să efectueze acest proiect (de exemplu, realizarea practică a diverselor

programe enorme ale Iluminismului, bazate pe ipotezele metafizicii clasice), dar

înfăptuirea lor nu s-a încununat de succes. Au apărut programe filosofice alternative

metafizicii. În legătură cu aceasta se propune de a separa termenii „metafizica‖ şi

„filosofia‖ 4.Metafizica va cuprinde totalitatea strategiilor vest-europene care s-au

format istoriceşte şi care au dominat gîndirea filosofică în perioada clasică, iar filosofia

va studia tradiŝiile gîndirii în sensul cel mai larg, inclusiv tipurile nu numai vestice, ci şi

estice, nu numai raŝionale, ci şi mistice, nu numai clasice, ci şi contemporane, nu numai

prezente, ci şi viitoare.

Ontologia (învăŝătura despre existenŝă), gnoseologia (teoria cunoaşterii) şi

axiologia (concepŝia valorilor) vor reprezenta trei părŝi fundamentale şi trei aspecte

principale ale oricărei abordări filosofice. Acceptînd modificările terminologice,

considerăm că toate ştiinŝele filosofice nominalizate reprezintă o integritate inevitabilă

pentru raŝiunea şi cultura umană. Încercările de a privilegia unele sau de a nega

importanŝa altora vor influenŝa negativ procesul de socializare a tineretului, de formare

şi dezvoltare a viitorilor specialişti.

Referinŝe bibliografice:

1. Katreciko SergheiCumeste posibilă metafizica ...// Вопросы философии, nr.3,

2012.

2. Kant Immanuel Critica raŝiunii pure, Bucureşti: IRI, 1994.

3. Философский энциклопедический словарь, M.,1983, p.363.

4. Kuznetsov Vasilii Depăşirea metafizicii ca problemă a filosofiei contemporane //

Вопросы философии, nr.1, 2012, p.33, 35-36.

5. Хайдегер Мартин Время и бытие, М.,1993.

16

Evidenţierea şi depăşirea prejudecăţilor în gândire – mijloc de sporire a

calităţii educaţiei

Donţoi Petru,doctor în filosofie, conferenţiar universitar UST

Din cele mai străvechi timpuri, oamenii manifestă un interes deosebit faŝă de

problema ce este adevărul şi cum poate fi evidenŝiată şi depăşită prejudecata, eroarea în

gîndire. Adevărul şi eroarea reprezintă două contrarii ale procesului cognitiv. Pe măsura

evoluŝiei cunoaşterii se conştientizează ceea ce anterior era necunoscut. Însă adevărul

absolut rămîne în mare măsură un miraj. Evidenŝierea contrariilor, formularea clară a lor

creează „tensiunea‖ în gîndire, care nu încetează pînă cînd nu este determinată

modalitatea ce contribuie la soluŝionarea contradicŝiei. Cunoştinŝele performante sunt

obŝinute în baza teoriilor care concurează permanent între ele, se asimilează reciproc,

stimulînd apariŝia noilor concepŝii.

Fiecare contrariu are specificul său. Prejudecata reprezentă o concepere neadecvată

a realităŝii, fiind, pentru subiectul cognitiv, doar o înfăŝişare care ascunde adevărul. De

exemplu, mişcarea aparentă a Soarelui în jurul Pămîntuluieste percepută în unele

condiŝii ca o mişcare autentică. Prejudecăŝile scot în evidenŝă contradicŝiile interne ale

cunoştinŝelor, discordanŝele unor afirmaŝii exprimate în raport cu sistemul acceptat de

cunoştinŝe, cu efectele aplicării ideilor în practică. Prejudecăŝile devin un lucru dificil în

cazul confruntării stereotipurilor conceptuale şi culturale. Actul magic, credinŝa

religioasă neagă existenŝa prejudecăŝilor.

Erorile trebuie deosebite de greşeli, cunoştinŝe false, dezinformări. Dacă

prejudecata caracterizează cunoştinŝele, atunci greşeala este rezultatul acŝiunii

inadecvate a individului într-un caz concret. Greşelile pot fi logice (nerespectarea

principiilor, a regulilor logicii formale şi dialectice) şi factologice (condiŝionate de

necunoaşterea obiectului şi situaŝiei reale într-un anumit domeniu de activitate).

Dezvoltarea practicii şi a procesului de cunoaştere ne demonstrează că prejudecăŝilepot

fi depăşite mai devreme sau mai tîrziu: unele îşi pierd actualitatea (învăŝătura despre

perpetuum mobile), altele se transformă în cunoştinŝe veridice (transformarea alchimiei

în chimie) etc. Pentru depăşirea erorilor sunt necesare schimbarea şi modificarea

condiŝiilor sociale, care au condus la apariŝia prejudecăŝilor, la maturizarea practicii

social-istorice, la dezvoltarea şi aprofundarea cunoştinŝelor.

Înŝelegerea naturii obiective a erorilor şi evidenŝierea cauzelor lor au marcat

apariŝia reflecŝiei critice, devenită una din sursele fundamentale ale dezvoltării gîndirii

umane.În antichitate, problema eliberării gîndirii de prejudecăŝi a fost multilateral

examinată de către Platon. Cugetînd asupra problemelor educaŝiei, el creează „Mitul

peşterii‖ 1. Conŝinutul acestei povestiri este următorul: într-o încăpere se află cîŝiva

oameni legaŝi de scaune, neavînd posibilitatea să-şi rotească capul. Eistau cu faŝa spre un

pereteşi văd umbrele obiectelor, care se deplasează de-a lungul unui zid nu prea înalt,

aflat în spatele oamenilor. Obiectele sunt luminate de un foc, care aruncă aceste umbre

pe perete.

17

Legăturile ce ŝin oamenii prinşi de scaune simbolizează prejudecăŝile, umbrele

reprezuntă cultura oamenilor bazată pe prejudecăŝi, zidul constutuie obstacolul

psihologic – spaima situată între om şi lumină, focul înfăŝişează înŝelepciunea şi

adevărul. Cunoaşterea adevărului începe cu dezlegarea oamenilor din lanŝuri. Ea are

scop de a-i învăŝa minte, dacă aşa ceva ar fi firesc pentru ei. Altfel, oamenii nu ar putea

lua drept adevăr decît umbrele obiectelor.

O altă etapă a căutării adevărului se produce atunci cînd unul dintre ei ar fi fost

impus să se ridice şi să privească spre lumină. Făcînd aceasta, el ar simŝi tot felul de

dureri şi dezamăgiri care i-ar putea curma accederea la adevăr. Din cauza strălucirii

orbitoare a focului, persoana dată n-ar putea privi acele obiecte, ale căror umbre le

văzuse mai devreme. Observarea obiectelor în lumina focului reprezintă începutul

redefinirii realităŝii şi cunoştinŝelor anterioare.

Drumul cel mai dificil pe care trebuie să-l parcurgă omul eliberat este calea

cunoaşterii reale, orientate spre adevăr. Urcuşul pe panta abruptă simbolizează

dificultatea schimbării mentalităŝii omului. La primul contact cu lumina Soarelui i s-ar

umple ochii de lumnă, încît n-ar putea vedea nimic din lucrurile considerate anterior

adevărate. Lacrimile de durere simbolizează intensitatea luminii şi a adevărului

impresionant pentru omul eliberat din peşteră.

Platon menŝionează sentimentul care apare în acest caz: pe de o parte, mila faŝă de

oamenii care încă sunt legaŝi şi intenŝia de a-i lumina, pe de altă parte, omul devenit liber

şi luminat, dar cunoscînd adevărul, nu este capabil să înŝeleagă sistemul de valori,

respectarea cărora asigură comportamentul uman.

În fine, dacă acelaşi om, coborînd, s-ar aşeza pe scaunul de unde s-a ridicat, venind

deodată dinspre partea luminoasă, ar avea ochi plini de întuneric şi nu ar putea vedea

umbrele obiectelor. Astfel, oamenii din jurul lui l-ar crede„orb‖, handicapat şi ar

considera că nu merită să ajungă şi ei la lumină. Platon a creat un paradox actual şi în

prezent: să ştii adevărul, să cunoşti lumina, să vrei să ajuŝi oamenii „orbi‖, dar să nu poŝi

realiza acest lucru din cauza orgoliului şi superficialităŝii judecăŝii lor.

În epoca medievală, prejudecăŝile capătă un sens moral-ontologic mai mare. Apare

hermeneutica, orientată spre interpretarea textelor biblice, se răspîndesc diverse dogme.

În baza standartelor duble, a paralelismului raŝiunii şi credinŝei se dezvoltă gîndirea

speculativă, în limitele căreia tainele credinŝei devin obiect de cercetare şi de deducŝie a

normelor morale. Adevărul este identificat cu evlavia, predestinarea, credinŝa divină, iar

eroarea este considerată o consecinŝă a influenŝei deformate a voinŝei asupra raŝiunii.

Cu toate acestea, evidenŝierea şi depăşirea prejudecăŝilor au influenŝat dezvoltarea

intelectuală şi culturală a societăŝii medievale. Civilizaŝia vest-europeană nu poate fi

concepută fără o scolastică, ce a asigurat continuitatea în istoria culturii europene, a

contribuit la dezvoltarea tradiŝiilor intelectuale atît în domeniul logicii (formarea stilului

european de cugetare), cît şi al conŝinutului gîndirii europene şial funcŝionării sistemului

educaŝional şi cultural (modernizarea şcolilor urbane, apariŝia universităŝilor şi diverselor

centre culturale). Tradiŝia scolastică de concepere a şcolii, universităŝii, canonului ca

normă şi regulă care asigură activitatea creativă a oamenilor a devenit o contrabalanŝă

18

necesară pentru a compensa efectul implimentării accelerate a principiilor noi europene,

orientate spre originalitatea totală şi schimbarea radicală a fundamentului societăŝii

anterioare. Aparatul categorial elaborat în cadrul scolasticii şi cu efortul intelectualilor

din această epocă şi-a păstrat actualitatea pînă în secolul luminilor (sec.XVII-XIX).

În Epoca modernă, Francis Bacon, cunoscut adversar al scolasticii, cercetează

consecinŝele gîndirii medievale dogmatizate şi argumentează că adevărul nu-i dat de

dinainte, ci trebuie descoperit nu în cărŝi, dar în natură. Însă modalitatea experimentală

preconizată de el nu poate fi aplicată cu succes, dacă mintea cercetătorului nu-i eliberată

de prejudecăŝi. El numeşte ideile eronate idoli sau imagini false şi le clasifică în patru

categorii în funcŝie de sursele erorilor:

idolii tribului provin din imperfecŝiunile simŝurilor şi ale intelectului comune

tuturor oamenilor, adică întregului trib. Ele rezultă din antropomorfizare, atribuire

naturii a caracteristicilor proprii omului (ideea că natura prezintă o finalitate este o

eroare care decurge din tendinŝa intelectului omului de a reŝine în conştiinŝă doar

cazurile care îi sunt favorabile, dar nu şi probele negative);

idolii peşterii apar din particularităŝile individuale ale omului, formate în temeiul

educaŝiei şi al mediului fiecăruia. Datorită acestora, individul ajunge să caute

adevărul în lumea sa subiectivă (în peştera sa), dar nu în lumea mare, comună

tuturor oamenilor. Este fals să credem că natura se reduce numai la unele lucruri

(unite sau unice) sau la unele aspecte ale lucrurilor (chimice, electrice sau

magnetice). Această prejudecată este cauzată de educaŝia unilaterală a oamenilor,

de specializarea lor într-o anumită ştiinŝă particulară şi de conceperea întregii naturi

prin prisma acelei specializări;

idolii forului se formează în procesul de comunicare a oamenilor care folosesc

limbajul răspîndit în for (la piaŝă), bazat pe opinia gloatei şi îşi au sursa în cuvintele

prost definite care „slujesc intelectul şi tulbură totul‖, căci nu numai raŝiunea

oamenilor „porunceşte cuvintelor‖, ci şi „cuvintele întorc şi reflectează puterea lor

asupra intelectului‖. Potrivit lui Bacon, idolii forului pot fi nume de lucruri

nedelimitate, cum ar fi cuvîntul „umed‖, confuz şi polisemantic. Cele mai eronate

sunt numele calităŝilor care nu-s obiecte imediate ale simŝurilor, cum ar figreu, uşor

etc;

idolii teatrului rezultă din opinia, formată în rezultatul analizei necritice a

diferitelor concepŝii, din dogme şi legi absurde de demonstraŝie. Aceşti idoli sunt

comparaŝi cu o piesă de teatru, care ne expune „naraŝiunile inventate pentru scenă‖,

idei hazliiprezentate ca adevărate 2.

19

Secularizarea activităŝii de cunoaştere în Epoca modernă a condus la

conştientizarea prejudecăŝii ca rezultat al voinŝei libere, manifestată în gîndirea arbitrară

(empirismul) sau ca rezultat al standardelor duble şial variabilităŝii percepŝiei senzitive

(raŝionalismul). În consecinŝă, la baza cunoaşterii este pusă critica idolilor raŝiunii.

Pentru prima dată în istoria gîndirii europene, filosoful german Georg Hegel nu

numai devine conştient de faptul că prejudecata este o parte componentă a procesului

cognitiv,dar şi descoperă legătura dialectică dintre adevăr şi eroare. În consecinŝă, a fost

conceput faptul dezvoltării neliniare a cunoştinŝelor, care includ în sine prejudecăŝile, şi

că nimeni nu poate să deŝină monopolul adevărului. Dreptul la eroare şi la divierea

gîndirii individuale de la magistrala cognitivă sunt o realizare a pluralităŝii şi a

democraŝiei. O astfel de interpretare a prejudecăŝilor este opusă concepŝiei iluministe,

care consideră eroarea ignoranŝă, minciună.

Evoluează şi conceptul adevărului. Ultimul are cîteva trăsături specifice:

1. Adevărul are obiectivitate; ea presupune că sensul obiectiv al reprezentărilor

omului corespunde realităŝii, independent de subiectul cunoscător. Adevărul nu

este o caracteristică a obiectelor materiale, ci o caracteristică a cunoştinŝelor

despre ele. Totodată, adevărul e subiectiv. El este cunoscut de oameni şi-i

exprimat sub formă de teorii, concepŝii, idei etc. De exemplu, fenomenul

gravităŝii universale este propriu lumii materiale de la începutul existenŝei ei,

dar legea ştiinŝifică respectivă a fost descoperită de Isaac Newton doar în anul

1687.

2. Adevărul este un proces cu două aspecte: absolut şi relativ. Primul este un ideal

gnoseologic, care niciodată nu poate fi realizat, cu toate că are loc apropierea

treptată a cunoaşterii de acest ideal. Totodată, adevărul absolut este un element

care nu poate fi respins: „păsările au cioc‖, „oamenii sunt muritori‖ etc.

Adevărul relativ (mai corect, relativitatea în adevărul obiectiv) exprimă

caracterul schimbător al fiecărei cunoştinŝe adevărate. În procesul cognitiv,

adevărurile vechi sunt înlocuite cu cele noi. De exemplu, mecanica clasică a

fost înlocuită cu cea cuantică. Adevărul relativ este necomplet, convenŝional,

aproximativ, nefinalizat. În conştientizarea momentelor absolut şi relativ ale

adevărului există două extreme: dogmatismul (exagerează importanŝa

momentului stabilităŝii) şi relativismul (exagerează partea variabilă a

adevărului).

3. Adevărul e concret totdeauna. Aceasta înseamnă că în orice cunoştinŝe

adevărate se iau în consideraŝie condiŝiile locului, timpului, alte circumstanŝe

specifice ale procesului cognitiv. Expresia simplă că suma unghiurilor într-un

20

triunghi este egală cu 180 grade este adevărată doar pentru geometria lui

Euclid. În geometria lui Riemann-Lobachevsky ea reprezintă o eroare. Sau

judecata despre faptul că apa fierbe la temperatura 100 oC este veridică pentru

apa pură şi presiunea normală. Dacă examinăm apa grea – combinaŝie de

oxigen cu deuteriu – utilizată în reactorul nuclear, atunci judecata respectivă nu

este veritabilă.

În ştiinŝele umaniste, concepŝia adevărului diferă de cea din ştiinŝele naturii. Ea se

bazează nu numai pe logică, ci şi pe intuiŝie. În lucrarea sa „Adevăr şi metodă‖ filosoful

german Hans Georg Gadamera reactualizat conŝinutul noŝiunilor de prejudecată,

autoritate şi tradiŝie.

Prejudecăŝile se divizează în două categorii:

a) opinii acceptate necritic; unele dintre ele au fost supuse criticii încă în

secolul luminilor; trebuie să ne debarasăm de ele, mai ales de cele care au la

bază apologetica;

b) orientările mentale ale epocii, conştientizate de către subiect, care nu pot fi

înlăturate, deoarece ele sunt o constatare a apartenenŝei subiectului la epoca

istorică dată.

Autoritatea expertului şi influenŝa lui asupra subiectului cognitiv tot nu reprezintă o

mărime absolut negativă, cum considerau iluminiştii. Recunoscînd autoritatea

expertului, subiectul cognitiv admite că cineva poate observa şi înŝelege mai profund

decît el. Autoritatea adevărată este bazată pe autenticitatea raŝiunii.

Recunoaşterea tradiŝiei reprezintă doar acceptarea caracterului istoric şi limitat al

existenŝei proprii a cercetătorului.

Aşadar, cercetarea tradiŝiilor, identificarea prejudecăŝilor care nu pot fi înlăturate şi

acceptarea autorităŝii poate contribui numai la apropierea savantului de adevăr. Adevărul

e doar un orizont spre care tinde cercetătorul. În ştiinŝele umaniste, concepŝia adevărului

include condiŝiile de apropiere de rezultatele veridice, mai ales în domeniile în care nu

pot fi utilizate metodele de cercetare ale ştiinŝelor naturii. Doar în poezia autentică se

descoperă sensul adevărat al existenŝei.

În condiŝiile formării societăŝii bazate pe cunoaştere şi a intensificării relaŝiilor

reciproce dintrediferite culturi, gîndirea critică raŝională devine o premisă indispensabilă

a vieŝii cotidiene a oamenilor. O importanŝă deosebită are formarea competenŝei de a

gîndi critic în sistemul de învăŝămînt. În multe ŝări din lume, în special în Statele Unite

ale Americii şi în Rusia, teoreticienii şi practicienii în ştiinŝele educaŝiei consideră că

acest obiectiv poate fi realizat mai bine prin intermediul studierii şi cercetării

filosofiei3.

21

Această disciplină contribuie la descătuşarea gîndirii liceenilor şi studenŝilor, le

permite să analizeze critic şi să supună îndoielii chestiunile care s-ar părea că sunt clare

şi uşor de înŝeles. În mod deosebit, dacă la seminarele defilosofie sunt organizate

dialogurile de tip socratic, pe parcursul cărora participanŝii formulează probleme,

răspund la întrebările oponenŝilor, expun argumente opuse concepŝiilorauzite, formulînd

contrargumente etc. Astfel, tinerii acumulează nu numai deprinderi de a cugeta

argumentat, dar şi de a evidenŝia asemănările dintre obiecte, fenomene, proiecte, funcŝii

etc., de a ŝine pasul vremii, fiind receptivi la tot ce e nou. În felul acesta, ei îşi

autoformează abilitatea de a înainta propuneri, ipoteze, soluŝii originale. Concomitent, se

dezvoltă gîndirea critică raŝională a tinerilor, iscusinŝa lor de a evidenŝia în interpretările

oponentului ideile ce nu pot fi acceptate ca certe (din lipsa de dovezi suficiente), ce

stimulează procesul cognitiv, lucrul în echipă, judecata problematică în cercetarea

diverselor fenomene.

În cele din urmă, o astfel de abordare contribuie la modernizarea sistemului de

învăŝămînt, bazat pe competenŝe în care obiectivele educaŝiei sunt nu doar cunoştinŝele şi

deprinderile de a reproduce un model de activitate. Accentul este pus pe orientarea

individului spre activitatea de sine stătătoare, productivă şi responsabilă în situaŝii

imprevizibile.

Referinŝe bibliografice:

6. Platon, Republica// Opere, Vol.V Ed. ştiinŝifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1986.

7. Bacon Fracis, Noul Organon. Editura Academiei, Bucureşti, 1957, cartea I,

XLIII, LIX - LXII.

8. Lektorsky Vladislav Raŝionalitatea ca valoare a culturii // Вопросы философии,

nr.5, 2012, p.33.

22

Opinia tineretului studios privind aderarea Republicii Moldova la Uniunea

Europeană

Ion Sanalati, conf. univ., dr., UST;

Vasile Creţu, lector superior, UST;

În mod modest articolul propus atenŝiei critice, fiind o sursă de informaŝii şi un

factor de clasificare a opiniilor tineretului privitor la perspectiva de orientare a

Republicii Moldova spre Vest - Est include:

Cuvânt înainte;

Rezumatul răspunsurilor tineretului studios la subiectele-cheie propuse (cu

excepŝia subiectelor minore);

Concluzie.

Să defineşti ce înseamnă „Europa‖ şi „europeni‖ este un lucru destul de dificil,

din cauza dezacordurilor privind limitele externe ale regiunii. În zilele noastre europenii

trăiesc experienŝa unor schimbări politice şi economice care îi determină să gândească

despre ei înşişi mai puŝin că ar fi italieni, francezi sau belgieni-cât mai degrabă că sunt

europeni. Dar aceasta ridică şi întrebări. Unde începe şi unde se sfârşeşte Europa şi ce

înseamnă să fii european?

Despre cuvântul „Europa‖ se crede că provine din mitologia greacă: Europa a fost

o prinŝesă feniciană sedusă de un zeu deghizat într-un taur alb. Acesta a răpit-o din patria

ei, aflată pe locul Libanului de astăzi, şi a dus-o în Creta, unde aceasta s-a căsătorit cu

regele Cretei.

Termenul de „european‖ a căpătat sens când grecii au început să se stabilească în

insula Ionică şi au pătruns în ŝinuturile ocupate de Persia. Hărŝile schiŝate după secolul al

V-lea înainte de Christos de cărturarii clasici prezentau lumea divizată în: Asia, Europa

şi Africa cu graniŝa între Europa şi Asia, definită pe râul Don şi marea Azov.

Naşterea Europei este considerată ca datând din Evul Mediu timpuriu (500-1050)

cu apariŝia civilizaŝiei comune bazată pe creştinism, având Roma drept capitală şi limba

latină, ca mijloc de comunicare. Iar termenul de „european‖ s-a folosit pentru a descrie

trupele armate a lui Martel, considerat drept salvator al Europei de expansionismul

islamic.

Europa de azi este privită ca un tot întreg, însă identitatea ei rămâne ambigua.

Puŝine dintre statele membre ale Uniunii Europene sunt omogene din punct de vedere

cultural, prin urmare nu există o rasă europeană, nu există o cultură dominantă, o

eurocultură omogenizată. Rezidenŝii UE vorbesc mai mult de 40 de limbi.

23

Multilingvizmul din Europa înseamnă că toate documentele Uniunii Europene sunt

traduse în 23 limbi oficiale ale statelor membre, deşi lucrările în instituŝiile UE se

realizează în limbile engleză şi franceză, limba engleză fiind dominantă (provocând

deseori nemulŝumiri din partea francezilor).

Este confuză definiŝia Europei din cauza incertitudinii privind graniŝele sale

politice şi geografice. Continentul este definit de liniile lor de demarcaŝie. În cazul

Europei în Est nu există o frontieră clară, deaceia strict vorbind, nu poate fi vorba de un

continent, ci de o parte a continentului euro-asiatic. Şi totuşi, de peste 2000 de ani

Europa a fost considerată ca fiind distinctă de Asia.

Frontiera de est a Europei este definită în mod obişnuit de-a lungul munŝilor Ural,

peste marea Caspică şi de-a lungul munŝilor Caucaz. Însă sunt caracteristici geografice

care nu ŝin cont de realităŝile politice. De exemplu, munŝii Ural au fost determinaŝi ca

graniŝă de cartograful rus din sec. XVIII-lea Vasilii Tatişcev, pentru ca Rusia să poată

pretindă că este o ŝară atât europeană, cât şi asiatică.

Dacă acceptăm munŝii Ural ca graniŝă, atunci Moldova, Belarus, Ucraina şi cele

trei ŝări baltice-sunt parte a Europei. Prin urmare, întrebări legate de orientarea Moldovei

spre vest sau est nu mai rămân.

De obicei se consideră că Europa şi Asia se întâlnesc la Bosfor. Deci, acum

Europa este împărŝită în state care sunt membre a Uniunii Europene şi state care nu sunt

membre, însă nu este nici o îndoială că Europa este acum mai aproape decât oricând de a

fi considerată o regiune cu interese comune şi cu o identitate comună, demonstrând că

formează o singură familie.

În ceia ce priveşte Republica Moldova, pornind de la realităŝile ŝării, programul de

guvernare a definit ca obiectiv dezvoltarea economică durabilă şi, pe această bază,

diminuarea sărăciei şi crearea condiŝiilor pentru negocierea asocierii şi integrării Rep.

Moldova la Uniunea Europeană.

Politica economică a Rep. Moldova are ca obiectiv stabilirea macroeconomică de

creare a economiei de piaŝă funcŝională, care va beneficia în viitor cu mai mult succes de

prevederile Acordului de Asociere. Politica de Parteneriat Estic cu societatea

moldovenească este orientată spre atingerea standardelor europene. Politica externă şi

de securitate a Rep. Moldova prevede o politică de bună vecinătate şi de cooperare

regională, în deplină convergenŝă cu politica externă şi de securitate comună a Uniunii

Europene.

Programul de guvernare conŝine prevederi şi în reformarea justiţiei, ordinii

publice, combaterii corupţiei şi crimei, care concordă de asemenea cu exigenŝele

Uniunii Europene.

24

Includerea disciplinei „Integrarea Economică Europeană‖ în planurile de studii ca

obligatorie pentru toate facultăŝile a fost bine venită pentru început (ordinul Ministerului

Educaŝiei al RM). Însă mai apoi, disciplina este exclusă din planuri de către unele

decanate (facultatea de pedagogie şi filologie), fapt ce contravine realizării ordinului

Ministerului Educaŝiei în spiritul culturii economice europene. Disciplina „Integrarea

Economică Europeană‖ are scopul să vină în întâmpinarea cerinŝelor studenŝilor de a

avea mai multe informaŝii despre evoluŝia construcŝiei economiei comunitare, despre

structura instituŝională a Uniunii Europene şi modul de organizare şi funcŝionare a

instituŝiilor despre politicile comunitare aplicate de Uniunea Europeană, despre

problemele de neaderare, despre activităŝile desfăşurate de Republicii Moldova în

vederea asocierii şi aderării la Uniunea Europeană, despre condiŝiile şi criteriile de

aderare la Uniunea Europeană şi despre extinderea geografică a ei.

Pentru a avea o privire de ansamblu asupra problemelor generale ridicate de

regionalizarea economică europeană şi de perspectiva Republicii Moldova, în cadrul

seminarelor la disciplina respectivă, studenŝilor pe parcursul mai multor ani de studii,

autorii acestui material au distribuit un chestionar cu subiecte referitor la locul şi

viitorul Republicii Moldova în contextul aderării ei la Uniunea Europeană. Iată care sunt

subiectele:

1. Ce se cunoaşte despre integrare şi despre Uniunea Europeană şi din ce surse;

2. Republica Moldova este pregătită pentru aderarea la Uniunea Europeană?;

3. Cum vedeŝi securitatea, stabilitatea şi integrarea Rep. Moldova;

4. Părerea Dvs despre cererea Rep. Moldova de aderare la Uniunea Europeană;

5. Susŝineŝi aderarea Rep. Moldova la Uniunea Europeană;

6. Care poate fi rolul Rep. Moldova în Europa lărgită;

7. Problemele-cheie ce trebuie să le rezolve Rep. Moldova în procesul de

aderare la Uniunea Europeană;

8. Ce drepturi ar urma să fie obŝinute de moldoveni în calitate de cetăŝeni ai

Uniunii Europene;

9. Cum poate ajutată Rep. Moldova de către cetăŝeni în procesul de aderare la

Uniunea Europeană;

10. Avantajele Rep. Moldova ca membru a Uniunii Europene;

11. Cetăŝenia care o aveŝi şi doriŝi să o aveŝi.

La sondaj au participat studenŝii anului doi şi trei, facultăŝile: Informatică, Fizică

şi Matematică; Biologie şi Chimie; Geografie; Pedagogie secŝia de zi şi cu frecvenŝă

25

redusă, limba de studii-româna şi rusa. Sondajul a fost realizat pe parcurs de o perioadă

de 5 ani de studii, cu participarea efectivului de 2603 studenŝi [1].

Datele obŝinute arată că studenŝii facultăŝilor au o imagine vagă sau confuză

despre procesul de integrare la general şi despre procesul de integrare europeană, în

special. Mai aproape de noŝiunea de integrare sunt cei de la facultatea de Fizică şi

Matematică, iar ceilalŝi studenŝi confundă integrarea cu unirea mecanică, sau nu cunosc

această noŝiune. Numai 15% din studenŝi au afirmat că ştiu şi 4% - ştiu mult, iar

jumătate din studenŝi care au răspuns, recunosc că ştiu foarte puŝin – 21%, puŝin – 21%

şi mediu - 34% despre categoria de integrare şi integrarea europeană. 4% - n-au dat nici

un răspuns. Doar 3% dintre studenŝii chestionaŝi consideră că Rep. Moldova este

pregătită să adere la Uniunea Europeană, iar ceilalŝi consideră că nu este pregătită pentru

aderare (97%).

Despre cererea Republicii Moldova de asociere la Uniunea Europeană au auzit –

100%. În schimb 91% dintre cei care au auzit despre cererea de asociere la Uniunea

Europeană, au declarat că au o părere bună despre această cerere, pe când 9% au afirmat

că nu susŝin cererea de aderare, ei au o părere negativă (majoritatea dintre ei sunt

rusolingvi). Procentajul mare al studenŝilor facultăŝilor universităŝii, care susŝin ideia

aderării la Uniunea Europeană (91%) s-a reflectat în interesul de apartenenŝă naŝională.

În schimb la întrebarea despre problemele-cheie ce trebuie să le rezolve Rep. Moldova

în perioada de aderare la Uniunea Europeană, părerea studenŝilor este unanimă.

Menŝionăm principalele:

Reglementarea conflictului de pe Nistru, care nu garantează securitatea hotarelor

de Est ale Rep. Moldova de contrabandă;

Reforma în domeniul justiŝiei;

Lupta contra corupŝiei, minimizarea ei;

Liberalizarea procedurilor vamale;

Aplicarea principiilor europene în activitatea instituŝiilor naŝionale;

Realizarea obligaŝiunilor în domeniul respectării drepturilor şi libertăŝilor

fundamentale, dar şi aplicării legii cu privire la egalitate de şanse;

Asigurarea independenŝei depline a CNA (Consiliul Naŝional al Audiovizualului)

şi excluderea cazurilor asemănătoare NIT-ului;

Continuarea reformelor de ramură şi armonizarea legislaŝiei Rep. Moldova cu

regulile şi standardele Uniunii Europene;

Finisarea reformelor în domeniul organelor statale centrale şi în

autoadministrarea locală şi regională;

26

Continuarea privatizării activelor de stat şi asigurarea transparenŝei în activitatea

sistemului bancar;

Îmbunătăŝirea mediului de activitate de întreprinzător şi cel instituŝional.

La subiectul „Cetăŝenia care o aveŝi şi doriŝi s-o aveŝi‖ absolut toŝi studenŝii au

declarat că sunt cetăŝeni ai Rep. Moldova, că numai statele-naŝiune au cetăŝeni, că

noŝiunea de cetăŝenie presupune conferirea de drepturi şi obligaŝiuni descrisă de

specialişti în materie, incluzând aşa drepturi ca: dreptul la egalitate în faŝa legii, dreptul

la libertatea opiniei şi exprimării ei, dreptul la un standard minim de bunăstare

economică şi socială etc. Astfel, studenŝii au sentimentul apartenenŝei la propriul stat.

Însă nu cunosc că cetăŝenia Uniunii Europene nu este o cetăŝenie în înŝelesul definiŝiei

uzuale, dar are o semnificaŝie mai redusă:

Dacă un cetăŝean al unui stat membru întâmpină dificultăŝi pe teritoriul

unui alt stat din afara Uniunii Europene, el poate primi protecŝie din partea

altui stat din Uniunea Europeană, care are reprezentanŝă diplomatică;

Cetăŝenii unui stat care locuiesc în alt stat pot să voteze şi să candideze în

alegerile municipale, ale Parlamentului European, dar nu la cele naŝionale.

Dorinŝele studenŝilor de a obŝine o altă cetăŝenie sunt foarte variate, însă

majoritatea celor care doresc o altă cetăŝenie este cea românească (87%). Tot în acelaş

timp, majoritatea celor care doresc să obŝină cetăŝenia României, afirmă că nu vor să se

stabilească cu traiul în această ŝară, paşaportul românesc fiind pentru ei doar o cheie de

acces în Europa, pentru a se instala cu traiul şi activitatea în una din ŝările membre ale

Uniunii Europene.

Cei care nu doresc o altă cetăŝenie afirmă că sunt patrioŝi ai Republicii Moldova,

argumentând stabilitatea că au o speranŝă bună în viitorul ei ca ŝară democratică şi

prosperă, că rădăcinile lor sunt pe meleagurile Moldovei şi că vor pleca şi ei cândva din

viaŝă şi acolo sus părinŝii vor întreba: „ce mai face casa părintească‖, „cine are grija ei‖,

„că Moldova este dragostea lor‖ etc.

Opiniile absolutei majorităŝi a studenŝilor despre apartenenŝa Republicii Moldova

este că – ea e o ŝară europeană. Însă despre valoarea integrării Rep. Moldova în Uniunea

Europeană, sau despre perspectivele acesteia pe termen lung, părerile rămân împărŝite,

fiind rodul confuziei, sau fiind complicate de întrebări şi dubii privind condiŝiile actuale

care nu încurajează integrarea şi rezultatul final nedeterminat. Dacă să comparăm cazul

integrării altor state la Uniunea Europeană, putem să înŝelegem mai bine avantajele şi

dezavantajele, cu toate că suntem încă departe de a înŝelege ce am reuşit să construim şi

cât de departe am ajuns pe drumul europenizării ŝării. Istoria însă şi-a urma cursul...

27

Tabelul 1.

Anul de studii Efectivul de studenţi

2008 - 2009

2009 - 2010

2010 - 1011

2011 - 2012

2012 - 2013

492

402

644

857

208

Anii - 5

Total: 2603

Referinţe

1. John Mccormick. Să înŝelegem Uniunea Europeană (o introducere concisă).

Traducere: Elvira Gache ş.a. Bucureşti: Codess, 2006.

2. Marinescu Virginia, Marinescu Gheorghe. Uniunea Europeană: proiect şi

devenire. Antet XX Press, 2004.

3. Steven P. McGiffen. Uniunea Europeană. Ghid Critic. Ediŝie nouă.

Bucureşti, 2007.

4. Экономическое обозрение. Логос пресс. № 1, 3, 4, 5. 2013.

5. Eseurile studenŝilor UST.

Globalizarea şi cosmopolitismul în contextul contemporanietăţii

Maistru Rodica, doctor conf. UST

În contextul procesului istoric actual, a vieŝii sociale, a valorilor occidentale, a

perspectivelor de dezvoltare economică şi politica o semnificaŝie deosebită o are

problema globalizării. Importanŝa problemei devine pregnantă şi pentru că, deseori ea

este analizată de rînd cu noŝiunea de cosmopolitism: de la o coincidenŝă totală a

conŝinuturilor lor pînă la momente de ordin contradictoriu. Există aprecieri pozitive şi

negative a acestor doi termeni în funcŝie de tipurile de concepŝii despre lume a

oamenilor. Cele pozitive sunt caracteristice pentru mulŝi cercetători în domeniu, dar şi

28

pentru acei oameni atribuiŝi aşa numitului „miliard de aur‖, care după mentalitate şi

viziuni sunt cosmopoliŝi, graŝie modului lor de viaŝă şi celor mai largi posibilităŝi, pe

care le oferă priorităŝile civilizaŝiei globale.

Nu trebuie, însă să uitam, că marea majoritate a populaŝiei lumii este săracă şi

lipsită de vreo perspectivă de dezvoltare, fapt care o face să fie marginalizată, cînd vis-a-

vis de rolul, poziŝia importanŝa ei în cadrul proceselor mondiale se atestă, cel puŝin o

anumită indiferenŝă.

Anume prin aceasta se explică atitudinea negativă în raport cu noŝiunea de

globalizare şi în cel mai rău caz, atitudinea suspicioasă pentru cosmopolitism.

Prin globalizare se subânŝelege pericolul intereselor naŝionale în domenul

economiei, politicii, culturii, limbii, iar în cosmopolitism se hipertrofează anumite

manifestări ale lui, în detrimentul ideii culturii general umane.

Cu certitudine, cei care sunt avantajaŝi de consecinŝele globalizării benificiază de

efectele ei, în timp ce alŝii rămân observatori pasivi sau activi, simŝindu-se în cel mai

bun caz, manipulaŝi.

Un tablou asemănător avem şi în legătura cu cosmopolitismul. Împotriva lui se

plasează, de regulă naŝionalităŝii de tot soiul şi practic cele mai totalitare, autoritare şi

despotice regimuri.

Aşa dar, în aprecierea acestor noŝiuni există coerenŝe, în primul rînd, legate de

atitudini subiective şi raŝionamente angajate politic, şi în al doilea rînd, nu se ŝine cont

suficient de faptul că cosmopolitismul şi globalizarea sunt nu nişte născociri, ci o

realitate, în care integral se reflectă natura omului luată în totalitatea sa şi legile generale

ale evoluŝiei lui. De aceia, pentru conceperea lumii actuale şi a perspectivelor ei de

dezvoltare este foarte oportun să definim corect aceste două noŝiuni, să le corelăm

adecvat astfel întrucât fiecare din ele să ocupe nişa respectivă în sistemul de categorii,

care reflectă această lume.

Aceasta a şi motivat cercetarea dată, care intenŝionează să aducă un anumit aport în

elaborarea teoretică a globalizării şi cosmopolitismului, ca să anihilăm perceperea

negativă a lor, ca să ne plasăm în câmpul unor analize constructive, a factorilor obiectivi

şi subiectivi, care stau la baza proceselor globale şi a consecinŝelor lor.

Problema abordată în lucrare este actuală şi în contextual situaŝiei, pe care o

parcurge Republica Moldova în prezent şi deasemenea, aşezarea ei geopolitică. Pentru

ŝara noastră procesele integraŝioniste dictează strategia şi vectorul ei de dezvoltare.

Această strategie reprezintă o tendinŝă obiectivă în dezvoltarea ei, pentru că în condiŝiile,

când lumea a devenit un sistem integru reeşind din toŝi indicii vieŝii sociale anumite ŝări

şi popoare de fapt, nu au posibilitatea unei alegeri – de a fi participant sau nu la

29

procesele de globalizare. Ei sunt condamnaŝi la o asemenea participare deja de tendinŝele

obiective de dezvoltare socială.

Abordând aceste noŝiuni, este important să atragem atenŝia la faptul, că globalizarea

şi cosmopolitismul sunt nişte fenomene, la prima vedere foarte strâns legate între ele,

dar de fapt ele ŝin de diverse compartimente ale existenŝei sociale.

Globalizarea – este întâi de toate, un process obiectiv istoric, care se manifestă ca

o universalizare a legăturilor, ca o instaurare în limitele întregii planete a unor structuri

integre în diferite sfere ale vieŝii sociale.

Cosmopolitismul însă, este o poziŝie conceptuală, o stare a spiritului, o ideologie,

un credo şi în sfîrsit un anumit sistem filosofic, care vizează anumite idei asupra lumii şi

a omului în cadrul ei.

Aceste deosebiri sunt motivate de faptul, că aceste fenomene îşi fac apariŝia în

diferite epoci istorice şi exprimă diverse domenii ale vieŝii sociale. Geneza lor,

deasemenea, ŝine de diferite cauze şi circumstanŝe.

Cosmopolitismul ca o negare a izolării naŝionale, ca o dezvăluire a ideei

patriotismului, ca o tendinŝă de a constitui o lume fără hotare a apărut încă în antichitate.

Atunci cînd încă nu se cunoştea limitele lumii locuite de oameni, şi pe care ei o corelau

nu cu globul, ci cu cosmosul.

Geneza globalizării face trimiteri în acea perioadă istorică, în care s-au realizat

corective fundamentale în mentalitate, când raportul oamenilor cu natura a devenit deja

nu ―cosmosul‖ ci ―globul‖. Aceste au fost anticipate de ―cotitura coperniciană‖ în

conceperea Universului, de marele descoperiri din domeniul geografiei, care a atras în

orbita sa de activitate economia, politica, cultura. Mai mult ca atât, ideile cosmopolite

pentru prima dată au depăşit limita conceperii ei abstracte şi au încercat să se realizeze

în sfera activităŝii practice.

Acum, la începutul secolului XXI, când lumea a devenit un sistem integru, ŝinând

cont de toate sferele activitaŝii sociale, anumite ŝări sunt condamnate la globalizare.

Acele organisme sociale care nu se înscriu în procesele economice, politice, culturale ale

globalizării, care se opun cosmopolitismului, accentuând apartenenŝa naŝională, acelea

premeditat sunt sortite izolării, stagnării, regresului. Mai mult ca atât, pot deveni un

pericol eminent al stabilităŝii mondiale, pentru că, anume în asemenea state, apar condiŝii

favorabile pentru conflicte interetnice, criminalitate organizată şi terorism.

Aşa dar, fiind un proces obiectiv-istoric, globalizarea nu poate fi apreciată univoc

numai pozitiv, sau numai negativ. Ea are impact heterogen asupra diferitor ŝări.

Momentele ei negative se fac evidente cu preponderenŝă în ŝările sărace, iar cele bogate

sunt mai privilegiate în acest sens. Prin urmare, avem tot temeiul să spunem, că nu

30

globalizarea propriu-zisă promovează fenomene sociale negative, mai degrabă

problema constă, în constituirea social-politică şi economică a lumii, în dezvoltarea ei

inegală.

Deasemenea şi ideile cosmopolite nu sunt nişte născociri ale cuiva, ci o condiŝie

inevitabilă a conveŝuirii oamenilor în lumea actuală(complexă şi heterogenă). De aici

rezultă, că nu cu globalizarea şi cosmopolitismul trebuie să luptăm, ci cu această ordine

defectuoasă, care mai există în lume, cu nedreptăŝile ei.

Totalizând, cosmopolismul este un fenomen cultural, care caracterizează concepŝia

despre lume a omului, iar globalizarea este tendinŝa de dezvoltare socială, direcŝionată

în formarea unei lumi integre.

Reieşind din faptul, că cosmopolitismul este un produs al culturii iar globalizarea

un rezultat al dezvoltării civilizaŝionale, urmează ca analiza a acestor două fenomene să

o raportăm respectiv la aceste două sfere a vieŝii sociale (cultura şi civilizaŝia).

Prin cultură subânŝelegem nu numai activitatea creatoare a omului şi a rezultatelor

ei ,dar şi totalitatea de obiceiuri, tradiŝii, credinŝe, valori care formează baza spirituală a

activităŝi vitale ale oamenilor, iar civilizaŝia – ca o anumită etapă istorică în dezvoltarea

societăŝii, care se testează prin nivelul de dezvoltare statală, urbanizare, tehnizare.

Atunci cultura poate fi recunoscută sufletul iar civilizaŝia – membrana corporală a

socio-umanului.

În contextul problemelor pe care le analizăm, putem afirma, că sub influenŝa unor

procese obiective globale omenirea se mişcă în dezvoltarea sa ascendentă de la

manifestări civilizaŝionale locale spre integrare civilizaŝională, formând nu numai o

civilizaŝie unică globală, dar şi o cultură globală de masă sau general umană .

În asemenea situaŝie ideile cosmopolitismului se înscriu, nu pur şi simplu în nişte

abordări filosofice, ci sunt o condiŝie absolut necesară de supraveŝuire a omenirii, într-o

lume globalizată şi deosebit de interdependentă. Cu alte cuvinte, pe măsură ce procesele

legate de globalizare sporesc cosmopolitismul devine şi el un atribut al vieŝii sociale,

pentru că anume el formează baza concepŝiei globale despre lume.

Aceasta este numai o parte a realităŝii. Practica însă ne demonstrează că cică dacă

globalizarea duce la o anumită unificare a vieŝii sociale, ea nu înlătură nici sub o formă

varietatea şi heterogenitatea culturală, pentru că fiecare popor, asemeni omului luat în

particularitatea sa este irepetabil şi unical. Nici astăzi, ca şi două mii de ani în urmă nu

şi-au pierdut actualitatea cuvintele lui Confucius: ,,După natura sa oamenii sunt

apropiaŝi unul altuia, dar sunt foarte departe prin deprinderile lor.‘‘1

1 Конфуций . Уроки мудрости : Сочинения. М ., 2005 . с. 109

31

Astfel dezvoltarea culturală a oricărui popor determinată de limbă, tradiŝii, religie,

mentalitate ş.a. presupune o anumită autonomie culturală şi prin urmare apărarea

intereselor statelor naŝionale, a independenŝei şi a drepturilor lor la autodeterminare.

Anume în contextul cultural găsim rădăcinile naŝionalismului, izolării şi

şovinismului, ceea ce este diametral opus cosmopolismului sau concepŝiei globale

despre lume şi ceea ce ar putea duce la dezvoltarea unor popoare şi a omenirii în

general.

În concluzie, civilizaţia este temeiul cosmopolismului şi reintegrării comunităŝii

mondiale. Ea este pilonul, forŝa motrice a acestor procese integraŝioniste.

Cultura însă este baza individualismului şi a deosebirilor. Ea delimitează şi într-o

anumită măsură separă popoarele unul de altul, fapt ce provoacă diferenŝieri în cadrul

lumii globale. Asemenea situaŝie nu poate fi etichetată sub nici o formă şi apreciată în

termeni sau numai ,,pozitivi‘‘sau numai ,,negativi‘. Aceasta este realitatea şi trebuie s-o

acceptăm. Mai mult ca atât, este important să ştim, că absolutizarea, aprecierea rolului la

vreo unul din factorii dezvoltării social-culturale sau civilizaŝionale poate provoca

tensiunui sociale, extremităŝi nedorite.

Există exemple, care nu fac decât să confirme, că acolo unde se pune accent pe

cultură apare teren favorabil pentru naŝionalism şi şovinism. Acolo, unde se mizează pe

aspectele civilizaŝionale supraapreciind rolul globalizării, lumea nimereşte într-o altă

extremitate-cosmopolismul abstract.

În condiŝiile epocii statelor naŝionale, când încă nu s-a epuizat, întreaga comunitate

mondială, este sortită de a găsi acel ,,mijloc de aur‖, care i-ar permite să balanseze între

global şi local, naŝional şi internaŝional a unor popoare, cât şi a omenirii în ansamblu.

Comunitatea mondială urmează încă să elaboreze nişte principii-cheie, pe baza

cărora să constituie un sistem de gestiune a economiei mondiale fapt, care poate să

rămână la nivelul unor proiecte speculative, dacă nu încercăm să construim o societate

civilă, globală şi o democraŝie globală.

De exemplu, ne manifestăm ca cetăŝeni ai lumii, când reacŝionăm la problemele,

care ne vizează nu numai pe noi personal ci întreaga comunitate: ecologice, a oceanului

mondial, de schimbare a climei pe planetă, când luăm atitudine pentru situaŝia din Siria

sau din Balcani.

Noi deja trăim într-o lume globală, pentru că utilizăm aceleaşi norme de

comportament în afara ŝărilor, în care locuim, continuând să polemizăm despre

cosmopolitism, identificându-l cu concepŝia globală despre lume, care inevitabil există

deja în lume.

32

De aceea este necesar să purificăm noŝiunea de cosmopolitism de orice tentă

negativă şi în acest sens, este important să-l concepem nu ca un refuz de la naŝional şi

patriotism, ci să o corelăm cu interesele comunităŝii mondiale.

Problema constă în punerea corectă a accentelor. Cosmopolit este acel, care nu

este privat de patrie, ci acel care datoria şi responsabilitatea faŝă de ea le raportează la

problemele tuturor. E devreme încă să mizăm că acest lucru se va întâmpla într-o

perspectivă apropiată, însă fără transformări serioase în conştiinŝa socială în acest sens

,nu putem conta pe un viitor prosper.

Bibliografie

1. Конфуций . Уроки мудрости : Сочинения. М ., 2005 ;

2. Рорти Р. Философия и будущее // Вопросы философии .1994 .N.6;

3 . Философия : Уч . пос. под. Ред. Т. И. Кохановского - Ростов Н/ Д 2006;

4 .Чумаков А. Н. Метафизика глобализации . Культурно - цивилизацонный

контекст. М .,2006;

5. htt.://w.w.w.aforism./ru.html./R./Rosm/htm.

Aprecierea pretabilităţii1 climei pentru dezvoltarea viticulturii în Republica

Moldova

SÎRBU Rodica, drd.,Universitatea Academiei de Ştiinţe

Aşezarea geografică favorabilă şi configuraŝia reliefului asigură în Republica

Moldova, condiŝii prielnice pentru cultura viŝei de vie. Îmbinarea în mod armonios a

factorilor naturali, care condiŝionează productivitatea şi randamentul viilor în anumite

teritorii, creează zone specifice cu anumită pretabilitate pentru aceste cultură [2].

Recolta viŝei de vie, ca şi în cazul altor culturi agricole, se formează în rezultatul

interacŝiunii între condiŝiilor factorilor de mediu. Stabilirea pretabilităŝii pentru cultura

viŝei de vie impune studierea anumitor parametri climatici (temperaturi extreme în

anotimpul de iarnă şi vară, frecvenŝa şi intensitatea îngheŝurilor, grindina etc.). Gradul de

vulnerabilitate a viŝei de vie faŝă de temperaturile joase depinde de cîŝiva factori:

rezistenŝa la îngheŝ, pregătirea plantei pentru iernat, intensitatea îngheŝurilor, grosimea

stratului de zăpadă etc..

33

La nivel mondial eficienŝă economică a culturii viŝei de vie este posibilă în

regiunile, în care temperatura medie anuală este cuprinsă între 9 şi 20˚C. Suprafeŝele

cultivate având o distribuŝie insulară, cele mai mari suprafeŝe fiind concentrate între

paralelele 35 şi 51˚ latitudine nordică şi 25 şi 35˚ latitudine sudică.

În Republica Moldova, conform hărŝii reprezentate [Fig.1], cea mai mare

suprafaŝă acoperită cu viŝă de vie este localizată în zona centrală şi de sud, aceste teritorii

fiind pretabile din punct de vedere climatic pentru cultivarea şi dezvoltarea viŝei de vie.

Anenii Noi

Basarabeasca

Briceni

Cahul

Camenca

Cantemir

Cainari

Calarasi

Causeni

Ceadir-Lunga

Cimislia

Comrat

Criuleni

Donduseni

Drochia

Dubasari

Edinet

Falestl

Floresti

Glodeni

Grigoriopol

HincestiIaloveni

Leova

Nisporeni

Ocnita

Orhei

RezinaRibnita

Riscani

Singerei

Slobozia

Soroca

Straseni

Soldanesti

Stefan-Voda

Taraclia

Telenesti

Ungheni

Vulcanesti

0

1000

2000

3000

4000

5000

6000

7000

8000

9000

10000

11000

12000

13000

14000

15000

16000

ha

Suprafata acoperita cu vita de vie, pe raioane, pentru anul 2009

Figura 1. Suprafaţa acoperită cu viţă de vie

Scăderea bruscă a recoltei de viŝă de vie pînă la nivelul minim, în cele mai dese

cazuri reprezintă o consecinŝă a îngheŝurilor de toamnă şi primăvară. În procesul de

iernare influenŝează nu numai caracteristicile meteorologice din anotimpul de toamnă şi

iarnă, dar şi condiŝiile în care s-a dezoltat planta în decursul perioadei de vegetaŝie.

Cunoaşterea resurselor de căldură, lumină şi umezeală estre extrem de importantă în

evaluarea pretabilităŝii teritoriului pentru dezvoltarea viticulturii pe teritoriul Republicii

Moldova.

34

Baltata

Balti

Bravicea

Briceni

Cahul

Camenca

Chisinau

Comrat

CornestiDubasari

Falesti

Leova

Ribnita

Soroca

Stefan-Voda

Tiraspol

°C

Temperatura medie anuala

8

8.2

8.4

8.6

8.8

9

9.2

9.4

9.6

9.8

10

Figura 2. Temperatura medie anuală

Temperatura este unul din factorii climatici importanŝi, care influenŝează puternic

asupra creşterii şi randamentului viŝei de vie. Această cultură iese din perioada de

iernare în condiŝii, în care, temperatura la nivelul sistemului radicular este de 8...10˚ C,

iar temperaturile optime pentru recolta calitativă şi randament ridicat este de 25...30˚C.

De asemenea temperatura este un factor hotărîtor în evoluŝia firească a fazelor

fenologice [8, p.81]. Conform prelucrării datelor multianuale de la 17 staŝii

meteorologice, anii 1951-2012) temperatura media anuală pentru teritoriul Republicii

Moldova variază de la 8˚ în extremitatea nordică pînă la 10˚ [Fig.2] în extremitatea

sudică, iar conform cercetărilor temperatura media anuală minimă pentru dezvoltarea

viŝei de vie este de 9˚. Viŝa de vie preferă veri calde şi însorite cu toamne uscate şi calde,

cu temperaturi de cel puŝin 13-15˚ pentru sezonul de creştere (aprilie-octombrie), iar

temperatura medie anuală între 9-13˚ , iar durata medie de strălucire a soarelui ar trebui

să fie de cel puŝin 1100 ore [6]. Conform autorilor [8, p.109], lucrarea editată în anul

1968, datele fiind pentru anii 1947-1963, temperatura media anuală pentru tot teritoriul

republicii era de circa 7,5˚ în extremitatea nordică şi 9,9˚ în sud.

Cel mai important prag biologic inferior este nivelul temperaturii de 10°C, care

delimitează durata perioadei bioactive (180-220 zile în climatul temperat-continental). În

ea se înscrie durata perioadei de vegetaŝie propriu-zisă a viŝei de vie, care începe cu

dezmuguritul din primăvară şi se încheie cu maturarea lemnului din toamnă (160-180

zile) [3].

35

Balti

Briceni

Cahul

Chisinau

Ribnita

Tiraspol

1960

1980

2000

2020

2040

2060

2080

2100

2120

2140

2160

2180

2200

ore

Durata medie anuala de stralucire a Soarelui

Figura 3. Durata medie de strălucire a soarelui

Pentru dezvoltarea culturii viŝei de vie extrem de important este studiu duratei de

strălucire a soarelui, cunoscîndu-se faptul că această cultură este o planta heliofită. În

perioada de vegetaŝie, cerinŝele faŝă de lumină sunt mai mari în timpul înfloritului, a

diferenŝierii mugurilor şi a maturării boabelor.

Sub acŝiunea directă a luminii, asimilaŝia clorofiliană este de 5-6 ori mai intensă

decît la umbră (Martin T., 1968); partea luminată a unui butuc beneficiază de o

temperatură mai mare cu 1,9-11,3°C, comparativ cu partea umbrită (Millar A.A., 1972).

Conform [3] în

condiŝiile normale de

lumină, frunzele sunt

mai groase şi colorate

într-un verde mai

intens.

Baltata

Balti

Bravicea

Briceni

Cahul

Camenca

Chisinau

Comrat

Cornesti

Ceadir Lunga

Dubasari

Falesti

Leova

Ribnita

Soroca

Stefan-Voda

Tiraspol

480

500

520

540

560

580

600

620

640

mm

Cantitatea medie anuala de precipitatii

36

Figura 4. Cantitatea medie anuală de precipitaţii

Un rol important asupra dezvoltării culturii viŝei de vie îl au precipitaŝiile, atît suma

totală cît şi repartiŝia în timp. O repartizare uniformă în timp a precipitaŝiilor şi o

cantitate de minim - 400 mm, căzută în perioada de vegetaŝie activă, garantează

existenŝa şi în acelaşi timp productivitatea [1, p.19]. În condiŝiile climatului temperat,

cultivarea viŝei de vie este posibilă la un regim de precipitaŝii anual cuprins între 400-

700 mm, dintre care 250 mm să revină în perioadă de vegetaŝie (1 aprilie-30

septembrie). [3],

Pentru efectuarea unui studiu mai complet a condiŝiilor de pretabilitate climatică

pentru cultura viŝei de vie poate fi utilizat Indicele lui Huglin, care a fost dezvoltat în

anul 1978. Acest indice estimează potenŝialul heliotermal a unor condiŝii climatice

specifice prin calcularea temperaturii care se efectuează pentru perioada cînd

metabolismul viŝei de vie este mai activ, indicele respectiv include de asemenea factorul

corelativ de durată a zilei pentru latitudinile înalte. Indicele lui Huglin ŝine cont de

cerinŝele de căldură a varietăŝilor viŝei de vie şi cantitatea de zahăr conŝinută în viŝa de

vie, unde sunt luate în consideraŝie; T med = temperatura medie diurnă, T max =

temperatura maximă diurnă (de la data de 1 aprilie-30 septembrie, pe baza de

temperatura = 10 ° C) şi îmulŝit cu K- coeficientul de durată a zilei, care variază între

1,02 şi 1,06, între 40˚ şi 50˚ latitudine.

Pentru teritoriul Republicii Moldova pentru calcularea indicatorului de

pretabilitate, s-au utilizat datele cu privire la numărul zilelor cu temperaturi mai mari de

10˚C, coeficientul de insolaŝie care variază în funcŝie de latitudine [5]. Rezultatele au

demonstrat că teritoriul Republicii Moldova se încadrează în jurul valorii de 2027.

Tabelul 1. Grupul, sigla şi intervalul în ˚C al grupului

Grup Sigla Intervalul

(˚C)

Foarte rece HI-3 ≤ 1500

Rece HI-2 > 1500 ≤

1800

Temperat HI-1 > 1800 ≤

2100

Temperat cald HI+1 > 2100 ≤

2400

Cald HI+2 > 2400 ≤

3000

37

Foarte cald HI+3 > 3000

[sursa: Tonietto & Carbonneau (2004)]

Astfel, pentru întreg teritoriul Republicii Moldova valoarea acestui indicator

variază de la nord la sud ca urmare a diferenŝelor indicatorilor climatici. Se consideră că

în cîteva decenii, indicele Huglin va continua să crească, iar zonele de cultivare a

diferitor soiuri vor continua să se schimbe.

Un alt indiciu important pentru evaluarea pretabilităŝii terenului pentru cultura

viŝei de vie este durata perioadei fără îngheŝ, care trebuie să fie de minimum 140 zile

pentru soiurile cu maturare timpurie şi 180 de zile pentru soiurile cu maturare tîrzie.

Prin îngheŝ se înŝelege coborârea temperaturii stratului de aer de la suprafaŝa solului sub

0°C, în perioada caldă a anului (perioada de vegetaŝie a viŝei de vie). În studierea

condiŝiilor de pretabilitate a culturii viŝei de vie un rol important îl ocupă fenomenelor

meteorologice nefavorabile viticulturii (îngheŝurile tîrzii de primăvară şi timpurii de

toamnă).

Îngheŝurile tîrzii de primăvară de la suprafaŝa solului influenŝează esenŝial

randamentul şi productivitatea culturii viŝei de vie, mai ales în condiŝiile trecerii

temperaturii medii stabile peste 10º. Scăderea bruscă a recoltei de viŝă de vie pînă la

nivelul minim, de multe ori este o consecinŝă a îngheŝurilor de toamnă şi primăvară.

Asupra condiŝiilor de iernare a viŝei de vie influenŝează nu numai caracteristicile

meteorologice din anotimpul de toamna şi iarnă, dar şi condiŝiile în care a crescut planta

în decursul perioadei de vegetaŝie [7, p.5]. Cele mai sensibile către îngheŝuri sunt lăstarii

verzi tineri, care pot fi vătămaŝi la temperaturile de -1-3°, iar în timpul înfloririi aceştia

au de suferit şi în cazul temperaturilor de -0,6°. Pentru teritoriul Republicii Moldova

perioada de înregistrare primului şi ultimului îngheŝ în aer sînt următorii.

38

Baltata

Balti

Bravicea

Briceni

Cahul

Camenca

Chisinau

Comrat

Cornesti

Falesti

Leova

Ribnita

Soroca

Tiraspol

data

18.IV

16.IV

14.IV

12.IV

10.IV

8.IV

6.IV

4.IV

2.IV

Data medie de petrecere a ultimului inghet in aer pe teritoriul Republicii Moldova

Baltata

Balti

Bravicea

Briceni

Cahul

Camenca

Chisinau

Comrat

Cornesti

Falesti

Leova

Ribnita

Soroca

Tiraspol

data

25.X

23.X

21.X

19.X

17.X

15.X

13.X

11.X

Data medie de petrecere a primului inghet in aer pe teritoriul Republicii Moldova

Figura 5. Data medie de petrecere a ultimului şi primului îngheţ în aer

În concluzie putem menŝiona, că schimbarea climei este una din cele mai studiate

şi abordate probleme contemporane, în pofida unei evoluŝii fireşti (ciclice) a sistemului

climatic terestru. Actualmente se consideră că rolul factorului uman în schimbarea

parametrilor climatici în decursul evoluŝiei omenirii este unul important şi definitoriu.

Astfel, faŝă de această provocare ar trebui create măsuri de atenuare şi adaptare a

ramurilor agriculturii în general şi viticulturii în special. Viŝa de vie avînd un loc

important prin caracteristica şi importanŝa economică, istorică şi culturală necesită

cercetări minuŝioase, prin realizarea unui studiu complex a condiŝiilor de iernare, a

temperaturii medii diurne peste 10˚ înregistrate în anumite decade, data de înregistrare a

ultimului şi primului îngheŝ la suprafaŝa solului şi în aer, volumului de precipitaŝii,

valoarea temperaturilor, influenŝa faŝă de anumite mase de aer, fenomene meteorologice

de risc (grindina, îngheŝurile tîrzii şi timpurii etc.). Studierea acestor indici, inclusiv în

aspect evolutiv (de la începutul măsurătorilor instrumentale) ne va permite evidenŝierea

noilor praguri de cultivare a viŝei de vie în dependenŝă de caracteristicile soiurilor şi

respectiv expunerea acestei culturi faŝă de anumite riscuri în contextul schimbărilor

climatice actuale.

Bibliografie:

1. Blegu Nicolae, Pătraşcoiu Titus, Terenurile destinate plantaŝiilor

vitipomicole, Editura Agro-Silvica, Bucureşti, 1968, 424p.

2. Nedealcov Maria, PRETABILITATEA CLIMEI ŞI AGRICULTURA,

39

Akademos, nr. 4(23), decembrie 201, pag. 60-64.

3. Obloşteanu M., Oprean M. şi alŝii, Viticultura generală şi specială, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980, 666p.

4. Santos Jaos, and others, Macroclimatic and viticultural zoning in Europe:

observed trends and atmospheric forcing, Climate research-vol.41,

published online February 14, 2012, 89-103

5. Tonietto Jorge, Carbonneau Alain, A multicriteria climatic classification

system for grape-growing regions worldwide, 2004, Agricultural and forest

meteorology, p.5. available online at www.sciencedirect.com

6. Schernewinski Gerald, Adaptation to Climate Change: Viniculture and

Tourism at the Baltic Coast-http://eucc-

d.de/tl_files/eucc/Global%20Change%20and%20Baltic%20Schernewski.pd

f .

7. Кондо И.Н. «Устойчивость виноградного растения к морозам, засухе и

почвенному засолению» Картея Молдовенеаскэ, Кишинев, 1970, 95с.

8. Малтабар Л.М. и др. Виноградарство Молдавии, Картя Молдовенеаскэ,

Кишинэу, 1968, стр. 107-111.

9. Турманидзе Т.И., Климат и урожай винограда, Гидрометеоиздат,

Ленинград, 1981, 221p.

„Satele hăneşti”. Localizare şi aspecte etnodemografice

Dr. Sergiu BACALOV

Valea Nistrului de Jos preprezină o regiune istorico-geografică diferită de stepa şi

câmpiile Bugeacului (Basarabia Veche). Acest fapt a fost determinat de câŝiva factori

naturali, care au creat un mediu divers, prielnic pentru existenŝa şi continuitatea

comunităŝilor umane din regiune: 1) Delta Nistrului („Balta Nistrului‖), formată de

cursul principal al Nistrului, braŝul Turunciuc şi de o serie de alte gârle, mai mici, şi

meandre („coturi‖), rupte de la artera principală a fluviului, care sunt numite de localnici

cu temenul general „Nistrul Chior‖. Spaŝiul cuprins de această densă reŝea hidrografică,

numit de localnici cu temenul „Baltă‖, reprezinta un întins şes mlăştinos, greu accesibil,

acoperit de zăvoaie, stufării şi presărat cu numeroase lacuri naturale. Balta Nistrului

frecvent a servit pentru localnici ca sursă de hrană, dar şi ca loc de refugiu, în perioadele

de instabilitate; 2) Limanul Nistrului („Vidovul‖ sau „Ovidul‖), care leagă Balta

Nistrului de Marea Neagră; 3) terasele Nistrului şi bariera de cumpănă a apelor au

separat Valea Nistrului Inferior de Bugeac şi în privinŝa reliefului (accidentat şi

40

fragmentat, de multiple „râpi‖, însoŝite de manifestări calcarifere), condiŝiilor climatice

(ritmul biologic al naturii din acestă regiune începe cu câteva săptămâni înaintea celui

din stepă) şi reŝelei microhidrografice (ŝine, în cea mai mare parte de bazinul Nistrului).

Acest spaŝiu era bogat în diverse surse de apă: pârâie, lacuri, izvoare, inclusiv aşa

numitele „ochiuri de mare‖ – izvoare cu un debit de apă considerabil. Tradiŝia istorică a

menŝinut informaŝii despre unele dintre aceste surse de apă: „în Valea lui Teti iesti ochi

di marea. Sî sloboadzî acolo ochiu şeala, împle văili cu apî. Spun bătrânii cî l-o bătut

bulgarii (se are în vedere păstorii veniŝi din peninsula Balcanică – n.n.) cu lânî di ŝigăi,

cu schini, cu porumbrei. L-o astupat, cî nu pute treşi oamini cu jitili, cu oili, aşa cură apî.

Da nu-i numai un ochi, da-s mai multi ochiuri‖1; 4) prezenŝa pădurilor reprezintă, în

raport cu stepa Bugeacului, un contrast uşor de remarcat. Spaŝiul nominalizat constituie

o continuare firească a regiunii de silvostepă din centrul Moldovei. Masive silvice

compacte s-au păstrat, până în prezent, pe segmentul dintre satele Chiŝcani şi Crocmaz.

În epoca cercetată fondul silvic al regiunii era mult mai solid decât cel din zilele noastre,

fapt confirmat şi de tradiŝia istorică menŝinută în memoria colectivă a băştinaşilor: „pe

atunşi iera mai puŝâni grădini. Pi urmî s-o apucat di grădini. Undi-s amu grădini o fost

paduri, stejari de-o mii di ani‖2. Sursele istorice atestă, pentru secolele XVII şi XVIII,

diversitatea naturii acestui spaŝiu: „pelican… o pasăre ciudată, dar frumoasă, şi mult mai

mare decât o lebădă‖ (Olăneşti)3, „cămile trăgând în ham la căruŝă‖ (Căuşani)

4,

„herghelii de cai sălbatici (tarpani – n.n.), care nu se deosebesc cu nimic de cei

domestici, doar că sânt ceva mai mici şi au copitele late de o palmă şi mai bine, altfel

vârtoase şi rotunde‖ (în stepă, la marginea Bugeacului)5, „cegă, aşa de mare că era lungă

de şase şchioape şi groasă de două şi jumătate‖ (Căuşani)6 etc.

Caracterul aparte al condiŝiilor naturale din valea Nistrului de Jos a contribuit la

apariŝia unor forme specifice de organizare socială a populaŝiei autohtone, menŝinute şi

sub stăpânirea turco-tătară.

1 Petre V. Ştefănucă, Folclor şi tradiŝii populare, vol. I, Chişinău, nr. 214, p. 303. Talmaza.

2 Ibidem, nr. 216, p. 304. Copanca.

3 Iohann Mayer, Jurnal de Drum. Călătoria prin Moldova // Călători sătrăini despre Ŝările Române,

vol. 5, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu,

Bucureşti, 1973, p. 446-448. 4 Pál Ráday, [Călătoria prin Moldova] // Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 8, volum îngrijit

de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1983, p. 295 5 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Chişinău, 1992, p. 41.

6 Pál Ráday, [Călătoria prin Moldova] // Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 8, volum îngrijit

de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1983, p. 295

41

I. Localizarea şi statutul satelor hăneşti

Din punct de vedere geografic Ŝara Moldovei a atins punctul maxim al extinderii

teritoriale în timpul domniei lui Ştefan cel Mare (1457–1504). De asemenea, în perioada

ştefaniană s-a început refluxul stăpânirii moldoveneşti, începând din regiunile

basarabene (sud-estice) ale Ŝării Moldovei. Astfel, în anul 1484, turcii otomani au

cucerit oraşele fortificate Cetatea Albă şi Chilia. Acestea, împreună cu teritoriile

adiacente au tost transformate în raiale. În 1538, ca urmare a expediŝiei sultanului

Soliman Magnificul contra lui Petru Rareş, de la Ŝara Moldovei a fost ruptă încă o

bucată de teritoriu, în baza căreia otomanii au creat sangeacul Benderului. Anexările

teritoriale în favoarea Imperiului Otoman au continuat şi mai târziu, prin acapararea

oraşelor Reni (1621) şi Hotin (1715).

Nici tătarii din Crimeea, la sfârşitul secolului al XVI-lea, nu s-au limitat doar la

expediŝii de pradă în spaŝiul carpato-nistrean. Aceştia manifestau un interes tot mai mare

faŝă de câmpiile din sudul Ŝării Moldovei. Câmpiile Basarabiei (viitorului Bugeac)

reprezentau un loc prielnic pentru păşunatul vitelor. Încă în anul 1564, toscanul Antonio

Maria Graziani menŝiona că „Moldova… în direcŝia spre Marea Neagră şi Cetatea Albă

(Biallogrodum)… acestea sunt locuri pustii („vasta‖) şi lăsate în părăsire fără nici o

îngrijire din partea oamenilor din cauza incursiunilor neîncetate şi subite ale tătarilor‖1;

Iar în 1620, Giovani-Batista Malebi (Montalbani) scria că Moldova e despărŝită de tătari

printr-o „vastă întindere de câmpii deşerte şi cetăŝile tătarilor (!) anume: Cetatea Albă

(„Akerman‖), Oceacov („Pixia‖) şi Tighina („Bender‖) stăpânite de turci‖. Totodată, el

precizează că „sunt 76 de ani de când această regiune (Bugeacul–n.n.) se află sub

stăpânirea turcească‖2.

Un moment potrivit pentru tătari s-a ivit în anul 1595, odată cu izbucnirea luptelor

pentru scaunul domnesc dintre pretendentul Ieremia Movilă, susŝinut de polonezi, şi

domnul Ştefan vodă Radu (Răzvan?)3. Ieremia Movilă, având ajutor militar polonez, a

reuşit să obŝină domnia. Poarta Otomană, profund nemulŝumită de amestecul Poloniei în

luptele interne din Ŝara Moldovei, a orânduit pe hanul Crimeei, Gazi Ghirai, cu o armată

1 Antonio Maria Graziani, (Descrierea Moldovei) // Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 2,

volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti,

1970, p. 381. 2 Giovani-Batista Malebi (Montalbani), Relaŝie şi informaŝie adevărată despre Moldova // Călători

sătrăini despre Ŝările Române, vol. 4, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca

Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1972, p. 439. 3 Miron Costin, Opere, Chişinău, 1989. p. 10-11.

42

formată din 70000 de tătari şi 2000 de ieniceri, pentru scoaterea din scaun a noului domn

şi izgonirea oştirilor poloneze1.

Între 11 şi 12 octombrie 1595, au avut loc luptele de la Ŝuŝora, dintre oastea lui

Gazi Ghirai şi cea poloneză, condusă de hatmanul Jan Zamoyski, soldată cu rezultate

incerte. Iniŝierea tratativelor de pace dintre părŝile aflate în conflict a fost posibilă graŝie

străduinŝelor depuse de domnul Ieremia vodă Movilă care, a reuşit să-şi răscumpere

domnia prin cedarea acelor „şapte sate de ŝară, ce să dzicu hăneşti‖, pentru ca „să fie de

câşlele hanului în Bugeac‖2.

Deocamdată, nominalizarea şi localizarea acelor „şapte sate de ŝară‖ este dificilă,

deoarece informaŝiile oferite de izvoarele din epocă sunt scunde. Din surse târzii ştim că

aceste se aflau pe cursul inferior al Nistrului. Indentificarea este îngreunată de faptul că,

pe parcursul timpului, numărul „satelor hăneşti‖ din Bugeac a crescut până la douăzeci.

În multe publicaŝii de regulă sunt incluse, oarecum arbitrar, în rândul acelor „şapte sate

de ŝară (hăneşti)‖ toate localităŝile situate între Palanca şi Tighina. Acest lucru s-a făcut

fără a se ŝine cont de perioada cronologică când ele sunt atestate documentar, de

contextul în care sunt menŝionate şi de poziŝia geografică concretă – malul Nistrului.

Astfel, sociologul Boris Malski este de părere că acele „şapte sate de ŝară sau

hăneşti‖ corespund următoarelor aşezări rurale de pe Nistrul Inferior: Palanca, Tudora,

Crocmaz, Olăneşti, Purcari, Răscăieŝi şi Ciobârciu3. La rândul său, istoricul Ion

Chirtoagă susŝine că acele „şapte sate de ŝară sau hăneşti‖ erau: Răscăieŝi, Ciobârciu,

Talmaz, Leuntea, Cârnăŝeni, Copanca şi Chiŝcani. În calitate de argument aduce

informaŝiile, cu caracter istorico-geografic, din notiŝele de călătorie ale lui Fran£ois de

Pavie, baron de Fourquevaux, care a trecut în 1585, adică cu 10 ani înaintea

evenimentelor de la 1595, în drum spre Iaşi, prin sangeacul Ackermanului. Când a ajuns

în satul „Porcaer‖ (citeşte „Purcari‖ – n.n.), baronul de Fourquevaux a remarcat faptul că

acestă localitate era situată la hotarul dintre teritoriile aflate sub stăpânire otomană şi

cele de sub administraŝia Ŝării Moldovei. Reieşind din cele afirmate de François de

Pavie, Ion Chirtoagă consideră că, încă la 1585, satele aflate la sud-est de Purcari

inclusiv, aparŝineau otomanilor. Astfel, domnul Ieremia vodă Movilă nu putea să cedeze

hanului Crimeei nişte sate aflate sub stăpânire turcească. Deci, conform istoricului

1 Ibidem, p. 11.

2 Ibidem, p. 12; Eudoxiu Hurmuzachi, Documente privitoare la istoria românilor. Supliment II, vol. I,

Bucureşti, 1893, p. 356-359. 3 Boris Malski, Olăneştii. Monografia sociologică a unui sat de pe Nistru, Cetatea Albă, 1939, p. 151.

43

nominalizat mai sus, acele „şapte sate de ŝară‖ trebuie localizate doar la nord-vest de

Purcari1.

În cele ce urmează ne vom expune propriul punct de vedere asupra localizării

acelor „şapte sate de ŝară‖ cedate lui Gazi Ghirai în 1595 şi, să prezentăm, succint,

evoluŝia demografică şi administrativă a circumscripŝiei „satelor hăneşti‖.

Sursele narative interne care fac referinŝă la acele „şapte sate de ŝară‖ sunt foarte

scunde. Acestea sunt menŝionate doar în letopiseŝele lui Miron şi Nicolae Costin, care le

localizează în Bugeac, fără a le nominaliza şi fără ale indica exact amplasarea

geografice.

Mai multe informaŝii privind acele „şapte sate de ŝară‖ aflăm din memoriile,

relatările şi notiŝelor făcute de călătorii poloni, maghiari, germani etc., care, cu diverse

ocazii, au traversat teritoriile moldoveneşti aflate în stăpânire turco-tătară.

Este necesar să remarcăm prezenŝa, în sursele din secolele XVII-XVIII ce fac

referiri la satele moldoveneşti din Basarabia de est şi aflate sub stăpânire tătărească, a

trei sintagme distincte: a) „şapte sate de ŝară‖; b) „satele hăneşti‖ sau „sate supuse

hanului‖; c) „satele de ŝărm‖.

În istoriografie frecvent aceşti termeni au fost suprapuşi, fără a se face vreo

deosebire de sens. Deşi nu putem nega strânsa legătură semantică între sintagmele

enumerate mai sus, însă, analiza minuŝioasă a diferitor contexte în care au fost utilizate

aceste formulări, ne permit să constatăm că ele nu totdeauna sunt sinonime. În aceste

condiŝii, este necesar să evidenŝiem coraportul lor.

a) „Şapte sate de ţară‖. Miron Costin scrie despre „cele şapte sate de ŝară‖, numite

şi „hăneşti‖, cu referire concretă la satele cedate în anul 1595 hanului tătarilor din

Crimeea2. Existenŝa acestor „şapte sate‖ este semnalată frecvent şi de sursele externe.

Astfel, în 1609 Simon Contarini scrie despre „sette Villagi‖, adică „şapte sate‖; ceva mai

mai târziu, în 1639, Nicolae Barsi aminteşte de „şapte sate‖, împreună cu Ciobârciul3.

Cele şapte sate sunt nominalizate de sursele cartografice din epocă: Olăneşti, Purcari,

Răscăieŝi, Ciobârciu, Talmaza, Leuntea, Copanca4.

b) „Sate hăneşti‖ sau „sate aflate sub stăpânirea hanului‖. Această expresie, în

sens restrâns, este utilizată pentru „cele şapte sate de ŝară‖ de către Miron Costin şi, în

1 Ion Chirtoagă, Din istoria Moldovei de Sud-Est. Până în anii 30 ai secolului XIX, Chişinău, 1999, p.

98-111. 2 Miron Costin, op. cit., p. 12.

3 Eudoxiu Hurmuzachi, Documente privitoare ia istoria românilor, vol. IV, partea 2, Bucureşti, 1884,

nr.CCCVIII, p. 304-305 4 Visscher Nicolas (1640), planşa V; Hasius I. M. (1744), planşa XI; Lotter Tobiae Conrad (1772)

planşa XXIII; Dunn S. (1774) planşa XI // Vasile Băican, Geografia Moldovei, Bucureşti, 1996.

44

sens larg, de călătorii străini: polonezul Lawrin Piaseczynski, care îndeplinise în mai

multe rânduri misiunea de sol al regelui Poloniei la hanul Gazi Ghirai în perioada anilor

1601-1603. Acesta din urmă, aflându-se în drum spre Iaşi, în iulie 1601 a sosit la Cetatea

Albă şi la „satele moldoveneşti pe care le ŝine hanul tătăresc‖1; într-o dare de seamă

iezuită de la 1654 sunt menŝionate cele „20 de sate‖ care „ascultă de hanul tătarilor‖,

împreună cu „Ciobârciul‖2; Paul Beke, un iezuit ungur, la 1644 scrie despre localitatea

„Ciobârciu de sub atârnarea hanului‖3; Ioan Gninski, sol polonez, în perioada dintre

1677 şi 1678, scrie despre nişte „sate‖ ce le „are hanul‖, numite şi „Gietliparagoi‖4;

călătorii unguri Michaly Bay şi Gaspar Papai califică, la începutul secolului al XVIII-

lea, Ciobârciul ca „sat... în posesiunea hanului‖5; în 1709, Pal Raday scria despre

locuitorii Ciobârciului că erau „iobagii hanului tătar‖6. Sursele din epocă nominalizează

printre „satele hăneşti‖ localtăŝile Ciobârci, Han Câşla, Căuşani, Sălcuŝa, Olăneşti,

Leuntea, Cârnăŝeni etc.

c) „Sate de ţărm‖, vizitate în 1657 de călătorul turc Evlia Celebi7 şi numite, în

secolul XVIII, de către călătorul Peyssonel, „sate de litoral‖ sau „Iali-Kieiler‖8. În cadrul

cadrul „satelor de ŝărm sau de litoral‖ Evlia Celebi enumără localităŝile: Han Câşla

(acum, Udobnoe), Hagi Hasan, numită şi Hagi Asfan (acum, Tudora), Corcmaz

(actualmente, Crocmaz), Sultan Savati Han (actualmente, Olăneşti), Purcari, Tonal,

numită şi Topal (acum, Răscăieŝi), Ciobârciu, Talmaz, Leuntea, Copanca9. După

Peyssonel „satele de ŝărm‖ sunt: Palanca, Purcari, Sultan Suat (Olăneşti), Ciobârciu,

Sălcuŝa, Malcoci (pe malul drept al Botnei, la câŝiva kilometri mai la răsărit de Căuşeni,

acum dispărut – n.n.)10

.

Din cele expuse mai sus putem observa că, expresiile „sate hăneşti‖ şi „sate de

ŝărm‖ sunt sinonime. Prima fiind generală, utilizată pentru a evidenŝia statutul specific a 1 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 4, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-

Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1972, p. 238-239. 2 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 5, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-

Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1973, p. 508. 3 Ibidem, p. 284.

4 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 7, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-

Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1980, p. 359. 5 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 8, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-

Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1983, p. 241-242. 6 Ibidem, p. 295-296.

7 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 6, volum îngrijit de M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru

şi Mustafa Ali Mehmet, Bucureşti, 1976, p. 413-415. 8 Nicolae Iorga, Neamul românesc în Basarabia, Bucureşti, 1995, p. 227.

9 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 6, volum îngrijit de M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru

şi Mustafa Ali Mehmet, Bucureşti, 1976, p. 413-415. 10

Nicolae Iorga, op. cit., p. 227.

45

acestor sate, dependente de hanul din Crimeea. A doua expresie, „sate de ŝărm‖ sau, sub

denumirea turcească „Iali-Kieiler‖, era utilizată în limbajul oficial. Prin „sate de ŝărm‖ se

avea în vedere nu numai localităŝile de pe malul Nistrului, dar şi cele amplasate pe

Botna, plus afluenŝii de pe cursurile inferioare ale acestor râuri. Expresia îşi are originea

în faptul că, iniŝial, satele ce aparŝineau hanului erau situate pe ŝărmul Nistrului („cele

şapte sate‖). În decursul timpului, în rândul „satelor de ŝărm‖ au fost incluse şi alte

localităŝi, situate departe de malurile Nistrului. Cu toate acesea, sintagma „sate de ŝărm‖

a continuat să fie utilizată, având sensul de „sate hăneşti‖.

Noŝiunile „sate hăneşti‖ şi „sate de ŝărm‖ sunt generale şi cuprind un număr mare

de localităŝi supuse hanului din Crimeea. Cu toate acestea, nu trebuie să scăpăm din

vedere faptul că hanul din Crimeea stăpânea sate moldoveneşti şi în alte locuri ale

Bugeacului, numite şi ele „sate hăneşti‖. În acest sens este remarcabilă relatarea, din

anul 1677, a solului polonez Ioan Gninski, care aflându-se în drum spre Istambul, a

traversat şi prin teritoriiile situate între Greceni şi Ismail, referitor la care consemnează

că „satele de aici au fost odinioară ale hanului Mehmet Ghirai (1624-1644, 1654-1665 –

n.ed.), care a plecat la 1664 din Crimeea la Czerchies, acum le ŝine un agă. În schimb

hanul de acum are optsprezece sate pe Nistru de la Tighina – pe turceşte Bender – până

la Cetatea Albă, sate numite „Gietliparagoi‖ („parakoy‖ are sensul de „grup de sate‖ – n.

ed.)‖1. Astfel, vedem că prin „sate de ŝărm‖ se subînŝelegeau doar „satele hăneşti‖ de pe

valea Nisrului de Jos, nu şi acele situate spaŝiul cuprins între Prut şi Dunăre.

Noŝiunea „şapte sate de ŝara‖, are o semnificaŝie mai îngustă şi se referă la şapte

sate hăneşti rupte de la Ŝara Moldovei în anul 1595. Aceste şapte localităŝi au format

nucleul satelor hăneşti şi, au avut, cel puŝin până în secolul al XVIII-lea, un statut

administrativ deosebit de celelalte stăpâniri ale hanului în bazinul Nistrului Inferior.

În acest context trebuie să menŝionăm că în istoriografie există problema numărului

iniŝial al satelor cedate hanului de Ieremia vodă Movilă în anul 1595. Caracterul

fragmentar al documentelor nu ne permite să urmărim, pas cu pas, cum a evoluat statutul

celor „şapte sate de ŝară‖. Se ştie doar că, şi după anul 1595, problema acestor sate a fost

constant în atenŝia autorităŝilor moldoveneşti care, în mod repetat, au încercat să le

reîntoarcă. Astfel, la 1609, domnul Constantin vodă Movilă a reuşit să le reîncorporeze

Ŝării Moldovei, pentru o scurtă perioadă de timp, satele cedate la 1595 de Ieremia vodă

Movilă. De asemenea, într-un act din 16 februarie 1609, emis de cancelaria sultanului

Ahmed I, se menŝionează că otomanii au reîntors Ŝării Moldovei „cele şase localităŝi

1 Ioan Gninski, [Relaŝia solului] // Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 7, volum îngrijit de

Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1980, p.259.

46

situate lângă Nistru‖ ce au fost confiscate de aceştia de la tătari în anul 16081. Şi

scrisoarea din 5 septembrie 1609, adresată de Simon Contarini dogelui Veneŝiei,

confirmă reîntoarcerea Moldovei a „şapte sate‖2. Deoarece sursele menŝionate sunt

confuze în ceea ce priveşte detaliile, în istoriografie continuă să existe problema

numărului satelor cedate de Ieremia vodă Movilă la 1595: şase sau şapte.

Miron Costin, care a scris despre acele „şapre sate de ŝară‖ în a doua jumătate a

secolului al XVII-lea, consideră că în 1595 au fost cedate tătarilor şapte sate. Nu

excludem faptul că eruditul cronicar, care a deŝinut dregătoria de mare logofăt, deci

responsabil de cancelaria domnească, a avut posibilitatea să cunoascăîn original textul

documentului prin care Ieremia Movilă a cedat şapte sate hanului Crimeei. Presupunerea

rezultă din examinarea modului în care cronicarul a enumerat, în cunoştinŝă de cauză,

condiŝiile tratatului de pace încheiat de Ian Zamoyski şi Gazi Ghirai. Concomitent, lipsa

din letopiseŝ a cifrei, pentru care Miron Costin a lăsat loc alb în text, referitore la

cantitatea de miere pe care moldovenii urmau să o pună la dispoziŝia hanului din

Crimeea, demonstează că acesta intenŝiona să revină asupra documentului original,

păstrat probabil în cancelaria domnească.

Considerăm, reieşind din presupunerea că Miron Costin ar fi cunoscut actul

original de la 1595, că au fost cedate tătarilor şapte sate; un argument suplimentar ar fi

scrisoarea lui Contarini din 1609. Referitor la documentul otoman din 16 februarie 1609,

care indică cifra de şase sate, presupunem că nu a fost luat în calcul Ciobârciul, care

avea statut de târg şi de centru de circumscripŝie. Iniŝial, la începutul anului 1609, au fost

reîntoarse şase sate, ulterior, spre sfârşitul anului, a fost restituit târgul Ciobârciu. Acest

fapt a creat confuzie referitor la numărul de localităŝi cedate tătarilor în 1595. Aflarea pe

parcursul a câtorva luni a târgului Ciobârciului în calitate de enclavă otomană pe

teritoriu moldovenesc nu constituie un fenomen nou. În acest sens, un precedent

elocvent îl reprezintă cazul cetăŝii Bender. Şi după retrocedarea acelor „şapte sate de

ŝară‖ tătarilor, timp îndelungat Ciobârciul a fost menŝionat ca centru de circumscripŝie,

în jurul căruia se grupau celelalte şase sate, iar mai târziu şi alte „sate hăneşti‖.

Pentru localizarea acelor „şapte sate de ŝară‖ de un real folos sunt hărŝile din epocă.

Sursele cartografice din secolul al XVII-lea – mijlocul secolului al XVIII-lea

demostrează, în mod categoric, că „cele şapte sate de ŝară‖ erau situate pe valea Nistrului

Inferior, între cetăŝile Bender şi Palanca. Frecvent „şapte sate de ŝară‖ au fost evidenŝiate

1 T. Gemil, Relaŝiile Ŝărilor Române cu Poarta Otomană în documente turceşti (1601-1712), Bucureşti

1984, p. 138 2 Eudoxiu Hurmuzachi, Documente privitoare la istoria românilor, vol. IV, partea 2, Bucureşti, 1884,

nr. CCCVIII, p. 304-305.

47

cartografic de celelalte stăpâniri otomane din zonă, formând o circumscripŝie deosebită

de teritoriile sangeacurilor Ackerman şi Bender, precum şi de Bugeacul tătăresc. În

cadrul circumscripŝiei, de regulă, sunt nominalizate toate şapte sate: Olăneşti, Purcari,

Răscăieŝi, Ciobârciu, Talmaz, Leuntea, Copanca1. Indiscutabil că este vorba de acele

„şapte sate de ŝară‖ intrate în stăpânirea tătarilor în 1595 (Vezi Fig. 1).

Menŝionarea Purcarilor de către François de Pavie, în anul 1585, în calitate de

punct de hotar între Imperiul Otoman şi Ŝara Moldovei2, nu semnifică neapărat că satul

s-ar fi aflat, la acea dată, pe teritoriul controlat de otomani. Totodată, indicarea satului

Purcari ca punct de fronitieră moldo-otomană, în principiu, nici nu exclude faptul că

satul Olăneşti s-ar fi aflat, la acea dată, în componenŝa Ŝării Moldovei. Trebuie să avem

în vedere că, până în secolul al XlX-lea, satul mai sus amintit era o localitate aflată lângă

balta Nistrului, relativ departe de drumul comercial ce lega cetatea Benderului de

Ackerman. Până în prima jumătate a aceluiaşi secol, acest drum comercial, numit de

localnici „Şleah‖ sau „Şleahul Mare‖, pe porŝiunea dintre satele Purcari şi Starocazacie

avea o ramificaŝie. În dreptul Purcarilor, în apropiere de satul actual Antoneşti, „Şleahul

Mare‖ se bifurca, iar ramura sudică urma valea pârăului Căplani, până în apropierea

localităŝii omonime, formând aşa-numitul „Drum Tătăresc‖, iar de acolo ducea, spre

răsărit, până la satul Starocazacie şi continua mai departe, spre Cetatea Albă, traseul

drumului actual. Ŝinând cond de această particularitate geografică, putem admite că,

François de Pavie ar fi putut ajunge la Purcari dinspre sud, evitând trecerea prin satul

Olăneşti care, în acest fel se înscrie percfect în rândul localităŝilor moldoveneşti de la

Nistrul de Jos aflate la frontieră cu stăpânirile otomane. Probabil, satul Purcari se

evidenŝia din mediul celorlalte „sate nenorocite‖ (calificativul aparŝine sus-numitului

călător francez – n.n.) din regiune prin dimensiuni, număr de populaŝie etc, fapt ce 1-a

făcut pe François de Pavie să-l menŝioneze în calitate de punct de reper. Baronul de

Fourqueveaux menŝionează că, după ce a părăsit Ackermanul şi, „înaintând mai adânc

am ajuns într-un sat numit Purcari‖3. Deci, apropiindu-se de satul sus-numit, călătorul

este nevoit să „înainteze mai adânc‖, adică spre apus şi nu de-a lungul Nistrului, pe la

1 Visscher Nicolas (1640), planşa V // Băican Vasile, op.cit.

2 Relatarea lui François de Pavie, senior de Fourqueveaux // Călători sătrăini despre Ŝările Române,

vol. 3, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu,

Bucureşti, 1971, p. 180; „după ce am călătorit o zi în acest chip, înaintând mai adânc am ajuns la un sat

numit Porcaer care desparte ŝara sultanului de ŝara Moldovei şi la alte câteva aşezări nenorocite care nu

merită vreo atenŝie, atât de puŝin locuit este acest loc şi de puŝin roditor, în afară numai de păşuni unde

se găseşte o mulŝime mare de vite, boi, cai, oi şi capre la preŝuri foarte joase‖. 3 Relatarea lui François de Pavie, senior de Fourqueveaux // Călători sătrăini despre Ŝările Române,

vol. 3, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu,

Bucureşti, 1971, p. 180.

48

marginea stăpânirilor turceşti. Astfel, constatăm că, informaŝiile, fragmentare şi confuze,

ale lui François de Pavie nu ne împiedică să includem Purcarii şi Olăneştii în rândul

acelor „şapte sate de ŝară‖, cedate tătarilor în 1595.

Treptat, numărul „satelor hăneşti‖ va creşte de la şapte la doisprezece („la Ciubărciu,

unde sânt douăsprezece sate‖1, în 1632), apoi la optsprezece („hanul de acum are optsprezece

sate pe Nistru‖2, 1677) sau douăzeci („Ciubărciu, oraşul… împreună cu vreo douăzeci de

sate‖3, în 1654)

4. Unele din aceste noi „sate hăneşti‖ vor fi întemeiate în cadrul

circumscripŝiei acelor „şapte sate de ŝară‖, iar altele în afara ei, pe teritoriul sangeacurilor

Bender şi Ackerman. În primul caz menŝionăm satele: Arpente (actualmente dispărut, se afla

pe malul drept al pârăului Arpente, afluent al Ştiubeiului); Stancic (actualmente dispărut, era

situat pe un afluent al pârăului Ştiubei, la apus de Arpente. Probabil în valea Frasin unde,

conform tradiŝiei locale, a existat în trecutul apropiat o localitate); Popovca (astăzi Popeasca)

şi, probabil, Slobozia Hănesei. În cel de al doilea caz, pe teritoriul sangeacului de Ackerman,

hanul din Crimeea stăpânea localităŝile: Han Câşla (astăzi satul Udobnoe); Hagi Hasan sau

Hagi Asfan (actualmente satul Tudora); Corcmaz (astăzi Crocmaz) şi, probabil, Yanâc Hisar

(actualmente satul Palanca); iar în cuprinsul teritoriului sangeacului Bender, hanul din

Crimeea deŝinea satele Cârnăŝeni, Chiŝcani etc. „Satele hăneşti‖ amplasate în sangeacurile

Bender şi Ackerman, din punct de vedere teritorial-administrativ aparŝineau turcilor, însă, din

punct de vedere economic, erau subordonate hanului din Crimeea. Un al treilea grup de „sate

hăneşti‖, cum ar fi Căuşeni, Malcoci (sat dispărut, amplasat pe dreapta Botnei, în apropierea

satului Zaim), Sălcuŝa etc., se aflau în Bugeac, pe teritoriu tătăresc.

Trebuie să evidenŝiem faptul că, în decursul timpului, centrul administrativ al „satelor

hăneşti‖ s-a schimbat de câteva ori. Iniŝial acesta era situat în târgul Ciobârciu5, şi constituia

nucleul acelor „şapte sate de ŝară‖. Mai târziu, la mijlocul secolului al XVII-lea, nu în ultimul

1 Relaŝiune asupra Moldovei făcută de părintele Paolo Bonnicio, franciscan, care a locuit acolo mai

bine de 9 ani // Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 4, volum îngrijit de Maria Holban, M. M.

Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1972, p. 22. 2 Ioan Gninski, [Relaŝia solului] // Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 7, volum îngrijit de

Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1980, p.259. 3 Starea religiei catolice în Moldova sau Valahia în anul 1654 // Călători sătrăini despre Ŝările Române,

vol. 5, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu,

Bucureşti, 1973, p.508. 4 Miron Costin, Op. cit. p.12; Eudoxiu Hurmuzachi, Documente..., vol. IV, partea 2, p. 304-305;

Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 5, p. 89; p. 508; vol. 7, p. 359; vol. 5, p. 22. 5 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 5, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-

Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1973, p.8 9.

49

rând ca urmare a decăderii târgului Ciobârciu, centrul circumscripŝiei s-a mutat la Han Câşla1,

iar de acolo, la începutul secolului al XVIII-lea, este transferat la Căuşani, pe Botna2.

Acele „şapte sate de ŝară‖, în decursul secolului al XVII-lea, s-au bucurat de un

statut administrativ specific. Călătorii străini, de regulă, constată caracterul administrativ

dualist al acestor localităŝi: „sate în ŝara moldovenilor... în stăpânirea hanului‖, la 1639,

după Nicolo Barsi3; „în cuprinsul hotarelor Moldovei, dar acum ascultă de hanul

tătarilor‖, la 1654, după un iezuit4.

Cunoaştem puŝine detaliii referitoare la statutul deosebit al „satelor hăneşti‖,

deoarece ne lipsesc documentele de bază, depozitate, probabil, în arhivele Turciei, la

care nu avem acces. Cu toate acestea, sursele accesibile ne prinit să semnalăm câteva

aspecte importante. Ştim că circumscripŝia acelor „şapte sate de ŝară‖, precum şi

celelalte sate hăneşti, erau administrate de un locŝiitor al hanului, numit iali-agasi adică

agă de ŝărmuri5. Sunt cunoscute numele unora dintre iali-agasi: la 1601 funŝia era

deŝinută de Nasyl-aga6, iar la 1656-1657, în acestă dregătorie se afla Islam aga, fiul lui

Sefer aga, vizirul hanului din Crimeea7. Iali-agasi era numit de către hanul de Crimeia şi

şi se afla sub ascultarea valiului din Oceacov. Astfel, constatăm existenŝa condominiului

turco-tătar asupra satelor hăneşti din sangeacuri, şi a celui moldo-tătar, în deoseni la

începutul secolului al XVII-lea, în circumscripŝia „şapte sate de ŝară‖.

II. „Satele hăneşti” reflectate în sursele istorice de la

sfârşitul secolului al XVI-lea – începutul secolului al XVIII-lea.

Mai jos, am structurat informaŝiile privind „satele haneşti‖, parvenite de la călătorii

străini, în ordine cronologică, după localităŝi, de la sud-est spre nord-vest; deci, urmând

cursul Nistrului de la Ackerman (Cetatea Albă) spre Bender (Tighina), având în vedere

că, în perioada cercetată, vectorul social-politic şi economic al „satelor haneşti‖ era 1 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 6, volum îngrijit de M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru

şi Mustafa Ali Mehmet, Bucureşti, 1976, p. 413; Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 8, volum

îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1983, p.

241. 2 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 8, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-

Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1983, p. 515-516. 3 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 5, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-

Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1973, p. 89. 4 Ibidem, p. 508.

5 Nicolae Iorga, Op. cit., p. 227; Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 6, volum îngrijit de M. M.

Alexandrescu-Dersca Bulgaru şi Mustafa Ali Mehmet, Bucureşti, 1976, p. 413. 6 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 4, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-

Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1972, p. 239. 7 Iohann Mayer, Jurnal de Drum. Călătoria prin Moldova // Călători sătrăini despre Ŝările Române,

vol. 5, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu,

Bucureşti, 1973, p. 446-448.

50

orientat spre Imperiul Otoman. Textele selectate şi grupate după localităŝi conŝin cele

mai diverse tipuri de informaŝii, începând de la descrierea fizico-geografică şi

administrativă a regiunii şi terminând cu elemente de istorie, etnografie, demografie etc.

Cu toate că, informaŝiile respective nu sunt complete, însă, ele ne permit să schiŝăm o

imagine de ansamblu, istorico-geografică, a văii Nistrului de Jos.

Han Câşla (Câşla Hanului). Aceasta este atestată documentar între anii 1656 şi

1657, atunci când călătorul turc Evlia Celebi nota: „După aceea am plecat de la Cetatea

Albă… şi mergând spre apus am ajuns la localitatea denumită Câşla Hanului („Han

Câşlasi‖), unde se află reşedinŝa guvernatorului tătarilor din Bugeac. Este un sat cu cinci

sute de case, toate acoperite cu stuf. Se află la o distanŝă de o oră de apa Nistrului şi este

un sat înfloritor ca un târg, cu han, cu geamie şi cu baie. Stăpânitorul de aici, zis aga de

ŝărmuri, este numit de hanii tătari, însă el se află sun ascultarea valiului din eialetul

Oceacov… De aici, mergând spre apus, am sosit la cetatea Yanâk Hisar‖1. Astfel,

constatăm că prosperitatea satului Han Câşla, în secolul al XVII-lea, a fost determinată

poziŝia geografică strategică. Localitatea este situată în apropiere de trecătoarea

Nistrului, nu departe de vărsarea fluviu în Liman (Vidov). Să nu uităm că, în această

perioadă, principalul drum comercial şi militar care lega Hanatul Crimeei de raialele

otomane basarabene, de Bugeac şi de Ŝara Moldovei, traversa Nistrul în apropierea

localităŝii Palanca (Yanâk Hisar). De acestă situaŝie prielnică a profistat şi satul Han

Câşla, care a devenit, pentru o anumită perioadă, reşedinŝa de vară a hanului din

Crimeea în Bugeac. Admitem că statutul de reşedinŝă a hanilor a fost unul oficial

deoarece, în lipsa acestora, localitatea Han Câşla găzduiea pe locŝiitorii lor. Totodată,

acolo îşi avea sediul şi Iali-agasi (aga de ŝărm). Trebuie să menŝionăm că, la mijlocul

secolului al XVII-lea, localitatea Tudora (Hagi Hasan), situată în apropiere de Han

Câşla, a avut rolul de reşedinŝă de vară a vizirilor hanilor din Crimeea.

1 Iohann Mayer, Jurnal de Drum. Călătoria prin Moldova // Călători sătrăini despre Ŝările Române,

vol. 5, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu,

Bucureşti, 1973, p. 446-448.

51

Fig.1. “Şapte sate de ţară” şi “satele hăneşti”

De asemenea, constatăm existenŝa, în perioada investigată, unei strânse

interdependeŝe dintre Han Câşla şi târgul Palanca cu satele Gura Roşa (Kizilpana),

Tudora (Hagi Hasan) şi Crocmaz (Corcmaz). Împreună au constituit un grup de localităŝi

subordonate, din punct de vedere economic, hanului din Crimeea, dar care, din punct de

vedere admisistrativ, aparŝineau sangeacului Ackerman. În regiunea respectivă, impactul

civilizaŝiei turco-tătare fost mult mai semnificativ decât în cealaltă parte a văii Nistrului

de Jos. În secolul al XVII-lea, atestăm acolo, în afară de moldoveni, un număr mare de

turci şi, în special, tătari. Remarcăm în sus-numitele localităŝi, pentru secolul al XVII-

52

lea, existenŝa moscheelor, băilor şi a altor elemente culturale caracteristice civilizaŝiei

musulmane. Prezenŝa elementului etnic turc şi tătar, care întruchipau puterea

stăpânitoare, au determinat autorităŝile otomane să asigure regiunii în cauză o mai mare

securitate, fapt ce a contribuit stabilitatea şi prosperarea ei economică. Astfel, după

anexarea Cetăŝii Albe, în apropierea vadului Nisrului, pe baza unei vechi fortificaŝii

moldoveneşti – Cetatea lui Iurghici, turcii au construit cetatea Yanâk Hisar (Palanca)1.

Treptat, în preajma acestei cetăŝi turceşti a luat naştere târgul (oraşul) Palanca, un

important centru economic, comercial-meşteşugăresc, din bazinul inferior al Nistrului.

Gura Roşa (Kizilpana, zis „Kosludjan” sau „Kizildjan”). După a doua vizită la

Tighina, turcul Evlia Celebi, a pleacat „de acolo spre răsărit, tot de-a lungul Nistrului‖,

ajungând în „Kosludjan‖ sau „Kizildjan‖, „şi de acolo la Câşla Hanului‖2. În opinia

noastra este vorba de satul Gura Roşa, numit de turci Kizil Pana(r), adică Fântâna Roşie.

Palanca. Mai mute pagini din istoria acestei localităŝi şi-au găsit o reflectare

detaliată în lucrările cunoscutului cercetător al istoriei Modovei de sud-est, Ion

Chirtoagă3. Acest istoric primul care a identificat Cetatea lui Iurghici, din secolul al XV-

lea, cu Palanca4. În continuare vom aborda doar acele aspecte care se referă strict la

subiectul examinat în acest studiu. Deja în anul 1651, Iohann Mayer, emisarul reginei

Suediei la hanul tătarilor Islam Ghirai, menŝiona în jurnalul său de călătorie că, venind

de la Cetatea Albă, a trecut pe lângă „Palanca, un orăşel turcesc‖5. Între anii 1656 şi

1657, călătorul turc Evlia Celebi nota: „De aici (din Câşla Hanului – n.n.), mergând spre

apus, am sosit la cetatea Yanâk Hisar‖.

În continuare, Evlia Celebi înregistrează o descriere, însoŝită de o sumară, însă

foarte importantă, istorie a acestei construcŝii defensive: „Yanâk Hisar, este un turn

puternic, având forma circulară, ca şi cetatea Galata. Şi în prezent are acoperiş din

scânduri subŝiri, fiind aşezat într-un loc de trecere pe albia Nistrului, pe pământul Cetăŝii

Albe. A fost zidită de sultanul Baiazid Veli. Ulterior, în timpul domniei hanului

Mahmed Ghirai cel Gras (1577-1584–n.ed.), acestă cetate a fost invadată şi ruinată de 1 Ion Chirtoagă, Târguri şi cetăŝi din sud-estul Moldovei (secolul al XVI-lea – începutul secolului al

XIX-lea), Chişinău, 2004, p. 158-173; Ion Chirtoagă, O palancă şi un sat la gura Nistrului // Revista de

istorie a Moldovei, 1991, nr. 4. 2 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 6, volum îngrijit de M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru

şi Mustafa Ali Mehmet, Bucureşti, 1976, p. 436. 3 Ion Chirtoagă, Târguri şi cetăŝi din sud-estul Moldovei (secolul al XVI-lea – începutul secolului al

XIX-lea), Chişinău, 2004, p. 158-173; Ion Chirtoagă, O palancă şi un sat la gura Nistrului // Revista de

istorie a Moldovei, 1991, nr. 4. 4 Ibidem.

5 Iohann Mayer, Jurnal de Drum. Călătoria prin Moldova // Călători sătrăini despre Ŝările Române,

vol. 5, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu,

Bucureşti, 1973, p. 446-448.

53

către cazaci. După aceia, în anul 1025 (20 ianuarie 1616-8 ianuarie 1671–n.ed.),

guvernatorul Oceacovului, Şakşaki paşa, cu firmanul sultanului Ahmed, a zidit-o din

piatră, încât şi în present se află în bună stare. În partea exterioară de jur împrejur are un

fel de palancă fortificată, construită din lemn. Acei care se duc de la Cetatea Albă la

Oceacov şi în ŝara Crimeii trec apa Nistrului pe la această cetate. Fiind deci un loc

trebuincios pentru trecere, are dzidar şi două sute de oşteni înarmaŝi. Mai are deposit de

muniŝii, precum şi douăzeci de tunuri împărăteşti vechi1.

Peste jumătate de secol, la 18 martie 1706, ungurii Michály Bay şi Gaspar Pàpay

menŝionează în jurnalul de călătorie că: „Trecând apa Nistrului pe giaŝă, am ajuns într-un

târziu la Ianok Palanca‖. Iar peste o zi, la 20 martie, „sâmbăta, plecând din Palanca am

poposit pe malul Nistrului‖, de acolo luând calea spre Ciobârciu2. În aceeşi perioadă, la

începutul secolului al XVIII-lea, în anul 1711, francezul Aurby de la Motraye, trecând

prin Căuşeni spre Cetatea Albă, a ajuns „într-un fel de târg, pe care localnicii îl numesc

Palanca, şi care are un castel fără garnizoană, aşezat pe o mică ridicătură lângă Nistru‖3.

Cetatea şi târgul Palanca au existat, în decursul întregului secol al XVIII-lea, până

la sfârşitul dominaŝiei otomane în interfluviul Nistru-Prut. Palanca, în calitate de oraş cu

fortăreaŝă, a fost menŝionată frecvent de călătorii străini care au vizitat regiunea Nistrului

Inferior, ea figurând şi pe mai multe hărŝi militare şi planşe elaborate în perioada

războaielor ruso-turce. După 1812 importanŝa defensivă şi economică a acestei localtăŝi

a scăzut, transformându-se într-o simplă aşezare rurală. Cetatea turcească de la Palanca a

avut de suferit în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, a fost abandonată de

autorităŝile ŝariste şi, în decursul secolului al XIX-lea, s-a năruit sub impactul factorului

natural cât şi a celui uman.

Tudora (Hagi Hasan). De la Yanâk Hisar (Palanca), Evlia Celebi, menŝiona despre

continuarea călătoriei sale: „De aici… efendiul nostru paşa [Melek Ahmed paşa – n.n.]

mergând de-a lungul Nistrului, spre apus, am sosit împreună în satul Hagi Hasan. Aici se

află locul de iernat al lui Sefer aga, care este vizirul hanului tătar. În acel loc, fiul lui

Sefer aga, Islam aga, fiind agă de ŝărmuri, a ieşit în întâmpinarea paşei cu patruzeci de

mii de gazii tătari, viteji şi supuşi. El a dat un mare ospăŝ în cinstea paşei şi a oastei

1 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 6, volum îngrijit de M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru

şi Mustafa Ali Mehmet, Bucureşti, 1976, p. 413-415. 2 Michály Bay şi Gaspar Pàpay, [Călătorie prin Moldova şi Dobrogea] // Călători sătrăini despre Ŝările

Române, vol. 8, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul

Cernovodeanu, Bucureşti, 1983, p.241-242. 3 Aurby de la Motraye, [Călătorie prin Ŝările Române, în 1711, 1714] // Călători sătrăini despre Ŝările

Române, vol. 8, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul

Cernovodeanu, Bucureşti, 1983, p. 515.

54

islamice, tăind o mie de oi şi o sută de vite, încât i-a săturat peste măsură pe toŝi gazii‖1.

În surse mai târzii, satul Hagi Hasan este numit şi Hagi Asfan.

Crocmaz (Corcmaz). Acelaşi călător turc, Evlia Celebi, nota: „de acolo (din Hagi

Hasan – n.n.) am ajuns în satul Corcmaz, care este aşezat în apropierea Nistrului, având

şi o geamie. Este un sat înfloritor de ŝărm‖2. Localitatea Corcmaz nu trebuie confundată

cu „Korczoways‖, un sat situat între Palanca şi Cetatea Albă, care figurează pe mai

multe hărŝi medievale, deoarece, pe un şir de harŝi din epocă sunt indicate concomitent

ambele sate, deci reiese că sunt distincte.

Olăneşti (Sultan Savati Han). În 1651, suedezul Iohann Mayer, urmându-şi

drumul de la Palanca, menŝiona în jurnalul de călătorie: „în aceeaşi seară, nu mult

înainte de conacul nostru de noapte, am împuşcat un pelican, pe care l-am prins numai

cu mare greutate, cu toate că era rănit la o aripă. Este o pasăre ciudată, dar frumoasă, şi

mult mai mare decât o lebădă, am dus-o vie cu mine. Am petrecut noaptea la Olăneşti

(„Olenest‖), un sat mare şi populat, şi am fost îndestulaŝi cu hrană suficientă, dar ca

băutură n-am avut decât apă neamestecată cu nimic, căci nu puteam să beau braga

(„braha‖) lor‖3.

Iar călătorul turc Evlia Celebi menŝiona: „De aici (din Corcmaz – n.n.) am venit în

satul Sultan Savati Han care, de asemenea este un sat de ŝărm, în bună stare şi cu o

geamie. Toate casele sunt acoperite cu stuf. De fapt, este cunoscută zicătoarea „tătarii

mănâncă mei, poartă blănuri, casele lor sânt acoperite cu stuf, iar ei sânt neînŝelegători‖4.

În documentele ulterioare, acest toponim a fost redat „Sultan Suat‖ sau „Sultan

Suvat‖. Forma turco-tătară a numelui satului Olăneşti, indică că acestă localitate a fost

moşia fratelui hanului din Crimeea, care purta titlul de „sultan‖. Astfel, dacă ŝinem cont

de faptul că Han Câşla era locul de reşedinŝă a hanului din Crimeea, Tudora (Hagi

Hasan) era ocina vizirului hanului, satul Slobozia Hănesei, judecând după denumire,

pare să fi fost subordonată economic, consoartei principale a hanului din Crimeia, atunci

raŝionamentul că Olăneştii aparŝineau fratelui hanului pare să fie logic. Nu excludem

posibilitatea ca şi venitul celelate „sate hăneşti‖ a fost distribuit între membrii familiei şi

apropiaŝii hanului din Crimeea.

1 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 6, volum îngrijit de M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru

şi Mustafa Ali Mehmet, Bucureşti, 1976, p. 413-415. 2 Ibidem, p. 413-415.

3 Iohann Mayer, Jurnal de Drum. Călătoria prin Moldova // Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol.

5, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu,

Bucureşti, 1973, p. 446-448. 4 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 6, volum îngrijit de M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru

şi Mustafa Ali Mehmet, Bucureşti, 1976, p. 413-415.

55

Purcari. Cu ceva înaintea anexarea acelor „şapte sate de ŝară‖, în anul 1585,

călătorul francez François de Pavie, după plecarea din Cetatea Albă, menŝiona că: „După

ce am călătorit o zi în acest chip, înaintând mai adânc am ajuns la un sat numit Porcaer

care desparte ŝara sultanului de ŝara Moldovei şi la alte câteva aşezări nenorocite care nu

merită vreo atenŝie, atât de puŝin locuit este acest loc şi de puŝin roditor, în afară numai

de păşuni unde se găseşte o mulŝime mare de vite, boi, cai, oi şi capre la preŝuri foarte

joase‖1. Între 1656 şi 1657, turcul Evila Celebi scria în zilnicul său că: „Pornind de aici

(din Olăneşti – n.n.) am sosit în satul Purcari („Porca‖) care, de asemenea este un sat de

ŝărm‖2.

Răscăieţi (Tonal). Călătorul menŝionat mai sus îşi continuă naraŝiunea referitore la

traversarea teritoriului „satelor hăneşti‖, arătând că: „După aceia (după ieşirea din

Purcari – n.n.), am ajuns în satul Tonal, care este un sat tătăresc înfloritor‖3.

Ciobârciu. Localizatea respectivă este reflectată frecvent în sursele istorice ale

epocii, cu mult mai des decât restul „sate hăneşti‖. Acest fapt are două explicaŝii de

bază: 1) Ciobârciul a fost o localitate urbană (târg) importantă a Ŝării Moldovei, cu

cetate, sediu al pârcălăbiei de ŝinut încă de la cumpăna secolelor XV-XVI. Şi sub

stăpânire tătărească Ciobârciul a păstrat statutul de târg o perioadă îndelungată4; 2)

Ciobârciul a găzduit, între secolele XV-XVIII, o importantă comunitate maghiară

catolică, care a atras atenŝa mai multor călători occidentali.

În prezentul studiu ne vom opri doar asupra segmentului cronologic în decursul

căruia Ciobârciul a făcut parte din acele „şapte sate de ŝară ― şi din „satele hăneşti‖.

Astfel, călătorul polonez Lawrin Piaseczynski, în anul 1601, „la 6 octombrie este la

Cetatea Albă, la 11 octombrie la Ciubărciu…‖5. În aprilie 1602, a fost însoŝit din Iaşi

până la Ciubărciu de „pârcălabii‖ domnului, Avram şi Durac. Peste câteva zile a sosit la

1 Relatarea lui François de Pavie, senior de Fourqueveaux // Călători sătrăini despre Ŝările Române,

vol. 3, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu,

Bucureşti, 1971, p. 180. 2 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 6, volum îngrijit de M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru

şi Mustafa Ali Mehmet, Bucureşti, 1976, p. 413-415. 3 Ibidem, p. 413-415.

4 Ion Chirtoagă, Târguri şi cetăŝi din sud-estul Moldovei (secolul al XVI-lea – începutul secolului al

XIX-lea), Chişinău, 2004, p. 227-250; Ion Chirtoagă, Cioburciu // Revista de istorie a Moldovei, 1996,

nr. 2. 5 Lawrin Piaseczynski, [Rezumat a 3 solii ale lui Lawrin Piaseczynski la Gazi Ghirai hanul tătarilor de

Perecop] // Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 4, volum îngrijit de Maria Holban, M. M.

Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1972, p. 238-239.

56

Cetatea Albă1. Iar în Scrisoare din Moldova, la 31 ianuarie 1602, nota: „Czoburczy, la 7

mile de Cetatea Albă‖2.

Ceva mai târziu, în anul 1632, călugărul Paolo Bonnicio (Bonici) din Malta,

călătorind prin Moldova, nota că „de la Huşi, după ce ai trecut Prutul şi Nistrul, poŝi

umbla şase zile prin câmpiile tătarilor şi ajungi la Ciubărciu, unde sânt douăsprezece

sate; dar la Ciubărciu sânt vreo 300 de familii care au fost în vechime catolice – după

câte mi s-a spus – iar acum <locuitorii> sânt schizmatici şi luterani pentru că nu au putut

să aibă preoŝi care să-i înveŝe şi să-i călăuzească pe drumul cel bun‖3. Peste şapte ani, în

1639, călugărul italian Niccolo Barsi menŝiona, referitor la călătoria sa, că „ne-am

îndreptat înspre un sat numit Ciubărciu („Ciberci‖), care în ciuda faptului că se găseşte

în ŝara moldovenilor este totuşi în stăpânirea hanului, împreună cu alte şapte sate aşezate

unul lângă altul, toate lângă râul Nistru, pomenit mai sus. Acest sat Ciubărciu este cel

mai mare din toate şi aici ne-am odihnit în timpul nopŝii; în afara faptului că se găsesc

mulŝi moldoveni acolo, se află şi 30 de case de unguri catolici, cu o biserică clădită de

curând, după cum mi-a spus părintele fra Giacinto de Osimo <călugăr> dominican şi

vicar general al acelei provincii‖4. În anul 1641, Petru Bogdan Bakšić nota că „în Ŝara

Tătărească, aproape de Moldova, se află o localitate numită Ciubărciu („Cebercu‖) în

care se găsesc câŝiva catolici de neam maghiar şi poloni robi‖5; iar în 1644, iezuitul

maghiar Paul Beke nota că „pentru cei ce ar merge de aici la tătari, primul popas şi cel

mai potrivit ar fi oraşul Ciubărciu de sub atârnarea hanului. Aici majoritatea locuitorilor

sunt unguri. Dregătorul este şi el ungur‖6. Asemenea şi în 1654, într-o dare de seamă a

iezuiŝilor din Moldova, se menŝionează: „Ciubărciu, oraşul se află în cuprinsul hotarelor

Moldovei, dar acum ascultă de hanul tătarilor împreună cu vreo douăzeci de sate în care

1 Ibidem, p. 240.

2 Ibidem, p. 243.

3 Relaŝiune asupra Moldovei făcută de părintele Paolo Bonnicio, franciscan, care a locuit acolo mai

bine de 9 ani // Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 4, volum îngrijit de Maria Holban, M. M.

Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1972, p. 22. 4 Niccolo Barsi, Noua şi adevărata povestire a călătoriei făcute de Niccolo Barsi din Lucca, din anul

1632 până în 1639, în ŝinuturile tătarilor, cerchezilor şi abbazilor şi în Migrelia, în care se povestesc

multe întâmplări stranii şi caudate date la lumină // Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 5,

volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti,

1973, p.89. 5 Petru Bogdan Bakšić, Vizitarea Apostolică a Moldovei // Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol.

5, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu,

Bucureşti, 1973, p. 232. // 6 Paul Beke, [Relaŝie despre Moldova] // Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 5, volum îngrijit

de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1973, p. 284.

57

locuiesc în cea mai mare parte unguri catolici. Biserica este clădită din lemn. Nu este

preot‖1.

Între anii 1656-1657, cărturarul otoman Evlia Celebi s-a aflat în trecere prin Ŝara

Moldovei şi Bugeac. Acesta a străbătut şi teritoriul satelor hăneşti, menŝionând că:

„mergând de-a lungul Nistrului, spre apus, am sosit în târgul Ciobârciu („Cioplige‖).

Acesta este un sat înfloritor de tătari şi valahi, format din cincisute de case acoperite cu

stuf, cu geamie şi şaptezeci de dughene, fiind sub guvernarea agăi de ŝărmuri şi făcând

parte din ŝinutul cetăŝii Tighina („Bender‖). Odată pe săptămână are aici loc un mare

bazar. Dat fiind că se află la marginea Nistrului, se găsesc multe vii şi grădini‖2.

În anul 1682, Antonio Angelini din Campi, în raportul despre catolicii din Moldova

menŝionează succint mai mute informaŝii referitoare la localitatea „Ciubărciu, la graniŝă

cu tătarii, case de catolici, 40, biserica e fără obiecte de cult, preotul trebuie să aibă cu el

toate cele necesare; tătarii sânt stăpâni, ai noştri nu pot ŝine sau poseda cai, şi pentru că

sânt neîncetat molestaŝi cu prilejul incursiunilor ce se fac şi brutalizaŝi necontenit,

preotul trebuie să umble pe jos sub o haină de împrumut, şi cum nu e ajutat chiar cu

nimic se caută ca el să fie ajutat cu un subsidiu. Locurile sânt în paragină, şi pustii, nu

este vin, oamenii trăiesc doar cu mei şi cu hrişcă, la păresimi au un preot pentru a se

mărturisi şi a primi tainele bisericii, <e nevoie deci> de cel puŝin 40 de scunzi ca

subsidiu anual, căci nu se poate locui acolo, şi când se duce preotul, trebuie să ia cu sine

păzitori şi servitori de teama tâlharilor şi a tătarilor‖3.

Între anii 1677-1695, Ioan Baptista Berkus, fost vicar al bisericii catolice din

Moldova, elev al colegiului de propagandă Fide, misionar al Sfintei Congregaŝiuni,

scria: „Ciubercin, oraş, două zile depărtare de Huşi, înspre Tătărime, este aşezat pe

malul râului Nistru, în Moldova. Înainte vremuri îl ŝineau tătarii acuma turcii. Mai bine

de jumătate sunt acolo catolici, care ar fi vreo 200 de suflete. Au biserică de lemn, fără

odoare, unde de 12 ani n-a mai fost preot. E primejdie de năvala tătarilor a merge acolo,

mai ales pe vremurile acestea. Au cerut preot în mai multe rânduri, dar n-a fost cine să

meargă, unii din ei au venit drum de patru zile spre a se spovedi la mine. Am vrut să mă

duc eu, dar ei m-au sfătuit să nu mă duc. Trebuia să fie mai mulŝi împreună pentru

1 Starea religiei catolice în Moldova sau Valahia în anul 1654 // Călători sătrăini despre Ŝările

Române, vol. 5, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul

Cernovodeanu, Bucureşti, 1973, p.508. 2 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 6, volum îngrijit de M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru

şi Mustafa Ali Mehmet, Bucureşti, 1976, p. 413-415. 3 Antonio Angelini din Campi, Raport despre Moldova şi Ŝara Românească // Călători sătrăini despre

Ŝările Române, vol. 7, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul

Cernovodeanu, Bucureşti, 1980, p. 339.

58

însoŝire. Copii unora sunt botezaŝi de către schismatici, iar alŝii rămân nebotezaŝi din

neştiinŝă. La două zile depărtare de acolo, acum patru ani era la Huşi p. Ion Battista Del

Monte care de-ar fi vrut să meargă, putea, căci ei merg şi până mai departe‖1.

La 20 martie 1706, doi călători unguri, Michály Bay şi Gaspar Pàpay, menŝionau în

zilnicul de călătorie că „pe malul Nistrului, satul unguresc numit Ciuburciu

(„Csebercsik‖). Acest sat numit Ciuburciu, a fost întemeiat de regale Vladislav (1440–

1444 – n. ed.), împreună cu mai multe sate în jurul Cetăŝii Albe sau Nieszter-Fejérvár, în

Basarabia sau Bugeac. Celelate sate au pierit toate, numai acesta a mai rămas şi acesta e

pe jumătate românesc. Aceşti <unguri> vorbesc încă ungureşte, până în ziua de azi. Este

sat de iobagi în posesiunea hanului, ŝinând de Câşla Hanului. Mai sânt încă treizeci de

gospodari, au mulŝi copii, şi slugi: sânt oameni cu stare bună, se plâng că de vreo câŝiva

ani n-au preot, fiind de altfel catolici. Se căsătoresc, sporesc, se înmulŝesc între ei fără

preot; ba chiar se găsesc copii de patru-cinci ani ai unor asemenea căsătoriŝi fără preot,

care încă nu sânt botezaŝi, şi mulŝi dintre copii lor au murit nebotezaŝi. Ni s-au plans cu

mare durere în suflet de această lipsă de preot; măcar la trei-patru ani de-ar veni un preot

între noi – spuneau ei - care să le boteze copii, să facă cununiile şi să-i poată spovedi.

Ŝin cu atâta îndărătnicie la religia lor, încât deşi se află preot roman în satul lor, preferă

să-şi îngroape copii nebotezaŝi, decât să-i boteze cu preotul roman. Ne-au rugat din tot

sufletul să arătăm acest lucru măriei sale domnului nostru milostiv şi să rugăm pe măria

sa să le trimeată un preot <catolic>, ei fiind dispuşi să plătească după puterea lor şi să-l

întreŝină pe preot; dar le-ar trebui un preot care să ştie ungureşte, căci ei în afară de

limba românească şi cea ungurească nu cunosc alta. Ar da anula fiecare gospodar câte

un taler, o ferdelă de făină, o ferdelă de meiu, un car fân, o găină; în afară de aceasta,

pentru înmormântări şi botezuri se plăteşte deosebit‖ 2

. În 1709, solul transilvănean Pál

Ráday a sosit în oraşul Bender. La 6 decembrie semnala că „a venit la mine preotul pe

care îl trimisese cu patru ani în urmă, măria sa principele în ŝara tătărească, la cererea

ungurilor care locuesc acolo într-un sat numit Ciubărciu, povestindu-mi, la multele mele

întrebări, cum au ajuns ungurii ceia acolo; anume: după ce Vladislav I a fost bătut de

turci la Varna, şi a căzut curând în mâna lor şi <oraşul> unguresc (!) Cetatea Albă

(„Nieszterférvár‖), care pe turceşte se numeşte Akkerman şi se află pe malul Nistrului

lângă mare – <o parte> din locuitori au rămas pe loc; acum sânt iobagii hanului tătar,

care-I cârmuieşte printr-un agă împreună cu locuitorii de pe mai multe moşii pe care le

1 Vladimir I. Ghica, Scrisoarea unui preot pământean din veacul al 17-lea. (extrasă din Arhivele

Propagandei) // Revista Catolică, Bucureşti, 1912, vol. 4, p.582-583. 2 Michály Bay şi Gaspar Pàpay, [Călătorie prin Moldova şi Dobrogea] // Călători sătrăini despre Ŝările

Române, vol. 8, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul

Cernovodeanu, Bucureşti, 1983, p.241-242.

59

are în Bugeac‖1. Acest preot catolic este nu altcineva decât, Ştefan Lippay, paroh între

anii 1706 şi 1709 al comunităŝii maghiare din Ciobârciu. Ştefan Lippay raporta, în anul

1706, că „am sosit la locul dorit, anume la Ciubărciu („Csöbörcsök‖)… Aŝi fost informat

despre starea oamenilor de aici, dar ea e cu totul altfel decât aŝi fost informat: Când am

ajuns la ei, nici n-au vrut măcar să vină la mine: doar o femeie, al cărei copil de doi ani,

se lupta cu moartea, m-a rugat să-l botez, ceea ce am şi făcut. Nici măcar gazdă n-aş fi

găsit, dacă nu venea cu mine din Iaşi un om care are o fată acolo; căci aceştia, toŝi sânt

aşa de răi ca şi tătarii şi românii. După aceia am trimis să-i cheme: vor să mă ŝină sau

nu? Nici n-au venit, nici nu mi-au trimis răspuns. Totuşi… mai pot rămânea şi voi pune

suflet ca să-i luminez. Mi-ar părea rău dacă n-aş putea să rămân din pricina răutăŝii lor.

Mă despart de cărŝile mele multe şi bune; chiar dacă ar trebui să cerşesc, până voi avea

un singur om care să-mi asculte glasul, voi rămâne acolo fără a ŝine seama de neomenia

lor, nădăjduind în Dumnezeu şi în noroc…‖2.

Talmaza. Evlia Celebi, după popasul făcut la Ciobârciu („Cioplige‖), relatează că:

„De aici am plecat spre apus şi am ajuns în satul Talmaz, care este un sat de valahi‖3.

Leuntea. Iohann Mayer, în anul 1651, venind dinspre Olăneşti, menŝiona că „la 17

<ale lunii>, la Ciubărciu („Czubure‖), am cumpărat, la prânz, patru crapi („karpen‖) de

mărime mijlocie preŝuiŝi împreună cât unul mare, şi am luat prânzul tot acolo. Am

petrecut noaptea la Leonteva („Lionty‖), un sat mare turcesc, dar în acel sat locuiau

numai creştini greci (citeşte: creştini de rit grecesc, adică ortodocşi – n.n.). Gazda mea

auzise că veneam de la hanul tătăresc şi că maiestatea sa regina Suediei era o regină

creştină cu multă putere. Stătea lângă vatră cu mâinele împreunate, şi oftând vorbea

singur cu sine, zicând pe moldoveneşte cu glas tare: „O creştini, ce aŝi făcut, de ce v-aŝi

umilit într-atâta în faŝa unui păgân? Şi prin aceasta îl faceŝi să fie atât de mândru, şi de

încrezut‖. L-am lămurit, prin tălmaciul meu, că nu trebuie să-şi închipuie că această

călătorie a fost făcută de hatârul hanului…‖. Adăuza, „în 18 <ale lunii>, în acelaşi sat

Leonteva, am serbat întâia zi de Rusalii, după amiazi a venit însuşi Feriz aga de la

Cetatea Albă (acela care are sub supravegherea lui şi pe tătarii de la Cetatea Albă); mi-a

urat bun sosit, şi cum mai încolo, la hotarele Moldovei, domnea nesiguranŝă, din cauză

că tătarii dobrogeni ar fi ucis cu trei zile mai înainte 7 moldoveni şi ar fi dus cu ei un rob

1 Pál Ráday, [Călătoria prin Moldova] // Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 8, volum îngrijit

de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1983, p. 296. 2 Ştefan Lippay, [Raport despre situaŝia din satul Ciubărciu] // Călători sătrăini despre Ŝările Române,

vol. 8, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu,

Bucureşti, 1983, p. 298. 3 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 6, volum îngrijit de M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru

şi Mustafa Ali Mehmet, Bucureşti, 1976, p. 413-415.

60

în cetăŝuia turceasă a Tighinei, voia să-mi mai dea câŝiva călăraşi („caralassen‖) care să

mă însoŝească până peste hotare. Unul din pristavii mei a trebuit să se ducă îndată la el,

şi i-a dat acestia pecetea sa de ceară‖1. Din cele menŝionate de Iohann Mayer, referitor la

moldovenii din satul Leuntea, relevant este faptul că băştinaşii, necătând la scutirile

fiscale ce le aveau sub stăpânirea turco-tătară, totuşi simpatizau statele creştine.

Atitudinea negativă a băştinaşilor faŝă de autorităŝile din Crimeea a fost determinată, nu

în ultimul rând, de abuzurile tătarilor. În acest caz, observăm că nelegiurile au fost

comise nu de tătarii bugeceni ci de cei dobrogeni, care au fost concentraŝi la Tighina, în

legătură cu starea de instabilitate politică la frontiera polono-otomană. Însa, acelaşi

călător atestă o atitudine ostilă faŝă de locuitorii creştini de la Nistrul de Jos şi din partea

tătarilor bugegeni care, spre deosebire de turci: „se poartă cu prinşii lor cum dacă ar fi

câini, batjocorindu-i şi lovindu-i în chip neomenos‖2.

Peste câŝiva ani, aflându-se în acestă regiune, Evila Celebi nota că: „Mai apoi (după

plecarea din Talmaza – n.n.) am sosit în satul Leontina („Loventa‖), care face parte din

satele Tighinei. Raialele de aici sânt valahi‖3.

Copanca. Părăsind satul Leuntea, Evlia Celebi îşi continuă călătoria: „..tot spre

apus, (pănă) am ajuns în satul Copanca („Kopan‖). Raialele lui sânt toŝi moldoveni şi se

află sub ascultarea agăi de ŝărmuri, dar <satul> este aşezat pe pământul cetăŝii Tighina şi

la marginea Nistrului. Are vreo două sute de case acoperite cu stuf şi o biserică. Partea

de dincolo de Nistru este vilaiet curat căzăcesc‖4.

Enichioi. Acelaşi Evila Celebi relata că: „De aici (de la Copanca – n.n.), mergând

trei ceasuri spre apus, am ajuns la Yenichioi („Yeni Koy‖). Este un sat mare, aşezat la

marginea Nistrului şi are raiale moldoveneşti. Aici am primit călăuze din partea

stăpânului Tighinei şi după un mers de trei ore spre apus, a apărut cetatea Tighina‖5.

Cârnăţeni. Călătorul suedez Iohann Mayer după ce a părăsit satul Leuntea, relata:

„cu aceasta (pecetea obŝinută de la Feriz aga – n.n.) trebuia să capăt câŝiva călăraşi în

satul vecin Cârnăŝeni („Kiernicienie‖). Am călătorit noaptea spre acel sat Cârnăŝeni.

Acolo pristavul şi-a mâncat credinŝa, lăsându-se mituit, şi a îngăduit ca ŝăranii să

distrugă pecetea lui Feriz aga. Iam spus să facă cum ştie şi să mă treacă în siguranŝă, aşa

1 Iohann Mayer, Jurnal de Drum. Călătoria prin Moldova // Călători sătrăini despre Ŝările Române,

vol. 5, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu,

Bucureşti, 1973, p. 446-448. 2 Ibidem, p. 443.

3 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 6, volum îngrijit de M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru

şi Mustafa Ali Mehmet, Bucureşti, 1976, p. 413-415. 4 Ibidem, p. 413-415.

5 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 6, volum îngrijit de M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru

şi Mustafa Ali Mehmet, Bucureşti, 1976, p. 413-415.

61

cum i se poruncise atât de către han, cât şi de Feriz aga. Cu puŝin înainte de sosirea mea,

trecuse pe acolo un boier al domnului Moldovei numit „Kenan Bassa‖, care mergea prin

Tighina spre Crimeea la han, el ducea hanului 5 cai moldoveneşti… Seara au venit 6

tătari dobrogeni cu turbane roşii în cap, de la Tighina în acel sat, să vadă dacă nu ar fi

ceva de prădat, se lăudau că ar fi 6 mii de călăreŝi… Îndată ce au ieşit din sat cei şase

tătari, au luat-o pe un deal înalt printr-o turmă de oi, au prins din goana calului trei oi cu

atâta repeziciune, în scoaterea, întoarcerea şi mânarea lor, şi au pornit cu ele într-o goană

atât de nebună încât te minunai văzând-o. Ŝăranii din sat, care erau şi ei tot păsări de

soiul acesta, au trebuit să râdă şi ei de paguba lor‖. Deci „în 19 ale lunii au venit pristavii

mei cu o pecete plăsmuită, pretinzând că peste noapte ar fi trimis ŝăranii pe cineva la

Feriz aga, şi că ei ar fi adus acestă pecete ca dovadă că cea veche, ce-mi fusese trimisă

mie de Feriz aga, era fără putere şi că trebuiau să fie scutiŝi de datoria de a da călăraşi. I-

am prins însă pe toŝi cu minciuna şi i-a mustrat pe pristavi prin tălmaciu, căci după cum

au mărturisit o parte chiar din ŝărani, aceia le luaseră mulŝi bani. I-am dojenit zdravăn ca

pe nişte ticăloşi fără credinŝă. Ei ascultau fără supărare şi se scuturau cum se scutură

câinele de borşul fierbinte. A trebuit să-mi urmez drumul sigur cu ei, şi după cum s-a

putut vedea cu ochii, Dumnezeu mi-a fost călăuză, căci după ce am ieşit din sat, dacă aş

fi luat-o la dreapta cădeam tocmai peste cei şase mii de tătari dobrogeni… Dumnezeu m-

a îndreptat spre stânga, printre adâncitura dintre dealuri şi am avut un drum sigur. Căci

acolo, pe dealuri, oamenii domnului Moldovei, cu steagurile înălŝate, făceau de strajă

împotriva tătarilor‖1. Astfel, în satul Cârnăŝeni, ca şi la Leuntea, observăm existenŝa

relaŝiilor tensionate între moldoveni şi tătari. Totodată, din relatările călătorului, vedem

că moldovenii din anumite sate subordonate turcilor erau obligaŝi să efectuieze anumite

slujbe, cum ar fi cea de călăraşi („caralassen‖). Putem admite că specificul acestei slujbe

nu era întrutotul similar cu cel a călăraşilor din Ŝara Moldovei; însă, important este

faptul că sub stăpânirea otomană, în satele din valea Nistrului de Jos, s-au menŝinut

anumite instituŝii tradiŝionale, sau cel puŝin denominaŝia acestora. Se pare că slujba de

călăraşi nu era o obligativitate a moldovenilor din „şapte sate de ŝară‖, ci a locuitorilor

din cele din afara circumscripŝiei în cauză. Nu putem altfel explica de ce Feriz aga nu a

desemnat călăraşi, pentru însoŝirea lui Iohann Mayer, persoane din rândul sătenilor din

Leuntea, unul din cele „şapte sate de ŝară‖, ci a recurs la serviciile celor din Cârnăŝeni.

Căuşeni. O altă localitate importantă, din grupul „satelor hăneşti‖, a fost Căuşenii,

care, la începutul secolului al XVIII-lea, figurau în calizate de localitate urbană şi loc de

1 Iohann Mayer, Jurnal de Drum. Călătoria prin Moldova // Călători sătrăini despre Ŝările Române,

vol. 5, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu,

Bucureşti, 1973, p. 446-448.

62

reşedinŝă a hanului din Crimeea în Bugeac. La 21 martie 1706, ungurii Michály Bay şi

Gaspar Pàpay menŝionau că „am poposit în Căuşani („Kassán‖)‖1. La 1709, călătorul

suedez Michael Eneman a vizitat localitatea „Căuşeni („Causian‖), un mic oraş plin de

evrei, dar sub stăpânire turcească‖2. În acelaşi an, 1709, solul transilvănean Pál Ráday a

sosit în oraşul Bender; de aici, la 21 noiembrie, „aflând că la o jumătate de zi de drum de

la Bender este un oraş tătăresc numit Căuşani („Cauzan‖)‖ s-a dus într-acolo şi a „tras la

casa unui turc‖, menŝionând că „cu toate că am stat acolo până a doua zi la prânz, n-am

văzut nici cai mai buni şi nici vreun lucu nou la mulŝimea de tătari îmbrăcaŝi în cojoace‖.

„Şi târgul acesta a ajuns oraş nu datorită tătarilor, ci preacreştinilor şi cu deosebire

negustorilor armeni şi evrei, cu locuinŝele lor acolo. Am văzut aici pentru întâia dată

cămile trăgând în ham la căruŝă şi am văzut nişte cegă aşa de mare că era lungă de şase

şchioape şi groasă de două şi jumătate‖3.

La 9 iunie 1711, călătorul francez Aurby de la Motraye a ajuns „la Căuşani, un

orăşel deschis, care este capitala acestei Tatarii. Stă sub ascultarea hanului: cei mai mulŝi

dintre locuitori sânt munteni şi moldoveni, ca şi la Ismail. Şi aceştia sânt mai bucuroşi să

trăiască sub stăpânirea acestui principe (han la acel moment era Devlet Ghirai al II-lea–

n.ed.) căruia nu-i plătesc decât un bir de un scun şi un sfert de cap <de om> decât sub

cea a voievozilor. Acest oraş n-ar mai mult de trei sute de case şi ele sânt atât de prost

clădite încât căuşanii nu arată decât ca un sat mare‖4.

Sălcuţa. La 21 martie 1706, Michály Bay şi Gaspar Pàpay menŝionau în zilnicul de

călătorie că, după ce părăseră Căuşanii, „în seara de la 21 martie‖ au ajuns „în satul

Sălcuŝa („Szalkacza‖)‖5. Mai târziu, satul Sălcuŝa, alături de Malcoci, a fost menŝionat în

rândul „satelor hăneşti‖ de către consulul francez Peyssonel, care scria că „în Bugeac, de

la Akkerman până la Bender, dea lungul Nistrului se află mai multe târguri şi sate,

numite Iali-Kieiler, ori satele de pe litoral: ele sunt aproape toate locuite de moldoveni

1 Michály Bay şi Gaspar Pàpay, [Călătorie prin Moldova şi Dobrogea] // Călători sătrăini despre Ŝările

Române, vol. 8, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul

Cernovodeanu, Bucureşti, 1983, p. 241-242. 2 Michael Eneman, Călătoria în Turcia de la Bender la Constantinopol // Călători sătrăini despre Ŝările

Române, vol. 8, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul

Cernovodeanu, Bucureşti, 1983, p. 287. 3 Pál Ráday, [Călătoria prin Moldova] // Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 8, volum îngrijit

de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1983, p. 295 4 Aurby de la Motraye, [Călătorie prin Ŝările Române, în 1711, 1714] // Călători sătrăini despre Ŝările

Române, vol. 8, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul

Cernovodeanu, Bucureşti, 1983, 1983, p. 515. 5 Michály Bay şi Gaspar Pàpay, [Călătorie prin Moldova şi Dobrogea] // Călători sătrăini despre Ŝările

Române, vol. 8, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul

Cernovodeanu, Bucureşti, 1983, p.241-242.

63

supuşi hanului. Principalele sunt: Palanca, Purcar, Sultan Suvat, Cioburciu, Sălcuŝa,

Malcoci‖1.

III. „Satele hăneşti” reflectate în sursele cartografice din secolele XVII şi

XVIII.

Sursele cartografice medievale sunt de un real folos în ceea ce priveşte identificarea

şi localizara celor „şapte sate de ŝară‖ dar şi a altor sate hăneşti. Pentru a nu abuza de

spaŝiul limitat pe care îl avem la dispoziŝie, vom prezenta doar un singur exemplu. Ne

referim la harta Ucrainei întocmită, în secolul al XVII-lea (1648), de către olandezul

Willem Hondius, în baza informaŝiilor oferite de francezul Guillaume Le Vasseur de

Beauplan2. Pe acestă hartă Beauplan a găsit de cuviinŝă să prezinte şi regiunea de pe

cursul inferior al Nistrului, cuprinsă între Bender şi Ackerman, nominalizând cele şapte

sate de ŝară: Olăneşti, Purcari, Răscăieŝi, Ciobârciu, Talmaza, Leuntea şi Copanca, pe

care, totodată, le-a evidenŝiat ca o unitate administrativă deosebită de sangeacurile

turceşti şi de Bugeacul tătăresc (Fig. 2)3.

IV. Situaţia etnodemografică a satelor hăneşti în secolele XVII şi XVIII.

Din punct de vedere etnodemografic populaŝia satelor hăneşti era formată în marea

ei majoritate din moldoveni. Moldovenii constituiau etnia de bază a circumscripŝiei celor

„şapte sate de ŝară‖, dominând, din punct de vedere numertic, şi în celelalte „sate

hăneşti‖4. Astfel, în anul 1639, Niccolo Barsi menŝiona că, târgul „Ciubărciu este cel

mai mare din toate (localităŝile din împrejurimi – n.n.) şi… se găsesc mulŝi moldoveni

acolo‖5, iar călătorul turc Evlia Celebi califica Ciobârciul drept „un sat înfloritor de

tătari şi valahi‖6. Tot el a văzut în Talmaza un „sat de valahi‖

7, iar despre locuitorii din

1 Nicolae Iorga, Basarabia noastră scrisă după 100 de ani de la răpirea ei de către ruşi, Vălenii de

Munte, 1912, p. 95. 2 Гийом Левассер де Боплан, Описание Украины, Москва, 2004.

3 Delineatio generalis Camporum Desertorum vulgo Ukraina : cum adjacentibus provinciis / bono

publico erecta per Guilhelmum le Vasseur de Beauplan, S. R. M'tis architectum militarem et

capitaneum; sculpt. Guilhelmus Hondius fecit, Gedani, 1648. Harta poate fi consultată în varianta

electronică pe saitul Bibliotecii Congresului Statelor Unite ale Amercicii: http://memory.loc.gov/cgi-

bin/query/h?ammem/gmd:@field%28NUMBER+@band%28g7100+ct000383%29%29 4 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 6, p. 413-415; vol. 5, p. 446-447; vol. 8, p. 515-516.

5 Niccolo Barsi, Noua şi adevărata povestire a călătoriei făcute de Niccolo Barsi din Lucca, din anul

1632 până în 1639, în ŝinuturile tătarilor, cerchezilor şi abbazilor şi în Migrelia, în care se povestesc

multe întâmplări stranii şi caudate date la lumină // Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 5,

volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti,

1973, p.89. 6 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 6, volum îngrijit de M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru

şi Mustafa Ali Mehmet, Bucureşti, 1976, p. 413-415. 7 Ibidem, p. 413-415.

64

Copanca spunea că „sânt toŝi moldoveni‖1. Alături de moldoveni, în aşezările rurale de

pe valea Nistrului de Jos au fost consemnaŝi şi muntenii: „sate... locuite de moldoveni şi

munteni, fugiŝi‖ din ŝările omonime din pricina dărilor excesive2

Fig. 2. Fragment din harta lui Guillaume Le Vasseur de Beauplan (1648)

IV. Situaţia etnodemografică a satelor hăneşti în secolele XVII şi XVIII.

Din punct de vedere etnodemografic populaŝia satelor hăneşti era formată în marea

ei majoritate din moldoveni. Moldovenii constituiau etnia de bază a circumscripŝiei celor

„şapte sate de ŝară‖, dominând, din punct de vedere numertic, şi în celelalte „sate

hăneşti‖3. Astfel, în anul 1639, Niccolo Barsi menŝiona că, târgul „Ciubărciu este cel

mai mare din toate (localităŝile din împrejurimi – n.n.) şi… se găsesc mulŝi moldoveni

acolo‖4, iar călătorul turc Evlia Celebi califica Ciobârciul drept „un sat înfloritor de

tătari şi valahi‖5. Tot el a văzut în Talmaza un „sat de valahi‖

6, iar despre locuitorii din

1 Ibidem, p. 413-415.

2 Aurby de la Motraye, [Călătorie prin Ŝările Române, în 1711, 1714] // Călători sătrăini despre Ŝările

Române, vol. 8, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul

Cernovodeanu, Bucureşti, 1983, p. 515, 522. 3 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 6, p. 413-415; vol. 5, p. 446-447; vol. 8, p. 515-516.

4 Niccolo Barsi, Noua şi adevărata povestire a călătoriei făcute de Niccolo Barsi din Lucca, din anul

1632 până în 1639, în ŝinuturile tătarilor, cerchezilor şi abbazilor şi în Migrelia, în care se povestesc

multe întâmplări stranii şi caudate date la lumină // Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 5,

volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti,

1973, p.89. 5 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 6, volum îngrijit de M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru

şi Mustafa Ali Mehmet, Bucureşti, 1976, p. 413-415. 6 Ibidem, p. 413-415.

65

Copanca spunea că „sânt toŝi moldoveni‖1. Alături de moldoveni, în aşezările rurale de

pe valea Nistrului de Jos au fost consemnaŝi şi muntenii: „sate... locuite de moldoveni şi

munteni, fugiŝi‖ din ŝările omonime din pricina dărilor excesive2

Trebuie să fim foarte atenŝi la interpretarea sintagmelor folosite de călătorii străini

pentru caracterizarea unor sate de la Nistrul de Jos, şi anume: „sate turceşti‖ şi „sate

tătăreşti‖. Nu trebuie să scăpăm din vedere relativitatea acestor calificative. De regulă,

sintagmele respective fac trimitere la originea etnică a stăpânilor acestor sate, care

întradevăr au fost turci sau tătari. Un exemplu relevant în acest sens este expresia

utilizată de Iohann Mayer despre satul Leuntea „un sat mare turcesc, dar în acel sat

locuiau numai creştini greci (se are în vedere creştini ortodocşi – n.n.)‖3. Câŝiva ani mai

târziu, turcul Evlia Celebi precizează etnia locuitorilor satului Leuntea: „raialele de aici

sânt valahi‖4. Evident, nicidecum nu putem exclude totalmente prezenŝa în „satele

hăneşti‖ a unui număr, mai mare sau mai mic, de etnici turci şi tătari.

Astfel, tătarii au fost atestaŝi în mai multe sate, precum Han Câşla, Hagi-Hasan

(Tudora), Crocmaz, Sultan Savati Han (Olăneşti), Tonal sau Topal (Răscăieŝi),

Ciobârciu etc. În unele localităŝi tătarii alcătuiau un procent însemnat din populaŝie,

având şi moschei5.

Ungurii, de confesiune catolică, locuiau în târgul Ciobârciu şi în cele trei cătune

învecinate: Szent-Peter (Sfântul Petru), Szent-Ianos (Sfântul Ioan) şi Szent Antal

(Sfântul Antal)6.

Elementul etnic polonez a fost concentrat îndeosebi în târgul Ciobârciu şi în satele

vecine. Comunitatea poloneză era formată, în majoritate, din robii capturaŝi de tătari în

urma expediŝiilor de pradă7. În 1601, Lawrin Piaseczynski, nota în jurnalul său de

călătorie: „la 13 iulie soseşte la Cetatea Albă (dinspre Iaşi – n.n.). Acolo, lângă Cetatea

1 Ibidem, p. 413-415.

2 Aurby de la Motraye, [Călătorie prin Ŝările Române, în 1711, 1714] // Călători sătrăini despre Ŝările

Române, vol. 8, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul

Cernovodeanu, Bucureşti, 1983, p. 515, 522. 3 Iohann Mayer, Jurnal de Drum. Călătoria prin Moldova // Călători sătrăini despre Ŝările Române,

vol. 5, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu,

Bucureşti, 1973, p. 446-448. 4 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 6, volum îngrijit de M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru

şi Mustafa Ali Mehmet, Bucureşti, 1976, p. 413-415. 5 Ibidem, p. 414-415.

6 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 5, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-

Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1973, p. 22, 89; Ungrischers Magazin, Pressburg,

1789, p. 105-107. 7 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 3, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-

Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1971, p. 180.

66

Albă, în satele moldoveneşti pe care le ŝine hanul tătăresc şi pe care le guvernează în

numele lui sluga lui Nasyl aga, precum şi în Cetatea Albă însăşi solul a văzut un mare

număr de supuşi ai regelui Poloniei, de curând prinşi din diferite locuri în Ucraina şi

vânduŝi de tătari‖1. Astfel, nu excludem faptul că, pe lângă polonezi, în rângul acestor

robi puteau fi şi etnici ucraineni, lituanieni, beloruşi sau moldoveni care locuiau în

Polonia.

Testebanii, un grup etnic de origine germană (din Saxonia), atestat pentru prima

dată, în secolul al XVII-lea de cronicarul de Miron Costin, în satele hăneşti: „saşii din

Ardeal… pănă nu demultu au fostu şi la noi în ŝară, iară la satile cele hăneşti, la Bugeac,

şi acum sântu, de le zic testebani‖2. Probabil locuiau şi la Leuntea unde, conform

tradiŝiei, moldovenii din sat sunt etnici germani asimilaŝi. De asemenea, putem admite că

locuitorii târgului Ciobârciu de confesiune luterană erau reprezentanŝi ai comunităŝii

testebane.

În baza izvoarelor istorice sesizăm că, sub stăpânirea turco-tătară, numărul

populaŝiei din satele hăneşti şi situaŝia economică a regiunii, a crescut şi s-a îmbunătăŝit

simŝitor. Astfel, în anul 1585, François de Pavie a constatat în spaŝiul respectiv o situaŝie

deplorabilă din punct de vedere economic şi demografic, calificând satele traversate

drept „aşezări nenorocite‖, ce „nu merită nici o atenŝie‖. În continuare, călătorul francez,

menŝionează că regiunea Nisrului de Jos era un loc „atât de puŝin locuit şi atât de puŝin

roditor‖, iar „de-a lungul acestor drumuri se purcede cu mare frică‖3. Mai târziu, peste

aproximativ 70 de ani, călătorul turc Evlia Celebi ne prezintă o situaŝie inversă, văzând,

în anul 1657, pe valea Nistrului de Jos localităŝi cu câte „cinci sute de case‖. Han Câşla

este pentru el un „sat înfloritor ca un târg‖, „cu geamie, cu bae‖, iar Crocmazul este

numit „sat înfloritor de ŝărm‖4. Satul Olăneşti, pe care Francois de Pavie, la sfârşitul

secolului al XVI-lea, nici n-a găsit de cuviinŝă să-l menŝioneze, figurează pe harta

întocmită de Nicolas Sanson în anul 1655 (Fig.3), ca cea mai importantă localitate dintre

„şapte sate de ŝară‖5.

Fig. 3. Fragment din harta întocmită de Nicolas Sanson (1655)

1 Lawrin Piaseczynski, [Rezumat a 3 solii ale lui Lawrin Piaseczynski la Gazi Ghirai hanul tătarilor de

Perecop] // // Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 4, volum îngrijit de Maria Holban, M. M.

Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1972, p. 238-239. 2 Miron Costin, De neamul moldovenilor, din ce ŝară au ieşit strămoşii lor // Miron Costin, Opere,

Chişinău, 1989, p. 305. 3 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 3, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-

Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1971, p. 180. 4 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 6, volum îngrijit de M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru

şi Mustafa Ali Mehmet, Bucureşti, 1976, p. 413-415. 5 România. Atlas Istorico-Geografîc, Bucureşti, 1996, p. 77.

67

Fenomenul în cauză are o explicaŝie firească. În timpul aflării sub administraŝie

moldovenească, regiunea Nistrul de Jos, cu centrul la Ciobârciu, s-a aflat permanent în

atenŝia detaşamentelor militare otomane stabilite în cetăŝile de la Ackerman, Palanca şi

Bender. Instabilitatea politică şi lipsa siguranŝei a populaŝiei creştine autohtone a

determinat decăderea economcă a acestei regiuni, cândva înfloritoare.

Starea de incertitudine a populaŝiei băştinaşe s-a spulberat odată cu trecerea regiunii

respective sub administraŝia turco-tătară, care a stimulat colonizarea şi dezvoltarea ei

economică. Pentru această perioadă constatăm în zonă un aflux de populaŝie, venită din

din Ŝara Moldovei şi Ŝara Muntenească, pe care le părăsiseră din pricina impozitelor

excesive. În „satele hăneşti‖ fugarii s-au bucurat de anumite înlesniri fiscale, plătind

doar un scund şi jumătate pe cap de locuitor1.

Fenomenul este constatat de francezul Aurby de la Motraye care, în 1711, a

traversat regiunea situată între Căuşeni şi Palanca, făcând popasuri satele din zonă „doar

pentru a bea puŝin lapte fiert şi foarte amar, cum este pretutindeni la Cetatea Albă, în

împrejurimile Benderului etc… din cauza pelinului foarte îmbelşugat pe aici cu care se

hrănesc vitele‖, specifica totodată că: „Am trecut prin mai multe sate de lângă Cetatea

Albă, locuite de moldoveni şi munteni, fugiŝi, care, ca şi cei din Căuşani preferau să

1 Călători sătrăini despre Ŝările Române, vol. 8, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-

Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1983, p. 515-516.

68

plătească un tribut potrivit hanului, decât să trăiască sub stăpânirea domnului de aceeaşi

credinŝă cu ei, pe care, li-l dă Poarta ca să-i cârmuiască‖ 1.

Războaiele ruso-turce din secolul al XVIII-lea–începutul secolului al XlX-lea, de

asemenea au cauzat deplasări masive de populaŝie, ce au afectat „satele hăneşti‖2. Deşi

în regiunea Nistrului de Jos, populaŝia moldovenească locală s-a menŝinut în cea mai

mare măsură, totuşi, în secolul al XIX-lea, constatăm un aflux puternic de moldoveni

originari din alte ŝinuturi, în special din cel al Hotinului, precum şi alte grupuri etnice:

lipoveni, cazaci, germani, ucraineni, bulgari etc.

Acest proces demografic a fost reflectat fecvent în tradiŝia istorică a locuitorilor

„satelor hăneşti‖: „în câmp, îi dzişi Bujeac. Bâtu dzâşe cî ‘ncoaşi ‘n Bujeac nu iara sati.

Cari-s moldoveni îs tot di pi aişi. Da satili rusăşti îs trimăş la posâleni din Rosâia;

jiudicaŝ şî trimăş aişia pintr-o jinni. Şî mai fuje şî di moscali, c‘acolo-i luoa la moscali,

da aişi nu-i luoa. Şî căŝălachii (sau „caŝapii‖, aşa sunt numiŝi lipovenii în în valea

Nistrului de Jos–n.n.), şî feli di feli di rus îs fujiŝ din Rosîia. Şî Leonteva la feli. Nu ŝîn

minti când o vinit căŝălachii‖3. Un alt informator relata că pe „bâtu l-o chemat Melinti, pi

bunicu l-o chemat Vasîli. Spune c-o fujit dila boieri, din [Ŝara] Leşasca. Pi Vasîli l-o

uşis în bătălii un turc ş-apu bunica o primit zapis dila ‘nparatu, di la Catarina

(împărăteasa Ecaterina a II-a – n.n.): „Na-ŝ o bâcăŝâcî di hârtii, că-i ramas vadanî cu trii

cochii. Sî ai o bâcăŝâcî di loc!‖4. Ne lipsind nici conflictele cu băştinaşii referitor la

stăpânirea pănâmtului: „când s-o ugoit (s-a liniştit–n.n.), s-o aşădzat ie, de-amuş nainti,

o găsit în locu ii on călugări. Ie al întreabî pi călugări: „A cui îi moşiia?‖ Călugăru o

dzîs: „I-a me!‖ Da baba: „Ba i-a me!‖ Sî şiondăne. „Da-ni doispreşi oameni?‖ I-o dat

doispreşi oamini ş‘o mărs la iaz ş‘o râdicat chiatra ş‘o scos tocu şial di şiarî, o disfăcut

ş‘o şetit oaminii. „I-a tău, babî!‖, o dzîs călugăru. O trăit [baba] în Leuntea, ave herghelii

de cai. Băieŝîi n-o vrut sî primascî pomântu. Şi-o făcut călugăru, o apucat zapisu, şî tot

iel o rămas‖5.

1 Aurby de la Motraye, [Călătorie prin Ŝările Române, în 1711, 1714] // Călători sătrăini despre Ŝările

Române, vol. 8, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu,

Bucureşti, 1983, p. 515, 522. 2 Ion Chirtoagă, Din istoria Ŝării Moldovei de sud-est. Până în anii 30 ai secolului al XIX-lea,

Chişinău, 1999, p. 114-149. 3 Petre V. Ştefănucă, Folclor şi tradiŝii populare, vol. I, Chişinău, nr. 211, p. 303. Copanca.

4 Ibidem, nr. 205, p. 301-302. Ciobârciu.

5 Ibidem, nr. 205, p. 301-302.

69

V. Mărturii etnografice referitoare stăpânirea turco-tătară

asupra satelor de pe valea Nistrului de Jos

În calitate de argument în favoarea menŝinerii populaŝiei vechi moldoveneşti în

regiunea Nistrului de Jos ne servesc: 1) tradiŝia istorică păstrată în acele comunităŝi

săteşti; 2) multiplele regionalisme de origine turcă şi tătară din limba localnicilor1; 3)

abundenŝa toponimelor de aceeaşi origine2.

Tradiŝia istorică a satelor de pe valea Nistrului de Jos a fost înregistrată de etnografi

foarte târziu. Primele cercetări sistematice în teritoriu au fost iniŝiate în anii interbelici şi

continuate în perioada sovietică. În pofida faptului că, de la părăsirea de către populaŝia

şi de autorităŝile turco-tătare a regiunii cercetate a trect mai mult de un secol,

investigaŝiile etnografice au contribuit la înregisrarea şi includerea în circuitul ştiinŝific

mai multor informaŝii importante, cu caracter istoric. În cele ce urmează vom sistematiza

materialele etnografice referitoare la trecutul satelor de pe valea Nistrului de Jos, pentru

a realiza un tablou general privind perioada stăpânirii turco-tătare.

Despre modul de viaţă populaţiei „satelor hăneşti”. În mai multe sate de pe valea

Nistrului de Jos, memoria colectivă a menŝinut informaŝii preŝioase referitoare la

perioada când regiunea respectivă s-a aflat sub stăpânire turco-tătară. Spre exemplu, un

locuitor al satului Olăneşti relatează despre starea de instabilitate din regiune, cauzată de

frecventele războaie ruso-turce; ca urmare, populaŝia satelor se refugia în Balta

Nistrului, peste Nistru sau în Ŝara Moldovei. Acest fenomen în epocă a fost numit cu

temenul „bejenie‖, iar exponenŝii lui – „bejenari‖: „spune bătrânii cî dacî iara răscoalî şî-

i radica, apu ave şî popî‘n bejănii. Sî ridica satu cu popî cu tot; făşe nunŝ acolo, făşe

botedzuri. Tot în sus sî duşe, c‗apu Bujeacu aişia sî freca bătăliili cu turcu‖. În pofida

situaŝiei complicate, poporul nu-şi pierdea simŝul umorului, adeseori făcând haz de

necaz: „On om s‘o ascuns în groapî şî ii s‘o fujit tăt satu‘n sus. Dai el pişti trii dzîli o

audzît c‘o vinit căzaşii şî ‘mbla (cazacii – n.n.) pin casî şî dzâşe: ―Măi, catî iŝî, cî mama

iŝî n‘ari acasî‖. Da ii psîni nu iara răscoalî, sângur ii în di ii înfricoşă‖3.

Tradiŝia istorică menŝinută de băştinaşi completează tabloul privind modul de viaŝă

al poporului simplu pe vreme de răstrişte: „ista sat (Olăneşti–n.n.) îi turşesc. Bătrânica

(bunica – n.n.) spune c‘o trăit cu turşii. Iara bătălii, treşe când în colo, când încoaşi şî

făşe răscoalî. Îi radica (pe săteni – n.n.) şi-i duşe. Unii s‘o dus păn la Ecaterinoslav şî

dincolo ‘n Harson (se avea în vedere spaŝiul din stânga Nistrului, viitoarea gubernie

1 Exemplu: bulgur - crupe, ceacâr - cuŝit, chilit - lacăt, harman - arie, iorgan –cearşaf, magaz-beci, ghiul-

trandafit etc. 2 Exemplu: Alcalia, Domuz-Bugeac, Hagider, Hamza etc.

3 Petre V. Ştefănucă, Folclor şi tradiŝii populare, vol. I, Chişinău, nr. 199, p. 300.

70

rusească Herson – n.n.) ş‘apu vine ‘napoi. Cari nu iara pre fricoş, ave duboi (dubas,

luntre – n.n.) şî treşe dincolo (de Nistru – n.n.) şî lua luntrili cu dânşii şî şîde acolo, şî

făşe bordei ‘n pământ, în păduri ‘ntr ‘on loc undi sî chiamî Dubini. Trimite câte-on om sî

vadî [dacă] îi linişti de-amu. Dacî iara linişti, apu vine [înapoi în sat] cî imuşcistfa

(averea – n.n) cari ave, o ascunde ‘n grochi, pânea sau dzăstrea, c‘ave grochi di pâni pin

‘prejiuru casîi‖1.

Pe timp de pace viaŝa cotidiană a locuitorilor „satelor hăneşti‖ se deosebea de cea

actuală doar ca formă. Oamenii îşi ridicau case, însă „pe atunşia nu iara hojiac. Iăşă

fumu ‘n tindî şî ‘n casî. Nu iara sobî, iara horn. Făşe focu, coşe chitî (pâine – n.n.), făşe

măliga pi jăratic, pi cărbuni. O făcut întăi sobî mititicî, merje fumu ‘n horn şi din horn în

hojiac. Aeştia mai dincoaşi o ieşât sobî cu gura-n tindî‖2; pentru a-şi măcina grânele

locuitorii făceau mori de apă şi de vânt: „chiar noi am cumpărat de-on val de moară,

moară di vânt. Mori di apî n‘am apucat, da şi-cî o fost în baltî, la Zagorna. Aşa-i şî spun

amu: la Morişcî‖3; sătenii plantau vii, numite grădini, doar că „pe atunşi iera mai puŝâni

grădini. Pi urmî s-o apucat di grădini. Undi-s amu grădini o fost paduri, stejari de-o mii

di ani‖4. Din roada viilor se făcea vin, cu precizarea că „mai ‘nainti vremi călca [poama]

cu chişioarili. Iara sac di cânipî, iara făcut rărişor; turna tosconeli şî treşe pin trînsu

răvacu şî rămâne tosconelili. Teasc di lemn, curat di lemn, iera în vremi, da amu numa di

şer‖5. Creşterea vitelor a avut un rol foarte însemnat pentru sătenii de pe valea Nistrului

de Jos: „înainti trăie ‘n bucati oaminii. Ave dzăşi boi, opt vaşi, ave o sutâ di oi, cari nu

pre ave. Chiar tat-nio ave şăsî suti di oi. Şiobanii, cari iara şioban, făşi stînî acolo, acasî

de-amu perdiă iara. Făşe socotealî pi răbuş: o bâcatî stăpânului, o bâcatî şiobanului‖6.

Sociatatea rurală era de tip patriarhal: „dacî merji pi drum şî treşi-on barbat de-a

curmedzuşu drumului, apu fimeia sî-i aştepti calia. Dzâşi buna dzâua şî pi urmî treşe.

Aşa am fost învaŝaŝi la părinŝ‖7. Însă, femeile acelor vremuri nu erau mai puŝin îngrijite

decât în zilele nostre: „la feti fusta iara cu pafti, cu catrinŝî; dinainti o pestelcî şî ‘n urmî

o pestelcî, pi cap cu tulpan di ŝăsut‖8.

* * *

1 Petre V. Ştefănucă, Folclor şi tradiŝii populare, vol. I, Chişinău, nr. 200, p. 300.

2 Ibidem, nr. 215, p. 303. Ciobârciu.

3 Ibidem, nr. 216, p. 304. Copanca.

4 Ibidem.

5 Ibidem, nr. 217, p. 304. Purcari.

6 Ibidem, nr. 219, p. 304. Ciobârciu.

7 Ibidem, nr. 218, p. 304. Purcari.

8 Ibidem, nr. 216, p. 304. Copanca.

71

Având în vedere faptul că, pe parcursul a peste două sute, de ani valea Nistrului de

Jos s-a aflat sub stăpânire turco-tătară, nu este lipsit de interes să evidenŝiem imaginea

turcului şi tătarului reflectată în memoria istorică a comunităŝilor rurale din acest spaŝiu.

Despre relaţiile cu turcii. Astfel, un purtător al memoriei istorice relata că, în

vremea stăpânirii otomane, locuitorii din satul Talmaza uneori: „sî duşe la Tighinea şî

iara turcu [acolo]. Mai rar, da iara. Dacî sî duşe fimeia la târg, sî unje cu funijinî, sî făşe

urâtî‖ [ca să nu atragă privirile turcilor]‖1. Despre pericolul care plana asupra femeilor

din „satele hăneşti‖ în timpul domniaŝiei turceşti şi tătăreşti ştim şi de la alŝi informatori:

„bâta… spune, cî iara copchilî şî sî unje cu funijinî pi faŝî şî sî ‘nbrobode cu nişti olăriŝ;

sî teme di turşi. Turcu dacî vine, lasa catalijili ‘n prag şî calu lega di furca casii. Barbatu,

dacî vine din sat, vide catalijili şi nu ‘ntra ‘n casî pân şi nu ieşă turcu‖2. Astfel, putem

admite că, în unele cazuri, moştenirea turcească în valea Nistrului de Jos şi nu s-a

reflectat doar în sfera toponimiei şi lingvistic, ci şi asupra genealogiei localnicilor.

Alt informator relata despre mişcarea de rezistenŝă a populaŝiei autohtone împotriva

abuzurilor turceşti: „pi vremea turcului – o fost la Tighinea turcu, spune cî [se] trăe can

prost cu turcu. Vine sara ‘n sati şî făşe proasti treghi. Vine călari. Dac‘o prins a noştri cî-

s proşti, ieşă a noştri călări şî-i uşide (pe turci – n.n.)‖3.

De regulă, tradiŝia îi prezintă pe turci în calitate de locuitori ai oraşelor Ackerman şi

Tighina: „La Chirman (este varianta locală pentru Ackerman – n.n.) trăie Grechiia. Iesti

scris pi creposti (cetate – n.n.): Grechiia. La Tighina aşa şăd crepostili, cum li-o ‘ncuiet

turcu. Chilituri (lacăte – n.n) mari, aşa şăd ş‘amu. Ruşîi n‘o trogăit (schimbat – n.n.)

nicî, nişi n‘a trogăit nimi‖4.

Vechimea informaŝiilor manŝinute de memoria colectivă este demonstară de faptul

că au fost transmise din tată-n fiu şi numele unor personalităŝi istorice, precum şi

anumite evenimente care s-au produs în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în

timpul războiului ruso-turc din 1789-1792: „Di mojili, spune părinŝîi noştri cî s‘o făcut

când bătăliia şei mari, când o scos pi turc din Tighinea. Sînt două mojili când întri în

Tighinea. S-a lu Suvoro (Alexandr V. Suvorov – n.n.), on boier mari, moschicesc o fost,

purta oastea. Iel o bătut turcu. Suvoro o scos pi turc din Binderi. Spune tata nostru cî

Suvoro o făcut oamini din saşi, din culi. Ş‘o făcut aşa, ca cum bat în Binderi la turc.

Turcu căta cu binoaşile în dosu mojililor cu oastia. Şî dac‘o pus oaminii şei di saşi, o dus

1 Petre V. Ştefănucă, Folclor şi tradiŝii populare, vol. I, Chişinău, nr. 201, p. 301. Talmaza.

2 Ibidem, nr. 206, p. 302. Ciobârciu.

3 Ibidem, nr. 203, p. 301. Talmaza.

4 Ibidem.

72

oastia lui păn dincolo di Nestru. Ş‘o vinit şî s‘o aşăzat în dos şî l‘o ‘nconjiurat. Atunşi o

stat di bătut, când o văzut c‘o ‘nconjiurat crepostia pin prejiur‖1.

În acelaşi timp, bătrânii susŝin că turcii, în afară de oraşele menŝionate, locuiau şi în

unele sate din regiunea investigată. Astfel, „în Iurt o fost sat turşesc ş-o fost grădini pi

săliştea şeia. Iara ‘nainti mojili di şenuşî. Iara şenuşări. Sâ duşe cu carâli ş-aduşe di foc,

rădăşini di măr, di perj, truchini groasî iara. Li tăie ş-aduşe di foc. Mulŝ o găsât şî bani.‖

În continuare deŝinătorul acestei informaŝii face trimitere la un război ruso-turc, probabil

este vorba de cel din 1806-1812: „rusu i-o amăjitpi turc. Ruşîi dzâşe sî-i lasî sî triacî pi

ospeŝ. Şî ii o mărs păr i-o ‘nconjiurat şî turşii o fujit ş-o ramas tot ghinili (bunurile –

n.n.) pi işi. Mulŝ o găsât bani turşeşti, pis‘tot locu iara sapat. Iara nişti gălăgani mari!

Iesti ş-o şuşme (cişmea, fântână – n.n.) în Iurt, tot di la turc rămasî. Pi timpu turcului, on

moş a nostru spune cî s‘ascunde pin poala stuhului ş‗apu de-acolo-i scote‖2.

Un alt bătrân relatează că „turcu o trăit pi Valea Căplanului. Ni duşem cu jitili şî

găsăm luleli turşeşti. Găsăm pitaşi di medi (monede de aramă – n.n.); ni jiucam cu

dânşâi. Ş-amu sânt sămnurili şelea unde-o trăit turşii. O trăit în bordei şî făşe focu. Ave

cai. Spune bătrânii cî ‘mbla călări. Sî chiama o vali, la Omar. O stat (turcii – n.n.) şî pi

Carasân. Dzîşem: pi sălişti la Omar‖3.

Despre relaţiile cu tătarii. Astfel informatorii susŝin că: „S‘audză c‗o fost tatari în

Bujeac. Asta sî chiamî Bujiacu dila Căplan la mari. Ş‘ave (tătarii–n.n.) herghelii di cai;

n‘ave casî, ave bordei săpati‘n pomânt. Aişi, supt păduri, vine şî ierna cu caii‖4; sau că:

„În camp la Cârnăŝăni, o fost tătari. Trăie, n‘ave casî ca şî a noştri. Ii trăie cu jiti. La

dânşii iara caii şei mai buni‖5. Se mai povesteşte că: „Iara tatari, prinde cochii (copii –

n.n.) şî-i mai hrăne cu niedz di nucî ş‘ cu turti ş‘ pi urmî îi pune şî-i frije di vii în cuteori

(cuptor – n.n.) şî-i mânca‖6.

* * *

În încheiere constatăm: 1) acele „şapte sate de ŝară‖cedate tătarilor de către Ieremia

vodă Movilă au fost: Olăneşti, Purcari, Răscăieŝi, Ciobârciu, Talmaz, Leuntea şi

Copanca; 2) o perioadă statutul acelor „şapte sate de ŝară‖ a fost dualist, fiind sub

stăpânire moldo-tătară, iar în cazul unor „sate hăneşti‖ – sub cea turco-tătară; 3)

Termenii „şapte sate de ŝară‖, „sate hăneşti‖, „sate de ŝărm‖ reflectă specificul acestor

localităŝi la diferite etape ale evoluŝiei istorice; 4) cedarea a acelor „şapte sate de ŝară‖

1 Ibidem, nr. 204, p. 301. Talmaza.

2 Ibidem, nr. 198, p. 300. Crocmaz.

3 Ibidem, nr. 202, p. 301. Purcari.

4 Ibidem, nr. 199, p. 300. Olăneşti.

5 Petre V. Ştefănucă, Folclor şi tradiŝii populare, vol. I, Chişinău, nr. 209, p.302. Copanca.

6 Ibidem, nr. 210, p. 303. Purcari.

73

tătarilor, spre deosebire de restul Bugeacului, n-a împiedicat menŝinerea locuitorilor

moldoveni în valea Nistrului de Jos, graŝie, nu în ultimul rând, privilegiilor fiscale pe

care aceştia le-au obŝinut sub stăpânirea turco-tătară; 5) În afară de moldoveni, în evul

mediu, în „satele hăneşti‖ au locuit reprezentanŝi ai mai multor etnii: unguri, polonezi,

testebani, turci, tătari etc.; 6) Tradiŝia istorică a satelor de pe valea Nistrului de Jos a

păstrat multiple informaŝii referitoare la perioada stăpânirii turco-tătare.

Особенности формирования технологической культуры

у студенческой молодёжи

Октавиан Левинца,

старший преподаватель ТГУ

Двадцать первый век стремительно вносит коррективы в стратегию

совершенствования технического образования людей. Причем речь идет не только

о специалистах технических специальностей, но обинтеллекте человека в целом.

Еще в древности великий мыслитель Сократ напутствовал: «Кто хочет

сдвинуть мир, пусть сдвинет себя… Живите блаженной жизнью не земле!

Изменяйтесь! Изменяйте мир!» (5,19)Его слова довольно актуальны и сегодня,

когда количество так называемых «умных устройств» возрастает в

геометрической прогрессии, и умение обращаться с ними является обязательным

для всех, кто не хочет выпадать из стремительного ритма жизни и стоя на ее

обочине, наблюдать за проносящимся мимо техническим прогрессом. Даже такие,

казалось бы, консервативные ко всем новшествам представители старшего

поколения активно осваивают современную технику.

Сегодня в развитых странах миратехническая революция проходит

лавинообразно, поэтому прогнозировать ее уровень и последствия даже на

ближайший обозримый период – занятие весьма сложное, так, как многое зависит

от потребности экономики с одной стороны, и направлении политики этих

государств, с другой стороны.В этих условиях на педагогов налагается особая

ответственность. Обучая студентов, особенно гуманитарных, нетехнических

факультетов, следует не просто научить их элементарному владению

компьютерной техникой, но также в большей степени, помочь им постоянно

находиться на гребне информационной волны, осваивать новейшие

информационные технологии в своей педагогической деятельности и немедленно

внедрять их в процесс обучения.Следует, однако, признать, что в данный момент

74

уровень информационной культуры, особенно на гуманитарных факультетах,

отстает от ожидаемого. Объяснений этому существует немало, как объективных,

так и субъективных, но определяющими являются во-первых – несовершенная

учебная программа, а во-вторых – низкий уровень этой самой информационной

культуры у многих преподавателей. По этому поводу тот же Сократ учил:

«Следует развивать разум человека, показывать ему, что полезно, а что – нет, что

– добродетель, а что – порок. Но прежде всего должен человек познать самого

себя. Тогда он поймет, способен ли он к той или иной деятельности, способен ли

выполнить доверенную ему задачу, или иное дело, поставленное перед ним». (5,

328)

В нашей практической деятельности нередко встречаемся с ситуацией, когда

на гуманитарных факультетах, где информатика не считается главной

дисциплиной, лекции по информационной культуре имеют ряд изъянов.

Преподаватель объясняет студентам основы работы в Word или Excel, но вопросы

о более продвинутых функциях этих программ нередко ставят в тупик даже

отдельных педагогов. Все дело в том, что нередко эти лекции он ведет по

конспектам, которые сам вел во время своего обучения, и не учел, что

возможности даже этих программ, которые, как ему казалось, он знал

досконально, значительно расширились.

Можно привести конкретный пример. Студентка-заочница педфака,

работающая в районной школе учителем младших классов, просит преподавателя

объяснить, как можно сделать видеоурок для его последующей демонстрации

через интернет для детей из отдаленного региона, по каким-то причинам не

имеющих возможности посетить школу. Вопрос явно поставил преподавателя в

тупик. Более того, создалось впечатление, что о такой возможности преподаватель

слышал впервые. И это не вина тех, кто его учил в свое время, ибо такой

возможности просто не существовало. Вывод один – преподаватель непрестанно

должен повышать свой уровень экспертности в информационных технологиях,

оставаться в мэйнстриме (Mainstream) всех инновационных новинок. Это

необходимость диктуется тем, что студенты с каждым годом становятся все более

продвинутыми в техническом плане, и этому есть объяснение.Современные

технологические решения становятся все доступнее, как по освоению, так и по

своей стоимости. Практически каждая семья сейчас в состоянии приобрести как

минимум 1 компьютер, и уже сложно найти дом, не имеющий выхода в Интернет.

Помимо этого, стали доступными мобильные решения, такие, как планшеты и

смартфоны, позволяющие решать многие задачи, в том числе и учебного

75

характера. Разумеется, что для использования подобных устройств требуются

определенные знания, которыми студенты уже обладают.

К сожалению, процесс оптимизации, который на данном этапе, в ВУЗах

осуществляется однобоко, не способствует улучшению учебного процесса, так,

как из-за укрупнения групп возникает значительная диспропорция в уровне

знаний студентов, и преподаватель не знает, на кого ориентироваться. Часто

получается парадоксальная ситуация: во время выпускных экзаменов на

бакалауреате будущий абитуриент использует (естественно, скрытно) мобильные

сложные устройства, чтобы либо найти в интернете необходимую информацию,

либо запросить помощи у друзей, выполняя при этом довольно непростые

технологические действия, а в итоге, будучи зачисленными в ВУЗ, они приходят

на занятия по информационной культуре (в разных ВУЗах они называются по-

разному, но смысл один), где его учат по старым программам... правильно,

создавать папки и простейшие текстовые файлы. Либо же, впадая в другую

крайность, пытаются обучить студента педфака основам программирования. В

таких условиях преподавателю следуетпостоянно акцентировать основное

внимание на индивидуальной работе со студентами во внеаудиторное время,

стараясь развивать интерес у одной группы студентов, и чувство поиска,

творчества - у других.

Характеризуя такую ситуацию, Кант писал: «Нельзя всѐ правильно

понимать, и неправильно поступать; одной ногой стоять в мире

интеллигибельном, а другой – в феноменальном; знать одно, а делать – другое».

(1,163) Большая часть преподавателей осознаѐт эту необходимость и

систематически работает над повышением своего теоретического и методического

мастерства. Однако есть и другая часть, работающая по старинке.

Наш век со своими новыми технологиями диктует новые условия. Если

десять лет назад на лекциях студенты обучались создавать папки и копировать

файлы из одной папки в другую, то теперь эти действия умеют делать дети

дошкольного возраста, а планка требований, предъявляемых к получаемым

знаниям, становится гораздо выше.Поэтому крайне важно, чтобы преподаватель,

уча других, сам в полной мере соответствовал всем предъявляемым требованиям,

ориентировался в быстроменющемся информационном мире. В этой связи еще

немецкий философ Эммануил Кант говорил: «Есть такое понятие – достоинство.

Чтобы его сохранить, необходимо 1) думать самому, 2) всегда ставить себя на

место другого, 3) Всегда мыслить в согласии с самим собой. Интеллект дан

человеку для того, чтобы он мог использовать его без каких-либо принуждений,

76

чтобы его духовный горизонт был действительно широк, а образ мысли –

последователен». (1,161)

Почему же мы наблюдаем такой резкий дисбаланс между ожиданиями одних, и

предоставляемыми знаниями других?

Разумеется, в полной мере однозначно ответить на этот вопрос довольно

непросто. Но нельзя не замечать то, что образовательная система по дисциплинам

информационнойкультурысильно устарела и не успевает за стремительно

меняющимся миром, в первую очередь - за информационными технологиями.

Ведь многое из того, чему учат на первом курсе, уже устаревает еще до того

момента, когда студент будет защищать свой диплом.

Исходя из сложившихся реалий, следует пересмотреть саму концепцию

знакомства с информационными технологиями, делая упор не на изучения

программ (как правило - из семейства Microsoft), но и на сервисы, позволяющие

самостоятельно и ПОСТОЯННО обучаться. В 21 веке знания, полученные

будущим педагогом в университете в области информационных технологий, очень

скоро потеряют свою актуальность, и не будучи подпитанными из свежих

источников, потеряют свое практическое значение.

Учитывая сказанное, можно дать некоторые конкретные рекомендации.

Педагогу следует сдвинуть стратегический фокус в сторону большего

самообразования студента. По окончанию курса обучения, будущий выпускник

должен не столько уметь ввести текст в документ и суметь скопировать его на

флешку, но и уметь пользоваться сервисами по организации online-занятий или

записи видеоурока, что очень актуально в отдаленных региональных школах, или

уметь грамотно находить в сети материалы, в том числе и мультимедийные, для

организации уроков. Мы осознаѐм, что преподаватель должен как сам уметь

пользоваться такими полезными сервисами, помогающими в процессе обучения,

как интерактивные заметки, интеллект-карты и online-презентации, так и научить

этому студентов. Необходимо более полно осваивать площадки для проведения

вебинаров, что позволит более полно реализовывать стратегию дистанционного

образования. В перспективе именно эти сервисы будут входить в стандартный

набор, необходимый для работы учителя и преподавателя.

Конечно, наивно предполагать, что можно в одночасье изменить положение

вещей. Для этого должны быть задействованы слишком много факторов и

ресурсов как на локальном, так и на государственном уровнях, а также решены

многие проблемы, такие, как слабая техническая база, невысокий уровень

77

экспертности некоторых преподавателей, отсутствие мотивации у инженерно-

технических работников ВУЗов и прочие.

На данном этапе попытку изменить к лучшему эти проблемы можно за счет

участия ВУЗов в международных проектах, связанных с развитием

дистанционного образования и применения новых технологий и обучении, а также

запуском собственных пилотных проектов. Вариантов для развития существует

очень много, требуется лишь добрая воля и желание следовать по пути развития.

Библиография:

1. Гулыга А. Кант. М, 1977

2. Парабеллум А, Мрочковский Н. «Инфобизнес» СПб, 2012

3. Д. О‘Коннор, ИанМакдермотт «Искусство системного мышления» Москва 2006

4. Stella Cottrell «The Study Skulls Handbook» Oxford, 2003

5. Томан И. «Сократ» Москва, 1983

Evoluţia numerică a populaţiei oraşului Chişinău în primele decenii ale

secolului al XIX-lea

Natalia Derevenco

Chişinău ca oraş a luat fiinŝă la începutul sec. XIX, pe locul unor terenuri agricole

şi de păşunat. Documentele vremii atestă aici vechi puncte de reper: Galbena - în

regiunea Universităŝii de Stat, Dealul Târgului - pe lângă muzeul Etnografic, Drumul

Căprianei - un drum spre satul şi Mănăstirea Căpriana, Sleahul Renilor, care se mai

numea şi Drumul Hânceştilor, Sleahul Tighinei sau al căuşenilor - spre localităŝile cu

aceleaşi denumiri. Astfel la acea perioada Chişinăul era considerat un „târguşor de

puŝină însemnătate‖ din ŝinutul Lăpuşnei, având o populaŝie compusă „din creştini,

armeni şi jidovi‖ şi fiind cârmuit de un şoltuz şi mai mulŝi pârgari date ce ne sunt

relatate de către Dimitrie Cantemir [1]

.

În anii 1800-1810 Chişinăul era situat aproximativ după perimetrul actualelor

străzi Petru Rareş, Anton Pann, Armenească, Alexandru cel Bun (fără a ajunge la ea) şi

râul Bâc. Raionul Gării feroviare moderne, nu departe de care se afla aşa-numita

„barieră Căuşeni‖, era pe acele timpuri peste hotarele Chişinăului.

Primele informaŝii ale secolului XIX le aflăm din actul de la data de 28 mai 1803,

emis de Alexandru Moruzi-voievod când este instituită prima şcoală domnească din

Chişinău iar Gheorghe Ŝigara era negustor din Chişinău şi figura printre epitropii

şcolii[2]

.

78

Unele informaŝii despre activitatea vămii domneşti din Chişinău le deŝinem din

data de 1 iulie 1811, când printr-un hrisov domnesc este reglementată activitatea vămii,

în special în ceea ce priveşte condiŝiile impozitelor vamale şi a înregistrării bonurilor

folosirii cailor de poştă. Faptul că activitatea vămii domneşti subordona şi controla

serviciile poştale ne face să presupunem că vama domnească şi serviciul poştal

reprezentau o singură instituŝie şi erau situate în perimetrul actualului cartier Poşta

Veche [3]

.

Statutul de capitală i-a schimbat oraşului Chişinău atât aspectul arhitectural, cât şi

cel etnic, după cum descrie Zucker: „Murdarul ovrei polonez, elegantul rus, ŝăranul

moldovean şi armeanul negustor, grecul, cazacul un grup de ŝărani bulgari şi o bandă de

ŝărani nomazi, fruntaşul polon şi boierul – toŝi merg unul lângă altul pe străzile

Chişinăului, fiecare în costumul său original, fiecare vorbind limba lui şi păstrându-şi

obiceiurile‖[4]

.

Până la 1812 în Chişinău se găseau opt biserici: Visterniceni, Buicani, Catedrala

Arhanghelului Mihail, Biserica Bunei Vestiri, Sfântul Ilie, Biserica Înălŝării, Biserica

Naşterii Maicii Domnului şi Biserica Grecească. Aceasta indică o populaŝie numeroasă

dar şi prosperitatea economică de care se bucura la începutul secolului al XIX-lea.

Imediat după 1812 ruşii aveau să-i dea importante privilegii comerciale, după cum

afirmau istoricii sovietici, dar aceasta n-a făcut decât să împetriŝeze populaŝia şi să

producă o adevărată explozie numerică. Încă în 1817, englezul W. McMichael, care a

trecut prin Chişinău, remarca: „Printre mulŝimea ciudată, deosebeai pe ofiŝerul rus

trecând iute în droşca-i uşoară, pe frumosul şi voinicul ŝăran moldovean, contrastând cu

soldatul împărătesc cu trăsăturile de calmuc, puŝini turci, din pătura cea mai de jos, şi

mulŝi armeni, aşa de numeroşi aici, că ocupă o stradă întreagă. În mijlocul norodului

şedeau zarafii evrei, cu măsuŝe înaintea lor, pe care erau răspândiŝi zecchini de Veneŝia,

galbeni olandezi, fonduchi, stamboli şi alte feluri de aur turcesc, amestecat cu greoaia

aramă a copeicilor ruseşti.‖ [5]

.

La începutul secolului al XIX-lea este semnalizată prezenŝa primilor arhitecŝi de

peste hotare. Se simte influenŝa orientală chiar dacă înfăŝişarea oraşului rămâne

neschimbată aproape 2 decenii după . Un călător rus, trecând prin Chişinău la

1829, menŝionează: „Între colibele vechi, pretutindeni se înalŝă case destul de bune;

gardurile de pe lângă mai multe case boiereşti s-au dărâmat; au rămas numai porŝile, pe

lângă unele chiar de piatră, care mărturisesc că stăpânul cândva vroia să trăiască

omeneşte...Pe un podiş înalt este clădită mitropolia, lângă care se găseşte mănăstirea

armenească şi grădina publică. Arhitectura lor nu este europeană. Pe frontispiciuri sunt

79

zugrăviŝi sfinŝi. Variaŝiunea culorilor atrage vederea şi ne aminteşte că suntem într-un

oraş aziatic‖ [7]

.

Casele cele mai vechi, care s-au păstrat până în prezent, nu se ridică ca vechime

decât până la 1812 spre deosebire de casa lui T. Krupenski (fostele străzi Nicolaevscaia

colŝ cu Pavlovscaia), împodobită cu blazonul familiei (blazoane găsim pe casele

familiilor Catargi, Krupenski, Donici şi Lerche); pe la 1820 se aflau în ea instituŝiile

statului; într-o sală, construită special la venirea împăratului Alexandru I, s-a organizat

balul din 1918 [8]

.

Primul plan al oraşului Chişinău este elaborat de arhitectul M. Ozmidov la 1813 şi

în acelaşi an începe construcŝia oraşului. În acelaşi an la 30 decembrie este edificată

clădirea Mitropoliei cu două niveluri, ulterior în 1814 se construieşte clădirea

Seminarului Teologic cu două niveluri şi Biserica Mitropolitană în formă de cruce.

Aceste clădiri au fost construite conform proiectelor arhimandritului Ionichie [9]

.

În 1814 în Chişinău au fost atestate 2.109 case şi 448 de prăvălii, ceea ce

presupune o populaŝie de circa 10-12 mii suflete [10]

. Ulterior în 1817 M. Ozmidov

elaborează un nou plan al oraşului, mai detaliat e prevedea redresarea părŝii vechi a

oraşului prin îndreptarea traseelor străzilor şi comasarea masivelor locuite insular.

Chişinăul ni se înfăŝişează la începutul secolului XIX ca o „casă nouă‖, în care nu

sunt puse la punct toate detaliile. De exemplu, chiar la începutul anilor treizeci, doctorul

I. H Zucker notează: „În afară de palatul mitropoliei clădiri publice nu sunt.

Judecătoriile, camerele de administraŝie sunt până acuma în case cu chirie, ca şi

locuinŝele guvernatorului şi a celorlalŝi funcŝionari. Nici cazărmi nu sunt încă, soldaŝii

stau în cartier la târgoveŝi‖. La prima vedere s–ar putea constata că Chişinăul după

anexare a servit drept punct de atracŝie pentru populaŝia băştinaşă, la fel ca şi pentru cei

veniŝi din imperiu, însă se constată că neliniştea care a cuprins populaŝia Basarabiei în

primii ani ai anexării s–a răsfrânt şi asupra capitalei prin stagnarea comerŝului şi

fluctuaŝia numărului populaŝiei [11]

.

Târgul devine locuinŝa negustorilor. Micii negustori chişinăueni nu se evidenŝiau

nici prin avere nici conform statutului, ei încadrându-se în stratul larg al populaŝiei.

Casele lor, la începutul secolului XIX, erau sărăcăcioase, acoperite cu paie, costul lor

variind între 15-16 şi 43-50 ruble argint [12]

. Situaŝia orăşeanului în erarhia socială era

determinată şi de faptul dacă el poseda imobil. Indubitabil mărimea casei, materialul de

construcŝie, precum şi arhitectura ei reflectau starea socială a proprietarului, adică cu cât

poziŝia stării era mai înaltă, cu atât mai impunătoare era şi locuinŝa. Sursele narative

menŝionează casele boiereşti ca un element arhitectonic indispensabil al oraşelor, curŝi

80

care se evidenŝiau atât prin materialul din care erau construite, cât şi prin mărime,

exterior[13]

.

Casa românului din vechiul târg e făcută de el din nuiele, lut şi papură. Femeia

văruieşte şi lucrează scoarŝele, care sunt mobila şi zestrea. Casa, plină de clădăraia de

lucruri făcute cu mâna, pare, măcar pe dinăuntru, adevărat prietenoasă şi e ŝinută

totdeauna foarte curat [14]

. În târgul Chişinău au fost atestate drept element neapărat al

arhitecturii urbane pivniŝele construite din piatră, unde negustorii îşi ŝineau produsele

alimentare şi vinul. Erau şi pivniŝe din lemn [15]

.

La începutul secolului XIX sunt atestate doar breslele pietrarilor şi constructorilor,

munca cărora era sezonieră, iar meşterul nu avea dreptul să aibă mai mult de 2 calfe sau

ucenici [16]

atunci, în 1843 pe lângă bresla constructorilor şi pietrarilor (dintre care se

înregistrau 258 de meşteri, 639 calfe şi 897 ucenici), se formase şi bresla lăcătuşilor şi

steclarilor (32 meşteri, 19 calfe, 5 ucenici). În perioada reformelor se măreşte numărul

de specializări. Astfel erau atestate următoarele meserii legate nemijlocit de construcŝii:

zidar , lemnar, tencuitor, vopsitor, lipitor cu lut, mozaişti, steclari, strungari, gravurari,

tăietori în lemn, lăcătuşi, spoitor, finisator, clăditor de cuptoare, clăditor de acoperişuri,

olar, meşteri de cărămidă şi olane, meşteri vopsitori cu var sau vopsea.

Călătorul german I. Kohl care vizitează localitatea în 1838 face remarci în privinŝa

ocupaŝiei locuitorilor. Din relatările lui aflăm că ruşii în cea mai mare parte sunt pietrari,

tâmplari, tencuitori şi zugravi. În 1860 sunt atestate câteva fabrici de cărămidă, iar în

anul următor breslele pietrarilor şi tâmplarilor se plasau în rândurile celor mai

numeroase bresle[17]

.

În Condica liuzilor din 1803 sunt atestate ca târguri şase localităŝi situate în

Moldova din stânga Prutului: Orhei, Teleneşti, Chişinău, Bălŝi, Movilău (Otaci) şi

Mahalaua de la Pânzăreni (numită ulterior Făleşti) [18]

.Ca mai apoi în Regulamentul

privind constituirea administraŝiei provizorii în Basarabia din 23 iulie 1812 să fie indicat

în ŝinutul Orhei – târgul Chişinău [19]

.

Sursele documentare de epocă conŝin puŝine date statistice referitoare la numărul

locuitorilor urbani din perioada de până la 1812 şi, un timp, după acest an. Astfel,

Condica liuzilor din 1803 cuprinde indici cu privire la numărul liuzilor [20]

, în baza

cărora, aplicând multiplicatorul demografic 5, se poate determina cu mare aproximaŝie

numărul locuitorilor. Din această condică extragem următoarele date pentru Târgul

Chişinău: 177 de liuzi (133 de moldoveni şi 44 de armeni). În 1808, târgul Chişinău

număra 107 contribuabili (aproape de două ori mai puŝin decât în 1803),

Făcând trimitere la lucrările lui P. Svinin şi A. Zaşciuk, V. Jukov a afirmat că în

1812, oraşul Chişinău avea 5-7 mii de locuitori[21]

. În realitate, informaŝia lui P. Svinin,

81

potrivit căreia numărul locuitorilor oraşului Chişinău „poate fi stabilit, fără greş, până la

5 000‖ [22]

, nu reflectă situaŝia numerică din anul 1812, ci din 1815-1816, când acest

demnitar rus a vizitat Basarabia [23]

.

În istoriografie mai figurează o cifră ce indică numărul populaŝiei Chişinăului la

1812 – 3 000 de oameni, lansată, în 1823, de Filip Vighel [24]

, care, însă, nu se ştie de

unde a extras-o.

Prezenŝa doar a acestor cifre aproximative privitoare la numărul locuitorilor

oraşului Chişinău din perioada respectivă l-a determinat pe V. Jukov să remarce, pe bună

dreptate, că „starea statisticii din prima jumătate a secolului al XIX-lea este

nesatisfăcătoare[25]

.

Din 1812, când Chişinăul a fost desemnat în calitate de centru administrativ al

Basarabiei, populaŝia lui devenea, treptat, tot mai numeroasă. În luna octombrie 1812, în

Chişinău se crease o aglomeraŝie din cauza concentrării în el a personalului

administraŝiilor militare şi civile ruse retras din Principatele Române, încât Scarlat

Sturza a dispus ca o parte dintre aceşti funcŝionari să fie trecuŝi cu traiul în târgul Orhei,

pentru a aştepta acolo acordarea unei funcŝii .

Dintr-un act datat cu 17 august 1817 aflăm că, la recensământul populaŝiei

efectuat în acest an cu ocazia depunerii jurământului de către locuitorii Basarabiei faŝă

de tronul rus, în Chişinău au fost înregistrate 2 345 de familii, plus 23 de nefamilişti.

Adică un număr de familii de două ori mai mic decât cel indicat în sursa din 1814,

depistată de L.T. Boga. S-a produs oare, pe parcursul a doi ani şi ceva, o diminuare a

populaŝiei oraşului Chişinău? Este puŝin probabil. Mai curând se poate admite că

indicele lansat de L.T. Boga nu este real.

Constatând că cele mai mari divergenŝe între indicii asupra numărului populaŝiei

oraşului Chişinău există în privinŝa celor din primul deceniu după anul 1812, V. Jukov,

în acelaşi timp, a dat publicităŝii următoarea informaŝie statistică pentru anul 1818, dar

fără să indice sursa de documentare: „În 1818, potrivit recensământului, populaŝia

Chişinăului număra 10 967 [26]

de oameni. Iar în continuare a notat: „Această cifră este

confirmată de indicele (2 551 de familii) din lista privind numărul de familii ale oraşului

supuse impozitului în 1818, întocmită de către Poliŝia oraşului Chişinău‖.

Prezentând, la 18 iulie 1818, guvernatorului civil al Basarabiei, C.A. Catacazi, o

serie de informaŝii pe care acesta le solicitase, Poliŝia oraşului Chişinău a anexat la

raportul său şi un tablou cu date referitoare la repartizarea pe sexe a grupurilor etnice.

Conform acestor date, persoanele de sex masculin erau într-un număr de 5 894 (corect: 5

893), iar persoanele de sex feminin – de 5 073. În total: 10 966 de suflete. Prin urmare,

este cifra descoperită de V. Jukov, care, însă, nu a dezvăluit sursa. Această cifră (10 967

82

de persoane) , reprezentând numărul populaŝiei oraşului Chişinău, figurează şi într-un alt

raport al Poliŝiei oraşului Chişinău, înaintat guvernatorului civil al Basarabiei la 21

noiembrie 1818.

La recensământul din 1824, în oraşul Chişinău au fost înregistrate 4 039 de familii

obligate să plătească impozite (circa 20 195 de persoane) [27]

.Judecând după datele

acestui recensământ, consideră V. Jukov, pare a fi acceptabilă cifra de 26 000 de

locuitori în oraşul Chişinău la 1823, furnizată de F. Vighel [28]

.

Înainte de toate este cazul să remarcăm că datele statistice referitoare la numărul

populaŝiei oraşului Chişinău sunt contradictorii, din care motiv unele dintre ele nu au

fost luate în consideraŝie, deşi provin din surse oficiale. Exemplificăm. Pentru anul 1812

sunt arătaŝi 7000 oameni; 1818– 18 500 de locuitori; 1828 – 21 200; 1835 – 34000 de

orăşeni; 1 ianuarie 1844 – 52 196 [29]

. Precizăm că în actele din care am extras aceste

cifre sunt enumerate toate categoriile sociale prezente în oraş.

Constatăm că în răstimp de 31 de ani (1818-1849), populaŝia Chişinăului a sporit

cu circa 31 647 de oameni, adică de 3,9 ori sau cu o proporŝie de 288, 6%. O creştere

enormă (de 2,4 ori) a avut loc în intervalul 1818-1823. Desigur, această majorare

spectaculoasă s-a produs, mai cu seamă, în anul 1821, când, din cauza revoltei eteriste,

în Basarabia s-au refugiat mulŝi locuitori din Principatele Române (în special, din

Principatul Moldovei), o bună parte dintre care s-au stabilit în capitala provinciei.

Chişinăul din acest timp este astfel descris de martorul ocular Aleksandr Veltman: „Era

plin de lume. În loc de 12 mii de locuitori aici erau de acum circa 50 de mii, pe o

suprafaŝă de 4 verste pătrate. El semăna mai degrabă cu aglomeraŝia unei sărbători

locale, când cei veniŝi se pripăşesc la voia întâmplării; câteva familii locuiesc într-o

singură odaie. Dar nu numai Chişinăul s-a umplut cu originari din Moldova şi Valahia;

populaŝia întregii Basarabii, cel puŝin, s-a dublat. Chişinăul în acea vreme era plin de

prinŝi şi demnitari din Constantinopol şi ambele principate‖ [30]

.

Mărirea numărului populaŝiei oraşului Chişinău, se menŝionează într-un studiu

publicat în 1845, „a avut loc mai mult din cauza afluxului spre oraş a diferitor oameni,

decât sub influenŝa natalităŝii‖[31]

.

Regresul numeric din anii ‘40 poate fi explicat prin lipsa de precizie a datelor

statistice. Imprecizia lor se producea, mai cu seamă, datorită controlului slab din partea

autorităŝilor orăşeneşti asupra imigrării oamenilor plecaŝi din guberniile interne ale

imperiului. Organele poliŝieneşti nu erau în stare să dezrădăcineze acest fenomen social,

numit oficial vagabondaj, care, potrivit documentelor vremii, decurgea intens. O parte

dintre persoanele sosite în Chişinău reuşeau să se înscrie în locul orăşenilor plecaŝi din

anumite motive sau al celor decedaŝi, „chiar dacă vârsta era vădit necorespunzătoare‖[32]

.

83

Din anii '30 ai secolului al XIX-lea s-a intensificat procesul imigrării în oraşe a

locuitorilor rurali, graŝie actului legislativ din 22 decembrie 1832, în temeiul căruia a

fost permisă strămutarea în oraşele Basarabiei a ŝăranilor şi ale altor categorii sociale,

care cunoşteau meseriile sau practicau negustoria [33]

.

În timp ce structura etnică a populaŝiei Chişinăului, reprezentată de o majoritate

absolută a românilor, a suportat o uşoară modificare începând din septembrie-octombrie

1812, când aici s-a retras din Principatele Române o bună parte din administraŝia rusă de

ocupaŝie, dintr-un act emis la 17 august 1817 aflăm că în oraşul Chişinău au fost

înregistrate 2 345 de familii, dintre care moldovenii constituiau 677 de familii, grecii –

33, ruşii – 138, sârbii – 128, germanii – 4, polonezii – 6, ucrainenii – 11, romii – 12,

evreii – 671, armenii – 162 şi bulgarii – 503. Plus 23 de nefamilişti, a căror etnie nu este

indicată. Din numărul total de familii, moldovenii şi evreii deŝineau cele mai mari

proporŝii – 29%, după care urmau bulgarii, cu 21,4% [34]

.

Dispunem şi de date care indică aspectul etnic al populaŝiei oraşului Chişinău

după numărul de persoane. Executând dispoziŝia din luna februarie 1818 a

guvernatorului civil al Basarabiei, C.A. Catacazi, Poliŝia oraşului Chişinău i-a prezentat

o serie de informaŝii pe care acesta le solicitase, inclusiv componenŝa naŝională a

locuitorilor oraşului, ea fiind următoarea: moldoveni – 3252 pers.(29,7%); evrei – 3204

pers.(29,2%); bulgari – 2428 pers.(22,1%); ruşi – 770 pers.(7,0%); armeni – 363

pers.(3,3%); ŝigani – 301 pers. (2,7%); sârbi – 220 pers. (2,0%); greci – 146 pers. (1,3

%): germani – 72 pers. (0,7%) [35]

. Aşadar, la 1818, populaŝia Chişinăului întrunea

exponenŝi ai mai multor naŝionalităŝi, cei mai numeroşi fiind moldovenii, evreii şi

bulgarii.

Caracterul predominant românesc al Chişinăului a mai fost recunoscut şi de rusul

Garşin: „Chişinăul este un oraş care nu are nimic rusesc. Pe străzi nu se aude niciodată

vorbindu-se ruseşte, ci numai în yiddiş şi moldoveneşte‖[36]

. Şi vorbind tot despre

locuitorii Chişinăului, Vighel arăta: „Nimeni din ei nu ştia ruseşte şi n-a avut

curiozitatea să vadă Moscova sau Petersburgul; din vorbă cu dânşii se putea observa că

ei considerau nordul nostru ca o ŝară sălbatică. În schimb, mulŝi din ei se duceau la

Viena‖[37]

.

În anii 1821-1823, la Chişinău s-au refugiat nenumăraŝi români şi greci din

principate, speriaŝi de eventualele represiuni turceşti. Astfel, la Chişinău au sosit:

principele Moldovei Mihail Şuŝu cu numeroasa sa familie; postelnicul Ioan Schina, fiul

fostului domn al Munteniei Caragea, cu soŝia; familiile Rosetti şi Moruzi; vistiernicul

Gheorghe Roznovanu; postelnicul Dimitrie Statachi; doi postelnici Plaghino; văduva

hatmanului Bogdan cu fiica ei Mariola Bogdan; postelnicul Iacovachi Rizo, unul dintre

84

cei mai înfocaŝi eterişti; boierul Mano; boierul basarabean Petrachi Mavrogheni, care îşi

petrecea mult timp la Iaşi, cumnat cu sora lui Mihail Sturdza, viitor domn al Moldovei;

fostul boier muntean Varlam; Constantin Ghica, fratele principelui Gheorghe Ghica;

Herescu; doi Ghica din Moldova etc. Locuitorii Basarabiei le erau însă ostili acestora,

după cum afirma acelaşi Veltman: „Moldovenii în general doreau succes turcilor şi se

bucurau din toată inima când se tăia capul fanarioŝilor, deoarece în fiecare din ei vedeau

pe viitorii domnitori ai săi.‖ [38]

Şi tot Veltman aprecia că în acei ani, din cauza exodului

de eterişti şi fanarioŝi, populaŝia Chişinăului crescuse de la 12.000 la 50.000 de suflete.

„Chişinăul în acea vreme era rezervorul de prinŝi şi de boieri nobili din Constantinopol şi

din cele două principate‖, afirma el [39]

.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, populaŝia urbană a Basarabiei s-a

dezvoltat, sub aspectul evoluŝiei numerice, într-un ritm accelerat. Astfel, în perioada

1818-1849, populaŝia oraşului a sporit de 3,9 ori.

Ierarhic cea mai superioară clasă o constituiau boierii care au acceptat cetăŝenia

Rusiei. Fie că unii dintre ei au colaborat cu ruşii în perioada războiului ruso-otoman din

1806-1812 şi au obŝinut chiar şi ranguri ruseşti, fie că deŝineau proprietăŝi funciare în

stânga Prutului. În noile condiŝii, pentru a nu-şi pierde privilegiile de care se bucurau în

cadrul ŝării natale, aceştia s-au arătat loiali vizavi de oficialităŝile ŝariste, ceea ce a

favorizat integrarea Basarabiei în sistemul administrativ al Imperiului Rus. Pentru a

spori devotamentul boierilor faŝă de puterea acvilei bicefale, diriguitorii de pe Neva i-au

cooptat în rândurile nobilimii ruse, acordându-le aceleaşi drepturi şi privilegii de care

beneficia această stare socială cârmuitoare din Rusia. Drept consecinŝă, boierimea

basarabeană, reprezentând elita locală, a devenit un important suport sociopolitic al

regimului ŝarist în provincie.

Categoria inferioară a boierimii o formau boiernaşii. Un document din 1818,

întocmit la Iaşi, arată că prin boiernaşi se înŝeleg cei care nu se trag din boieri şi „au

dobândit cinuri mai mici ce sunt de la vel şătrar în gios‖ [40]

. Boiernaşii se bucurau de

privilegii boiereşti, dar numai ei personal. În conformitate cu Regulamentul privind

drepturile de apartenenŝă la stările sociale ale locuitorilor Basarabiei din 10 martie 1847,

autorităŝile ŝariste i-au egalat în drepturi pe boiernaşii din Basarabia cu nobilii personali

din Rusia, numindu-i în continuare nobili personali .

Un alt grup avantajat de contribuabili îl alcătuiau mazilii – mici boieri sau

descendenŝi ai acestora. La sfârşitul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-

lea, s-au luat măsuri „să rămâie mazili‖ numai cei ce se trag din mazili. Cercetarea se

făcea sub controlul vel vistierului care, pe baza rezultatelor, era în drept să-i aşeze în

tablele vistieriei, „la rânduiala mazililor‖. Cei trecuŝi la „catastiful mazililor‖ primeau de

85

la domn cărŝi de mazil[41]

. Aceste cărŝi de mazil, eliberate de domnii Moldovei Mihai

Suŝu şi Alexandru Moruzi, au fost prezentate de către mazilii din Basarabia, mai întâi în

1816, din ordinul rezidentului plenipotenŝiar al Basarabiei, A.N. Bahmetev, Comitetului

Provizoriu al Basarabiei, apoi, în 1834, Cârmuirii provinciei Basarabia, pentru a li se

recunoaşte apartenenŝa la această categorie socială. Ulterior, prin acelaşi regulament din

10 martie 1847, menŝionat mai sus, mazilii au fost egalaŝi în drepturi cu odnodvorŝii –

categorie privilegiată de ŝărani din Rusia.

De un regim fiscal privilegiat beneficiau şi ruptaşii. Pentru a li se recunoaşte

apartenenŝa la categoria respectivă de contribuabili, ruptaşii din Basarabia, la fel ca şi

mazilii, au prezentat actele doveditoare instituŝiilor autorizate atât în 1816, cât şi în

1834. De la 10 martie 1847, ei devin odnodvorŝi, împreună cu mazilii.

O categorie socială aparte o alcătuia clerul, care pe parcursul dominaŝiei ŝariste,

graŝie privilegiilor acordate, în special, repartizării în mod obligatoriu pentru biserici a

unei suprafeŝe de pământ, la fel a devenit un pilon de nădejde al regimului. Cu excepŝia

clerului ortodox, majoritar, în Basarabia, imediat după anexarea ei, mai activau slujitori

ai bisericilor armeano-grigoriene, mozaice şi ai rascolnicilor.

Reprezentanŝii tagmei negustoreşti îşi desfăşurau activitatea comercială în baza

dreptului fixat în hrisoavele eliberate de către domni. Printre ei prevalau grecii, armenii

şi evreii. Cu ocazia războiului ruso-turc din 1806-1812, în Principatele Române îşi

făcuseră apariŝia mulŝi comercianŝi ruşi. Unii dintre aceştia au rămas să activeze pe

teritoriul răşluit.

Meşteşugarii, de asemenea, îşi practicau meseriile în baza autorizaŝiilor, ei fiind

asociaŝi în bresle. În 1811, în Chişinău exista o breaslă a cizmarilor.

Un număr important dintre locuitorii oraşului erau ŝărani. Ei continuau să se

îndeletnicească cu agricultura pe micile proprietăŝi funciare pe care le deŝineau în

hotarele oraşelor sau în preajma lor. Unii dintre aceştia, neavând pământ, se angajau să

muncească în calitate de lucrători zilieri pe terenurile agricole ale moşierilor.

De facilităŝi fiscale se bucurau călăraşii, care, ne spune Pavel Svinin, „alcătuiesc

miliŝia pământeană şi se află la dispoziŝia ispravnicilor pentru executarea diferitor

porunci în cadrul ŝinuturilor, şi anume: pentru a îndemna populaŝia să presteze corvezile,

pentru perceperea impozitelor, pentru a servi în calitate de curieri şi altele. Fiecare

călăraş trebuie să dispună de cal şi să fie întrucâtva înarmat. Ei se schimbă săptămânal şi

sunt angajaŝi în acest serviciu din partea satelor scutite de orice corvoadă şi impozit, în

afară de încartiruire‖ [42]

. Se întâmpla ca înlesnirile de care beneficiau călăraşii să fie

încălcate.

86

O altă categorie de locuitori o reprezentau imigranŝii transdanubieni, aşezaŝi, în

cea mai mare parte, în zona de sud a Basarabiei, cărora feldmareşalul M.I. Kutuzov le

declarase, la 26 aprilie 1811, că el, în baza puterii acordate lui de împăratul Rusiei, îi

scuteşte pe toŝi locuitorii creştini care trec benevol cu traiul din partea dreaptă în cea

stângă a Dunării, pe un termen de trei ani, de toate impozitele şi prestaŝiile, din

momentul stabilirii lor de partea stângă a Dunării[43]

. Mulŝi dintre aceşti colonişti s-au

aşezat în oraşele din sudul Basarabiei şi în Chişinău.

Unele privilegii le fuseseră acordate şi imigranŝilor sârbi instalaŝi în Chişinău. O

situaŝie aparte în structura socială a populaŝiei urbane a Basarabiei o ocupau funcŝionarii

administrativi din cadrul isprăvniciilor, care erau salarizaŝi. Lor li s-au mai adăugat, din

octombrie 1812, funcŝionarii desemnaŝi de stăpânirea imperială în cadrul conducerii

provinciale, organelor de poliŝie, reŝelei poştale. Printre categoriile sociale se numărau şi

slugile. Ele erau angajate în slujbe domestice pe lângă casele boiereşti, ale negustorilor,

meşterilor şi persoanelor mai înstărite.

Un statut social deosebit îl aveau ŝiganii. Aceştia erau şerbi şi aparŝineau statului

(ŝigani domneşti sau ai coroanei, după cum erau numiŝi în actele ruseşti), boierilor şi

mănăstirilor. Ei îşi practicau meseriile în schimbul unei taxe plătite vistieriei.

Conform unor date statistice din 1828, populaŝia urbană a Chişinăului era

compusă astfel sub aspect religios: ortodocşi – 19466 pers.(63,7%), luterani – 57

pers.(0,2%), catolici – 419 pers.(1,4%), evrei – 10622 pers.(34,7%) [44]

.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, populaŝia urbană a Basarabiei s-a

dezvoltat, sub aspectul evoluŝiei numerice, într-un ritm accelerat. Astfel, în perioada

1818-1849, populaŝia oraşului a sporit de 3,9 ori.

Note:

1. I. Nistor, „Istoria Basarabiei‖, Chişinău, 1991, pag. 103.

2. A. Eşanu, „Şcoala domnească de la Chişinău la începutul sec. Al XIX-lea‖, în

Revista de istorie a Moldovei, 1993, nr.3, pag. 18-19.

3. A. Eşanu, „Chişinău, file de istorie‖, Chişinău, Museum, 1998, pag.40

4. I.H. Zucker, ―Basarabia‖, Chişinău, 1932, pag. 9

5. Ş. Ciobanu, „Chişinăul‖, Chişinău, 1925, p. 31

6. R. Ŝugulschi-Neaga, „Civilizaŝia urbană în Moldova secolului al XIX-lea‖ (teză

de doctorat), Chişinău, 2001, pag. 96

7. Şt. Ciobanu, „Chişinău‖, Chişinău, Museum, 1996, pag.29

8. Gh. Bezviconi, „Semimileniul Chişinăului‖ , Chişinău, Museum, 1996, pag. 20

9. I. Colesnic, „ Chişinău, enciclopedie‖, Chişinău, 1997, pag. 44

10. Şt. Ciobanu, „Chişinău‖, Chişinău, Museum, 1996, pag.21

87

11. Şt.Ciobanu, „Chişinău‖ 1996, pag.30, 21

12. Бессарабские 1863: Бессарабские областные ведомости, nr. 11, Кишинѐв,

1863, pag.99

13. R. Ŝugulschi-Neaga, „Civilizaŝia urbană în Moldova secolului al XIX-lea‖ (teză

de doctorat), Chişinău, 2001, pag. 43,60

14. N. Iorga, Neamul românesc în Basarabia, editura fundaŝiei culturale române,

Bucureşti, 1995, pag.119

15. R. Ŝugulschi-Neaga, „Civilizaŝia urbană în Moldova secolului al XIX-lea‖ (teză

de doctorat), Chişinău, 2001, pag. 44

16. M. П. Мунтен, Экономическое развитие дореформенои Бессарабии / Учѐные

записки госуниверситета, т. 117, Кишинѐв, 1972, pag. 196

17. M. Şlapac A. Tofan, Breslele meşteşugăreşti şi topografia urbană a oraşului

Chişinău / Historia urbana, tomul VI, nr. 1-2, Cluj–Napoca, 1998, pag.67-75

18. „Uricarul sau colecŝiune de diferite acte care pot servi la istoria românilor‖, Iaşi,

1886, vol. VIII, pag. 268, 273, 281, 290, 294, 341.

19. Записки Бессарабского Областного Статистического Комитета, Кишинѐв,

1868, том III, рag. 108

20. Liude – unitate fiscală, individuală sau colectivă, formată din 1-3 şi mai mulŝi

birnici, responsabili de achitarea dărilor „Instituŝii feodale din ŝările române.

Dicŝionar‖, Bucureşti, 1988, pag. 280.

21. В. Жуков, Динамика роста и состава городского населения Кишинѐва (1812-

1861 годы), în „Труды Центрального Государственного Архива МССР‖,

Кишинѐв, 1962, том I, pag. 175

22. П. Свиньин, Описание Бессарабской области, în „Записки Одесского

Общества Истории и Древностей‖, Одесса, 1867, том шестой, pag. 270.

23. Юбилейный сборник города Кишинѐва. 1812-1912, ч. I, pag. 14.

24. Ф. Вигель, Замечания на нынешнее состояние Бессарабии, în „Русский

архив‖, 1893, книга I, рag. 25.(В. Жуков, Динамика роста и состава

городского населения Кишинѐва, pag. 176).

25. И. Жуков, Динамика роста и состава городского населения Кишинѐва, pag.

175.

26. В. Жуков, Динамика роста и состава городского населения Кишинѐва, pag.

176; Idem, Города Бессарабии 1812-1861 годов, pag. 65.

27. В. Жуков, Динамика роста и состава городского населения Кишинѐва, pag.

176.

88

28. Ф.Ф. Вигель, Ф. Вигель, Замечания на нынешнее состояние Бессарабии, în

„Русский архив‖, 1893, книга I, рag. 25

29. I. Colesnic, „ Chişinău, enciclopedie‖, Chişinău, 1997, pag. 13

30. Л. Майков, Пушкин. Биографические материалы и историко-литературные

очерки, С- Петербург, 1899, рag. 117

31. Город Кишинев в 1843 году, în „Записки Бессарабского Статистического

Комитета‖, Кишинев, 1868, том III, рag. 57.

32. Город Кишинев в 1843 году, în „Записки Бессарабского Статистического

Комитета‖, Кишинев, 1868, том III, рag. 66.

33. Город Кишинев в 1843 году, în „Записки Бессарабского Статистического

Комитета‖, Кишинев, 1868, том III, рag. 58.

34. ANRM, F. 3, inv. 5, d. 25, f. 110.

35. ANRM, F. 2, inv. 1, d. 554, f. 13.

36. Şt. Ciobanu, „La Bessarabie. Sa population – son passé – sa culture‖, Bucarest,

1941, pag. 9.

37. M. Adauge, „Istoria şi faptele, în Nistru‖, Chişinău, nr. 4/1990, pag. 122.

38. A. Boldur, „Istoria Basarabiei‖, vol. III, Chişinău, 1940, pag. 49.

39. Ştefan Ciobanu, Chişinăul, Chişinău, 1925, pag. 39.

40. „Instituŝii feudale din ŝările române‖, pag. 54.

41. „Instituŝii feudale din ŝările române‖, pag. 285.

42. П. Свиньин, Описание Бессарабской области, în „Записки Одесского

Общества Истории и Древностей‖, Одесса, 1867, том шестой, рag. 215

43. История Молдавии. Документы и материалы, Кишинев, 1957, том II, рag. 1.

44. I. Gumenâi, Componenŝa etnică şi confesională a Basarabiei în anul 1828, în

„Românii din afara graniŝelor ŝării‖,Iaşi, 2008, pag.157

Povestea foilor de zestre

Ludmila Matei,profesoară de istorie,Colegiul Internaţional de

Administrare şi Busines

Introducere

Problema zestrii a fost abordată de multe generaŝii de-a lungul veacurilor dar cel

mai straniu este că acum noi pierdem firul acestui obicei secular.Alergăm după

modernizare,împrumutăm obiceiuri de la alte popoare,schimonosim tradiŝiile noastre,ne

sfiim sau suntem prea mîndri ori poate e de vină societatea,mediul în care trăim,unde o

fi oare adevărata cauză care a contribuit la dispariŝia obiceiului de a da zestre?Darurile

de la nuntă nu se scriu nicăieri,la aceste daruri au drepturi egale atît soŝiile cît şi soŝii,iar

89

de jucatul zestrii în timpul nunŝii nici vorbă.Nunŝile noastre se transformă în aliaje a mai

multor religii,culturi,dar persistă întrebarea care va fi viitorul generaŝiilor următoare?

Cultura e bogăŝia fiecărui popor,dînd uitării obiceiurile şi tradiŝiile noastre basarabene

riscăm a gusta din criza culturală. Acomodînd obiceiuri străine la PLAIUL NOSTRU

MIORITIC,perdem esenŝa identităŝii noastre ca neam,risipim ceia ce a fost pentru buneii

noştri lucru sfînt,un element indispensabil al vieŝii de atunci. Ne rămîne doar amintirea

acelor vremuri,cînd ne vizităm buneii,aceste fiinŝe care cu sfinŝenie păstrează în Casa

Mare,zestrea,aranjate frumos,croşetate împletite,care mai de care.Motivăm lipsa noastră

de interes pentru obiceiul de a face zestre cu mîna,prin faptul că nu avem timp,suntem

obosiŝi,nu avem răbdare şi multe multe scuze.

Metode de studiu.Materiale Pentru a contura istoria acestui obicei trebue de

apelat la documentele de epocă,prima metodă aplicată a fost analiza documentară

,documente din colecŝia Arhivele Basarabiei şi Uricarul,un bogat material geografico-

istoric îl ofera cartea lui Dimitrie Cantemir,Descrierea Moldovei.Abordarea acestei

probleme o regăsim în opera lui L.T.Boga,Foi de zestre.Nu putem analiza o problemă

neavînd un document de epocă în această direcŝie,informaŝia are nevoe de bază

documentară.A doua metodă a fost istoric-comparativă,cum a evoluat acest obicei în

timp şi spaŝiu,în diferite epoci,cum era tratat în diferite coduri de legi,nemijlocit

compararea cazurilor legate de zestre cu legile stipulate în Codul lui Andronache

Donici.A treia metodă ,statistică,a fost folosită pentru a demonstra creşterea sau

descreşterea importanŝei obiceiului zestrii pe plan legal în diverse coduri de legi.Un

bogat studiu din punct de vedere juridic îl oferă lucrarea lui Berechet,Izvoade,care

reflectă problema zestrii de la primele coduri de legi.S-a folosit metoda şi la ilustrare

unor produse şi preŝurile acestora pentru a putea estima cît valora în bani sau invers,

zestrea la acel moment,de ce erau date drept zestre unele obiecte şi nu altele.Nemijlocit

s-a folosit şi explicaŝia ,metodă indispensabilă, fiecare document, comparaŝie, tabel

necesită explicaŝie, tălmăcire şi ajustare la condiŝiile actuale.

Ce era zestrea?

Despre componenŝa zestrei unor fete din familii înstărite vorbesc un şir de

documente istorice, testamente şi danii, foi de zestre, din care aflăm ce obiecte li se

dădeau ca zestre în secolele trecute.Tot ce putea fi de folos viitoarei familii şi tot ce

aveau părinŝii adunat la un loc forma zestrea.Desigur în anumite perioade istorice ea se

schimba să spunem îşi modifica conŝinutul,dar de multe ori volumul acesteia ,conŝinutul

depindea de averea părinŝilor.Nu era lege care să regulamenteze cîtă zestre sub ce formă

este dator părintele să ofere copiilor.Tatăl poate să prefacă din bani în lucruri şi din

lucruri în bani,adecă se poate adugi cu prefacere.(7)

Cu cît erau mai avuŝi părinŝii cu atît

90

zestrea era mai mare mai bogată şi după nuntă la zestre puteau fi adăugate şi alte

cadouri.Tatăl poate şi după săvîrşirea nunŝii să mai adaugă la zestrea ficii sale,însă fără

păgubirea creditorilor săi şi fără a micşora din legiuita parte ce se cuvine să o

moştenească moştenitorii lui.(7)

Dacă un om sărac îşi mărita fiica zestre putea fi haina de

pe ea.Exista şi o lege în acest sens Femeea ce nu au adus zestre în casa bărbatului şi au

rămas săracă în văduvie,pravila hotărăşte,ca după savîrşirea bărbatului fiind fără

dieată,să moştenească o a patra parte dintru ale bărbatului de vor fi rămas trei copii

sau mai puŝin.Iar de vor fi patru sau mai mulŝi va lua parte ca unul din fii.(7)

În arhive

sunt păstrate zeci de foi de zestre care pot confirma cele spuse iată una din

acestea:Văduva unui preot din Sculeni ŝinutul Făleşti la o lună după moartea preotului

cere Mitropolitului Gavriil să păstreze locul de preot din sat pentru viitorul ei ginere

deoarece” e pentru o copilă ce am mai mare şi toată zăstrea fiicei mele aceasta

este”(1)

,adică funcŝia de preot în sat.Mitropolitul Gavriil îi răspunde:Să i se dea a patra

parte din veniturile bisericii pînă îşi va găsi ginere care să fie preot în locul răposatului.

După tradiŝie femeia trebuia „să-şi îmbrace casa şi familia‖. În plus, trebuia să-şi

amenajeze un colŝ cu zestre de acasă, care consta din 1-2 covoare mari alese neted cu

două feŝe, 2-3 lăicere groase ŝesute în război, , ŝoluri vrîstate de lînă, de cînepă, de podea,

cuverturi de lînă de acoperit patul, iorgane de lînă, cusute manual, perne mari – 4 şi mici

4. În trecut în dependenŝă de ocupaŝiile familiei şi rolul femeii în ea, erau un şir de

obiecte, fără de care zestrea nu era deplină, iar fără aceste piese fata putea fi întoarsă

acasă de soacră. În componenŝa zestrei fata trebuia neapărat să aibă un val de ŝesătură

pentru saci, un ŝol mare (3x4 metri) de cînepă, numit „ŝol de grîu‖, „ŝol mare‖, „veretcă‖,

care era folosit la diverse lucrări în gospodărie (la uscat grîul, răsăritei, la vînturat

grăunŝele, la organizarea cortului de nuntă). Fata trebuia să aibă 1-2 covoare şi o

„prostire de perete‖ mare şi frumos brodată şi croşetată, cu care acoperea hainele. Peste

tot în Moldova fetele trebuiau să aibă de acasă ştergare de gospodărie, feŝe de masă,

şerveŝele. Cea mai frumoasă faŝă de masă cu 12 şerveŝele era folosită în cadrul nunŝii la

amenajarea „mesei dulci a miresei‖, după ce avea loc dezbrăcarea miresei. Zestre era

făcută şi de viitoarea mireasă,la şezători acestea torceau,împleteau şi croşetau.Avem

posibilitate şi astăzi să admirăm broderiile bunicilor noastre făcute cu grijă.Toată zestrea

era aşezată pe laiŝă în Casa cea mare aranjată frumos aceasta era şi avere materială dar şi

mijloc de a demonstra avuŝia şi hărnicia.În serile lungi de iarnă în mijlocul casei era

aranjat războiul de ŝesut la care se ŝeseau ŝoale,laicere,prosoape ,ŝeseau de la mic la

mare. În alte foi de zestre pe lîngă vesele,icoane,candele,oglinzi,bani ,vite,haine se mai

dă şi iazuri ,sate,ŝigani,astfel ca noua familie să fie asigurată cu toate cele necesare.Un

element indispensabil al zăstrii era lada de zestre care se mai numea şi sunduc.Anume în

91

această ladă erau ŝinute hainele,bijuteriile,ŝoalele primite la nuntă.Această ladă era

ornamentată,încrustată, avea locul ei în casă ,fata avea grijă să o vopsească să o facă

după bunul ei plac.Dacă familia era mai bogată îi dădeau fiicei şi

bijuterii,veselă,lengerie de pat,de toate.Un document în care este dată zestrea unei

preutese(1)

:10 boi tineri,4 vaci tinere,22 matci,1 pereche feră de plug,1 rochie gărnesită

cu flori de fier,1 rochie stambol ,şali,2 rochii cit,5 perini de păreŝi,1 oghial cit cu salteaua

lui tij,1 sfeşnic de aramă,3 lăviceri,4 perini mari şi 4 mici,1 veretcă mare,1 ŝol de lînă,10

pănzi de saci necroite,6 talgire de cositor,6 părechi cuŝite cu 1 ladă legată cu fier

marefurculiŝi şi cu şărviŝele lor şi cu 2 pănzi de mese,2 galbini şi altile după ce au luat pi

fică me.

Cine avea parte de zestre?

Zestrea nu era destinată numai fetelor dar şi băieŝilor aceasta este demonstrat şi în

documentele de epocă.Nu conta dacă aveai fată sau băiat trebuia să faci zestre pentru

amîndoi. La moldoveni este o tradiŝie să se dăruie zestre

tinerilor, atît fetelor, cît şi băieŝilor, cu ocazia căsătoriei.

Băieŝilor, de asemenea, „le se dădeau de acasă unele obiecte

preŝioase‖ care trebuiau să-l ajute pe fecior să-şi înceapă o

gospodărie. În multe sate se aminteşte că la băieŝi li se da cîte

o bucată de pămînt pentru a ridica o casă,materiale de

construcŝie, un cal,oi însă nu se punea accent pe ele în cadrul

nunŝii, cum se proceda cu zestrea fetelor, care se scotea în

ochii lumii ca să fie vazută şi admirată Mama întotdeauna

pregătea feciorului să-i dea de acasă: un lăicer, un ogheal, o

pernă, un cearşaf, acestea aveau o anumită semnificaŝie în

cazul neplăcerilor în familie.

1794 aprilie 23

Izvodul de zestre cel dă Ianachi Sovaca căpitan fiului său Pavel (3)

.

Uneori la formularea foii de zestre era numit şi ginerele sugerîndu-se dreptul egal al

acestuia.

Imaginea 3.Pernă croşetată(10)

1841 ,25 mai

Izvodul de zestre ce-l dă Ştefan Catargiu vornic fiicei sale Zoiŝii şi ginerelui său

Alexandru Rusu,li se dau veselă,haine,bijuterii,ŝigani.În partea de jos a foii este scris

Aceste toate de mai sus însemnate le am teslimarisit în mîna ginerelui nostru boerului

din Basarabia dumisale dvoreanului Alexandru Rusu.(3)

Cine împărţea zestre?

92

Zestrea, numărul, calitatea şi categoriile de obiecte date drept zestre depindea de starea

social-economică a familiei de numărul copiilor, de hărnicia acestora de

responsabilitatea lor.La căsătorie dacă erau ambii părinŝi vii în foaia de zestre se

specifica ambii,în unele cazuri numai tatăl în alte cazuri mama.

Zestrea în pravilă nu numai aceea ce se dă de cătră tatăl care trebue să fie din dreaptă

averea sa,dar şi aceea care altul străin pentru mult prieteşugul ce are cu tatăl fetei va

da la căsătorie.Zestrea care este din averea tatălui se numeşte profecticia ,iar cea care

nu este din averea tatălui adventicia. Cel ce făgădueşte zestre dator este a o da,precum

şi muma dintru ale sale şi fraŝii dintru ale lor şi oricine va fi în vîrsta legiută,sau

bărbat,sau femeie şi va făgădui zestre,dator este a împlini cele ce au făgăduit,măcar să

fi fost nevoit a făgădui,iar nevrîstnicii se ajută pentru nevîsnicia lor.(7)

Iar dacă din

anumite motive cei care au făgăduit zestre decedează,sarcina dării de zestre trecea

asupra urmaşilor acestora.

Jaloba pentru zestrea făgăduită prin tocmeală şi prin foaia de zestre trece şi asupra

moştenitorilor celui ce au făgăduit,cu cererea împreună de toate rodurile dobînzile şi

păgubirile.(7)

1794 aprilie 23

Izvod de zestre ce-l dă Zmăranda Buzne armăşoaie fiicei sale Anastasia.(3)

Dacă părinŝii erau decedaŝi,zestrea era oferită de rudele în grija cărea a fost fata înainte

de căsătorie.

1809 iulie 11

Întru numele Domnului Nostru Is.Hr. izvod de zestre ci dau nepoatei mele,fiica fiului

meu Mihalaki Karagia(9)

1745 mai 18

Izvod de odorăli cumnatii Ilenii fetii vornicului Ştefan Rusăt ce s-au dat după moartea

fraŝinimeu lui Iordache Sturzii,şi s-au luat de la cumnata Irina,după cum arată mai

josu,anumiîn izvod ci s-au luat şi ci s-au dat.(9)

1734 dechemvrie 20

Scrisoare prin care Toader Loghin părcălabul şi fratele său Pătraşco Loghin dau zestre

surorii lor Lupii şi ginerelui lor Manoli Pojar un iaz pe Vatici şi o parte din sat de pe

Cula.Foaia de zestre se încheie cu fraza SPUN CĂ DE BUNĂ VOIE ŞI SĂ FIE DE

BUNĂ CREDINŜĂ.(3)

Zestrea putea fi dată şi de părinŝi şi de fraŝi.

1813 februarie în 3

Cu ajutorul lui Dumnezeu ,de cele ce dam fiicei mele Ilincăi precum în jos se arată(se

dau vite,haine,bijuterii,icoană,candelă,pămînt).Două mii de lei,însă una mie lei am să o

93

respundu eu şi una mie lei ficiorii mei,Vasile,Gavril şi Costache şi respunzănduse aceşti

bani,fiica mea.Ileana şi sora ficiorilor mei nu are să se amestece a mai cere parte din

vre o moşie părinŝească.Eu Zanfira soŝia reposatului postelnicel Ioniŝă Cujbă

adiverezu,Vasile Cujbă postelnicel platnic la mia cea de lei,Gavril Cujbă,platnic la mia

cea de lei,Costachi Cujbă platnic la mia cea de lei.(9)

Necătînd la cele scrise o lege

reglementează asemenea interziceri:Tatăl înzestrînd pe fica sa,măcar de va şi scrie în

foia de zestre ca fiica sa să rămîe mulŝumită cu cîtă zestre i s-au dat,şi să nu aibă a mai

cere nimic din cele părinteşti,nu se ŝine în seamă,căci fiica tot are să moştenească pre

tatăl ei murind fără dieată(testament)(7)

Marfă Preţ(la anul

1812)

Marfă Preţul(la anul

1812)

1 pereche de boi 150 lei 1 gîscă 2 lei

1 vacă 40 lei 1 kg mălai 22 lei

1 giube blănită 91 lei 1 dimirlie de fasole 2 lei

1 cal 140 lei Oca de macaroane 40 parali

1 kg orz/1 kg grîu 22 lei/50 lei Oca de vermişeli 58 parali

Tab1.Produse şi preţuri la 1812(1)

Analizînd un tabel de produse şi preŝuri putem face un calcul simplu pentru a vedea ce

puteai cumpăra la 1812 cu o mie de lei,paradox că o giube era mai scumpă decît o

vacă,iar un kilogram de grîu de 25 de ori mai scump decît o gîscă.E explicabil de ce caii

şi boii erau aşa de scumpi deoarece erau folosiŝi în agricultură iar giubea la ieşit în

lume.Aceste daruri de zestre se dădeau copiilor proprii cît şi celor adoptivi,care se mai

numeau şi luaŝi de suflet,ei avînd drepturi egale la zestre.Pe lîngă acestea avem şi o lege

în care se menŝionează:Cel care va lua fiică de suflet,dator este ca să-o

înzestreze,precum şi rudele cele de sus cari vor lua fii şi fetele de suflet,şi după moartea

lor ne rămănînd moştenitori,zestre se întoarce înapoi.(7)

Aceasta doar în cazul în care

fata sau băiatul luat de suflet moare,şi nu are urmaşi,în cazul în care sunt urmaşi zestrea

se împarte egal la toŝi. În cazul în care zestre nu este dată oficial sau din anumite motive

se întîrzie darea celor menŝionate în foaia de zestre,sau eschivarea de la datorie există o

lege care reglementează şi asemenea cazuri: Zestrea făgăduită de nu se va da şi vor

trece doi ani dela nuntă se vor cere şi dobîndă 4 lei la sută cum şi rodurile lucrurilor

nedate după isvod. Bărbatul pentru zestrea ce este să ia în bani pre cai nu i-au luat

poate pînă în 10 ani să mişte jalobă,şi dreptatea zestrii se înplineşte,iar tăcînd în

curgerea acestor ani,nu mai este slobod a mişca jalobă de cerere(7)

.Rare sunt cazurile

cînd zestrea este oferită de socrii ,ginerilor acestora,fie că socrii sunt foarte bogaŝi,fie că

94

fiica lor sau fiicele lor nu au fost fecioare înainte de căsătorie,şi atunci aceşti sărmani

părinŝi împart averi pentru a spăla ruşinea.Am găsit un caz cînd soacra oferea zestre

ginerilor săi:

1813

Preotul Gh.Baltaga din Lozova,Orhei se plînge împotriva cumnatului său ,preotul

Apostol,tot de acolo cari amîndoi au primit zestre de la soacra lor,părŝi din moşia

Păşcani pentru oarecare strîmbătăŝi.(1)

Ce se întîmpla cu zestre după nuntă?

În Codul Civil sunt scrise următoarele,bărbatul în calitate de cap al asociaŝiei conjugale

pe cînd femeia

-nu poate înstrăina bunurile sale fără nici o autoritate

-nu poate să îşi rezerve administraŝia tuturor bunurilor sale care după articolul 1242

C.Civil aparŝin bărbatului

-nu poate să îşi rezerve toate veniturile zestrei sale

În mod normal zestrea care era primită la nuntă putea fi gestionate în mod egal,dar ne

vom axa anume pe unele cazuri cînd această lege nu era respectată.

1814

Avram jidovul din Hulboaca ŝinutul Orhei s-a căsătorit în 1812 cu Frima(jădavcă) cu

care a trăit pînă la 11 martie1814,plecînd în alt sat cînd sa întors, soŝia sa a furat tot

din casă (925 lei) atîta m-au prădat din casă,pînă au lăsat numai scîndurile în casă.Acel

om a întrebat de la săteni,a aflat că jădauca este în sat se ascunde zicînd că vrea să se

boteze.(1)

1816

Ioniŝă Fălcoianu se căsătoreşte cu văduva Zoiŝa din Eş,timp de 2 ani el pleacă în tărgul

Teleneştii.Cînd se întoarce în Eş găseşte casa pecetluită.Se plînge Mitropolitului Gavriil

că fratele Zoiŝii a furat tot,acesta zice că toate lucrurile au fost zestrea surorii

sale.Neaşteptînd rezultatul anchetei Ioniŝă moare.(1)

În aceste două cazuri au fost în pierdere bărbaŝii şi a fost lesne de observat că

femeile,soŝiile nici pe departe nu au respectat cele stipulate,încălcînd legi şi reguli.Dar

erau şi cazuri cînd după căsătorie femeia devenea victimă.Este destul să citim opera lui

Liviu Rebreanu „Ion‖,pentru a ajunge la concluzia că dese ori fata era apreciată după

greutatea zestrii şi nu după alte criterii,rar cînd putem menŝiona noŝiunea de sentimente

sau dragoste stînd la baza căsătoriei.Fuga după avere şi bani uşori nu a trebuit învăŝată

sau citită în operele cronicarilor,asta e în sînge,nu doar la noi la toate popoarele,e o lege

nescrisă dar ştiută de toŝi.

1816

95

O femeie din Horăşti aduce zestre:-22 capete de vite,1 cal mare ,o căruŝă de un cal şi 3

chile de grîu şi bani de cheltuială.Cînd zestrea se termină soŝul acesteia începe să o

bată încît ea este nevoită cu săptămînile să stee la pat,copii de frică fug de acasă,iar

fiicele lui nu îi dau de mîncare şi se poartă urît.Fosta lui soŝie a dispărut fără urmă şi

femeia în cauză bănueşte că el ar fi ucis-o.Disperată aceasta cere ajutor Mitropolitului

Gavriil.(1)

1814

Ctitorul bisericii din m-re Curchi,Filaret Sabău murise călugăr,soŝia lui cu care el a

trăit 27 de ani şi avusese 7 copii se plănge că din pricina diavolului a rămas lipsită de

dreapta sa avuŝie şi zăstre ,cere zestrea şi mutarea la mănăstirea Hirova.(1)

1816

O femeie se plînge Mitropolitului Gavriil că bărbatul ei”de la început am cunoscut că

este pătimaş este beŝiv,din zestrea de la părinŝii mei mi le-au băut,nu-mi poartă de grijă

ca alŝi gospodari,dacă nu va fi despărŝenie de dănsul măcar să fie silit a-m purta de

grijă,avănd şi on copil făcut cu dănsul ” Mitropolitul ordonă:să se pue la cale pe

jeluitoare cu bărbatul ei.(1)

Femeia fiind căsătorită şi dacă vede pe soŝul său că acesta îi

risipeşte averea ea are dreptul să scrie plîngere pe el,fiind silit să întoarcă din zestrea lui

pentru a completa zestrea soŝiei,iar dacă acesta era sărac el putea lua un credit,împrumut

sau femeia aştepta pînă el să îmbogăŝea.Dar nu doar acestea erau unicele cazuri cînd

zestre devenea sămînŝă de bucluc,o lege stipula că în caz de deces a femeii şi copiilor

acesteia toată zestre va trece la părinŝii ei şi nu la soŝ.Dacă rămîneau copii în viaŝă averea

era împărŝită egal la toŝi copii indiferent de sex.În codul lui Ipsilanti şi Caragea se

exclude dreptul la moştenire a fetelor.În cazul în care părinŝii nu mai erau în viaŝă la

zestre puteau pretinde rudele acesteia . Din această cauză avem multiple cazuri cînd

după decesul ficei şi a copiilor ,tatăl socru cere întoarcerea zestrii.

1815

I-a murit soŝia şi copii iar soŝul pe banii lui i-a îngropat.Socrul pe motiv că i-a dat zestre

cîndva a venit şi i-a luat 5 boi şi un brîu.Soŝul se plînge Mitropolitului Gavriil care

porunceşte protopopului ca să meargă la faŝa locului şi să clarifice situaŝia.(1)

1816

Un om din Cojuşna-Orhei ş-a măritat fata dîndu-i ca zestre,viti şi straie,peste 2 ani

moare fiica şi copilul ei.Tatăl roagă pe Mitropolitul Gavriil “ca după legiuita pravilă să

mi se dei zestrea fiicii mele,ce i-am dat eu din munca me”.Mitropolitul Gavriil

răspunde :fiindcă copilul a chironomisit pe maica sa iară tatăl nefiind după pravilă

pretenţia jeluitorului n-are temeiu. (1)

1816

96

Doi tineri se căsătoresc peste un an se naşte o fetiŝă dar moare şi copilul şi mama

acesteia.La îngropare şi boală soŝul a cheltuit 560 lei.Socrul îi cere înapoi zestrea care

a adus-o fiica lui la căsătorie.Ginerele cere :să fiu pus la cali după dreptati şi veşnică

pemenire va rămăne.(1)

Altă lege prevede ca Zestrea şi toate cîte rămîn dela mumă,fii le

împart frăŝeşte,deci dacă tatăl pentru deosebită dragoste ce va avea către unul din fii,îi

va da zestre vre-un lucru de al femeei sale,ceilalŝi fii,sculîndu-se,vor ce e să se pue la un

loc,şi să împartă frăŝeşte.(7)

1745 mai 18

Izvod de zestre

Izvod de odorăli cumnatii Ilenei fetii Vornicului Ştefan Rusăt ,ce s-au aflat după

moartea frăŝinimeu lui Iordache Sturzii,şi s-au luat de la cumnata Irina,după cum arată

mai josu,anumi în izvod ci s-au luat şi ci s-au dat.Se dau cruci ,icoane,bijuterii

,veselă,haine,ceasornic,stupi.Mai interesant este cum se încheie acest izvod.

Pentru bucatili ci iau fost dat zestri cumnatii Iliniii tată-său Vornicul Ştefan acesti li au

luat toate Moscalii,împreună cu bucatili ci au mai avut fratimiu Iordachi şi s-au socotit

de vreme că liau luat Moscalii,acili bucatisă fie răbdători şi o parte şi alta.(9)

Un factor decisiv în darea de zestre era situaŝia ŝării.Din punct de vedere economic,dacă

anii erau mai roditori cantitatea zestrii era mai mare ,din punct de vedere politic,nu toate

neamurile adunate pe acest petec de pămînt înŝelegeau esenŝa acestui obicei.Ŝara fiind

teatru de conflicte şi război,fiecare îşi satisfăcea interesele sale,ignorînd obicei

,drepturi,tradiŝii.Aşa era şi în cazul moscalilor,a conducătorilor acestui stat.Am fost

amestecaŝi cu tot soiul de venetici,nu e de mirare că acum nu cunoaştem obiceiurile,am

luat de la toŝi cîte ceva,crezînd că e mai bun,am modificat legi,drepturi,dar am rămas

acelaş neam binevoitor.Nu în zadar şi călătorii străini care cutreeerau meleagurile ŝării

nostre menŝionau obiceiurile noastre,,vorbind de zestre e interesant de ştiut cu tot

regimul turcesc judecata mergea după legile romîneşti.Avutul soŝiei se trecea în foaia de

zestre în bani pînă la cea din urmă pereche de ciorapi.Şi chiar la un proces de divorŝ

pornit de femeie împotriva bărbatului,acesta era dator să-i restitue zestrea pînă la un

ban,,(6)

Altă situaŝie de evitare a conflictului la împărŝirea zestrii o găsim relatată în scrisorile de

epocă,,Un boer vrînd să se răzvrătească contra legii,întrebat fiind de părinŝii miresei ce

zestre doreşte,a răspuns că nu doreşte zestre şi nici nu primeşte zestre,dar trimiŝînd

croitorulsău la mireasă i-a făcut toate rochiile ca să o ducă în ele în casa lui,că dacă ar

vrea soŝia să-l lase prin divorŝ să o poată el dezbrăca ,trimiŝînd-o acasă,fără nici o

gîlceavă de zestre,,(6)

Şi această metodă putea fi o soluŝie,cu ce vine cu aceia să

97

plece,totodată în caz de divorŝ ea nu moştenea nimic,deoarece nu a avut zestre.În cazul

în care avea copii putea să pretindă la o parte din zestre.

Cum e văzută zestrea astăzi?

Au fost perdute tradiŝiile,la nunŝi se obişnueşte de dat bani tinerii familii,diverse obiecte

de uz casnic,daruri care mai de care.Dispărut cu totul e jucatul zestrii,aceasta fiind

istorie a strămoşilor noştri.Însă cuvîntul de zestre se foloseşte,acesta desemnînd o

avere,o avuŝie.Obiceiurile de zestre au găsit o reflectare şi în literatură,prin prisma

proverbelor şi zicătorilor.(8)

-Cine se bucură la avere ia fără plăcere.(conta averea şi nu sentimentele)

-Decît să-ţi moară nevasta mai bine să-ţi ardă casa.(după moarte era dator să întoarcă

zestrea socrului)

-Însoară,cînd vrei,mărită ,cînd poţi.(la fată trebuia zestre mare,băiatului mai

puŝină,uneori deloc)

-Ginerele să-l porţi toată ziua în spate,seara tot el zice că e ostenit.(trebuia să fie tot

pe placul lui şi oricum rămînea nemulŝumit,mereu cere ceva,dacă fata nu era fecioară el

putea şantaja părinŝii cu acest fapt,iar ei la rîndul lor îl împresurau cu daruri ca el să

accepte situaŝia)

-Mai bine fată cinstită decît zestre grămădită.(se punea valoare pe fecioria fetelor,cea

mai mare bogăŝie asta era)

-Moşiile mărită momîile.(avînd avere puteai mărita şi cea mai nearătoasă

copilă,ginerele accepta averea neŝinînd cont de aspectul viitoarei soŝii)

-Zecile mărită secile,sutele mărită slutele,miile mărită urgiile.(cu cît fata era mai

urîtă cu atît zestrea era mai mare)

-Mai bine tocmeală lungă decît sfadă pe urmă.(înŝelegerea înainte de nuntă,unde se

specifica conŝinutul zestrii)

-Mai bine astăzi un ou decît la anul un bou.(dacă zestre nu era dată la timpul stabilit

în foaia de zestre,cu fiecare an la aceasta se adăugau şi procente,astfel că valoare ei în

bani pe an ce trecea era în creştere).Nu doar pentru noi a fost caracteristică darea de

zestre ,sunt state în lume unde şi astăzi acest obicei este actual şi obligatoriu.

Zestrea în alte state

Despre obligativitatea zestrei s-a amintit deja în Codul lui Hammurabi, întocmit în

secolul XVIII î.Hr., menŝionîndu-se că zestrea se restituie femeii în cazulîin care soŝul ei

decedează şi nu exista urmaşi sau dacă soŝul o părăseşte.Dacă moare soŝia, zestrea revine

fie copiilor ei, fie, dacă nu există urmaşi, familiei de provenienŝă. Pînă în secolul XX un

bărbat care răpea şi pîngărea o tînără nemăritată era obligat să îi asigure o zestre. În estul

Europei se practica oferirea de pămînt ca zestre tinerelor care nu aveau fraŝi. În schimb

98

ginerele era obligat să preia numele soŝiei sale pentru a asigura continuitatea neamului

pe respectivul pămînt. În afara de pamant, zestrea consista de regula din obiecte utile in

gospodarie, cum ar fi perne, plapume, lengerie, veselă, tacîmuri, rochii, feŝe de masă,

baticuri, oglinzi, dulapuri, etc. Adesea zestrea era ŝinută în lăzi speciale de care nimeni

nu se putea atinge pînă cînd tînăra nu ajungea soŝie. În familiile unde erau mai multe fete

de măritat exista o vorbă care spunea că de atîtea ori îŝi arde casa cîte fete ai, tocmai

pentru că strîngerea zestrei nu era chiar la îndemîna oricui şi presupunea sacrificii mari

din partea familiei. Se obişnuia de asemenea să se compenseze anumite defecte ale

tinerei mirese, cum ar fi urîŝenia sau diferite inabilităŝi, printr-o zestre mai mare. Evident

acest obicei al zestrei a fost strîns legat de modul în care se aranjau căsătoriile în trecut,

de multe ori parinŝii fiind singurii implicaŝi în organizarea căsătoriilor între tineri care

nici măcar nu se cunoşteau. În India contemporană şi în Banglades problema zestrei este

extrem de serioasă, uneori chiar o chestiune de viaŝă şi de moarte. Dacă părinŝii tinerei

refuză să ofere zestrea la care s-a convenit, soŝul are dreptul de a o ucide. În anul 1995

revista Time Magazine a raportat o creştere a numărului soŝiilor incinerate din cauza

zestrei neacordate de la un număr de 400 în anii 1980 la 5800 în mijlocul anilor 90. În

anul 1997 au existat 5000 de cazuri de incendii povocate intenŝionat în India, deşi

parlamentul a considerat această practica drept o forma de violenŝă domestica şi a

pedepsit faptaşii prin condamnare la cel putin 7 ani de închisoare.

Concluzie

1.Obiceiul de a da zestre a fost caracteristic mai multor popoare începînd cu epoca

antică şi finisînd cu zilele noastre.

2.S-a schimbat componenŝa zestrii,astăzi la nunŝi nu se mai dau lucruri confecŝionate de

mînă, nu se mai joacă zestrea fetei.Pentru a uşura povara părinŝilor acestea sunt înlocuite

cu bani.

3.Darurile au un caracter benevol,rar cînd cineva dă în judecată părinŝii ca iau giuruit

casa dar nu iau dat-o.

4.În codul familiei au dispărut multe legi cu privire la relaŝia soŝ-soŝie şi nemijlocit

zestrea acestora.

5.În fiecare perioadă istorică au fost formulate legi,coduri care aveau capitol întregi

destinate zestrii.

6.Nu se mai întocmesc foi de zestre,unde să se menŝioneze volumul,cantitatea zestrii.Nu

există acte în acest sens.

Bibliografie:

1.Arhivele Basarabiei,Chişinău,Tipografia Tiparul Moldovenesc,1935/1937

99

2.Berechet Şt “Legătura dintre Dreptul bizantin şi romînesc,Vol I,Partea

1,Izvoadele”,Vaslui,1937

3.Boga L.T.”Foi de zestre 1734-1844”,Chişinău,1928

4.Bogza G.”Ţări de piatră de foc şi de pămînt”,Bucureşti,1939

5.Cantemir D.”Descrierea Moldovei”,Chişinău,Literatura Artistică,1988

6.Călători străini despre Ţările Romîne secolul al XIX-lea,Seria nouă,Vol III,

Editura Academiei Romîne, Bucureşti,2006

7.Donici A,”Cod de legi(1814-1817)”

8.Dicţionar de proverbe şi zicători, Editura Epigraf, Chişinău,2007

9.Uricarul, X-XIV.

Problema sensului vieţii în viziunea tineretului ruaral

Şt. Levinţa, conf univ. dr.

Începutul mileniului trei generează diverse paradoxe contradictorii în evoluţia

societăţii umane. La un pol se concentrează bogăţia, luxul, creşte numărul miliardarilor

şi a milionarilor, iar la alt pol observăm mizeria şi nevoile în care trăieşte mai mult de o

treime din populaţia planetei. Pe de o parte sporeşte productivitatea muncii în diverse

ramuri ale economiei, mai ales care-i legată de producerea armamentului, iar pe de altă

parte, ca efect, poluare nemaipomenită a Terrei, mărirea suprafeţei pământurilor

secătuite şi a bolilor infecţioase. Pe de o parte se lărgeşte şi se aprofundează revoluţia în

diverse ramuri ale ştiinţei şi tehnicii, care în scopul final contribuie la progresul social,

iar pe de altă parte se observă o reorientare negativă în dezvoltarea valorilor spirituale şi

a conştiinţei sociale mai ales la o bună parte a tineretului – viitorul societăţii. Sondajele

demonstrează că la o parte din tineret, mai ales cel rural, locul sentimentelor de

patriotizm, sinceritate, ajutor reciproc, toleranţă, responsabilitate şi modestie, tot mai

mult cedează individualizmului, egoizmului, disperării, nervozităţii, lăcomiei,

agresivităţii şi altor vicii sociale. Numeroasele greutăţi pe care el le întâlneşte în viaţa

cotidiană (lipsa locurilor de muncă, infrastructura deteriorată, demagogia şi indiferenţa

multor reprezentanţi a organelor de guvernare) tot mai des pune în faţa acestui tineret

problema sensului vieţii – cum trăieşte, pentru ce trăieşte, este în stare să schimbe ceva,

poate lăsa anumite urme după sine sau nu?

Încă în antichitate vestitul filosof Socrate afirma: „Dacă vrei să urneşti lumea din

loc – urneşte-te pe tine‖ (5.17). Gânditorul povăţuia pe tineret: „Trăiţi o viaţă demnă pe

pământ! Schimbaţi-vă! Schimbaţi viaţa!‖. Trebuie de dezvoltat raţiunea umană, ca omul

100

să ştie ce-i folositor şi ce nu, ce e bine şi ce-i rău. Însă înainte de toate omul trebuie să

se cunoască pe sine însăşi. Numai atunci el va înţelege – este în stare să facă o activitate

respectivă, să rezolve problema, misiunea care-i este încredinţată.(5.329).

Aceste îndemnări au o actualitate mare la etapa actuală şi sistemul de instruire de

toate nivelurile este orientat la impimentarea lor în viaţă, elaborând programe moderne

în conformitate cu cerinţele modelului de la Bologna, unde se face un accent deosebit la

formarea conceptuală a personalităţii. Este cunoscut faptul că orice tânăr, înarmat cu o

concepţie clară despre lume şi legităţile dezvoltării ei, se orientează mai bine în

obstacolele, pe care le întâlneşte în activitatea sa cotidiană şi prin urmare poate aduce un

aport esenţial în misiunile, care-i sunt încredinţate.

La etapa actuală majoritatea organelor de guvernare depun eforturi însemnate

pentru a impune forţat tineretului diverse principii democratice, care deseori nu au

aproape nimic comun cu realitatea înconjurătoare, dar au misiunea de a servi pentru

argumentarea luptei unui cerc îngust de persoane pentru puterea de stat. Această situaţie

are consecinţe negative asupra raţiunii tineretului, care observă contradicţiile crescânde

dintre vorbele şi faptele acestor demnitari, însă nu au variante concrete de rezolvare a

acestei situaţii deoarece majoritatea organelor de informaţie (presa, radioul,

televiziunea) promovează idei împăciuitoare, toleranţă şi speranţă în viitor, care nu sunt

deloc convingătorare pentru tineret. Despre astfel de situaţii, care exista şi în Grecia

Antică, Socrate menţiona: „Eu ştiu, că printre conducătorii poporului sunt demagogi,

oratori iscusiţi, care se străduie să capete încrederea şi umilinţa poporului, alegând cu

grijă cuvintele. Însă arta oratorului, care nu reflectă acele cerinţe, pe care le doreşte

societatea ca o necesitate nu au nici o valoare, sunt minciuni şi-s dăunătoare‖. (5.330)

Gânditorul afirma cu încredere că: „Pentru acel care doreşte folos societăţii este

important să pună pe primul plan folosul societăţii, dar nu al său propriu‖. (5.331)

Sondajele, efectuate în rândurile tineretului rural, demonstrează creşterea pasivităţii şi

neâncerederii lui în posibilitatea de a soluţiona pozitiv doleanţele lor, ceea ce se observă

în următoarea tăbliţă:

Întrebarea Vă simţiţi

fericit în viaţă?

Foarte

mult

Mult Puţin Deloc

Anii

Anul 2001 6 % 27 % 48 % 19 %

Anul 2011 4% 19 % 52 % 25%

101

Astfel, un sfert din tineretul anchetat în prezent nu se socoate fericit în viaţă, iar

jumătate arată că puţin simt sensul fericirii. Cauzele acestei situaţii sunt diverse şi au,

după părerea tinerilor caracter material, social, politic şi spiritual, pe care ei nu le pot

depăşi în situaţia existentă.

În Republica Moldova la etapa actuală unii factori au o influenţă dăunătoare

asupra procesului formării conştiinţei individuale şi sociale a tineretului. În primul rând

menţionaăm politica nechibzuită a organelor de guvernare, care se distanţează tot mai

mult de tineret şi de interesele lui, manifestând formalizm şi incărturărie în problemele,

pe care încercă să le rezolve. Asftel, de exemplu, în programele de studii din şcoli nu

mai există bazele eticii şi esteticii, cu greu se introduce cursul de religie cu studiere

obţională şi totodată tot mai des se promovează necesitatea studierii educaţiei sexuale

care se efectuează la un nivel foarte superficial, aducând mai multă pagubă decît folos.

Procesul de optimizare a sistemului de învăţământ, efecuat la un nivel foarte

nesatisfăcător a dus la mărirea bruscă a numărului de copii care nu frecventează şcoala,

ori fac acest lucru formal, din când în când. Se cere de reparat urgent aceste momente,

însă aproape numeni nu doreşte să manifesete iniţiativă cuvenită la toate nivelurile

pentru depăşirea greşelilor evidente.

Această situaţie se observă şi ăn instituţiile de învăţământ superior, unde nu se

mai studiază nici etica, nici estetica, nici bazale dreptului, iar în locul lor îşi croiesc

drumul aşa disciplini ca protecţia muncii, apărarea civilă şi altele, care nu au valoare

importantă în formarea conceptuală a personalităţii.

Contradicţia dintre vorbe şi fapte în activitatea organelor de guvernare cum s-a

menţionat mai sus măreşte neâncrederea populaţiei şi în primul rînd a tineretului în

capacitatea acestor organe de a soluţiona obiectiv problemele, ceea ce se observă

evident în tăbliţa următoare: (în procente)

Aveţi

încredere în:

Foarte mare Mare Puţină Deloc

Parlament - 3 15 82

Guvern - 5 15 80

Preşedenţie - 2 10 88

Poliţie 2 4 12 82

Primărie 2 7 40 51

Menţionăm că sondajele oficiale petrecute în anul 2013, demonstrează tendinţa de

mărire a numărului de persoane care au încredere mică cau în genere nu o au în aceste

structuri. Se cere o schimbare calitativă în activitatea acestor instituţii în direcţia

102

democratizării lor şi a îndeplinirii funcţiilor respective cu responsabilitate,

profesionalizm şi obiectivitate.

Cum îşi vede majoritatea tineretului rural viitorul său apropiat şi care sunt

doleanţele lui principale de demonstrează următorul tablou:

Ce vă ocupă mai mult la

etapa actuală?

Foarte mare Mare Puţină Deloc

Creşterea bunăstării

materiale

62 31 5 2

Cariera, avansarea în post 31 58 9 2

Creşterea cărturăriei 19 43 22 16

Destinul Patriei 4 19 61 16

Reintegrarea ţării 11 51 37 11

Îmbunătăţirea condiţiilor de

muncă

17

41

31

11

Armonia în familie 72 23 5 -

Creşterea autorităţii proprii 41 44 11 4

Lărgirea democraţiei în ţară 3 61 30 6

Micşorarea corupţiei 62 33 3 2

Aceste răspunsuri demonstrează clar, că sensul vieţii tineretul îl vede în creşterea

bunăstării materiale, avansarea în carieră, armonia în familie şi creşterea autorităţii

proprii.

Pe de altă parte pe cei anchetaţi mai puţin îi interesează destinul Patriei,

reintegrearea ţării, lărgirea democraţiei şi chear creşterea cărturăriei proprii, fără de care

este imposibilă dezvoltatea atotlaterală a personalităţii.

Vorbind despre sensul vieţii, petru aceşti tineri, filosoful I. Cant povăţuia:

„Determină-te singur, pătrunzându-te de conştiinţa responsabilităţii morale, urmeaz-o

întotdeauna şi oriunde, răspunde singur pentru acţiunile tala‖. (1.163) Gânditorul

menţiona în operele sale etice, că „...este foarte alarmant să înţelegi totul corect, dar să

te comporţi incorect, să ştii una, dar să faci alta. Cu obrazul (sovestea) nu se poate de

jucat. Nici un fel de înţelegeri cu ea nu sunt posibile. Pe ea n-o poţi adormi, mai

devreme sau mai târziu ea se va trezi şi va cere socoteală‖ (1.164) Anume aceste poveţe

sunt promovate de către profesorii universitari la orele de ştiinţe sociale, mai ales în

timpul seminarelor, unde sunt create condiţii de discuţie liberă, de demonstrare şi

103

apărare a poziţiei propriei şi de înaintare a diverselor propuneri pentru soluţionarea

pozitivă a problemelor abordate.

Prezintă interes şi atitudinea tineretului rural faţă de viciile sociale din ţară şi

căile de depăşire a lor. În acestă direcţie la majoritatea din ei se observă o indiferenţă şi

pasivitate, care poate fi exprimată prin deviza: „Dar de ce anume eu...?, ce îmi trebuie

mai mult ca altora?‖. Anume cam aşa pot fi concluziile din analiza răspunsurilor

următoare.

Ce aport aduceţi dvs. în

rezolvarea problemelor

următoare?

Foarte mare Mare Mic Deloc

Lupta contra corupţiei 9 21 69 1

Rezolvarea problemelor ecologice 5 31 60 4

Micşorarea agresivităţii tinerilor 2 58 26 14

Terezirea interesului faţă de carte - 47 31 22

Respectarea normelor morale 3 52 37 8

Implementarea valorilor estetice 3 41 44 12

Dezvoltarea democraţiei în ţară - 31 61 8

Promovarea patriotizmului 2 21 65 12

Promovarea egalităţii interetnice 2 42 40 16

Cultivarea culturii naţionale 4 38 44 14

Problema trebuie rezolvată în complex, dar nu separat, căutând un vinovat concret

– familia, grădiniţa, şcoala, instituţiile superioare de învăţământ, colectivul de muncă

etc. Toţi împreună suntem vinovaţi de faptul, că în Moldova avem peste 70 mii de

alcoolici oficial, că ţara noastră ocupă primul loc în lume după consumul băuturilor

spirtoase, că o parte din populaţie şi mai ales tineret degradează spiritual, nu se

interesează de literatura artistică, nu citesc presa periodică, nu cunosc evenimentele

principale ce se petrec în lume.

Este îngrijitor faptul, că mai ales în spaţiul rural bibliotecile şi casele de cultură

sunt înlocuite cu baruri, care propun băuturi spirtoase şi copiilor, discoteci cu un

repertuar, ce nu are nimic comun cu adevărata cultură.

Aceste fenomene crează o situaţie alarmantă, când o bună parte din tineretul rural

duce un mod parazitar de viaţă, nu doreşte să se încadreze în câmpul muncii, afirmând

că acesta nu-i în interesul lor. Sensul vieţii pentru ei are un conţinut îngust reducânduse

la satisfacerea cerinţelor biologice. Vestitul scriitor rus L. Tolstoi scria: „Nu poate fi

fericit omul, care trăieşte şi activează numai pentru aceia ca bunurile vieţii să-i aparţină

104

numai lui, pentru ca toţi ceilalţi omanei şi vietăţi să activeze doar pentru dânsul. A trăi

în aşa mod, fără a avea grijă de creşterea bunurilor sociale, poate numai o persoană

animalică, care nu ţine cont de învăţămintele raţiunii‖(4.26.369)

Trebuie să recunoaştem că în societatea nostră asftel de atitudine faţă de sensul

vieţii nu este o raritate printre tineret, şi depăşirea ei cere un timp îndelungat şi un lucru

migălos, atotlateral pentru restructurarea tuturor sferelor vieţii sociale, care au contribuit

la apariţia acestei viziuni.

În procesul educaţional este necesar de demonstrat tineretului, că scopul şi sensul

vieţii constă în aceea ca omul să se conducă totalmente de capacităţile raţiunii sale.

Acceptînd o variantă de decizie, el nu trebuie să reiasă din considerentele de caracter

extern,(carieră, beneficii) dar exclusiv de simţul responsabilităţii pentru acţiunile sale,

să nu facă la alţii aceia, ce nu-i place lui. Pentru aceasta el trebuie să trăiească în

prietenie continuă, cu aşa calitate a sa cum este capacitatea de a se autoverifica cotidian

în toate sferele de activitate.

Bibliografia:

1. Gulâga A., Cant, M., 1977.

2. Marin C. Călin, Filosofia educaŝiei, Buc., 1999.

3. Maiers D., Psihologia socială, M., 2005.

4. Tolstoi L.N., Opere complete, vol.26.

5. Toman I., Socrat, M., 1983.

Valoarea convingerilor în evoluţia conceptuală a tineretului

Şt. Levinţa, conf. univ. dr.

N.Silistraru, dr.hab.

Din momentul apariŝiei sale ca fiinŝă raŝională omul tinde în continuu să-şi

îmbogăŝească cunoştinŝele sale despre lumea înconjurătoare, să pătrundă în tainele cele

mai miraculoase ale ei, să se clarifice în esenŝa legităŝilor de dezvoltare a realităŝii

obiective. Pentru a se simŝi mai sigur în forŝele şi capacităŝile sale el activează în aşa

mod ca volumul de cunoştinŝe de care dispune, să crească treptat în convingeri, pe care

vestitul savant I. Pavlov le socotea „nervul vital al gândirii logice, condiŝia iniŝială şi

principală a oricărei afirmaŝii ştiinŝifice‖. (5.51)

Convingerea este una dintre categoriile de bază ale vieŝii şi activităŝii umane, o

credinŝă fermă în aceea, că ideea sau sistema de idei înaintate trebuie să fie acceptată în

105

virtutea existenŝei unor temeiuri. Gânditorul german I. Cant afirma: „Considerarea a

ceva ca fiind adevărat se numeşte convingere. Ea poate fi nu numai o afirmaŝie

individuală, dar şi o sistemă de afirmaŝii despre anumite evenimente, dovezi, concepŝii,

teoreii‖.(3.52)

Convingerile ne călăuzesc dorinŝele şi ne motivează acŝiunile noastre, pot să se

bazeze atât pe ajunsurile ştiinŝei şi tehnicii, cât şi pe credinŝa oarbă istorică, care se

transmite din generaŝie în generaŝie, însă în ambele cazuri ele alcătuiesc crezul

personalităŝii respective. Istoria cunoaşte numeroase exemple, când oamenii erau gata să

se sacrifice pentru convingerile lor. Astfel de exemplu cunoaştem pe de o parte viaŝa şi

activitatea lui Galileo Galilei, Jordano Bruno şi mulŝi alŝi martiri ai ştiinŝei, iar pe de altă

parte acŝiunile teroriştilor contemporani, care deasemenea sunt convinşi de dreptatea

acŝiunilor lor, sperând, că în aşa mod vor nimeri în rai.

Încă în Grecia antică Socrate afirma corect, că dintre toate vietăŝile numai omul,

fiind convins că activitatea lui are o valoare importantă îşi îndreaptă senzaŝiile sale şi

raŝiunea pentru a crea, a inventa, a lăsa o urmă. El crează nu numai obiecte folositoare

pentru necesutăŝile cotidiene, dar şi şedevre artistice din marmură, lut, culori, sunete, din

lumină, gânduri. (6.328). Gânditorul afirma, că pentru o persoană capacitatea de a

convinge este o artă, pe care trebuie s-o însuşiască în primul rând părinŝii în educaŝia

normelor morale la copii, conducătorii de diverse ranguri pentru a-i îndemna pe cetăŝeni

să respecte anumite legităŝi. (6.329)

Procesul de convingere poate fi divizat în două etape – comunicarea (informaŝia)

verbală, care se prezintă în formă de cauză şi în legătură indisolubilă cu ea schimbările

ce se produc la ascultător – efectul acestor comunicări. Practica ne demonstrează câteva

momente importante prin care trece individul, care trebuie convins. La prima etapă

persoana îşi concentrează fugitiv atenŝia la informaŝia primită şi analizează superficial

valoarea ei pentru sine. Ulterior în dependenŝă de imporanŝa informaŝiei el o păstrează o

anumită perioadă de timp, pătrunzând în esenŝa ei, pentru ca în momentul cuvenit să

acŝioneze respectiv, să verifice adevărul. În final, dacă procesul de convingere a trecut

normal, comportarea persoanei se conformează în dependenŝă de concepŝiile lui noi,

formate în procesul obŝinerii şi prelucrării informaŝiei.

Ca regulă dacă subiectul informaŝiei este singur convins de veridicitatea şi

importanŝa materialului respectiv, el va găsi cu mult mai uşor diverse metode de

transmitere ascultătorului a acestei informaŝii de cât atunci, când el are anumite îndoieli,

remuşcări, nesatisfacŝii şi neclarităŝi în afirmaŝiile sale. Reacŝia ascultătorului, la tendinŝa

cuiva de a-l convinge, depinde în mare măsură atât de conŝinutul temei, cât şi de faptul

cum tema dată este percepută şi explicată de către subiect. De exempu efectul

106

convingător al unei prelegeri la cursul de estetică depinde nu numai de cărturăria

profesorului, dar şi de exteriorul lui, comportarea, tonalitatea, dicŝia, starea încăperii,

dispoziŝia, atractivitatea şi măiestria didactică a lui. Dacă prelegerile i-au convins pe

studenŝi ei devin mai ordonaŝi, mai eleganŝi în manierele lor, mai fini în gusturile lor,

mai romantici în activităŝile cotidiene.

Convingerea este rezultatul unei întemeieri raŝionale, care se efectuează prin

tipurile de raŝionamente, analizate de către ştiinŝa logică şi care presupune anumite

reguli, legi logice, a căror respectare este condiŝia necesară a validităŝii. Prin urmare a

convinge înseamnă a argumenta, a aduce dovezi pe linia raŝionalităŝii şi a realităŝii

obiective, a educa prin exemplul propriu, în care să existe neapărat o armonie dintre

vorbe şi fapte. Omul nu se naşte cu anumite convingeri, dar şi le formează pe parcursul

existenŝei şi activităŝii sale, începând cu cea mai fragedă vârstă, când dezvoltarea psihică

îi pemrite să-şi desfăşoare anumite acte de devenire raŝională, să pătrundă în ceva, să

compare, să analizeze şi să modeleze anumite situaŝii în procesul reflectării lumii

înconjurătoare, care îl îmbibă cu informaŝii.

La rândul lor informaŝiile prezintă interes deosebit atunci, când sunt argumentate

de fapte concrete. „Faptele, - menŝiona academicianul I. Pavlov, - alcătuiesc aerul

savantului. Fără dânsele nu ve-ŝi putea zbura nici odată. Fără ele teoria este o scremeală

zădarnică‖ (5.52). Deaceea succesul cercetărilor, care ulterior pot creşte în convingeri

ferme depind în mare măsură de capacitatea de a găsi fapte concrete, care ar argumenta

sau ar nega anumite situaŝii. Totodată menŝionăm, că faptele numai atunci î-şi capătă

valoarea respectivă, când sunt luate nu separat, rupte din context, dar sunt analizate într-

o legătură şi conexiune, când determină dinamia geneală.

Măiestria profesorului constă în capacitatea de a analiza şi sintetiza acele mijloace

şi metode de discuŝie cu ajutorul cărora se poate de obŝinut succesul cuvenit în procesul

de convingere a unei persoane sau a unei grupe de oameni despre necesitatea şi

raŝionalitatea acceptării informaŝiei.

A convinge este una din multiplele tehnici de influienŝă prin care o persoană

determină pe altă persoană sau comunitate de persoane să accepte un anumit fel de

comportament şi să-l respecte pe parcursul activităŝii practice. Pentru realizarea acestei

intenŝii persoana în cauză – educatorul trebuie să ŝină cont de anumiŝi factori, care pot

avea o importanŝă decisivă în formarea convingerilor la ascultători, deoarece reacŝia lor

va depinde în mare măsură atât de conŝinutul informaŝiei cât şi de faptul cum ea este

percepută şi explicată.

În acest sens un rol important revine argumentului – dovadă, adusă pentru a

demostra ceva. A argumenta înseamnă a susŝine, a afirma, a dovedi anumite fapte, care

107

prezintă un interes şi au o valoare în opinia subiectului (educatorului). Socrate socotea,

că argumentul este o judecată, care servesc drept confirmarea a adevărului altei

judecăŝi.(6.18)

Convingerile omului se întăresc ca regulă în rezultatul faptului, că persoana

respectivă pătrunde treptat în esenŝa argumentelor prezentate şi îşi exprimă acordul sau

dezacordul său. Însă acest lucru este posibil numai atunci, când individul manifestă un

interes în clarificarea argumentelor prezentate, doreşte să pătrundă în adevărul real,

deoarece convingerile nu pot fi impuse nici cu forŝa şi nici cu declaraŝii demagogice.

În formarea lor pot fi evidenŝiaŝi câŝiva factori

1. Informatorul (comunicatorul), care îşi asumă responsabilitatea de a transmite

informaŝia în aşa mod, ca ea să trezească interesul cuvenit pentru ascultător şi să-l

implice în discuŝiile ulterioare. În instituŝiile de învăŝământ superior această funcŝie

îi revine profesorului, care poate să-şi realizeze misiunea numai posedând un şir de

calităŝi importante şi în primul rând cărturăria, deoarece dacă el nu are pregătirea

teoretică respectivă totate încercările de a întări contatul cu auditoria nu se vor

încununa cu succes. Nu mai puŝin importantă este şi atractivitatea acestui prfesor,

maniera de comportare, posibilitatea de a asculta atent diversitatea de păreri ale

studenŝilor, de a-i încuraja, a tolera, a ŝine cont de poziŝia ascultătorului.

2. Informaŝia, trebuie să prezinte o oarecare valoare pentru auditoriu, să fie expusă

clar, să fie îmbibată cu cele mai noi date ale ştiinŝei şi tehnicii contemporane,

deoarece realitatea înconjurătoare în prezent este atât de complicată şi variată, că

este relativ uşor de adunat fapte atât pentru a convinge, cât şi pentru a compromite.

Astfel, de exemplu, este relativ uşor de demonstrat atât folosul consumării cărnii

sau zahărului, cât şi daunele aduse organizmului de către aceste producte.

3. Mujloacele de transmitere a informaŝiei deasemenea sunt destul de variate,

incluzând nu numai cuvântul (vorbirea), dar şi un şir întreg de sisteme ale presei,

radioului şi televiziunii, care îndeplinesc funcŝia de reclamă. Aici deasemenea

întâlnim atât momente pozitive cât şi negative, deoarece ca regulă în procesul

activităŝii lor deseori se ocoleşte sau chiar se ascunde adevărul real pentru a

promova interesele respective.

4. Audutoria trebuie să fie înŝelegătoare, dornică de a asculta informaŝia respectivă şi

a o prelucra, cointeresată în valoarea cunoştinŝelor obŝinute, să aibă dispoziŝia

cuvenită pentru a accepta şi asimila informaŝia. E foarte complicat de convins o

grupă de recidivişti să accepte şi să respecte valorile morale umane. Tot aşa este

aproape imposibil pentru politicienii actuali să convingă masele largi de oameni să

108

respecte legile, să trăiască în mod cinstit, să nu tindă la luxuri etc, când ei singuri

încalcă aceste reguli, manifestând făŝărnicie, demagogie, lăcomiea şi indiferenŝa

faŝă de popor. Deviza lui Socrate: „Daca vrei să schimbi lumea, - schimbă-te pe

tine‖ (6.329) este foarte actuală pentru mulŝi aleşi ai poporului, despre care el

scrie: „Eu ştiu, că printre conducăctorii poporului sunt demagogi, oratori iscusiŝi,

care se străduie să obŝină simpatia şi dragostea poporului, alegând cu grijă

cuvintele. Însă arta oratorului, care nu reflectă aceste cerinŝe, pe care le doreşte

societatea ca necesitate nu au nici o valoare, sunt minciuni şi-s dăunătoare. Pentru

acel, care doreşte folos societăŝii este important să pună pe primul plan folosul

societăŝii, dar nu al său propriu. (6.330).

5. Obiectivitatea – este una dintre cele mai principale cerinŝe în procesul de formare

şi educaŝie a convingerilor, deoarece ea cere studierea şi explicarea obiectelor şi a

fenomenelor aşa cum ele sunt în realitate cu toate laturile lor pozitive şi negative.

Obiectivitatea neitralităŝii, în reŝinerea de a manifesta atitudini critice şi subiective

despre valorile şi scopurile activităŝii respective. În istoria evoluŝiei cunoaşterii

omul a distins două variante ale realităŝii – o realitate autonomă de toŝi indivizii

(obiectivă) şi o realitate dependentă de omul, care o modalizează mental,

subiectivă. În acest sens obiectivitate înseamnă explicarea lumii subiective în

conformitate cu legităŝile lumii reale. Numai în aşa situaŝie se poate de format

convingerile, fără de care omul nu poate să se manifeste în activitatea sa cotidiană

şi să obŝină încredere în faŝa ascultătorilor săi.

Bibliografia

1. Aristotel, Politica, M., 1981

2. Dicŝionar enciclopedic de filosofie

3. Gulâga A., Cant, M., 1977

4. Maiers D., Psihologia socială, M.,2005

5. Pavlov I., Opere, M., 1952

6. Toman I., Socrat, M., 1982

Gimnaziul Păpăuţi. Evoluţie istorică

Ion Mihalachi

Şcoala ( grec. Scole= trebuie, studiu) este o instituŝie publică proprietate de stat

sau privată unde se învaŝă disciplinile prevăzute într-un plan de învăŝămînt1. Pînă la

construirea şcolii exista în satul Păpăuŝi un învăŝător cu numele de Avram, care învăŝa 1 http://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98coal%C4%83

109

copii în casa lui Mahinca Timofei Stepan bunicul lui Mahinca Efrim. Acest învăŝător era

hrănit pe la casele oamenilor ai căror copii îi învăŝa. Cunostea să cînte din vioară şi

ghitară. Timofte Mahinca a fost primul scripar învăŝat de el. Prima instituŝie de

învăŝămînt ce a existat în satul Păpăuŝi a fost şcoala parohială ce a existat pe lîngă

biserică prin anii 1868 ne-a relatat cel mai în vîrstă locuitor a satului Iosif Goncear 88 de

ani. Dar documentar este atestată prin anul 1869 la 1 septembrie1. Această şcoală de tip

parohial numită „ şcoala de la Iŝîc‖ se afla în subordinea Consiliului Eparhial al

Învăŝămîntului. Clădirea avea un singur nivel cu săli de clasă medii, pereŝii erau

construiŝi din piatră. Exista şi o bibliotecă mică unde existau circa 28 de volume de

cărŝi2.Cele mai utilizate manuale la lecŝia de religia ortodoxă ce se preda în şcoala

parohială erau: Ceaslovul, Psaltirea, Evanghelia. La aritmetică exista un Problemar,

culegeri de probleme, la muzică Stihari, la lecŝiile de lectură se întrebuinŝa Azbuca, la

istorie se folosea lecturi isorice iar la geografie Atlasele geografice. Cursul de bază era

religia ortodoxă unde ca profesor activa preotul satului Nicolai Mafteivici Popovici iar

orele de muzică era predate de către dascălul bisericii. În lista elevilor erau înscrişi doar

elevii care aveau vîrsta cuprinsă între 8-11 ani. Clasele primare nu exista deoarece

învăŝămîntul primar nu era obligatoriu.Toate obiectele cu caracter laic precum

aritmetica, geografia, istoria erau predate de un singur învăŝător. Şcoala parohială era

finanŝată din donaŝii. Numărul elevilor ce învăŝau la şcoală era de 76 de elevi. Frecvenŝa

la ore a elevilor era foarte slabă toamna şi primăvara fiincă copii erau antrenaŝi la lucru

pe cîmp alături de părinŝi. Anul de învăŝămînt începea cu adunarea comună a

profesorilor, elevilor şi a părinŝilor care asistau la o rugăciune oficială a preotului paroh

Nicolai. Diminiaŝa înainte de a începe lecŝia se spunea o rugăciune. Copii învăŝau la

şcoala parohială toŝi într-o clasă de diferite vîrste cuprinse între 8-11 ani timpul de

studiu era de 2-3 ani. Copii se notau cu note de la 1 pînă la 5 într-un catalog a clasei.

Exista şi stimularea celor mai buni elevi care consta: să cînte în corul bisericii. După 2-3

ani la absolvirea scolii elevii susŝineau examene în faŝa unei comisii alcătuită din:

1. preotul bisericii.

2. învăŝătorul.

3.reprezentatul Eparhiei.

Această comisie primea examenul la elevii din scoala la citirea bisericească oral,

aritmetica, gramatică, religie, limba rusă în scris. Mulŝi din elevi nu reuşeau să

absolvească şcoala. Corpul profesoral era condus de către preotul paroh iar profesorul

era repartizat de la Direcŝia eparhială pentru învăŝămînt. Profesorul care activa la scoală

1 ANRM, F.208,inv 2, d.234, f.3.

2 ANRM, F.209, inv 1, d. 23, f. 7

110

era domiciliat în incinta şcoalii unde nu achita chiria dar era în schimb obligat să asigure

pază şi ordinea localului. Şcoala eparhială a activat pînă în anii 1896. După ce au fost

înfăptuite reformele burgheze din deceniile 7- 8 ale veacului 19 în Moldova şi anume

reforma zemstvelor(1869) în satul Păpăuŝi au loc unele schimbări în legătură cu

iluminarea populaŝiei. Satul Păpăuŝi aparŝinea judetului Orhei. Zemstva judeŝeană ca

organ de conducere locală avea sarcina de a construi şi repara poduri, de a zidi şcoli şi

spitale. În componenŝa zemstvei nu intrau ŝărani săraci dar era în mîinele celor învîrstă

adică celor înstăriŝi. Unicul lucru făcut de zemstvă pentru sat a fost zidirea şcolii.

Zidirea şcolii sa început de către zemstva în anul 1893 şi sa terminat în anul 1896.

Şcoala a fost construită pe baza mijloacelor băneşti strînse de către ŝărani. Ŝăranii au

simŝit povara scoasă şi adusa de ei pentru clădirea şcolii..Tot mîinele lor bătătorite de

munca grea şi nerăsplătită pe cei bogati, au ridicat pereŝii şcolii, însă puŝinii copii ai

celor ce duceau o viaŝă mizeră au reuşit să înveŝe neavînd bani. În şcoală învăŝau feciorii

şi fiicele celor înstăriŝi. Prima promoŝie a eleviilor clasei a patra a avut loc în luna mai

1900. Goncear Andrei a inceput sa înveŝe abia la vîrsta de 12 ani împreună cu Ilieş

Stepan, Rudi A., Rotari Fiodor etc. Primul învăŝător a fost Melicenko, preotul pe religie

Gheorghe Bîrca. În sala mare erau 15 mese a cîte 4 locuri în care învăŝau 3 grupe. Grupa

1 învăŝau pînă la ora 12, a doua grupă pînă la 14 şi a treia grupă pînă la asfinŝitul

soarelui. Elevii din grupele 1 si 2 scriau şi învăŝau numai de pe tabliŝe. Elevii anului trei

din carŝi. Religia se preda de 2 ori pe săptămîna. Era o singura sala de clasa, 2 camere le

ocupa învăŝătorul pentru pocăinŝă. Învăŝătorul şi corul şcolar cîntau duminica în strană în

timpul liturghiei. În primii ani ai înfiinŝării şcolii partea femenină nu învăŝa. Pînă la

revoluŝia din octombrie cursul şcolar l-au absolvit:

1. Ilieş Dionis, fostul inspector judeŝean pe educatie fizica decedat în 1945.

2. Ilieş Alexei secretar în primăria Mateuŝi.

3. Vozian Maxim fost învăŝător din 1940-1945(decedat în 1946).

Evenimentele din anii 1917-1918 au adus o mare realizare pentru învăŝămîntul din

Basarabia. Aceată schimbarea consta în înlocuirea limbii de predare rusă cu cea română.

Instaurarea autorităŝii româneşti a dus la mari schimbări în domeniul învăŝămîntului din

Basarabia. În anul 1921 prin decizia Ministerului Instrucŝiunii nr.30051 din 5 aprilie

1921 a fost introdus obligavitatea învăŝămîntului primar1. Din anul 1917 pînă în 1930 la

şcoala de 4 clase activau 2 profesori iar la începutul anului scolar 1930 numărul

profesorilor sau mărit pînă la 3 cadre. Alături de profesori, în cadrul procesului de

instruire a fost încadrat şi preotul care preda orele de religia ortodoxă. Învăŝătorii erau

remuneraŝi din bugetul satului. Salariul era alcătuit din leafa de profesor, adaosuri pentru

1 Monitorul Oficial al României, nr.45, 30 mai 1921.

111

gradul didactic, vechime în muncă, numărul de copii, îndemnizaŝii pentru chirie.

Profesorii care activau la şcoală nu erau băştinaşi dar erau trimişi la muncă în

conformitate cu repartizarea pe care o primeau. În perioada anilor 1935-1939 cursul

scolar a fost absolvit de către Rotari Petru, Şumilă Alexei, Ceban Ana. În anul 1940 la 1

septembrie ca director de şcoală a fost numit în funcŝie Sparienoapte Ion Anatolivici.

Existau 5 profesori printre care doi era de vîrstă tînără, numele cărora nu se cunoaşte.

Tot în acest an sovieticii au impus ca toŝi elevii să repete clasa. La fel s-a procedat şi la

venirea a doua a sovieticilor în anul în 1944. Ca ştiutori de carte lucrau Ilieş Alexei şi

Goncear Platon. Ca şcolari la lichidarea neştiinŝei de carte au fost Cojocari Maria, Roŝca

Valentina, Vozian Grigorie. În 1944 au absolvit 4 clase1: Stoler Georghe Danilov, Rotari

Leonid. În şcoala de 4 clase au mai învăŝat: Şumilă A., Şumilă E, Bulgac S, Cojocari N,

Cojocari I. Majoritatea elevilor 70% au continuat studiile în şcolile medii, în şcoli de

meserie tehnică. În anul 1944 ca director devine Ceban Nicolai Andreevici care

conducea ca director şcoala şi a întocmit o modificare in mandatul său transformînd din

patru clase în şcoală complementară de 7 clase. Pe lîngă şcoală a fost format un Comitet

şcolar al satului. Toate problemele stringente, de la procesul de instruire şi pînă la

necesarul de finanŝare, se discutau în cadrul acestui comitet. Salariul învăŝătorilor, dar şi

anumite sume destinate întreŝinerii localurilor instituŝiilor şcolare erau achitate din

bugetul central. De asemenea din bugetul primăriei se acordau instituŝiilor şcolare din

localitate nu mai puŝin de 10% din venitul comunei. Bugetul pentru anul 1951 a fixat o

cotă pentru şcoală egală cu 14% din totalul veniturilor. Şcoală pe lîngă aceste venituri

mai obŝinea din recolta de pe lotul repartizat. Aceste produse erau folosite la prepararea

hranei pentru elevi. În anul 1944 existau în număr de 75 de elevi împreună cu cinci

profesori, iar la 1 septembrie 1950 numarul elevilor sa triplat ajungînd pînă la 284 de

elevi datorită natalităŝii ridicate. Pentru îmbunătăŝirea procesului educativ în anul 1969

se introduce funcŝia de director adjunct pentru problemele de educaŝie. Primul profesor

care a fost numit în această funcŝie a fost Josan Liuba profesoară de matematică. În

şcoală activau diverse cercuri după interesele fiecărui elev în parte, elevii participau la

diferite concursuri unde îşi puneaunîn valoare talentul. Cu aportul acestui vicedirector a

devenit o tradiŝie organizarea activităŝilor precum: primul sunet, ultimul sunet, întîlnirea

cu absolvenŝii etc.În perioada sovietică vicedirectorii erau obligaŝi să organizeze diferite

activităŝi prin care se promova ideologia statului. Printre sărbătorile care trebuiau

marcate în cadrul şcolii erau ziua de 1 Mai, 7 noiembrie. Administraŝia şcolii avea

sarcina să-i deprindă pe elevi să meargă în coloană sub marş de fanfară, in care scop se

făcea repetiŝii zilnice timp de două săptămîni. Unul din cei cu vocea tare ― Trăiască

1 ANRM, F.209, inv 2, d. 43, f. 9

112

Partidul comunist‖ ―Pace pe pămînt‖ iar restul coloanei răspundea uraaaaaaaaaaaa

uraaaaaaaaaaaa. După Ceban Nicolai ca directori de şcoală au mai activat Miftode Ion,

Stoler Vera, Josan Mihail, Mihalaş Maria. În anul 1988 la şcoala din satul Păpăuŝi

activau 19 cadre didactice: Mihalaş Maria, Vozian Liuba, Josan Liuba, Josan Mihail,

Rotari Maria, Goncear Evghenia, Chisnician Galina, Covali Fiodor, Mihalaş Boris,

Oncea Elena, Stepanova Larisa, Şumilă Elena, Leahu Aurica, Stoler Valentina,

Moscalciuc Valentina, Lujanschi Raisa, Rusnac Liuba, Stoler Vera, Balan Svetlana. De

asemenea aceşti învăŝători au plătit cotezaŝii pentru ocrotirea monumentelor de cultură şi

istorie în anul 1988. Tot în aceşti ani elevii dar şi profesorii contribuia la ocrotirea şi

îngrijirea monumentelor cu o plată anuală de 10 copeici iar pe anul 1989 suma totală a

fost de circa 17 ruble 50 copeici. Prin anul 1997 sa dat în exploatare un bloc nou de

studii la intrarea în satul Păpăuŝi şi toŝi elevii şi cadrul didactic au trecut în blocul nou de

studii. Eu, odată cu darea în exploatare a şcolii am păşit pentru prima dată pragul şcolii

în clasa I. În prezent anul 2013 director de gimnaziu este Vozian Valentina. Sunt

prezente şi se petrec lectii in 9 clase,de la clasa 1 – 9. în număr de 130 de elevi.

Tabelul numărului de elevi şi profesori din 1917- 2012

Anii 1917 1920 1930 1940 1950 1960 1967 1969 1990 2012 2013

Nr.

Elevi

35 40 55 75 284 258 370 407 260 133 130

Nr.

Prof

esori

2 2 3 5 6 16 21 22 15 13 13

Reacţii ale cercurilor imperiale ruse la construcţia statului modern

român

Ilie Gulca, doctorand, Universitatea de Stat din Moldova,

Catedra Ştiinţe Sociale, Universitatea de Stat din Tiraspol cu sediul în

mun. Chişinău

Dezvoltarea în România a unui curent politic şi cultural naŝional de către aşa-

numita partidă naŝională, opozantă Rusiei şi simpatizantă puterilor occidentale, în

special a Franŝei, constituiau condiŝiile care au determinat autorităŝile de la Petersburg să

adopte acŝiuni politice de „ocrotire a moldovenilor din judeŝele centrale ale Basarabiei‖

113

şi de integrare a acestora treptată în „masa mare a poporului rus‖. Evitarea eventualelor

tendinŝe de separatism în Basarabia impunea incumbarea elementului naŝional în

Basarabia.

Ministrul Învăŝământului Public al Rusiei, contele D.A. Tolstoi, a efectuat în 1867

o vizită de lucru în Basarabia, în timpul căreia a luat act de situaŝia învăŝământului din

Basarabia, care, după Ianovski, era aproape inexistent. Întorcându-se la Petersburg,

contele D.A. Tolstoi i-a comunicat împăratului Alexandru al II-lea că atunci mai mult ca

oricând însuşirea culturii ruse de către moldovenii din Rusia căpătase o semnificaŝie

politică, întrucât unirea Moldovei cu Valahia şi formarea unui principat puŝin binevoitor

pentru imperiu producea o acŝiune de atracŝie vădită şi la vecinii moldoveni din

Basarabia. Pentru eficientizarea acestei acŝiuni, contele D.A. Tolstoi a propus

participarea Bisericii Ortodoxe Ruse, „cu speranŝa că eforturile unite ale celor două

structuri – Ministerul Învăŝământului Public şi Bisericii Ortodoxe Ruse – vor soluŝiona

‚problema‘‖.

Drept reacŝie la procesul de consolidare a statului modern România, autorităŝie

ruse au adoptat o atitudine agresivă, în special, faŝă de italienizarea limbii române şi

adoptarea alfabetului latin. În acest sens, academicianul rus A.I. Sobolevski, referindu-se

la evoluŝia limbii române, în cadrul adunării solemne a Academiei Imperiale Ruse din 29

decembrie 1916, a menŝionat: „Eliberarea de suzeranitatea otomană şi apropierea de

Europa Occidentală, în special de Franŝa, faŝă de care românii au cea mai mare pasiune,

a determinat o schimbare în capetele lor. Dispreŝul şi aproape ura faŝă de trecutul lor

slav, în condiŝiile cunoaşterii sale vagi, constituie una din trăsăturile unui român cult de

astăzi. Deşi tot ce s-a scris în Moldova şi Valahia până în secolul al XVIII, cărŝi şi

gramote, a fost în limba slavă, românul cult nu ştie şi nu vrea să ştie această limbă. Omul

de ştiinŝă român, care predă istoria poporului său de la catedra universitară, nu ştie a citi

pur şi simplu o sursă în original a ştiinŝei sale‖.

„În plus, românul instruit vrea să curăŝe limba sa, să izgonească cuvintele slave

din primele sute de ani ale istoriei sale şi să le înlocuiască cu cuvinte artificiale, după

modelul italian şi francez, cu termeni romanici, ceea ce duce la neînŝelegerea de către

românul simplu a limbii literare româneşti. Românul cult nu mai foloseşte alfabetul

chirilic în care scriau şi tipăreau cărŝi strămoşii săi; alfabetul chirilic, atât de legat de

slavism, îşi trăieşte ultimele zile în serviciul divin şi în cărŝile bisericeşti. Întregul trecut

al românului cult este legat de ortodoxie ; însă el nu mai iubeşte ortodoxia; el preferă

catolicismul, propriu tuturor romanicilor‖, declara maliŝios omul de ştiinŝă.

Şi mai vehement a criticat procesul de modernizare a limbii române profesorul de

la Universitatea din Odesa, Aleksandr Kociubinski. Acesta, prezentând manualul lui

114

Mihail Ceachir, „Помощник молдован при первоначальном изучении русского

языка. Для молдован Бессарабии, стремящихся изучать русский язык. Часть I.

Русско-молдавский словарь. Составитель учитель-священник Михаил Чакир.

Кишинев, 1900 г.‖, aprecia că autorul a folosit „limba curată moldovenească, limba

moldovenească basarabeană, locală‖.

Totodată, profesorul informa cititorul că „aşa-numita limbă literară română

în dreapta Prutului, în regat, este un produs al şovinismului naŝional şi al fanatismului

politic, o afacere a ultimei jumătăŝi de secol a oamenilor politici români după Tratatul de

pace de la Paris (1856), care a pus bazele unificării Moldovei şi Valahiei şi care a luat

cele trei judeŝe dunărene ale Basarabiei noastre‖. „A fost anunŝată curăŝirea limbii

populare de totul ce este slav... Pentru a stabili dimensiunile acestei curăŝiri, acestui

război declanşat împotriva slavismului, trebuie să ŝinem cont de faptul că cunoscutul

lexicograf român, dar lucid, Cihac, în lucrarea sa „Dictionnaire d‘etymologie daco-

roman...‖, a arătat că elementul latin în limba română constituie pe moment doar 1/5, în

timp ce elementul slavon, de două ori mai mult‖, afirmă Kociubinski.

În plus, profesorul elogia faptul că „părintele Ceachir respinge pe bună dreptate

limba moldovenească de peste Prut, ca pe o monedă falsă, operând cu limba

moldovenească adevărată , cum s-a format istoric şi cum este cunoscută locuitorilor

judeŝelor din centrul Basarabiei, precum şi faptul că Ceachir foloseşte pentru prima dată

alfabetul chirilic pentru sunele moldoveneşti, „la prima vedere, problema alfabetului este

neînsemnată, însă, în realitate, aceasta are o importanŝă deosebită prin aceea că ŝine de

interesul major, interesul de stat!‖.

O altă „inovaŝie‖ a lui Ceachir care îl încântă pe Kociubinski este faptul că pune în

paranteze cuvintele „nelocale‖, drept exemplu fiind predicatul „ау компус‖ , „un cuvânt

livresc, ce derivă din termenul latin „compositus‖. Totodată, el blama autorul pentru că

ultimul a operat cu asemenea termeni geografici ca „Рома‖, „Маре медитераны‖. „În

ceea ce priveşte aceşti termeni, artificialitatea lor e evidentă, deoarece latinescul „terra‖,

în această formă, în limba moldovenească nu există după cum nu există şi elementul

„medi‖, ambele traduceri sub preluate nechibzuit de către autor din limba fabricată la

Bucureşti. De altfel, „terminologia geografică franceză, ca şi cea istorică, matematică în

întregime este copiată în limba moldovenească din dreapta Prutului de către domnii de la

Bucureşti. De ce ar trebui să stricăm, să îmbuibăm capetele copiilor cu gunoi inutil?‖, se

întreabă recenzentul.

Un alt defaimator al Bucureştiului a fost arhiepiscopul Serafim Ciceagov. Acesta,

în cadrul Congresului eparhial din 1909, s-a pronunŝat împotriva introducerii în şcoli a

‚Bucoavnei‘ arhimandritului Gurie Grosu, „deoarece aceasta a fost scrisă mai mult în

115

limba română decât în graiul local, prin urmare, pentru locuitorii moldoveni nu este de

folos... Hotârârea ca ‚Bucoavna‘ să fie introdusă pretutindeni ca obligatorie... e chiar

fărădelege...‖ Mai mult, Serafim a menŝionat expres că „există două limbi cu totul

diferite – cea de peste Prut, românească, şi cea din Basarabia – limbă aparte care trebuie

ferită de românizare.

În concluzie relevăm că odată cu formarea statului modern România, autorităŝile

ruse au realizat că însuşirea culturii ruse de către moldovenii din Rusia a căpătat o

semnificaŝie politică, deoarece statul român exercita atracŝie vădită pentru basarabeni. În

aceste condiŝii, învăŝământul în Basarabia a fost subordonat unor condiŝii deosebite care

necesitau măsuri excepŝionale.

În acelaşi timp, cercurile academice şi ecleziastice din Rusia au criticat adoptarea

alfabetului latin, calificând gestul Bucureştiului drept o acŝiune ingrată faŝă de

Rusia.Totodată, ele au încurajat apariŝiile editoriale a căror autori operau cu un

vocabular având la bază termene de origine slavă, precum şi folosirea alfabetulu rus

pentru limba română.

Consideraţii cu privire la începuturile satului Drăsliceni (Măgdăceşti)

Dorin Negură

Satul Măgdăceşti este întîlnit pentru prima dată în documente într-un act de la

Petru Rareş, datat cu 9 martie 1529, cînd domnul Moldovei, întărea lui Petru Măgdici şi

fraŝilor săi Andreica, Jurja şi Brătilă o jumătate de sat din Măgdiceşti pe Ichel, pe care o

cumpărase tatăl lor, Mihul Măgdiciu de la Şandru Onescul. Pornind de la acest act,

Vladimir Nicu a trecut în cunoscuta lucrare Localităŝile Moldovei în documente şi cărŝi

vechi data de 9 martie 1529 ca data primei menŝiuni documentare. Din textul actului însă

rezultă o vechime mult mai mare a acestei localităŝi. O tranzacŝie dintre Mihul Magdiciu

şi Sandru Onescu a avut loc pe timpul domniei lui Ştefan cel Mare. Şandru Onescu a

moştenit acest sat de la tatal sau, Ştefan Ungureanu. Cel din urmă menŝionat l-a primit

ca privilegiu de la Ilie si Ştefan voevozi din perioada domniei lor comune cuprinsă între

anii 1436 şi 14421. În această perioadă între cei doi voevozi se duce o lupta pentru

sacunul domnesc. După moarte lui Alexandru cel bun2 la tronul Ŝării Moldovei avea să-l

urmeze fiul său cel mare Iliaş născut din căsătoria domnului moldovean cu

Ana/Neacşa.Iliaş domneşte pe întreg teritoriu pînă în martie 1436 cînd se duce o

confruntare la Pipereşti,cele două tabere vlăstare de viŝa domnească împart auroritatea

între ele ,lui Ştefan al 2-lea fiul natural a lui Alexandru cel Bun i-a revenit partea de jos

a ŝării Moldovei cu reşedinŝa la Vaslui iar lui Iliaş partea de sus cu reşedinŝa la Suceava.

116

Din acea perioadă se cunosc mai multe cazuri cînd se colonizau teritorii în Ŝara

Moldovei, înfiinŝîndu-se noi aşezari.În perioada condominiului dintre Iliaş si Ştefan mai

multe persoane din anturajul celor doi domni vor primi asemenea danii.De astfel de

danii sa ales şi Ştefan Ungureanu ,făcînd si el probabil parte din anturajul unuia dintre

cei doi domni. Astfel, prin interpretarea izvoarelor putem ajunge la concluzia că cert

această aşezare este mai veche cu aproximativ 100 de ani decât actul în care apare

întâlnit prima oară.

O altă atestare documentară a aşezarii Măgdăceşti3 datează de la începutul

secolului XVIII-lea din 6 septembrie 1709, cînd Lupaşco, feciorul lui Baci vinde

serdarului Darie Donici o parte de loc din bătrînul Erhan din Drăsliceni. În document

acesta confirmă faptul că ―eu de bună voie am dat danie o parte de loc din partea de jos

din satul Magdiceşti‖ ce l-a moştenit de la maică sa Anisia, fata lui Ştirbei din

Drăsliceni. În anul 1724 mai într-un alt document se spune că Stoian4 vornicul din

Paşcani dăruieşte lui Darie Donici cel vornic de Tara de jos serdarul(commandant de

oaste şi mai ales de calarime. Boier de rang mijlociu) două parŝi de ocina din

Măgdăceşti de pe Ichel de la ŝinutul Orheiului. Din aceste două documente reiese faptul

că acest Darie Donici se bucură de darurile unor persoane ce deŝineu un oarecare lot de

pamînt în Magdiceşti. În ambele documente persoanele posesoare de pămînt scriu că ―de

nimeni silit si nici asuprit, dau de bună voie la cinstita mîna dumitale Darie Donici‖. De

necrezut fapul că aceată persoană fiind un comandant de oaste si boier de rang mijlociu

să primească pur şi simplu în dar de la două persoane diferite două loturi de pămînt pe

acelaşi teritoriu.

Prima menŝiune a satului cu numele Drăsliceni5 apare într-un zapis din 5

martie 1634, prin care se arată că Guguliŝă, feciorul Dresoaiei din Dresliceni, a vîndut

drept un cal bun preŝuit la 40 de zloŝ bătuŝi şi 20 de taleri bani şi o vacă cu viŝel lui

Ionaşcu vornicul toată partea lui şi a fratelui său din sat din Cobîlca.

În secolul al XIX-lea satul Măgdăceşti este menŝionat în actele oficiale din timpul

reformei agrare a lui Stolîpin din 1906-1911. Pentru mărirea gospodăriilor ŝăranilor din

satul Drăsliceni au fost repartizate loturi de pămînt în vechea selişte Măgdăceşti. Astfel,

circa 100 de ŝărani din Drăsliceni, care au primit cîte 7 desetine de pamint, au trecut cu

traiul şi gospodăria la Măgdăceşti. Pe parcursul secolelor numărul populaŝiei creşte

datorită strămutării ŝăranilor din satul Drăsliceni .

Următoarea menŝiune a satului Drăsliceni9 se regăseşte într-o carte de judecată din

anul 1641 de la Vasile Lupu voievod. Domnitorul întăreşte urmaşilor lui Popşa din

Popseşti un iaz, la care pretindeau locuitorii din satul Tulbureşti, ŝinutul Orhei. Din

document aflăm că vornicul Neniul a adunat bătrîni de frunte care să mărturisească ce

117

ştiu despre acest iaz. Printre martori apare şi un Ivancea din Drăsliceni.Următoarea

consemnare a satului o avem într-un act din 1698 cînd Mierla Răuletoaie a întocmit un

act la Drăsliceni10

, prin care dăruia nepotului său Darie, partea ei de ocină, satul

Hruşova, pe Ichel, în ŝinutul Orheiului. Se mai pomeneşte satul în anul 170911

, în prim

plan evideŝiinduse serdarul Darie Donici care cumpară de la feciorul Staviloaiei din

Highidiş, Iftode, o parte din batrinul Bulhat din moşia Drăsliceni.Din moşia

Măgdăceştiului, acestuia i se daruieşte o parte din batrînul Erhan şi încă două de la un

oarecare Stoian .Aceste pămînturi cu singuranŝa aveau ceva în comun sau erau în

apropiere unul de altul, la care Darie Donici avea anumite planuri ,urmarea ceva.La

momentul actual presupun că aceste pămînturi enumerate sunt în apropierea rîului Ichel

ce desparte Măgdăceştiul şi Drăsliceniul de satul Paşcani .Batrînii spun ca pe acest

teritoriu se aflau foarte multe iazuri şi foarte multe izvoare de suprafata ,pe timp de

seceta acest teritoriu find mereu înverzit .Iazurile cu parere de rău nu sau menŝinut pîna

în ziua de astazi dar izvoarele mai curg pe aceste pămînturi ,teritoriul dat folosinduse ca

paşune majoritatea.În unele sectoare practicînduse irigaŝia în scopuri agricole.

Un alt document12

din iulie 1727 se mărturiseşte despre o pricină de judecată între

Antonie Bat şi Lupaşco împreună cu rudele lui. Probleme cu hotarele moşiilor au existat

cam dintotdeauna.Antonie Bat spune că are o moşie la Măgdăceşti şi Drăsliceni pe care

o parte din moşie au acaparat-o Lupaşco şi rudele lui. Adică i-au luat o parte din moşie

şi nu-i permit să ia venitul de acolo.Domnul de atunci Grigorie Ghica voievod îi

porunceşte lui Lupul Gheuca fost serdar de Orhei să judece această cauză.

De-a lungul vremii satul Drăsliceni a fost confundat cu alte aşezări cu nume

apropiate. Într-un alt document, editat de Ioan Bogdan6

în culegerea ―Documentele lui

Ştefan cel Mare‖, în comentarii se consideră că satul Drăsliceni este menŝionat pentru

prima data într-un document din 26 februarie 1491. Editorul a presupus că satul

―Drislovoe‖ menŝionat în acest act e acelaşi cu Drasliceni. De fapt, este vorba de o altă

localitate Drislivoe7(Drislovca), sat pe Nistru lînga Jabca r.Floreşti .Întarit lui Purece

Spătar. În alt act datat la 14 februarie 14328. Ilie voevod darueşte boierului său Isaia,

satele :Tiseŝi aproape de rîul Suceava jumatate din Bosance, Dreslive si Jerdeni. Satul

menŝionat ―Dreslive ‖ Ioan Bogdan spune ca este echivalent cu Dreslivoe adică

Drasliceni. Această presupunere de asemenea, nu se adevereşte deoarece această

localitate este satul Drislive8, sat pe Vilhovaŝ, j.Botosani.

În trecut, dregătorul domnesc care primea însărcinare de la domnul ŝării, se ducea

la faŝa locului, adună oameni buni şi batrîni de acolo care urmau să mărturisească ce ştiu

ei despre acea bucată de moşie, care şi cui aparŝine.După efectuarea cercetării, cel care a

primit porunca domnească trimitea un raport la domnie, iar domnul lua hotărîrea finală,

118

care de regulă corespundea cu cea dată de judecător.Cel care pierdea judecata platea

"ciubotele" adică un fel de taxa pentru munca depusă de judecător, iar cel care cîştiga

procesul plătea herâia sau feriia, o taxă pentru câştigarea procesului. Martorii se duceau

şi consumau aldamaşul, adică lor li se punea o masă bună. De aceea în documente ei

uneori mai sunt numiŝi şi "aldămăşari".

Într-o altă judecată din octombrie 176413

răzeşii din moşia Drăsliceni sunt

amintiŝi, că au vîndut împreună cu razeşii din moşia Hulboaca pe timpul lui Antioh

Cantemir o parte din moşia Hulboacei de sus, scrişi si in hrişoavele a lui Magariul cel

batrîn care a primit şi el în dar o mică parte din moşie.Din porunca domnului nostru

Grigore Ioan voevod ―Grigore Calimachi‖merg la moşia Hulboacei ce este pe apa

Hulbocei ,la ŝinutul Orheiului cu lumina carte a măriii ca să alegem parŝile răzeşilor

(urmaşilor ce au cumparat aceasta moşie şi urmaşul lui Magariul cel batrîn ,Ioniŝa

Magarul,ce a primit acea mica parte în dar).

În această perioadă în Ŝara Moldovei se cunosc un numar foarte mare de ‖

judecăŝi‖ ,cumpărare vînzare ,problema hotarelor ,caracteristic perioadei fanariote

,caracterizînduse ca o perioadă foarte vulnerabilă din orice punct de vedere pentru Ŝara

Moldovei cît şi pentru Ŝara Românească. Acest Grigore Ioan Voevod sau mai bine zis

Grigore Calimachi14

, a domnit o scurtă perioadă de timp în Ŝara Moldovei .Face parte

din rîndul familiei Calimachi(moldoveni grecizaŝi) ce au domnit consecutiv.

Cronicarii contemporani îl caracterizează ca un domn cam slab ―nu ştia rîndul

cîrmuirii‖dregatorii săi faceau ―ce le era voia‖.Adus în fruntea Moldovei mai mult de

ambiŝia tatalui său ,el era un tînar cu inclinŝii mai mult spre ştiinŝe ,decit spre stapînire.

Începînd cu a doua perioadă a secolului 19-lea începutul secolului 20-lea apar

primele date mai exacte în ceia ce priveşte ―infrastructura‖ localitatiilor.Se efectueaza

primele receseminte.

În Dictionarul statistic al Basarabiei15

din 1923 :Măgdăceştiul este caractezizat in

felul urmator-Întemeiat de catre Mihu Măgdiciu.

Însemnari geografice:Regiunea de coline –Dealul Postei ,denumire ce a ajuns şi pînă în

zilele de astazi.

Locuitori:165 bărbaŝi,175 femei.Total 344 locuitori.

Clădiri:76 locuibile,1 nelocuibila.

Însemnari economice: 10 pepiniere de pomi fructife(plantaŝii).

Însemnari administrative:Poşta rurală ,delegat al satului (Primaria Drăsliceni) .

Satul Drăsliceni ,vazut in felul urmator. După hrişoave vechi de ale razeşilor,

locuitorii a acestui sat ,localitatea exista în 1759 în timpul domniei lui Teodor Voda şi

119

1765 în timpul lui Grigore Chica Voevod.Găsim date cu mult mai tîrzie a întemeierii a

acestui sat.Teodor Vodă în timpul careia se atestează potrivit dicŝionarului prima dată

satul Drăsliceni. Zis Ioan Teodor Calimachi16

a domnit din 1758- mai 1761 fiind tatăl

lui Grigore Calimachi şi fiul cel mare a lui Teodor Calmaşul originar din ŝinutul

Orheiului .

Insemnari geografice: regiune de coline si şes :La Izvor,Budei,Popii,Coasta

Iazului, Poştei, Grecului.

Locuitori:753 bărbaŝi,789 femei.Total 1542 locuitori

Alte însemnari:1 Scoala primară, 1 Biserică, Poştă rurală, Primarie. Distanta Chişinau –

Drăsliceni 6 km (real aceasta fiind de 18km).

Note:

1-Sava A.V. Documente privitoare la tîrgul si ŝinutul Lăpuşnei.Bucureşti,1937,p 5.

2-L.Zabolotnaia,V.Constantinov.Iliaş –Ştefan al 2-lea, în Domnii Ŝarii Moldovei,volum

editat de Demir Dragnev,Chişinau,2005,p 76-78.

3-Sava A.V ., Documente privitoare la tîrgul şi ŝinutul Lăpuşnei, Bucureşti,1937,p151.

4-Sava A.V., Documente privitoare la tîrgul si ŝinutul Lăpuşnei, Bucureşti 1937,p 162.

5- Sava A.V., Documente privitoare la tîrgul si ŝinutul Lăpuşnei, .Bucureşti 1937,p 36.

6-Bogdan Ioan, Documentele lui Ştefan cel Mare, Bucureşti 1913,vol.1 ,p 460.

7-Documenta Romaniae Historica Seria A. Moldova, vol III (1487-1504), volum

întocmit de C.Cihodaru, I . Caproşu şi N. Ciocan, Bucureşti, 1980, p 582.

8-Documenta Romaniae Historica. Seria A. Moldova, vol I (1384-1448), volum

întocmit de C.Cihodaru, I.Caproşu şi L.Şimanschi, Bucureşti, 1975, p163.

9,10-Sava A.V., Documente privitoare la tîrgul si ŝinutul Lăpuşnei, Bucureşti 1937,p 45.

11- Sava A.V., Documente privitoare la tîrgul si ŝinutul Lăpuşnei, Bucureşti 1937,p 152.

12-Sava A.V., Documente privitorae la tîrgul si ŝinutul Lăpuşnei, Bucureşti 1937,p 165.

13-Bogdan Ioan, Documentele lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, vol. I, 1913 ,p 58.

14-16-Vl. Tcaci, Ioan Teodor Calimachi, Grigore Calimachi, în Domnii Ŝarii Moldovei,

volum editat de Demir Dragnev, Chişinau, 2005, p250-252.

15-Dictionarul statistic al Basarabiei.Chişinau 1923,p 282.

120

Evoluţia cercetărilor cu privire la oraşele Republicii Moldova

Drd. Vadim CUJBĂ

Academia de Studii Economice din Moldova

Orice ştiinŝă legată de problema existenŝei şi dezvoltării societăŝii, este pusă în faŝa

necesităŝii de a studia oraşul ca fenomen al sistemului socio-uman. În acest context,

formarea unui cadru integru al obiectului de studiu, vine ca urmare a unei abordări mult

mai largi, care ar cuprinde diversitatea problemelor ce ŝin de competenŝa ştiinŝelor

interesate de fenomenul oraşului. Cu toate că geografia, este considerată, prima ştiinŝă

care a ales oraşul - obiect ale unei cercetări sistemice, studii importante cu privire la

particularităŝile legate de geneza, situaŝia social-economică şi dezvoltarea teritoriului

urban au fost realizate de către specialişti din diverse sfere ale ştiinŝei- istorie, economie,

urbanism, arhitectură etc.

Prima lucrare în care poate fi găsită o bogată informaŝie geografică despre oraşele

Moldovei este considerată ,,Descrierea Moldovei” (1716) scrisă de Dimitrie Cantemir.

În această lucrare sunt menŝionate şi descrise aşezări urbane (tîrguri) Lăpuşna, Chişinău,

Orhei, Soroca, Căuşeni [2].

Printre alte studii ştiinŝifice referitoare la aşezările urbane din perioada secolelor

XVII-XIX, menŝionăm lucrarea lui Cocerghin V. [14]., în care este analizată foarte

minuŝios originea toponimică şi evoluŝia istorică a oraşului Dubăsari şi a zonelor din

apropierea Nistrului. Conform studiilor efectuate asupra documentelor de arhivă, actelor

de cancelarie, hărŝilor străine, autorul înaintează mai multe opinii asupra numelui topic

de Dubăsari. În baza unui document turcesc publicat la 1779, se menŝionează despre 41

de aşezări rurale care se aflau în subordonarea oraşului Dubăsari, inclusiv 14 de pe

malurile rîurilor Iagorlîc şi Nistru: Dubovoe, Doibani, Goian, Roghi, Molovata, Cocieri,

Corjova, Magala, Lunga, Pohrebea, Coşniŝa, Pererîta, Doroŝcaia, Delecău. Evoluŝia

oraşului Dubăsari este analizată în contextul desfăşurării conflictelor militare ruso-turce

de la sfîrşitul secolului XVIII, iar conform Tratatului de la Iaşi din 1792 hotarul dintre

Imperiul Rus şi Otoman se stabileşte pe rîul Nistru.

În anul 1902, apare lucrarea lui S. Potoŝchii ,,Историко - географический очерк

Бессарабской губерний‖, editată la Ialta, fiind destinată instituŝiilor de învăŝămînt

profesional şi mediu din perioada respectivă pentru aprofundarea cunoştinŝelor asupra

ŝinutului natal (родиноведенье). Alături de alte compartimente, în lucrare au fost

analizate 23 de aşezări umane de pe teritoriul Basarabiei. Dintre aceste aşezări umane

investigate, 13 sînt oraşe, 9 tîrguri şi 7 sate. În caracterizarea oraşelor şi tîrgurilor,

121

autorul face recurs la cele mai relevante date şi evenimente istorice, accentuînd şi asupra

situaŝiei socio-economice.

Lucrarea savantului Arbore Z. ,,Basarabia în secolul al XIX” editată la Bucureşti

în 1898, reprezintă una din cele mai importante realizări ştiinŝifice despre istoria acestui

ŝinut. În această monografie se conŝin date foarte valoroase despre particularităŝile

istorice, geografice, economice, demografice şi etnografice ale oraşelor şi tîrgurilor din

Basarabia, menŝionând în acelaşi timp despre existenŝa celor 11 oraşe (inclusiv 8

capitale de judeŝ) şi 27 de tîrguri. Într-o altă lucrare realizată de acelaşi autor

,,Dicŝionarul geografic al Basarabiei ” (1904), pe lîngă unele informaŝii de ordin

general sînt aduse date statistice actualizate asupra situaŝiei economice şi demografice

din oraşele şi tîrgurile Basarabiei.

O lucrare de mare valoare ştiinŝifică referitoare la studiul geodemografic al

mediului urban din Basarabia anilor 1850-1914, aparŝine cunoscutului istoric

contemporan din Republica Moldova, D. Poştarencu [10]. În acest studiu sunt

caracterizate fenomenele geodemografice ale populaŝiei urbane din Basarabia, precum:

mişcarea naturală şi migratorie a populaŝiei, bilanŝul natural, componenŝa etnică şi

socială, structura confesională şi profesională, repartizarea pe sexe şi vîrste, ştiinŝa de

carte a populaŝiei urbane, inclusiv raportul între populaŝia urbană şi cea rurală. La

realizarea acestui studiu au fost utilizate un şir de izvoare documentare, printre care:

rapoarte anuale ale guvernatorului Basarabiei, publicaŝiile Comitetutului de statistică al

Basarabiei şi culegerea de materiale ale recensămîntului populaŝiei din 1897. Însă, după

cum menŝionează autorul lucrării, cea mai mare dificultate la realizarea studiului a fost

determinată de imprecizia datelor statistice asupra numărului populaŝiei urbane. Pînă la

recensământul din 1897, în Basarabia era aplicată practica fiscală de evidenŝă a

populaŝiei, care punea accent pe numărul de familii şi nu pe cel al sufletelor. Printre alte

neajunsuri se numără şi faptul că, în diferite surse de evidenŝă statistică, populaŝia

suburbiilor şi a târgurilor este atribuită fie la categoria populaŝiei urbane, fie la cea

rurală.

O contribuŝie importantă asupra cercetării ŝinutului Basarabiei sub aspect

economico-geografic de la începutul secolului XX revine cunoscutului savant, născut în

oraşul Tighina, academicianul Berg L.S. În lucrarea sa Бессарабия. Страна-Люди-

Хозяйство (1918) se conŝine o caracterizare geografică complexă a Basarabiei

(descrierea fizico-geografică a teritoriului, o schiŝă istorică asupra acestui ŝinut,

prezentarea principalelor grupuri entice, inclusiv ramurile şi activităŝile economice).

Însă, importanŝa acestei lucrări, constă în faptul, că autorul a elaborat propria

metodologie de regionare economico-geografică a Basarabiei, avînd la baza direcŝiile de

122

orientare ale căilor ferate. Berg evidenŝiază 4 ramuri de cale ferată: 1.Basarabeană

(centrală) 2. Dunărea (sud), 3. Noua Suliŝă (nord-est), 4. Moghilev (nord). În

dependenŝă de apartenenŝa la anumite sectoare de căi ferate au fost analizate

principalele centre economice ale Basarabiei (oraşe, tîrguri şi aşezările rurale), cu o

prezentare în plan istoric, geografic şi demografic. Pentru cele mai înseminate oraşe şi

tîrguri, autorul prezintă asupra numărului populaŝiei date statistice pentru anul 1915.

În perioada interbelică prin lucrări de caracter istorico-geografic s-au manifestat

cu precădere Ciobanu Şt., Cazacu P., Scarlat P, Boldur Al. ş.a.

În monografia Basarabia (1926), editată sub redacŝia academicianului de origine

basarabeană, Ştefan Ciobanu, sînt analizate foarte minuŝios oraşele Basarabiei. El a

realizat un studiu evolutiv asupra oraşelor şi tîrgurilor din momentul apariŝiei acestora în

spaŝiul istoric dintre Nistru şi Prut, pînă la Unirea Basarabiei cu România. Autorul se

aprofundează în studierea oraşelor din perioada ŝaristă, care a determinat caracterul şi

continuitatea reŝelei urbane, şi în cadrul României Mari. În momentul anexării

Basarabiei de către Rusia, în provincia dintre Prut şi Nistru existau 15 oraşe şi

tîrguşoare. Conform autorului apariŝia şi dezvoltarea unor oraşe din această perioada a

fost însoŝită de stagnarea altor localităŝi urbane din provincie.

Pe parcursul acestei perioade o importanŝă dosebită s-a acordată colectării datelor

statistice şi a informaŝiilor despre Basarabia. În acest sens, un material informativ de

mare valoare, care a stat la baza cercetărilor geografice şi socio-economice l-au

constituit materialele publicate în ,,Dicŝionarul statistic al Basarabiei” (1923).

Dicŝionarul statistic al Basarabiei a fost întocmit în baza recensămîntului populaŝiei din

1902, ulterior fiind completat cu date statistice furnizate de primăriile localităŝilor şi din

tabelele Birourilor de evidenŝă centralizată a populaŝiei pentru anii 1922-1923. Cea mai

mare parte a lucrării este destinată caracterizării comunelor urbane şi celor rurale, unde

se cuprind aspecte de ordin: geografic, economic şi administrativ. Pe lîngă consideraŝiile

de ordin general, în cadrul comunelor urbane au fost evidenŝiate şi instituŝiile edilitare,

care conform aprecierilor date de autor determină ,,aspectul civilizat ― ale aşezării.

În lucrarea ,,Centrele comerciale din Basarabia“(1923) generalul Scarlat P.

aminteşte că după Unirea Basarabiei cu România, în Basarabia se aflau 9 oraşe (capitale

şi reşedinŝe de judeŝ) şi 49 de tîrguri. Pentru a putea aprecia importanŝa economică a lor

autorul le clasifică după poziŝia geografică faŝă de arterele fluviale în 4 categorii: oraşe

de pe Nistru, oraşe de pe Prut, oraşe de pe Dunăre, oraşe din interiorul Basarabiei.

Referindu-se la oraşul Leova autorul menŝionează ,,....jucând pentru Prut rolul pe care îl

joacă Tighina pentru Nistru“[9. p.9 ].

123

La sfârşitul anilor '20 ai secolului XX apare lucrarea lui Efodiev I. ,,География

Молдовий” (1929), publicată la Balta, unde găsim o bogată informaŝie geografică

despre aşezările urbane din Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească. În

lucrarea dată sînt descrise sub aspect demoeconomic 3 tîrguri (Balta, Anani, Tiraspol), 2

tîrguşoare (Bîrzu, Rîbniŝa) şi 2 sate mare considerate tîrguşoare (Grigoriopol şi

Dubăsari). Conform autorului în RASSM numărul populaŝiei urbane constituia 74.363

sau 15% din numărul total al populaŝiei.

Printre alte studii de geografie regională poate fi menŝionată monografia ,,Regiunea

Codrilor Basarabiei” (1936), editată la Chişinău de către Dăscălescu N. Autorul este

de părere că la baza cercetărilor geografice ale ŝării trebuie pusă regiunea naturală, care

prezintă trăsături specifice (geologice, morfologice, hidrografice, climatice) etc. de la

care pornesc, la iniŝiativa şi intervenŝia omului, ,,elementele deosebite” precum cele

economice, culturale, industriale, agricole etc. O asemenea abordare, în accepŝia

autorului, poate înlesni organizarea şi conducerea unităŝilor administrativ-teritoriale ale

ŝării. Regiunea Codrilor ca obiect de studiu a fost ales din consideratele unei întinderi

spaŝiale mari de la nord la sud, şi a omogenităŝi cadrului natural şi antropic. Printre cele

mai importante aşezări urbane din Regiunea de Codru sînt enumerate: Chişinău, Orhei,

Hotin şi Cahul. Conform cercetărilor realizate de către autor, extinderea oraşelor din

această zona a fost realizată în dauna Codrului.

În perioada postbelică primele informaŝii cu referinŝă la aşezărilor urbane ale

Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti se regăsesc într-o lucrare cu conŝinut

economico-geografic ,,Молдавская ССР” (1947) care a fost publicată la Moscova. La

realizarea acestei studiu au participat geografii ruşi: Lavrov V. I., Odud A. L.,

Pokşişevskii V. V., Prişleŝov N.F., Cotelnicov V. L. Autorul compartimentului cu privire

la populaŝia din RSSM, Pokşişevskii V. V., indică asupra faptului că majoritatea

populaŝiei din RSS Moldovenească locuia în mediul rural. Ponderea populaŝiei urbane,

la 1941, conform datelor autorului, constituia doar 18,4%, fiind concentrată în 17 oraşe,

iar împreună cu aşezările de tip orăşenesc acestea erau 24 la număr. Odud A. L.

caracterizează principalele oraşe din RSSM după importanŝa economică în cadrul

regiunilor geografice.

Seria anterioară de lucrări ştiinŝifice, preponderent istorice, consacrate studiului

principalelor aspecte legate de oraşele din spaŝiul pruto-nistrean, a fost continuată prin

realizararea istoricului Vizer B. ,, Pe calea urbanizării sau oraşele Moldovei în anii 40-

60 ai sec.XX ‘‘ (2005). În această lucrare sînt expuse rezultatele obŝinute de autor, în

urma investigaŝiilor efectuate asupra unor materiale de arhivă, care au permis elucidarea

diferitor aspecte ale vieŝii politice, economice, sociale şi culturale ale oraşelor din

124

RSSM. Studiul cuprinde informaŝii valoroase referitoare la legislaŝia privind acordarea

statutului de oraş (24 aprilie 1957), care explică mersul desfăşurării procesului de

urbanizare, ca urmare a pătrunderii industriei în localităŝilor rurale şi transformării

satelor în oraşe şi orăşele muncitoreşti. Informaŝii relevante se aduc cu privire la

dinamica şi structura populaŝiei urbane (socială, etnică), care au cunoscut schimbări

semnificative după cel de-al doilea război mondial.

La începutul anilor 60 în RSSM apare o nouă direcŝie în cercetarea oraşelor -

planificarea spaŝiului urban. Acest aspect este reflectat în lucrarea lui Pedaş G.

,,Развитие городов Молдавии (1964), care menŝionează despre importanŝa dezvoltării

armonioase a oraşelor în vederea creării condiŝiilor optime de viaŝă. În studiul dat, au

fost analizate direcŝiile şi strategiile de planificare urbanistică a oraşelor mari şi mici în

conformitate cu deciziile şi hotărîrile emise la nivel unional. Autorul face o periodizare

a activităŝilor urbanistice, începînd cu perioada instaurării regimului comunist în partea

stînga a Nistrului pînă la mijlocul anilor 60 ai secolului XX. În anii '50- '60 sec.XX au

fost abordate principiile şi concepŝiile de dezvoltare spaŝial-planimetrică a oraşelor din

RSSM. Dezvoltarea urbanismului a înregistrat primele succese odată cu intrarea în

vigoare a planurilor urbanistice, elaborate între anii 1952-1954. Aceste planificări

prevedeau extinderea teritoriala şi dublarea populaŝiei oraşelor pînă în anii 1970-1975.

În arhitectura oraşelor au fost prevăzute teritorii destinate construcŝiei instituŝiilor

culturale pentru desfăşurarea unor evenimente artistice şi manifestări publice.

Studii cu un subiect de cercetare asemănător au fost efectuate în cadrul altor

ştiinŝe despre oraşele Republicii Moldova - arhitectura. În monografia ,,Arta

urbanismului în Republica Moldova”(2008) semnată de Maria Şlapac este abordat

istoricul urbanismului Republicii Moldova de la fondarea primelor oraşe din perioada

prestatală pînă la restructurările masive ale perioadei comuniste. În această lucrare se

acordă o atenŝie deosebită descrierii urbanismului din perioada postebelică, considerată

o etapă importantă în dezvoltarea aspectului arhitectonic al oraşelor din Republica

Moldova. Toate acŝiunile urbanistice întreprinse în Uniunea Sovietică erau

supravegheate de puterea centrală. A fost exclusă problema expresivităŝii artistice şi a

specificului naŝional. S-a pus accent pe creşterea densităŝii construcŝiei urbane

urmărindu-se tendinŝa de atingere a grandomaniei: centre enorme de producŝie,

complexe foarte mari de locuit, zone de agrement gigantice.

La mijlocul anilor '80 ai sec.XX cercetările asupra mediului urban sunt orientate

în direcŝia geodemografică. În lucrarea ,,География населения Молдавской ССP и

демографические процессы” autorii Matei C., Proca V. (1985) abordează unele

aspecte ale evoluŝiei reŝelei de aşezări urbane. În perioada analizată 1940-1982 numărul

125

de oraşe s-a mărit de 4,1 ori iar numărul populaŝiei urbane de 5 ori. Creşterea numărului

de aşezări urbane a influienŝat asupra mărimii demografice care a variat de la 12,5 mii

locuitori în 1950 la 25 mii locuitori în 1982.

Între anii 1975-1993 de către Zagarodnaia E. au fost publicate o serie de lucrări

cu privire asupra particularităŝilor procesului de urbanizare în RSSM: problemele

economice ale urbanizării (1975), dezvoltarea social-economică ale oraşelor mici

(1978), particularităŝile regionale ale urbanizării (1980), rolul producŝiei industriale la

formarea şi creşterea categoriilor de oraşe la nivel regional (1989), problemele social-

economice ale dezvoltării reŝelei de oraşe (1993).

Începînd cu anii 90 ai secolului al XX-lea Republica Moldova a intrat într-o criză

demografică progresivă, care s-a manifestat prin transformări radicale în dinamica şi

structura populaŝiei. Din aceste considerente în majoritatea studiilor cu privire la

aşezărilor umane poartă un caracter geodemografic. Ulterior la începutul anilor 2000

sînt reluate unele cercetări cu privire la situaŝia din oraşele republicii, fiind editat Ghidul

Oraşelor din Republica Moldova în care sînt prezentate informaŝii cu un bogat suport

statistic referitor la: poziŝia geografică, date istorice, resursele naturale, economia şi

infrastructura locală pentru fiecare oraş [6]. O contribuŝie însemnată în cercetarea

aşezărilor urbane după importanŝa economică şi mărimea demografică revine

profesorului Mâtcu M., (2006) care în dependenŝă de factorul economic a evidenŝiat 5

grupe de oraşe, fiind elaborată prima hartă cu accentuarea categoriilor de oraşe după

funcŝiile economice. În anul 2008 de către grupul de autori Matei C., Mâtcu M., Sainsus

V., Hachi M. a fost realizată o lucrare ştiinŝifică de caracter sistemic, care abordează o

multitudine de probleme ale oraşelor mici prin prisma rolului lor economic în cadrul

republicii [7].

Printre alte cercetări importante care abordată problema rolului oraşelor în

dezvoltarea regională prin prisma caracteristicilor structurii reŝelei urbane şi a relaŝiilor

urban-rural, se numără teza de doctorat a lui Sârodoiev I. susŝinută la Bucureşti. [11]

Majoritatea acestor studii privesc oraşul din propriul unghi de vedere, însă ar fi

necesar ca în Republica Moldova să fie dezvoltată o direcŝie ştiinŝifică, care ar fi

preocupată de studiul oraşelor sub toate aspectele. În acest sens geografia urbană poate

fi considerată o ştiinŝă care îşi poate asuma acest angajment, oferind în baza principiilor

şi metodelor de cercetare specifice geografiei- analiza spaŝială şi cea multifactorială,

studii complete atît la nivelul descrierii unui oraş (evolutiv, structural etc.) cît şi prin

evidenŝierea trăsăturilor comune întregului sistem urban al ŝării.

Bibliografie:

126

1. Arbure, Z.C., Basarabia în secolul al XIX , tip. Acad. Română, Bucureşti, , 1898,

790 p.

2. Cantemir D. , Descrierea Moldovei ; Trad. de G. Pascu . Bucureşti, Cartea

Românească, 1923, 184 p.

3. Ciobanu, Ştefan (academician). Basarabia (Monografie), Chişinău, Universitas,

1993, 450 p.

4. Dăscălescu N., Regiunea Codrilor Basarabiei : Monografie , Chişinău, "Tiparul

Moldovenesc", 1936, 95 p.

5. Dicŝionarul statistic al Basarabiei, Chişinău, Tipografia Societăŝei anonime

"Glasul Ŝării", 1923, 687 p.

6. Ioniŝă Veaceslav, alŝii, Ghidul oraşelor din Republica Moldova, Editura TISH,

2004, 248 pag.

7. Matei C., Mâtcu M., Rolul oraşelor mici în dezvoltarea complexului

agroindustrial al Republicii Moldova, Chişinău, 2008, 166 p.

8. Mâtcu, M. Rolul factorului economic în dezvoltarea aşezărilor urbane din

Republica Moldova / În: Conferinŝa internaŝională "Transformările demografice

şi socio-economice ale populaŝiei. Actualitate şi viitor" : (5-6 decembrie 2006). ,

2007. P. 106-116.

9. Panaitescu, S., Centrele comerciale din Basarabia , Bucureşti : Cartea

Românească, 1923, 24 p.

10. Poştarencu D., Populaŝia urbană a Basarabiei în perioada 1850-1918, Teză de

doctor în domeniul istoriei, Chişinău, 2010, 166 pag

11. Sîrodoiev I. Cities and regional development in the Republic of Moldova. A

geographic synthesis, Chişinău, 2009, 50 pag.

12. Şlapac, M., Arta urbanismului în Republica Moldova Chişinău, Academia de

Ştiinŝe a Moldovei, 2008, 272 p.

13. Vizer, B. Pe calea urbanizării (oraşele Moldovei în anii 40-60 ai sec. XX)

Chişinău : Universitatea Pedagogică de Stat "Ion Creangă" din Chişinău, 2005,

150 p.

14. Кочергин В. А., Наброски по истории города Дубоссарь и прилежащаго

Поднестровия (Херсонской губернии) 1648-1870, Одесса, 1911,

15. Берг, Л. С., Бессарабия : Страна - люди - хозяйство . Петроград : Огни, 1918,

242 c.

16. Ефодиев, И., География Moлдовий , традус. дин рус. de Думитрашку, С.,

Балта : Eдитура дe Стaт a Moлдовей, 1929, 160 п.

127

17. Педаш, Г. А., Развитие городов Молдавии : (Материал к науч.-техн.

конф.) Кишинев : Изд-во ЦК КП Молдавии, 1964, 28 p.

18. Потоцкий С., Историко-географический очерк Бессарабский губерний, Ялта

1902.

Construcţia lăcaşelor şcolare secundare în Basarabia după Unire

Vasile Creţu, lector superior, UST.

O contribuŝie foarte importantă la evoluŝia învăŝământului secundar a avut-o

campania de construcŝii a lăcaşelor şcolare demarată în anul 1922 de către autorităŝile

şcolare superioare. În afară de construcŝia şcolilor primare au fost clădite şi şcoli

normale, licee şi gimnazii. Se ducea o lipsă destul de mare de licee şi gimnazii, mai ales

în zonele rurale. Lipsa lor s-a simŝit şi mai mult atunci când numărul şcolilor primare a

crescut într-o foarte mare proporŝie şi dorinŝa crescândă a elevilor de a-şi continua

studiile în gimnazii şi licee.

Directoratul de Instrucŝiune Publică a propus încă în 1918 să se deschidă „...cel

puŝin trei şcoli industriale, o şcoală comercială, o şcoală de agricultură şi două gimnazii,

toate acestea aşezate la locuri potrivite prin provincie...Deocamdată vom transforma

şcoala de două clase din Chişinău, care aparŝine nouă în şcoală profesională de fete,

unde fetele de la ŝară, pe lângă patru ani de învăŝătură şi pe lângă studiile de istorie,

limbă română, geografie...religie, matematică...gospodăria, se va lucra şi în atelierele

separate: croitoria, lengeria, broderia...ŝesutul vor ieşi gospodărese de model, care să fie

ca pildă pentru ŝărancele de la sate‖[1,f.14].

În rezultatul operei de construcŝii şcolare Ministerul de resort, în 1923 a proiectat

clădirea de şcoli secundare în aşa centre ale Basarabiei ca: Orhei, Ismail, Bălŝi, Soroca şi

Chişinău[2,p.14]. Unele din aceste lăcaşe au fost date în exploatare către 1928 iar

celelalte, ca de exemplu la Orhei, Ismail erau în stadiul de finisare. Însă cu regret ele

încă erau destul de puŝine la număr în raport cu numărul elevilor absolvenŝi ai şcolilor

primare, mai ales în zonele rurale. Mulŝi dintre aceşti copii nu aveau posibilitatea pentru

a trece de la şcoala primară la cea secundară, adică să aibă acel „...drum deschis la toate

ştiinŝele, pe care este capabil de a le cunoaşte după însuşirile sale fireşti‖[3,p.61].

Pe marginea numărului insuficient de şcoli secundare se referea N. Visterniceanu

în revista pedagogică „Şcoala‖ în 1922, menŝionând următoarele: „După datele

Directoratului în 1922 în jud. Chişinău avem 180 şcoli primare. Dacă am presupune că

în anul curent au absolvit şcoala primară 5 copii, putem vedea că avem 900 copii

128

pregătiŝi pentru continuarea cursurilor. Încotro se vor duce? În tot jud. Chişinău, există o

singură şcoală medie (Gânceşti). Vă puteŝi închipui, pe câŝi din aceşti 900 copii ea îi

poate servi. Mai avem în jud. Chişinău şi trei licee româneşti la Chişinău. Pe câŝi copii

aceste şcoli îi pot adăposti? De fapt anul curent în primele clase din liceele din Chişinău

nu au avut decât aproape 90 de elevi-ŝărani. Prin urmare majoritatea covârşitoare a

absolvenŝilor din şcolile primare vor fi nevoiŝi să se întoarcă înapoi în mediul rural, în

aceiaş întunecime, de unde au ieşit‖[4,p.11].

În contextul celor expuse mai sus Const. Popescu în articolul său, referindu-se la

problema numărului mic de şcoli secundare în provincie, menŝiona că „forŝa unei naŝiuni

se măsoară prin numărul impresionant de cetăŝeni ştiutori de carte‖ şi nerespectarea

acestei condiŝii, duce inevitabil la consecinŝe destul de grave. Referindu-se la starea

învăŝământului din Basarabia el constată cu durere că în circumstanŝele economice de

astăzi „...urmarea liceului pentru copiii clasei ŝărăneşti este lucru imposibil. Cei, care cu

toate acestea se strecoară, fac parte din numărul celor mai fericiŝi. Rămâne la dispoziŝia

populaŝiei sărace şi de stat şcoala medie. 34 şcoli medii pentru 2 mln. 500 mii locuitori

!...O şcoală medie pentru 135 mii locuitori‖[5,p.32-33]. Şi în concluzie relatează că

populaŝia de la sate cu încetul începe să se deştepte şi „începe a înŝelege rostul şcoalei şi

a preŝui foloasele ei‖. Şi că populaŝia nu se mai mulŝumeşte cu şcoala primară, ei caută

una mai superioară. El propune autorităŝilor şcolare să susŝină acest tip de şcoală

„închinat în deosebi clasei ŝărăneşti, dându-i o organizare solidă potrivit scopului şi

timpului‖[5,p.33].

Chestiunea construcŝiilor şi amplasării localurilor de şcoli medii în zonele rurale a

fost pusă în discuŝie în parlamentul României de către mai mulŝi deputaŝi. Astfel,

deputatul Haneş în şedinŝa de la 16 martie 1921 a făcut următoarea comunicare:

„Organele noastre superioare, care au răspândirea culturii poporului, s-au gândit ca pe

lângă intensificarea învăŝământului primar...să pună la îndemână unei cât mai mari părŝi

din populaŝia din pătura ŝărănească, un învăŝământ mijlociu. Din acest gând a pornit

iniŝiativa colegului nostru D-l Angelescu, care fiind ministru...a înfiinŝat o serie de

gimnazii săteşti. Criteriul după care trebuia să se aleagă localitatea unde să ia fiinŝă

aceste şcoli, a fost-depărtarea de localităŝi cu şcoli similare, desimea populaŝiei şi

cerinŝele unei culturi mai înaintate din partea locuitorilor ei‖[6,f.157].

Din aceste considerente statul român pe toată perioada interbelică, cu excepŝia

anilor 1929-1933 de criză economică, a depus mari eforturi şi a făcut mari sacrificii

pentru construirea edificiilor destinate şcolilor secundare. Const. Angelescu menŝiona că

: „S-au dat în fiecare an sute de milioane din creditele extraordinare şi s-au prevăzut în

bugetele anuale sume însemnate, care se destinau aceluiaş scop. Aceste sume însă, nu ar

129

fi fost suficiente pentru a acoperi toate nevoile de construcŝii, cu atât mai mult că

dezvoltarea enormă ce luase învăŝământul după război, nu îngăduia ca aceste construcŝii

să fie repartizate pe un lung şir de ani, căci nu aveam unde instala şcoalele‖[2,p.16].

La procesul de construcŝii a şcolilor secundare au mai contribuit şi comitetele

şcolare, care au fost înfiinŝate în Basarabia în 1921 prin Decret-lege. Prin urmare,

comitetele şcolare activau nu numai în cadrul şcolilor primare dar şi în cele secundare.

În cap.5, art.14 din acest decret se prevede că: „Pe lângă fiecare şcoală secundară, se

instituie câte un comitet şcolar cu scopul de a ajuta la întreŝinerea materială a acestor

şcoale şi de a stabili o legătură mai strânsă între şcoală, familie şi societate în interesul

instrucŝiunii şi educaŝiei elevului‖[7,p.7]. Comitetul şcolar secundar era compus din:

directorul şcolii, doi dintre profesorii şcolii şi patru membri aleşi de adunarea generală

dintre părinŝi.

Prin intermediul art.50 se prevede că comitetul şcolar administrează în beneficiul

şcoalei următoarele venituri: „Taxele şcolare plătite...de către elevii care urmează

cursurile şcolii...;25% din taxele elevilor, care depun examene ca pregătiŝi în particular

sau examen de diferenŝă sau de absolvire...; veniturile capitalului de rezervă al

şcoalei...precum şi veniturile fondurilor mobile şi imobile, proprietate a şcoalei sau

comitetului; cotizaŝii lunare ale membrilor, care constituie adunarea generală (a

părinŝilor copiilor n.a.); cotizaŝiile sau donaŝiile benevole; beneficiile rezultate din

serbări, colete, desfaceri de cărŝi şi rechizite şcolare; subvenŝii din partea instituŝiilor sau

autorităŝilor, cât şi alte venituri neprevăzute‖[7,p.17].

Atribuŝiile principale ale comitetului şcolar secundar sunt următoarele; de a

executa hotărârile adunării generale; de a întreŝine localul şcolii şi celelalte clădiri

anexate ei; întreŝinerea materialului didactic, mobilierului, bibliotecii etc.; a ajuta elevii

nevoiaşi; de a organiza cantine şi cămine şcolare; de a înfiinŝa internate sau

semiinternate pe lângă şcoală; a clădi localuri pentru şcoală, a înfiinŝa biblioteci, băi,

laboratoare etc.

Prin aportul adus de comitetele şcolare secundare au fost înregistrate rezultate

bune în domeniul construcŝiilor de şcoli şi întreŝinerea lor într-o stare satisfăcătoare.

Aceste rezultate nu s-ar fi putut de realizat fără contribuŝia părinŝilor, primăriilor şi

preturilor judeŝene. Fără ele, după cum relata Const. Angelescu „...nu s-ar fi putut

construi sute de clădiri şcolare, răspândite...în toate părŝile ŝării şi care au schimbat cu

totul faŝa învăŝământului nostru. S-au construit 45 de licee şi s-au complectat cu noi

clădiri 32 de localuri existente...Soroca, Tighina‖[2,p.17].

Pe lângă construcŝia de noi localuri şcolare, autorităŝile şcolare mai preconizau şi

înfiinŝarea de noi ateliere şcolare de croitorie, ŝesătorie, broderie pentru ca fetele să

130

capete aptitudini practice în aceste domenii. Astfel, în 1921 directoarea şcolii normale de

învăŝătoare din Chişinău se adresează Comisiei Interimare a Zemstvei Chişinău cu

următoarea cerere: „...având în şcoală multe eleve, fiice de ŝărani în jud. Chişinău şi

dintre ele fiind unele care nu au pregătirea necesară pentru a urma mai departe cursurile

şcoalei normale, deşi sunt destoinice pentru o activitate practică, sfatul pedagogic al

nostru a găsit de cuviinŝă de înfiinŝarea unui atelier de ŝesătorie‖[8,f.42]. În continuare

solicită Comisia interimară pentru a acorda un ajutor necesar atelierului, care are drept

scop de a dezvolta „arta covoarelor basarabene‖, care este ameninŝată să dispară şi ca

elevele „sătence întoarse la ŝară vor aduce cu ele cunoştinŝele tehnice şi artistice

superioare şi aşa vor răspândi gustul artei naŝionale printre săteni‖[8,f.42]. În rezultatul

acestei solicitări, Comisia interimară a luat decizia de a se acorda un ajutor în sumă de 5

mii lei.

Însă pentru ca la şcolile secundare să aibă accesul şi copiii din zonele rurale, era

necesar de a se construi pe lângă ele şi internate. Părinŝii de la sate nu-şi puteau trimite

copiii la şcolile secundare de la oraşe, deoarece pe de o parte viaŝa era prea scumpă, iar

pe de altă parte nu se găseau gazde şi dacă totuşi se găseau, plata chiriei era destul de

mare. Chiar din primii ani după Unire autorităŝile şcolare au lansat iniŝiativa pentru

construcŝia de internate pentru elevii nevoiaşi şi în special, pentru copiii de ŝărani, care

veneau la oraşe pentru a urma cursurile în învăŝământul secundar teoretic sau practic.

Această problemă devenise mai acută mai ales pentru teritoriile alipite, în special

Basarabia, unde în oraşe ponderea vorbitorilor de limbă rusă era cu mult mai mare decât

a celor de limbă română şi din această cauză, chestiunea internatelor era destul de

principală, care necesita o soluŝionare cât mai urgentă.

În toiul campaniei de construcŝii şcolare, în 1925 ministrul instrucŝiunii Const.

Angelescu s-a adresat Prefecturii jud. Chişinău, în care i se comunică unele directive

după care trebuie să se conducă şi să fie aplicate în practică cât mai rapid. Se

menŝionează că: „suntem în preajma redeschiderii campaniei de lucru pentru clădirile

şcolare‖ făcându-se apel la realizarea acestui scop. La compartimentul învăŝământului

secundar teoretic, se indică că: „Problema care cere o soluŝie urgentă este aceia a

internatelor. Prin ele se urmăreşte ca să se înlesnească marele rezervoriu de energie pe

care îl formează elementul rural, care să ia parte la viaŝa socială în măsura ce se cuvine,

atât pentru ca selecŝionarea să se facă cât mai perfectă, făcându-se asupra unei mase cât

mai largi, cât şi pentru ca solidaritatea socială să închege cât mai bine toate elementele

sociale fiind reprezentate în mod echitabil...în toate organele care asigură funcŝionarea

corpului social‖[9,f.24]. În continuare se propune Prefecturii ca „la licee să se ridice câte

un etaj acolo unde se poate‖ şi să se ia măsuri ca „să se construiască internatele necesare

131

liceelor. Iar pentru şcolile secundare de fete, cărora localurile proprii le lipsesc aproape

pretutindeni, e absolut necesar să se înceapă o energică campanie de clădiri, care să

asigure în acelaş timp şi sălile de studii şi pe cele pentru internat, cel puŝin la o şcoală de

fiecare capitală de judeŝ‖[9,f.24]. În conformitate cu cele expuse mai sus, se poate de

adus un exemplu concret, când pe lângă licee se mai construiau anexe la clădirea

principală. De exemplu, din procesul-verbal a şedinŝei comitetului şcolar al liceului de

fete din Cetatea Albă din februarie 1930, putem afla că la clădirea principală a acestui

liceu a mai fost construită o anexă, însă antreprenorul nu poate ridica banii conform

contractului, din cauza că comitetul şcolar nu posedă de suma suficientă, întrucât „...anul

a fost greu şi părinŝii elevilor nu plătesc taxele şcolare‖[10,f.4]. Şi comitetul şcolar a luat

decizia de a interveni către „Casa Şcoalelor‖ pentru a se elibera „un împrumut în sumă

de 200 mii lei pe termenul de zece ani‖. Tot în acest dosar se găsesc cereri de ajutoare

pentru procurarea mobilierului, băncilor, procurarea lemnelor etc.

Astfel, campania construcŝiilor edificiilor şcolare secundare iniŝiată de autorităŝile

şcolare superioare a adus totuşi rezultate destul de benefice. Au fost clădite şcoli nu

numai în capitalele de judeŝe, ci şi în alte localităŝi în apropiere de zonele rurale. Cele

mai multe şcoli secundare au fost întemeiate în intervalul de timp, de la Unire (1918)

până în 1924. De tot au fost ridicate 17 lăcaşe şcolare, în medie câte trei şcoli pe an.

După cum relata Şt. Ciobanu la finele anului 1924 „...în Basarabia funcŝionau 67 şcoli

secundare de stat în afară de cele normale, profesionale, comerciale, industriale, agricole

etc. Aceste 67 şcoli aveau 434 de clase, 716 profesori şi 15 mii 337 de elevi‖[11,p.252-

253].

Însă cu tot numărul de licee de stat pe care l-a avut România în 1928, când a fost

cel mai favorabil an în această privinŝă, având de tot 188 licee, totuşi era încă în urmă

faŝă de mai multe state din Europa. Dacă la 1 mln. de locuitori România avea în medie

10 licee, apoi Danemarca avea 56 licee, Ungaria – 18, Bulgaria – 14,8 etc.[2,p.29]. În

1937 situaŝia în ceia ce priveşte numărul liceelor din ŝară, în raport cu numărul liceelor

din alte state era şi mai proastă, deoarece după 1928 au fost suprimate o mare parte din

clasele paralele şi prin legea învăŝământului secundar a fost limitat numărul elevilor în

gimnaziu până la 50 şi în liceu, maximum 40 elevi.

Conform datelor Anuarului statistic al României pe anii 1936-1937, în Basarabia

funcŝionau 91 şcoli secundare cu un efectiv de 17 mii 966 elevi. Deci progresul este

evident, atât la numărul de şcoli cât şi la compartimentul numărul elevilor. Multe din

şcolile vechi au fost reconstruite, se mai adăoga câte o anexă pe lângă ele, fiind dotate şi

cu internate pentru copiii de la ŝară şi cei nevoiaşi, cu ateliere, cantine etc.

132

Referinţe

1. A.N.R.M., Fond. 70, inv. 2, dos. 214.

2. Angelescu C. Evoluŝia învăŝământului primar şi secundar în ultimii 20 ani.

Bucureşti: Curentul, 1940.

3. Popescu C. Bazele învăŝământului obligatoriu. În: Şcoala. 1922, nr. 9-10.

4. Visterniceanu N. Problema naŝionalizării în Basarabia. În: Şcoala. 1922, nr. 9-10.

5. Popescu C. 34 şcoli pentru 2.500 000 locuitori. În: Şcoala. 1922, nr 9-10.

6. A.N.I.C., Bucureşti, Fond. P.C.M., dos. 23/1921, vol. I.

7. Decret - Lege pentru înfiinŝarea şi organizarea comitetelor şcolare. În:

Şcoala.1921,nr.1-4.

8. A.N.R.M., Fond. 70, inv. 5, dos. 140.

9. A.N.R.M., Fond. 339, inv. 1, dos. 343, vol. 1.

10. A.N.I.C., Bucureşti, Fond. Casa Şcoalelor, dos. 46/1930.

11. Ciobanu Ştefan. Basarabia. Chişinău: Universitas, 1993.

Relaţiile politice polono-otomane şi domnia în Ţăra Moldovei a lui

Gaşpar Graţiani 1619-1620

Valentin Constantinov

Al doilea deceniu al secolului al XIX-lea este extrem de bogat în evenimentele

petrecute în Ŝara Moldovei. Aproape în fiecare an se produc schimbări politice majore

în acest spaŝiu, iar confruntarea politică polono-otomană atinge punctul culminant

anume în perioada cuprinsă între anii 1611-1621. Pe de altă parte, confruntările militare

sunt urmate de solii, dezavuarea acŝiunilor magnaŝilor polonezi1 şi ale cazacilor în

teritoriile poloneze, condiŝionarea stopării incursiunilor tătăreşti în teritoriile poloneze şi

în final încheierea unor tratate politice dintre cele două state2.

1 Este vorba în special de ginerii lui Ieremia Movilă şi de susŝinătorii acestora. De menŝionat că trei din

cei patru gineri: Ştefan Potocki, Michał Wiśniowiecki şi Samuel Korecki vor fi afectaŝi direct de

participarea în campaniile moldoveneşti: Ştefan Potocki va cădea prizonier după bătălia de la Cornul

lui Sas, în anul 1612, şi eliberat de abia la sfârşitul anului 1616; Michał Wiśniowiecki va muri la Iaşi în

condiŝii dubioase la începutul anului 1616; Samuel Korecki va cădea prizonier de două ori: prima oară

după bătălia de la Drăgşani din vara anului 1616, iar mai apoi după ce a evadat, după bătălia de la

Ŝuŝora din anul 1620. Va fi sugrumat în închisoare din porunca sultanului în anul 1622, înaintea sosirii

la Constantinopol a marelui sol polonez Zbaraski cel care printre altele trebuia să negocieze şi

eliberarea lui. 2 Tratate preliminare sau de bază aveau să fie semnate în anul 1617, 1619 şi 1621. Acesta din urmă

după bătălia de la Hotin.

133

Problema căzăcească avea în relaŝiile polono-otomane o importanŝă primordială. În

acelaşi timp, rivalizarea între cele două puteri în principatele dunărene avea, după cum

se pare, o importanŝă secundară. Turcii nu doreau transformarea celor două principate în

părŝi organice ale Imperiului lor, paşalâcuri, le convenea rolul lor de zonă de bufer şi

totodată recunoşteau tacit existenŝa în acea zonă a unor interese poloneze. De aceea, pe

lângă tratatul de la Busza care a fost privit ca unul care a pus capăt influenŝei Polone din

Moldova1, Polonia păstra şi mai departe o anumită influenŝă asupra numirii domnilor

2.

În iulie 1618, noul sultan al otomanilor a trimis o scrisoare polonezilor în care înştiinŝa

despre urcarea sa pe tron şi totodată chema polonezii să trimită pe marele sol pentru

ratificarea păcii. Grzegorz Kochanski trimis la Constantinopol în misiune semioficială

(înaintea marelui sol) a obŝinut schimbarea domnului Ŝării Moldovei3.

La mijlocul lunii ianuarie 1619, ambasdorul Franŝei la Constantinopol, Harlay,

scria regelui despre maşinaŝiile lui Graŝiani pentru a primi scaunul Moldovei4. Nu după

mult timp, la 10 februarie 1619, de la Constantinopol parvenea ştirea urcării pe tronul

Moldovei a lui Gaşpar Graŝiani5.

Miron Costin relatează că Radu Mihnea şi-ar fi cerut singur mazilirea6. Ar fi singurul

caz din istoria medievală când un domn să procedeze aşa. În istoriografia românească s-

1 Abrycht Stanisław Radziwiłł, Rys panowania Zygmunta III, przełożył Edward Kotłubaj, Wydali

Janusz Byliński i Włodzimierz Kaczorowski, Opole, 2011, p.64; Pawel Piasecki, Kronika, Krakow,

1870, p.267. 2 Numirea lui Gabriel Movilă în scaunul Ŝării Româneşti a fost făcută la intervenŝia lui Stanisław

Żółkiewski marele cancelar şi marele hatman al coroanei. 3 Pornind de la greşeala lui Pawel Piasecki „Moldovei (în text greşeală în loc de Radu Mihnea se spune

despre Ştefan II Tomşa: Piasecki, Kronika: „Na zadanie posla polskiego Grzegorza Kochanskiego, od

rzadow rzadow prowincji multanskiej Tomzy uchylila, a hospodarstwo tej ziemi dala Gasparowi

Gracjanemu, ze szczesliwego wielokrotnych poselstw od tejze Porty do Cesarza rzymskiego

sprawienia zalecanemu, czlowiekowi wpradzie obcego i nie ksiazat multanskich pochodzacemu, ale

jednak chrzescianstwu zyczliwemu‖, s.274)‖ Ryszard Majewski susŝine că a fost mazilit Ştefan Tomşa

II. (Majewski, p.27). De fapt a fost mazilit Radu Mihnea. 4 ―Gaspard represente (aux Turcs) avoir beaucoup faict et bien qu‘ils ne croyent et ne soyent pas

contents de luy; toutefois il est si charlatan et trouve moyen de leur tant donner qu‘il fait peur au Prince

de la Moldavie <Radu Mihnea n.ns.>, dont il recherche l‘investiture pour luy avoir a son depart este

promise quand il auroit mene a chef ceste paix‖ (Hurmuzaki, Supliment I, vol.I, p.183, nr.CCLXXX). 5 Ibidem, p.184, nr.CCLXXXI. Vezi şi raportul lui Almoro Nani, bailul Veneŝiei la Constantinopol,

către doge, din 16 februarie 1619 (Ibidem, IV/1 p.375, nr.CDVI). 6 ―Radul vodă spre aceste al treilea anu domnii sale cele dintîiu s-au războlit de ochi şi poate hi

văzându că nu va putea trece, să nu să îngroaşe între turci şi între leşi lucrurile de sfadă, singur s-au

poftitu la împărăŝie să-i vie maziliia, să poată merge la Ŝarigradu pentru leacul ochilor. Deci, I-au făcut

pre voie împărăŝia, pre dînsul l-au chemat la Poartă, iară domniia au datu lui Gaşpar vodă aicea în ŝară,

în locul Radului vodă celui Mare‖ (Miron Costin, op.cit., p.66).

134

a susŝinut ideea că domnul român a cerut singur să fie scos din domnie. N. Iorga1, C. C.

Giurescu2, I. Caproşu

3, Veniamin Ciobanu

4, Gheorghe I. Brătianu

5 au invocat diverse

motive ale automazilirii lui Radu Mihnea. Totuşi, din cele arătate mai sus, reiese că

domnul Moldovei a fost mazilit de către sultan fără a-şi cere el însuşi acest lucru6. Miza

acestei decizii a constat, probabil, în speranŝa otomanilor de a soluŝiona în definitiv

problema Moldovei: se credea că, dacă Graŝiani a rezolvat diferendul între otomani şi

habsburgi, tot aşa el va putea rezolva şi problemele existente între poloni şi otomani.

Ceva mai înainte, datorită eforturilor lui Żółkiewski a fost aşezat în celălalt principat

dunărean Gabriel Movilă. Misiunea marelui sol al coroanei a fost mult aşteptată în

Stambul. Marele sol al coroanei Ożga a fost bine primit, iar tratatul încheiat de el era

confirmarea şi consolidarea actelor mai vechi încheiate între Polonia şi Imperiul

Otoman7. Graŝiani înŝelegea că stabilitatea tronului va depinde de felul în care el va

media situaŝia conflictuală între turci şi polonezi, dar în acest context o importanŝă mare

o va avea felul cum el va reuşi să contribuie la stăvilirea incursiunilor căzăceşti în

Imperiul Otoman şi ale tătarilor în teritoriile polone. În primele sale scrisori către

Sigismund III, Zolkiewski şi Jakob Zadzik noul domn al Moldovei scria despre intenŝiile

lui de a fi mediator între polonezi şi otomani8. În depozitele Bibliotecii Krasinki care nu

s-au păstrat până în zilele noastre, cu sygn. B.I.3, se afla scrisoarea cu propunerile de

mediere ale lui Graŝiani adresate voievodului poznanului Ostrorog. Fragmente din acea

scrisoare au fost publicate de către W. Chometowski în lucrarea Jan Ostrorog –mowca i

pisarz z czasow Zygmunta III „Biblioteka Warszawska‖, t. 3, 1864, s.389-3919. De

menŝionat că Graŝiani încă înainte de ocuparea tronului în Iaşi se străduia să stabilească

1 Ibidem, vol.IV, p. CXXXV; Istoria românilor, vol.V, p.406.

2 C.C.Giurescu, Istoria românilor, vol.III, partea 1, De la moartea lui Mihai Viteazul până la sfârşitul

epocii fanariote (1601-1821), ediŝia a doua revăzută şi adăugită, Fundaŝia Regală pentru Literatură şi

Artă, Bucureşti, 1944, p.36. 3 I.Caproşu, op.cit., p.102.

4 Veniamin Ciobanu, op.cit., p.173.

5 Gheorghe I. Brătianu, Sfatul domnesc şi Adunarea stărilor în Principatele române, Bucureşti, Editura

Enciclopedică, 1995, p.152-153. 6 Ultimul act emis de către Radu Mihnea, în prima lui domnie din Moldova, datează din 9 februarie

1619 (DIR, A, veacul XVII, vol.IV (1616-1620), p.311, nr.384), iar primul act emis de Gaşpar Graŝiani

datează din 11 aprilie 1619 (Ibidem, p.313, nr.388). Cu toate acestea ştirea venirii lui Radu Mihnea la

Constantinopol datează din 16 martie 1619 (Hurmuzaki, IV/2, p.378, nrCDXI). 7 Majewski, p.27-28.

8 „pisal do mnie Gratian, nowy hospodar woloski, ze chcialby w to wstapic, aby nas z Turki pojednac,

gdybysmy jedno pokoju chcieli, a Kozaki uskrzynili‖. T. Zamoyski do biskupa Opalinskiego, 1 VI

1619, B. Racz., nr.114, s.152-153. 9 Majewski, p.28.

135

legături mai apropiate cu polonezii1. Despre majoritatea afacerilor turceşti şi tătăreşti

secretarul coroanei dădea informaŝii bazându-se nemijlocit pe informaŝiile primite din

corespondenŝa cu Graŝiani sau aceleaşi informaŝii provenind de la aceeaşi sursă, dar

comunicate lui prin intermediul lui Zolkiewski. Anumite îndatoriri în ceea ce priveşte

mijlocirea dintre Polonia şi Imperiul Otoman domnii moldoveni le aveau şi în perioadele

anterioare. Niciodată însă acele eforturi nu au căpătat asemenea proporŝii ca în cazul

scurtei domnii a lui Graŝiani. Domnul Moldovei a propus serviciile sale diplomatice în

raporturile cu Poarta. Pe parcursul a câtorva luni, Graŝiani a devenit principalul mediator

în relaŝiile Recipospolitei cu Imperiul Otoman. Domnul a mijlocit, între altele,

răscumpărarea prizonierilor polonezi de la tătari2. Gaşpar Graŝiani a propus ca prin

intermediul cadourilor cazacii să fie temperaŝi şi să nu mai întreprindă atacuri în

interiorul Imperiului Otoman. În acest sens a făcut demersuri şi la domnul Ŝării

Româneşti, Gabriel Movilă, dar aceste încercări ale lui Graŝiani s-au lovit de indiferenŝa

lui Zolkiewski care nu credea în eficienŝa unor asemenea metode3. Eforturile depuse de

Graŝiani pentru păstrarea păcii contravin opiniei că el ar fi dorit să scoată Moldova de

sub influenŝa Porŝii şi să o pună sub autoritatea coroanei poloneze. Aşa ceva nu se putea

produce decât în urma unui război dintre Polonia şi otomani, iar activitatea pacificatoare

pe parcursul anului 1619 a domnului Moldovei infirmă o asemenea intenŝie4. Este

incontestabil faptul că din momentul urcării în scaun a avut loc o apropiere între Graŝiani

şi Polonia şi mai ales acest lucru era simŝit în colaborarea domnului cu Zolkiewski de la

care a primit toată susŝinerea5. Acest fapt i-a adus lui Graŝiani multe favoruri. Anii

precedenŝi au fost plini de tensiuni politice: 1616 – Bătălia de la Drăgşani, 1617 –

Acordul de la Busza, 1618 – Orynin. După aceste tensiuni se aştepta ca între cele două

puteri să se instaureze linişte. De aceea toate demersurile diplomatice aveau să

mărturisească speranŝa unei păci trainice între otomani şi polonezi. Atât anturajul regelui

cât şi marele hatman aveau toate temeiurile să considere că dinspre otomani nu poate

veni nici un pericol serios. Iar acest lucru era foarte important atâta timp cât atenŝia 1 : Hurmuzaki, Fragmente, III, p.73.

2 Ni s-a păstrat un act, care datează din anul 1619, în care este reflectată importanŝa pe care Gaşpar

Graŝiani a avut-o în eliberarea unei părŝi din prizonierii polonezi: Supplicatia Więźniów dla okupu

przywieźionych w roku 1619 în Biblioteka Czartoryski, Ms.350, p.411-413. 3 Pisma Stanisława Żółkiewskiego, wydał A. Bielowski, Lwów, 1961, p.399-405. Hatmanul mare al

coroanei spunea că dacă o să fie nevoie pe cazaci el însuşi o să-i bată. „Dar când vine pericolul din

partea incursiunilor turceşti şi tătăreşti, atunci însăşi mintea sănătoasă spune ca să acordăm mai multe

străduinŝe spre apărarea patriei de armate duşmane decât pentru liniştirea cazacilor‖. 4 Majewski, p.30-31.

5 Pisma Stanisława Żółkiewskiego , p. p.356. Zolkiewski despre Graŝiani: „Zaczym nam wolimy z nim

wytrwyc nizli z onymi lotry Tomzami Grzeczynami‖: (cu el dorim să avem de a face decât cu acei lotri

de Tomşa şi Greci (referire la Radu Mihnea, domn al Moldovei între 1616-1619 n.ns.).

136

regelui se îndrepta spre răscoala izbucnită în Cehia şi teatrul războiului de 30 de ani1.

Marele hatman al coroanei, Stanisław Żółkiewski se arăta convins că un conflict serios

cu otomanii în timpul apropiat nu se prevede2. În Polonia a fost primit în general bine

tratatul încheiat de Ożga Totuşi cu unele excepŝii. Reflecŝia opoziŝiei faŝă de tratatul

încheiat de către solul polonez era în fond o parte componentă a luptei politice, foarte

aprigă care se dădea în acea perioadă în Polonia între partida regalistă, adică a

susŝinătorilor lui Sigismund al III-lea şi a politicii promovate de el, şi opoziŝia nobiliară

care vedea în tentativele regelui de a promova nişte reforme un atentat la libertăile

nobiliare. Iată de ce Zbignew Ossolinski3 scria cu răutate că Zolkiewski a trimis la

Poarta un sol netrebnic, dar se exprimă aici mai ales răutatea şi neplăcerea lui faŝă de

Zolkiewski. Mai de grabă este convingătoare părerea lui Zolkiewski care considera că

Ożga a dat dovadă de mult tact diplomatic4. Cu toate acestea luarea în calcul a unor

postulate poloneze şi tonalitatea scrisorilor sultanului trezeau speranŝa obŝinerii unor

cedări pe cale diplomatică, în primul rând îndepărtarea de la frontieră a lui Schender

paşa, considerat de către Zolkiewski, dar şi de către rege ca un duşman convins al

Rzeczypospolitej şi al polonezilor5. Marele hatman era intenŝionat să-i amestece lui

Gabriel Bethlen, care în războiul proaspăt izbucnit în Imperiul Habsburgic ŝinea partea

protestanŝilor şi ameninŝa stabilitatea în zonă, pe de o parte, pe de alta fiind vasal al

turcilor putea prejudicia echilibrul politic din zonă, existând pericolul ca turcii să se

folosească din plin de succesele militare înregistrate de răsculaŝii protestanŝi din Cehia

sprijiniŝi de principele Transilvaniei. Pentru aceea s-a hotărât trimiterea la

Constantinopol a noului sol6. Alegerea a căzut pe secretarul regal Samuel Hieronim

1 W.Czaplinski, Polska wobec poczatkow wojny 30-letnej, „Sobotka‖, z.4, 1960, s.460.

2 Pisma Stanisława Żółkiewskiego , p.349, 355, 361, 365.

3 Zbigniew Ossoliński, Pamiętnik, opracował i wstępem poprzedził Józef Długosz, Warszawa,

Państwowy Instytut Wydawniczy, 1983, p.103. 4 Despre acest tratat vezi: Dariusz Kołodziejczyk, Ottoman-Polish diplomatic relations (15

th-18

th

Century), Brill, Leiden, Boston, Koln, 2000, p.354-368. 5 Despre poziŝia duşmănoasă a lui Iscander paşa scria Zolkiewski către rege la 15 iulie 1619.

Referindu-se la o scrisoare pe care Schender paşa i-a trimis-o lui Gaşpar Graŝiani, hatmanul reproducea

cuvintele demnitarului otoman: „Nu mă speria cu armata poloneză. Îi ştiu eu pe ei‖. Şi a continuat să

vorbească lucruri urâte despre polonezi‖, Pisma, p.349-351. 6 Iniŝiativa a venit de la curtea regelui, dar Zolkiewski a aprobat-o pe deplin precum mărturiseşte

scrisoarea lui către rege Pisma, s. 355.

137

Otfinowski1, care se trăgea dintr-o familie care a dat curŝii mai mulŝi diplomaŝi şi

traducători ai limbilor orientale2.

Solia lui Otfinowski era de un rang mai mic decât a lui Ozga. Era un sol obişnuit nu ca

starosta Trembowlului – mare3. De aici şi prerogativele şi împuternicirile noii solii, care

avea să negocieze nu un nou acord, ci anumite adnotări şi corectări a celui deja existent.

Instrucŝiile date lui Otfinowski4 au formulat misiunea lui:

Solul avea să confirme realizarea unei părŝi din prevederile tratatului din 1619, şi anume

liniştirea cazacilor prin stabilirea unui tribut precum şi trimiterea de daruri către tătari.

Solul avea să ceară eliberarea tuturor prizonierilor polonezi, care se mai aflau încă în

temniŝele turceşti.

Să ceară îndepărtarea lui Ischender paşa care strică pacea, îi agită pe tătari pentru

săvârşirea incursiunilor şi îngreunează menŝinerea cazacilor în ascultarea.

Să se plângă pe Gabriel Bethlen pentru pagubele produse pe pământurile poloneze şi să

ceară scoaterea principelui din Ungaria.

Să ceară ca în schimbul ajutoarelor tătarii să acorde ajutor militar polonezilor mai ales

împotriva Moscovei.

Să facilliteze anumite probleme de ordin juridic şi comercial privitor la schimbul de

mărfuri şi a schimbului valutar (de exemplu să se permită circulaŝia în Turcia a talerilor

„lewkowe‖)5.

Cu asemenea împuterniciri a pornit Otfinowski la Constantinopol. El a plecat mai

degrabă în prima jumătate a lunii decembrie 1619. În acelaşi timp sau poate ceva mai

degrabă a pornit la hanul Crimeii secretarul regal şi a armatei Vladimerului Florian

Oleszko6. Oleszko trebuia să îndeplinească un şir de porunci. În numele regelui avea să-l

l felicite pe hanul Djanibec Ghirei cu urcarea pe tron (care a cam întârziat). În plus, avea

să ceară îndeplinirea de către tătari a prevederilor păcii polono-otomane şi mai ales

acordarea ajutorului militar Poloniei. Aparte avea să fie stabilit locul unde aveau să fie

1 Date despre el se conŝin în Metryka Koronna, t.165, s.191 în Archiwum Główne Akt Dawnych din

Varşovia. 2 Numele Otfinowski, de asemenea şi Dzierzkow sunt întâlnite permanent în relaŝiile diplomatice

poloneze cu ŝările Orientului. B.Baranowski, Znajomosc Wschodu w dawnej Polsce, Lodz, 1950, s.35-

36, 37, 58, 67, 78-108; Wl. Czaplinski, Dyplomacja polska 1605-1648, în „Polska sluzba

dyplomatyczna‖, p.247 i 252. 3 Despre diferenŝa în titulaturile solilor trimişi în ŝările Orientului scrie St. Grzybowski, Organizacja

polskiej sluzby dyplomaticznej, s.173. 4 AGAD, Libri Legationum, t.30, s.1-5, Pacta turcica per Petru Ozga ossa Copitaneum

Trembovlietorem, renovata per D.Otfinowski nuntia ad Porta missii ceru Fueriecta wydana 29.XI.1619.

Vezi şi Kołodziejczyk, p.369-375. 5 Majewski, p.33.

6 Instrucŝia dată lui Oleszko în Biblioteka Kórnik, nr.326, s.506.

138

transmise darurile. Sigismund III, din considerente de prestigiu, dorea ca acest lucru să

se realizeze pe terenul Rzeczypospolitei1.

Aşadar spre sfârşitul anului 1619, după o perioadă de acalmie relativă în relaŝiile

polono-otomano-tătăreşti, când nu se constată tensionări majore în aceste relaŝii, doi soli

au pornit spre Constantinopol şi Bahcisarai pentru a consolida, din punct de vedere

diplomatic situaŝia Republici nobiliare polono-lituanene. Cu toate acestea, aşa cum se va

constata situaŝia de acalmie în relaŝiile polono-otomane a fost doar un mic repaos în

lungul şir de probleme existent la acea oră în relaŝiile dintre cele două mari puteri.

Republica nobiliară se confrunta cu o presiune dublă, atât din interiorul ŝării unde creştea

vădit opoziŝia faŝă de rege, cât şi în exterior acolo unde izbucnirea Războiului de 30 de

ani avea să aducă remodelarea corespunzătoare a configuraŝiei de forŝe din zonă.

Situaŝia politică internă a Rzeczpospolitej deriva din situaŝiile conflictuale din anii

precedenŝi şi mai ales începând cu sejmul din anul 1618, când contrar voinŝei majorităŝii

nobilimii, regele a numit în funcŝiile politice importante adepŝii politicii sale şi persoane

care nu aveau sau mai degrabă nu mai aveau vigoarea politică de altă dată2. Opoziŝia şi-a

intensificat atacurile asupra politicii promovate de rege imputându-i tendinŝe absolutiste,

discriminarea credincioşilor de alte confesiuni, criticând paşii întreprinşi în politica

externă şi în special războaiele duse împotriva Suediei şi Moscovei. Pretenŝiile personale

ale magnaŝilor în tendinŝa de a ocupa funcŝiile politice rămase de atâta vreme vacante nu

jucau un ultim rol în această dispută politică3. La toate aceste probleme, s-a mai adăugat

încă una – cea legată de evenimentele din Cehia. Politica prohabsburgică promovată de

rege, permisiunea a a-i înrola în armata imperială pe lisowczyci4, precum şi tentativa de

a recupera Silezia5 au devenit subiectele unor atacuri politice foarte puternice. Acestea

dar şi altele erau motive serioase pentru îngrijorare6.

Pe lângă această situaŝie, se produc schimbări importante în ierarhia politică

otomană. În locul lui Mehmet paşa mare vizir a fost numit Ali paşa. Noua conducere a

Imperiului Otoman era formată din adepŝii unei poziŝii intransigente şi exponenŝi ai 1 Majewski, p.33.

2 Situaŝia din timpul sejmului din anul 1618 a fost descrisă de cronicarul polonez Pawel Piasecki,

p.271-272. 3 De exemplu fincŝia de mare hatman al coroanei a fost vacantă între anii 1605 şi 1618. Iar când a fost

oferită i-a fost oferită lui Stanisław Żółkiewski care era trecut de 70 de ani. 4 Iniŝial, o formaŝiune militară a cavaleriei uşoare sub conducerea lui Aleksander Józef Lisowski. Pe cât

de recunoscuŝi în arta militară, erau pe atât de cruzi în jafurile asupra populaŝiei civile. Înainte de a

pleca în slujba împăratului habsburgic lisowczycii au jefuit o parte din voievodatul Cracoviei şi o parte

din cel al Sandomirului Ossolinski, p.104-105. 5 Această intenŝie, printre altele i-a fost expusă lui Stanisław Żółkiewski în scrisoare din 15 octombrie

1619 AGAD, Zbiór Branickich ze Suchej, Nr. 155/181, f.27-33. 6 Despre situaŝia din Polonia din această perioadă vezi: Majewski, p.38-41.

139

promovării politicii de pe poziŝia de forŝă faŝă de Polonia. Odată cu schimbarea politică

de la Constantinopol a simŝit şi domnul Moldovei că este ameninŝat1. Această situaŝie

aduce elemente noi în presupunerile cu privire la mazilirea lui Gaşpar Graŝiani din anul

1620, ştiut fiind faptul că atât Piasecki2, dar şi Miron Costin

3 au evocat ca motiv pentru

mazilirea domnului Moldovei interceptarea scrisorilor lui Gabriel Bethlen. Istoricul

polonez Ryszard Majewski a mers chiar mai departe presupunând că ipoteza cu

scrisorile interceptate a fost oferită de către curtea regală pentru a oferi un mai mare

argument pentru campania de la Ŝuŝora şi ca un argument al faptului că polonezii aveau

obligaŝia morală să-l ajute pe domn4. La 11 februarie 1620, într-o scrisoare alăturată

Jerzy Zbaraski scria că Schender paşa a vrut să-l ademenească pe domnul Moldovei

chemându-l la Constantinopol să meargă pe la el. Graŝiani însă i-a trimis acestuia patru

mii de zloŝi pe care însă paşa nu i-a primit. Pentru care domnul Moldovei este neliniştit5.

neliniştit5. Totuşi, nu credem că trebuie stabilită o singură cauză, sau una principală care

care ar fi dus la căderea lui Gaşpar Graŝiani. Este vorba desigur de un întreg complex de

factori care i-au determinat căderea: simpatiile prea mari pentru Polonia, în locul unei

poziŝii neutre care nu ar fi dat de bănuială6, venirea la conducerea Imperiului Otoman a

unor demnitari dispuşi să tranşeze problemele politice existente de pe poziŝia forŝei, nu

în ultimul rând eşecul politicii de soluŝionare a problemelor incursiunilor căzăceşti şi

tătăreşti, dar şi existenŝa la Constantinopol a unor pretendenŝi la domnie fideli intereselor

otomane: era vorba şi de Ştefan Tomşa al II-lea, care s-a „recomandat‖ ca un adversar al

polonezilor în prima lui domniei din Moldova, şi de Alexandru Iliaş care fusese scos de

ceva vreme din scaunul Ŝării Româneşti, dar descendent din dinastia domnitoare

moldovenească, dar şi Radu Mihnea, crescut, educat la Constantinopol şi din tată care a

1 „eu mă tem pentru mine, ca odată cu începutul războiului să nu mă scoată din scaun, iar pe cine îl vor

pune, ca să fie duşman polonezilor – cu atât mai mult că sosirea la mine în fiecare zi a polonezilor, a

trezit faŝă de mine o mare suspiciune .... Mi-am pierdut toŝi prietenii pe care îi aveam puternici şi acel

vizir nou, nu-mi este prieten‖ după‖ (Scrisoarea din Riksarkivet, Extranea IX, Polen, din Stokholm –

Suedia, nr.115). Traducere după rezumatul din Majewski, p.42. 2 Piasecki, p. 279.

3 Care reia povestirea lui Piasecki Miron Costin, Opere, Ediŝie critică cu un studiu introductiv, note,

comentarii, variante, indice şi glosar de P. P. Panaitescu, Bucureşti, Editura de stat pentru literatură şi

artă, 1958, p.67. 4 Majewski, p.42.

5 Extranea IX Polen, Nr. 104.

6 Aceste bănuieli existau, iar miza putea fi restabilirea influenŝei poloneze în Moldova ca şi cea din

timpurile lui Jan Zamoyski şi Ieremia Movilă, ceea ce desigur că otomanii cu doreau să accepte.

Otomanii şi în speŝă Schender paşa admiteau posibilitatea ca polonezii să mai ocupe odată Moldova şi

să revină la statutul politico-juridic de la sfârşitul secolului al XVI-lea. Gabriel Movilă scria lui

Żółkiewski, la 28 august 1618, că Schender paşa i-ar fi spus lui că marele hatman vrea să ocupe

Moldova. (Pisma, p.555-558).

140

trecut la islam. Cu cât mai bune erau aceste personaje din punctul de vedere al

otomanilor decât Gaşpar Graŝiani, care lucra cu prea mult zel pentru cauza ŝărilor

creştine: Imperiul Habsburgic şi Rzeczpospolita. Schender paşa, renumit desigur prin

victoria din anul 1616, de la Drăgşani, de asemenea făcea parte din funcŝionarii otomani

dornici să se afirme şi care dorea să tranşeze anumite probleme în relaŝiile polono-

otomane de pe poziŝia forŝei.

Otfinowski solul polonez a ajuns la Constantinopol la luna martie 1620. El a fost

primit rece de oficialităŝile otomane. A fost silit să se stabilească într-o localitate situată

la 2 mile de capitala Imperiului Otoman, ceea ce contravenea fără îndoială normelor

diplomatice. În primele scrisori trimise în Polonia solul a descris situaŝia nu tocmai roză

pe care a văzut-o odată cu sosirea la Constantinopol1. El a fost ŝinut 35 fără să i se

permită să intre la sultan sau marele vizir2. Cauza unei asemenea situaŝii trebuie căutată

în repetatele incursiuni ale cazacilor zaporojeni în interiorul Imperiului Otoman3.

Totodată, în aceeaşi perioadă a scăzut numărul incursiunilor tătăreşti, fie din cauza

interdicŝiilor pe care ei le-au primit de la otomani, fie din cauza pregătirii minuŝioase a

polonezilor care au luat măsurile de rigoare după dezastrul de la Orynin din anul 16184.

Soarta celor două solii a fost asemănătoare. Adică s-au terminat cu insucces. Oleszko,

după încercări de a rezolva misiunea care stătea în faŝa soliei sale, a fost arestat şi nu a

fost eliberat decât în anul 16235. Otfinowski, probabil cunoştea soarta celuilalt sol

polonez trimis în Crimeea şi arestat acolo, de aceea în a doua jumătate a lunii iulie, la

recomandarea regelui polon, s-a strecurat pe neobservate din Constantinopol şi pe o

corabie veneŝiană s-a întors prin Italia şi Austria în ŝară6.

De regulă se consideră că Imperiul Otoman nu a participat la Războiul de 30 de

ani. Într-adevăr, Imperiul Otoman era legat de obligaŝiunile păcii otomano-habsburgice

din anul 1606 şi confirmată în anul 1615, prin eforturile aceluiaşi Gaşpar Graŝiani. Cu

toate aceste aera clar că mai devreme sau mai târziu între cele două imperii, Otoman şi

Habsburgic aveau să reizbucnească ostilităŝile. De aceea otomanii au încurajat

participarea la război a lui Gabriel Bethlen, susŝinând cel puŝin moral în prima fază

intenŝiile principelui transilvănean. De aceea, gestul interceptării scrisorilor lui Gabriel

1 Hurmuzaki, supliment II, vol. II, p.472-473, nr.CCXXV.

2 Biblioteka Raczyński, nr.2, p.443.

3 Majewski, p.44.

4 M.Horn, Chronologia i zasieg najazdow tatarskich w latach 1600-1647, „Studia i Materialy‖, t.VIII,

cz.1, 1962, (tablica s.66), susŝine că în 1619 a avut loc o singură incursiune tătărească în noiembrie

1619. după toate probabilităŝile acesta era un grup de tătari nogai care nu se supunea nici unei

autorităŝi. 5 Majewski, p.58.

6 Majewski, p.50-51.

141

Bethlen despre care a fost vorba mai sus şi trimiterea lor regelui polon echivala cu cel

puŝin un gest de neprietenie faŝă de Imperiul Otoman. Iată de ce hotărârea de mazilire a

lui Gaşpar Graŝiani apărea ca un gest firesc în acele condiŝii.

La 19 august 1620, ambasadorul francez Cesy scria regelui despre schimbarea

domnului în Ŝara Românească şi despre scoaterea lui Gaşpar Graŝiani din scaunul

Moldovei. Acesta, însă, intenŝiona să opună rezistenŝă1. La 24 august, se ştia şi numele

celui care avea să-l înlocuiască – Alexandru Iliaş2. Domnul Moldovei s-a adresat după

sprijin Poloniei. Se pare că acolo mazilirea lui Gaşpar Graŝiani au primit-o ca un gest

ostil faŝă de Polonia. Cumulat cu celelalte evenimente s-a crezut că după instalarea

noului domn în scaunul Ŝării Moldovei următorul pas va fi organizarea unei campanii

împotriva Poloniei. De aceea, pentru a preveni o asemenea evoluŝie a evenimentelor

regele împreună cu marele hatman au hotărât să opună rezistenŝă. Repetarea scenariului

din anul 1595 însă nu a reuşit. La Ŝuŝora în ziua de 19 septembrie 1620 s-a dat bătălia

între trupele comandate de Stanisław Żółkiewski de o parte şi Schender paşa pe de altă

parte, bătălie terminată cu victoria armatei otomane.

Percepţii ale majorităţii privind minoritatea confesională în Republica

Moldova. Cazul comunităţii islamice

Aurelia Felea, conf. univ dr.

După marea invazie tătară din anii 1241-1242, arealul situat între râurile Prut,

Nistru, Dunăre şi Marea Neagră a fost controlat timp de mai mult de un secol de Hoarda

de Aur. Această stăpânire a coincis cu perioada în care avea loc islamizarea statului

tătaro-mongol. Cercetările arheologice au identificat în centrul Republicii Moldova

actuale, la Orheiul Vechi, Brăviceni, Trebujeni şi Costeşti, urme ale unor edificii

destinate cultului islamic, ruine de localuri hoteliere, băi publice specifice acestui cult.

După retragerea stăpânirii tătaro-mongole, pe locul construcŝiilor musulmane au fost

înălŝate edificii ale unor autorităŝi creştine.

Ulterior, factorul islamic s-a impus în istoria Moldovei mai ales prin intermediul

Imperiului otoman. Poarta a anexat, în secolele XV-XVIII, însemnate teritorii situate în

partea sudică şi nord-estică a Ŝării Moldovei (cetăŝile Chilia, Cetatea Albă, Tighina 1 Din această zi datează două scrisori ale ambasadorului francez: Ibidem, Supliment I, vol.I, p.187,

nr.CCLXXXVI-CCLXXXVII. După forma şi conŝinutul lor putem bănui că atunci evenimentele au

decurs cu o rapiditate de nedescris. Dacă în prima scrisoare ambasadorul vorbea doar de suspiciuni care

trenau asupra domnului Moldovei. În cea de-a doua, el deja comunica scoaterea lui Graŝiani din

domnie. 2 Ibidem, IV/2, p.387, nr.CDXXV.

142

(numită de turci Bender), Hotin şi regiunile din jurul lor), unde au fost instalate structuri

militar-administrative şi religioase otomane. Aici au sosit, în diferite perioade, populaŝii

islamice turco-tătare. De altfel, memoria istorică a păstrat nu doar episoade ale

confruntărilor româno-turce, dar şi multiple împrumuturi culturale, în viaŝa cotidiană –

feluri de mâncare, dulciuri, pepenele verde, cafeaua, flori precum laleaua, zambila,

garoafa, liliacul au pătruns la români datorită turcilor.

În urma înaintării continue spre sud a Imperiului ŝarist, în ultimul sfert al secolului

al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea, grupuri de populaŝie turco-tătară din

arealul pontic septentrional s-au refugiat pe pământuri situate la sud de Dunăre. Alte

grupuri de turci şi tătari au fost strămutate de administraŝia ŝaristă în Rusia (numărul

celor strămutaŝi a fost estimat, cu referire la anul 1806, la 80 de mii). Exodul a avut

pentru aceşti oameni consecinŝe dramatice: ei au rămas practic fără averi, mulŝi au murit

pe drum din pricina bolilor şi a lipsurilor. Situaŝia lor disperată a fost descrisă minuŝios

de militari ruşi implicaŝi în acele evenimente.

În anii 30 ai secolului trecut, pe teritoriul Basarabiei împărtăşeau credinŝa islamică

peste o sută de persoane (148).

Actualmente, potrivit datelor recensământului populaŝiei efectuat în Rep.

Moldova în perioada 5-12 octombrie 2004, ŝara are 3.383.332 de locuitori (datele nu

includ municipiul Bender şi regiunea estică controlată de regimul separatist de la

Tiraspol). Religia musulmană este confesată de 1.667 de persoane (0,05% din numărul

total al populaŝiei ŝării), dintre care 1.075 bărbaŝi şi 592 femei; 339 de credincioşi

islamici sunt copii sub 15 ani. În localităŝi de tip urban locuiesc 1.353 de musulmani (cei

mai mulŝi sunt localizaŝi în capitala ŝării, oraşul Chişinău (995) şi în municipiul Bălŝi

(106)); în mediul rural, 314 persoane aparŝin acestui grup confesional. Politici

voluntariste ale conducerii ŝării în sfera construcŝiei identitare (sub aspect etnic,

lingvistic, religios), implicarea masivă a factorului ideologic în procesul efectuării

recensământului au făcut ca datele publicate să fie, de fapt, inutilizabile.

Conducerea comunităŝii islamice din Rep. Moldova susŝine că în ŝară se află

17.000-20.000 de musulmani. Dintre aceştia, 3.000-4.000 sunt moldoveni, iar ceilalŝi

sunt credincioşi musulmani stabiliŝi în ŝară provizoriu – ei au venit la studii, pentru a

desfăşura activităŝi economice, comerciale, culturale, diplomatice. Cei mai mulŝi

studenŝi sosiŝi din ŝări cu populaŝie majoritar musulmană (Arabia Saudită, Egipt,

Iordania, Iran, Maroc, Siria, Sudan, Tunisia, Turcia, Uzbekistan, Yemen) studiază la

Universitatea de Stat de Medicină „Nicolae Testemiŝanu‖. Informaŝiile comunităŝii

islamice se bazează, în principal, pe datele diplomaŝilor străini despre cetăŝenii ŝărilor

lor, aflaŝi în Rep. Moldova împreună cu familiile.

143

În perioada 2001-2009, organele executive au respins toate cererile de

recunoaştere a cultului musulman. Forŝele de ordine au supus comunităŝile islamice la

multiple hărŝuiri şi intimidări. Nici o altă comunitate religioasă din Rep. Moldova nu a

fost şicanată în asemenea mod, cu excepŝia Mitropoliei Basarabiei, care este subordonată

Patriarhiei Române, şi poate o grupare originară din China, ceea ce indică asupra

caracterului politic al acestui tratament.

Cultul islamic a fost recunoscut oficial la 14 martie 2011. Au urmat, în mai 2011,

un şir de proteste ale creştinilor, încurajate şi dirijate în mod evident de figuri

proeminente ale cultului majoritar. Au răsunat „argumente‖ tipice din registrul

xenofobiei, islamofobiei şi chiar al rasismului islamic. Mitropolitul Chişinăului şi al

Întregii Moldove, Vladimir (capul Bisericii Ortodoxe din Rep. Moldova, care este

subordonată Patriarhiei Ruse), a reacŝionat în felul următor: „Într-o ŝară ortodoxă este o

înjosire, pentru creştinii noştri ortodocşi. Eu cred că nu este bine să fie înregistrat astfel

de cult religios într-o ŝară pur ortodoxă‖. Liderul PCRM, Vladimir Voronin, a

dezaprobat în termeni severi decizia ministerială – credinŝa creştină este absolut opusă

celei islamice, susŝinea ex-preşedintele. Participanŝii la protestele stradale au invocat

„decăderea moravurilor‖ în societatea moldavă, din vina persoanelor venite din afara

ŝării (în particular, a musulmanilor); sentimentul de insecuritate; imperativul păstrării

unei ŝări şi a unei religii „curate‖; dorinŝa de a rămâne în credinŝa în care s-au născut

(presupunând că cineva doreşte să-i lipsească de aceasta) ş. a. S-a spus că „religia

islamică crează mari probleme în Europa‖; s-a lăsat să se înŝeleagă că valorile afişate de

islam contravin celor promovate de religia creştină. Au fost distribuite pliante intitulate

„Moldova ameninŝată de islamizare şi (de) homosexualizare‖.

Cu toate acestea, principalii actori ai opoziŝiei par să reprezinte, ei înşişi, o

minoritate. Este vorba despre Marchel, Episcopul de Bălŝi şi de Făleşti, conducătorul de

fapt al protestelor, a cărui eparhie cuprinde zone puternic rusificate, cu aderenŝă

pronunŝată la PCRM. Protestele stradale abia dacă au întrunit între câteva sute şi ceva

mai mult de o mie de participanŝi. Astăzi ştim, de asemenea, că în postură de contestatari

activi au apărut credincioşii neoprotestanŝi (baptişti). Valeriu Ghileŝchi, cunoscut pastor

baptist, a fost unul dintre cei patru deputaŝi care au votat în Parlament împotriva „Legea

cu privire la asigurarea egalităŝii‖, adoptată în Parlament la 25 mai 2012.

Este remarcabil faptul că discuŝiile generate de recunoaşterea cultului islamic s-au

întreŝesut cu dezbaterile referitoare la adoptarea legislaŝiei anti-discriminare. Dezbaterile

au avut loc, în fond, pe marginea sintagmei „orientare sexuală‖ şi a nediscriminării

minorităŝilor sexuale, deşi legea se referă şi la alte grupuri marginalizare şi social-

vulnerabile: elevii din mediul rural, femeile, persoanele cu dizabilităŝi, cetăŝenii care

144

locuiesc în anumite zone ale Republicii Moldova şi au acces mai redus la ajutorul social,

grupurile religioase minoritare. Mai mult, în timpul protestelor semnificaŝia legii a fost

prezentată denaturat. Finalitatea ei, axată pe ideea de toleranŝă, a fost interpretată în

sensul că, din dorinŝa atingerii unor beneficii, autorităŝile statului doresc să promoveze

„practicile sexuale ne-tradiŝionale‖, „legalizarea viciului‖.

Niciuna dintre formaŝiunile politice, indiferent dacă se afla la guvernare sau în

opozitie, nu a purtat un dialog cu societatea, nu a încercat să explice, să-i convingă pe

opozanŝi sau sceptici, din perspectiva construirii unei societăŝi democratice, despre

necesitatea adoptării respectivei legi. Politicienii au tratat subiectul în glumă, s-au

eschivat de la răspunsurile ziaristilor, au invocat probleme mai presante (Dorin

Chirtoacă: Partidul Liberal) ori şi-au exprimat neîncrederea în legătură cu intenŝiile

integratoare ale UE (Marian Lupu: Partidul Democrat). În schimb, clericii Mitropoliei

Moldovei şi persoane din PCRM au utilizat din plin contrargumente împrumutate din

arsenalul Bisericii Ruse: „Biserica Ortodoxă, se spunea într-un document emis la

Patriarhia Rusă, remarcă în unele articole ale legii, adoptate în pofida voinŝei majorităŝii

cetăŝenilor Republicii Moldova, un pericol pentru integritatea morală şi spirituală a

societăŝii moldoveneşti. Această lege poate fi folosită pentru a limita critica

homosexualităŝii, pentru a interzice să numeşti comportamentul homosexual drept păcat.

Legea interpretează destul de larg termenul de discriminare, fără a ŝine cont de

convingerile religioase tradiŝionale. Experienŝa duhovnicească şi pastorală mărturiseşte

că, în majoritatea cazurilor, comportamentul homosexual este o consecinŝă a liberei

alegeri a omului. De aceea, a egala aşa-numitele minorităŝi sexuale cu minorităŝile

naŝionale, de rasă sau sociale este absolut incorect‖.

Sarcina de a explica cetăŝenilor sensul legislaŝiei ne-discriminare a fost lăsată

exclusiv pe seama mass-media, organizaŝiilor non-guvernamentale (reunite în Grupul

civic pentru egalitate) şi analiştilor politici. Protestele anti-islamice şi anti-

antidiscriminare au fost contrabalansate permanent de acŝiuni ale societăŝii civile,

identificabile prin slogane Stop-Discriminare. Reprezentanŝii organizaŝiilor ne-

guvernamentale şi „apărătorii ortodoxiei‖ au stat în timpul manifestaŝiilor stradale,

literalmente, faŝă în faŝă. Este adevărat că prezenŝa militanŝilor anti-discriminare nu a

fost numeroasă, însă aceste grupuri se vădesc bine instruite în sfera drepturilor omului,

insistente, decise şi foarte credibile. Conducătorii lor, Antoniŝa Fonari, Sergiu Ostaf,

Natalia Ghilaşcu ş. a., pot fi percepuŝi drept potenŝiale persoane publice de prim rang. În

2011, dintre actorii politici, doar Ministrul Justiŝiei, Alexandru Tănase, a apărat public

decizia de inregisrare a Ligii islamice. „Este un drept fundamental al musulmanilor pe

care trebuie să îl respectăm. Prin înregistrarea oficială a islamului, musulmanii nu sunt

145

încurajaŝi la unele sau altele activităŝi. Este bine că a fost înregistrat islamul. Sunt

convins că creştinismul este o religie a toleranŝei‖, a declarat Alexandru Tănase.

Problema respectării drepturilor confesionale/drepturilor omului a fost examinată

mai ales prin prisma anagajamentelor Rep. Moldova faŝă de Uniunea Europeană, în

vederea obŝinerii regimului liberalizat de vize. Ambasadorul Uniunii Europene la

Chişinău, Dirk Schuebel, a făcut declaraŝii repetate în sensul că Moldova are restanŝe la

capitolul respectarea drepturilor minorităŝilor sexuale şi religioase. Dacă autorităŝile

interzic Liga islamică, asta înseamnă că ŝara nu respectă condiŝiile obŝinerii regimului

liberalizat de vize, a rezumat Dirk Schuebel. Raportorul special al Organizaŝiei

Naŝiunilor Unite privind libertatea religiei şi credinŝei, Heiner Bielefeldt, a enunŝat, la 8

septembrie 2011, anumite concluzii pe marginea vizitei sale în Republica Moldova (1-8

septembrie). Heiner Bielefeldt s-a referit la tratamentul privilegiat al Bisericii majoritare

de către autorităŝi, invocarea religiei ortodoxe în interesul politicii identităŝii colective,

poziŝii extremiste care implică, de fapt, un „antagonism devastator‖ între tradiŝia

ortodoxă şi drepturile omului, necesitatea adoptării unei legislaŝii anti-discriminare şi a

utilizării nediscriminatorii a spaŝiului public. De asemenea, la Chişinău s-a aflat în vizită

oficială Thomas Hammerberg, comisarul pentru Drepturile Omului al Consiliului

Europei. Thomas Hammerberg a menŝionat rapoartele „bine documentate‖ primite de

această organizaŝie despre islamofobia şi homofobia existente în Moldova.

Ierarhii Mitropoliei Moldovei au fost mai curând prudenŝi şi au manifestat

pacienŝă. Unii preoŝi au lăsat să se înŝeleagă că nu sunt împotriva credinŝei islamice şi a

inserŝiei sale în perimetrul legal, dar susŝineau că legislaŝia era prea permisivă în ceea ce

privea înregistrarea confesiunilor şi că nu sublinia îndeajuns rolul special/primordial al

Bisericii Ortodoxe în societatea moldavă. Finalmente, Mitropolia a condamnat poziŝia

intransigentă a episcopului Marchel. Nu vom şti, probabil, prea curând care a fost

dimensiunea politică, electorală, şi geopolitică a acestor evenimente. Se poate observa

însă, cu ochiul liber, că interesele politice, peste tot în lume, învăluie, aidoma unei

„cruste‖, dezbaterile confesionale, inclusiv despre islam.

În afară de Liga islamică, în Rep. Moldova există o comunitate de musulmani

riguros organizată, cu o istorie de peste un deceniu. Conducătorul comunităŝii este dl

Talgat Maşaev, născut în 1957, în satul Maximovka, regiunea Kurgan, Federaŝia Rusă.

El a sosit în R.S.S.M. în anul 1983 şi este cetăŝean al Republicii Moldova. La 29 august

2000, dumnealui a înaintat autorităŝilor prima cerere de înregistrare a acestui grup

islamic, dar solicitarea sa a fost respinsă. A avansat de atunci mai multe cereri de

recunoaştere din partea statului, însă fără succes. Totuşi, grupul său a fost înregistrat

oficial sub forma unei organizaŝii non-guvernamentale, cu numele de Grădinile Liniştii.

146

Asociaŝia a organizat în trecut – şi continuă şi în prezent să facă acest lucru – diferite

activităŝi cu caracter religios (islamic): rugăciuni, lecŝii pentru copii etc. Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a decis, la 12 mai 2009, în favoarea cetăŝeanului

Republicii Moldova Talgat Maşaev, care, în 2004, fusese sancŝionat pentru practicarea

unui cult religios neînregistrat de stat. Instanŝa europeană a constatat că instituŝiile

statutului i-au încalcat lui Talgat Maşaev un şir de drepturi, inclusiv acela de a se ruga

într-un spaŝiu privat. Din informaŝiile disponibile rezultă că, în ultimii ani, între Liga

islamică şi conducerea organizaŝiei Grădinile Liniştii s-au purtat tratative în vederea

fuzionării celor două comunităŝi, însă se pare că, din cauza unor abordări divergente ale

învăŝăturii islamice, unificarea nu va avea loc.

Înainte de înregistrarea oficială a islamului, se ştia că în capitala ŝării existau

câteva localuri în care se oficia cultul islamic, dar, întrucât grupurile musulmane nu

deŝineau statut legal, activitatea acestor aşezăminte nu era transparentă. Existau totuşi

informaŝii ce indicau asupra sprijinului din străinătate, de care beneficiau casele de

rugăciune musulmane, pentru acoperirea cheltuielilor de închiriere şi de întreŝinere. Se

ştia despre persoane originare din ŝări islamice, venite la studii sau stabilite cu traiul în

Rep. Moldova, care îşi asumau misiunea de imami. În 2009-2010 am vizitat de câteva

ori două case de rugăciune islamice. Am fost primită întotdeauna frumos şi prevenitor.

Totuşi, ambianŝa era destul de apăsătoare: moscheile erau amplasate în foste unităŝi

comercial-industriale care nu mai funcŝionau de mult timp, spaŝiile erau prost încălzite

(fapt deosebit de inconfortabil pentru un cult care practică mult abluŝiunile ritualice), iar

angajaŝii fortelor de ordine şi de securitate puteau să-ŝi ceară, la intrare sau la ieşire, să te

legitimezi.

După înregistrarea Ligii islamice a începit ridicarea unei moschei. Edificiul, care

de fapt s-a şi construit între timp, este elegant, curat şi luminos, şi este prevăzut cu

mijloace tehnice, o mică bibliotecă, spaŝii separate în care se înrunesc bărbaŝii, femeile,

iar copiii învaŝă despre credinŝa islamică. Acest centru de cult islamic se află în

Chişinău, pe strada Mesagerul 9.

Organizaŝia Grădinile Liniştii dispune de o locaŝie mai modestă, închiriată în zona

gării feroviare din Chişinău, dar care are o viaŝă religioasă intensă. În acel spaŝiu se

oficiază servicii divine, printre care deosebit de importantă este rugăciunea colectivă de

vineri. Femeile şi copiii frecventează cursuri ce au loc sâmbăta şi duminica, la care

primesc informaŝii despre învăŝătura islamică, se socializează.

În ultimul deceniu, cheltuielile bugetare destinate cultelor au fost în ascendenŝă.

Principalul beneficiar a fost, totuşi, Biserica Ortodoxă din Moldova, guvernul

contribuind masiv la renovarea lăcaşelor acestui cult. Anumite decizii guvernamentale

147

din trecut au condus, de asemenea, spre situaŝia în care proprietăŝile confiscate în

perioada comunistă să revină Bisericii majoritare. În aceste condiŝii, nu trebuie să ne

uimească faptul că alte confesiuni caută sprijin financiar şi material din alte surse,

inclusiv în afara ŝării.

În Rep. Moldova nu există instituŝii de teologie islamică. Totuşi, lumea islamică

nu este pentru noi terra incognita. Departamentele de istorie, de limbi străine, de

politologie şi relaŝii internaŝionale ale univestităŝilor oferă cursuri despre civilizaŝia

arabă, trecutul şi prezentul ŝărilor situate în perimetrul civilizaŝional al islamului. Din

când în când, la aceste instituŝii se organizează cursuri de limbă arabă şi turcă moderne.

Merită să fie menŝionate cercetările arheologice întreprinse timp de câteva decenii la

Orheiul Vechi. Rezultatele, ce cuprind şi vestigii islamice, au fost prezentate în

admirabilele publicaŝii ale dnei dr. Tamara Nesterov. Coranul tradus în limba română de

Silvestru Octavian Isopescu în 1910, la mănăstirea Dragomirna, a fost reeditat la

Chişinău de mai multe ori, începând cu 1999, la editura „Cartier‖. Tipărituri de

propagare a cultului islamic au fost aduse (sub formă de achiziŝii sau donaŝii) în Rep.

Moldova, inclusiv la Biblioteca Natională, din România, Ucraina (Odesa, Kiev) şi

Rusia.

Mă încumet să afirm că societatea moldavă, în ansamblu, întelege că este vital

necesar pentru ea însăşi, pentru binele public, pentru stabilitatea şi prosperitatea sa, şi nu

doar în virtutea unor exigenŝe venite din exterior, să respecte drepturile fundamentale ale

tuturor membrilor săi. Factorul politic va putea miza pe conduita raŝională şi tolerantă a

marii majorităŝi a societăŝii moldave, dacă va informa corect, sincer şi persistent

cetăŝenii asupra deciziilor care vor fi de luat în viitor. Calea spre înŝelegere civică trece

prin efortul tuturor de ridicare a nivelului de educaŝie, în general, şi a culturii religioase,

juridice şi politice, în mod special. Instituŝiile culturale şi de învăŝământ, mass-media

vor avea de jucat rolul decisiv. Evoluŝia islamului european, inclusiv în Rep. Moldova,

depinde şi de capacitatea comunităŝilor musulmane de a utiliza pârghiile şi normele

statului de drept, în vederea desfăşurării vieŝii lor religioase, de a destructura

stereotipurile referitoare la musulmani şi de a se adapta la situaŝia de minoritate.

Surse:

Chirtoagă, Ion, „Orhei‖, în Destin Românesc. Revistă de istorie şi cultură, vol. 1, nr. 45

(2006), pp. 122–125.

Chirtoagă, Ion, Sud-Estul Moldovei şi stânga Nistrului (1484–1699). Expansiunea şi

dominaŝia turco-tătară, Bucureşti: Fundaŝia Culturală Română, 1999, pp. 89–103.

148

Ciobanu, Constantin, Biserica Adormirii Maicii Domnului din Căuşeni, Chişinău:

Ştiinŝa, 1997.

Maxim, Mihai, „Principatele Române şi Imperiul Otoman (1400–1878)‖, în Stephen

Fischer-Galaŝi, Dinu C. Giurescu, Ioan-Aurel Pop (ed.), O istorie a românilor, Cluj-

Napoca: Fundaŝia Culturală Română. Centrul de Studii Transilvane, 1998, pp. 128–147.

Nesterov, Tamara, „Monumente de arhitectură musulmană la Orheiul Vechi‖, în Sud-

Est. Revistă de artă, cultură şi civilizaŝie, vol. 2, nr. 48 (2002), pp. 118–122.

Recensământul populaŝiei 2004, vol. I Caracteristici demografice, naŝionale, lingvistice,

culturale (Population Census. Demographic, National, Linguistic, Cultural

Characteristics), Chişinău: Tipografia Centrală, 2006, pp. 476–485.

Jurnal de Chişinău, nr. 32 (1043), 6 mai 2011, nr. 48 (1059), 1 iulie 2011; nr. 51 (1062),

12 iulie 2011; nr. 83 (1094), 4 noiembrie 2011; nr. 89 (1100), 25 noiembrie 2011.

Timpul, nr. 94 (1537), 27 mai 2011; nr. 219 (1662), 24 noiembrie 2011.

Flux ediŝia de vineri, nr. 11 (791), 25 martie 2011; nr. 33 (813), 16 septembrie 2011.

http://moldova.usembassy.gov/ro/2011irf.html accesat la 16 februarie 2011.

http://www.state.gov/g/drl/rls/irf/2009/127325.htm accesat la 16 februarie 2012.

http://www.state.gov/g/drl/rls/irf/2010/148963.html, accesat la 16 februarie 2012.

http://www.menneskeret.dk/files/DoekerPDF/CASE_OF_MASAEV_v._MOLDOVA.pd

f, accesat la 16 februarie 2012.

http://www.youtube.com/watch?v=rlXUyLeRiGo&feature=related, accesat la 16

februarie 2012.

http://politik.md/?view=articlefull&viewarticle=5983, accesat la 16 februarie 2012.

http://www.youtube.com/watch?v=mbLvd6CxHVk&feature=related, accesat la 16

februarie 2012.

http://www.youtube.com/watch?v=k8n652CUa_4&feature=related, accesat la 16

februarie 2012. http://www.youtube.com/watch?v=4aDZfl8Flt8&feature=related,

accesat la 16 februarie 2012.

http://www.youtube.com/watch?v=IrHdYC0rxIg&feature=related, accesat 16 februarie

2012. http://www.youtube.com/watch?v=YMBNcCyWlBw&feature=related, accesat

la16 februarie 2012.

http://m.protv.md/stiri/social/voronin-impotriva-musulmanilor-inregistrarea-islamului-

in-moldova.html accesat la 16 februarie 2012.

http://jurnal.md/ro/news/-balciul-rm-ue-islamul-i-legea-antidiscriminare-vs-regim-de-

vize-205669/, accesat la 16 februarie 2012.

http://www.jurnal.md/ro/news/episcopul-marchel-ar-putea-fi-sanc-ionat-pentru-ac-

iunile-sale-220784/, accesat la 7 februarie 2013.

149

http://www.adevarul.ro/moldova/CHISINAU-Conflict-ortodocsi-Mitropolitul-

enoriasilor_0_466753451.html, accesat la 16 februarie 2012.

http://www.adevarul.ro/moldova/chisinau/Protestatarii_ortodocsi_au_manifestat_astazi_

in_fata_Ministerului_Justitiei_impotriva_legalizarii_cultului_islamic_in_Republica_Mo

ldova_0_540546140.html, accesat la 16 februarie 2012.

http://www.publika.md/emisiuni/fabrika_411.html, accesat la 16 februarie 2012.

http://www.publika.md/mitropolitul-vladimir--oficializarea-islamului---o-injosire-

pentru-moldova_298611.html, accesat la 16 februarie 2012.

http://www.publika.md/episcopul-de-balti-si-falesti-indeamna-cetatenii-la-un-protest-

impotriva-oficializarii-islamului-in-moldova_320271.html, accesat la 16 februarie 2012.

http://www.publika.md/mitropolia-moldovei-e-gata-de-protest_321171.html, accesat la

16 februarie 2012.

http://www.publika.md/exclusiv--preotii-nu-se-mai-roaga-pentru-filat--lupu-si-

plahotniuc-afla-motivul_335821.html, accesat la 16 februarie 2012.

http://www.publika.md/mitropolia-moldovei-acuzata-ca-renunta-la-rugaciunile-pentru-

conducerea-moldovei--in-favoarea-celor-pentru-conducerea-rusiei_336851.html,

accesat la 16 februarie 2012.

http://www.publika.md/reprezentantii-bisericii--nu-suntem-impotriva-inregistrarii-

cultelor--dar-sa-nu-fie-puse-pe-picior-de-egalitate-cu-crestinismul_299311.html, accesat

la 16 februarie 2012.

http://discriminare.md/2012/01/13/%E2%80%9Dmoldova-amenintata-de-islamizare-si-

homosexualizare%E2%80%9D/, accesat la 16 februarie 2012.

http://discriminare.md/wp-content/uploads/2012/01/PliantBiserica_9352.pdf, accesat la

16 februarie 2012.

http://mitropolia.md/crestinii-isi-cer-drepturile-cetatenesti-in-fata-parlamentului/,

accesat la 7 februarie 2013.

http://islam.in.ua/3/eng/full_news/9370/visibletype/1/ForceParentID/9370/TemplateNa

me/news_print/ParentIndexName/news_id/index.html, accesat la 7 februarie 2013.

Evoluţia ideii de unire în istoria românilor

Prof. Mihaela Voloc, Liceul ”Alexandru cel Bun”, Botoşani, România

Dorinŝa de unire şi independenŝă a românilor a fost ca un fulger care a străpuns

veacurile. Originea comună şi identitatea de limbă a românilor de pretutindeni au fost

înregistrate de timpuriu de cronicari, pe baza unor izvoare străvechi (latine, bizantine,

italiene, ungureşti, greceşti, poloneze, etc.), de reprezentanŝii Şcolii Ardelene, de generaŝia

150

paşoptistă, de generaŝiile progresiste. În secolul al XVI lea, Nicolaus Olahus în lucrarea

Hungaria, din 1536 scria că ‖ Moldovenii au aceeaşi limbă, rit, religie ca muntenii: pe

alocuri se deosebesc parŝial în port (…). Graiul lor şi al celorlalŝi valahi a fost cândva

latin, ca al unora ce se află într-o colonie a romanilor‖; El este care susŝine unitatea de

neam, limbă, obiceiuri şi religie a românilor, iar Johannes Honterus, înscrie în harta sa în

1542 numele Dacia pentru întreg teritoriul locuit de români1.

În istoria poporului român, un simbol al luptelor pentru libertate şi unire îl

reprezintă Mihai Viteazul, care, la sfârşitul secolului al XVI lea, a izbutit să adune sub un

singur sceptru nu numai Ŝara Românească şi Moldova, ci şi Ardealul2. Mihai a unit cele

trei ŝări, din nevoia de apărare, de concentrare a forŝelor în faŝa puterii turceşti, de

emancipare de sub apăsarea ei, dar fapta lui avea şi un sens românesc. Unirea celor trei

ŝări sub stăpânirea românească se arăta posibilă. Gândul unei stăpâniri româneşti cu

timpul îşi va face tot mai mult loc în conştiinŝa românească, ca, până la urmă, în secolul al

XIX lea, Mihai şi fapta lui să devină chiar un simbol activ al unităŝii naŝionale3.

Răsunetul victoriei voievodatului muntean a fost deosebit de mare. Un diario,

publicaŝie periodică din Roma, povestind despre fulgerătoarea cucerire a Moldovei, arată

că ‖ dacă a fost vreodată un principe în lume demn de glorie, pentru acŝiuni eroice,

acesta este sigur Mihai, principile Valahiei”. Pentru întâia oară în istorie, cele trei Ŝări

Române erau unite sub o singură ocârmuire în 1600. Unirea nu era deplină; cele trei ŝări

îşi păstrau divanurile şi administraŝia proprie; Măsurile luate pentru atragerea maselor

ŝărăneşti au fost cu totul neînsemnate dar după cum spunea el însuşi a ridicat ‖această

ŝară săracă a noastră ca să fac un scut întregii lumi‖ primejduite de cotropirea turcească.

Prin eroicele lupte conduse de el, poporul a cucerit, pentru scurtă vreme, independenŝa

ŝării. Înfăptuirea lui Mihai este anticipată de o lungă evoluŝie anterioară, în egală măsură,

în plan economic, politic şi, nu în ultimul rând, spiritual. Producŝia şi schimbul de bunuri,

gravitând spre marile centre meşteşugăreşti şi comerciale din Ardeal, apropierile politice -

o ŝară românească mereu pavăza celeilalte – mari valori spirituale, cum sunt cărŝile lui

Coresi, în liberă circulaŝie pe întreg spaŝiul românesc, toată această strânsă reŝea de

acŝiuni, ce implică suprastructura instituŝională a statului, se aşează pe baza solidă a

originii comune şi a continuităŝii. S-a născut, astfel, şi s-a perpetuat, peste graniŝe

vremelnice şi împilări străine, spiritul neatârnării prin unitate, prin unitate, căruia marele

domn, de la cumpăna secolelor al XVI lea – al XVII lea îi va da prima întrupare4.

1 Giurescu C. Constantin, Istoria Românilor, Ed. All, București, 2007, p. 413.

2 Netea Vasile, O zi din istoria Transilvaniei, Ed. Țara Noastră, București, 1990, p.7.

3 Prodan David, Supplex Libellus Valachorum, Ed. Științifică, București, 1967, p. 493.

4 Ibidem, p. 497.

151

Realizarea lui Mihai, datorită condiŝiilor vitrege ale timpului, nu s-a putut menŝine, dar

ideea întruchipată de spada sa a trecut ca un depozit sacru din generaŝie în generaŝie,

însufleŝind, sub forma ‖regatului Daciei‖, inimile tuturor românilor.

La mijlocul secolului al XVII lea, Grigore Ureche scria că ‖românii câŝi se află

lăcuitori la Ŝara Ungurească şi la Maramureş, de la un loc sunt cu moldovenii şi toŝi de

la Râm se trag‖1. Această idee este reluată mai târziu de Miron Costin şi de stolnicul

Constantin Cantacuzino. ‖Lăcuitorii ŝării noastre – scria Miron Costin – ai Moldovei şi

Ŝării Munteneşti şi românii din ŝările ungureşti… toŝi de un neam şi odată descălecaŝi

sunt… locul unde este acum Moldova şi Ŝara Muntenească este drept Dachia, cum şi tot

Ardealul cu Maramureşul şi cu Ŝara Oltului‖2.

La începutul secolului al XVIII lea, Dimitrie Cantemir în lucrarea Hronicul

vechimii romano-moldo-vlahilor îşi propune să cerceteze ‖izvorul şi începătura numelui

Dachii (pre care acum stau ŝările Moldovei, Ŝara Muntenească şi Ardealul) pentru a

ajunge la concluzia că ‖românii din Dachia, carii sânt astăzi moldoveni, munteni şi

ardeleni, sânt din neamul lor români de la Italia, de Traian împărat pre aceste locuri

aduşi‖3.

Reprezentanŝii iluminismului românesc din secolul al XVIII lea susŝin ideea

originii latine a poporului român. Înăsprirea dominaŝiei otomane asupra Principatelor a

determinat acŝiuni diplomatice ale Partidei naŝionale, care prin invocarea capitulaŝiilor

căuta să obŝină creşterea autonomiei şi chiar independenŝa sub protecŝia Marilor Puteri.

Prin anii 1716-1718, se cerea în memorii succesive adresate Curŝii din Viena

desprinderea Ŝării Româneşti de otomani, păstrarea datinilor interne şi pe viitor

înscăunarea unor domni români. Afirmarea naŝiunii române a fost grăbită în Transilvania

de regimul străin de opresiune, la care a fost supusă populaŝia locală. Românii erau

menŝinuŝi în calitate de toleraŝi, lipsiŝi de drepturi politice şi economice, supuşi unor grele

sarcini financiare şi militare.

Cel care a sintetizat pentru prima dată cererile populaŝiei româneşti din

Transilvania a fost Ion Micu. El a cerut, în numele tuturor românilor, ca ‖să nu se

hotărască nimic despre noi, fără noi şi în absenŝa noastră”. În 1744, cuceririle sale au

fost dezvoltate într-o petiŝie denumită Supplex Libellus. Acest program se întemeiază pe

argumente de ordin istoric, pe latinitatea şi vechimea românilor din Transilvania4. Cere

1 Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei,

2 Miron Costin, Opere,

3 Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor, București, 1901, p. 13.

4 Istoria Românilor, Ed. Humanitas, București, 2001, p. 50.

152

pentru poporul român reprezentare în viaŝa politică, în instituŝiile de guvernământ, în

gubern, în dietă etc.

Mişcarea naŝională a românilor s-a intensificat şi prin acŝiunea unei

strălucite pleiade de intelectuali adepŝi ai ideilor iluministe: Petru Maior, Ignatie Darabant,

Gheorghe Şincai, Iosif Meheşi, Ioan Piuariu- Molnar,l constituie Ioan Para, Samuil Micu,

Ion Budai-Deleanu şi alŝii. Astfel s-a ajuns, în 1791, la redactarea documentului intitulat

Supplex Libellus Valachorum, veritabilă chartă a drepturilor naŝionale româneşti. El

constituie apogeul luptei naŝionale, prin faptul că a sintetizat toate cererile românilor

exprimate în secolul al XVIII lea. Bazându-se pe drepturile istorice ale românilor,

latinitatea, vechimea şi continuitatea lor, Supplex-ul a cerut între altele: desfiinŝarea

denumirii jignitore de toleraŝi, egalitatea în drepturi cu celelalte naŝiuni. Supplex-ul a

însemnat cel dintâi program modern al mişcării românilor din Transilvania1.

În aceeaşi perioadă, factorii politicii din Ŝara Românească şi Moldova,

nemulŝumiŝi de regimul fanariot, schiŝează la rândul lor, pe baza ideilor lui Şerban

Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir, un program politic care îşi propune eliberarea Ŝărilor

Române de sub dominaŝia otomană. În a doua jumătate a secolului al XVIII lea,

războaiele dintre Rusia, Austria şi Poarta Otomană au oferit boierilor pământeni noi ocazii

pentru a reafirma ideea existenŝei de sine-stătătoare a Ŝărilor Române. În timpul

tratativelor purtate la Focşani în 1772, delegaŝii ale boierilor şi înaltului cler din Moldova

şi Ŝara Românească au revendicat revenirea la domniile pământene, independenŝa şi

unirea celor două ŝări sub garanŝia Austriei, Rusiei şi Prusiei. Apare pentru prima dată

într-un document oficial dorinŝa de unire a românilor; pentru început doar a Moldovei cu

Ŝara Românească2. Tot în 1772, Ienăchiŝă Văcărescu, principalul susŝinător al autonomiei

sub suzeranitate otomană, considerată mai sigură decât independenŝa sub protectorat rus,

trimitea un memoriu marelui vizir, susŝinând respectarea vechilor tratate, înlăturarea

abuzurilor şi revenirea la domniile pământene. Între 1787 şi 1791 boierii munteni au

revendicat desfiinŝarea raialelor, domni pământeni, neutralitate şi independenŝă politică

sub protecŝia Rusiei şi Austriei3.

Ideile sociale şi naŝionale ale corifeilor Şcolii Ardelene – elaborate concomitent

cu marea frământare provocată de răscoala lui Horea (1784), şi cu activitatea boierilor

munteni şi moldoveni – s-au impus cu repeziciune chiar mai înainte de tipărirea scrierilor

lor, care au circulat sub formă de manuscrise, ca tot atâtea argumente şi arme politice

pentru recunoaşterea politică a naŝiunii române din Transilvania şi pentru obŝinerea

1 Ibidem, p. 51.

2 Ibidem, p. 52.

3 Bălcescu Nicolae, Opere, VI, București, Editura pentru Literatură, 1964, p. 278.

153

egalităŝii ei în drepturi cu celelalte naŝiuni conlocuitoare. Lupta devine mai aprigă în

condiŝiile în care în 1775, Bucovina fost dezlipită de pământul strămoşesc şi când

administrată ca provincie separată, direct prin curtea de la Viena, când încadrată în

administraŝia Galiŝiei. Şi aici habsburgii au dus aceeaşi politică de asuprire ca şi în alte

provincii cucerite1. La puŝin timp românismul avea să fie din nou înlăcrimat căci în 1812,

ŝinutul dintre Prut şi Nistru, Basarabia, străvechi teritoriu al marelui Basarab I

Întemeitorul, avea să intre în componenŝa Rusiei, în urma războiului ruso-turc din 1806-

1812.

La sfârşitul secolului al XVIII lea şi începutul secolului al XIX lea, mişcările

revendicative au continuat cu mare intensitate. Este perioada când s-a constituit şi s-a

afirmat naŝiunea română. Ideea unităŝii de neam ardea ca o flacără mai aprig ca niciodată

în sufletul poporului român. Ideea de unire şi independenă continua să se afirme mai tare

ca niciodată. Un memoriu din 1829 propunea unirea Principatelor şi cumpărarea

independenŝei la un preŝ echivalent cu birul reunit al ambelor ŝări. Noul stat avea să fie ‖de

sine şi neatârnat”.

Între 1831-1832 Regulamentele Organice prevedeau necesitatea viitoarei uniri,

justificând-o prin originea, limba, religia, obiceiurile şi interesul comun al locuitorilor

Principatelor. Deceniile premergătoare anului 1848 cunosc o puternică activizare politică

a forŝelor progresiste. Întrucât reacŝiunea recurgea la măsuri tot mai aspre, activitatea

politică a burgheziei, boierimii liberale şi intelectualităŝii se desfăşura în formele

conspirative ale societăŝilor secrete sau sub paravanul asociaŝiilor culturale. Autorităŝile

habsburgice au descoperit, în anul 1834, la Sibiu, o societate conspirativă care avea drept

scop politic ‖întemeierea unei republici române prin unirea celor trei ŝări româneşti şi

efectuarea unor reforme democratice‖2.

În 1838, Partida Naŝională condusă de Ion Câmpineanu, în declaraŝia de principii

intitulată ‖Act de unire şi independenŝă‖ şi ‖Osăbitul act de numire a suveranului‖

preconiza introducerea liberalismului economic şi politic. Societăŝi secrete au funcŝionat

peste tot în teritoriul românesc. Ideile cronicarilor şi ale Şcolii Ardelene, îndeosebi prin

conŝinutul lor naŝional, au avut o mare influenŝă asupra formării ideologiei patriotice a

generaŝiei paşoptiste. Aceştia au slujit ideile de unitate, libertate şi independenŝă3.

Principalele publicaŝii periodice apărute în deceniile premergătoare revoluŝiei de

la 1848, România (1838), primul cotidian politic al românilor, Dacia literară (1840),

Magazin istoric pentru Dacia (1945), relevă prin înseşi titlurile lor aspiraŝiile noii

1 Ibidem, p. 280.

2 Ibidem, p. 281.

3 Nicolae Bălcescu, Scrieri sociale, Ed. Vatra, București, 1947, p. 172.

154

generaŝii de luptători. Cele două mari manifeste literare paşoptiste ‖Deşteptarea

României” (Vasile Alecsandri) şi ‖Deşteaptă-te române‖ (Andrei Mureşan) deşi scrise,

primul de un moldovean, iar al doilea de un transilvănean, nu se adresau nici unul numai

moldovenilor sau transilvănenilor, ci ambele aveau în vedere pe românii de pretutindeni.

Într-o scrisoare a lui Vasile Alecsandri din 1848 către publicistul francez A.H. Ubicini

afirma că ‖noi nu înŝelegem o mişcare revoluŝionară a ŝărilor noastre decât în vederea

unirii tuturor românilor într-un singur corp‖1. Ceea ce contribuise la întărirea vechii

convingeri a lui – Vasile Alecsandri asupra dorinŝei unanime a tuturor românilor de a se

uni într-o singură ŝară românească, a fost marea adunare revoluŝionară de la Blaj din 3/15

1848 – adunare la care a participat un numeros grup de moldoveni, printre care se afla şi

Al. I. Cuza, viitorul domn al unirii – unde s-a auzit marele strigăt al ŝărănimii

transilvănene: ‖Noi vrem să ne unim cu Ŝara‖. Evocând această adunare Nicolae

Bălcescu o considera ca ‖o minunată destăinuire a lui Dumnezeu, care, în zilele aşa de

mari de sărbătoare populară vorbeşte de-a dreptul în inimile aleşior săi şi numai poporul

şi poeŝii, aceşti fii ai inspiraŝiei divine, avură la 1848 conştiinŝa întâmplărilor viitoare,

numai ei citiră şi destăinuiră ceea ce era scris în fundul inimii fiecărui român, mântuirea

de orice domnie străină prin unitate naŝională”2. Dorinŝa poporului era dorinŝa tuturor

luptătorilor transilvăneni în numele cărora Constantin Romanu-Vivu, privind problema

dintr-o largă perspectivă europeană, îi scria la 26 iunie 1848 lui Al. G. Golescu: ” Trebuie

să ne dăm bine seama că de nu va lucra tot românul în interesul comun suntem pierduŝi,

fiindcă toate elementele s-au conjurat contra noastră, şi toate elementele omogene astăzi

umblă să se concentreze, aşa italienii, aşa germanii, aşa slavonii. Apoi noi de ce să nu

facem aceasta acum când ni s-a arătat epoca? Toŝi ne strigă că voim să formăm o Dacie,

pentru ce să mai ascundem pisica în sac?..... Repetez – afirma Romanu în încheiere – că

deviza noastră trebuie să fie formarea Daciei‖3.

În luna mai 1848, revoluŝionarii moldoveni sosiŝi la Braşov, după ce participaseră

la Adunarea Naŝională de la Blaj, au elaborat ‖Principiile noastre pentru reformarea

patriei”, program care formula direct, ca obiective fundamentale imediate: unirea

Moldovei şi Munteniei într-un singur stat naŝional, neatârnat şi totala înlăturare a

privilegiilor feudale şi o radicală rezolvare a problemei ŝărăneşti prin desfiinŝarea clăcii şi

împroprietărirea ŝăranilor fără nici o răscumpărare. ‖Unirea Moldovei şi a Valahiei într-un

singur stat neatârnat‖.

1 Ibidem, p. 173.

2 Ibidem, p. 174.

3 Acte și documente asupra anului 1848 în Principatele Române, II, p. 136.

155

La 12 iunie 1848, după instaurarea guvernului provizoriu în Bucureşti, ziarul

‖Pruncul român” – primul ziar al revoluŝiei – a lansat apelul intitulat ”Către fraŝii noştri

din Moldova”, în care se spunea: ”Ceasul libertăŝii a sunat pentru tot românul… Uniŝi-vă

cu noi fraŝi de dincolo de Milcov, peste undele lui vă întindem braŝele dorind cu înfocare

a vă da sărutarea frăŝiei şi a libertăŝii. Munteanul şi moldoveanul sunt toŝi români, sunt

toŝi români, sunt fraŝi, o singură naŝiune: uniŝi-vă cu noi, înălŝaŝi stindardul libertăŝii şi

dobândiŝi-vă sfintele drepturi. Uniŝi vom fi tari; uniŝi vom sta împotriva oricărui vrăjmaş

al libertăŝii noastre….”Trăiască libertatea, Trăiască România1.

Aflându-se în Bucovina în august 1848, Mihail Kogălniceanu a elaborat un

program revoluŝionar intitulat ‖Dorinŝele partidei naŝionale în Moldova” în care cererea

de unire a Moldovei cu Ŝara Românească era caracterizată drept ”cheia bolŝii fără de care

s-ar prăbuşi tot edificiul naŝional”2. Gândirea naŝională a tuturor revoluŝionarilor

paşoptişti – Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Ion Ghica, Al. G.

Golescu, I.C. Brătianu, Simion Bărnuŝiu, George Bariŝiu, Avram Iancu – îşi găsea o

elocventă expresie în proclamaŝia lui Nicolae Bălcescu de la 8 martie 1849, adresată

exilaŝilor români: ‖ Nu poate fi fericire fără libertate, nu poate fi libertate fără putere, şi

noi românii nu vom putea fi puternici până când nu ne vom uni cu toŝii într-unul şi acelaşi

corp politic. Uniunea naŝională dar e singurul principiu de viaŝă, singurul principiu de

mântuire pentru noi”3. Ideea unui stat naŝional român unitar a devenit, la sfârşitul primei

jumătăŝi a secolului al XIX lea, vehiculată de revoluŝionarii paşoptişti, o idee-forŝă a

gândirii politice româneşti a cărei realizare integrală în împrejurările externe existente vor

putea să o întârzie, dar pe care nimeni nu o va putea împiedica să-şi urmeze cursul4.

După înfrângerea revoluŝiei din 1848, Nicolae Bălcescu, activând în emigraŝie,

prevedea că revoluŝia viitoare va avea ca scop ‖unitatea şi libertatea naŝională‖. Într-

adevăr, în perioada de după 1848, lupta pentru înfăptuirea unirii s-a înteŝit atât în ŝară cât

şi în rândul emigranŝilor. Lupta cerscândă din ŝară, susŝinută de popor, ca şi acŝiunea

pentru unire dusă de emigranŝii români au determinat marile puteri europene să discute

această problemă la congresul de la Paris din anul 1856. La aceasta s-a adăugat

solidaritatea şi presiunea opiniei publice progresiste internaŝionale pentru cauza poporului

nostru5. Alegerile ce au urmat s-au încheiat, cu victoria partidei naŝionale, care a

determinat dubla alegere a lui Alexandru I. Cuza, la Iaşi şi la Bucureşti, la 5, respectiv 24

ianuarie 1859. Procesul de constituire a statului român avea să fie cu mult mai îndelungat.

1 Ibidem, p. 138.

2 Ibidem, p. 139.

3 Mihail Kogălniceanu, Opere, tomul I, București, 1946, p. 446.

4. Acte și documente ……. p. 137

5 Ibidem, p. 140.

156

Dubla alegere a fost urmată de realizarea unificării instituŝionale, a mecanismelor

administrative şi economice propriu-zise, precum şi de recunoaşterea noii realităŝi politice

pe plan internaŝional. Această etapă a fost parcursă până la 24 ianuarie 1862, când

Principatele Unite au adoptat numele oficial de România, iar marile puteri au recunoscut

noua entitate politică, deşi numai pe timpul vieŝii domnitorului Cuza. Prima etapă a marii

creaŝii s-a realizat. Pe harta lumii s-a înscris o ŝară nouă: România1. În afara hotarelor ei

rămăseseră numeroase alte provincii româneşti care erau ferecate în lanŝurile străine.

Statul naŝional român de la 1859, n-a fost considerat din punct de vedere al teritoriului,

decât ca un punct de plecare pentru realizarea etapei a doua, misiunea sa istorică fiind

aceea de a pregăti şi accelera unirea tuturor românilor. Rolul de matrice naŝională a acestei

Românii a fost recunoscut chiar din momentul unirii Principatelor, fiindcă la scurtă vreme

de la după urcarea lui Alexandru I. Cuza pe tronul lui Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul,

noul domn primea din partea transilvăneanului Al. Papiu Ilarian, un Memorandum prin

care i se relevau două mari principii de politică naŝională deopotrivă îndreptăŝite:

imposibilitatea românilor transilvăneni de a-şi găsi un alt punct de sprijin decât în viaŝa şi

cultura românilor de peste Carpaŝi, care, aşa cum arătase Bariŝiu încă din 1842, îi atrăgeau

ca un ‖magnet‖ şi, în mod logic, dorinŝa acestora de a se dezvolta din punct de vedere

economic şi politic, prin unirea cu fraŝii de peste munte. ”Românii din Transilvania în

împrejurările de faŝă numai la Principate privesc, numai de aici aşteaptă semnalul, numai

de aci-şi văd scăparea că ”fără Transilvania, Basarabia şi Bucovina, Principatele nu au

viitor. Numai unirea va pune fundamentul vieŝii perpetue a României”. Memoriul lui

Papiu, care se baza pe o concludentă argumentare geografică, istorică şi politică, se

încheia cu un aprig îndemn la faptă, urând succesorului lui Mihai Vitazul: ‖ O, Principe şi

Domn al românilor, fie ca să vă steie în ajutor geniul naŝiunii române ca să răzbunaŝi cu

înŝelepciune moartea şi să fiŝi executorul fericit al planului celui mai mare Domn şi

Român ce a avut vreodată Dacia lui Traian‖2.

În numai câteva pagini, istoricul transilvănean înfăŝişa cel mai cuprinzător

program de politică naŝională, program din care nu lipsea nici unul dintre elementele marii

noastre tradiŝii istorice. Împrejurările politice şi scurta domnie de care a avut parte au

împiedicat pe Cuza să realizeze programul propus de Papiu, dar el avea să devină

programul tuturor luptătorilor patrioŝi români ce avea să împlinească România Mare din

1918. Şi într-adevăr, din momentul unirii Principatelor şi până la adunarea de la Alba

Iulia, care a proclamat unirea preconizată de Papiu, toate marile acte politice şi culturale

1 C.A. Rosetti, Scrieri din județe și esiliu, București, 1885, II, p. 176.

2 Al. Papiu Ilarian, Memoriu inedit prezentat principelui Al.I. Cuza, în ‖Revista de istorie, arheologie și

filologie‖, București 1883, vol. I, p. 133.

157

ale poporului român s-au efectuat cu participarea şi contribuŝia românilor de pretutindeni,

urmărindu-se în mod sistematic afirmarea solidarităŝii şi unităŝii naŝionale1. În perioada

1859-1918, românii din afara graniŝelor aflaŝi sub donimaŝie imperiilor habsburgic şi ŝarist

au luptat pe de o parte să împiedice politica de deznaŝionalizare iar pe de altă parte pentru

unire. Marele vis al românilor se realiza în anul 1918, atunci când Basarabia deschidea

drumul constituirii României Mari prin măreaŝa faptă de la 27 martie 1918, urmată de

Bucovina care venea acasă la 15 noiembrie 1918 şi la 1 Decembrie 1918, se realiza statul

naŝional unitar român.

Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 a reprezentat o încununare a luptei de

veacuri poporului român.

Bibliografie

1. Acte şi documente asupra anului 1848 în Principatele Române, II.

2. Nicolae Bălcescu, Scrieri sociale, Ed. Bucureşti, 1947.

3. Idem, , Opere, VI, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1964.

4. Cantemir Dimitrie, Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor, Bucureşti, 1901.

5. Giurescu C. Constantin, Istoria Românilor, Ed. All, Bucureşti, 2007.

6. Grigore Ureche, Letopiseŝul Ŝării Moldovei, Craiova, 1967.

7. Istoria Românilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2001.

8. Kogălniceanu Mihail , Opere, tomul I, Bucureşti, 1946.

9. Miron Costin, Opere, Bucureşti, 1958.

10. Netea Vasile, Românii din Transilvania şi actul Unirii Principatelor, în ‖Viaŝa

românească”, nr 1, 1966.

11. Idem, O zi din istoria Transilvaniei, Ed. Ŝara Noastră, Bucureşti, 1990.

12. Papiu Al. Ilarian, Memoriu inedit prezentat principelui Al.I. Cuza, în ‖Revista de

istorie, arheologie şi filologie‖, Bucureşti 1883, vol. I.

13. Prodan David, Supplex Libellus Valachorum, Ed. Ştiinŝifică, Bucureşti, 1967.

14. Rosetti C. A, Scrieri din judeŝe şi esiliu, Bucureşti, 1885, II, p. 176.

1 Netea Vasile, Românii din Transilvania și actul Unirii Principatelor, în ‖Viața românească”., nr 1,

1966, p. 25.

158

Structuri ocupaţionale şi ierarhii sociale urbane în România modernă

1866-1916

Daniel Pavăl

Realităŝile sociale constituie, fără îndoială unele dintre cele mai dense „ obiecte‖

ce se oferă investigaŝiei şi interogaŝiei istoricului.

Vastitatea problemei dar şi raŝiuni de rigoare analitică obligă focalizarea atenŝiei

pe obiective clar delimitate, bazate pe serii de date continue, cuantificabile, apte să

faciliteze analize în profunzime şi comparaŝii pertinente.

Plecând de la aceste cerinŝe, studiul de faŝă îşi propune să analizeze în oglindă

două aspecte ale istoriei vieŝii urbane din România în epoca lui Carol I : structura

ocupaŝională a populaŝiei active, pe de o parte, iar pe de altă parte, ierarhiile sociale ce s-

au construit, pe baza acesteia.

Întrucât structura socială a oraşelor din România a suferit mutaŝii dramatice în a

doua jumătate a secolului al XIX-lea, în comparaŝie cu situaŝia existentă în perioada

anterioară, datorită conectării tot mai intense la realităŝile lumii occidentale, am situat

analiza în contextul mai amplu în care a evoluat societatea românească în ansamblul ei ,

context ce a fost dominat de un comandament politic major ce ar putea fi rezumat printr-

un singur cuvânt: modernizare.

Ca toate societăŝile tradiŝionale ieşite din stare de stagnare, şi societatea româneasca, se

găsea la mijlocul secolului al XIX-lea în faŝa unei opŝiuni fundamentale: fie,

constituirea unui proiect de modernizare sui generis, (proiectul endogen) fie, acceptarea

unui model deja existent, adaptat eventual necesităŝilor şi obiectivelor proprii, (modelul

exogen). Cum la vremea respectivă, singurul model de societate modernă care funcŝiona

era cel al societăŝii occidentale, opŝiunea pentru adoptarea modelului exogen se impunea

de la sine, fapt ce revenea la a spune că modernizarea devenea echivalentă cu

occidentalizarea. Cum majoritatea covârşitoare a membrilor elitei politice din România

îşi făcuseră studiile în Occident, cunoscând astfel pe viu realităŝile de acolo, este uşor de

înŝeles că alegerea lor s-a oprit la implementarea acestui model care-şi dovedise virtuŝile

incontestabile , şi în spaŝiul românesc. Ceea ce este cu adevărat esenŝial, este înŝelegerea

modului în care factorii de decizie din România au perceput şi dirijat procesul de

modernizare al societăŝii româneşti şi mai ales dacă rezultatele obŝinute la capătul a 50

de ani de eforturi au fost la înălŝimea obiectivelor vizate.

Modernizarea este un proces vast, care mobilizează componente de o mare

eterogenitate,ce ŝin deopotrivă de zona civilizaŝiei materiale cât şi de cea a

mentalităŝilor, şi care îşi desfăşoară acŝiunea pe multiple planuri, în ritmuri diverse, şi

159

cu repercusiuni diferite în plan social. Din acest conglomerat, ne-am oprit doar la două

componente pe care le-am considerat că au reprezentat vectorii principali ai

modernizării româneşti, aşa cum au înŝeles-o diriguitorii politici ai vremii şi care au

remodelat în mod semnificativ ocupaŝiile populaŝiei urbane şi implicit veniturile

acestora: industrializarea şi birocratizarea.

A) Industrializarea.

Văzută în liniile sale esenŝiale, industrializarea a fost un proces istoric, care a

constat în înlocuirea muncii manuale desfăşurată în ateliere şi manufacturi, cu munca

mecanizată,desfăşurată în fabrici ce valorifica la maxim resursele naturale şi umane

existente în societate, în scopul satisfacerii necesităŝilor sociale în plină expansiune şi

diversificare. Ca orice fenomen ce dezvoltă o procesualitate istorică, şi industrializarea

devine treptat un mecanism propriu de funcŝionare, cu un grad ridicat de autonomie , ce

ascultă de legităŝi generale dar care interferează şi cu mobiluri şi impulsuri specifice

fiecărei economii naŝionale. Condiŝiile economico-sociale proprii fiecărei ŝări, statutul

ei juridic în plan internaŝional, scopurile şi obiectivele elitei conducătoare ale

momentului, fac imposibilă existenŝa unui model unic de industrializare. Raportul dintre

legile obiective ale industrializării şi aceste condiŝii concret istorice dau măsura exactă a

gradului de industrializare atins de o ŝară la un anumit moment al istoriei ei.

Dacă ultimul factor din acest binom este variabil, fiind practic ireductibil de la o

ŝară la alta, primul factor în schimb, având un caracter cvasi-obiectiv, îmbracă un

caracter de generalitate şi de stabilitate.

Acestea fiind datele obiective, vom încerca să evaluăm care era situaŝia României

în perioada 1866-1916, cum s-a desfăşurat concret procesul de industrializare în aceşti

50 de ani , ce ritm a avut şi ce direcŝii de înaintare a cunoscut.

Fireşte, dată fiind complexitatea acestei probleme, nu ne propunem decât să

relevăm câteva aspecte esenŝiale, ce vizează punerea în evidenŝă a unor indicatori

statistici în vederea constituirii unei reprezentări a dimensiunilor, structurii şi naturii

procesului de industrializare României moderne.

În atingerea acestor obiective, am utilizat datele furnizate de recensămintele şi

anchetele industriale efectuate în ŝara noastră în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi

începutul celui următor,dar într-o manieră critică. Am fost nevoiŝi să adoptăm această

metodă, deoarece toate aceste înregistrări statistice, cu excepŝia celei din 1901-1902,

erau complementare recensămintelor generale ale populaŝiei, conform viziunii

160

conservatoare, ce dădea prioritate absolută agriculturii în detrimentul elementului

industrial.

Într-un recensământ al stabilimentelor industriale din 1859-1860, erau înregistrate

12.867 „fabrici‖ ce utilizau un total de 28. 352 lucrători salariaŝi.1 Aceste cifre aparent

mari nu trebuie să ne înşele! Majoritatea întreprinderilor recenzate erau de fapt mici

ateliere, cu câŝiva lucrători, peste 90% din ele nedepăşind nivelul cooperaŝiei capitaliste

simple, sau poate nici măcar atât.

Predominarea forŝei motrice a factorilor naturali (apa, vântul, animalele)

cantonarea majorităŝii unităŝilor la sate (peste 4/5 din total ), caracterul sezonier al lor

(peste 73% din totalul stabilimentelor lucrau doar o parte a anului)2 toate aceste

elemente atestă caracterul manual al producŝiei. Folosirea maşinilor era foarte rară,

industria mecanizată fiind abia reprezentată printr-o serie de mori acŝionate cu vapori şi

câteva alte întreprinderi.

În consecinŝă, se pot socoti ca întreprinderi cu forŝă motrice mecanică a aburului

cele 33 mori acŝionate de vapori şi unele fabrici de postav şi cherestea , care nu depăşeau

45 de unităŝi.3

Toate aceste date succinte relevă faptul că producŝia de mărfuri simplă din cadrul

atelierelor mici, care folosesc membrii de familie şi uneori o calfă-două sau ucenici,

deŝine la mijlocul secolului al XIX- lea locul principal în organizarea industrială a

Principatelor4, iar populaŝia industrială a ŝării este în copleşitoarea ei majoritate o

populaŝie de tip artizanal.5

Cauzele cvasi-inexistenŝei industriei în economia Principatelor Unite în această

perioadă sunt multiple şi ele ŝin atât de factori interni cât şi externi: exploatarea otomană

îndelungată, ce a condus la o decapitalizare cronică a majorităŝii populaŝiei,

predominarea iobăgiei în agricultură până în anul 1864, fapt care a blocat eliberarea

forŝei de muncă disponibile pentru industrie, concurenŝa puternică a produselor străine,

lipsa unei forŝe de muncă calificată, cauzată de slaba dezvoltare a meseriilor şi de

inexistenŝa unui învăŝământ tehnic şi profesional.

1 Datele le-am preluat din lucrarea colectivă Din istoricul formării şi dezvoltării clasei muncitoare din

România -Pînă la primul război mondial, sub redacŝia lui N.N. Constantinescu, Editura Politică,

Bucureşti, 1959, p.87. 2 Ibidem, p.139

3 Victor Axenciuc , Evoluŝia economică a României. Cercetări statistico-istorice1859-1947 , vol.I

Industria. Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992, p.13. 4 G.Zane , Industria din România în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Despre stadiile

premergătoare industriei mecanizate , Editura Academiei,R.S.R., 1970 , p.39. 5 Ibidem , p.40.

161

Deceniile cuprinse între Unirea Principatelor şi sfârşitul secolului al XIX-lea, sunt

de o importanŝă capitală pentru destinul industriei româneşti. În această perioadă are loc

practic instituŝionalizarea organismului economiei naŝionale, proces legat nemijlocit de

funcŝia economico-socială a tânărului stat român modern. Prin puterea legislativă,

judecătorească şi executivă cu care era învestit aparatul de stat, acesta reprezenta cea

mai puternică forŝă în sprijinul claselor dominante nu doar pe tărâm politic ci şi

economic. Aflat în faza incipientă de dezvoltare a capitalismului, cea mercantilistă,1

când tânăra burghezie este slabă, având nevoie vitală de sprijin, statul român, devenit

naŝional , centralist, unitar şi omogen, îşi asumă rolul de apărător şi promotor ale

intereselor generale ale societăŝii româneşti în ansamblul ei, identificate în fapt cu cele al

burgheziei autohtone aflată in status nascendi.

Deliberat şi programat, statul modern instituie toate condiŝiile politice, economice,

juridice şi sociale pentru promovarea acestei noi clase pe care practic o creează. Acest

vast program, care de fapt jalonează principalele etape de modernizare a societăŝii

româneşti, cuprinde câteva elemente esenŝiale:

1. Transformarea proprietăŝii de tip feudal în proprietate de tip privat, proces de

importanŝă excepŝională, operat prin legea rurală din 1864 şi statuat prin codul civil

din 1865 şi constituŝia din 1866.

2. Instituirea libertăŝii muncii, prin suprimarea obligaŝiilor feudale, în mediul rural în

1864 şi în mediul urban prin desfiinŝarea breslelor în 1873, ce permanentizau un

sistem perimat de îngrădiri. Prin aceste măsuri, forŝa de muncă devine liberă din

punct de vedere juridic, asigurându-se prima condiŝie a muncii salariate şi a formării

pieŝei muncii.

3. Crearea sistemului monetar naŝional pe bază de leu, în 1867 şi a sistemului de credit

capitalist în 1873, care înlocuieşte vechiul sistem ruinător al cametei.

4. Instituirea libertăŝii producŝiei de mărfuri şi a operaŝiilor comerciale bazate pe

dreptul privat absolut de proprietate asupra bunurilor materiale sau creanŝelor

acelora care le posedă şi manifestate în dreptul de a transmite în mod liber, pe baza

legilor schimbului, aceste bunuri, garantat prin codul civil dar mai ales prin codul

comercial în 1875.2

Pe baza acestei noi filosofii, care este una eminamente modernă şi capitalistă şi

care începea să creeze după 1866 un nou profil socio-economic societăŝii româneşti, s-a

1 Ştefan Zeletin , Burghezia română. Originea şi rolul ei istoric , Humanitas, Bucureşti, 1991 , p.34.

2 Progresul economic în România 1877-1977 ,coordonator, prof.univ. Ioan V. Totu , Editura Politică ,

Bucureşti ,1977 p.158.

162

putut concepe ulterior câştigării independenŝei politice din 1878 şi un plan de

industrializare a ŝării, care să-i asigure noului stat liber şi independenŝa economică.

Numai că bătălia pentru cucerirea „Plevnei economice‖ s-a dovedit infinit mai

dificilă decât cea pentru cucerirea Plevnei militare. Principalul handicap pe care

trebuia să-l depăşească tânărul stat român era dependizarea tot mai îngrijorătoare a pieŝii

interne de produsele din import, consecinŝă directă a politicii de liber-schimb promovată

de România din 1862, şi dusă la apogeu prin încheierea convenŝiei comerciale cu

Austro-Ungaria în 1875.

Consecinŝa a fost că în 10 ani, producŝia de artizanat şi meseriile aproape că au

dispărut din România.1 În anul 1886 la expirarea convenŝiei, statul român, chiar să fi

vrut să ocrotească industria indigenă nu ar mai fi avut ce, pentru că nu mai era nimic de

ocrotit. Trebuia deci să se creeze o industrie naŝională nouă, dar sub forma marii

industrii, singura capabilă să satisfacă piaŝa internă tot mai extinsă , să facă faŝă

concurenŝei străine, şi să absoarbă în mod semnificativ excedentul de populaŝie din

mediul urban. Un puternic curent protecŝionist care se dezvoltă acum în elita

conducătoare, creează o atmosferă prielnică pentru demararea unei politici concertate de

încurajare a industriei.

Primul pas în acest sens este adoptarea unui nou tarif vamal în 1886, care are un

caracter clar protecŝionist. El privea aproape 600 de articole, iar taxele reprezentau în

medie 10-15% din valoarea mărfurilor. Apărând ramurile industriei uşoare şi alimentare,

tariful urmărea punerea în valoare a produselor agricole, animale şi forestiere.2 Al doilea

pas hotărâtor, este făcut în aprilie 1887, când a fost adoptată o lege denumită sugestiv :

„Măsuri generale pentru a veni în ajutorul industriei naŝionale‖. Prin această lege,

beneficiau de o serie de avantaje, acele întreprinderi care îndeplineau următoarele

condiŝii :

a) deŝineau un capital de cel puŝin 50.000 lei sau foloseau 25 de lucrători

b) introduceau în procesul de producŝie tehnici perfecŝionate şi foloseau personal

calificat

c) promovau lucrători români.

Avantajele oferite erau considerabile: 15 ani scutire de orice impozite, scutire de taxe

vamale la importul de materii prime care nu se găseau în ŝară ; prioritate la comenzile

statului. 3

1 G.Zane , op.cit. , pp.126-127.

2 Victor Axenciuc , Ioan Tiberian , Premise economice ale formării statului naŝional unitar romîn

,Editura Academiei, Bucureşti , 1979 ,p.236. 3 Ibidem ,

163

Cu măsurile din 1886-1887, burghezia industrială incipientă obŝinea o anumită

apărare faŝă de concurenŝa fabricatelor străine şi noi posibilităŝi de acumulare de capital

şi implicit de dezvoltare a afacerilor. Revelator în acest sens este faptul că dacă în anul

adoptării acestei legi, în România existau doar 48 de întreprinderi care satisfăceau

condiŝiile cerute de ea, în 1903 numărul lor crescuse la 217, ceea ce însemna o creştere

de 4,5 ori în 16 ani.1

Situaŝia dezvoltării industriale a României în urma acestor măsuri de încurajare a

reieşit foarte limpede în urma anchetei industriale din anii 1901-19022 care reprezintă

primul bilanŝ al procesului de industrializare efectuat după „recensământul

stabilimentelor industriale‖ din 1860.

Unităŝile industriale prelucrătoare recenzate, după forŝa motrice şi personal, sunt

clasificate pe 3 mari categorii :

industria mare şi mecanizată , care are cel mai mic număr de unităŝi

industria mică manuală , care este cea mai numeroasă şi cu cel mai mare

personal

industria specială

Trebuie menŝionat că normele anchetei sunt mai mici decât condiŝiile de admitere a

întreprinderilor la beneficiile legii de încurajare din 1887 : 10.000 lei capital (faŝă de

50.000 lei) şi 5 lucrători (faŝă de 25). Ultimele două criterii au făcut să se mai adauge pe

listă încă 123 unităŝi, fără instalaŝii de forŝă motrice. De asemenea, ancheta a înregistrat

la categoria industriei mari atât industria mecanizată (502 unităŝi cu forŝă motrice) cât şi

un număr de ateliere cu caracter manufacturier.3

Conform anchetei, erau 625 de întreprinderi din marea industrie prelucrătoare cu

un număr total de lucrători de 39.746. Din totalul de 625 de unităŝi industriale, 119

aveau câte 5 muncitori, iar 53 câte 12.

Din punct de vedere al concentrării muncitorilor situaŝia e următoarea:

a) întreprinderile cu până la 49 de muncitori – constituiau 70% din totalul

întreprinderilor mari şi deŝineau doar 24% din totalul muncitorilor

b) întreprinderile cu peste 50 de muncitori – constituiau 13% din totalul

întreprinderilor mari şi deŝineau 56% din totalul muncitorilor4 (16)

Foarte instructivă este repartiŝia pe ramuri a celor 625 de mari unităŝi :

30,6% în industria alimentară 1 G.Zane , op. cit. , p.143.

2 Victor Axenciuc , Evoluŝia… , p.88.

3 Ibidem , p.19, Gh. Iacob, Luminiŝa Iacob, Modernizare-europenism , vol.I,Ritmul şi strategia

modernizării, Editura Universităŝii Al. I. Cuza, Iaşi, 1995, p.87. 4 Din istoricul formării… , p.227.

164

16,8% în industria chimică

11,4% în industria lemnului

10,6% în industria textilă.

Aceasta indică o orientare a investiŝiilor preponderent în ramurile cu materii prime

abundente pe plan local şi cu posibilitate de desfacere pe piaŝa internă.1

Cu toate că în jurul anului 1900 începea să se contureze un potenŝial industrial

românesc, rezultatele procesului de industrializare, atât de târziu demarat, sunt încă

modeste. Dovada elocventă în acest sens o constituie faptul că la această dată numărul

muncitorilor salariaŝi ocupaŝi în industrie în România era de 4 ori mai mic decât numărul

muncitorilor cuprinşi în agricultură.2

În cadrul procesului de industrializare a ŝării se pot distinge două faze: prima este

cea pe care am analizat-o, a doua se întinde pe o durată încă şi mai scurtă decât prima,

numărând practic 10 ani. Ca şi în prima fază, procesul începe cu adoptarea unui nou tarif

vamal protecŝionist. Aprobat în 1904 şi intrat în vigoare în 1906, autorul acestuia,

ministrul agriculturii, industriei şi comerŝului, industriaşul Emil Costinescu, a ridicat

nivelul taxelor la 10-15% din valoarea mărfurilor importate. Totuşi taxele sunt

diversificate, funcŝie de interesele industriei româneşti: pentru maşinile, instalaŝiile ,

semifabricatele ce nu se găseau în ŝară, taxele erau reduse, ele fiind în schimb ridicate

pentru cele ce puteau fi fabricate de industria autohtonă.3

În februarie 1912 a fost votată o nouă lege pentru încurajarea industriei, care a extins

acordarea avantajelor şi asupra întreprinderilor mici, fiind încurajate cele care

valorificau bogăŝiile naturale ale ŝării.4

Care au fost consecinŝele în evoluŝia, structura şi caracterul industriei noastre a

acestei politici de încurajare? Dacă între 1886-1901 s-au înfiinŝat 389 întreprinderi

industriale şi aproximativ 100 au fost încurajate de stat, în perioada 1901-1915, s-au

înfiinŝat 524 iar în total 655 erau cuprinse în avantajele noii legi. În procente, ponderea

întreprinderilor mari încurajate creşte de la 35% la peste 72%.5

Dăm mai jos un tablou care oferă clasificarea industriei mari pe ramuri, după

structură şi indicatorii principali în 1915.6

1 V. Axenciuc , Evoluŝia… , p.19.

2 Din istoricul formării… , p.230.

3 V. Axenciuc ,I. Tiberian , op. cit., p.236.

4 V. Axenciuc, Evoluŝia economică… ,p.95.

5 V. Axenciuc , I.Tiberian , op. cit. ,p238.

6 V. Axenciuc , Evoluŝia economică… , p.95.

165

Ramura

Întreprinderi

Număr

Capital

fix

mil. lei

Forţă

motrice

c.p.

Personal

număr

Valoarea

producţiei

mil.lei

Ponderi

Întrepr. Personal

Total 851 361 126.666 60.937 585 100 100

Alimentară 224 108 41.926 11.013 214 26,3 18,1

Textilă 81 26 9.082 7.223 46 9,5 11,9

Prelucrarea

metalelor 86 31 9.670 8.902 42 10,1 14,6

Electrică 3 8 11.310 373 2 0,4 0,6

Hârtie 48 31 9.137 5.244 21 5,6 8,6

Chimică 90 64 11.891 4.060 156 10,6 6,7

Sticlă 8 4 467 1.348 4 0,9 2,2

Ceramică 9 4 1.048 1.166 3 1,1 1,9

Materiale

de

construcŝii

97 31 8.079 4.433 15 11,4 7,2

Prelucrarea

lemnului 171 76 21.596 15.151 57 20,1 24,9

Pielărie 34 8 2.460 2.024 25 4 3,3

Care ar fi concluziile în urma analizării acestor situaŝii statistice?

Producŝia industrială a României în 1915 avea următoarea structură:

49% - industria alimentară şi uşoară

29% - rafinarea petrolului (pentru export)

14% - materiale de construcŝie şi lemnărie pentru export

8% - industria metalurgică şi a energiei. 1

Această structură denotă un grad de prelucrare scăzut, şi o productivitate de 2-3

ori mai mică decât a ŝărilor din apus.

Deşi România a marcat un mers accelerat al forŝelor de producŝie, acestea nu au

revoluŝionat baza tehnico-materială de producŝie a ŝării, nici în întregime, nici în

ramurile de bază. Relaŝiile capitaliste, ca propulsor al noilor forŝe de producŝie, nu şi-au

manifestat aceste funcŝii decât parŝial şi incomplet până la primul război mondial. Nici

durata şi nici capacitatea proprie nu au fost suficiente pentru a depăşi o serie de piedici

1 Progresul economic… , p.167.

166

interne şi externe extrem de puternice. România continua să fie o ŝară a cărei economie

era încă preponderent agrară, de vreme ce , în 1910, valoarea întregii producŝii

industriale era doar 1/5 din valoarea producŝiei totale. În 1913, numărul total al

muncitorilor era de 263. 629, care reprezentau doar 3,6% din întreaga populaŝie a

României şi 6,5% din totalul populaŝiei active, ceea ce demonstrează slaba dezvoltare a

sectorului industrial.1

Dar trebuie totuşi reŝinut că majoritatea covârşitoare a acestui element

muncitoresc se găsea plasat în zona urbană şi acest lucru va avea importanŝa lui în

configurarea structurii sociale a oraşului în această perioadă.

Întrucât în analizarea gradului de industrializare, o importanŝă foarte mare o

prezintă valoarea capitalului fix şi a forŝei motrice dăm mai jos, spre exemplificare, un

tablou care prezintă evoluŝia industriei mari pe ramuri şi indicatori principali de la 1862-

63 până la 1912-19152

Anii Unităţi

număr

Capital fix

mil.lei

Forţa

motrice

C.P.

Personal

număr

Valoarea

producţiei

mil.lei

1862-63 12.867 --- - 41.119 -

1901-1902 625 247 45.212 39.746 232

1912-1915 851 361 126.666 40.937 584

Aceasta era situaŝia industriei mari, care, făcuse obiectul unei politici de

încurajare din partea statului, dar pentru a avea o imagine de ansamblu asupra

elementului industrial din România trebuie amintit şi celălalt versant : cel al industriei

mici şi al meseriilor.

În sistemul industrial al României, meseriile şi industria mică au jucat un rol

important ca bază de dezvoltare a industriei mecanizate. Dacă până în anul 1887 nu se

făcea deosebire între meşteşug, meserie şi industrie, după această dată, toate unităŝile

sub un capital fix de 50.000 lei sau 25 lucrători, constituiau domeniul industriilor mici.

Pentru perioada 1859-1901 nu avem date concludente asupra meseriilor, dat fiind

această lipsă de diferenŝiere terminologică menŝionată mai sus, şi care era ea însăşi

consecinŝa faptului că până la începutul secolului XX, problema muncitorimii a fost

1 Din istoricul formării … , p.230

2 V. Axenciuc ,Evoluŝia economică…, p.81.

167

tratată global, nefăcându-se distincŝie între muncitorii salariaŝi din fabrici şi meseriaşii

particulari.

Problema meseriaşilor a apărut atât datorită sporirii numărului lor, cât mai ales,

datorită situaŝiei lor delicate faŝă de industria mecanizată în expansiune care , prin

concurenŝa acerbă, producea efecte negative asupra statutului lor socio-profesional .

Dovada că acest sector devine tot mai numeros, o reprezintă faptul că tocmai acum la

început de secol se încearcă legiferarea lui şi începe să facă obiectul mai multor anchete

ministeriale.

Vom încerca să surprindem câteva aspecte privind acest sector care au legătură cu

subiectul nostru folosindu-ne de o anchetă privitoare la meseriaşi, efectuată de

Ministerul Industriei şi Comerŝului, în anul 1908.1

La 1 aprilie 1908 numărul total al meseriaşilor înscrişi în corporaŝii era de

127.841. Din acest total, 41.260 (32,27%) erau maeştri-patroni, 6.189 (4,84%) erau

maeştri-conducători, 64.o23 (50,08%) erau lucrători iar 16.369 (12,81%) ucenici.2

În accepŝiunea epocii, maeştri-patroni, erau cei care posedau un brevet de maestru

şi puteau întrebuinŝa în meseria lor elevi sau lucrători; maeştrii-conducători erau cei care

posedau un brevet dar nu aveau atelierul lor propriu , conducând atelierele patronilor;

lucrătorii sunt cei care posedau un carnet şi se angajau la patroni , iar ucenicii erau elevii

care intră cu sau fără plată la un patron pentru a învăŝa o meserie.3

Din numărul total al meseriaşilor înscrişi în corporaŝii, 106.501 (83,31%)

domiciliau în comunele urbane şi doar 21.340 (16,65%) se situau în comunele rurale.4

Acest aspect este foarte important pentru analiza noastră întrucât ne oferă o imagine

despre ponderea importantă deŝinută de acest segment profesional în structura socială a

oraşului românesc din această perioadă. Coroborat cu elementul muncitoresc din

industria mare şi el localizat preponderent tot în oraşe , reiese faptul că populaŝia

ocupată în industria mare şi mică constituia un segment important în structura socio-

profesională în lumea urbană.

B. Birocratizarea.

Al doilea vector al modernizării societăŝii româneşti, cu un impact considerabil

asupra profilului structurii sociale urbane, l-a constituit birocratizarea. În comparaŝie cu

industrializarea, analizarea acestui fenomen este mai dificilă, măcar pentru motivul că

în acest domeniu informaŝiile statistice sunt chiar mai sărace decât în primul caz.

1 Ancheta cu privire la meseriaşi şi la aplicarea legii pentru organizarea meseriilor. Partea I ,

Bucureşti , 1908. 2 Ibidem , p.IV.

3 Ibidem , pVI-VII.

4 Ibidem , p.VIII.

168

În plus, ne lipsesc datele de comparaŝie între numărul funcŝionarilor publici

existenŝi în România la începutul perioadei care ne interesează cu cei existenŝi în

preajma izbucnirii primului război mondial.

Prima anchetă care a avut ca obiect de analiză această categorie socială a avut loc

abia la începutul secolului XX, rezultatele ei fiind publicate în 1903.1 Statistica a avut în

vedere doar doi indicatori: numărul funcŝionarilor şi salariile lor. Salariile au fost

împărŝite în 13 clase, ierarhizate în ordine crescătoare, începând cu salariile lunare cele

mai mici de până la 49 lei inclusiv, şi terminând cu salariile cele mai mari, de la 1000

de lei în sus.

La începutul secolului, numărul total al personalului aflat în serviciul

administraŝiei publice din România era de 102. 560 , împărŝit în felul următor:

1. Personalul ministerelor – 29. 684 persoane;

2. Personalul administraŝiunilor de stat , precum: Administraŝia Căilor Ferate, Casa de

Depuneri, Casa Şcoalelor, Casa Bisericii, etc. -31.897 persoane;

3. Personalul judeŝelor şi comunelor urbane şi rurale - 40.979 persoane.2

Situaŝia pe ministere era următoare: Ministerul finanŝelor - 5179 angajaŝi;

Ministerul de Război – 3827; Ministerul Cultelor şi Instrucŝiunii Publice – 8458;

Ministerul agriculturii, industriei, comerŝului şi domeniilor -3182; Ministerul de Interne

– 5704; Ministerul justiŝiei – 2282; Ministerul Lucrărilor Publice – 743; Ministerul de

Externe – 219.3

În privinŝa personalului administraŝiunilor de stat, situaŝia era următoarea:

a. Administraŝia C.F.R. – 19.765 angajaŝi;

b. Casa Bisericii – 11.4634

În fine, în administraŝia locală, care cuprindea angajaŝii de la judeŝe, comune

urbane şi rurale, situaŝia se prezenta astfel:

a. Personalul de la toate judeŝele : 4851 angajaŝi;

b. Personalul comunelor urbane reşedinŝă de judeŝ : 13.360 angajaŝi

c. Personalul comunelor urbane nereşedinŝă de judeŝ : 1591 angajaŝi;

d. Personalul comunelor rurale : 21.177 angajaŝi.5

1 Ministerul Finanŝelor , Statistica funcŝionarilor publici şi a pensionarilor din România pe anul 1902-

1903 , Bucuresci, Imprimeria Statului , 1903. 2 Ibidem , p.III.

3 Ibidem , pp.V-X.

4 Ibidem , p.XI , Întrucât restul autorităŝilor din cadrul acestor administraŝii au un personal

nesemnificativ nu le-am mai menŝionat .

45 Ibidem , pp.XII-XIV.

169

Se observă din această statistică faptul că cei mai mulŝi funcŝionari publici se

regăseau în sectorul administraŝiei locale judeŝene şi comunale, situaŝie explicabilă prin

atribuŝiile tot mai numeroase şi diversificate pe care şi le asumă în această perioadă

conducerea oraşelor, şi care necesita un personal tot mai numeros.

Pentru a avea o imagine a intensificării procesului de birocratizare a aparatului

administrativ, în lipsa unei situaŝii statistice de acest fel la nivelul întregii ŝări, vom lua

ca studiu de caz situaŝia oraşului Piatra Neamŝ, un oraş tipic din România antebelică, de

dimensiuni medii, care a cunoscut în această perioadă o dezvoltare economică

ascendentă şi care în anul 1916 număra o populaŝie de 20.000 de locuitori.

În acest sens vom proceda la o analiză comparativă între numărul de angajaŝi ai

primăriei oraşului Piatra Neamŝ în anul 1874 cu numărul existent în anul 1914.

În anul 1874, primăria avea 15 angajaŝi permanenŝi în următoarea schemă: 1

primar, 1 secretar, 1casier comunal, 1 ofiŝer al stării civile, 1 şef birou, 1 registrator, 1

arhivar, 2 servitori, 1 copist, 1 contabil, 1 comisar comunal, 1 odăiaş, o moaşă, 1

cişmangiu. La aceştia se mai adăugau ca angajaŝi sezonieri încă 8 lucrători la barierele

oraşului.1 Patruzeci de ani mai târziu, în 1914, în statul de funcŝii al personalului

administraŝiei generale a primăriei sunt încadraŝi tot 15 funcŝionari, dar au apărut în plus

încă …13 servicii care deŝin următorul personal: serviciul contabilitate - 4 angajaŝi ;

serviciul casieriei – 4; serviciul stării civile - 5; serviciul de arhitectură şi inginerie - 4;

serviciul de incendiu -36; serviciul cimitirului - 3; serviciul domenial şi al grădinilor -16;

serviciul cantoniştilor - 66; serviciul atelierelor comunei - 8; serviciul abatorului - 3; 8

servitori la şcolile primare; serviciul apei şi iluminatul oraşului - 17; diverse servicii - 2.2

Un total de 187 de funcŝionari. Raportat la cei 15 angajaŝi existenŝi în 1874, rezultă o

creştere de… 91,9% !

Acest exemplu poate fi extins la toate oraşele capitale de judeŝ şi vom avea astfel

o imagine globală a amplitudinii procesului de birocratizare pe care l-a cunoscut

România în perioada 1866-1916.

Venituri şi ierarhii sociale în oraşul românesc antebelic

După ce am analizat natura şi dinamica celor doi vectori ai modernizării care şi-au

exercitat influenŝa în mod predominant în zona urbană, putem încerca acum să trasăm un

1Arhivele Naŝionale Neamŝ (în continuare ANN), fond Primăria oraşului Piatra Neamŝ , dosar 14./

1874 , f. 14v-15. 2 Ibidem , dosar 1/1914 , f 97-98.

170

profil suficient de coerent al ierarhiilor sociale care s-au constituit în lumea urbană

românească.

Înainte de a intra în ŝesătura socială a oraşului românesc din perioada care face

obiectul analizei, să stabilim câteva coordonate cantitative, absolut necesare în demersul

nostru.

În perioada 1860 - 1910, populaŝia României a crescut de la 3.864.848 la

6.966.002 locuitori, deci cu 80,23%1. Deci în jumătate de secol Vechiul Regat aproape

că şi-a dublat populaŝia. Întrucât nu cunoaştem ce populaŝie aveau oraşele în 1860 este

imposibil să estimăm care a fost evoluŝia acestora în privinŝa ratei demografice. Cert este

că în 1910, în cele 71 de oraşe ale României trăiau 1.195. 235 de locuitori.2

Din totalul populaŝiei, în acelaşi an de referinŝă, în comunele urbane reşedinŝă de

judeŝ, trăiau 1.00.5.389 locuitori, adică 14,43%, iar în comunele urbane nereşedinŝă de

judeŝ trăiau 189. 846 locuitori (2, 73%).3 În concluzie, din totalul populaŝiei României în

anul 1910, doar 17,16% trăia în mediul urban, în vreme ce majoritatea covârşitoare de

82,84% îşi ducea existenŝa în zona rurală.

Dacă am încerca acum să stabilim un clasament al celor mai populate oraşe, având

ca limită inferioară de referinŝă cifra de 20.000 de locuitori, am constata că în România

sunt 12 centre urbane care îndeplinesc această condiŝie, iar situaŝia ar arăta în felul

următor : pe primul loc se situează oraşul Bucureşti, capitala conducând detaşat cu o

populaŝie de 293.435 locuitori, urmat de Iaşi cu 79.404 locuitori, Galaŝi - 66.212, Brăila

- 60. 550, Ploieşti - 48.937, Craiova - 45.640 , Botoşani - 33.965, Focşani - 24.904,

Bârlad - 24.304, Buzău - 24.004, Tulcea - 21.239 , Turnu-Severin - 20.415.4

Se poate constata din această statistică ad-hoc, faptul că , raportat la provinciile

istorice, Moldova este cel mai bine reprezentată, având numai puŝin de 5 oraşe cu cel

puŝin 20.000 de locuitori, spre deosebire de mult mai dezvoltata provincie a Munteniei,

ce are doar 4, de Oltenia cu două, sau de Dobrogea, cu un singur oraş.

În ciuda acestei situaŝii aparent favorabile, oraşele din Moldova cunosc acum o

perioadă de declin. Centralizarea politică, administrativă şi economică excesivă

promovată cu bună ştiinŝă de factorii politici decidenŝi a defavorizat dramatic această

provincie, iar căile ferate, trasate nejudicios, au dezavantajat unele oraşe precum

Botoşani, Huşi, Fălticeni, Hârlău, ce cunoscuseră un avânt economic semnificativ în

prima jumătate a secolului al XIX-lea, în vreme ce Iaşi, fosta capitală a Moldovei, a fost

1 Anuarul statistic al României, Bucureşti , 1912 , p.15.

2 Ibidem , p.18.

3 Ibidem , p.17.

4 Clasamentul a fost întocmit de noi pe baza cifrelor din Anuar.

171

complet neglijat de diriguitorii politici de la Bucureşti,1 fiind oraşul care a avut cel mai

mult de suferit din punct de vedere economic. De aceea, perioada 1866-1916, a

reprezentat o fază de stagnare în evoluŝia fenomenului orăşenesc în Moldova, gradul de

urbanizare în această provincie rămânând treptat în urmă faŝă de nivelul mediu pe ŝară,

reducându-se chiar de la 20,7% la începutul perioadei, la 18,2% în perioada 1900-

19122.

Revenind la datele statistice iniŝiale, se poate observa că, procentual vorbind, în

comparaŝie cu anii 1859-1860, când din totalul populaŝiei Principatelor Unite doar

17,60% trăia în mediul urban, 50 de ani mai târziu, situaŝia nu diferă aproape deloc; ba

chiar se observă o uşoară scădere la 17,16% , având în vedere creşterea populaŝiei pe

ansamblul ŝării. Diferenŝa fundamentală rezidă însă în altă parte: cei 17,16% din 1910,

erau cu mult mai „urbanizaŝi‖ , prin ocupaŝii şi mod de viaŝă decât cei 17,60% din 1860.3

Pentru a veni în sprijinul acestei afirmaŝii, vom încerca să schiŝăm evoluŝia

standardelor ocupaŝionale a populaŝiei din zona urbană în aceşti 50 de ani şi întrucât

acest lucru este imposibil pentru toată ŝara, din lipsa unor statistici pertinente, ne vom

opri tot la oraşul Piatra-Neamŝ, pe care l-am ales ca exemplu şi în secŝiunea dedicată

analizării fenomenului birocratizării. Fiind un oraş de dimensiuni medii, care în anul

1916 avea aproape 20.000 de locuitori, credem că alegerea este destul de relevantă.

Într-o situaŝie din anul 1865 ce cuprindea taxele plătite de negustorii şi meseriaşii

din acest oraş, numărul total al celor ce plăteau impozit era de 951.4 Din acest total,

majoritatea covârşitoare, de mai bine de 80% era alcătuită din plutaşi, restul, în număr

foarte mic, fiind agricultori, comercianŝi, cojocari, croitori, funcŝionari. Aproape

jumătate de secol mai târziu, în 1913, într-o situaŝie cuprinzând numărul bărbaŝilor

majori, cetăŝeni români, grupaŝi pe profesiuni, situaŝia este următoarea: din totalul de

1705 bărbaŝi recenzaŝi, pe locul întâi se situează funcŝionarii şi magistraŝii (342), urmaŝi

de plutaşi (305), meseriaşi (202), lucrătorii industriali şi muncitorii zilieri, (fiecare cu

câte 152 de reprezentanŝi), cărăuşii (134), reprezentanŝii profesiunilor liberale: avocaŝi,

doctori, profesori, institutori, farmacişti (în număr de 76 ), comercianŝi şi antreprenori de

tot felul (66)5.Comparaŝia este grăitoare în privinŝa impactului pe care la avut asupra

modificării structurii socio-profesionale urbane, dezvoltarea celor două fenomene

1 Al. Ungureanu , Oraşele din Moldova. Studiu de geografie economică , Editura Academiei R.S.R. ,

Bucureşti , 1980 , p.32. 2 Ibidem , p.35.

3 Dan Berindei , Societatea românească în vremea lui Carol I (1866-1876). Ediŝia a II-a revăzută şi

adăugită, Editura Elion , 2002, p.76. 4 ANNN, , fond Primăria oraşului Piatra Neamŝ , dosar nr. 5/1865 , f.45.

5 Ibidem , dosar nr. 7/1913 , f. 253.

172

analizate până acum : Industrializarea şi birocratizarea. Iar dacă statistica ar fi recenzat şi

populaŝia israelită, care era preponderent implicată în afaceri şi profesiuni liberale,şi care

numeric depăşea cu mult populaŝia românească, această diversificare ocupaŝională ar fi

fost şi mai evidentă.

Structura profesională a populaŝiei în zona urbană ne permite să facem ultimul pas

în cercetarea noastră şi anume determinarea pe baza ei a structurii sociale. În lipsa unei

statistici sau analize efectuate în epocă, vom proceda la o primă împărŝire a populaŝiei

urbane în 3 mari clase, urmând ca să identificăm în interiorul fiecărei clase câteva

segmente distincte. La baza acestor delimitări vom folosi ca criteriu fundamental

raportul ocupaŝii/venituri.

1.Clasa de sus. Este reprezentată de marii proprietari din industrie, bănci, comerŝ,

asigurări precum şi un număr restrâns de mari moşieri care şi-au investit capitalurile în

industrie. Ea este cea care formează ceea ce se cheamă marea burghezie românească,

grupată politic în proporŝie covârşitoare în cadrul Partidului Naŝional Liberal.

Cvasiinexistentă la mijlocul secolului al XIX-lea, ea se înfiripă după înfiinŝarea Băncii

Naŝionale în 1880 şi începe să-şi consolideze poziŝiile spre sfârşitul secolului devenind

un factor important în viaŝa economică a ŝării în preajma izbucnirii primului război

mondial.

În privinŝa veniturilor acestor privilegiaŝi, al căror număr nu depăşeşte câteva sute

de persoane, nu se poate afirma nimic sigur, în lipsa unor date oficiale. Singurele

informaŝii publice, şi care ne permit să ne facem o idee asupra veniturilor încasate lunar

de funcŝionarii publici sunt datele publicate în anuarele statistice. Dacă includem în clasa

de sus pe cei al căror venit lunar era de cel puŝin 1000 de lei, vedem că, de pildă, în anul

1908/1909, numărul funcŝionarilor publici din ministere care aveau acest venit era de

156, (dintr-un total de 49.315 funcŝionari) iar al celor din administraŝiile de stat era de

…17, (dintr-un total de 29. 857 funcŝionari).1 Din nefericire nu avem o situaŝie şi pentru

funcŝionarii din administraŝia locală, dar ştim din statistica funcŝionarilor publici din anul

1902, că din toate comunele urbane din ŝară, doar două din ele, Bucureşti şi Iaşi, aveau

câte un singur funcŝionar plătit cu 1000 de lei pe lună, şi anume …primarii celor două

oraşe.2

În concluzie, se poate spune că ponderea acestei clase superioare în structura

socială urbană românească este nesemnificativă, în ciuda importanŝei ei indiscutabile în

plan politic şi economic.

1 Anuarul statistic al României , Bucureşti , 1909 , p.772.

2 Statistica funcŝionarilor publici şi a pensionarilor din România pe anul 1902/1903, Bucuresci, 1903 ,

p.X..

173

2. Clasa de mijloc. Este mult mai bine reprezentată decât clasa de sus, ea

constituind practic majoritatea populaŝiei din oraşele României. Cu toate acestea,

nu putem vorbi de o clasă omogenă, existând deosebiri sensibile în privinŝa veniturilor.

De aceea vom opera o distincŝie pe trei paliere în interiorul acestei clase : segmentul

superior, segmentul median şi cel inferior.

a) În segmentul superior, vom include patronii din industria mare împreună cu

marii comercianŝi, care activează în mediul privat, iar din mediul public vom include

funcŝionarii superiori din administraŝia locală şi din justiŝie, care au un venit lunar de la

300 de lei în sus.

Pentru exemplificare, vom enumera angajaŝii din primăria Piatra Neamŝ, care

aveau un venit lunar de cel puŝin 300 de lei la nivelul anului 1914 :

1. În cadrul administraŝiei generale a primăriei doar patru funcŝionari intră în

această categorie: primarul-600 lei; secretarul -400; ajutorul de primar şi ofiŝerul de stare

civilă cu câte 300 de lei fiecare.

2. Urmează şefii câtorva servicii: casierul (serviciul casieriei) - 400 lei; arhitectul

(serviciul de arhitectură şi inginerie) - 450 lei; comandantul pompierilor (serviciul de

incendii) -300 lei; mecanicul –şef (serviciul apei şi iluminatul oraşului) -385 lei şi şeful

acestui serviciu –cu 300 lei ; un inginer consultator angajat cu contract – o diurnă lunară

de 400 lei.1

În total doar 10 funcŝionari intrau în acest segment din primărie care era instituŝia

publică cu cei mai mulŝi angajaŝi.

În domeniul justiŝiei, din cei 25 de angajaŝi ai Tribunalului judeŝean Neamŝ, doar 6

funcŝionari intrau în această categorie: preşedintele tribunalului – 650 lei; judele de

instrucŝie – 570 lei; procurorul - 550 lei; doi juzi de şedinŝă – cu câte 520 lei fiecare; un

grefier cls. I – cu 300 lei.2

b) În segmentul median am inclus pe cei ale căror venituri lunare sânt cuprinse

între 100 şi 299 de lei. În acest segment intră în domeniul privat proprietarii de ateliere,

aparatul tehnic şi administrativ din industria mare, comercianŝii mijlocii, iar din

domeniul public, şefii unor servicii şi o parte din funcŝionarii administraŝiei locale la

care se adaugă cei care practică aşa numitele profesiuni liberale: medicii, avocaŝii,

profesorii, preoŝii.

Vom încerca şi aici să exemplificăm categoriile profesionale care intră în acest

segment, oprindu-ne în special asupra angajaŝilor din sfera publică, unde suntem mai

bine informaŝi, în comparaŝie cu angajaŝii din mediul privat.

1 .A.NN , fond Primăria oraşului Piatra Neamŝ , dosar nr. 1/ 1914 , f. 97-98.

2 Idem , fond Tribunalu Judeŝeal Neamŝ , dosar nr. 235/ 1913 , f.20-21

174

Din totalul de 187 de angajaŝi ai primăriei oraşului Piatra Neamŝ, sunt 28 de

angajaŝi care au un salar lunar ce se încadrează între aceste limite.1

În cadrul Tribunalului Judeŝean Neamŝ, din cei 25 de angajaŝi, marea majoritate,

16 intră în această categorie. Dar dacă din totalul de 25 de angajaŝi, excludem cei 6

angajaŝi care au venituri de peste 300 de lei, observăm că din cei 19 angajaŝi, majoritatea

covârşitoare intră în această categorie.

Tot în domeniul justiŝiei intră şi personalul corpului portăreilor. Din cei 9 angajaŝi,

doar şeful acestuia câştigă 250 lei pe lună, urmat de un portărel cu 200 lei, un secretar cu

120 lei şi 3 agenŝi judeŝeni cu câte 110 lei pe lună fiecare.2

În domeniul industriei mari încurajată de stat, deşi nu avem date statistice asupra

salariilor muncitorilor din această ramură economică, ne vom servi de datele publicate în

anul 1909 în studiul întocmit de Ministerul Industriei şi Comerŝului, sursă la care ne-am

mai raportat până acum. În această anchetă au fost recenzate 26 de tipuri de industrii,

personalul fiind împărŝit în 4 categorii : maeştri, lucrători speciali, lucrători nespeciali şi

ucenici. Situaŝia întocmită de minister redă salariile câştigate pe zi de aceste categorii,

dar, pentru studiul nostru am convertit aceste salarii în venituri lunare, considerând ca

unitate de calcul 25 de zile lucrătoare pe lună.

Situaŝia rezultată indică diferenŝe sensibile în privinŝa veniturilor acestor categorii.

Astfel, maeştrii câştigă în medie între 100 şi 200 de lei pe lună în 21 de tipuri de

industrie din totalul de 26 şi sub 100 de lei pe lună în restul de 5 industrii. Lucrătorii

speciali câştigă între 100 şi 200 lei pe lună în doar 3 din cele 26 tipuri de industrii şi sub

100 de lei în restul de 23, în vreme ce nici un lucrător calificat nu câştigă peste 100 de

lei pe lună în nici una din cele 26 de ramuri industriale, iar ucenicii, practic nu erau

plătiŝi pentru munca prestată.3

În domeniul meseriilor liberale, un profesor de liceu era plătit cu 300 de lei pe

lună, dar i se reŝinea pentru fondul de pensii 10%, primind efectiv 270 de lei, în vreme

ce un preot paroh, era plătit cu 100 de lei pe lună. 4

c) În segmentul inferior al clasei de mijloc, am inclus pe cei ale căror venituri

lunare erau cuprinse între 50 şi 99 de lei.

În cadrul primăriei, 94 de angajaŝi intrau în această categorie, ceea ce reprezenta

exact jumătate din totalul celor 187 de lucrători.5

1 Idem , fond Primăria oraşului Piatra Neamŝ , dosar nr. 1/1914 , f.97-98.

2 Ministerul Justiŝiei ―Bugetul cheltuelilor Ministerului Justiŝiei pe exerciŝiul 1913-1914‖, Minerva ,

Bucuresci, 1913, p.29. 3 Clasamentul a fost întocmit de noi , pe baza datelor publicate în Studiul din 1909.

4 ANN, fond Primăria oraşului Piatra Neamŝ , dosar nr. 27/1913 , f.11.

5 Ibidem, dosar nr. 1/ 1914 , f.89-90.

175

În domeniul justiŝiei, din cei 25 de angajaŝi ai Tribunalului judeŝean, doar 3 au

salarii lunare de 60 de lei, în vreme ce, în corpul portăreilor, un singur lucrător din

totalul de 9, primea un salariu de 50 de lei pe lună.1

În domeniul industriei mari încurajată de stat, maeştrii din doar 5 ramuri

industriale din 26 intrau în această categorie, în vreme ce lucrătorii speciali din 23 de

ramuri industriale câştigau în medie 75 de lei pe lună, şi nici un lucrător necalificat din

nici una din cele 26 de ramuri industriale nu reuşea să câştige cel puŝin 50 de lei pe

lună.2

În domeniul ecleziastic, preoŝii supranumerari, diaconii şi cântăreŝii erau plătiŝi cu

50-60 de lei pe lună la fel ca învăŝătorii 3.

Se constată din aceste evaluări, că majoritatea covârşitoare a funcŝionărimii, a

celor cu profesii liberale şi a muncitorimii industriale, intrau în categoria cea mai de jos

a clasei de mijloc urbane.

În fine, am ajuns la clasa de jos, pe care am împărŝit-o în două sub-categorii:

persoanele cu un venit lunar de până la 49 de lei, în care am inclus personalul auxiliar de

la primărie (gropari, pădurari, păzitori de vite, servitorii de la şcoli), pompierii, sergenŝii,

personalul auxiliar de la biserici, pensionarii de stat, precum şi toŝi muncitorii

necalificaŝi din industria mare.

În a doua sub-categorie am inclus pe cei fără nici un venit: persoanele în vârstă fără

pensie, invalizii, văduvele, cerşetorii care erau întreŝinuŝi din bugetul primăriei şi din

mila publică şi al căror număr era destul de însemnat.

Concluzii.

Ce concluzii se pot desprinde din această analiză?

În primul rând este evident că structura socială urbană în această perioadă depinde

nemijlocit de tendinŝele, direcŝia şi ritmul de dezvoltare a economiei româneşti în

ansamblul ei. Am văzut că din complexul de elemente care fac profilul modernizării

româneşti elementele cu cel mai mare impact au fost industrializarea şi birocratizarea.

Fireşte pentru zona urbană de care ne ocupăm un loc relativ important revine şi

ocupaŝiilor liberale, dar ponderea acestui element în spaŝiul social este încă restrânsă. De

aceea de profilul şi natura acestor doi factori depinde în mod fundamental modul cum se

coagulează populaŝia oraşului românesc în această perioadă.

1 Idem , fond Tribunalul Judeŝean Neamŝ , dosar nr. 235/1913 , f.21; Ministerul Justiŝiei , ― Bugetul

cheltuelilor…‖, p29 2 Vezi n. 73 , p. LX.

3 .ANN , fond Primăria oraşului Piatra Neamŝ , dosar nr. 27/ 1913 , f. 14.

176

Industrializarea în România a început târziu, practic odată cu prima lege de

încurajare a acestei ramuri economice, în anul 1887 şi s-a dezvoltat inegal şi selectiv, în

special în zona industriilor prelucrătoare a materiilor prime care se găseau pe plan local

şi destul de puŝin în zona industriei grele, a industriilor metalurgice, siderurgice sau a

construcŝiilor de maşini. Acest fapt a dus la imposibilitatea formării unui eşantion

numeros de muncitori industriali aşa cum exista deja în statele occidentale dezvoltate, şi

care, să aibă venituri medii, sau care să tindă cel puŝin , prin forme de organizare

sindicale, să atingă standarde de salarizare medii. În lipsa acestui element industrial

puternic, la noi s-a dezvoltat o muncitorime legată de o industrie prelucrătoare care lupta

din greu cu concurenŝa acerbă a industriei străine şi care,depindea încă de fluctuaŝiile şi

capriciile specifice unei agriculturi puternic întârziate din punct de vedere al înzestrării

tehnice.

Veniturile, chiar ale patronatului şi a elementului tehnico- administrativ al unor

asemenea stabilimente industriale nu puteau fi prea mari, iar ale elementului

muncitoresc propriu-zis erau destul de modeste.

Această muncitorime angajată în ceea ce în epocă era denumit, destul de exagerat

„marea industrie‖ , era dublată de o masivă populaŝie angrenată în industria mică şi în

zona meseriilor, care, contrar unei opinii eronate încetăŝenite în istoriografia noastră, nu

numai că nu s-a diminuat ci chiar şi-a sporit importanŝa, dovadă că tocmai acum la

început de secol XX, meseriaşii şi micii proprietari de ateliere, încep să facă obiectul

legiferărilor statului şi a tentativelor, în final eşuate, de înregimentare în corporaŝii.

Având de luptat cu o dublă concurenŝă, atât străină cât şi cu industria autohtonă,

în special cu cea care se bucura de sprijin din partea statului, mica industrie şi meseriile

aveau o situaŝie încă şi mai precară, iar veniturile celor ocupaŝi în aceste ramuri erau încă

mai mici decât cele ale muncitorimii din „marea industrie‖.

În concluzie, avem un element muncitoresc „industrial‖ urban, care începe să

conteze ca pondere numerică în lumea oraşului românesc, dar care din punct de vedere

al veniturilor şi a nivelului de viaŝă se situează în general sub media venitului din

România, tinzând să se stabilizeze, aşa cum am văzut în partea inferioară a clasei de

mijloc.

De partea cealaltă, avem o categorie a funcŝionărimii de stat, aflată şi ea în plină

expansiune numerică şi diversificare ocupaŝională, dar care, am văzut în statistici, nu stă

nici ea cu mult mai bine la capitolul venituri. Practic, într-un procent de aproximativ

75% din totalul angajaŝilor din cadrul administraŝiei locale, nu au salarii mai mari de 100

de lei pe lună, ceea ce, raportat la scumpetea bunurilor de primă necesitate, reprezintă

totuşi un venit insuficient.

177

Dacă la aceste categorii socio-profesionale care alcătuiesc baza populaŝiei ocupate

din oraşul românesc, se adaugă cei din zona profesiilor liberale (învăŝători, profesori,

medici, farmacişti, avocaŝi, artişti, personal ecleziastic, mici comercianŝi etc.) ale căror

venituri erau comparabile cu cele ale funcŝionarilor de stat, şi în plus ŝinem cont că

femeile, în proporŝie covârşitoare nu aveau nici o ocupaŝie, avem practic o imagine

destul de completă a structurii sociale urbane în România la sfârşitul domniei lui Carol I.

Această imagine nu este una prea luminoasă, ci, dimpotrivă, este una marcată de

tot soiul de lipsuri, de frământări, de angoase şi nelinişti, provocate, parte de o stare de

sărăcie încă endemică, moştenire a unei societăŝi puternic decapitalizate, şi parte, de o

dorinŝă nestăvilită de schimbare a statului social, de tentaŝia accederii la un nivel de

prosperitate superior, stimulat şi de reuşitele sociale eclatante ale unor privilegiaŝi ai

sorŝii.

Occupational structures and urban social hierarchies in modern Romania

( 1866 -1916 )

The development of urban life in Romania between 1866 and 1916 depended

fundamentally on the modernization process of Romanian society as an ensemble.

A direct consequence of this modernization is the radical change of the

occupational structure of the active population living in the urban environment,

compared to the previous period.

Among the factors that were responsible for this change, the following two will

represent the subject of this study‘s analysis: industrialization and bureaucracy.

The second part analyses the way in which the urban social hierarchies were

reconfigured depending on these occupations and, of course, on the incomes of the

people who practiced them.

Key words: modernization, industrialization, bureaucracy, incomes, occupations,

social hierarchies.

Mołdawia w powiedeńskiej polityce Jana III Sobieskiego (1684-1691)

Marcin Markowicz

Geneza wypraw mołdawskich Sobieskiego.

Opromieniony sukcesem wiedeńskim oraz kampanią naddunajską 1683 r. Jan III

Sobieski musiał odpowiedzieć sobie wkrótce na pytanie, jak wykorzystać te zwycięstwa

w dalszej polityce. Ambicje króla w wojnie z Turcją sięgały znacznie dalej niż tylko

kwestii odzyskania utraconych w 1672 r. Podola i prawobrzeżnej Ukrainy. Rozważał on

178

możliwość podporządkowania Rzeczpospolitej księstw naddunajskich, czyli Mołdawii i

Wołoszczyzny, a nawet Siedmiogrodu i Węgier. Osią polityczną tych planów

niezaprzeczalnie stała się polityka dynastyczna, w ramach której Jan III dążył do

zapewnienia sukcesji na tronie polskim swojemu najstarszemu synowi, królewiczowi

Jakubowi1. Osadzenie młodego Sobieskiego na tronie któregoś z wyżej wymienionych

państw, zwłaszcza po załamaniu się polityki bałtyckiej króla, z pewnością wzmocniłoby

pozycję królewicza w przyszłej rywalizacji o władzę w Rzeczpospolitej. Pierwszeństwo

miała tu Mołdawia, która sąsiadowała z Rzeczpospolitą i była Sobieskiemu znacznie

bliższa niż Hospodarstwo Wołoskie. Poza tym zdobycie Mołdawii traktowane było

przez króla nie tylko w kategoriach polityki dynastycznej, ale miało również wzmocnić

pozycję monarchy w Rzeczpospolitej. Sobieski chciał być zapamiętany nie tylko jako

obrońca chrześcijaństwa i Salwator Wiednia, ale również jako zwycięski wódz, który po

raz kolejny pogromił Turków i odebrał im znaczną część terytoriów2.

W tym miejscu należy podkreślić, że działania Jana III nie były powodowane

tylko planami dynastycznymi, czy osobistymi ambicjami monarchy. Król miał

świadomość, że wiktoria wiedeńska nie przyniosła całkowitego załamania sił

militarnych Imperium Osmańskiego. Zdawał też sobie sprawę, że tylko we współpracy z

cesarzem Leopoldem I Habsburgiem ma realne szanse na zwycięskie kontynuowanie

działań wojennych przeciwko Turcji i doprowadzenie do ostatecznego wyparcia jej

wpływów z Europy. Podobne zdanie w tej sprawie prezentował dwór wiedeński oraz

Stolica Apostolska. Papież Innocenty XI zamierzał stworzyć nawet wielką koalicję

państw chrześcijańskich, które przeciwstawiłyby się potędze Imperium Osmańskiego.

Niestety natrafił tu na poważny opór ze strony Francji, której władca Ludwik XIV, jako

zaciekły wróg Habsburgów nie zamierzał przystąpić do antytureckiego sojuszu3.

Ostatecznie wynikiem prób stworzenia chrześcijańskiej koalicji było zawarcie 5 marca

1684 r. w Linzu, pod patronatem papieża, zaczepno – odpornego przymierza

Rzeczpospolitej, cesarza i Wenecji, którego ostrze skierowane zostało przeciwko

Turcji4. Powstała w efekcie tego porozumienia koalicja zyskała miano Ligi Świętej, a

1 Z. Wójcik, Jan Sobieski 1629-1696, Warszawa 1994, s. 355; M. Jačov, Europa i Osmanie w okresie

Lig Świętych, Kraków 2003, s. 99. 2 Joannis III Considerationes super imminente campania, quam super felicem faustamque velint, [w:]

Cz. Chowaniec, Wyprawa Sobieskiego do Mołdawii w 1686 r., Warszawa 1932, s. 119–123; Otto Forst

de Battaglia, Jan Sobieski, król Polski, Warszawa 1983, s. 263. 3 Z. Wójcik, op. cit., s.353.

4 Tamże, s. 354; M. Jačov, op. cit., s. 100; W. Konopczyński, Dzieje Polski nowożytnej, Warszawa

1996, s.478; W. Wasilewski, Wyprawa bukowińska Stanisława Jabłonowskiego w 1685 roku,

Warszawa2002, s. 36.

179

sam Sobieski miał się o niej wypowiedzieć, że „póki istnieją Polska, Germania i Italia,

Turek nie zazna już nigdy pokoju‖1.

Nowy układ antyturecki przewidywał wspólną walkę aliantów, aż do pokonania

Osmanów i odzyskania wszystkich ziem utraconych na rzecz Turcji przez sygnatariuszy

traktatu z Linzu. Rzeczpospolita miała odzyskać Podole z Kamieńcem oraz

prawobrzeżną Ukrainę. W dalszej jego części przewidywano możliwość łączenia

wspólnych sił i aktualizowania planu działań zbrojnych stosownie do okoliczności

wojennych. Żadna ze stron nie miała też zawierać separatystycznego pokoju z sułtanem.

Wzywano również inne państwa chrześcijańskie, przede wszystkim Rosję, do

przyłączenia się do Ligi Świętej2.

Mimo, iż sojuszników z Ligi łączył wspólny cel, jakim było pokonanie Osmanów,

to już ekspansjonistyczne zamiary wyraźnie ich kłóciły. Cesarz dążył do objęcia swoimi

wpływami terenów całych Węgier wraz z Siedmiogrodem oraz księstw naddunajskich,

co motywował historycznymi prawami Austrii. W tak szeroko zakrojonych planach

wschodnich spotkał jednak opór Sobieskiego, który w dużej mierze pod wpływem

nuncjusza Pallaviciniego porzucił myśl dotyczącą możliwości opanowania Węgier i

Siedmiogrodu, ale nie zamierzał ustąpić w sprawie Mołdawii i Wołoszczyzny. Licząc na

zhołdowanie tych księstw król Polski widział tutaj możliwość zahamowania ekspansji

nie tylko tureckiej, ale również habsburskiej w tym rejonie i stworzenie korzystnego dla

Rzeczpospolitej układu politycznego w Europie Środkowej. Poza tym celem działania

na kierunku naddunajskim było także zapewnienie Rzeczpospolitej dostępu do Morza

Czarnego, co również miało w jakimś stopniu powetować utraconą szansę rozszerzenia

dostępu do Bałtyku oraz stanowić swoistą rekompensatę za ziemie utracone na

wschodzie na rzecz Rosji. W planach królewskich przejęcie Mołdawii mogło

doprowadzić do utworzenia z niej swoistego bufora, który oddzielając Chanat Krymski

od Turcji przyspieszyłby upadek tej ostatniej3.

Wpływ na powiedeński kierunek polityki Sobieskiego miała także sytuacja

militarna pod koniec roku1683 na terenach Podola i Ukrainy. Na wieść o triumfie pod

Wiedniem na Podolu zaczęły wzrastać nastroje propolskie. Obawiając się szerszych

antytureckich działań ze strony miejscowej ludności pasza kamieniecki koncentrował

siły w większych twierdzach z Kamieńcem Podolskim na czele. Stworzyło to szansę

1 W. Konopczyński, Polska a Turcja 1683-1792, Warszawa 1936, s. 9.

2 Artykuły przymierza między cesarzem, Polską i Wenecją zawartego w roku 1684, [w:] Relacye

nuncyuszów apostolskich i innych osób o Polsce od roku 1548 do 1690, t. II, wyd. E. Rykaczewski,

Berlin – Poznań 1864, s. 435-436; por. Liga Święta roku 1684, [w:] M. Jačov, op. cit., s. 196-201. 3 Z. Wójcik, op. cit., s. 355-356 i 367; W. Wasilewski, op. cit., s.42; Otto Forst de Battaglia, op. cit., s.

268 i 270.

180

polskim oddziałom na podjęcie tzw. kampanii rusko – mołdawskiej. Wojska dowodzone

przez kasztelana krakowskiego Andrzeja Potockiego przy współpracy z Kozakami

opanowały m. in. Czortków, Husiatyń czy Jagielnicę. Sam Potocki oblegał nawet

Jazłowiec, ale musiał się spod niego wycofać wobec groźby tatarskiego ataku1.

W tym też czasie propolsko nastawiony hetman kozacki Stefan Kunicki porzucił

zależność od tureckich okupantów i opanował Niemirów, który uznał za „stolicę‖

niezależnej od Turków Ukrainy. Następnie próbował bez powodzenia zdobyć lepiej

umocnione Bar i Międzybórz, a skoro mu się to nie udało wraz z wojskiem skierował się

ku Mołdawii. Po drodze opanował Mohylew i Jampol oraz inne miasteczka aż do

Soroki, a na początku listopada przekroczył Dniestr i wkroczył na terytorium księstwa

naddunajskiego. Tam po drobnych sukcesach, jakimi było zwycięstwo nad ordami

budziacką i białogrodzką pod Kickanami oraz spustoszenie kilkunastu osad tatarskich,

został otoczony pod wsią Tobak przez przeważające siły tatarskie. Udało mu się jednak

wymknąć się z pułapki i wycofać w kierunku Jass, ale wkrótce został zamordowany

przez swoich podwładnych, gdyż prawdopodobnie nie był w stanie spełnić ich żądań

finansowych2.

Kampania schyłku 1683 r. mimo, iż nie przyniosła sukcesu na terenie Mołdawii

nie zakończyła się całkowitym fiaskiem. Turcy utracili kontrolę nad znaczną częścią

okupowanej Ukrainy, a także niektóre punkty obronne na Podolu. Niestety w ich ręku

pozostał nadal Kamieniec oraz Żwaniec, Bar, Jazłowiec i Międzybórz co pozwalało im

jeszcze na utrzymanie władzy na tym terenie.

Sobieski również nie zniechęcił się do polityki naddunajskiej, lecz teraz zaczął

snuć plany zakrojonych na znacznie szerszą skalę działań militarnych. Powoli dążenia

do podporządkowania Mołdawii i Wołoszczyzny przez Rzeczpospolitą stawały się

„celem jego dalszego życia‖.

Wielkie nadzieje i pierwsze niepowodzenie.

Wiosną 1684 r. planach królewskich zaczęła się w rodzić koncepcja wyprawy

mołdawskiej. W odpowiedzi na cesarską propozycję koncentracji sił chrześcijańskich na

Węgrzech w celu odbijania z rąk tureckich kolejnych twierdz, Sobieski przedstawił

własną wizję samodzielnych działań wojsk Rzeczypospolitej w ramach Ligi Świętej.

Ambitny plan króla zakładał wejście wojsk polskich do Mołdawii, opanowanie tego

księstwa i następnie posuwanie się doliną Prutu w kierunku ujścia Dunaju. Gdyby tam

udało się opanować Białogród czy Kilię oraz inne miejsca umocnione to nie tylko

1 W. Wasilewski, Wyprawy mołdawskie Sobieskiego, „Mówią Wieki‖ 09/2003, s. 36-37.

2 M. Wagner, Stefan Kunicki, [w:] Hetmani zaporoscy w służbie króla i Rzeczypospolitej, pod. red. P.

Krolla, M. Nagielskiego, M. Wagnera, Zabrze 2010, s. 391-393.

181

odcięty od Turcji zostałby Chanat Krymski, ale również pozostające jeszcze na Podolu i

Ukrainie wrogie garnizony twierdz. W myśli wojennej Jana III takie działania miały

doprowadzić nie tylko do odzyskania Podola bez konieczności oblegania twierdz z

Kamieńcem na czele, ale również przyczyniłyby się do realizacji planów dynastycznych

polskiego monarchy. Sobieski zakładał, że w tym czasie także Austriacy będą odnosić

sukcesy na froncie węgierskim, co wkrótce doprowadzi do spotkania sojuszniczych

armii nad Dunajem i dalszego współdziałania w celu całkowitego wyparcia Osmanów z

Europy1. Najistotniejszą cechą planu Jana III była rezygnacja ze zdobywania Kamieńca

Podolskiego i przerzucenie wojsk od razu na mołdawską stronę Dniestru. Jak się później

okazało ta królewska wizja miała zaważyć na wojennej polityce Rzeczpospolitej do

1686 r., a swoje odbicie znalazła także w wyprawie 1691 r.

Po długotrwałych przygotowaniach i koncentracji armii przez hetmanów

koronnych Stanisława Jabłonowskiego i Andrzeja Potockiego oraz hetmana wielkiego

litewskiego Kazimierza Jana Sapiehę w połowie sierpnia 1684 r. rozpoczęto marsz w

kierunku Buczacza i Jazłowca. Siły królewskie liczyły wówczas około 17-20 tysięcy

żołnierzy wraz z 50-60 działami2. Na przeglądzie z 21 sierpnia wojska Rzeczpospolitej

swoim wyglądem zachwyciły przedstawicieli państw sprzymierzonych do tego stopnia,

że poseł wenecki w Polsce Antonio Morosini życzył publicznie królowi zdobycia i

przyłączenia do Rzeczpospolitej Bizancjum3.

Co prawda działania zbrojne dopiero się zaczynały i trudno było z góry

przewidzieć ich następstwa, ale plany królewskie w ogóle nie uwzględniały parcia aż

nad Bosfor. Jednak, mimo, iż sama droga do Konstantynopola była jeszcze niezwykle

daleka, to już na początku wyprawy udało się odnieść pierwszy sukces. 24 sierpnia po

dwudniowym oblężeniu zdobyto Jazłowiec4, co komplikowało nieco sytuację

kamienieckiej załogi, ale nie oznaczało, że ta potężna twierdza sama szybko podda się

Polakom. Sobieski nie chciał tracić czasu na długotrwałe oblężenie leżącej nad

Smotryczem fortecy i naciskał na jak najszybsze wkroczenie wojsk do Mołdawii.

W końcu sierpnia opanowano Żwaniec co otwierało polskiej armii możliwość

bezpiecznego przeprawienia się przez Dniestr. W celu umocnienia przeprawy obsadzono

załogami zamki w Żwańcu i Chocimiu oraz przystąpiono do budowy mostu. Niestety

ulewne deszcze, a co za tym idzie przybór wód w Dniestrze nie pozwalały na

1 Otto Forst de Battaglia, op. cit., s. 269; M. Wagner, Stanisław Jabłonowski, kasztelan krakowski,

hetman wielki koronny, Warszawa 2000, s. 96; W. Wasilewski, Wyprawy mołdawskie…, s. 37. 2 M. Wagner, Stanisław Jabłonowski…, s. 98; por. Otto Forst de Battaglia, op. cit., s. 272.

3 W. Konopczyński, Dzieje…, s. 480.

4 Otto Forst de Battaglia, op. cit., s. 272.

182

dokończenie budowy przeprawy i zapewne skuteczniej niż mógł to zrobić przeciwnik

powstrzymywały siły królewskie po polskiej stronie rzeki.

Pogodowe problemy wymusiły zwołanie 29 września rady wojennej, w trakcie

której hetman Jabłonowski oraz podkanclerzy koronny Jan Gniński nakłaniali króla do

porzucenia planów mołdawskich i skupienia sił na odzyskaniu Kamieńca. Motywowali

to nie tylko niesprzyjającymi okolicznościami pogodowymi, ale również względami

militarnymi, czyli znaczeniem kamienieckiej twierdzy w regionie oraz politycznymi,

wskazując, że najważniejszym celem wojny z Turcją jest odzyskanie Podola1. Król parł

jednak do tego by „ścisnąwszy tylko Kamieniec wynieść armie w kraj nieprzyjacielski

za Dniestr, podać rękę Wołochom i Multanom, posieść Dunaj, odżywić wojska na

Budziaku, Tehinię (…) i inne miejsca kraju tamtego uczynić prawnie należącymi do

Rzeczpospolitej‖2. Ostatecznie zdecydowano się na wykonanie pozorowanych działań

pod Kamieńcem, a następnie przeprawienie się przez Dniestr pod Gródkiem. Dzięki

temu miano nie tylko zmylić Tatarów, operujących w pobliżu planowanych przepraw,

ale również pozyskać do dalszej współpracy Mołdawian, Wołochów, a nawet

Siedmiogrodzian3. Wykonując zatem przyjęty plan wojska pomaszerowały na północ,

przeprawiły się przez Smotrycz i znalazły się w okolicy wsi Paniowce. Tam na początku

października doszło do krwawych, ale zwycięskich starć z Tatarami, przez co marsz w

stronę Dniestru znów się opóźnił. Zagrożenie ze strony ordy oraz coraz mocniejsze

jesienne deszcze uświadomiły wreszcie królowi, że w tym roku przeprawa przez Dniestr

i wejście do Mołdawii są niemożliwe. W związku z tym Jan III zarządził odwrót na leża

zimowe. Był to ostateczny koniec wyprawy mołdawskiej 1684 r., a król musiał

przełknąć gorycz pierwszej porażki w swoich zakrojonych na szeroką skalę planach.

Wyprawa, w której armia polska miała dotrzeć aż nad Dunaj zakończyła się nad

wezbranymi wodami Dniestru. Nie była ona jednak całkowicie zmarnowana. Trzeba

pamiętać, że rozpoczęła się bardzo późno, bo dopiero w sierpniu i trwała tylko do końca

października. W tym czasie udało się jednak zająć niezdobyte w roku poprzednim zamki

w Jazłowcu i Żwańcu. Miało to oczywiście znaczenie dla dalszych planów

mołdawskich. Żwaniec był ważnym punktem osłaniającym w przyszłości polską

przeprawę przez Dniestr od strony Kamieńca, natomiast Jazłowiec dawał możliwość

prowadzenie działań przeciwko załodze twierdzy kamienieckiej. W ocenie niektórych

historyków były to znikome rezultaty wyprawy, której towarzyszyły wielkie nadzieje.

1 Por. List xiędza Stanisława Woyeńskiego, bp. kamienieckiego do Jana Karola Matesilani, rezydenta

polskiego na dworze papieskim (...), 6. XI. 1684, [w:] Relacye..., op. cit., s. 445. 2 Cyt. za: Z. Wójcik, op. cit., s. 359.

3 Senatus Consiliom, die 29 Sept. AD 1684, BN BOZ 1188, s. 1 i n.

183

Oceniając jednak realne możliwości ówczesnego wojska Rzeczpospolitej i dokładając

do tego spory w dowództwie dotyczące kwestii Kamieńca, jak i czas trwania wyprawy

1684 r., można ją jedynie potraktować jako przygotowanie gruntu pod kolejne działania

z lat 1685-1686.

Wyprawa bukowińska 1685 r.

Niepowodzenie kampanii roku 1684 zmusiło Jana III Sobieskiego do

uwzględnienia w planie kontynuowania wojny większego współdziałania sojuszniczych

armii Ligi Świętej. Już w grudniu 1684 r. przedstawił on zamiar przeprowadzenia

bardzo odważnej operacji, w ramach której należało porzucić plan żmudnego oblegania,

a tym samym dość powolnego zdobywania twierdz na Węgrzech i przerzucić wojska

polskie oraz austriackie, jak najdalej nad Dunaj, by wedrzeć się głęboko w terytorium

Imperium Osmańskiego1. Niestety propozycje te napotkały opór ze strony cesarza i

przed rozpoczęciem wyprawy, po długich międzynarodowych konsultacjach zostały

poważnie zredukowane. Wobec braku możliwości, a raczej chęci ze strony habsburskiej

do połączenia sił sprzymierzonych na Węgrzech, a jednocześnie nie wierząc w wielkie

możliwości militarne zbyt słabych sił polskich, monarcha ograniczył plan działań na rok

1685, do kolejnej próby opanowania Mołdawii2. Rozczarowany postawą sojuszników

oraz wyczerpany problemami zdrowotnymi Jan III zrezygnował z osobistego

dowodzenia i przekazał je w ręce hetmana wielkiego koronnego Stanisława

Jabłonowskiego. Trzeba jednak zasygnalizować, że różnice w pojmowaniu celów i

metod prowadzenia wojny, jakie wyraźnie zaczęły się rysować w 1685 r. między

Sobieskim a dowódcami wojsk cesarskich, nie wypływały z chęci sabotowania przez

dwór wiedeński sojusznika. Były one wynikiem pewnej tradycji wojennej, która

zakładała działanie sił cesarskich w oparciu o system stałych baz zaopatrzeniowych.

Śmiałe, wykraczające poza zachodnie schematy prowadzenia wojny królewskie plany

kampanii 1685 r. zapewne zaniepokoiły nieco stronę habsburską, która zainteresowana

nabytkami na Węgrzech mogła obawiać się, że głębokie wtargnięcie na terytorium

osmańskie doprowadzi do realizacji naddunajskich ambicji władcy Rzeczpospolitej, a

dla cesarstwa nie przyniesie wymiernych korzyści.

Mimo problemów związanych z redukcją królewskich planów militarnych oraz

skromnych sił zatwierdzonych przez sejm na wyprawę mobilizacja wojska przebiegała

sprawnie. Na przełomie lipca i sierpnia skoncentrowana w okolicy Glinian armia

wyruszyła w kierunku Dniestru. Jabłonowski pod swoim dowództwem wiódł około 16-

18 tys. żołnierzy, z czego 12 tys. wojsk koronnych, 2-3 tys. Litwinów z hetmanem

1 Joannis III Considerationes super imminente campania…, s. 119-121.

2 W. Wasilewski, Wyprawa bukowińska…, s. 73-74; por. Cz. Chowaniec, op. cit, s. 11-13.

184

polnym litewskim Józefem Bogusławem Słuszką oraz ok. 2-3 tys. Kozaków pułkownika

Semena Palija1. Plany przewidywały wkroczenie wojsk Rzeczpospolitej do Mołdawii,

dojście do Jass i zmuszenie hospodara Konstantego Cantemira do jasnego opowiedzenia

się po jednej ze stron konfliktu2. Natomiast same działania Jabłonowskiego w

pierwszym okresie wyprawy determinowane były napływającymi z Mołdawii

informacjami o ruchach wojsk przeciwnika. Na wieść o koncentracji ok. 15 tys. wojsk

tureckich Solimana paszy pod Cecorą, które zapewne miały dostarczyć zaopatrzenie do

Kamieńca oraz obecności Tatarów na terenie Mołdawii, hetman wielki nakazał

przekroczenie Dniestru i wejście na Pokucie. Stąd wojska Rzeczpospolitej dotarły do

Śniatynia i w jego pobliżu przekroczyły granicę z mołdawską Bukowiną. Dalej siły

polskie poprzez bukowińskie lasy kierowały się ku wsi Bojan3.

W tym czasie tureckie dowództwo podjęło decyzję o zmianie planów militarnych

i zamiast kierować się ku Kamieńcowi zwrócono się w stronę nadchodzącego od

zachodu nieprzyjaciela. Do starcia doszło w pobliżu wsi Bojan. 1 października liczące

łącznie ok. 25-30 tys. żołnierzy siły turecko – tatarskie zaatakowały polskie jednostki,

ale mimo ich liczebnej przewagi bitwa pozostała nierozstrzygnięta. Duża w tym zasługa

samego hetmana wielkiego, który w najważniejszych momentach walki podejmował

odważne i jak się okazało słuszne decyzje4.

Następne dni pod Bojanem nie przyniosły już walk w otwartym polu, gdyż siły

polskie przeszły do działań obronnych w umocnieniach ziemnych. Te walki również nie

trwały długo. Wobec obawy przed całkowitym okrążeniem wojska i wzięcia polskiego

obozu głodem hetman wydał jedyny słuszny w tej sytuacji rozkaz odwrotu przez

bukowińskie lasy. Bitwa pod Bojanem była największą bitwą nie tylko w czasie

wyprawy 1685 r., ale także całych zmagań z Turkami w okresie powiedeńskim5.

Rozpoczęty w nocy z 9 na 10 października odwrót nie przebiegał w spokojny

sposób. Przeciwnik próbował zahamować marsz polskich wojsk atakując zarówno od

czoła, jak i z tyłu. Rozciągnięte siły Jabłonowskiego cało wyszły z lasów Bukowiny już

11 października. Jest to zasługą m.in. generała artylerii koronnej Marcina Kątskiego,

który dowodząc polską ariergardą sprawnie osłaniał wycofujące się siły główne6.

1 W. Wasilewski, Wyprawy mołdawskie…, s. 38; M. Wagner, Semen Palij, [w:] Hetmani zaporoscy…,

s. 407. 2 F. Dupont, Pamiętniki do historii życia i czynów Jana III Sobieskiego króla Polski, wyd. J. Janicki,

Warszawa 1885, s. 177. 3 M. Wagner, Stanisław Jabłonowski…, s.101; W. Wasilewski, Wyprawa bukowińska…, s. 112-117.

4 W. Wasilewski, Wyprawa bukowińska…, s. 122-132.

5 Tenże, Wyprawy mołdawskie…, s.39; M. Wagner, Stanisław Jabłonowski…, s. 104.

6 S. W. Jabłonowski, Pamiętne uprowadzenie woyska z cieśni Bukowinskiej Jaśnie Wielmożnego JMCI

Pana Stanisława Jabłonowskiego Woiewody y Generała ziem Ruskich etc… w roku pańskim

185

Opuściwszy leśny teren polska armia dotarła do umocnień tzw. Wału Trajana w

pobliżu wsi Zuczka. Tam, jeszcze 11 października doszło do starcia z nieprzyjacielem.

Było ono dość krwawe i obie strony poniosły spore starty. Po tej bitwie armia

Jabłonowskiego skierowała się ku polskiej granicy i nieniepokojona przez przeciwnika

powróciła do kraju1. Co prawda na wieść o ciężkim położeniu polskiego wojska na

Bukowinie król wraz z hetmanem Potockim zorganizowali wsparcie, które miało

ułatwić Jabłonowskiemu przekroczenie Prutu, ale wobec odejścia od sił polskich

nieprzyjaciela, ta swoista odsiecz nie była konieczna.

Kolejna wyprawa mołdawska nie przyniosła spodziewanych rezultatów. Nie

zmienił się zatem układ sił na polsko – tureckim froncie wojny. Należy jednak

podkreślić, iż wyprawa bukowińska mogła zakończyć się znacznie gorzej. Strona polska

decyzją o wkroczeniu jej sił na teren Mołdawii nie zaskoczyła skoncentrowanych tam

wojsk turecko – tatarskich, które sprawnie i szybko przeszły do działań zaczepnych

wobec wychodzącego z lasów Bukowiny przeciwnika. Gdyby nie dobre dowodzenie

hetmana Jabłonowskiego, podejmowanie przez niego właściwych decyzji oraz sprawne

wykonywanie jego rozkazów przez oficerów i żołnierzy, wysłane do Mołdawii siły

Rzeczpospolitej mogłyby na zawsze pozostać w bukowińskich lasach. Właśnie za tak

zdecydowaną postawę i wyprowadzenie wojsk z „cieśni bukowińskich‖ podziękował

później hetmanowi król Sobieski, który nie rezygnował jeszcze ze swoich koncepcji

wobec księstw naddunajskich. Nie zniechęcały go nawet, dokonywane przez

sojuszników z Ligi Świętej oceny możliwości militarnych Rzeczypospolitej. A te po

kolejnych niepowodzeniach polityki mołdawskiej były coraz mniej optymistyczne. Nie

doceniano w nich jednak faktu, iż wyprawa bukowińska wymusiła na sułtanie

rezygnację z udziału ok. 20 tys. Tatarów na węgierskim teatrze wojennym, gdyż

zaangażowani zostali oni do działań przeciwko Polakom.

Królewska wyprawa na Mołdawię 1686 r.

Po fiasku wyprawy bukowińskiej hetmana Jabłonowskiego Jan Sobieski wrócił na

krótko do myśli o współdziałaniu sił zbrojnych Ligi oraz możliwym połączeniu wojsk

polskich i cesarskich. Jednak, gdy szeroko zakrojone plany królewskie zostały kolejny

raz odrzucone w Wiedniu, polski władca ograniczył się ponownie do możliwości działań

w księstwach naddunajskich. Rzeczpospolitej i samemu Janowi III szczególnie zależało

na spektakularnym sukcesie militarnym w 1686 r., gdyż nad krajem wisiała konieczność

tysiącznym sześćsetnym osiemdziesiątym piątym uczynione, Zamość 1745, s. 156; por. Relatya

praeclare gestorum woyska J.K.M. y Rzeczypospolitey w czteroletnich kampaniach począwszy ab Anno

1685 aż do teraźniejszego seymu in Anno 1688 […], przedstawiona na seymie 1688 r. przez hetmana

Jabłonowskiego, BPAN Kraków, rkps 1081, s. 16. 1 M. Wagner, Stanisław Jabłonowski…, s. 105.

186

ratyfikacji niekorzystnego traktatu pokojowego z Rosją. Polski monarcha chcąc

odroczyć termin ratyfikacji, a najlepiej całkowicie odrzucić jego zapisy w kampanii

1686 r. musiał zyskać przewagę polityczno – militarną nad Rosją. Tę dawałoby mu

opanowanie Mołdawii i Wołoszczyzny oraz osadzenie królewicza Jakuba na tronie

jednego z wymienionych księstw. Nakreślony przez króla plan działań militarnych na

rok 1686 zakładał przekroczenie Dniestru i prowadzenie ofensywy w stronę Dunaju,

opanowanie Mołdawii a także i Wołoszczyzny. Później Sobieski rozmyślał o

zaatakowaniu i zniszczeniu siły militarnej Tatarów budziackich. Dzięki tym sukcesom

Turcy zostaliby odcięci od Mołdawii oraz Kamieńca Podolskiego co zmusiłoby załogę

tej twierdzy do kapitulacji i zwrotu fortecy w polskie ręce1.

Marcowa rada wojenna przyjęła królewski projekt co pozwoliło uzyskać

odpowiednie środki na wystawienie ponad 36 tys. armii zaopatrzonej dodatkowo w 88

armat. Siły Rzeczpospolitej skoncentrowane zostały nad Dniestrem w okolicach

Chocimia, skąd 21 lipca, pod osobistym dowództwem króla ruszyły w stronę Mołdawii.

Sobieski liczył, iż po jego stronie staną obaj hospodarowie naddunajscy, a ich wojska

wzmocnią armię królewską. Niestety te plany okazały się złudne, gdyż hospodar

mołdawski Konstanty Cantemir rozpoczął swoją grę polityczną polegającą na

lawirowaniu między Sobieskim a Turkami i dla większej swobody działań opuścił Jassy

zanim wkroczył tam polski monarcha. Natomiast hospodar wołoski Şerban Cantacuzino,

mimo zapewnień o wierności wobec Polaków poinformował, iż nie stawi się z wojskiem

w umówionym z królem Janem III miejscu2.

Te pierwsze niepowodzenia nie zniechęciły Sobieskiego, który ze swoją armią

kontynuował marsz w głąb Mołdawii. 15 sierpnia dotarto do Cecory, gdzie odprawiona

została msza w intencji bohaterów roku 1620, w tym Stanisława Żółkiewskiego,

pradziada króla. Następnie 16 sierpnia wkroczono do Jass. Jan III był tam witany, jak

wyzwoliciel chrześcijan spod tureckiej niewoli3. Takie przyjęcie zdawało się świadczyć

o przyjaznych wobec Rzeczpospolitej uczuciach ze strony mołdawskich bojarów, co

król odebrał jako dobrą monetę na przyszłość. Dlatego też wzmocniwszy garnizon w

Jassach i stworzywszy tam magazyny dla armii, podjął Sobieski decyzję o marszu na

Budziak4.

Szybkie opanowanie Mołdawii dawało królowi złudne poczucie siły militarnej,

niestety dalsza część kampanii miała okazać znacznie trudniejsza niż myślał polski

1 Z. Wójcik, op. cit., s. 381; Otto Forst de Battaglia, op. cit., s. 286; W. Konopczyński, Dzieje…, s. 482.

2 F. Dupont, Pamiętniki historyi życia i czynów Jana III Sobieskiego, oprac. D. Milewski, Warszawa

2011, s. 278; Otto Forst de Battaglia, op. cit., s. 287-288. 3 F. Dupont, Pamiętniki historyi życia…, s. 278, Z. Wójcik, op. cit., s. 381.

4 W. Konopczyński, Dzieje…, s. 482.

187

monarcha. Nieprzyjaciel przyjął inną niż w roku poprzednim taktykę. Widząc dość duże

siły Rzeczpospolitej pod dowództwem samego Lwa Lechistanu starał się unikać walnej

bitwy. Do utrudniania polskiej armii dalszego marszu wysłani zostali tylko Tatarzy,

którzy mieli szarpać siły Sobieskiego. Marsz na Budziak okazał się niezwykle trudny z

powodów uciążliwego, suchego i upalnego klimatu oraz stepowego charakteru terenu.

Wojsku zaczynało brakować żywności, a nieprzyjazna kraina także jej nie zapewniała1.

Król liczył, że uda mu się dotrzeć jeszcze nad Dunaj, gdzie zmusi siły tureckie do

przyjęcia bitwy, po której przekroczy rzekę i znajdzie wreszcie właściwe warunki do

zapewnienia swoim żołnierzom żywności.

Wobec przedłużającego się marszu, jak również braku widoków na bitwę z

sułtańskimi siłami, wśród polskich dowódców coraz częściej mówiono o konieczności

przerwania wyprawy na Budziak. Król nie był w stanie przekonywać dłużej rady

wojennej do słuszności swoich racji i 2 września pod Falczynem (ok. 40 km od Dunaju)

wydał rozkaz odwrotu, a właściwie „strategicznego kontrmarszu‖ w kierunku Jass2.

Monarcha wierzył wtedy jeszcze, że uda mu się z wojskiem przezimować na terenie

Mołdawii i w następnym roku podjąć dalsze działania przeciwko Turcji. Po trudnym, bo

odbywanym pod ciągłym zagrożeniem tatarskim, odwrocie, kiedy 14 września dotarto

wreszcie do Jass doszło tam do pożaru magazynów wojskowych co ostatecznie

zniweczyło królewskie plany. Wobec takiego obrotu sprawy Sobieski zdecydował się na

powrót do kraju. Cały czas tocząc drobne potyczki z Tatarami wojsko polskie kierowało

się ku Rzeczpospolitej i 13 października przekroczyło jej granicę w pobliżu Śniatynia.

21 października król złożył na ręce hetmanów naczelne dowództwo co było

symbolicznym zakończeniem wyprawy mołdawskiej3.

Tak oto kolejna kampania w księstwie naddunajskim zakończyła się katastrofą, a

wraz z nią w gruzach legły wszystkie ambitne plany Jana III Sobieskiego. Nie tylko nie

udało się zrealizować dalekosiężnych celów, jakimi miało być zhołdowanie Węgier,

Siedmiogrodu i księstw naddunajskich oraz całkowite wyparcie Turków z Europy, ale

nawet nie powiodły się próby opanowania oraz utrzymania w polskim ręku Mołdawii,

której tron mógłby przypaść królewiczowi Jakubowi. Niestety także Kamieniec Podolski

1 O problemach z wodą i zaopatrzeniem wspomina w swoim pamiętniku Dupont: „Przed nami, nad

Prutem, były jeszcze dwie opuszczone twierdze: Falczyn i, dalsza Gałacz. Bez trudu można by do nich

dojść prosta drogą w ciągu dziesięciu dni, ale ponieważ w kraju nie było kropli wody, musieliśmy

trzymać się bardzo dużych meandrów rzeki, co zajęło nam dwa razy więcej czasu.‖, F. Dupont,

Pamiętniki historyi życia…, s. 283. 2 Cz. Chowaniec, Wyprawa Sobieskiego do Mołdawii w 1686 r., Przegląd Historyczno-Wojskowy. t.

IV, 1931, s. 64 i n; M. Wagner, Stanisław Jabłonowski…, s. 109. 3 F. Dupont, Pamiętniki historyi życia…, s. 293; Otto Forst de Battaglia, op. cit., s. 289-290.

188

pozostał w rękach poddanych sułtana. Jak pisał Władysław Konopczyński: „cały urok

oręża polskiego zdobyty pod Wiedniem ginął w puszczach bukowińskich i stepach

mołdawskich. Po roku 1686 nie może być mowy nie tylko o przodownictwie Polski w

Lidze Świętej, ale nawet o jej współrzędności z monarchią habsburską‖1. Zdobyty pod

Chocimiem i Wiedniem autorytet Lwa Lechistanu zdecydowanie podupadł. W ciągu

trzech lat nie udało się zrealizować żadnego z zakładanych przez króla celów, stąd

zaczęto zadawać sobie pytanie, czy dynastyczna polityka królewska, która zdawała się

w dużej mierze determinować mołdawski kierunek działań militarnych była słuszna.

Czy nie powinno się w pierwszej kolejności skoncentrować wysiłku wojskowego nad

odzyskaniem tak ważnej podolskiej twierdzy, jaką był Kamieniec. Przecież jego

zdobycie zdecydowanie ułatwiałoby przyszłe wyprawy w kierunku naddunajskim. Czy

zatem król popełnił błąd w swoich planach? Zapewne zbyt mocno uwierzył w czyste

intencje cesarza, jak i zaufał hospodarom naddunajskim, iż porzucą zależność od

Imperium Osmańskiego by od razu przejść na stronę Rzeczpospolitej. Dla

Rzeczpospolitej wyprawy mołdawskie z lat 1684-1686 zakończyły się całkowitym

niepowodzeniem, ale należy tutaj wspomnieć, iż stała polska aktywność na froncie

naddunajskim odgrywała ważną rolę w całościowej ocenie działań Ligi Świętej, a

wyprawa 1686 r. szczególnie, gdyż stanowiła skuteczną dywersję wiążącą część sił

tureckich i pozwalającą wojskom habsburskim na zdobycie Budy i de facto opanowanie

całych Węgier. Strona Polska zrezygnowała na razie z dalszych starań

podporządkowania sobie Mołdawii, skupiając się teraz na próbach odbicia z rąk

nieprzyjaciela Kamieńca, ale też niestety bez większych sukcesów.

Ostatnia kampania mołdawska Jana III Sobieskiego (1691)

Dopiero po kilku latach mniejszej aktywności Polski w wojnie z Turcją, Sobieski

zdecydował się na ponowny zwrot w stronę Austrii i Ligi Świętej. Jednak warunkiem do

pełnego współdziałania z habsburskim sojusznikiem było uregulowanie sporu

dotyczącego zajęcia księstw naddunajskich. Cesarz pierwotnie oba te państwa

przewidywał jako swoją zdobycz, przyznając Sobieskiemu i Rzeczpospolitej tylko

Podole z Kamieńcem. Dla Leopolda I byłoby najlepiej, gdyby Polska oparła swoje

granice na Dniestrze, a nie na Dunaju, jak planował Sobieski. Dopiero misja kardynała

Michała Radziejowskiego w Wiedniu, we wrześniu 1690 r. oraz austriackie problemy w

rywalizacji z królem Francji Ludwikiem XIV nad Renem spowodowały zmianę

nastawienia cesarza do kwestii naddunajskiej. Ostatecznie Leopold I przyznawał

Sobieskiemu prawo do zajęcia Mołdawii, ale jednocześnie gwarantował sobie

1 W. Konopczyński, Dzieje…, s. 483.

189

Wołoszczyznę, jako przyszłą zdobycz1. Usatysfakcjonowany takim obrotem sprawy Jan

III, mający również poparcie sejmu, rozpoczął planowanie kampanii mołdawskiej na rok

1691.

W kwietniu 1691 r. na radzie Senatu król przeforsował zatwierdzenie następnej

wyprawy do Mołdawii. Na kolejnej, sierpniowej radzie ustalono bardziej szczegółową

koncepcję działań na kierunku naddunajskim. Około 30 – tysięczna armia, pod

osobistym dowództwem Jana III miała wkroczyć do Mołdawii, a po jej opanowaniu

podjąć kooperację z wojskami cesarskimi na kierunku węgierskim i siedmiogrodzkim2.

Tym razem polski monarcha postępował zdecydowanie ostrożniej niż w 1686 r. W

swoim planie zakładał również konieczność opanowania Soroki w celu blokady

jakiegokolwiek transportu żywności i amunicji do Kamieńca. Sobieski, w razie

niepowodzenia w Mołdawii chciał wyjść z kampanii 1691 r. chociaż z niewielkimi

zdobyczami, a nie jak przed 5 laty całkowicie przegrany.

W ostatnich dniach sierpnia 1691 r. ruszyła ta druga królewska wyprawa w głąb

hospodarstwa mołdawskiego. Początkowo przebiegała ona bardzo pomyślnie. Po

przekroczeniu Prutu w okolicach Śniatynia armia przez Linkowce i Bojan

pomaszerowała do wsi Handrykowce. Tam po raz pierwszy stwierdzono obecność

oddziałów tatarskich nad Prutem, ale nie udało się ich sprowokować do bitwy. W

związku z tym ruszono dalej w stronę Pereryty, nad brzegiem której w dniach 12-13

września doszło do walk z Ordą. Dzięki silnemu ostrzałowi artylerii oraz piechoty i

dragonii udało się pokonać Tatarów3. Następnie przekroczono Prut i skierowano się ku

Jassom. Sobieski ciągle liczył, że hospodar Cantemir przejdzie na polską stronę. Ten

jednakże na wieść o zbliżaniu się wojsk polskiego króla opuścił swoja stolicę i udał się

do tatarskiego obozu. Po raz kolejny niepoprawny optymista Sobieski zawiódł się na

hospodarze4. Wydarzenie to nie spowodowało jednak zmiany królewskich planów, tym

bardziej, iż do polskiego obozu dotarły informacje o zajęciu Soroki przez oddziały

kasztelana chełmskiego Stanisława Druszkiewicza5 oraz zwycięstwie wojsk cesarskich

w bitwie pod Slankamen. Sobieski postanowił dalej maszerować w stronę Jass, licząc iż

blokujące mu drogę do miasta siły tatarsko – mołdawskie są na tyle słabe, że łatwo je

pokona lub w ogóle nie podejmą one walki.

Tatarzy faktycznie starali się unikać starć z wojskami Rzeczypospolitej, ale do

pokonania był znacznie trudniejszy przeciwnik niż ordyńcy – głód. Wraz z końcem

1 Z. Wójcik, op. cit., s. 465-466

2 M. Wagner, Stanisław Jabłonowski…, s. 135-136.

3 K. Sarnecki, Pamiętniki z czasów Jana Sobieskiego, oprac. J. Woliński, t. I, Wrocław 2004, s. 5-8.

4 Otto Forst de Battaglia, op. cit., s. 345.

5 K. Sarnecki, op. cit., s. 15.

190

września wyczerpywały się w królewskiej armii zapasy żywności. Stąd zdecydowano

się porzucić marsz na mołdawską stolicę i udać się w kierunku Romana. Liczono, iż tam

przybędą tabory z zaopatrzeniem. Niestety miasteczko to nie nadawało się do założenia

tutaj warownego obozu, dlatego koniecznym stała się próba opanowania miasta Neamt.

Maszerując w „asyście‖ Tatarów i tocząc z nimi drobne utarczki 13 października wojska

Jana III stanęły pod Neamt. Miasto poddało się następnego dnia w skutek sprawnie

poprowadzonego przez Marcina Kątskiego ostrzału artyleryjskiego1. Po obsadzeniu go

załogą i częściowym zaopatrzaniu się w żywność Sobieski dążył do podjęcia jeszcze

działań w kierunku Dunaju. Tym razem wojsko opowiedziało się za odwrotem do

Rzeczpospolitej, na co król ostatecznie musiał się zgodzić. Po odpoczynku w Suczawie

pomaszerowano w stronę Śniatynia, w rejonie którego pod koniec października 1691 r.

przekroczono granicę wracając do kraju.

I znów wyprawa mołdawska kończyła się klęską planów królewskich. Co prawda

tym razem opanowano Sorokę i Neamt ale trudno uznać to za spektakularny sukces

kampanii 1691 r. Była to ostatnia kampania wojenna pod osobistym dowództwem Jana

III Sobieskiego. Schorowany monarcha już do końca swego życia nie włożył zbroi i nie

wsiadł na konia by poprowadzić wojsko Rzeczpospolitej do chwalebnych zwycięstw, a

tych w ostatnich latach zdecydowanie Lwu Lechistanu zabrakło. Gdzie znajdowały się

przyczyny tak smutnego końca militarnych sukcesów zwycięzcy spod Chocimia i

Wiednia? Z całą pewnością można stwierdzić, że część winy spoczywała na trudnej

sytuacji wewnętrznej Rzeczpospolitej, w której istniało coraz silniejsze stronnictwo

opozycyjne. Jego przedstawiciele skutecznie blokowali królewskie propozycje reform

ustrojowych i wojskowych, a dodatkowo prowadzili również własną politykę

zagraniczną, sprzeczną z planami dworu. Nie tylko jednak same sprawy wewnętrzne

wpłynęły na niepowodzenia w wojnie z Imperium Osmańskim. Również postawa

naszego głównego sojusznika z Ligi Świętej – cesarza pozostawia wiele do życzenia.

Wielokrotnie odrzucał on śmiałe plany współdziałania armii habsburskiej i polskiej

opracowywane przez Sobieskiego. Nigdy nie zdecydował się na podjęcie pewnego

ryzyka w walkach z Turcją, gdyż w głównej mierze obawiał się, że w przypadku

powodzenia będzie musiał dzielić się zdobyczami z polskim monarchą. To właśnie

mocno zaważyło na mizernych efektach kilku polskich wypraw do księstw

naddunajskich. Ta niechęć uznania praw Rzeczpospolitej do zajęcia Mołdawii i

Wołoszczyzny oznaczała, iż Sobieski w kluczowych momentach swoich wypraw nie

mógł liczyć na wsparcie ze strony wojsk habsburskich.

1 Tamże, s. 28-30; M. Wagner, Stanisław Jabłonowski…, s. 137.

191

Można w tym miejscu rozważać także, czy królewskie palny dynastyczne zbyt

mocno nie zaważyły na kierunku działań w wojnie tureckiej, czy nie lepiej byłoby

skupić wysiłek militarny Rzeczpospolitej na odbiciu z rąk nieprzyjacielskich Kamieńca i

wyparciu Turków z Podola. Jak pokazały jednak podejmowane próby zdobycia

kamienieckiej fortecy nie było to zadanie łatwe. W takim razie może warto przyznać

rację Sobieskiemu, który twierdził, że opanowanie Mołdawii i rozbicie Tatarów

budziackich spowodowałoby odcięcie od dostaw kamienieckiej załogi i jej kapitulację.

Na pewno znajdą się przeciwnicy takiego twierdzenia, ale spór rozstrzygnąć mogą tylko

pogłębione badania źródłowe nad tą nurtującą kwestią.

Marcin Markowicz /Uniwersytet Warszawski/

Od porównań z przeszłością do porównań z Rosją: polsko-litewscy

dyplomaci, mołdawski ceremoniał i ceremonialny układ odniesienia w XVIII

w.

Michał Wasiucionek (European University Institute, Florencja)

Truizmem byłoby stwierdzenie, że badania nad ceremoniałem stały się w ciągu

ostatnich lat jednym z najbardziej płodnych i perspektywicznych pól badawczych

historiografii. Tradycyjne spojrzenie na to zagadnienie, traktujące ceremoniał jako

zagadnienie raczej antykwaryczne niż historyczne, ustąpiło miejsca nowym trendom,

inspirowanym antropologią polityczną i teorią komunikacji. Efektem tej zmiany

paradygmatu jest bardziej zniuansowane rozumienie roli ceremoniału w życiu

społecznym i politycznym, jak również jego wewnętrznej dynamiki. W świecie

zdominowanym przez koncepcję hierarchii, ceremoniał dyplomatyczny stanowił sferę

komunikacji symbolicznej, w ramach której tworzono, reprodukowano i kontestowano

hierarchię.

Nie inaczej było w przypadku stosunków polsko-mołdawskich w XVIII wieku. W

porównaniu z poprzednim stuleciem, naznaczonym licznymi konfliktami

ceremonialnymi, w omawianym okresie częstotliwość kontaktów osłabła.1 Wynikało to

zarówno ze zmniejszenia znaczenia Rzeczypospolitej na arenie europejskiej, jak również

stopniowej integracji hospodarstwa mołdawskiego w środowisko polityczne Imperium

Osmańskiego. Także ostateczne zarzucenie polsko-litewskich roszczeń do

zwierzchnictwa nad Mołdawią osłabiło wagę relacji między tymi państwami. Nie

1 O polsko-mołdawskich konfliktach ceremonialnych w XVII w. Michał Wasiucionek, "Diplomacy,

power and ceremonial entry: Polish-Lithuanian grand embassies in Moldavia in the seventeenth

century," Acta Poloniae Historica 105(2012): 55-83.

192

oznacza to jednak, że ceremoniał przestał odgrywać większą rolę; wręcz przeciwnie,

negocjacje dotyczące uroczystego wjazdu poselstwa pozostały jednym z ważniejszych

elementów relacji polsko-mołdawskich.

Celem niniejszego artykułu jest prześledzenie zmian w układzie odniesienia, do

którego odwoływali się posłowie polsko-litewscy, zbierając informacje o ceremoniale

dyplomatycznym, negocjując przebieg ceremonii, a następnie przedstawiając go w

źródłach pisanych. Skąd uczestnicy czerpali informacje o ceremoniale, jaki typ

argumentowali przywoływali w czasie negocjacji i z czym porównywali uroczystości,

prezentując je w relacjach skierowanych do dworu i szerszej opinii szlacheckiej? Jak

postaram się pokazać w ciągu osiemnastego wieku układ odniesienia do którego

odwoływali się dyplomaci polsko-litewski uległ daleko idącej ewolucji, wyrażającej się

w zmniejszającej się liczbie odwołań do siedemnastowiecznego dyskursu o ceremoniale

przyjmowania poselstw w Mołdawii, a zwiększającej się roli porównań z dyplomatami

rosyjskimi. Zmiana ta nie odzwierciedlała jedynie wzrostu roli Rosji na arenie

międzynarodowej, ale jednocześnie ukazywała zmianę w postrzeganiu świata

dyplomacji, włączenie stosunków polsko-mołdawskich w szerszy system

międzynarodowy. Podczas gdy w XVII i na początku XVIII w. dyplomaci

Rzeczypospolitej 0dnosili się jedynie do ceremoniału w stosunkach bilateralnych

(jedynie czasem przywołując osmańskiego suzerena Mołdawii), pod koniec XVIII w.

ceremoniał był postrzegany w kontekście rozszerzającego się systemu

międzynarodowego.

Artykuł podzielony jest na trzy części. W pierwszej z nich zarysowuję układ

odniesienia, który wykorzystywali posłowie Rzeczypospolitej na początku XVIII w.,

szczególnie zaś wykorzystywanie jako punktu odniesienia relacji z

siedemnastowiecznych misji dyplomatycznych. Kolejna część poświęcona jest

porównaniu zmian, jakie zaszły między poselstwami z pierwszej stulecia i misją Karola

Boscamp-Lasopolskiego w latach 1778–1779. Wreszcie, ostatnia część ma na celu

osadzenie tych przemian w układzie odniesienia w szerszym kontekście ewolucji

myślenia o ceremoniale dyplomatycznym i systemie relacji dyplomatycznych.

Ceremonialny układ odniesienia w siedemnastym i na początku osiemnastego

stulecia1

Jednym z kluczowych zadań posła epoki nowożytnej przed wyruszeniem na misję

dyplomatyczną było zebranie informacji o zasadach i kształcie uroczystości, z którym

mógł się spotkać w czasie misji. Nie było to zadanie łatwe. Do końca osiemnastego

1 Niniejsza sekcja stanowi w dużej mierze podsumowanie argumentów zawartych w artykule

wspomnianym w przypisie 1. Dlatego przypisy zostały w tej części ograniczone do minimum.

193

stulecia w Mołdawii i Rzeczpospolitej ceremoniał nie został skodyfikowany. Dwa

najważniejsze źródła dotyczące tego zagadnienia – Condica lui Gheorgachi (1762) w

Mołdawii i pochodzące z tego samego okresu tzw. Ceremoniały Mniszchów w

Rzeczypospolitej – nie miały charakteru systematycznego, lecz były raczej kompilacją

informacji zebranych z innych źródeł i odnoszącą się do konkretnych poselstw w

przeszłości.1 Choć brak kodeksu ceremonialnego nie powinien być przeceniany,

niemniej oznaczał on, że zbieranie informacji odbywało się w dużej mierze ad hoc, a

obie strony musiały same polegać na źródłach, do których miały stosunkowo łatwy

dostęp.

Posłowie polsko-litewscy udający się do Mołdawii w dużej mierze polegali na

diariuszach i relacjach poselskich sporządzonych przez ich poprzedników. Choć, jak

zauważyła Tetiana Grygorieva, ważnym źródłem informacji byli także doświadczeni

członkowie poselstw, wydaje się, że opisy sporządzone przez dyplomatów pozostawały

podstawowym punktem odniesienia.2 Stwarzało to szereg trudności, zarówno dla

współczesnych jak i dla historyków. Bliższa analiza wskazuje, że zarówno w czasie

negocjacji, jak również na etapie zdawania relacji z misji dyplomatycznej, posłowie

wykorzystywali źródła selektywnie i nie wahali się manipulować materiałem w

źródłowym w celu uzyskania ustępstw lub przedstawienia swoich poczynań w jak

najlepszym świetle. Za przykład może tu służyć wzmianka Rafała Leszczyńskiego,

który w swojej relacji z pobytu w Jassach w 1700 otwarcie przyznał się do

manipulowania źródłami posyłając hospodarowi „ostatniego posła Jegomości Pana

wojewody chełmińskiego z diariuszu […] dowody, przyłożywszy niektóre, aby in

posterum zostawić coraz większy Rzeczypospolitej honor.‖3 Kolejni dyplomaci

Rzeczypospolitej Obojga Narodów opierali zatem swoją wiedzę na źródłach, które

miały w dużej mierze charakter propagandowy i powstały na potrzeby opinii

szlacheckiej.

Początku tego siedemnastowiecznego układu odniesienia należy doszukiwać się

w poselstwie księcia Krzysztofa Zbaraskiego (1622–1623), którego opisy – szczególnie

zaś poemat Samuela ze Skrzypny Twardowskiego i jego łacińska prozą adaptacja

1 Literatura românească de ceremonial: Condica lui Gheorgachi (1762), ed. D. Simonescu, București

1939; Sławomir E Nahlik, Narodziny nowożytnej dyplomacji, Wrocław 1971, s. 131, przyp. 56. 2 T. Grygorieva, „Ottoman Palace Ceremonial: Translated and Edited by Polish-Lithuanian

Ambassadors‖, referat wygłoszony w czasie konferencji ―Entering the Gate of Felicity: Diplomatic

Representation of Christian Powers in Early Modern Istanbul‖, Geistewissenschaftliches Zentrum

Geschichte und Kultur Ostmitteleuropas (GWZO), Lipsk, 14-16 października 2011. 3 Poselstwo Rafała Leszczyńskiego do Turcji w 1700 roku: diariusze i inne materiały, wyd. I.

Czamańska przy współpr. D. Zydorek, Leszno 1998, s. 52.

194

autorstwa Samuela Kuszewicza. Ta szeroko rozpowszechniana twórczość literacka

spowodowała, że misja Zbaraskiego stała się wzorcem, do którego odwoływali się

kolejni dyplomaci udający się do Porty przez Mołdawię. Przez pół wieku, jakie dzieliły

Zbaraskiego od wielkiego poselstwa Jana Gnińskiego (1677–1678), relacje dotyczącego

tego pierwszego były jedynym źródłem, do którego odwoływali się wysłannicy

Rzeczypospolitej. Po 1678 roku liczba bezpośrednich odwołań do misji Zbaraskiego

spadła, co wiązało się ze wzrostem liczby i rozpowszechnienia literatury dotyczącej

trzech poselstw wielkich: Jana Gnińskiego, Rafała Leszczyńskiego (1700) i Stanisława

Chomętowskiego (1712–1714). Ci trzej magnaci, dysponujący znacznymi zasobami,

byli aktywnie zaangażowani w rozpowszechnianie diariuszy i twórczości literackiej

przedstawiających poselstwa w pozytywnym świetle. Te trzy misje dyplomatyczne –

obok oprócz tej sprawowanej przez Zbaraskiego – wyznaczyły ramy układu odniesienia,

który dominował w pierwszej połowie osiemnastego stulecia i który był stosowany

przez kolejnych wysłanników Rzeczypospolitej, by wymienić choćby Pawła Benoe

(1742) czy Józefa Podoskiego (1760).

Ten układ odniesienia opierał się na wykorzystywaniu precedensów –

faktycznych bądź rzekomych – z poprzednich poselstw. Polsko-litewscy dyplomaci w

negocjacjach powoływali się na poprzednie praktyki, traktowali je (o ile były one w ich

interesie) jako reprezentujące „odwieczne praktyki‖ i obowiązkowe dla podtrzymania

odpowiedniego prestiżu Rzeczypospolitej w relacjach z Mołdawią. Odmowa gospodarzy

na żądania posłów traktowana była jako dyplomatyczny afront i mogła wywołać

poważny kryzys we wzajemnych stosunkach. W porównaniu jednak z okresem „kryzysu

ceremonialnego‖ połowy XVII wieku, różnice zdań były stosunkowo szybko łagodzone.

Dla przykładu, hospodar Nicolae Mavrocordat w 1712 roku niemal z miejsca

zaakceptował wszystkie żądania Stanisława Chomętowskiego, a początkowe różnice

zdań w czasie poselstwa Rafała Leszczyńskiego (1700) szybko zakończyły się

kompromisem zadowalającym obie strony.1

W odpowiedzi na żądania strony polskiej, hospodarowie mołdawscy wypracowali

alternatywny układ odniesienia, powiązany z innymi dyskursami dotyczącymi prawa,

wzajemnego statusu i – wreszcie – zależności Mołdawii od Wysokiej Porty. Najczęściej

kwestionowano wiarygodność relacji, argumentując, że opisane w nich ceremonie nigdy

nie miały miejsca. Nie była to jednak jedyna taktyka, którą stosowali gospodarze;

odwoływano się także do argumentów prawnych. W 1667 roku, gdy sekretarz poselstwa

Franciszek Kazimierz Wysocki przywołał „dawne pacta‖ z piętnastego wieku jako

argument na poparcie swoich żądań, bojarzy zaprotestowali, wskazując, że „tamci

1 Ibidem, s. 52.

195

hospodarowie nasadzeni od Korony Polskiej słusznie honor ten wyrządzili, czego

[obecny hospodar] nie winien tylko własnemu panu cesarzowi‖1. Argument ten łączył

wprost zasady ceremonialne ze sferą relacji prawnych i politycznych i stanowił próbę

oparcia stanowiska mołdawskiego na niezależnych, pozaceremonialnych podstawach.

Jak jednak można zobaczyć m.in. w przypadku poselstwa Chomętowskiego, inni

hospodarowie nie interpretowali tego elementu ceremoniału jako wyznacznika stanu

prawnego.

Wreszcie, powoływano się także na rzekome rozkazy Porty, które miały zakazywać

stosowania pewnych form ceremonialnych. W 1700 roku Antioh Cantemir odmówił

oddawania salw armatnich w czasie wjazdu posła Rafała Leszczyńskiego do miasta.

Argumentował to tym, że „by się z tego pewnie nie wymawiał gdyby tu nie było agi, do

tego, że Jassy nie forteca i nigdy przykładu tego nie było‖2. Ostatecznie osiągnięto

kompromis: salwy armatnie zostały oddane nazajutrz w czasie bankietu na dworze, a w

czasie intrady Leszczyński musiał zadowolić się salwami honorowymi z broni ręcznej.

Podsumowując, układ odniesienia dominujący w XVII i na początku XVIII w.

opierał się na precedensach, które miały miejsce w czasie przyjmowaniu poprzednich

poselstw. Podstawowymi punktami odniesienia były cztery wielkie poselstwa

Rzeczypospolitej: Zbaraskiego, Gnińskiego, Leszczyńskiego i Chomętowskiego, opisy

których kursowały szeroko w Rzeczypospolitej. Jednakże opinie na temat tego, jakie

elementy ceremonialne były faktycznie stosowane w czasie tych misji

dyplomatycznych, było przedmiotem kontrowersji między polsko-litewskimi

dyplomatami a ich mołdawskimi gospodarzami. Warto jednak zauważyć, że cała

dyskusja odbywała się w ramach relacji bilateralnych, bez odwołań do szerszego

kontekstu dyplomatycznego; urzędnicy osmańscy i sposób ich przyjmowania w Jassach

nie były punktem odniesienia w dyskusjach o ceremoniale, a sama Porta była raczej

przywoływana jako „straszak‖ i siła, która miała uniemożliwiać władcom mołdawskim

spełnienie wszystkich żądań posłów Rzeczypospolitej. Układ odniesienia obu stron był

zatem zorientowany na przeszłość i tradycję stosunków polsko-mołdawskich, nawet jeśli

tradycja ta była cały czas „wynajdywana‖ na nowo.

Poselstwo Karola Boscamp-Lasopolskiego i późnoosiemnastowieczny układ

odniesienia

W porównaniu z relacjami poselskimi z pierwszej połowy osiemnastego wieku,

diariusz z misji Karola Boscamp-Lasopolskiego, sprawowanej w latach 1776–1778,

zawiera szereg elementów odnoszących się zarówno do tradycyjnego dyskursu o

1 Relacja Franciszka Kazimierza Wysockiego, Biblioteka Ossolińskich, MS 1614/II, s. 4.

2 Poselstwo Rafała Leszczyńskiego…, s. 52.

196

ceremoniale, jak również szereg nowych punktów odniesienia, nieprzynależących do

siedemnastowiecznego układu odniesienia.

Początek uroczystej intrady poselstwa do Jass przebiegał według wzoru, który

wyznaczyły wielkie misje dyplomatyczne z początku wieku – od sporów dotyczących

właściwych form przyjmowania posła. Kiedy mołdawski postarbaszy wyjechał na

spotkanie poselstwa, Boscamp-Lasopolski zaprotestował stanowczo przeciwko przyjętej

formule ceremonialnej i zapowiedział, że bez spełnienia jego żądań „kroku nie postąpi‖.

Przyczyną konfliktu była odległość w jakiej hospodar i bojarzy mołdawscy witali

posłów. Jak możemy przeczytać w diariuszu tego poselstwa:

„Minister podług niektórych przestróg, mniemaiąc, że ktoś z Jego Poprzedników

przyjmowany był od Pierwszych z Państwa w większey odległości od Jassow dopominał

się od Wspomnianego Postarbaszy Pisma imieniem Xiążęcia z podpisem tychże Panow,

którzy go czekali o godzinę drogi od Jassow iako to iest miejsce na Którym wszyscy

Ministrowie Polscy drugiey rangi przyjmowani byli uroczyście od Xcia y Prowincyi

[…].‖1

W odpowiedzi, zarówno hospodar Grigore III Ghica, jak również członkowie rady

hospodarskiej zdecydowali się wyjść naprzeciw żądaniom posła, a dalsza część

ceremonii przebiegała bez większych tarć.

Wspomniany spór wydaje się należeć w pełni do siedemnastowiecznego układu

odniesienia, w którym kluczową rolę odgrywały wydarzenia z poprzednich poselstw.

Zgodnie z nim, „właściwy‖ ceremoniał był reiteracją ponadczasowego wzorca, a każda

zmiana w jego formie była uchybieniem w stosunku do rangi i godności poselstwa.

Także konkretne elementy ceremoniału, które wywołały protesty Boscampa-

Lasopolskiego przypominają zagadnienia poruszane przez posłów z początku

osiemnastego stulecia. Identyczny konflikt, dotyczący odległości, w jakiej hospodar

miał witać posła. Leszczyński żądał od Antioha Cantemira, aby „naprzód logofet, aby o

milę wyjachał, o pół milę tameczne aby sam hospodar‖, podczas gdy Mołdawianie

proponowali zaledwie ćwierć mili.2

Jednocześnie w ceremonialnym układzie odniesienia pojawiły się nowe elementy,

których nie można wpisać w tradycyjny, siedemnastowieczny wzorzec. Najważniejszym

z nich jest porównywanie ceremonii nie do dawniejszych poselstw polsko-litewskich,

lecz do współczesnych misji posłów rosyjskich. Próbując zatrzeć złe wrażenie związane

1 Poselstwo Karola Boscamp Lasopolskiego do Turcji 1776–1778. Fragmenty diariusza, wyd. Cz.

Srzednicki, [w:] Wśród jarłyków i fermanów. Materiały z sesji naukowej poświęconej pamięci dra

Zygmunta Abrahamowicza, red. E. Siemieniec-Gołaś, Kraków 2004, s. 118. 2 Poselstwo Rafała Leszczyńskiego…, s. 52.

197

ze wspomnianym sporem o ceremoniał witania posła, bojarzy mołdawscy podkreślali

wobec Boscampa-Lasopolskiego, „że nie tylko nieubliżyli mu w Niczym, ale owszem

wyszli na przyjęcie Jego ieszcze daley, niżli to uczynili dla Posła W.

Extraordynaryinego Xcia Repnina‖.1 Wzmianka ta jest niezwykle ciekawa, bowiem po

raz pierwszy w polskim źródle zostają przełamane ramy tradycyjnego układu

odniesienia, opartego wyłącznie na relacjach dyplomatycznych misji Rzeczypospolitej

Obojga Narodów.

O ile jednak dyplomacja rosyjska stała w 1776-1778 się jednym z elementów

układu odniesienia dla posłów Rzeczypospolitej, o tyle powiązanie sposobu

przyjmowania polsko-litewskich i rosyjskich misji dyplomatycznych miało miejsce co

najmniej dekadę wcześniej. We wspomnianej kompilacji Condica lui Gheorgachi, autor

pośrednio stawiał znak równości między uroczystościami towarzyszącymi intradom

dyplomatów obu państw, zaczynając rozdział poświęcony przyjmowaniu poselstw od

słów „cându s‘au întâmplatu de au venitu soli moschiceşti, sau leşăşti, de au trecut pe

aici pin oraşul Eşului la Ŝarigrad‖, wskazując jednocześnie, że ceremoniał ten odnosi się

do mniejszych posłów („de sântu oameni mai mici‖)2. Co ciekawe, inny kształt miała

mieć oprawa w czasie wjazdów poselstw wielkich, fragment oparty niemal w całości na

informacjach o przyjmowaniu Stanisława Chomętowskiego, posła wielkiego do Porty w

latach 1712–1714.3 W tym ostatnim przypadku jakiekolwiek odniesienia do

analogicznych ceremonii dotyczących poselstw rosyjskich zostały całkowicie pominięte,

co oznaczać może, że ceremoniał w przypadku poselstw rosyjskich był ujednolicony

bądź też wynika z kompilacyjnego charakteru źródła.

Stosunki dyplomatyczne między Portą a Rosją były stosunkowo świeżej daty w

porównaniu z bezpośrednimi relacjami polsko-mołdawskimi. Przez większość

siedemnastego stulecia relacje z Moskwą pozostawały domeną działania chanów

krymskich, a bezpośrednie poselstwa od cara do Porty były w najlepszym wypadku

sporadyczne. Dopiero zwiększenie aktywności Porty i rosnąca zależność chanatu

Girejów od Stambułu w czasach rządów wezyrów z dynastii Köprülü spowodowała

zwiększenie ilości rosyjskich poselstw udających się do Stambułu.4 Pojawienie się w

Mołdawii wysłanników cara udających się do Stambułu spowodowało, że konieczne

stało się opracowania wzoru uroczystości towarzyszących pobytowi Rosjan w

hospodarstwie. Choć wiadomości dotyczące tego procesu są dość skąpe, można

1 Poselstwo Karola Boscamp Lasopolskiego…, s. 118.

2 Condica lui Gheorgachi, s. 305.

3 Ibidem, s. 306.

4 Brian L. Davies, Warfare, State and Society on the Black Sea Steppe, 1500-1700, London 2007, s.

193.

198

domniemywać, że wzorcem stał się sposób podejmowania dyplomatów

Rzeczypospolitej, regularnie przybywających do Jass przez całą epokę nowożytną.

Zrównanie rangi poselstw rosyjskich i polsko-litewskich, które możemy zauważyć w

sformułowaniach Condica lui Gheorgachi, wydaje się być efektem tego procesu.

Choć ta „kooptacja‖ dyplomatów rosyjskich do mołdawskich wzorów

ceremoniału dyplomatycznego odbyła się na bazie doświadczeń relacji polsko-

mołdawskich, przyczyniła się ona także do zasadniczego przekształcenia układu

odniesienia w przypadku poselstw Rzeczypospolitej. Zamiast odwoływać się do

przeszłych stosunków polsko-mołdawskich, – jak miało to miejsce w początkach

osiemnastego wieku – dyskusja dotycząca „właściwych‖ form ceremoniału została

przeniesiona w sferę bieżącej praktyki dyplomatycznej. Na zasadzie sprzężenia

zwrotnego, ceremoniał towarzyszący siedemnastowiecznym poselstwom polsko-

litewskim stał się punktem odniesienia przy tworzeniu wzorca, według którego

przyjmowano posłów rosyjskich; ten wzór z kolei zaczął stanowić coraz ważniejszy

punkt odniesienia dla opracowywania „właściwych‖ form ceremoniału na potrzeby

k0lejnych poselstw polsko-litewskich. Bieżące relacje i praktyki dyplomatyczny zaczęły

– kosztem historii – odgrywać coraz ważniejszą rolą w sferze ceremoniału.

Choć samo przywołanie poselstwa Repnina jako „wzoru ceremonialnego‖ zostało

sformułowane przez Mołdawian, inne wzmianki w diariuszu misji Boscamp-

Lasopolskiego wskazują, że rosyjska dyplomacja stawała się punktem odniesienia także

dla strony polsko-litewskiej. Opisując wyjazd poselstwa z Chocimia, autor relacji

zaznaczył, że poselstwo wyruszyło „przy wystrzeleniu z Armat 15 razy. Rzecz ta tym

znaczniejsza była, iż nieczyniono tego dla Posła Extraordynaryinego Rossyisskiego, dla

rownie iak y dla innych ani razu nigdy ognia niedano przy wyjściu z fortecy‖1. Dla

dyplomatów Rzeczypospolitej w 1776 – państwa świeżo doświadczonego pierwszym

rozbiorem i wydarzeniami konfederacji barskiej – jak i dla współczesnych im odbiorców

relacji, świadomość, że poselstwo zostało potraktowane z większymi honorami niż

przedstawiciele Katarzyny II miało ważny wymiar symboliczny i moralny. Stąd też

Grigore III Ghica i jego urzędnicy mogli oczekiwać, że argument odnoszący się do misji

Repnina będzie dla polskich dyplomatów bardziej satysfakcjonujący niż odwołania do

zamierzchłej przeszłości.

Zamiast zakończenia: ceremonialny układ odniesienia i system międzynarodowy

Niniejszy tekst stanowi jedynie przyczynek do badań nad ceremoniałem

dyplomatycznym w stosunkach polsko-mołdawskich. Koncentrując się na układzie

odniesienia, w oparciu o który konstruowano dyskurs ceremonialny i ustalano

1 Poselstwo Karola Boscamp Lasopolskiego…, s. 116.

199

„właściwą‖ formę uroczystości, całkowicie pominąłem inne zagadnienia, jak choćby

proces negocjacji, interpretacje poszczególnych elementów komunikacji symbolicznej

czy wreszcie sam kształt ceremonii, który także uległ zmianie w omawianym okresie.

Niemniej, można pokusić się o kilka bardziej generalnych wniosków.

Po pierwsze, w ciągu drugiej połowy osiemnastego wieku ceremonialny układ

odniesienia, którym posługiwali się posłowie uległ daleko idącej ewolucji. Podczas gdy

na początku stulecia posłowie spoglądali wstecz, na precedensy (prawdziwe bądź

rzekome) w stosunkach polsko-mołdawskich, w latach 70. rozglądali się oni także

wokół – na wysłanników innych monarchów. Podczas gdy dla Rafała Leszczyńskiego

czy Stanisława Chomętowskiego najważniejsze było, żeby powitano ich nie gorzej niż

ich poprzedników, dla Boscampa-Lasopolskiego równie ważne było, aby traktowano go

nie gorzej niż współczesnych mu posłów rosyjskich. Efektem było pojawienie się

nowego układu odniesienia w dyskusjach o ceremoniale, który wymykał się

tradycyjnemu postrzeganiu w graniach stosunków bilateralnych.

Drugi wniosek wynika w dużej mierze z pierwszego i stanowi jego rozwinięcie.

Podczas gdy w siedemnastym wieku posłowie koncentrowali się niemal wyłącznie na

dwustronnych relacjach między Rzeczpospolitą i Mołdawią, pod koniec stulecia

ceremoniał był omawiany w kontekście wielostronnego systemu międzynarodowego.

Wśród dyplomatów Rzeczypospolitej końca osiemnastego wieku zmiana sposobu

myślenia o wzorach ceremonialnych oznaczała także zmianę myślenia o dyplomacji i

stosunkach międzynarodowych. Podczas gdy zorientowany na przeszłość dyskurs z

początków osiemnastego wieku brał pod uwagę jedynie relacje dwustronne, w końcu

osiemnastego wieku natrafiamy na inną konceptualizację dyplomacji, rozumianej jako w

kontekście skomplikowanej i interaktywnej sieci powiązań między różnymi aktorami.

Pod koniec osiemnastego wieku podchodzenie do stosunków polsko-mołdawskich w

izolacji od szerszego kontekstu było niemożliwe, czy to w sferze ceremonialnej czy też

jakiejkolwiek innej.

Trzeci wniosek stanowi zaproszenie do dalszych badań. Osiemnasty wiek

stanowił okres powolnych, lecz radykalnych zmian w sferze wschodnioeuropejskiej

dyplomacji. Obejmowała ona rozpowszechnienie się stałych ambasad, kongresów

dyplomatycznych i myślenia o stosunkach międzynarodowych w kategoriach systemu.

Proces ten, zapoczątkowany kongresem karłowickim osiągnął punkt kulminacyjnych

pod rządami sułtana Selima III, kiedy Wysoka Porta zaczęła tworzyć placówki

dyplomatyczne przy europejskich dworach. Choć nie tak widoczne, zmiany w

rozumieniu ceremoniału dyplomatycznego działały w tym samym kierunku.

200

Edyty Stein, filozofii krzyża

Dr Jakub Bartoszewski

Państwowa Wyższa Szkoła Zawodowa w Koninie

aquin@interia.pl

Edyta Stein była uczennicą i zarazem asystentką Husserla, znała manuskrypty

twórcy fenomenologii, które systematycznie porządkowała. Myśl Husserla, jak podaje

Władysław Tatarkiewicz w swej Historii filozofii, „ściągnęła‖ do Getyngi studentów

prawie z całego świata1. Można mówić o ruchu fenomenologicznym, którego okres

rozkwitu przypada na lata 1907-19142. W związku z tym rodzi się pytanie: jak można

wytłumaczyć ten fenomen ruchu fenomenologicznego? Co było tak atrakcyjne w

filozofii Husserla? Czym różniła się metoda filozoficzna Husserla od klasycznych metod

badawczych? Ku czemu się kierowała i co otwierała przed badaczem? Odpowiadając

należy powiedzieć, iż pod koniec XIX i na początku XX wieku filozofia europejska

znajdowała się w kryzysie3, był to kryzys nie tylko metody, ale przede wszystkim całego

sposobu uprawiania filozofii. Ruchy fenomenologiczny opierał się na osobie Edmunda

Husserla, który postulował, aby ponownie powrócić do rzeczy. Idea ta zafascynowała

wielu młodych ludzi, pragnących zrozumieć naturę świata, w tej grupie znalazła się

także Edyta Stein, która szukając prawdy odkryła ją, za sprawą fenomenologii,

w kulturze, nauce i tradycji chrześcijańskiej.

W niniejszym artykule pragniemy przestawić, w sposób syntetyczny, naukową

drogę Edyty Stein, która zrodziła filozofię określaną potocznie filozofią krzyża. Ze

względu na obszerność materiału skupimy się jedynie na elementach życia i myśli

Edyty, które w sposób jednoznaczny ukazują filozofię krzyża, stąd wybiórczość

materiału.

2.

Edyta Stein była przekonana, że celem ludzkiego życia jest poszukiwanie prawdy,

zadanie to można wypełnić najlepiej tylko wtedy, kiedy odpowiednio zostaną

wykorzystane uzdolnienia „dane przez naturę‖. W związku z tym Edyta postanowiła

1 Por. W. Tatarkiwicz, Historia filozofii, t. 3, Warszawa 1993, s. 223.

2 Por. J. Machnacz, Człowiek religijny w pismach filozoficznych Jadwigi Conrad-Martius

i Edyty Stein, Wrocław 1999, s. 11; Por. także, W. Kluz, Wrocławianka dr Edyta Stein, Warszawa

1989, s. 39; Por. także, C. Feldman, Cena miłości. Edyta Stein – Żydówka, filozof, zakonnica, tłum.

M. Szafrańska-Brandt, Warszawa 1998 s. 19. 3 Por. B. Suchodolski, Kim jest człowiek, Warszawa 1976, s. 5-14.

201

poświęcić się literaturze i filozofii. Jej wyborowi sprzeciwiał się wuj, który był

przekonany, że zdolności, jakie posiada Edyta, pozwolą jej ukończyć medycynę.

W 1911 roku Edyta Stein zapisała się na Uniwersytet we Wrocławiu1,

rozpoczynając studia z zakresu psychologii, a także germanistyki. Była jedną z

nielicznych kobiet, w tamtym okresie, która podjęła naukę na wyższej uczelni2: Przez

cztery semestry studiowałam na Uniwersytecie Wrocławskim. W życiu tej Alma Mater

brałam tak czynny udział jak mało kto, i mogło się wydawać, że do tego stopnia w nie

wrosłam, iż z własnej woli stąd nie odejdę. W czasie studiów, Edyta, poznała myśl

psychologiczną, jak i samego profesora Williama Sterna3 do którego uczęszczała na

seminarium naukowe. Zaangażowała się także w prace koła naukowego zwanego Grupą

pedagogiczną4, które poszukiwało odpowiedzi nie tylko na pytania z zakresu

psychologii, ale i pedagogiki.

Jednak udział w kole pedagogicznym oraz w seminarium Sterna dość szybko

rozczarowały Stein, ponieważ, w jej przekonaniu, przedstawione metody pracy nie

pozwalały odsłonić tajemnicy o człowieku. Według niej zarówno psychologia, jak i

pedagogika to nauki, które znajdują się jeszcze w fazie rozwojowej, nadto psychologia

to dziedzina, która nie posiada duszy5.

Edyta poszukiwała własnej drogi, która pozwoliłaby jej znaleźć odpowiedź na

pytanie: kim jest człowiek? Przełom w poszukiwaniu odpowiedzi na wyżej postawione

pytanie dokonał się po przeczytaniu dzieła Edmunda Husserla pt.: Badania Logiczne.

Lektura ta, stała się źródłem decyzji o opuszczeniu rodzinnego miasta Wrocławia,

studiów i przeniesienia się do Getyngi. Edyta żywiła nadzieję, iż uda jej się podjąć

1 Por. C. Feldman, Cena miłości. Edyta Stein – Żydówka, filozof, zakonnica, tłum.

M. Szafrańska-Brandt, Warszawa 1998, s. 17; Por. także, M. Pietrzyk, W cieniu Krzyża. Teologia

Krzyża w życiu i doktrynie św. Edyty Stein, s. Teresy Benedykty od Krzyża, Łomianki 2001, s. 21-22;

Por. także, I. J. Adamska, W poszukiwaniu prawdy, Znak 5(1968) nr 167, s. 554. 2 Por. J. I. Adamska, Św. Edyta Stein jako nauczycielka kontemplacji, Pastores 3(2003) nr 16, s.

98. 3 Stern William (1871-1938), niemiecki filozof i psycholog. Profesor Uniwersytetu we

Wrocławiu oraz w Hamburgu. Jeden z twórców psychologii różnic indywidualnych i personalizmu

psychologicznego. Powszechna Encyklopedia, dz. zb. pod red. A. Karwowski, Warszawa 1982, s. 738. 4 Por. W. Herbstrith, Edyta Stein, Żydówka i chrześcijanka, tłum. L. Kopaczyńska, Kraków

2002, s. 38. 5 Por. E. Stein, Z własnej głębi. Wybór pism duchowych, t. 2. Pisma różne, tłum. I. J. Adamska,

Kraków 1978, s. 331; Por. także, J. Machnacz, Człowiek religijny w pismach filozoficznych Jadwigi

Conrad-Martius i Edyty Stein, Wrocław 1999, s. 76.

202

studia na Wydziale Filozoficznym z fenomenologii. Była przekonana, że w

fenomenologii odnajdzie to, czego nie znalazła studiując psychologię we Wrocławiu1.

Po przyjęciu na studia, autorka Pism, podjęła wnikliwe badania nad dziełami

Husserla. Utwierdziło ją to w przekonaniu, że fenomenologia jest filozofia jej czasów2.

Spotkanie z Husserlowską filozofią doprowadziło ją do nawiązania kontaktu

z Edmundem Husserlem. W krótkim czasie twórczość Husserla stała się dla niej

źródłem prawdy, zaś sam Husserl mistrzem i ojcem filozofii.

Zachwyt nad myślą Husserla doprowadziła ją również do nawiązania kontaktów

z jego asystentami: Adolfem Reinachem, Maxem Schelerem, a także Jadwigą Conrad-

Martius, która stała się jej przyjaciółką. Edyta Stein zakochała się w fenomenologii oraz

w Getyndze, pisała: kochana stara Getynga! Myślę, że tylko ten, kto tam studiował (...)

zrozumie co oznacza dla nas nazwa tego miasta3. Edyta zatem, odnalazła swą drogę i z

pasją zgłębiała wiedzę. Oprócz tego wykazywała się wyjątkowym zmysłem

fenomenologicznym, który zamykał się w trafnych wnioskach oraz pytaniach, niekiedy

tak trudnych, iż sam Husserl był zmuszony do ponownej rewizji swych odpowiedzi.4

W tym miejscu warto nadmienić, iż pobyt w Getyndze był czasem wielkich

przeobrażeń i zmian, w konsekwencji naukowy rozwój doprowadził Edytę do

Sokratejskiej niepewności, wówczas po raz pierwszy dostrzegła, iż cel, który sobie

obrała przerósł jej siły, spowodowało to utratę wiary w siebie. Edyta nadto podjęła się

napisania pracy doktorskiej na temat „Teorii wczucia‖. Chodziło o wykazanie, czym i w

jaki sposób możliwe jest poznanie drugiego człowieka, jego przeżyć, jego aktów

psychicznych, w których ujawnia się jego życie duchowe, mające swoje najgłębsze

źródło w tym, co nazywamy „wnętrzem‖ człowieka5. Innymi słowy Edyta po raz

pierwszy dostrzegła, iż analiza „Teorii wczucia‖ spowodowała u niej utratę celu,

którego tak bardzo pragnęła: Coraz bardziej ogarniało mnie zwątpienie, po raz pierwszy

w życiu znalazłam się w obliczu czegoś, czego nie mogłam pokonać wolą. Doszło nawet

do tego, że życie wydawało mi się nie do zniesienia. Idąc ulicą, usilnie pragnęłam wpaść

pod samochód, a kiedy wybierałam się na wycieczkę żywiłam cichą nadzieję, że spadnę

1 Por. M. Pietrzyk, W cieniu Krzyża. Teologia Krzyża w życiu i doktrynie św. Edyty Stein.

s. Teresy Benedykty od Krzyża, dz. cyt., s. 22; Por. także, Sz. Praśkiewicz, Ideał misyjny św. Teresy

Benedykty od Krzyża, w: Świecki Zakon Karmelitów Bosych, Uderz w kamień a wytryśnie mądrość,

czyli rzecz o Edycie Stein, Kraków 2002, s. 52 2 Por. E. Stein, Pisma, t. 1, tłum. I. J. Adamska, Kraków 1982, s. 204.

3 Tamże, s. 230.

4 Por. M. Pietrzyk, W cieniu Krzyża. Teologia Krzyża w życiu i doktrynie św. Edyty Stein

s. Teresy Benedykty od Krzyża, dz. cyt., s. 23. 5 Por. Świecki Zakon Karmelitów Bosych, Uderz w kamień a wytryśnie mądrość, czyli rzecz o

Edycie Stein, Kraków 2002, s. 88. Por. także, J. Gorczyca, Edyta Stein, Kraków 2003, s. 24.

203

ze skały i nie wrócę do domu. Nikt nie przeczuwał, co się ze mną działo1. Z pomocą

przyszedł jej Adolf Reinach2, wsparcia udzielił jej także Hans Lips słuchacz filozofii

Husserla. Dzięki temu wsparciu Edyta mogła ponownie poświęcić się pracy nad

doktoratem3.

Badania nad problematyką wczucia4 pozwoliły jej ująć, a zarazem zrozumieć,

w części, jak twierdziła po latach, kim jest człowiek. W 1916 roku, w sierpniu zdała

egzamin doktorski z wyróżnieniem. Wkrótce po tym została asystentką Edmunda

Husserla.

Następnym krokiem, jaki uczyniła Edyty Stein do prawdy, po odkryciu

Husserlowskiej fenomenologii, było „spotkanie‖ z filozofią klasyczną. Stein dostrzegła

wiele elementów wspólnych między tomizmem, a fenomenologią. Zbieżności ujęła w

następujące zagadnienia:

1) Indukcja jako problem metody fenomenologicznej i scholastycznej,

2) Rozum naturalny i nadprzyrodzony,

3) Filozofia krytyczna i dogmatyczna,

4) Filozofia teocentryczna i egocentryczna,

5) Ontologia i metafizyka,

6) Filozofia jako nauka ścisła5.

Nadto Stein zauważyła, że filozofia Husserlowska spełnia niektóre Tomaszowe

postulaty, ponieważ dla Tomasza z Akwinu, jak i Husserla, filozofia nie jest sprawą

doznań, czy też konstrukcji6. Filozofia bowiem bierze swój początek

1 E. Stein, Pisma, t.1, dz. cyt., s. 274-275.

2 Por. M. A. Neyer, Edyta Stein. Dokumenty i fotografie, tłum. W. Zakrzewska, Kraków 1987 s.

29-48. 3 Por. I. J. Adamska, Sól ziemi. Rzecz o Edycie Stein, Poznań 1997, s. 78-80; Por. także Ch.

Feldmann, Cena miłości. Edyta Stein – Żydówka, filozof, zakonnica, tłum. M. Szafrańska-Brandt,

Warszawa 1998, s. 7-19; Por. także, T. R. od Ducha Świętego, Edyta Stein, filozof i karmelitanka,

Paryż 1987, s. 56-57. Por. także, J. G. Rojo, Wzorowość i aktualność drogi Edyty Stein, w: Nowa

Rzeczywistość. Filozofia i świadectwo Edyty Stein, red. A. Grzegorczyk, Poznań 200, s. 143-144. 4 Por. R. Ingarden, O badaniach fenomenologicznych Edith Stein, w: O zagadnieniu wczucia,

Kraków 1988, s. 170-176; Por. także, E. Stein, O zagadnieniu wczuci, tłum. D. Gierulanka, J. F.

Gierula, Kraków 1988, s. 16; Por także, R. Ingarden, O badaniach filozoficznych Edith Stein, w: Spór o

prawdę istnienia. Listy Edith Stein do Romana Ingardena, Kraków 1993, s. 298. 5 Por. E. Stein, Byt skończony a byt wieczny, tłum. I. Adamska, Kraków 1995, s. 27-31; Por.

także, J. Machnacz, Człowiek religijny pismach filozoficznych Jadwigi Conrad-Martius i Edyty Stein,

dz. cyt., s. 98. 6 Por. E. Stein, Światło rozumu i wiary. Duchowa droga Edyty Stein. Św. Teresy Benedykty od

Krzyża, Wybór tekstów i komentarze, I. J. Adamska, Poznań 2002, s. 29-33.

204

z kontaktu z tym, co jest realnie istnieją1. Stąd Edyta Stein stwierdziła, iż wiara nie

jest czymś irracjonalnym, gdyż występuje w niej pewna zależność materialna oraz

formalna. Aspekt materialny polega na niemożności dostrzeżenia na drodze

racjonalnego myślenia tajemnicy Boga, zaś formalny wskazuje na Objawienie.

Zależność pojawia się w momencie aktu wiary, który opiera się na wiedzy

Objawionej2.

3.

Odkrycie, jakiego dokonała Edyta Stein, w spotkaniu fenomenologii

z filozofią klasyczną poszerzyło jej wiedzę z zakresu rozumienia bytu, jednocześnie

pozwoliło jej przejść do problematyki egzystencjalnej, co wyrażało się w pojęciu

filozofii krzyża.

Filozofia krzyża, o której mówiła Edyta Stein nie jest czystą teorią, czym też

idealną konstrukcją myślową, czy prawidłowym wnioskowaniem. Filozofia krzyża, to

prawda żywa, rzeczywista i działająca3, ponieważ można ją dostrzec w życiu każdego

człowieka jako żywotną formę i moc4. Filozofia krzyża zatem to filozofia człowieka

egzystującego hic et nuc. W swych założeniach jest ona sprzeczna tak z

fenomenologicznym podejściem Husserla, jak i z metafizyką Doktora Anielskiego.

Wprawdzie Husserl i Tomasz byli dla Stein autorytetami w poszukiwaniu prawdy5,

jednak zajmowali się poznaniem rzeczywistości na gruncie abstrakcyjnym, Edyta zaś

dążyła do poznania świata z perspektywy człowieka i jego doświadczeń. Stąd

doświadczenie śmierci, jej przyjaciela Adolfa Reinacha, uzmysłowiło jej, że

egzystencja ludzka styka się w każdej chwili swego bycia z filozofią krzyża6.

Droga do filozofii krzyża wiedzie zatem przez doświadczenie codziennego

życia, rozum naturalny oraz „rozum nadprzyrodzony‖, który Edyta za Augustynem z

Hippony nazwała iluminacją7. Przyjęcie w filozofii krzyża „rozumu

1 Por. J. Machnacz, Kto szuka prawdy, ten szuka Boga, Logos i Ethos 1992 nr 1 s. 111; Por.

także, E. Stein, Światło rozumu i wiary. Duchowa droga Edyty Stein. Św. Teresy Benedykty od Krzyża,

dz. cyt., s. 31-32. 2 Por. A. Grzegorczyk, Przedmowa, w: E. Stein, Byt skończony a byt wieczny, dz. cyt., s. 19-25.

3 Teresa Benedykta od Krzyża, Wiedza krzyża. Studium o św. Janie od Krzyża, tłum. I. J.

Adamska, Kraków 1994, s. 19. 4 Tamże, s. 20.

5 Por. E. Stein, Autoportret Edyty Stein w jej twórczości, tłum. I. J. Adamska, Poznań 1999, s.

58-59; Por. także, K. Tarnowski, Edith Stein i mistyka, WDz, 9(1979) nr 73, s. 28-29. 6 Doświadczenie to uzmysłowiło jej, iż powinna wypracować taki „styl‖ uprawiania filozofii,

który z jednej strony prowadziłby ją, w sposób racjonalny ku prawdzie, a z drugiej pozostawał w

formalnej i materialnej zależności od wiary. 7 Por. E. Stein, Pisma t. 2, List 275, 23.03.1938, tłum. I. J. Adamska Kraków 1982 s. 297. Por.

także, A. Grzegorczyk, Filozofia światła Edyty Stein, Poznań 2004, s. 72.

205

nadprzyrodzonego‖ wymaga odwołania się do teologii, jednak filozofia crux, w

przekonaniu Edyty, nie może stać się teologią. Dlatego Stein, podobnie, jak Ojcowie

Kościoła, twierdziła, że filozofia „przyswaja― odpowiedzi znajdujące się w prawdach

wiary, aby dokładniej zrozumieć byt ludzki1.

Edyta Stein zmieniła klasyczne rozumienie filozofii, gdzie samoograniczenie

„umiłowania mądrości‖ jawi się według niej w wyznaczeniu granic poznania. Owo

wyznaczenie staje się zabiegiem wypływającym ze zrozumienia możliwości

ludzkiego rozumu2. Wiedza o własnej niewiedzy, czy wiedza o własnych

możliwościach poznawczych jest również wiedzą. To ujawniło się w sposób

szczególny w filozofii krzyża. Innymi słowy krzyż jest znakiem ludzkiej słabości i

jednocześnie znakiem boskiej siły. Obarczony krzyżem ma po swojej stronie Absolut,

sam Bóg użycza mu swych sił. Krzyż hic et nunc, według Edyty, nie jest dziełem

natury, lecz dziełem człowieka w odpowiednim celu: zadawania cierpienia

zakończonego śmiercią3. Dlatego też, gdy wstąpiła do karmelu przyjmuje imię siostry

Teresy Benedykty od Krzyża. Sama tak o tym mówi: „otrzymałam je takie, o jakie

prosiłam. Przez krzyż rozumiem losy narodu Bożego, które wówczas zaczynały się

przede mną rysować‖4.

4. Filozofia stała się dla Edyty Stein „drogą‖ w poszukiwaniu prawdy, a

jednocześnie była źródłem odkrycia filozofii krzyża, która stała się przejściem od bytu

poszukującego prawdy do Bytu Prawdziwego – samej Prawdy „Jestem, który Jestem‖, od

rzeczywistości świata do Stwórcy, od fenomenologii Husserla do filozofii Tomasza, od

bytu idei do Bytu Absolutnego, od „ja‖ do Ty. Filozofię Edyty Stein możemy więc

nazwać „filozofia przejścia‖, ponieważ jej badania były „przejściem‖ od kryteriów

prawdy do prawdy absolutnej.

1 Por. J. I. Adamska, Św. Edyta Stein jako nauczycielka kontemplacji, Pastores 3(2002) nr 16, s.

95-99. Por. także, J. Paweł II, Fiedes et Ratio, Wrocław 1998, 76. Por. także, DFK 15. 2 Por. F. S. S. Fermin, Edyta Stein w poszukiwaniu prawdy. Kraków 1998, s. 32-44; .Por. także

E. Stein, Byt skończony a byt wieczny, dz. cyt., s. 56-57. 3 Edyta Stein zetknęła się z filozofią krzyża już na początku swego życia oraz u „progu‖ drogi

naukowej. Doświadczała w całym okresie bytowania niepewności poznawczej. Przejawiało się to w

pytaniu, czy rzeczywiście wierzy, czy jest ateistką w pełni świadomą, czy raczej kryzys wiary

związany jest z doświadczeniami w dzieciństwie. Tęsknota za prawdą kształtowała całą osobowość

Edyty. Por. J. I. Adamska, Święta Edyta Stein, Kraków 2003, s. 11. 4 Cyt. za, J. Machnacz, Człowiek religijny w pismach filozoficznych Jadwigi Conrad-Maritus i

Edyty Stein, dz. cyt, s. 110; Zob. także,. P. Zuchniewicz, Kamień odrzucony przez budujących stał się

kamieniem węgielnym, Miejsca święte 8(1998) nr 20, s. 14.

206

Kartezjańska samotność: miejscem dowodu na istnienie Boga i rozumienia

świata

Dr Jakub Bartoszewski Państwowa Wyższa Szkoła Zawodowa w Koninie

aquin@interia.pl

1. Kartezjusz szukając uzasadnień swej koncepcji odwołał się do sceptycyzmu

oraz augustiańskiej idei samotności myśliciela. Jeśli Augustyn pozostaje sam na sam ze

sobą, to jednak na gruncie wiary i religii, dostrzegał realnie żywego Boga w świecie

przyrody, określając ją jednocześnie jako signum Dei. Tymczasem samotność

Kartezjusza była samotnością z samym rozumem, z którym „ja‖, autora traktatu

dualistycznej koncepcji człowieka, musi dopiero wejść w relację i pogodzić się z nim –

uznać w nim, a w konsekwencji przyjąć istnienie Boga jako nadprzyrodzoną „ideę Bytu

doskonałego‖.

Owo indywidualne „ja‖ nie jest i nie może być jej twórcą, skoro idea ta zawiera

w sobie dojmującą pełnię i tajemnicę, wykluczającą, aby była ona prostą negacją idei

bytu niedoskonałego.1 Szczelina, jaka powstała pomiędzy „ja‖ zdegradowanym, a „ja‖

pewnym konieczności Boga, zdradza dążenie filozofa do rzeczy pewnych, jasnych i

wyraźnych.

Ściśle racjonalistycznie motywowana procedura wątpienia metodycznego

prowadzi do odkrycia jaźni, która będąc niepewna istnienia Boga, jako taka nie może

być ani racjonala, ani wiarygodna. Na kanwie tego należy zapytać o rolę „ja‖

samotnego w dowodzeniu istnienia Boga.

2. Autor Medytacji prezentuje dwa dowody na rzecz istnienia Boga. Pierwszy

dowód prezentowany przez francuskiego filozofa w medytacji trzeciej jest swoistego

rodzaju modyfikacją kosmologicznych argumentów reprezentowanych w epoce

scholastyki przez Tomasz z Akwinu. Drugi, w swej treści dowodowej podobny jest do

Anzelmianskiego argumentu ontologicznego. W obu dowodach Kartezjusz stara się

uzewnętrznić ideę Boga na kanwie jasnego i wyraźnego punktu wyjścia.

W medytacji trzeciej, dowód zwany kosmologicznym, jest prezentowany na

płaszczyźnie przyczynowo-skutkowej, podobnie jak miało to miejsce w epoce

teocentryzmu. W tym dowodzie filozof, uzasadniając ideę Boga odwołuje się do

przyczynowości idei, czyli idea pojęta jest jako warunek konieczny: „jedne wydają się

być wrodzone, inne nabyte, jeszcze inne przeze mnie samego urobione.‖2 Autor

Rozprawy przechodząc do argumentowania swego dowodu, wie, że res cogitans posiada

1 Por. Kartezjusz, Medytacja o pierwszej filozofii, Kęty 2001, s. 61.

2Tamże, s. 59.

207

takie idee jak: idea dobra czy idea zła, mimo tego nie zna ich przyczyn. Autor stawia

pytanie, kto jest ich zasadą? Czy on samy? Czy też zwodziciel?

Barak świadomości przyczyny powoduje, iż należy wprowadzić rozróżnienie

między rzeczywistością formalną a obiektywną. Rzeczywistość formalna znajduje się

niejako w res,

a dzięki temu odbija się w rzeczywistości obiektywnej, ta z kolei znajduje się w ideach

prezentujących te rzeczy. Dlatego też najlepszą ideą jest idea Boga, która pozwala

przyjąć: „pewną substancję nieskończoną, niezależną, o najwyższym rozumie i mocy,

która stworzyła mnie samego i wszystko inne, co istnieje, o ile istnieje.‖1 Oczywistym

jest fakt, iż filozof nie stwierdził w tym ujęciu istnienia Ipsum esse, lecz jedynie

odnajduje w sobie pewną idee bytu nieskończonego: „więcej rzeczywistości jest w

substancji nieskończonej niż w skończonej.‖2

Następnie Descartes przechodzi do zasad przyczynowości, które uważa za pewne.

Pierwsza z nich mówi, że przyczyna musi mieć „przynajmniej tyle rzeczywistości (...),

ile jej jest w skutku,‖3 albowiem gdyby było inaczej coś mogło by zaistnieć ex nihilo.

Druga przyczyna, wiąże się ściśle z pierwszą, francuski filozof twierdzi, iż przyczyna

idei musi mieć przynajmniej tyle rzeczywistości formalnej, ile idea rzeczywistości

obiektywnej.

Przez fakt udowodnienia idei Boga możliwe jest ukazanie własnego istnienia.

Przed odkryciem dowodu, Autor Rozprawy nie mógł wyjaśnić własnego istnienia.

Zatem nie tylko „nie może (...) być zwodzicielem, bo oczywiste jest dzięki

przyrodzonemu światłu rozumu, że wszelkie oszustwo i wszelkie zwodzenie ma źródło

w jakimś braku,‖4 ale i jest stwórcą.

Drugi dowód zawarty w piątej medytacji zwany dowodem ontologicznym jest

dowodem a priori. Kartezjusz pisze: „istnienie Boga powinno mieć dla mnie, co

najmniej ten sam stopień pewności, jaki dotychczas posiadały prawdy matematyczne.‖5

W tym argumencie autor wykazuje, iż bytu najdoskonalszego „nie można pomyśleć,‖6

stąd też stwierdzenie, że istota rzeczy jest czymś różnym od jej istnienia. Niemniej w

tym miejscu nie mam stwierdzenia o charakterze egzystencjalnym, ale jedynie ukazanie,

iż te dwie rzeczy są nierozdzielne. Oczywiście nie chodzi jeszcze o to, że Bóg istnieje,

ale o to, że nie sposób jest odłączyć Boga od Jego własności, które wynikają z idei

1 Tamże, s. 66.

2 Tamże.

3 Tamże, s. 69.

4 Tamże, s. 71.

5 Tamże, s. 84.

6 Tamże.

208

Boga. Kartezjusz pisze, że jeżeli Bóg jest najdoskonalszym bytem, stąd wynika, że

istnienie musi być istotną własnością Boga, gdyż istnienie jest doskonałością. Autor

Listów do Regiusa pojmuje istnienie jako doskonałość, tym samym twierdzi, że im rzecz

jest bardziej doskonała, to tym samym jest bardziej rzeczywista.

3. Propozycja nowego ujęcia i zrozumienia wszechświata oraz nowego określenia

w nim Boga i człowieka, nadawała się do powszechniejszego przyjęcia. Podbijała ona

umysły swą nowoczesnością, lecz pełna jej akceptacja wymagała nie tylko porzucenia

wytworzonych przez tradycję nawyków i upodobań myślowych, ale również

przezwyciężenia przekonań powstających pod naciskiem bezpośrednich doznań

zmysłowych i bezpośrednich doświadczeń wewnętrznych. Kartezjusz trafnie stwierdzał,

że nowa nauka wymaga nowych umysłów, które wytworzą wręcz nowych ludzi.

Obraz świata wytworzony przez naukę francuskiego myśliciela wchodził

w coraz ostrzejszy konflikt1 z naturalnym doświadczeniem ludzi, propozycje, które

przedstawił Kartezjusz dotyczyła istoty człowieka i świata, ale wiązała się z fizyką, co w

konsekwencji doprowadziło do mechanistycznego ujęcia przyrody i podmiotu przy

jednoczesnym podkreśleniu dualizmu. W ten sposób świat jako przedmiot badań

naukowych i świat jako przedmiot zmysłowych doświadczeń ludzkich okazał się

1 Ów konflikt rozwinął się po śmierci Descartes`a, albowiem filozof dzięki bogactwu tematów i

różnorodności wątków myślowych stał się inspiratorem żywego w XVII i XVIII wieku ruchu

umysłowego, który czy to kontynuując jego poglądy, czy też je zwalczając w całości lub krytykując

tylko w części, pozostawał pod jego wpływem, bo przezeń został spowodowany. Ruch ten określa się

mianem kartezjanizmu. Wśród różnorodnych tendencji występujących w kartezjanizmie, ogólnie

wyróżnić można dwa nurty główne. Pierwszy z nich, krytyczno-zachowawczy, o orientacji

fideistyczno-teologicznej, skupiał się zasadniczo na teorii duszy i Boga. Jego rozwinięciem stała się

idealistyczna doktryna tzw. okazjonalizmu, która pogłębiając kartezjańską nie-komunikatywność duszy

i ciała wyprowadzała stąd wniosek o boskich przyczynach aktów świadomości. W myśl tej koncepcji

materialne ciało nie może być przyczyną sprawczą procesów duszy, wobec duszy może ono spełniać

jedynie rolę czynnika okazjonalnego, który nie potrafił jednak spowodować istotnego między nimi

współdziałania. Do czołowych kartezjańczyków – okazjonalistów należeli niemiecki filozof Jan

Clauberg (1622—1665), a przede wszystkim flamandczyk Arnold Geulincx (1624—1669), uznawany

za właściwego twórcę i teoretyka tej doktryny. Drugi nurt – postępowo-racjonalistyczny – wychodził

z kartezjańskiego racjonalizmu, kładąc szczególny nacisk na materialistyczną interpretację fizyki.

Poglądy przyrodniczo-fizykalne wykorzystywał zaś do zwalczania scholastycznych nawarstwień

w nauce oraz do objaśniania świata wyłącznie przez naturalne przyczyny. Jeszcze w XVII wieku

z tendencji tej zrodziły się dwie wielkie konstrukcje filozoficzne, które – chociaż znacznie różniły się

od dzieła Kartezjusza – niemniej w jego racjonalizmie znalazły podporę i punkt wyjścia. Były to:

(etyczno-materialistyczny system Barucha Spinozy (1632-1677) i pluralistyczno-monadologiczny

system Godfryda W. Leibniza (1646-1716). Z końcem XVII wieku kontynuowany racjonalizm

kartezjański był łączony z empiryzmem, a nawet postawami naturalistycznymi i w takim zestawieniu

wykorzystywany był przez licznych przedstawicieli ówczesnej filozofii do tłumaczenia świata czysto

przyrodniczego, opartego na zdrowym rozsądku. Por. Cz. Głąbik, Filozofia przedmarksistowska,

Warszawa 1970, s. 111.

209

różnym światem. Whitehead w swym studium poświęconym nauce i narodzinom

nowoczesnej cywilizacji podkreślał, iż nauka XVII wieku przedstawia ludziom

matematyczno-mechaniczny sposób rozumienia świata przyrody i ludzkiej egzystencji,

przez co zaprzecza całkowicie doświadczeniom człowieka dotyczącym zarówno

rzeczywistości obiektywnej, jaki doznaniom wewnętrznym. Ten abstrakcyjny obraz

wszechświata oparty na cogito miał być jedynie prawdziwy, zaś wszystko inne było

tylko złudzeniem.1 Ta koncepcja coraz bardziej zdecydowanie ujmowała cielesną

przynależność ciała człowieka do mechanistycznego porządku przyrody,

przeciwstawiając się zasadniczej odrębności i inności człowieka, tym samym

odczuwalna była degradacja podmiotu przy jednoczesnym zaprzeczeniu tradycyjne go

ujęcia podmiotu.

Innymi słowy, ów kierunek rozwoju naukowego doprowadził do zupełnie nowych

komplikacji. W dobie scholastyki i u początku renesansu filozofia przyrody była

sprzymierzeńcem ludzi działających w świecie zaś, rozmyślania o człowieku stawały się

w tych warunkach rozmyślaniami o jego twórczości, moralności, poznaniu. Ludzie żyli

w świecie barw i dźwięków, wartości i celów, tradycji i wyobraźni, uczuć i woli.

Rozwój myśli filozoficzno-przyrodniczej doprowadził do powstania koncepcji

podmiotu, który był najsłabszym ogniwem naukowych poszukiwać. Do tego dochodziło

również rozumienie działanie ludzkiego. Na tej kanwie filozof zalecał przyjęcie zasad

postępowania czasowych – przejściowych, które wypływały z naukowej wizji świata.

Sam był przekonany, iż nowa postępowania – etyka, w której „obracał‖ się jego

dualistyczny podmiot zostanie dopiero utworzona w przyszłości. Miał rację, albowiem

po jego śmierci ogłoszono Etykę Spinozy, który dotykając poznania i świata przyrody

oparł się na filozofii francuskiego myśliciela.2 Zaczęła ona zyskiwać znaczenie w dobie

oświecenia. W tej epoce podjęto szeroki wysiłek, mający pokazać, że system

postępowania może się opierać na materialistycznych i mechanistycznych ujęciach

przyrody, a co za tym idzie i człowieka.

Materializm rozwijał się w ścisłym związku z osiągnięciami nowożytnego

przyrodoznawstwa XVII i XVIII wieku i był próbą filozoficznej interpretacji jego

wyników. Spośród nauk przyrodniczych największe sukcesy notowały wówczas

mechanika, astronomia, matematyka, jak również chemia – która w tym czasie stawiała

swe pierwsze samodzielne kroki.3 Zdobycze tych nauk wiązały człowieka z konkretną

1 Por. J. Bartoszewski, Filozofia przyrody, Kartezjusz i porządek życia społecznego, Lublin 2010, s. 82-

85; Por. także, B. Suchodolski, Rozwój nowożytnej filozofii człowieka, Warszawa 1967, s. 80. 2 Por. W. Tatarkiewicz, Historia filozofii, t. 2, Warszawa 1958, s. 96; 99-100.

3 Por. Cz. Głąbik, Filozofia przedmarksistowska, dz. cyt., s. 119.

210

rzeczywistością przyrodniczą i nie pozostawały bez wpływu dla filozoficznej refleksji

nad poznawanym światem i ludzkim działaniem.

Rozwijająca się na tym podłożu myśli materialistyczna, wychodziła z założenia, że

podstawą wszechrzeczy jest fizyczna natura, wystarczająca sama sobie i będąca

przyczyną wszelkiej istności.1 Przyjąwszy ten punkt widzenia, filozofowie uznający

koncepcję materialistyczną tłumaczyli istotę i prawidłowości rządzące światem

zewnętrznym, jak też próbowali ustalić miejsce w nim człowieka oraz zadania, jakie

wynikają stąd dla niego, a co za tym idzie także dla całego społeczeństwa.

Mając przyrodę za realny i trwały byt głosili, iż cokolwiek istnieje, jest tylko

materialne, albowiem ogół bytów przyrodniczych jest materialny, we wszystkich swych

przejawach. La Mettrie dowodził, iż cokolwiek istnieje, jest materialne. Nie dotyczyło to

tylko ciała, ale i duszy, gdzie jej aktywność zależna była całkowicie od ciała. Ten stan

rzeczy wyjaśniał szczególną właściwością substancji materialnej, którą znajdował we

wrażliwości materii, określanej też jako zdolność czucia. Z tego założenia wynikają

właściwości praktyczne. Społeczeństwo jest również swego rodzaju mechaniczne, w

którym nie ma miejsca dla Ducha, a tym bardziej dla etyki, jak ją nazwał filozof

pozaracjonalnej. To, jakim człowiek będzie, zależy od wykształcenia i wychowania.

Zatem postępowanie jest rzeczą względną nie ma absolutnego dobra ani zła. Dobro to

poświęcenie korzyści osobistej na rzecz tego, co korzystne dla ogółu, zło to postawa

przeciwna. Takie rozumienie moralności zapewnia człowiekowi radość i spokój ducha.2

Podobny punkt widzenia reprezentowali także inni filozofowie przyrody jak P.T.

Holbach, C. Helvetius,3 natomiast to, co ich różniło, polegało jedynie na sposobie

1 Por. tamże, s. 121.

2 Por. J. Legowicz, Zarys historii filozofii. Elementy doksografii, Warszawa 1991,

s. 356. 3 Był to tzw. materializm mechanistyczny, traktujący świat jako mechanizm

i wyjaśniający ruch i przemiany rzeczywistości przede wszystkim fizycznie – prawami mechaniki. Jego

XIX-wieczną kontynuacją był materializm o charakterze biologicznym poszukujący wyjaśnienia

prawidłowości rządzących światem w prawach biologii (L. Büchner, K. Vogt, J. Moleschott).

W filozofii marksistowskiej przybrał postać materializmu dialektycznego, będącego teorią ewolucji

rzeczywistości przyrody, zbudowanego za pomocą dialektyki heglowskiej oraz materializmu

historycznego autorstwa K. Marksa, stanowiącego ogólną teorię przemian historycznych i społecznych

wyjaśnianych również za pomocą dialektyki oraz upatrujących materialne podłoże i źródło wszelkich

zjawisk antropologicznych, społecznych i kulturowych w sposobach produkcji i stosunkach

ekonkonomicznych, powstających przy wytwarzaniu dóbr służących do zaspokajania podstawowych

potrzeb ludzkich. F. Engels dokonując ahistorycznej absolutyzacji podziałów i sporów właściwych

filozofii XVIII–XIX w., m.in. krytyki idealizmu G.W.F. Hegla przez L. Feuerbacha, który uznaje

konflikt materializmu z idealizmem za główne zagadnienie całej historii filozofii. Traktując go jako

odbicie walk klas organizujących procesy społeczno-ekonomiczny nadając mu zarazem uproszczoną

postać dylematu pierwotności ducha bądź materii, przypisywanego ontologicznym koncepcjom

211

wyrażania myśli o materialnym podłożu zjawisk duchowych. Utrzymywali oni, że

wrażliwość, choćby w najbardziej nawet elementarnej formie, jest cechą

charakterystyczną dla całej materii. Materię miano więc za substancję w szczególny

sposób uduchowioną, we wszystkich swych cząstkach obdarzoną zdolnością czucia. La

Mettrie sądził, że wrażliwość jest własnością materii o specjalnym poziomie organizacji,

co dawało zdolność doznawania. To było jedynie potencjalną właściwością materii,

która ujawnia się dopiero z chwilą, gdy sama materia znajdowała się na odpowiednim

poziomie własnego rozwoju.1 Duszy La Mettrie nie znajdował w królestwie roślin czy

zwierząt. Jej zalążki dostrzegał w organizmach stojących między światem roślin a

światem zwierząt.2

Ten fakt urzeczywistniał prawdę dotyczącą życia, które przejawiało się

w świecie i które istniało we wszystkich postaciach świata przyrody nie wykluczając

ludzkiej egzystencji, która w zupełności podlegała prawom fizyki. Koncepcja ta

uwarunkowywała w podmiocie procesy jedynie biologiczne, nie pomijając przy tym

psychicznych, niemniej w ten sposób rozwinięto teorię organizmów jako szczególnego

rodzaju złożonych maszyn. Było to nawiązanie do filozofii przyrody Kartezjusza.

Innym osiągnięciem filozofii materialistycznej było przypisanie materii nie tylko

wrażliwości, ale nadto wyposażenie jej w takie własności jak rozciągłość i wewnętrzna

siła motoryczna. Takim pojmowaniem materii nie tylko podporządkowało się człowieka

światu przyrody, ale nadawało mu nowy sens działania, który jawił się przede

wszystkim w hedonizmie. Materializm nie dawał hedonizmowi ani nowej postaci, ani

nowych argumentów, ale głosił go tak zupełnie bez kompromisu, jak nikt od czasów

Arystypa. Ta postawa wypływająca z materializmu negowała Absolut, a jeśli nawet

uznawano Jego istnienie, to z faktu tego nie wynikało, że należy mieć na uwadze normy,

które zostały objawione, a tym bardziej ich przestrzeganie, gdyż dążąc ku szczęściu

należy wyzbyć się tego, co determinuje. Odwołanie się do Stwórcy implikowało według

materialistów konieczność kultu i uznanie Go jako nadrzędnej formy istnienia.3 To nie

było do przyjęcia, gdyż społeczeństwo hedonistyczne i utylitarystyczne według Bayle`a

winno być całkowicie ateistyczne, do tego należy dążyć dla dobra ludzkiego.

Racjonalizm wypływający z myśli filozoficzno-przyrodniczej Kartezjusza stanowił

centralną wartość filozofii nie tylko oświecenia, ale i następnej epoki. Rzeczą istotną jest

idealistycznym i materialistycznym.To implikowało odpowiednią postawę etyczną polegającą na

traktowaniu rzeczy, bogactw materialnych, przyjemności cielesnych jako głównego celu ludzkiego

życia. Por. Cz. Głąbik, Filozofia przedmarksistowska, dz. cyt., s. 126. 1 Por. Cz. Głąbik, Filozofia przedmarksistowska, dz. cyt., s. 119.

2 Por. W. Tatarkiewicz, Historia filozofii, t. II, dz. cyt., s. 186.

3 Por. tamże, s. 188.

212

to, że filozofowie walcząc z chrześcijańskimi dogmatami sami zdogmatyzowali rozum

ludzki,a kulturę przez nich wytworzoną – racjonalna wiedza, moralność – nazwali

interkomunikatywną z pominięciem Naczelnej Zasady uznawanej przez chrześcijan jako

Bóg. Tworząc w ten sposób ateistyczną wizję świata, podkreślano przy tym, iż rozum

ma zdolność tworzenia prawdy.1

W tym nurcie, zapoczątkowanym przez francuskiego myśliciela, a sięgającym aż

do współczesnych czasów, zlekceważono egzystencjalne znaczenie prawdy, tzn. troskę

o poznanie wartości, nadające ludzkiemu życiu znaczenie. Działano tak uważając, iż

jedynie racjonalne patrzenie nadaje życiu ludzkiemu sens. Dziesięciolecia racjonalności

w konsekwencji doprowadziły do irracjonalnego dożenia podmiotu do

„wiecznotrwałości‖. Etyczne miary – bonum faciendum est et malum vitandum oraz non

nocere zrelatywizowano uznając tym samym, że są orientacjami zbędnymi i

niekonieczne. Takie nastawienie przyczyniło się do zaniku miary wyczucia moralnego.

Tak więc rozum poszukujący stał się instrumentem emancypacji, wyzwalający nie

tylko prawdę, ale także autonomię pomiędzy ludźmi. Właśnie to połączenie autonomii i

równości tworzyło fundament dla moralnej i politycznej treści działania ludzkiego. Z

taką koncepcją rozumu, etyki i polityki związana była silna pokusa redukcji ogromnej

różnorodności form ludzkiego życia do karykaturalnych uproszczeń. Powstałe

koncepcje – materializmu, deizmu, ateizmu, sensualizmu – wiązali zwolennicy z

rozumem, wierząc jednocześnie, że poprzez dyscyplinę umysłu prawda musi się pojawić

i to zarówno w życiu prywatnym, jak i publicznym, a więc na drodze argumentów i

kontrargumentów, połączonych z obywatelskimi cnotami dobroczynności i nie

nadużywania władzy.

4. Konkludując, trzeba przypomnieć, iż Kartezjusz dążył do zbudowania jedności

całej nauki, lecz zdecydowanie oddzielił zdobycze starożytności od nowożytności,

metafizykę od fizyki. Starał się zbudować niepodważalne dowody na istnienie Boga, a

radykalnie oddzielił wiarę od rozumu, prawdy religijne od prawd rozumu, a nawet

przyczynił się do zerwania więzi z Transcendencją, co dokonało się w różnym stopniu

już u myślicieli okresu pokartezjańskiego. Taki był humanistyczny ideał Kartezjusza,

który leży u początków nowożytnej filozofii. Poszukując mądrości, filozof przyczynił

się do odwrócenia świata od rzeczywistości do podmiotu i jego wytworów.

Bibliografia

Bartoszewski J., Filozofia przyrody, Kartezjusz i porządek życia społecznego,

Lublin 2010.

Głąbik Cz., Filozofia przedmarksistowska, Warszawa 1970.

1 Por. tamże, s. 179.

213

Kartezjusz, Medytacja o pierwszej filozofii, Kęty 2001.

Legowicz J., Zarys historii filozofii. Elementy doksografii, Warszawa 1991.

Suchodolski B., Rozwój nowożytnej filozofii człowieka, Warszawa 1967.

Tatarkiewicz W., Historia filozofii, t. 2, Warszawa 1958.

Dragoş Viteazul, primul pârcălab cunoscut al Cetăţii Neamţ. Câteva

consideraţii istorice şi genealogice

Paul Daniel Nedeloiu*

Construită în vremea voievodului Petru I Muşatinul1, aşa cum o demonstrează

cercetările arheologice, Cetatea Neamŝ a jucat un rol de seamă în sistemul defensiv al

Ŝării Moldovei, care avea să fie inaugurat în februarie 1395, când regele Ungariei,

Sigismund de Luxemburg, avea să asedieze, fără succes, această fortăreaŝă2.

Comandanŝii cetăŝilor moldovene purtau numele de pârcălabi sau staroşti în actele

slavone, iar în documentele redactate în latină – castellanus sau capitaneus3. Atribuŝiile

acestora erau în primul rând militare, însă dispuneau şi de prerogative administrative şi

judecătoreşti4.

Întrucât nu s-au păstrat decât puŝine acte din vremea lui Petru I Muşatinul, dar şi

de la voievozii următori care au domnit la sfârşitul secolului al XIV-lea, primul pârcălab

cunoscut al Cetăŝii Neamŝului este menŝionat abia la începutul secolului al XV-lea, în

vremea lui Alexandru cel Bun. Este vorba despre Dragoş Viteazul, boier ce a fost

membru al Sfatului Domnesc în intervalul 1393-1431 şi pârcălab al Cetăŝii Neamŝ la

începutul domniei lui Alexandru cel Bun, între 1401 şi 1408. Nu-i mai puŝin adevărat

faptul că dregătoria de pârcălab este atestată ceva mai devreme, în 1387, între boierii lui

*Profesor de istorie la Liceul Teoretic Roznov, judeŝul Neamŝ, România. Doctor în istorie al

Universităŝii „Alexandru Ioan Cuza‖ din Iaşi (2012).

1 Academia Română, Secŝia de Ştiinŝe Istorice şi Arheologie, Istoria românilor, volumul IV, De

la universalitatea creştină către Europa “patriilor”, comitetul de redacŝie al volumului: acad. Ştefan

Ştefănescu şi acad. Camil Mureşanu, redactori responsabili, prof. univ. dr. Tudor Teoteoi secretar,

Editura Enciclopedică, Bucureşti, 200, p. 235. În continuare, Academia Română, Istoria românilor.

Vezi şi Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităŝilor şi monumentelor medievale din

Moldova, Bucureşti, Direcŝia Patrimoniului Cultural Naŝional, Biblioteca Monumentelor Istorice din

România, 1974, p. 973. 2 Ibidem, p. 294.

3 Nicolae Stoicescu, Sfatul domnesc şi marii dregători din Ŝara Românească şi Moldova (sec.

XIV-XVII), Bucureşti, Editura Academiei, 1968, p. 205. 4 Ibidem, p. 210.

214

Petru I Muşatinul care au prestat omagiu regelui polon Vladislav fiind amintit şi un

Dzula capitaneus1 (Giula), cu certitudine un comandant de cetate, însă nu ştim dacă era

al Cetăŝii Neamŝ, întrucât în vremea voievodului menŝionat fuseseră ridicate şi alte

cetăŝi, precum Suceava, Şcheia şi, probabil, Hotinul şi Ŝeŝina2.

Despre acest dregător istoricul Ioan Bogdan considera, la începutul secolului

trecut, că este acelaşi care a stăpânit Câmpul lui Dragoş3, regiune istorică situată pe

valea Bistriŝei, la limita dintre ŝinuturile Neamŝ şi Bacău, ce-i poartă numele. Ceva mai

târziu, în perioada interbelică, profesorul şi editorul de documente Mihai Costăchescu se

întreba dacă nu cumva Dragoş Viteazul a fost stăpânul mai multor sate din respectiva

regiune, pe care apoi le-a înstrăinat, însă totuşi zona să-i fi păstrat numele apoi sute de

ani4. Tot Mihai Costăchescu avea să întocmească şi un arbore genealogic al neamului lui

Dragoş Viteazul, în care indentifica 11 copii ai acestuia, dintre care la cinci dintre le ştia

numele: Costea Dragoşevici, Sima Drăguşanul, Giurgiu Drăguşanul, Alexa şi Anuşca5,

cei mai mulŝi dintre ei având urmaşi ce au trăit în secolul al XVI-lea. În perioada

postbelică, un alt istoric care s-a referit la Dragoş Viteazul a fost Nicolae Stoicescu. În

cunoscutul său Dicŝionar al marilor dregători6, el consemna faptul că Dragoş Viteazul

este menŝionat în actele interne ca fiind în viaŝă în intervalul 1392-1431 şi că a avut

şapte copii, menŝionându-i pe cei cinci identificaŝi de Mihai Costăchescu şi două fiice

cărora nu li se cunoaşte numele, de asemenea prezente în arborele genealogic alcătuit de

renumitul editor de documente, una căsătorită cu boierul Giurgiu Rotompan, alta cu

Iachim Săcuianu. În aceeaşi perioadă, istoricii Nicolae Grigoraş7 şi Constantin

Cihodaru8, în acord cu opinia lui Ioan Bogdan, deja amintită, considerau că regiunea

1 Mihai Costăchescu, Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, volumul II, Iaşi,

Viaŝa Românească, 1932, nr. 163, p. 601-602 (6 mai 1387, Lemberg). 2 Academia Română, Istoria românilor, volumul IV, p. 235.

3 I. Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, volumul I, Hrisoave şi cărŝi domneşti, 1457-1492,

Bucureşti, Atelierele Grafice Socec, 1913, p. 250: ―Proprietätile nepoŝilor lui de la 1481 au fost, de

bună samă, si ale lui. Câmpul lui Dragoş îşi trage deci numirea de la dânsul‖. 4 Mihai Costăchescu, Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, volumul I, Iaşi,

Viaŝa Românească, 1931, nr. 44, p. 134. 5 Idem, Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, volumul II, Iaşi, Viaŝa

Românească, 1932, nr. 44, p. 154. 6 Nicolae Stoicescu, Dicŝionar al marilor dregători din Ŝara Românească şi Moldova. Sec. XIV-

XVII, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1971, p. 269. 7 N. Grigoraş, Ŝara Românească a Moldovei de la întemeierea statului până la Ştefan cel Mare,

Iaşi, 1978, p. 18-19. 8 C. Cihodaru, Observaŝii cu privire la procesul de formare şi de consolidare a statului feudal

Moldova în secolele XI – XIV, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie –Iaşi‖, XVII, 1980, p.

124-125. În continuare vom folosi sigla „AIIAI‖. C. Cihodaru arăta că „nu există nici o siguranŝă că

obştea teritorială cunoscută sub numele de Câmpul lui Dragoş se leagă de numele voievodului

215

istorică Câmpul lui Dragoş se leagă de numele lui Dragoş Viteazul, care şi-a avut

domeniul aici, în vreme ce Ştefan S. Gorovei lansa ipoteza că această întinsă regiune ar

fi putut fi „un posibil lagăr militar, sau o primă luare în stăpânire, unde au fost înzestraŝi

cu pământuri unii dintre însoŝitorii lui Dragoş vodă‖1.

Cel mai recent s-au referit acest dregător istoricii Constantin Burac şi Constantin

Asăvoaie. Primul, întru-un articol publicat în anul 1994 în revista „Revista Arhivelor‖2,

reinterpretând un act intern din 28 februarie 1507, folosit şi de Mihai Costăchescu, a

propus un nou arbore genealogic al neamului lui Dragoş Viteazul, din care reiese faptul

că acesta a avut un singur copil, pe Anuşca, restul fiind doar fraŝi, nepoŝi şi strănepoŝi de

frate. Constantin Burac a scris un studiu intitulat Consideraŝii privitoare la Câmpul lui

Dragoş, publicat în revista „Hrisovul‖, pe anul 2001, în care, pe baza unui act din 24

iulie 1436, în care se spune că în Câmpul lui Dragoş şi-a avut curtea boierul Bratul

Netedul, care a fost sfetnic al voievozilor Roman I şi Iuga şi, probabil, şi al lui Petru I,

arată că Dragoş Viteazul nu a fost stăpânul regiunii respective întrucât el este

contemporan cu Bratul Netedul care, la vremea respectivă deŝinea autoritatea în zonă3.

Din cele arătate, rezultă faptul că acest dregător a beneficiat de atenŝia istoricilor,

despre el scriindu-se destul de mult. Cu toate acestea subiectul nu este nicidecum

epuizat, descoperirea unor noi informaŝii documentare, din cele publicate deja, sau din

surse inedite, fiind de natură să aducă completări, corijări sau reinterpretări asupra

datelor cunoscute. Prin studiul de faŝă ne propunem să aducem completări la arborele

genealogic al neamului lui Dragoş Viteazul, pe baza unor documente publicate, dar şi să

facem o analiză asupra carierei acestuia, precum şi asupra stăpânirilor sale funciare.

Principalele sursele folosite sunt actele interne şi externe publicate în diverse

colecŝii de izvoare. La acestea se adaugă referinŝele istoriografice, citate deja.

I. Carieră

Cariera lui Dragoş pare să fi început încă din vremea primilor voievozi ai Ŝării

Moldovei însă, datorită faptului că nu ni s-au păstrat acte interne mai vechi de anul

1384, nu avem mărturii documentare despre el din timpul voievozilor Bogdan I, Laŝcu şi

Petru I Muşatinul.

considerat ca întemeietor al Moldovei‖, lăsând loc ideii că regiunea a aparŝinut unui boier local, poate

lui Dragoş Viteazul. 1 Ştefan S. Gorovei, Dragoş şi Bogdan, întemeietorii Moldovei. Probleme ale formării statului

feudal Moldova, Bucureşti, 1973, p.85. 2 Constantin Asăvoaie, Precizări în legătură cu neamul lui Dragoş Viteazul, în „Revista

Arhivelor‖, volumul LVI, nr. 4/1994, p. 350. 3 Constantin Burac, Consideraŝii referitoare la Câmpul lui Dragoş, în „Hrisovul. Buletin al

Facultăŝii de Arhivistică‖, VI-VII, Bucureşti, 2001, p. 19.

216

Prima menŝiune documentară este din 30 martie 13921, când apare pe lista

martorilor din Sfatul domnesc al voievodului Roman I: „credinŝa panului Draguş

Viteazul‖ („Bhpa ïaía Dpaãóøa Bhò#çeâa‖2 ) . La acea dată, ca de altfel toŝi cei 14

boieri menŝionaŝi în sfat, nu avea precizată dregătoria deŝinută, fiind doar sfetnic al

voievodului Roman I. Cu acest nume el mai apare în încă trei documente, unul de la

Iuga voievod (28 noiembrie 13993) şi două de la Alexandru cel Bun (29 iunie 1400

4 şi 4

august 14005).

Odată cu anul 1401, acesta ocupă dregătoria de staroste6, probabil al Cetăŝii

Neamŝ, presupunere spre care ne îndreaptă un act din 14077 , când este menŝionat în sfat

sub numele de „Dragoş de la Neamŝ‖ („Bhpa ïaía Dpaãoøa wò(ú) Íhìöà‖8). În acest din

urmă act, tot în Sfatul domnesc, este pomenit şi „Şandru de la Neamŝ‖9. Starostele

dispunea de aceleaşi atribuŝii ca şi pârcălabul, adică fiscale, judecătoreşti şi militare 10

. În

mod obişnuit, aşa cum remarca istoricul N. Grigoraş11

, dregătorii principali ai ŝinuturilor

de graniŝă, cum era şi cazul ŝinutului Neamŝ, se numeau staroşti, iar cei ai ŝinuturilor din

interiorul ŝării se numeau pârcălabi, însă uneori aceştia sunt amintiŝi împreună în aceeaşi

unitate administrativă. Staroştii şi pârcălabii erau principalii dregători ai puterii centrale

în ŝinuturi12

, cu toate că prima atestare documentară a ŝinutului Neamŝ este mult mai

târzie, din 146613

, ceea ce nu înseamnă că această unitate administrativ-teritorială a Ŝării

Moldovei nu existase până la acea dată.

1 DRH, A. Moldova, volumul I, întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi L. Şimanschi, Bucureşti,

Editura Academiei, 1975, nr. 2, p. 3. 2 Ibidem. Documentul se păstrează în original la Arhivele Naţionale Bucureşti, Peceŝi, nr. 111.

3 Ibidem, nr. 9, p. 12.

4 Ibidem, nr. 10, p. 15.

5 Ibidem,nr. 11, p. 17.

6 Ibidem, nr. 13, p. 19.

7 Ibidem, nr. 22, p. 31.

8Ibidem.

9 Ibidem, p. 32. Constantin Burac, în Ŝinuturile Ŝării Moldovei până la mijlocul secolului al

XVIII-lea, Bucureşti, Editura Academica, 2002, p.97, emitea aceeaşi părere, că acest Şandru fusese

numit de Alexandru cel Bun în fruntea unităŝii teritorial-administrative ŝinutul Neamŝ, chiar dacă

denumirea de „ŝinutul Neamŝ‖ apare mult mai târziu în documente, abia în 1466. 10

N. Grigoraş, Instituŝii feudale din Moldova. I. organizarea de stat până la mijlocul sec. al

XVIII-lea, Bucureşti, Editura Academiei, 1971, p. 306. 11

Ibidem, p. 285. 12

Ibidem. 13

DRH, A. Moldova, volumul II, întocmit de Leon Şimanschi în colaborare cu Georgeta Ignat şi

Dumitru Agache, Bucureşti, Editura Academiei, 1976, nr. 134, p. 190.

217

Aşadar, la începutul secolului al XV-lea, alături de Dragoş, îşi exercita atribuŝia de

pârcălab de Neamŝ şi boierul Şandru, cunoscut în primele documente sub numele de

Şandru de la Tudora1.

Cu sintagma „de la Neamŝ‖, Dragoş mai este menŝionat în încă un document, din

16 septembrie 14082, ceea ce înseamnă că se afla în continuare în dregătoria de pârcălab.

pârcălab.

După această din urmă dată, nu mai este amintit în Sfatul domnesc până în anul

14153, când reapare între sfetnicii voievodului Alexandru cel Bun, însă fără sintagma

„de la Neamŝ‖, ceea ce ar putea însemna că nu mai era pârcălab, dar beneficia în

continuare de încrederea domnului, credinŝa sa şi a copiilor săi fiind invocată în

numeroase acte oficiale, până la sfârşitul domniei lui Alexandru cel Bun. Ultima

menŝiune în acest sens este din anul 1431, iunie 154.

II. Familie

Despre familia sa ne lasă informaŝii diferite acte din secolele XV-XVI. Se ştie că

a avut mai mulŝi copii, fapt ce se poate deduce dintr-un act emis de Alexandru cel Bun la

data de 29 iunie 14005 unde, pe lista martorilor din Sfatul domnesc, apare următoarea

menŝiune: „credinŝa tuturor boierilor noştri: a lui Dragoş Viteazul şi a copiilor lui‖. În

ultimul document în care apare Dragoş în Sfatul domnesc, emis la 15 iunie 14316 se

face, de asemenea, referire atât la credinŝa acestuia, cât şi a copiilor lui. Nu li se spune

însă numele.

Numele acestor copii le aflăm din documente ceva mai târzii, de la sfârşitul

secolului al XV-lea şi din prima jumătate a secolului al XVI-lea. Astfel, dintr-un act din

vremea lui Ştefan cel Mare, din data de 1 februarie 14817, aflăm numele unui fiu al lui

Dragoş Viteazul: Sima. Acesta, la rândul său, a avut cel puŝin doi copii, dintre care

unuia i se cunoaşte numele, Danco, şi o fiică căreia nu i se precizează numele, dar care a

avut cinci copii: Giurgea, Anuşca, Vasutca, Maria şi Neagşa. Acest Sima8, („Sima a lui

1 Ibidem, volumul I, nr. 10, p. 15.

2Ibidem, nr. 23, p. 33.

3Ibidem, nr. 40, p. 58.

4Ibidem, nr. 103, p. 154.

5Ibidem, volumul I, nr. 10, p. 15.

6 Ibidem, nr. 103, p. 154.

7 Ibidem, volumul II, nr. 233, p. 356.

8Asupra acestui Sima s-a creat o confuzie: Alexandru I. Gonŝa, în Documente privind istoria

României, A. Moldova, veacurile XIV-XVII (1384-1625), Indicele numelor de persoane, ediŝie îngrijită

şi cuvânt înainte de I. Caproşu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1995, p. 602, referindu-se la

Sima, fiul lui Dragoş Viteazul, cunoscut şi ca Sima Drăguşanul, tată al lui Danco din Selevestri, arată

că era şi fratele Anei, soŝia lui Bârsan, confundându-l, în felul acesta cu un alt Sima, logofăt în

intervalul 1438-1446 (vezi DRH, A. Moldova, volumul I, nr. 181, p. 258, nr. 265, p. 376), care însă

218

Dragoş şi ficiorul lui, Danco‖) mai este pomenit şi într-un uric ce poartă data de 14

august 14831, însă în respectivul document lui Dragoş i se mai spune Dragoş Gârbea

2, în

act fiind vorba despre satul Gârbeşti, din nordul ŝinutului Vaslui3, pe care-l stăpânise

anterior. Este însă evident faptul că Dragoş Viteazul şi Dragoş Gârbea sunt persoane

identice, aspect semnalat şi de editorii DRH, A. Moldova, volumul II4. Un alt Sima,

descendent şi el al lui Dragoş Viteazul, fiu al lui Rotompan, este amintit într-un act din

20 aprilie 14815, în calitate de moştenitor al satelor Jodeşti, Jijeşti şi Zbereşti, sub dealul

Putnei, şi Pitici, pe Sireŝel (ŝin. Suceava). Fraŝii săi, cu care împărŝea stăpânirea acestor

sate, se numeau Şteful şi Maseico. Cea mai mare parte a neamului lui Dragoş Viteazul o

aflăm însă dintr-un document din vremea lui Bogdan al III-lea, emis la 28 februarie

15076, când descendenŝii acestuia s-au prezentat la scaunul domnesc şi au confirmat

dăruirea unui sat, anume Săcuianii de Jos, altor rude de-ale lor: „Anuşca, fiica lui

Dragoş Viteazul şi verii ei Marena, fiica Neagşei şi nepoŝii ei de frate, Marena şi Anuşca

şi Magda şi mătuşile lor Nastea şi Anuşca şi Grişca, fiicele lui Giurgiu Drăguşanul şi

deasemeni verele lor Nastea şi sora ei Fedorca şi deasemeni verii lor, slugile noastre

Sima Rotămpan şi fratele lui, Şteful, şi nepoŝii lor de frate, copiii lui Toader Malecico,

Vasutca şi Nastasia şi Parasca, şi deasemeni vărul lor, Dragoş, fiul lui Dancul, şi

deasemeni verii lor, Giurgiu şi surorile lui, Anuşca, şi Maria, şi Vasutca, şi Neagşa, şi

deasemeni verii lor, Maria şi sora ei Anuşca, şi nepoŝii lor de soră, fiicele Negritei, Ana

este o persoană fără nicio legătură cu cel aflat în discuŝie. În sprijinul acestei idei aducem următoarele

argumente: 1. cei doi Sima au descendenŝi diferiŝi: pentru Sima Drăguşanul vezi DRH, A. Moldova,

volumul II, nr. 233, p. 356 şi DIR, Veacul XVI, A. Moldova, nr. 53, p. 57, iar pentru Sima logofăt vezi

DIR, Veacul XVI, A. Moldova, nr. 278, p. 312; 2. Confuzia s-a ivit, pornind de la un document din

vremea lui Ştefan cel Mare, din 14 august 1483 (vezi DRH, A. Moldova, volumul II, nr. 250, p. 380 ),

în care se arată că un boier, numit Oniŝă, cumpărase de la „Sima a lui Draguş‖ şi de la ficiorul lui,

Danco, satul Gârbeşti; totodată, se mai menŝiona că acest Oniŝă cumpărase de la Dima, fratele lui Sima

logofăt, şi de la Şandru Negru, satul Tungujenii. Această identitate de nume (nu şi de persoană! ) a

făcut ca Alexandru I. Gonŝa să creadă că e vorba de aceeaşi persoană; 3. nicăieri, în documentele unde

este menŝionat Sima logofăt nu se face precizarea că acesta era fiul lui Dragoş Viteazul; 4. stăpânirile

funciare ale acestor doi boieri nu coincid, fiind diferite (pentru Sima Drăguşanul vezi DRH, A.

Moldova, volumul II, nr. 233, p. 356 şi nr. 250, p. 380, pentru cele ale lui Sima logofăt vezi DIR,

Veacul XVI, A. Moldova, nr. 278, p. 312). 1 DRH, A. Moldova, volumul II, nr. 250, p. 380.

2 Ibidem.

3 În acest sens, vezi harta Ŝara Moldovei în timpul domniei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, de

Gheorghe Nicolaev şi Sergiu Tabuncic, Chişinău, Editura „Terra Design‖, 2007. Astăzi acest sat este

integrat în comuna Ŝibana, judeŝul Iaşi – vezi şi DRH, A. Moldova, volumul II, Indice de nume, p. 485. 4 DRH, A. Moldova, volumul II, Indice de nume, p. 479.

5 Ibidem, nr. 237, p. 360-361.

6 DIR, Veacul XVI, A. Moldova, nr. 53, p. 57.

219

şi Nastea, toŝi nepoŝii şi întreg neamul lui Dragoş Viteazul‖1. Aceştia dădeau la acea dată

satul Săcuianii de Jos, aflat la limita dintre ŝinuturile Roman şi Bacău2, altor rude ale lor:

„verilor lor, copiilor lui Iachim Sacuianul, slugii noastre credincioase pan Sacuianu

ceaşnic şi surorii lui, Maruşca şi nepoatei lor de soră Magda şi deasemeni verilor lor,

copiii lui Mihail, Ion şi Anuşca şi Marena şi Nasta şi Agatona‖3.

Pe baza acestor date, folosind şi informaŝii dintr-un document din 31 mai 14434,

prin care Giurgiu Drăguşanul şi cu fratele său Alexa primeau confirmare din partea lui

Ştefan al II-lea voievod pentru satul Drăguşani, pe Stavnic, în actualul judeŝ Iaşi (satul

Drăguşeni, comuna Şcheia5), Mihai Costăchescu a realizat şi o spiŝă de neam a lui

Dragoş Viteazul6, amintită mai sus, însă cercetătorul ieşean nu excludea posibilitatea

unor eventuale erori de interpretare şi, în speŝă, de plasare a descendenŝilor acestui

boier7. Preluând o parte din ideile acestuia, Nicolae Stoicescu arăta că Dragoş de la

Neamŝ ar fi avut şapte copii: pe Costea Dragoşevici, Giurgiu, Sima Drăguşanul, Alexa,

Anuşca şi alte două fete, cărora nu li se cunoaşte numele: una căsătorită cu Giurgiu

Rotompan şi o alta cu Iachim Săcuianu8, date ce se regăsesc şi în arborele lui întocmit de

de Mihai Costăchescu.

Că una dintre fiicele lui Dragoş Viteazul a fost căsătorită cu un boier numit

Rotompan este o realitate, ce poate fi dovedită prin coroborarea a două documente: cel

din 20 aprilie 14819 şi cel din 28 februarie 1507

10, menŝionate anterior. Nu se cunoaşte

însă cu precizie dacă este vorba de Stanislav Rotompan sau Giurgiu Rotompan, acesta

din urmă fiind, probabil, fiul primului. În opinia noastră ginerele lui Dragoş Viteazul a

fost Stanislav Rotompan, şi nu Giurgiu, iar în sprijinul acestei ipoteze aducem

următoarele argumente:

1 Ibidem.

2 Ŝinutul Bacău este menŝionat destul de târziu în izvoarele istorice, într-un izvor narativ în 1566

şi într-un document intern în 1577 – vezi şi Constantin Burac, Ŝinuturile Ŝării Moldovei până la

mijlocul secolului al XVIII-lea, Bucureşti, Editura Academica, 2002, p. 114. Cu toate acestea, el exista

cu siguranŝă şi anterior acestor două date, dacă nu chiar în secolul al XV-lea, ştiut fiind faptul că în

timpul lui Alexandru cel Bun s-a definitivat organizarea administrativ - teritorială a Ŝării Moldovei. 3 DIR, Veacul XVI, A. Moldova, nr. 53, p. 57.

4 DRH, A. Moldova, volumul I, nr. 235, p. 332-333.

5 Ibidem, Indice de nume, p. 456.

6 Mihai Costăchescu, op. cit., volumul II, p. 154.

7 Ibidem, p. 153.

8 Nicolae Stoicescu, op. cit., p. 269.

9 DRH, A. Moldova, volumul II, nr. 237, p. 360-361.

10 DIR, Veacul XVI, A. Moldova, volumul I, nr. 53, p. 57-58.

220

1. Stanislav Rotompan a fost contemporan cu Dragoş Viteazul (ambii apar

în Sfatul domnesc la 30 martie 13921, în vremea lui Roman I; Stanislav este amintit

ultima dată în Sfat în anul 14132, iar Dragoş la 15 iunie 1431

3, acesta din urmă fiind

menŝionat ultima dată la 17 ianuarie 14324, unde este numit Dragoş „de la Stavnic‖

5), în

în vreme ce Giurgiu Rotompan este pomenit pentru prima dată la o distanţă de 32

de ani (12 septembrie 14646) de ultima menţiune a lui Dragoş ca fiind în viaţă;

2. Stanislav a trăit, ca şi Dragoş, în vremea lui Alexandru cel Bun, fiind şi

membru al Sfatului;

3. Giurgiu nu este menţionat de niciun document din vremea lui

Alexandru cel Bun, fiind amintit pentru prima dată într-un act din vremea lui

Ştefan cel Mare (la data de 12 septembrie 1464 vindea mitropolitului Teoctist satul

Mihăeşti, pe Brădăŝel, vânzare reconfirmată de voievod şi într-un act din 11 aprilie

14657, unde se arată că „pan Giurgea Rotompan, de bună voia sa şi, de asemenea, nesilit

nesilit de nimeni, a vândut satul său propriu şi ocina sa dreaptă‖, anume Mihăeşti), ori în

documentul din 20 aprilie 14818 se spune că Sima, Şteful şi Malecico erau fiii lui

Rotămpan ce primise de la Alexandru cel Bun nişte sate (Jodeşti, Zbereşti, Jijeşti şi

Pitici) pe care atunci ei le vindeau boierului Zbierea; despre aceştia ştim că erau nepoŝii

lui Dragoş Viteazul, din actul datat 28 februarie 15079; credem că Stanislav era, cel mai

mai probabil, unchiul lui Giurgiu10

, deoarece acesta din urmă nu se regăseşte în actul din

1 DRH, A. Moldova, volumul I, nr. 2, p. 3.

2 Ibidem, nr. 35, p. 50.

3 Ibidem, nr. 103, p. 154.

4 Ibidem, nr. 110, p. 161.

5 Că este vorba despre aceeaşi persoană o dovedesc documente ulterioare în care, aceeaşi

descendenŝi (fii şi nepoŝi) sunt numiŝi când fii sau nepoŝi ai lui Dragoş Viteazul, când ai lui Dragoş de

la Stavnic, sau chiar ai lui Dragoş Gârbea – vezi pentru Giurgiu Drăguşanul, Sima Drăguşanul şi Danco

DRH, A. Moldova, volumul I, nr. 235, p.333, volumul II, nr. 233, p. 356, nr. 250, p. 380 şi DIR,

Veacul XVI, A. Moldova, volumul I, nr. 53, p. 57. 6 DRH, A. Moldova, volumul II, nr. 123, p. 177.

7 Ibidem, nr. 128, p. 183.

8 Ibidem, nr. 237, p. 360-361.

9 DIR, Veacul XVI, A. Moldova, volumul I, nr. 53, p. 57.

10 Nicolae Stoicescu considera că acest Giurgiu Rotompan era fiul lui Stanislav Rotompan,

argumentând cu un document din 11 aprilie 1465, publicat în DIR, Veacul XIV-XV, A.Moldova,

volumul I, nr. 407, p. 338-339 (vezi şi DRH, A. Moldova, volumul II, nr. 128, p. 183-184), însă din

acel act nu rezultă acest fapt, deoarece este vorba despre o vânzare de sat (Mihăeşti, pe Brădăŝel) făcută

de Giurgiu Rotompan, mitropolitului Teoctist, nespecificându-se vreo filiaŝie a vânzătorului – vezi

Nicolae Stoicescu, Dicŝionar al marilor dregători din Ŝara Românească şi Moldova. Sec. XIV-XVII,

Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1971, p. 284. Judecând după faptul că Giurgiu Rotompan nu

apare pe lista nepoŝilor lui Dragoş Viteazul în documentul din 28 februarie 1507, noi considerăm că

acesta era nepotul lui Stanislav Rotompan, după un frate sau o soră a acestuia. Istoricul Mihai

221

28 februarie 1507 printre copiii acelui Rotompan (Sima Rotompan, Şteful şi Toader

Malecico) care erau nepoŝi ai lui Dragoş Viteazul.

În orice caz, şi Giurgiu Rotompan se înrudea cu descendenŝii lui Dragoş, aspect ce

reiese dintr-un act din timpul aceluiaşi voievod, Ştefan cel Mare, emis la 29 mai 14841,

unde se arată că boierul Căpăŝână şi fiicele sale vitrege, Fedora şi Nastea, aveau un loc

de moară pe Brădăŝel, cumpărat de la Giurgiu Rotompan şi sora acestuia, Malea. Aceste

două surori, Fedora şi Nastea, apar şi în actul din 28 februarie 1507, între urmaşii lui

Dragoş Viteazul. Cum în Evul Mediu vânzările de pământ se făceau în general între

rude, mai mult sau mai puŝin apropiate, deoarece se aplica dreptul de protimisis, putem

considera că Giurgiu Rotompan şi sora sa, Malea, se înrudeau cu aceste două surori.

Cât despre Iachim Săcuianul, alt ginere al lui Dragoş, acesta a avut un fiu,

Săcuianu ceaşnic, implicat probabil în complotul unei părŝi a boierimii moldovene

împotriva lui Ştefăniŝă voievod, în septembrie 1523, eveniment relatat de cronicarul

Grigore Ureche2, întrucât, aşa cum arăta Mihai Costăchescu

3, într-un act din vremea lui

Petru Rareş, cu data de 4 decembrie 1545, aflăm că satul Balinŝi, din ŝinutul Dorohoi,

care-i aparŝinuse, era confirmat de voievod Mănăstirii Voroneŝ, amintindu-se totodată că

fusese pierdut de Săcuianul când se aflase în „hiclenie‖, cu alŝii, faŝă de Ştefăniŝă vodă4.

Reinterpretând traducerea documentului din 28 februarie 1507, Constantin

Asăvoaie propunea, aşa cum am arătat mai sus, o nouă spiŝă a neamului lui Dragoş

Viteazul5, din care reiese ideea că boierul în cauză ar fi avut doar o fiică, pe Anuşca,

restul fiind fie fraŝi, fie nepoŝi şi strănepoŝi ai acestuia dinspre fraŝi6.

Totuşi, istoricul amintit scapă din vedere faptul că în anumite acte se arată explicit

că Dragoş a avut mai mulŝi copii (de pildă, referirile dese la „credinŝa copiilor lui‖, apoi

prezenŝa în documente a lui „Sima a lui Dragoş‖, care a avut un fiu, pe Danco, ce se

regăseşte şi în lista descendenŝilor din actul din 28 februarie 15077, după cum este

Costăchescu considera că Giurgiu Rotompan era fiul lui Stanislav Rotompan – vezi Mihai Costăchescu,

Documentele moldoveneşti de la Bogdan voievod, Bucureşti, Fundaŝia Regele Carol I, 1940, nr. 15, p.

94. 1 DRH, A. Moldova, volumul II, nr. 262, p. 402.

2 Grigore Ureche, Letopiseŝul Ŝării Moldovei, ediŝie îngrijită de P. P. Panaitescu, repere istorico-

literare alcătuite de Mircea Scarlat, Bucureşti, Editura Minerva, 1987, p. 88. 3 Mihai Costăchescu, Documente moldoveneşti de la Ştefan cel Mare, Iaşi, Institurul de Arte

Grafice „Brawo‖, 1933, nr. 3, p. 30-31. 4 Fr. A. Winckenhauser, Geschichte der Kloster Woronetz und Putna,Czernowitz,1886, p. 106-

108. 5 Constantin Asăvoaie, Precizări în legătură cu neamul lui Dragoş Viteazul, în „Revista

Arhivelor‖, anul LXXI, volumul LVI, nr. 4/1994, p. 347-352. 6 Ibidem, p. 352.

7 DIR, Veacul XVI, A. Moldova, nr. 53, p. 57.

222

menŝionat şi la 1 februarie 14811; dacă Costea „al lui Dragoş‖

2, amintit în intervalul

1433-1437, este fiul lui Dragoş Viteazul – în documente nu se precizează acest lucru –

atunci acesta a avut cel puŝin trei copii). În plus, faŝă de spiŝa realizată de M.

Costăchescu, Constantin Asăvoiae îl omite pe Alexa3, despre care ştim din documentul

din data de 31 mai 14434 că era fratele lui Giurgiu Drăguşanul, acesta din urmă fiind

menŝionat şi în lista descendenŝilor lui Dragoş Viteazul din actul de la 28 februarie

15075.

Alŝi descendenŝi ai lui Dragoş îi aflăm dintr-un document din 15 iulie 15206, dat

de voievodul Ştefăniŝă, prin care se consemna faptul că Ion Albotă7, Costea şi sora

acestora, Sasca, precum şi verii lor Gliga şi Nastea, toŝi nepoŝii lui Sima Drăguşanu şi

mătuşele lor – surorile Nastasca, Anuşca şi Agrişca, precum şi nepoata lor, Marena,

nepoŝii lui Giurgea Drăguşanul, îşi împărŝeau ocinile lor, două sate, anume Drăguşani şi

Zăvoiani (în ŝinutul Suceava, pe malul stâng al râului Moldova, în apropiere de limitele

nordice ale ŝinutului Neamŝ). Se observă faptul că în acest document sunt menŝionate

cele trei fiice ale lui Giurgiu Drăguşanul, care se regăsesc şi în documentul prezentat

anterior, cel din 28 februarie 1507, ceea ce ne confirmă că este vorba de acelaşi neam,

cel al lui Dragoş Viteazul, Sima Drăguşanul fiind acel „Sima a lui Draguş‖ din actul ce

poartă data de 14 august 1483, de asemenea prezentat deja în rândurile de mai sus.

Aşadar, un neam numeros şi, în consecinŝă, cu multiple ramificaŝii, dintre care cea

mai relevantă este înrudirea cu familia Rotompan8 şi Albotă, din aceasta din urmă

1DRH, A. Moldova, volumul II, nr. 233, p. 356.

2 Acesta este menŝionat în documente în calitate de sfetnic între 1433 şi 1437 (vezi Ibidem,

volumul I, nr. 117, p. 169, nr. 137, p. 191, nr. 138, p. 192, nr. 139, p. 194, nr. 148, p. 203, nr. 149, p.

205, nr. 154, p. 212, nr. 155, p. 214, nr. 157, p. 217, nr. 167, p. 234, nr. 170, p. 240). Vezi şi N.

Stoicescu, Dicŝionar…, p. 269. 3 Constantin Asăvoaie, op. cit., p. 352.

4 Ibidem, volumul I, nr. 235, p. 333.

5 DIR, Veacul XVI, A. Moldova, nr. 53, p. 57.

6 Ibidem, nr. 150, p. 166-167.

7 Despre familia Albotă a scris istoricul Mihai Dim. Sturdza, el realizând şi un arbore genealogic

al acesteia, inserând în el inclusiv pe aceşti doi fraŝi, Ion Albotă şi Costea Albotă, şi pe sora lor, Sasca ,

însă în arborele respectiv s-a strecurat o greşeală, probabil la tipărire: un nepot al lui Micul Albul,

numit Albotă, este trecut ca fiind căsătorit cu ―fiul lui Sima Drăguşanu‖, împreună având trei copii:

Costea (Albotă n. n.), Ioan (Albotă, n. n.) şi Sasca - vezi Mihai Dim. Sturdza (coord.), Familiie

boiereşti din Moldova şi Ŝara Românească. Enciclopedie istorică, genealogică şi biografică, volumul

I, Bucureşti, Editura Simetria, 2004, p. 44. 8 Despre boierul Stanislav Rotompan a susŝinut o comunicare drd. Alexandru Pânzar, în cadrul

Comisiei de Heraldică, Genealogie şi Sigilografie a Academiei Române, Filiala Iaşi, la data de 12

octombrie 2010, cu titlul Originea lui Stanislav de Ielova-Rotompan. O ipoteză, în care opina pentru

originea polonă a acestuia.

223

desprinzându-se la sfârşitul secolului al XVII-lea, după cum observa Maria Magdalena

Szekely, ramura Ciudin1.

III. Stăpâniri funciare

Este dificil de precizat dacă Dragoş a dispus de sate în zona Neamŝului, deoarece

documentele în care este menŝionat ca fiind în viaŝă nu ne indică ceva concret în

această privinŝă. În acte ceva mai târzii, în care se vorbeşte despre urmaşii săi, aflăm

numele unor sate pe care aceştia şi le împart. Nu este obligatoriu să le fi stăpânit şi

Dragoş, dar pentru unele probabilitatea este destul de mare, întrucât în anumite acte este

amintită şi descendenŝa acestora din Dragoş Viteazul, desigur, cu sensul de „bătrân‖, de

unde îşi trăgeau aceştia originea şi averea împărŝită.

Ştim unul dintre fii săi, boierul Costea „al lui Dragoş‖2, stăpânise satul Răteşti, de

pe Topoliŝa, din ŝinutul Neamŝ, dăruit de voievodul Alexandru cel Bun, aşa cum se arată

într-un act târziu, din 7 martie 16103, ceea ce ar putea fi un indiciu că Dragoş a deŝinut,

cum era şi firesc, domenii în apropierea Cetăŝii Neamŝ, unde şi-a exercitat dregătoria de

pârcălab.

O menŝiune interesantă apare într-o hotarnică a unui act din 16 februarie 14244

unde, între altele, se arată că hotarul satului Buciumeni (situat în sudul ŝinutului

Suceava, lângă Baia n.n.) se întindea „până la hotarul lui Dragoş‖. Nu se precizează însă

despre care Dragoş este vorba, ceea ce înseamnă că era o persoană cunoscută la acea

vreme. Cum pe lista martorilor acelui document se află şi Dragoş de la Neamŝ (în

document i se spune doar „pan Dragoş‖), putem să presupunem că despre el era vorba,

ceea ce ar însemna că avea stăpâniri funciare în sudul ŝinutului Suceava. Spre această

idee ne îndreaptă şi un document din data de 6 martie 15335, emis de voievodul Petru

Rareş, care confirma o împărŝire de ocini între fraŝii Ion Albotă, Costea Albotă postelnic,

Sasca şi verii lor, Gliga şi Nastea, toŝi „nepoŝii lui Sima Drăguşanul‖, despre care am

văzut că era fiul lui Dragoş Viteazul. Este vorba de satele Drăguşani şi Zăvoiani, din

ŝinutul Suceava, situate pe valea râului Moldova, în apropiere de limita nord-estică

ŝinutului Neamŝ, în hotar cu Săcuiani şi Oniceani. Ele fuseseră hotărnicite de pârcălabul

Cetăŝii Neamŝului, Condrea, după cum se arată în respectivul act. Este posibil ca şi

Dragoş Viteazul să fi stăpânit aceste sate din ŝinutul Suceava iar acum urmaşii săi le

1 Maria Magdalena Szekely, Sfetnicii lui Petru Rareş. Studiu prosopografic, Iaşi, Editura

Universităŝii „Alexandru Ioan Cuza‖, 2002, p. 371. 2 N. Stoicescu, Dicŝionar…, p. 269.

3 DIR, Veacul XVII, A. Moldova, volumul II, nr. 372, p. 282.

4Ibidem, nr. 56, p.82.

5 DIR, Veacul XVI, A. Moldova, volumul I, nr. 317, p. 349-351.

224

împărŝeau. Însăşi numele de Drăguşani, aminteşte de Dragoş Viteazul. În plus, ca şi

Răteştii, se aflau în apropierea Cetăŝii Neamŝ.

Alte domenii le avea în ŝinuturile Vaslui (satele Gârbeşti1 şi Drăguşani

2, pe

Stavnic), Roman (satul Selivestri3, azi comuna Secuieni, judeŝul Bacău

4).

Într-un act din vremea lui Alexandru cel Bun, din 8 aprilie 14195, este atestată

regiunea situată între ŝinuturile Neamŝ şi Bacău6, dintre râurile Nechid şi Tazlău, numită

„Câmpul lui Dragoş‖7. Nu ştim dacă este vorba de acelaşi Dragoş avut în vedere de noi

sau dacă denumirea zonei respective precede întemeierea Ŝării Moldovei.

În această primă menŝiune documentară a Câmpului lui Dragoş („íà ïîëå

Dðàãîøåâî‖8), se arată că satul Borâleşti, aflat în amintita regiune, era stăpânit de fiii lui

Ştefan al lui Borâlă. Un document din 1 februarie 14819, emis de voievodul Ştefan cel

Mare, ar putea constitui un indiciu pentru faptul că Dragoş de la Neamŝ ar fi avut o

legătură cu această zonă istorică: la acea dată, nepotul său Danco şi strănepoŝii Giurgea,

Anuşca, Vasutca, Mărie şi Neagşa, vindeau lui Ştefan cel Mare satul Selivestri (ŝinutul

Roman), care îl oferea la schimb Mărinei Lolca, fiica lui Ioaniş Borilescul, pentru satele

Borileşti şi Drăgoteşti, din Câmpul lui Dragoş. Aceste două sate erau dăruite de

voievodul menŝionat, prin intermediul aceluiaşi act, Mănăstirii Tazlău. Se observă faptul

că ultimul sat, Drăgoteşti, are un nume ce poate deriva din acela al lui Dragoş, însă este

posibil să provină şi de la un Dragotă.

Aşadar, Mărina Lolca, stăpână până atunci în Câmpul lui Dragoş, intra în acest

mod în posesia unui sat ce aparŝinuse, probabil, şi lui Dragoş Viteazul, vândut însă de

1DRH, A. Moldova, volumul II, nr. 250, p. 380-381.

2 Ibidem, volumul I, nr. 235, p. 333. Acest sat îi fusese dăruit la data de 17 ianuarie 1432 de

către Ilie voievod – vezi DRH, A. Moldova, volumul I, nr. 110, p. 161. În documentul respectiv, el este

numit Dragoş de la Stavnic, după locul unde îşi avea casa, satul dăruit de domnul Ŝării Moldovei fiind

situat pe Stavnic, ―unde este casa lui‖ (a lui Dragoş, n. n.). 3 Ibidem, volumul II, nr. 233, p. 356.

4 Ibidem, Indice de nume, p. 516.

5 Ibidem, volumul I, nr. 45, p. 65.

6 Ŝinuturile Neamŝ şi Bacău sunt atestate târziu, primul în anul 1466 şi celălalt în 1566; ele

existau însă cu siguranŝă la începutul secolului al XV-lea – vezi Constantin Burac, Ŝinuturile Ŝării

Moldovei până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Bucureşti, Editura Academica, 2002, p. 100, pentru

ŝinutul Neamŝ, şi p. 114, pentru ŝinutul Bacău. De asemenea, vezi şi Dragoş Moldovanu, Introducere la

Tezaurul toponimic al României, Moldova, volumul I, Repertoriul istoric al unităŝilor administrativ-

teritoriale, 1772-1988, Partea I, A. Unităŝi simple (Localităŝi şi moşii), A-O, Bucureşti, Editura

Academiei Române, 1991, p. XII. 7 Pentru satele ce se găseau în această regiune istorică, vezi Constantin Burac, Consideraŝii

privitoare la Câmpul lui Dragoş, în „Hrisovul. Buletin al Facultăŝii de Arhivistică‖, Serie nouă, nr. VI-

VII, Bucureşti, 2001, p. 13-46. 8 DRH, A. Moldova, volumul I, nr. 45, p. 64.

9 Ibidem, volumul II, nr. 233, p. 355-357.

225

urmaşii săi. Aşa cum am precizat deja, în general, astfel de schimburi se făceau între

rude, însă aceste informaŝii sunt insuficiente pentru a stabili o legătură de rudenie între

Dragoş şi stăpânii din Câmpul lui Dragoş.

IV. Concluzii

Cele expuse ne demonstrează faptul că neamul lui Dragoş Viteazul, unul dintre cei

mai vechi boieri moldoveni, este menŝionat în actele interne cel puŝin până în veacul al

XVII-lea, din el descinzând numeroşi urmaşi, dintre care familiile Rotompan (sec. XV),

Albotă (sec. XVI) şi Ciudin (sec. XVII). Stăpânirile sale funciare, răsfirate în ŝinuturi

precum Neamŝ, Roman, Suceava sau Vaslui ne arată atât importanŝa sa în epocă, cât şi

averea de care dispunea, în general, un pârcălab.

Faŝă de ceea ce se cunoştea până în prezent, am reuşit să aducem completări la

arborele genealogic al neamului acestui boier, în speŝă în ceea ce priveşte urmaşii din

patru generaŝii ai lui Costea „al lui Dragoş‖, o nepoată a lui Giurgiu Drăguşanul

(Marena), dar şi nepoŝii şi strănepoŝii lui Dragoş, după un fiu sau fiică, menŝionaŝi într-

un act din 16 februarie 1508, exponenŝi ai neamului Chintea.

În plus, identificarea unor noi stăpâniri funciare, de care a dispus acest boier şi, în

felul acesta, a unor noi urmaşi, ne dovedesc faptul că subiectul în cauză nu este

nicidecum epuizat, lăsând loc unor cercetări viitoare.

226

227

228

(vezi Constantin Asăvoaie, Precizări în legătură cu neamul lui Dragoş Viteazul, în

„Revista Arhivelor‖, volumul LVI, nr. 4/1994, p.

351)

229

Kilka słów o strukturze organizacyjnej wojska zaporoskiego pod koniec

XVI i w I połowie XVII wieku

Albert Borowiak

Przeglądając bibliografie prac poświęconych Kozaczyźnie można odnieść

wrażenie, że struktura organizacyjna wojska zaporoskiego została opisana wielokrotnie.

Niestety, w historiografii polskiej brakuje monografii i artykułów, w których można

znaleźć rzetelne informacje, ukazujące organizację wojska niżowego w pierwszej

połowie XVII wieku. Historycy polscy skupili się głównie na charakterystyce wojska

zaporoskiego, opartej o rejestr z 30 marca 1581 roku1. Przedstawili także, niestety

błędnie, organizację Kozaków niżowych walczących w Inflantach w latach 1601-16022.

Kolejne dziesięciolecia XVII wieku, aż do roku 1648, zostały przez naszą historiografię

potraktowane po macoszemu. W jedynej polskiej monografii poświęconej wojskowości

Kozaków zaporoskich, nie ma ani słowa o zmianach, które miały miejsce w latach

dwudziestych i trzydziestych XVII wieku3.

W historiografii ukraińskiej poddano dokładniejszej analizie pierwszy znany nam

rejestr wojska zaporoskiego z 1581 roku4. Omówiono także strukturę

organizacyjną wojska niżowego, które w 1601 roku udało się do Inflant. Niestety XVII

wiek został potraktowany przez historyków z Ukrainy jako jednolity okres, w czasie

którego nie dochodziło do poważniejszych zmian w organizacji wojska. Przedstawiona

1 F. Gawroński-Rawita, Geneza i rozwój idei Kozactwa i Kozaczyzny w XVI wieku, Warszawa-

Kraków, brw., s. 116-117; H. Kotarski, Wojsko polsko-litewskie podczas wojny inflanckiej 1576-1582,

„Studia i Materiały do Historii Wojskowości‖ (dalej: SMHW), t. XVIII, 1972, cz. 2, s. 67; W. A.

Serczyk, Na dalekiej Ukrainie. Dzieje Kozaczyzny do 1648 roku, Kraków 1984, s. 78-79; M. Franz,

Wojskowość Kozaczyzny Zaporoskiej w XVI-XVII wieku. Geneza i charakter, Toruń 2002, s. 106-

107. 2 K. Górski, Historya piechoty polskiej, Kraków 1893, s. 35-36, 243 przyp. 39; S. Herbst, Wojna

inflancka 1600-1602, Zabrze 2006, s. 228, przyp. 15; W. Tomkiewicz, Kozaczyzna ukrainna, Lwów

1939, s. 32; A. Biedrzycka, Wojsko J. K. M. Zaporoskie nad Bałtykiem. Próby wykorzystania

Kozaków w walce ze Szwecją w I połowie XVII wieku (do 1635 roku), „Rocznik Gdański‖, t. LIX,

1999, z. 1, s. 22; M. Franz, Wojskowość..., s. 128. 3 Ibidem, s. 120-170; J. S. Dąbrowski, Na manowcach badań nad Kozaczyzną Zaporoską – o książce

Macieja Franza, Wojskowość Kozaczyzny Zaporoskiej..., „Studia Historyczne‖, t. XLVII, 2004, z. 1, s.

109-110. 4 M. Hruszewski, Istorija Ukrajiny-Rusy, t. VII, Kyjiw 1995, s. 155-158; Istorija ukrajins‘koho wijs‘ka

(wid kniażych czasiw do 20-ch rokiw XX ct.), Lwiw 1992, s. 176; W. Hołobucki, Zaporoz‘ke

kozactwo, Kyjiw 1994, s. 153; J. Dzyra, Perszyj pasport kozactwa i najdawniszyj rejestr Nizowoho

wijs‘ka 1581 r., „Lit. Ukrajina‖, 1991, 13 czerwnia; I. S. Storożenko, Bohdan Chmelnyc‘kyj i wojenne

mystectwo u wyzwolnij wijni ukrajins‘koho narodu seredyny XVII st., Dnipropetrowsk 1996, s. 27-30;

O. W. Firsow, Strukturyzacija ukrajins‘koho kozac‘koho wijs‘ka perszoji czwerti XVII st., „Nauka,

Relihija, Suspilstwo‖, nr 2, 2008, s. 96-97.

230

przez nich struktura organizacyjna wojska niżowego, została oparta na informacjach,

ukazujących tę organizację w drugiej połowy XVII, a nawet w pierwszej połowie XVIII

wieku1.

Pierwsze nieudane próby stworzenia rejestru miały miejsce w czasach panowania

Zygmunta Starego. Na przełomie 1523 i 1524 roku wielki książę litewski polecił

namiestnikowi owruckiemu i dzierżawcy rzeczyckiemu Semenowi Połozowiczowi oraz

dzierżawcy czarnobylskiemu Krzysztofowi Kmityczowi zorganizować wyprawę

przeciwko Tatarom2. Udana akcja Kozaków skłoniła Zygmunta Starego do zatrzymania

ich w służbie państwowej. Niestety sejm litewski nie wyraził zgody na opłacenie

Zaporożców. Z kolejną inicjatywą wystąpił starosta czerkaski Eustachy Daszkiewicz

(Ostafij Daszkowicz). Zaproponował stworzenie oddziału kozackiego liczącego 1000-

2000 mołojców. Mieli oni otrzymywać sukno i żołd ze skarbu litewskiego. Projekt

uzyskał aprobatę króla, ale został odrzucony przez panów litewskich3. W 1533 roku na

sejmie piotrkowskim Daszkiewicz zalecał utrzymanie 2000 ludzi, którzy wyposażeni w

czajki zabezpieczaliby przeprawy na Dnieprze. Wspierać ich miało kilkuset jeźdźców4.

Starosta czerkaski proponował również zbudować zamki i miasta na wyspach

dnieprowych. Rada ponoć podobała się wszystkim i Polska poparła projekt

Daszkiewicza. Niestety Litwa nie była zainteresowana planem starosty czerkaskiego i

nie wcieliła go w życie.

W lipcu 1541 roku Zygmunt Stary wystosował uniwersał do starostów

ukrainnych. Zapowiedział im, wysłanie dworzanina Streta Sołtowicza, który miał spisać

wszystkich Kozaków z zamków w Kijowie, Kaniowie i Czerkasach. Pomysł wielkiego

księcia litewskiego był, delikatnie mówiąc, bardzo trudny do wykonania. Nic więc

dziwnego, że rozporządzenie Zygmunta Starego nie zostało zrealizowane5.

1 D. I. Jawornicki, Istorija zaporożskich kazakow, t. I, Kiiw 1990-1991, s. 172-182; Istorija

ukrajins‘koho wijs‘ka..., s. 242-245; J. A. Mycyk, S. M. Płochij, I. S. Storożenko, Jak Kozaky

wojuwały, Dnipropetrowsk 1991, s. 86-96. 2 Źródła dziejowe, t. XXII, Polska XVI wieku pod względem geograficzno-statystycznym, t. XI,

Ziemie Ruskie. Ukraina, dz. 3, oprac. A. Jabłonowski, Warszawa 1897, s. 419; M. Plewczyński,

Kozacy w obronie ziem polsko-litewskich w I połowie XVI wieku, [w:] Od Żółkiewskiego i

Kosińskiego do Piłsudskiego i Petlury. Z dziejów stosunków polsko-ukraińskich od XVI do XX wieku,

pod red. J. Wojtasika, Warszawa 2000, s. 10. 3 M. Plewczyński, Wojny i wojskowość polska w XVI wieku. Tom I. Lata 1500-1548, Zabrze 2011, s.

318. 4 J. Komuda, Eustachy Daszkiewicz (Ostafij Daszkowicz) starosta krzyczewski, czerkaski i kaniowski

(zm. 1535), [w:] Hetmani zaporoscy w służbie króla i Rzeczypospolitej, pod red. P. Krolla, M.

Nagielskiego, M. Wagnera, Zabrze 2010, s. 70. 5 W. B. Antonowycz, Korotka istorija Kozaczczyny, Kyjiw 2004, s. 29; W. A. Serczyk, op. cit., s. 51-

52; M. Plewczyński, Ludzie Wschodu w wojsku ostatnich Jagiellonów, Warszawa 1995, s. 54-55.

231

Dopiero pod rządami ostatniego z Jagiellonów doszło do utworzenia pierwszego

rejestru Kozaków niżowych. 20 listopada 1568 roku Zygmunt August wystosował

uniwersał adresowany do Kozaków. Polecił im opuścić Niż i powrócić na Naddnieprze.

Zapewnił jednocześnie swoich poddanych, że „wszędzie przy zamkach naszych znajdzie

się dla was służba, za którą każdy z was otrzyma od nas zapłatę‖1. Niewątpliwie część

Niżowców skorzystała z propozycji wielkiego księcia litewskiego, wróciła na włość,

czyli tereny osiadłej Ukrainy i została zaciągnięta w szeregi pierwszego oddziału

Kozaków rejestrowych. Nasuwa się pytanie kiedy dokładnie powstał rejestr kozacki?

Wspomniałem wyżej, że uniwersał został wydany dopiero w listopadzie 1568 roku.

Musiało minąć co najmniej kilkadziesiąt dni zanim pismo Zygmunta Augusta mogło

dotrzeć na Zaporoże. Trochę czasu potrzebowali mołojcy na przemyślenie propozycji

wielkiego księcia i powrót na Naddnieprze. Nieco czasu musiało upłynąć zanim zgłosili

się do rejestru, a osoby odpowiedzialne za jego spisanie przystąpiły do zaciągu

Niżowców. Wydaje się więc wielce prawdopodobne, że rejestr mógł powstać dopiero w

pierwszej połowie 1569 roku. Z całą pewnością oddział Kozaków rejestrowych został

zaciągnięty najpierw na służbę litewską, a 12 września 1569 roku przeszedł na żołd

koronny. Tego dnia hetman polny koronny i wojewoda ruski Jerzy Jazłowiecki oraz

pisarz polny koronny Maciej Gorecki przeprowadzili w Trembowli generalny popis

wojska kwarcianego. Objął on oddziały pełniące służbę na terenach wcielonych do

Korony, a pozostające wcześniej na żołdzie litewskim. Wśród jednostek piechoty

zostało wymienionych 300 Kozaków niżowych2. Według zgodnej opinii historyków

twórcą pierwszego rejestru kozackiego był Jerzy Jazłowiecki3. Mam pewne wątpliwości,

czy hetman polny mógł być organizatorem rejestru kozackiego z 1569 roku. Przede

wszystkim Jazłowiecki był urzędnikiem koronnym, a pismo Zygmunta Augusta zostało

skierowane do urzędników litewskich. Ponadto tereny, na których dokonano zaciągu

Kozaków wchodziły w skład Wielkiego Księstwa Litewskiego. Wydaje się więc wielce

prawdopodobne, że rejestr został sporządzony przez urzędników litewskich.

Nie wiemy jak wyglądała struktura organizacyjna Kozaków rejestrowych.

Przypuszczalnie w czasie tworzenia wspomnianego oddziału, wzorowano się na

piechocie polskiej. Ta z kolei zorganizowana była w roty, dzielone na proporce (50

żołnierzy) i dziesiątki. Na czele roty stał rotmistrz, proporcem dowodził jeden ze

1 Cyt. za: W. A. Serczyk, op. cit., s. 61.

2 Wypisy źródłowe do historii polskiej sztuki wojennej, z. 5, Polska sztuka wojenna w latach 1563-

1647, oprac. Z. Spieralski i J. Wimmer, Warszawa 1961, s. 36-37. 3 M. Hruszewski, op. cit., s. 142; Istorija ukrajins‘koho wijs‘ka..., s. 176; W. Tomkiewicz,

Kozaczyzna..., s. 18; W. Hołobucki, op. cit., s. 89; W. A. Serczyk, op. cit., s. 75; Z. Wójcik, Wojny

kozackie w dawnej Polsce, Kraków 1989, s. 6; M. Franz, Wojskowość..., s. 106.

232

starszych dziesiętników, a dziesiątkami towarzysze-dziesiętnicy1. Nie wiemy jaką nazwę

przyjął oddział Kozaków zaporoskich. Czy jednostką organizacyjną Niżowców był

pułk, czy jak sądzą Jan Wimmer i Wiesław Majewski – „rota piechoty kozackiej

niżowej‖2? Być może pierwszych rejestrowych nazywano jedynie Kozakami niżowymi i

nie stosowano żadnych innych określeń. Możemy się jedynie domyślać, że oddział ów

został podzielony na dziesiątki, na czele których stali atamani. Nie wiemy niestety czy

stworzono szczebel pośredni, wspomniane wyżej proporce, czyli niewielkie oddziały

skupiające 50 żołnierzy. Według Iwana Storożenki, który poddał dokładniejszej analizie

rejestr kozacki z 1581 roku, oddziały liczące 50 żołnierzy istniały w wojsku zaporoskim

i nazywane były zagonami3.

W 1572 roku zwierzchnictwo nad Kozakami niżowymi, z tytułem starszego, objął

szlachcic Jan Badowski. Był on nie tylko dowódcą powierzonego sobie wojska, ale

sprawował również jurysdykcję nad Kozakami4. Badowski podlegał bezpośrednio

hetmanowi koronnemu i nie odpowiadał przed urzędnikami wojewodzińskimi oraz

starostami5. Każdy z mołojców miał otrzymać żołd w wysokości 10 zł. na rok i kilka

łokci sukna. Stan liczebny i prawdopodobnie również struktura organizacyjna Kozaków

rejestrowych nie zmieniły się do 1577 roku, kiedy oddział został rozwiązany6.

W następnym roku Stefan Batory przywrócił rejestr. 16 września 1578 roku król

przekazał dowództwo nad Niżowcami staroście kaniowskiemu i czerkaskiemu

Michałowi Wiśniowieckiemu, jako najwyższemu sprawcy, „któremu hetman ich

[Kozaków] i insi sprawcy, także wszyscy mołojcy w tym, co im rozkaże przerzeczony

starosta nasz [króla] czerkaski mają być posłuszni‖. Zastępcą Wiśniowieckiego i

faktycznym dowódcą Kozaków – porucznikiem (choć w niektórych źródłach zwany jest

hetmanem7) został rotmistrz chorągwi kozackiej Jan Oryszowski. Na pisarza powołano

1 J. Wimmer, Historia piechoty polskiej do roku 1864, Warszawa 1978, s. 93-94.

2 J. Wimmer, Historia..., s. 135; Żółte Wody – 1648, współautorzy: T. Krząstek, W. Majewski, M.

Nagielski, I. Storożenko, Warszawa 1999, s. 13. 3 I. S. Storożenko, op. cit., s. 27-30. Według niektórych historyków ukraińskich zagony to samodzielne

oddziały liczące nawet po kilka tysięcy ludzi, zob. W. Hołobucki, op. cit., s. 214; S. Łepiawko,

Kozacki wijny kincia XVI st. w Ukrajini, Czernihiw 1996, s. 199. Autor wspomina o zagonach

Matwieja Sawuły, Saska Fedorowicza, Hryhorego Łobody i Semerija Nalewajki. 4 M. Hruszewski, op. cit., s. 144.; Istorija ukrajins‘koho wijs‘ka..., s. 176.

5 W. A. Serczyk, op. cit., s. 75; Z. Wójcik, op. cit., s. 6.

6 H. Kotarski, op. cit., s. 50.

7 M. Bielski, Kronika polska, t. III, wyd. K. J. Turowski, Sanok 1856, s. 1441. W 1580 r. Oryszowski

nadal jest tytułowany hetmanem, zob. R. Heidenstein, Pamiętnik wojny moskiewskiej, Lwów 1894, s.

155; M. Bielski, op. cit., s. 1480.

233

Węgra Janczy Begera1. Liczba Kozaków została zwiększona do 500 ludzi. Na czas

wojny z Moskwą mieli otrzymywać żołd wynoszący 15 zł. rocznie na osobę i „suknie na

giermak‖, tj. sukmanę, czamarę. Po zakończeniu konfliktu z państwem carów żołd miał

zostać zmniejszony do 10 zł. rocznie. Pieniądze za pierwszą ćwierć Zaporożcy powinni

otrzymać 6 grudnia 1578 roku w Czerkasach2. Nowo powołany oddział Niżowców,

zdaniem Henryka Kotarskiego, dzielił się na pięć sotni z setnikami na czele, te z kolei

rozpadały się na dziesiątki, którymi dowodzili atamani3.

30 marca 1581 roku powstał pierwszy znany nam dokładnie „Regestr Kozaków

niżowych, zaporoskich i rzecznych‖ spisany przez Sebastiana Niedźwieckiego i

podpisany przez porucznika Kozaków zaporoskich Jana Oryszowskiego i

podstarościego czerkaskiego Jana Czerskiego. Rejestr objął Kozaków, „którzy chodzili

na służbę Króla JMci do Moskwy‖4.

Część historyków poddała ten rejestr mniej lub bardziej drobiazgowej analizie,

skupiając swoją uwagę na kwestiach organizacyjnych bądź etnicznych5. Problem w tym,

tym, że ustalenia dokonane przez uczonych różnią się od siebie. Kością niezgody przy

omawianiu rejestru są dwie kwestie: podział pułku i rola trzydziestoosobowego oddziału

wspomnianego na początku spisu. Niektórzy historycy sądzą, że pułk Oryszowskiego

składał się z sotni i dziesiątek6; inni twierdzą, że wojsko zaporoskie dzieliło się

wyłącznie na dziesiątki7. Jedni uważają, że trzydziestoosobowa grupa Kozaków

wymieniona na początku rejestru to straż przyboczna Oryszowskiego8; drudzy są

skłonni widzieć wśród nich pisarza, asawułów, chorążego, sędziego, trębacza, doboszy i

1 K. Górski, op. cit., s. 242, przyp. 37; A.W. Storożenko, Stefan Batorij i Dneprowskye kozaky, Kyjiw

1904, s. 31; W. I., Serhijczuk, Imieniem wijs‘ka zaporoz‘koho. Ukrajins‘ke kozactwo w myżnarodnych

widno synach XVI – seredyny XVII ctolittia, Kyjiw 1991, s. 44. 2 Wypisy źródłowe..., s. 54-55.

3 H. Kotarski, op. cit., s. 67.

4 Źródła dziejowe, t. XX, Polska XVI wieku pod względem geograficzno-statystycznym, t. IX, Ziemie

Ruskie. Ukraina, dz. 1, oprac. A. Jabłonowski, Warszawa 1894, s. 154-164. 5M. Hruszewski, op. cit., s. 155-158; Istorija ukrajins‘koho wijs‘ka..., s. 176; H. Kotarski, op. cit., s. 67;

S. Luber, P. Rostankowski, Die Herkunft der im Jahre 1581 registrierten Zaporoger Kosaken,

„Jahrbücher für Geschichte Osteuropas‖, t. 28, 1980, z. 3, s. 368-390; I. S. Storożenko, op. cit., s. 27-

30; M. Franz, Wojskowość..., s. 106-107. 6 W. Hołobucki, op. cit., s. 93; H. Kotarski, op. cit., s. 66-67; J. Wimmer, Historia..., s. 144.

7 F. Gawroński-Rawita, Kozaczyzna ukrainna w Rzeczypospolitej Polskiej do końca XVIII wieku,

Warszawa 1922, s. 46; Istorija ukrajins‘koho wijs‘ka..., s. 176; I. S. Storożenko, op. cit., s. 27; M.

Franz, Wojskowość..., s. 106-107. 8 M. Hruszewski, op. cit., s. 155; Istorija ukrajins‘koho wijs‘ka..., s. 176; H. Kotarski, op. cit., s. 67; J.

Wimmer, Historia..., s. 144.

234

cyrulika1. Najdalej w analizie wojska niżowego posunął się Iwan Storożenko. Według

ukraińskiego historyka w skład wyżej wspomnianego oddziału, który zdaniem

Storożenki liczył 32 ludzi, wchodziło dwóch asawułów i dziesięciu członków sztabu:

podpisarz, podasawuł, chorąży, trębacz, oboźny i inni urzędnicy wojskowi. Kolejnych

dziesięciu mołojców to dowódcy zagonów, a ostatnich dziesięciu Kozaków to oboźni

zagonów. Pułk dzielił się na pięćdziesięcioosobowe zagony i dziesięcioosobowe

kurenie, dowodzone przez towarzyszy. Wymieniony w rejestrze ataman był jedynie

administratorem i zastępcą dowódcy dziesiątki. Pilnował dobrego stanu wozu i koni,

dbał o broń, namiot i pożywienie2. Niżej wykażę, że analiza przeprowadzona przez

Storożenkę nie jest wolna od błędów.

Gdy bliżej przyjrzymy się rejestrowi kozackiemu, zauważymy, że dzieli się on na

dwie części. W pierwszej, oprócz Jana Oryszowskiego „porucznika Kozaków niżowych

zaporoskich‖, wymieniono 30 Niżowców. Nie wspomniano jednak jaką funkcję pełnili.

W drugiej części, bardziej obszernej, wpisano 500 Kozaków podzielonych na dziesiątki:

ataman i 9 mołojców. W rejestrze nie wspomniano o setnikach i o sotniach. Nic więc

dziwnego, że część historyków uznała, że pułk dzielił się wyłącznie na dziesiątki.

Wiemy jednak, że w 1580 roku w wojnie z Moskwą brało udział, między innymi 500

mołojców podzielonych na sotnie: Korniła Przewalskiego, Hawryła Birula, Chwedora

Kisziwicza, Hrehorego Czeluni i Konstantego Wieliczki3. Ponadto w literaturze

przedmiotu zwrócono uwagę, że wojsko zaporoskie zostało zorganizowane na wzór

piechoty węgierskiej. A piechota ta formowana była w roty po 200, rzadziej 100

żołnierzy lub pułki liczące od 500 do 3000 hajduków4. Wielki pułk (1987 ludzi) Stefana

Karolyi w 1581 roku dzielił się na roty liczące od 90 do 101 żołnierzy z rotmistrzami na

czele (pierwszą rotą dowodził pułkownik). Roty rozpadały się na dziesiątki po 9-10

żołnierzy. Inny pułk piechoty węgierskiej z 1609 roku liczący ponad 600 żołnierzy,

także dzielił się na roty i dziesiątki5. Jeśli wojsko kozackie zostało utworzone na wzór

pułków węgierskich, to powinno dzielić się na sotnie – odpowiedniki rot i dziesiątki.

Brak szczebla pośredniego, między pułkiem a dziesiątką, znacznie utrudniałby

dowodzenie. Zrezygnowanie z sotni byłoby krokiem w tył w tworzeniu organizacji

1 F. Gawroński-Rawita, Geneza..., s. 116-118; M. Franz, Wojskowość..., s. 106-107. Gawroński-Rawita

wymienia ponadto oboźnego. 2 I. S., Storożenko, op. cit., s. 28-29.

3 Źródła dziejowe, t. IX, Księgi podskarbińskie z czasów Stefana Batorego 1576-1586, cz. 2, pod red.

A. Pawińskiego, Warszawa 1881, s. 216. Żaden ze wspomnianych setników nie został wymieniony w

rejestrze z 1581 r. 4 J. Wimmer, Historia..., s. 142, 144.

5 K. Górski, op. cit., s. 238-239, przyp. 30, 31.

235

wojska zaporoskiego. Z drugiej strony trudno sobie wyobrazić, że spisujący rejestr

pominęli sotnie. Być może jednak podział na sotnie został zachowany, a funkcje

setników pełniło pięciu członków, z trzydziestoosobowej grupy wpisanej na początku

rejestru?

Jaką rolę pełnili pozostali Kozacy z tego oddziału? Ustalenia Iwana Storożenki

nie przemawiają do mojej wyobraźni. Przede wszystkim pułk nie dzielił się na zagony

lecz prawdopodobnie na sotnie. Nie było również oboźnych zagonów, a także

podpisarza i podasawuła. Źródła milczą na temat wyżej wspomnianych urzędników

wojskowych. Kto w takim razie wchodził w skład omawianego oddziału?

Niektórzy historycy twierdzą, że w trzydziestoosobowej grupie Zaporożców byli:

pisarz, asawułowie, sędzia, chorąży, trębacz, bębniarze i cyrulik. Przypuszczalnie mają

rację, przynajmniej częściowo. Już w latach 1578-1579 pisarz – Janczy Beger, wchodził

w skład starzyzny Kozaków niżowych. Jeszcze w 1583 Beger należał do „starszyny‖

kozackiej1 – prawdopodobnie nadal był pisarzem. Niestety w spisie popisowym z marca

1581 nazwisko Węgra nie zostało wymienione. Nie wiemy, czy funkcję pisarza

sprawował ktoś inny, czy Beger nie został wspomniany w rejestrze.

Być może w skład pocztu wchodzili asawułowie. Po raz pierwszy z terminem

asawuła (asawuł, asauła) spotykamy się już w 1545 roku2, a więc długo przed

powstaniem pierwszego rejestru kozackiego. Możemy się jedynie domyślać, że w dobie

wojen Batorego z Moskwą asawułowie byli już urzędnikami wojska zaporoskiego.

W oddziale powinien być także przynajmniej jeden chorąży. Wiemy bowiem, że

Stefan Batory przekazał wojsku niżowemu chorągiew3. W pułkach piechoty węgierskiej

byli także dobosze, szyposze i cyrulicy. Bębniarze i trębacze mogli znajdowali się

również w wojsku zaporoskim. Wydaje się jednak mało prawdopodobne, żeby w skład

owego pocztu mógł wchodzić lekarz. Zaporożcy z reguły obywali się bez pomocy

cyrulika, sami leczyli się z chorób i opatrywali sobie rany4.

Duże wątpliwości budzi umieszczenie wśród mołojców sędziego. Wydaje się

mało prawdopodobne, żeby urząd ten istniał już w XVI wieku. W dużo dokładniejszym

1 List J. Zbaraskiego do S. Batorego, Hołoskowo [wrzesień] 1583, [w:] Sprawy wojenne króla Stefana

Batorego. Dyaryusze. Relacje. Listy i akta z lat 1576-1586, wyd. I. Polkowski, Kraków 1887, s. 403-

404. 2 I. Krypiakewycz, Studiji nad derżawoju Bohdana Chmelnyc‘koho, „Zapysky Naukowoho

Towarystwa Imeny Szewczenka‖, t. CXXXVIII-CXL, Lwiw 1925, s. 73. 3F. Gawroński-Rawita, Geneza..., s. 118; Istorija ukrajins‘koho wijs‘ka..., s. 176; J. Mycyk, Kolory

praporu Wijska Zaporozkoho Nizowoho, [w:] Między Wschodem a Zachodem. Rzeczpospolita XVI-

XVIII w. Studia ofiarowane Zbigniewowi Wójcikowi w siedemdziesiątą rocznicę urodzin, Warszawa

1993, s. 144. 4 Eryka Lassoty..., s. 151.

236

rejestrze z 1601 roku nie ma ani słowa o sędzim. Przypuszczalnie stanowisko to pojawił

się dopiero w drugim dziesięcioleciu XVII wieku. Po raz pierwszy widzimy sędziego w

1625 roku1.

Kozacy niżowi pozostawali w służbie państwowej do 1582 roku. Już jednak rok

później Stefan Batory polecił rotmistrzowi jazdy koronnej Janowi Orzelskiemu

zaciągnąć 600 Zaporożców2. Orzelskiemu nie bez trudu udało się wykonać polecenie

królewskie, gdyż Niżowcy „przyzwyczajeni do rozbojów, żyjący bez rządu i

zwierzchnika długo przekładali nadzieję wątpliwą łupieży nad pewny żołd‖3. Dalsze

losy oddziału Orzelskiego są nieznane. Wiemy jedynie, że na stanowisku starszego

(termin ten należy rozumieć jako faktycznego dowódcy) nadal pozostawał Oryszowski.

Widzimy go jako hetmana kozackiego w 1583 roku w rozmowie z urzędnikiem

nuncjatury papieskiej w Polsce Carlo Gamberinim4 i w latach 1585-1586

5. Rejestrowi

mieli otrzymywać po 5 łokci sukna i 20 zł. żołdu rocznie, a starszy 400 zł6. Nic nie

wiemy na temat struktury organizacyjnej wspomnianego wojska. Przypuszczalnie nie

zmieniła się od 1581 roku.

Kolejne pewne informacje na temat Kozaków rejestrowych pochodzą dopiero z

1590 roku. 25 lipca Zygmunt III polecił staroście śniatyńskiemu Mikołajowi

Jazłowieckiemu zaciągnąć 1000 Kozaków. Jazłowiecki objął funkcję starszego, a

porucznikiem został Jan Oryszowski7. Jak wyglądała struktura organizacyjna oddziału

Jazłowieckiego? Eryk Lassota von Steblau napisał w swoim diariuszu, że pułki

kozackie, którymi dowodzili pułkownicy, liczyły 500 mołojców8. Dokładnie tyle samo

Niżowców miał pułk Martyka w 1595 roku9 i pułki kozackie w czasie wyprawy do

Inflant w 1601 roku10

. Przypuszczalnie więc wojsko zaporoskie składało się z dwóch

pułków. Konstytucja sejmowa z 1590 roku wyraźnie wspomina o setnikach11

. Nie ulega

1 I. Krypiakewycz, op. cit., s. 73.

2 H. Kotarski, op. cit., s. 50.

3 Roczniki domu Orzelskich, [w:] Zbiór pamiętników do dziejów polskich, wyd. W. S. Broel-Plater, t.

IV, Warszawa 1859, s. 114. 4 W. Tomkiewicz, O składzie społecznym i etnicznym Kozaczyzny ukrainnej na przełomie XVI i XVII

wieku, „Przegląd Historyczny‖, t. XXXVII, 1948, s. 251. 5 M. Hruszewski, op. cit., s. 167.

6Źródła dziejowe, t. IX, cz. 2, s. 295.

7 J. Komuda, Jan Oryszowski porucznik Kozaków rejestrowych (zm. 1602), [w:] Hetmani zaporoscy...,

s. 89. 8 Eryka Lassoty i Wilhelma Beauplana opisy Ukrainy, pod red. Z. Wójcika, Warszawa 1972, s. 77.

9 Pamiętnik Teodora Jewłaszewskiego nowogrodzkiego podsędka 1546-1604, wyd. T. X. L., Warszawa

1860, s. 61. 10

M. Hruszewski, op. cit., s. 281. 11

Volumina Legum, wyd. J. Ohryzko, t. II, Petersburg 1859, s. 310-311.

237

więc wątpliwości, że pułk dzielił się na sotnie po 100 ludzi, sotnie zaś rozpadały się na

dziesiątki z atamanami na czele. Niestety nie wiemy jak wyglądał sztab wojska

zaporoskiego. Możemy jednak spróbować odtworzyć listę starszyzny kozackiej.

Wspomniany wyżej poseł cesarza Rudolfa II w kilku słowach opisał asawułów, którzy

sprawowali funkcje dowódcze (i nie tylko) wśród Kozaków przebywających na Siczy1.

O asawułach w wojskach powstańczych Semerija Nalewajki pisał także Joachim

Bielski2. Powyższe informacje dotyczą Kozaków nie wchodzących w skład rejestru.

Wiemy jednak, że organizacja wojska Kozaków nierejestrowych i wpisanych do

regestru była niemal identyczna. Możemy więc założyć, że asawułowie byli jednymi z

członków starszyzny kozackiej. Pozostaje jednak pytanie, ilu asawułów wchodziło w

skład rejestru? W czasie wyprawy do Inflant w każdym pułku było dwóch asawułów.

Przypuszczalne w 1590 roku liczba asawułów w pułku była taka sama. Eryk Lassota

wspomniał także o pisarzu „wolnego wojska zaporoskiego‖, którym w 1594 roku był

Lew Woronicz3. Wiemy, że oddział rejestrowy zaciągnięty w czasach Batorego miał

swojego pisarza. Nie widzę powodów, dla których w rejestrze z 1590 roku miano by

pominąć tego urzędnika.

W jednym z tekstów źródłowych pochodzącym z 1596 roku znajdujemy bardzo

ciekawą informację. W sotni Ostafija Słuckiego, wchodzącej w skład oddziałów

Hryhorego Łobody, wymieniony został wyłącznie jeden ataman – Andrzej Gański. Z

tekstu wyroku, który zapadł w sądzie grodzkim w Łucku wynika, że był on zastępcą

dowódcy sotni4. Nasuwa się pytanie czy był on jednym z atamanów-dziesiętników,

pełniącym nieformalną rolę zastępcy setnika, czy może atamanem sotennym? Wydaje

się mało prawdopodobne, aby funkcja atamana sotennego mogła zagościć w wojsku

niżowym pod koniec XVI wieku, albo na początku następnego stulecia.

Najprawdopodobniej urząd ten powstał dopiero w latach trzydziestych XVII wieku.

Atamana sotennego nie znajdujemy w dokładnym rejestrze wojska zaporoskiego z 1601

roku. Nie widzimy go na Niedźwiedzich Łozach w 1625 roku5 i pod Perejasławiem w

1 Eryka Lassoty..., s. 71.

2 Joachima Bielskiego dalszy ciąg Kroniki Polskiej, zawierającej dzieje od 1587 do 1598 , wyd. F. M.

Sobieszczański, Warszawa 1851, s. 265. 3 Eryka Lassoty..., s. 79.

4 Wyrok kary śmierci sądu grodzkiego łuckiego, Łuck 30 III 1596, Archiw Jugo-zapadnoj Rossii

izdawaemyj Wriemienoju kommissieju dla razbora driewnich aktow, (dalej cyt: AJZR), cz. III, t. I,

Kijew 1863, s. 107-119. 5Kopia postanowienia, albo zgody, Ichmości Panów komisarzów króla JM. z zaporoskimi, którzy na

wszystkie kondycyie pozwoliwszy, Doroszenka poddanego za hetmana wojsku swemu przyjęli,

Niedźwiedzie Łozy 6 XI 1625, [w:] Zbiór pamiętników historycznych o dawnej Polszcze z rękopisów,

238

1630 roku1. Pojawia się w źródłach dopiero w 1638 roku, ale z całą pewnością funkcja

atamana sotennego została wprowadzona do wojska zaporoskiego nieco wcześniej2.

W 1600 roku pojawiają się w źródłach kolejne informacje na temat struktury

organizacyjnej wojska zaporoskiego. Na czele Niżowców stał hetman. Wojsko dzieliło

się na pułki dowodzone przez pułkowników, pułki na sotnie pod komendą setników, te z

kolei na dziesiątki z atamanami a czele3. W czasie wyprawy na Wołoszczyznę wojsko

zaporoskie składało się z trzech pułków pieszych i jednego pułku jazdy. Pułki piechoty

dzieliły się na dziewięć chorągwi, a pułk jazdy liczył osiem chorągwi4. Termin

chorągiew, użyty przez nieznanego uczestnika kampanii, oznacza sotnię kozacką.

Prawdopodobnie autor przekazu posłużył się nazwą stosowaną w wojsku polskim, stąd

chorągiew zamiast sotnia. Zapewne niejednokrotnie zdarzało się, że sotnie kozackie

zwano chorągwiami. W 1613 roku bliżej nieznany Zagorski, zamiennie używał

określenia chorągiew i setnia5. W 1633 roku podstarości czerkaski Andrzej Pawłowski

użył terminu chorągiew dla określenia sotni jazdy6. Jeszcze w czasach powstania

Chmielnickiego w źródłach polskich sotnie kozackie występują pod nazwą chorągwi7.

W przedstawionym wykazie interesujący jest podział wojska kozackiego na pułki piesze

i pułk konny. W historiografii utarł się pogląd, że pułki kozackie miały charakter

mieszany i składały się z piechoty i jazdy8. W 1600 roku było zupełnie inaczej. Wydaje

się, że w owym okresie wojsko zaporoskie mogło dzielić się na pułki złożone z piechoty

tudzież dzieł w różnych językach o Polszcze wydanych oraz listami oryginalnemi królów i

znakomitych ludzi w kraju naszym, wyd. J. U. Niemcewicz, t. VI, Warszawa 1830, s. 236-240. 1 Przypuszczenie do łaski Wojska Zaporowskiego pod pewnemi kondycjami oraz darowanie winy,

Perejasław 8 VI 1630, Biblioteka Czartoryskich w Krakowie (dalej cyt. BCz.), rkps 128, s. 405-409. 2 Zatrzymanie Kozaków in officio, [ok. kwietnia] 1638, [w:] Korespondencja Stanisława

Koniecpolskiego hetmana wielkiego koronnego 1632-1646, oprac. A. Biedrzycka, Kraków 2005, s.

698; S. Okolski, Kontynuacya dyaryusza wojennego, czułością Jaśnie Wielmożnych Ich Mciów Panów

Hetmanów Koronnych, ochotą cnego rycerstwa polskiego, nad zawziętymi w uporze

krzywoprzysięgłych i swawolnych Kozakami, w roku 1638 odprawiona, wyd. K. J. Turowski, Kraków

1858, s. 194-195. 3 List S. Koszki do Zygmunta III, Zaporoże 1 VII 1600, BCz. 98, s. 149.

4 Wypisy źródłowe..., s. 174.

5 List Zagorskiego do NN, 4 XII 1613, [w:] Żereła do istoriji Ukrajiny-Rusy, t. VIII, Lwiw 1908, s.

126. 6 List A. Pawłowskiego do S. Koniecpolskiego, [ok. końca sierpnia] 1633, Korespondencja..., s. 137.

7 W. Biernacki, Kilka uwag do początków powstania Bohdana Chmielnickiego, [w:] Od Zborowa do

NATO (1649-2009). Studia z dziejów stosunków polsko-ukraińskich od XVII do XXI wieku, pod red.

M. Franza i K. Pietkiewicza, Toruń 2009, s. 68. 8 M. Franz, Wojskowość..., s. 125-126; Istorija ukrajins‘koho kozactwa. Narysy u dwoch tomach, t. I,

Kyjew 2006, s. 474.

239

i osobne pułki jazdy. W 1602 roku widzimy pułk liczący 1000 mołojców, dowodzony

przez niejakiego Kurtyskiego i składający się wyłącznie z jazdy1.

Dokładniejsze informacje na temat struktury organizacyjnej wojska zaporoskiego

pochodzą z 1601 roku. Warto jednak zaznaczyć, że wspomniany „oddział‖ nie ma nic

wspólnego z Kozakami rejestrowymi. Został bowiem zaciągnięty na podstawie listu

przypowiedniego2. Jeszcze w XIX wieku Konstanty Górski dokonał analizy organizacji

wojska niżowego. Stwierdził, że „pułk z 2000 ludzi dzielił się na cztery roty, po 500

Kozaków w każdej. Te znowu dzieliły się na setki, a setki na kurenie czyli rzędy. Na

czele pułku stał pułkownik, a pod nim w sztabie oboźny i pisarz. Przełożonymi nad

rotami byli porucznicy, nad 250 ludźmi asaułowie, nad setkami setnicy, a nad kureniami

atamani. Znajdowało się prócz tego w pułku: 4 chorążych, 4 trębaczy i 4 bębniaczy, a

więc po jednemu na 500 i 4 służków poza szeregowych. Takim sposobem liczyło się w

pułku: 1 pułkownik, 4 poruczników, 8 asaułów, 20 setników, 4 chorążych, 4 trębaczy, 4

bębniaczy, 157 atamanów i 1799 prostych Kozaków‖3. Zupełnie inaczej organizację

wspomnianego wojska przedstawił Stanisław Herbst. Według autora „Wojny

inflanckiej...‖, na czele wojska stał hetman kozacki. Podlegało mu „4 hetmanów, 8

esaułów, 20 setników, oboźny, 4 chorążych, 12 muzykantów, 157 dziesiętników 1799

mołojców, pisarz, 20 woźniców, 12 puszkarzy – razem 2039 ludzi‖4. Odmienne zdanie

na temat podziału wojska zaporoskiego zaprezentowała Agnieszka Biedrzycka.

Wspomniała bowiem, że „oddziały kozackie w Inflantach liczyły 2032 ludzi, dzieliły się

na cztery roty z porucznikami na czele. Ponadto w każdej rocie znajdowało się po

dwóch asawułów. Roty dzieliły się na setki z setnikami i dziesiątki z dziesiętnikami na

czele. Liczyły 1799 szeregowych, ponadto zaś znajdowali się w nich: oboźny, pisarz, 12

puszkarzy, po 4 chorążych, Surmaczy i bębenniców oraz 20 woźniców‖5.

Organizacja wojska kozackiego zaproponowana przez Herbsta, nie została

zaakceptowana przez historyków polskich i ukraińskich. Schemat ukazany przez

Agnieszkę Biedrzycką również nie znalazł naśladowców. Nieco inaczej potraktowano

organizację wojska zaporoskiego przedstawioną przez Górskiego. Część uczonych

bezkrytycznie przyjęła ustalenia Górskiego6. Na szczęście, nie wszyscy historycy

1 List J. Sobieskiego do Zygmunta III, obóz nad Prutem 25 IX 1602, BCz. 99, s. 191.

2 List S. Koszki do J. Zamoyskiego, b.m. 18 I 1602, Archiwum Główne Akt Dawnych w Warszawie

(dalej: AGAD), Archiwum Zamoyskich (dalej: AZ) nr 675, s. 43. 3 K. Górski, op. cit., s. 35.

4 S. Herbst, op. cit., s. 228, przyp. 15.

5 A. Biedrzycka, op. cit., s. 22.

6 I. K. Swesznykow, Bytwa pid Beresteczkom, Lwiw 1993, s. 87; R. Romański, Beresteczko 1651,

Warszawa 1994, s. 46; M. Franz, Wojskowość..., s. 128; M. Gawęda, Połonka-Basia 1660, Warszawa

2005, s. 102; K. Śledziński, Zbaraż 1649, Warszawa 2005, s. 42.

240

zgodzili się z Górskim. Niektórzy badacze słusznie uznali, że wojsko kozackie dzieliło

się na pułki z pułkownikami, a nie roty z porucznikami na czele. Ponadto nie dopatrzyli

się podziału pułku na dwustu pięćdziesięcioosobowe oddziały dowodzone rzekomo

przez asawułów1.

Skąd wzięły się tak poważne rozbieżności podczas analizy źródła? Niewątpliwie

najistotniejszą przyczyną licznych pomyłek był fakt, że tekst źródłowy został napisany

po łacinie2. Ponadto Górski – znakomity historyk wojskowości polskiej, nie posiadał

zbyt głębokiej wiedzy na temat organizacji wojskowej Kozaków. Uznał błędnie, że do

Inflant udał się pułk kozacki, a nie wojsko zaporoskie. Tymczasem w latach 1600-1602,

Kozacy niżowi określani byli mianem wojska zaporoskiego3, rycerstwa zaporoskiego

4

lub „Rycerstwa W.K.M. Woyska Zaporoskiego‖5. Co za tym idzie łacińskie słowo

ductor (przewodnik, wódz, dowódca), dla Górskiego oznaczające pułkownika, powinno

zostać przetłumaczone jako starszy lub hetman. Wiemy bowiem, że dowodzący

Kozakami rejestrowymi w Inflantach Samuel Koszka, także jego następcy Hrehory

Krutniewicz i Iwan Kuckowicz używali tytułu starszego6.

Kolejne określenia łacińskie: praefectus (tytuł wyższego urzędnika wojskowego),

oznaczające jednego z czterech dowódców oddziałów, zostało przetłumaczone przez

Górskiego jako porucznik, a oddział liczący 500 mołojców został nazwany rotą. Znamy

jednak przekazy źródłowe z przełomu XVI i XVII wieku, które pozwalają nam z całą

pewnością stwierdzić, że termin praefectus w tym wypadku oznaczał pułkownika, a

oddział liczący 500 mołojców należało nazwać pułkiem. O pułkowniku, który jest

dowódcą „nad 500 ludźmi‖, wspominał w 1594 roku Eryk Lassota7. W 1595 roku

pojawia się informacja o pułkowniku kozackim Sasku Fedorowiczu, który dowodzi

1 M. Hruszewski, op. cit., s. 282; E. Razin, Historia sztuki wojennej, t. III, Warszawa 1964, s. 279.

2 K. Górski, op. cit., s. 243, przyp. 39.

3 List S. Koszki do S. Żółkiewskiego, Białobrzezija 1 VIII 1600, [w:] Listy Stanisława Żółkiewskiego

1584-1620, wyd. T. X. L., Kraków 1868, s. 107; List S. Koszki do J. Zamoyskiego, 2 I 1602, ibidem, s.

116; List H. Krutniewicza do J. Zamoyskiego, 24 III 1602, ibidem, s. 117; List J. Tarnowskiego do S.

Koszki, Korczyn 28 X 1600, BCz. 98, s. 273. 4 List S. Koszki do J. Zamoyskiego, Biała Cerkiew 22 I 1600, Listy..., s. 110; List S. Koszki do J.

Zamoyskiego, 1 XII 1601, ibidem, s. 115. 5 List S. Koszki do Zygmunta III, Zaporoże 1 VII 1600, BCz. 98, s. 149.

6 List S. Koszki do S. Żółkiewskiego, Białobrzezija 1 VIII 1600, Listy..., s. 107; List S. Koszki do J.

Zamoyskiego, Biała Cerkiew 22 I 1600, ibidem, s. 110; List S. Koszki do J. Zamoyskiego, 1 XII 1601,

ibidem, s. 115; List S. Koszki do J. Zamoyskiego, 2 I 1602, ibidem, s. 116; List S. Koszki do J.

Zamoyskiego, 18 I 1602, ibidem, s. 117; List H. Krutniewicza do J. Zamoyskiego, b. m. 28 III 1602,

AGAD, AZ nr 675, s. 53; List I. Kuckowicza do J. Zamoyskiego, Witebsk 20 XII 1602, ibidem, s. 121.

W piśmie do króla Koszka użył tytułu: hetman, zob. List S. Koszki do Zygmunta III, Zaporoże 1 VII

1600, BCz. 98, s. 149. 7 Eryka Lassoty..., s. 77.

241

„pułkiem ludzi‖1. Znamy treść listu Semena Paleja, który sam zwie się pułkownikiem

zaporoskim i dziękuje za pieniądze wypłacone przez skarb „na ludzi pułku mego [tj.

Paleja]‖2. Wiemy o skardze kniazia Sołonieckiego na Topieżyna i Szułżyna -

pułkowników „J. K. M. wojska kozackiego‖, którzy stali na czele pułków3. Możemy

przypomnieć słowa Jana Zamoyskiego, piszącego o nieznanym nam z imienia i

nazwiska pułkowniku kozackim, który udał się ze swoim pułkiem z Pykowa do Białej

Cerkwi4. Wiele może nam wyjaśnić list starszego podpisany: „Samuel Koszka Hetman,

Pułkownicy, setnicy, atamany i wszystko Rycerstwo‖5. Wyraźnie widać w nim strukturę

strukturę wojska zaporoskiego, na czele którego stał hetman. Podlegali mu pułkownicy

– dowódcy pułków; nieco niżej w hierarchii stali setnicy – dowódcy sotni i atamani –

dowódcy dziesiątek. Najniżej w hierarchii usytuowane było „wszystko Rycerstwo‖,

czyli szeregowi Kozacy, czerń kozacka.

Oddział składający się z 500 ludzi dzielił się, zdaniem Górskiego na dwie części

liczące po 250 mołojców. Górski uznał, że skoro liczba asawułów dwukrotnie

przekraczała ilość poruczników, to widocznie rota musiała się dzielić nie tylko na sotnie,

ale także na dwa oddziały po 250 ludzi. Ta pomyłka, oprócz oczywistego błędu

logicznego, wynika z niewiedzy na temat funkcji, jaką asawułowie pełnili w wojsku

kozackim. W związku z tym warto poświęcić kilka słów roli asawułów. Jak

wspomniałem wyżej, po raz pierwszy z terminem asawuła spotykamy się już w 1545

roku. Niestety, nie wiemy jaką rolę pełnili pierwsi asawułowie w nieregularnych

oddziałach kozackich. Pod koniec XVI wieku byli oni dowódcami i adiutantami

hetmana. Do ich zadań należało zwoływanie wojska na radę, ogłaszanie wojsku

rozkazów hetmana, pilnowanie porządku w czasie obrad rady i podczas wypraw

wojennych. Eryk Lassota wspomina jak asawułowie za pomocą kijów zganiali oporne

towarzystwo do Koła6. Podobna sytuacja miała miejsce w czasie wiosennej wyprawy na

na Zaporoże w 1638 roku. Wówczas asawułowie próbowali siłą zmusić mołojców do

1 List S. Fedorowicza do J. Potockiego, Pikowo 3 VIII 1595, Listy..., s. 64; List NN do S.

Żółkiewskiego, Pikowo 24 III 1596, ibidem, s. 74. W pierwszym liście Sasko podpisuje się jako

„pułkownik wojska Zaporoskiego‖. W drugim piśmie otrzymujemy informację, że „Szaszko z pułkiem

ludzi wyszedł nazad z Kijowa‖. 2 List S. Paleja do Zygmunta III, Fastów 30 VI 1590, [w:] Archeograficzeskij sbornik dokumientow

otnosiaszczichsia k istorii sewerozapadnoj Rusi izdawojemyj pri uprawlenii wilenskago ucziebnago

okruga, t. VII, Wilna 1870, s. 59-60. 3 Skarga kniazia Sołonieckiego na Kozaków, 15 XII 1613, AJZR, s. 189.

4 List J. Zamoyskiego do K. Radziwiłła, Zamość 3 II 1596, [w:] Archiwum domu Radziwiłłów (Listy

ks. M. K. Radziwiłła Sierotki – Jana Zamoyskiego – Lwa Sapiehy), Kraków 1885, s. 117. 5 List S. Koszki do Zygmunta III, Zaporoże 1 VII 1600, BCz. 98, s. 149.

6 Eryka Lassoty..., s. 72.

242

wykonania rozkazów1. Także w maju 1648 roku, gdy zbuntowani Kozacy porwali

chorągiew i zaczęli zwoływać radę czerniecką, asawuła wojskowy Iliasz Karaimowicz

usiłował siłą zmusić mołojców do posłuszeństwa2. Niejednokrotnie asawułom

powierzano dowodzenie nad wydzielonymi oddziałami wojska3. Przykładem może być

asawuła wojskowy Iliasz Karaimowicz, który na czele bliżej nieznanej nam liczby

Kozaków rejestrowych (prawdopodobnie dwa pułki) rozbił duży czambuł Tatarów4.

Asawułowie wspomniani w 1601 roku byli zastępcami dowódców pułków. Nie mieli

jednak pod swoją komendą ściśle określonej liczby mołojców i z całą pewnością nie

dowodzili oddziałami liczącymi 250 ludzi.

Jak wyglądał struktura organizacyjna wojska kozackiego, które pod dowództwem

Samuela Koszki w 1601 roku udało się do Inflant?

Na czele wojska stał starszy – Samuel Koszka. W prowadzeniu taboru, zakładaniu

obozów i kompletowaniu wojska, hetmanowi pomagał oboźny. Urzędnik ten opiekował

się również artylerią kozacką5. Nawiasem mówiąc pojawia się on w wojsku kozackim

po raz pierwszy. Za kancelarię odpowiedzialny był pisarz. Wojsko niżowe podzielone

było na cztery pułki po około 500 mołojców każdy, którymi dowodzili pułkownicy. W

skład pułku wchodziło pięć sotni liczących po około 100 ludzi, z setnikami na czele. Te

z kolei rozpadały się na dziesiątki, prowadzone przez atamanów. W każdym pułku był

jeden chorąży, noszący chorągiew oddziału. W skład wojska wchodziło ponadto

dwunastu puszkarzy i dwudziestu woźniców, co mogłoby wskazywać na istnienie

dodatkowego niewielkiego taboru, złożonego zaledwie z dwudziestu wozów. Co

ciekawe źródło milczy na temat czterech trębaczy, czterech bębniarzy i czterech

„służków poza szeregowych‖ wymienionych przez Górskiego. Wiemy jednak, że w

innym wydaniu tekstu źródłowego, zamieszczonym w ukraińskim czasopiśmie

„Kyewska Staryna‖, zostało wymienionych dwunastu muzykantów6. Łącznie wojsko

zaporoskie liczyło 2039 ludzi7.

1 Relacja z obozu w Kryłowie, AGAD, Archiwum Radziwiłłów (dalej AR), dz. II (materiały

nieuporządkowane); M. Nagielski, Udział Kozaczyzny zaporoskiej w wysiłku zbrojnym

Rzeczypospolitej w I połowie XVII wieku, [w:] Rzeczpospolita Obojga Narodów i jej tradycje. Studia i

szkice, pod. red. M. Wagnera i J. Wojtasika, Siedlce 2004, s. 120. 2 List. K. Grodzickiego do M. Potockiego, Kudak 9 V 1648, BCz. 142, s. 69.

3 Eryka Lassoty..., s. 74; Ukrajins‘ke kozactwo. Mała encykłopedija, Kyjiw 2002, s. 267.

4 List Ł. Miaskowskiego do NN, Bałabanówka 16 II 1648, [w:] Z dziejów Ukrainy. Księga

pamiątkowa ku czci Włodzimierza Antonowicza, Paulina Święcickiego i Tadeusza Rylskiego, pod red.

W. Lipińskiego, Kijów 1912, s. 497. 5 I. Krypiakewycz, op. cit., s. 74; Ukrajins‘ke kozactwo..., s. 75.

6 S. Herbst, op. cit., s. 228, przyp. 15.

7 Według Jana Eberlego, oddziały kozackie składały się z 2000 piechoty i 400 jazdy, zob. J. Eberle,

Koszka Samuel (Kiszka Samijło), Polski Słownik Biograficzny, t. XIV, 1968, s. 373.

243

W tekście źródłowym widzimy 20 setników, zaledwie 157 atamanów i 1799

szeregowych Kozaków. Pamiętamy, że w „Regestrze Kozaków niżowych, zaporoskich i

rzecznych‖ z 1581 roku dziesiątka składała się z atamana i 9 mołojców. W tym

wypadku musiało być inaczej. Prawdopodobnie liczba Kozaków w „dziesiątkach‖ była

różna i mogła się wahać od kilku do kilkunastu mołojców. Przy czym zdecydowanie

przeważały „dziesiątki‖ liczące więcej niż dziesięciu szeregowych, gdyż na jednego

atamana przypadało średnio 11-12 Kozaków. Liczba oddziałów dowodzonych przez

atamanów i wchodzących w skład sotni także nie była stała. Każda sotnia liczyła średnio

7-8 dziesiątek.

Z czasem, niestety nie wiemy kiedy, liczba mołojców w pułkach Kozaków

rejestrowych uległa zwiększeniu i osiągnęła 1000 ludzi. Zupełnie inaczej przedstawiał

się stan liczebny w pułkach kozackich nie wchodzących w skład rejestru, biorących

udział w powstaniach kozackich i wojnach prowadzonych przez Rzeczpospolitą. Liczba

mołojców w pułkach była bardzo różna i wahała się od kilkuset do kilku tysięcy ludzi.

Pułk Martyka w 1595 roku liczył zaledwie 500 łotrostwa, a w skład pułku Saska

wchodziło aż 3000 buntowników. W kwietniu 1610 roku do wojska polskiego

przyłączyły się dwa pułki: Piaskowskiego i Iwaszyna, liczące razem 3000 „ludzi takich i

siakich‖1. W 1613 roku pułki Topieżyna i Szułżyna – liczyły około 5000 Kozaków. Pod

Chocimiem w 1621 roku pułk Tymosza Fedorowicza liczył 4000, a Wasyla Łuckiewicza

nawet 4100 mołojców2. Także liczebność sotni w oddziałach wolnych Kozaków mogła

być wyższa. Przykładowo, Ohrem Humiennicki – setnik z wojska Hryhorego Łobody,

dowodził sotnią liczącą 200 mołojców, w tym 26 atamanów3.

Liczebność Kozaków rejestrowych nie zwiększyła się nawet w czasie wojny z

Moskwą. W 1614 roku w Żytomierzu, komisarze królewscy: kasztelan krakowski

Janusz Ostrogski, hetman polny koronny Stanisław Żółkiewski, wojewoda wołyński

Janusz Zasławski i starosta kamieniecki Walenty Aleksander Kalinowski postanowili,

„żeby więcej nad 1000 tych, którzy się Kozakami zaporoskiemi nazywają, nie było‖.

Kozakom wyznaczono żołd w wysokości 10 000 zł. i 700 postawów karazji (grubego

sukna) 4

. Kolejna komisja z Kozakami, która miała miejsce w październiku 1617 roku

1 S. Żółkiewski, Początek i progres wojny moskiewskiej, oprac. J. Maciszewski, Warszawa 1966, s.

127. 2 M. Nagielski, Kozacy w siłach zbrojnych Rzeczypospolitej w I połowie XVII wieku, [w:] Od

Żółkiewskiego i Kosińskiego do Piłsudskiego i Petlury. Z dziejów stosunków polsko-ukraińskich od

XVI do XX wieku, pod red. J. Wojtasika, Warszawa 2000, s. 37. 3 Zeznanie woźnego Ostafiego Ratomskiego, Łuck 7 III 1596, AJZR, s. 102-103. „Dziesiątka‖ z

atamanem liczyła średnio 7-8 mołojców. 4 Komisja żytomierska, 15 X 1614, Żereła..., s. 145. W dwóch innych tekstach źródłowych jest mowa o

o żołdzie w wysokości czerwony złoty na osobę, czyli 2333 zł. i 10 gr. dla tysiąca ludzi i postawie

244

nie przyniosła istotnych zmian. Nie zwiększono liczebności wojska zaporoskiego, nie

zmieniono również wysokości żołdu1. Dwa lata później w 1619 roku Rzeczpospolita

wyraziła zgodę na podwyższenie żołdu do 40 000 zł., rezygnując jednocześnie z

wydawania sukna na barwę2. Niestety, komisarze królewscy i Kozacy nie doszli do

porozumienia w sprawie liczebności rejestru. Wojsko zaporoskie gotowe do przeglądu,

złożone z jedenastu pułków, liczyło według spisów kozackich 10 600 mołojców.

Tymczasem komisarze zgodnie z instrukcją hetmana wielkiego koronnego Stanisława

Żółkiewskiego mogli zaciągnąć jedynie 3000 ludzi3. Jak wspomniałem do ugody nie

doszło; obie strony poszły jednak na kompromis. Ustalono, że Kozacy usuną ze swoich

szeregów rzemieślników i ludzi luźnych, „i kiedy się doskonale wybrakują‖ wyślą

poselstwo do Zygmunta III, który zdecyduje o wysokości rejestru4.

W 1621 roku zagrożona przez Turcję Rzeczpospolita zgodziła się na zaciąg

20 000 Zaporożców, ofiarując im wynagrodzenie w wysokości 100 000 zł.5 Według

niektórych historyków ukraińskich wojsko zaporoskie, które zjawiło się pod Chocimiem

liczyło ponad 40 000 mołojców6. Nieco skromniej siły kozackie oceniają niektórzy

historycy polscy. Mirosław Nagielski uważa, że Piotr Konaszewicz-Sahajdaczny

przyprowadził do obozu pod Chocimiem prawie 30 000 mołojców7. Zdaniem Wiesława

karazji dla każdego mołojca, zob. Pierwsza komisja olszańska z Kozakami zaporoskiemi, Żytomierz 15

X 1614, Zbiór pamiętników historycznych..., s. 109; Komisja olszańska pierwsza z Kozakami

zaporoskiemi, b.d. i m., [w:] Pisma Stanisława Żółkiewskiego kanclerza koronnego i hetmana, wyd. A.

Bielowski, Lwów 1861, s. 321. 1 Transakcja komisarska z Kozakami zaporoskiemi, Stara Olszanka 28 X 1617, Zbiór pamiętników

historycznych..., s. 113-117; List Kozaków zaporoskich do S. Żółkiewskiego, obóz nad Rosią 31 X

1617, ibidem, s. 121. We wspomnianym liście znajduje się błędna informacja o żołdzie wynoszącym

zaledwie 1000 zł. Wiemy, że Kozakom wypłacono żołd za lata 1618-1619 w wysokości 10 000 zł. i

700 postawów karazji za rok, zob. Transakcja komisarska z Kozakami zaporoskiemi w obozie nad

Rastawicą rzeką, poniżej Pawołoczy, na Uzieniu 8 X 1619, ibidem, s. 134. Postaw karazji kosztował 18

zł. i 15 gr., zob. S. Hoszowski, Ceny we Lwowie w XVI-XVII wieku, Lwów 1928, s. 192-193. 2 J. Tretiak, Historya wojny chocimskiej 1621 r., Lwów 1889, s. 25.

3 List Komisarzy do S. Żółkiewskiego, Biała Cerkiew 15 X 1619, AGAD, AZ nr 3036, s. 50-51; M.

Hruszewski, op. cit., s. 382-383; W. Szczerbak, Ukrajins‘ke kozactwo: formuwannia socialnoho stanu.

Druha połowyna XV – seredyna XVII st., Kyjiw 2000, s. 64. 4 Transakcja komisarska z Kozakami zaporoskiemi w obozie nad Rastawicą rzeką, poniżej Pawołoczy,

na Uzieniu 8 X 1619, Zbiór pamiętników historycznych..., s. 134-135; List Kozaków zaporoskich do S.

Żółkiewskiego, obóz na Uzieniu 17 X 1619, ibidem, s. 140-141. 5 P. Kroll, Rzeczpospolita wobec Kozaczyzny w XVI-XVII wieku, [w:] Naukowi praci istorycznoho

fakultetu Zaporiz‘koho nacionalnoho uniwersytetu, 2010, wyp. XXVIII, s. 28. 6 P. M. Sas, Czyselnist‘ zaporoz‘koho wijs‘ka u chotyns‘kij bytwi 1621 r., „Ukrajins‘kyj istorycznyj

żurnał‖, 2010, nr2, s. 18-35. 7 Hetmani zaporoscy..., s. 23.

245

Majewskiego w bitwie chocimskiej mogło brać udział 20 000 – 25 000 Kozaków1, a

według Macieja Franza jedynie 15 000 – 20 000 Zaporożców2. Dla naszych rozważań

ważna jest przede wszystkim nie liczebność oddziałów kozackich lecz ich organizacja.

W jednym z tekstów źródłowych znajdujemy informacje, że wojsko zaporoskie było

podzielone na trzynaście pułków. Przy pierwszych trzech pułkach obok liczby mołojców

widnieje określenie „koni‖. Hołobucki i biografowie hetmana kozackiego Piotra

Konaszewicza-Sahajdacznego nie mają wątpliwości, że wojsko kozackie składało się z

trzech pułków konnych i dziesięciu pieszych3.

Po kampanii chocimskiej, w której wojsko zaporoskie odegrało bardzo istotną

rolę, Kozacy liczyli na ustępstwa ze strony Rzeczypospolitej. Niestety, na tajnej radzie

senatu we Lwowie król wyraził zgodę na zaciągnięcie, co najwyżej 3000 mołojców i

wypłacenie żołdu w wysokości 60 000 zł.4 Do ugody z Kozakami nie doszło, gdyż w

styczniu 1622 roku na radzie zupełnej w Kijowie, Zaporożcy nie wyrazili zgody na tak

niewielkie zwiększenie rejestru5. Rok później sejm zgodził się na zaciągnięcie 5000

Kozaków rejestrowych, którzy mieli otrzymywać 50 000 zł. żołdu6. Jednak przed

powstaniem Marka Żmajły liczba rejestrowych nie przekroczyła prawdopodobnie 4000

mołojców7.

W 1622 roku w czasie obrad komisji w Kijowie pojawia się bardzo ciekawa

informacja na temat funkcji porucznika w wojsku zaporoskim. Urząd ten sprawował

Timofiej8 – być może jeden z pułkowników kozackich z wyprawy chocimskiej -

Timofiej Wodoroska. Prawdopodobnie był on zastępcą hetmana kozackiego. Niestety

nie jesteśmy w stanie stwierdzić jak długo stanowisko porucznika funkcjonowało w

1 Żółte Wody 1648, oprac. T. Krząstek, W. Majewski, M. Nagielski, I. S. Storożenko, Warszawa 1999,

s. 15. 2 M. Franz, Wojskowość..., s. 199.

3 W. Hołobucki, op. cit., s. 250.

4 Instrukcja dla komisarzy JKM z strony zapłaty Kozakom zaporoskim, Lwów 28 X 1621, Żereła..., s.

253. Komisarze zgodzili się na zwiększenie żołdu jedynie do 50 000 zł. zob. List Zygmunta III do M.

Daniłowicza, czerwiec 1622, Żereła..., s. 269; J. Pietrzak, W przygaszonym blasku wiktorii

chocimskiej. Sejm w 1623 r., Wrocław 1987, s. 15. 5 Komisja z Kozaki w roku 1622, Kijów 22 I 1622, BCz. 206, s. 541, 555.

6 Sposób obrony Ukrainy na sejmie 1623 roku, Żereła..., s. 282-283; Script tajemny o obronie

ukrainney podany ad archiwum na Seymie Warszawskim 1623, BCz. 350, s. 1054. W skrypcie jest

mowa o tym, że każdy mołojec ma otrzymywać 10 zł na ćwierć. Tym samym roczny żołd wojska

zaporoskiego wyniósłby aż 200 000 zł. To niewątpliwie pomyłka, zamiast „na ćwierć‖ powinno być

napisane „na rok‖. 7 List S. Koniecpolskiego do Zygmunta III, Niedźwiedzie Łozy 7 XI 1625, Zbiór pamiętników

historycznych..., s. 165. 8 Komisja z Kozaki w roku 1622, Kijów 22 I 1622, BCz. 206, s. 551.

246

wojsku zaporoskim. W znanych mi, niestety niezbyt licznych źródłach, nie ma żadnych

informacji na temat wyżej wspomnianej funkcji w owym okresie.

Dokładniejsze informacje na temat zmian w strukturze organizacyjnej wojska

niżowego pochodzą dopiero z 1625 roku. Znamy je dzięki ugodzie zawartej 6 listopada

na Niedźwiedzich Łozach, między komisarzami królewskimi, a Kozakami zaporoskimi.

Zgodnie z porozumieniem wojsko rejestrowe miało liczyć 6000 mołojców. Na czele

wojska stał starszy, a w skład sztabu hetmańskiego wchodzili dwaj asawułowie

wojskowi, oboźny, pisarz i sędzia. Wojsko dzieliło się na sześć pułków: czehryński,

czerkaski, perejasławski, kaniowski, białocerkiewski i korsuński. Każdy z pułków liczył

1000 ludzi i dzielił się na dziesięć sotni po 100 Kozaków każda. Te z kolei rozpadały się

na dziesiątki. Pułkami dowodzili pułkownicy, mający do pomocy asawułów pułkowych

(pułkowniczych), sotniami - setnicy, a dziesiątkami - atamani. Wojsko zaporoskie

otrzymało żołd w wysokości 60 000 zł. na rok, który miał być wypłacany w dzień

świętego Ilia, to jest 2 sierpnia w Kijowie1.

W porównaniu z rokiem 1601, w organizacji wojska zaporoskiego, zaszły

poważne zmiany. Zwiększyła się liczba mołojców w pułku z 500 do 1000; wśród

starszyzny kozackiej pojawił się nowy urzędnik – sędzia. W końcu ewoluowała funkcja

asawuły. Przypomnijmy: w oddziałach Samuela Koszki było ośmiu asawułów, po

dwóch w pułku. Na Niedźwiedzich Łozach widzimy dwóch asawułów wojskowych,

pełniących rolę zastępców starszego i sześciu asawułów pułkowniczych, sprawujących

funkcje pomocnicze u boku pułkowników. Nie wiemy kiedy w wojsku zaporoskim

pojawiła się funkcja asawuły wojskowego. Wiadomo jedynie, że w 1614 roku

stanowisko to piastował Iwan Pawłow, w 1617 Iwan Mamajewicz, a dwa lata później

Hrehory Żaterkiewicz2.

W tekście ugody zawartej z Kozakami nie zostali wymienieni puszkarze,

chorążowie, muzykanci i woźnice. Wiemy dobrze, że wojsko niżowe dysponowało

własną artylerią, musiało więc posiadać odpowiednią liczbę puszkarzy. Co prawda Eryk

Lassota twierdził, że Kozacy nie potrzebowali „specjalnych puszkarzy ani ich

1 Kopia postanowienia, albo zgody, Ichmości Panów komisarzów króla JM. z Kozakami zaporoskimi,

którzy na wszystkie kondycyie pozwoliwszy, Doroszenka poddanego za hetmana wojsku swemu

przyjęli, Niedźwiedzie Łozy 6 XI 1625, Zbiór pamiętników historycznych..., s. 236. Starszy miał

otrzymywać 600 zł., asawułowie wojskowi po 150 zł., oboźny, pisarz, sędzia i pułkownicy po 100 zł.,

asawułowie pułkowi i setnicy po 50 zł. 2 Z zeznań Kozaków zaporoskich wziętych do niewoli w bitwie pod Ołońcem, marzec 1614, [w:]

Dokumenty rosijs‘kych archiwów z istoriji Ukrajiny, t. I. Dokumenty do istoriji zaporoz‘koho

kozactwa 1613-1620 rr., Lwiw 1998, s. 65; List Kozaków zaporoskich do S. Żółkiewskiego, w obozie

nad Rosią 31 X 1617, Zbiór pamiętników historycznych..., s. 122; List Kozaków zaporoskich do S.

Żółkiewskiego, w obozie na Uzieniu 17 X 1619, ibidem, s. 143.

247

utrzymywać, gdyż bardzo wielu z nich‖ potrafiło obsługiwać działa1. Sytuacja nie

wyglądała jednak tak dobrze jak opisywał to poseł cesarski, przynajmniej w latach

dwudziestych XVII wieku. W 1626 roku Zaporożcy prosili Stanisława Koniecpolskiego

o przysłanie puszkarzy2, co mogłoby wskazywać, że wśród Kozaków bardzo niewielu

posiadało umiejętność obsługi sprzętu artyleryjskiego. Brakowało również chorążych i

muzykantów, o których Kozacy zabiegali u hetmana polnego i króla3. Co ciekawe w

wojsku zaporoskim brakowało nawet woźniców4!

W 1630 roku, po zakończeniu powstania Tarasa Fedorowicza doszło do

podpisania kolejnej ugody z Kozakami. Z listów koniuszego koronnego Janusza

Wiśniowieckiego i bliżej nieznanego Ratowskiego dowiadujemy się, że Stanisław

Koniecpolski zgodził się na zwiększenie rejestru do 8000 ludzi5. Taka informacja

dotarła również do Warszawy6. Warto jednak zaznaczyć, o czym pisali sami Kozacy, że

hetman polny nie wyraził zgody na zwiększenie liczby wojska zaporoskiego. Poradził

jedynie Kozakom, aby z prośbą o powiększenie rejestru udali się do króla7. W

historiografii polskiej utarł się mylny pogląd (zapomniano o ustaleniach Władysława

Tomkiewicza8), że uzupełnienie rejestru, aczkolwiek nielegalne, miało miejsce już w

1630 roku9. Wiemy jednak, że nastąpiło to nieco później. Sejm, który zebrał się w lutym

lutym 1631 roku nie zgodził się na podwyższenie rejestru. Przeciwnikiem powiększenia

wojska zaporoskiego był między innymi wojewoda sandomierski Stanisław

1 Eryka Lassoty..., s. 75.

2 Instrukcja dla posłów kozackich do wojewody sandomierskiego Stanisława Koniecpolskiego, 1626,

Żereła..., s. 295. 3 Ibidem, s. 296; Instrukcja posłów wojska zaporoskiego do Zygmunta III, 3 I 1627, ibidem, s. 301.

4 Ibidem, s. 301.

5 List J. Wiśniowieckiego do NN, czerwiec 1630, ibidem, s. 349; Wiadomość od Pana Ratowskiego o

zawarciu pokoju Jmć Pana Hetmana z Kozakami Zaporowskiemi 1630, BCz. 123, s. 391; List S.

Kurosza do K. Radziwiłła, Orzeł 2 VII 1630, AGAD, AR V, nr 8080, s. 513. 6 List NN do NN, Warszawa 20 VI 1630, Żereła..., s. 350.

7 List T. Orendarenki do K. Radziwiłła, Kaniów 3 I 1631, Archeograficzeskij..., s. 89. W ugodzie

perejasławskiej wyraźnie zaznaczono, że liczba Kozaków rejestrowych nie ulega żadnym zmianom,

zob. Przypuszczenie do łaski Wojska Zaporowskiego pod pewnemi kondycjami oraz darowanie winy,

Perejasław 8 VI 1630, BCz. 128, s. 407. 8 W. Tomkiewicz, Powstanie kozackie w roku 1630, Kraków 1930, s. 23-25.

9 L. Podhorodecki, Sicz zaporoska, Warszawa 1978, s. 141;W. A. Serczyk, op. cit., s. 183; Z. Wójcik,

op. cit., s. 54; W. Majewski, „Stateczni‖ – kozackie ugrupowanie lojalistyczne (1617-1638), [w:]

Europa nie prowincjonalna. Przemiany na ziemiach wschodnich dawnej Rzeczypospolitej, pod red. K.

Jasiewicza, Warszawa-Londyn 1999, s. 1253; J. S. Dąbrowski, Na manowcach..., s. 107; A. Borowiak,

Nowa książka o wojskowości kozackiej (w związku z pracą Macieja Franza, Wojskowość Kozaczyzny

Zaporoskiej w XVI –XVII wieku. Geneza i charakter, Toruń 2002), „Przegląd Historyczny‖, t. XCV,

2004, z. 2, s. 254; M. Franz, Idea państwa kozackiego na ziemiach ukrainnych w XVI-XVII wieku,

Toruń 2006, s. 183; M. Gawęda, Powstanie kozackie 1637, Zabrze 2007, s. 18.

248

Koniecpolski1. Mimo odmownej decyzji sejmu na początku 1632 roku rejestr kozacki

został zwiększony do 8000 mołojców2. Król pogodził się z zaistniałą sytuacją

3, ale

senatorowie i posłowie nie wyrazili zgody na powiększenie rejestru. Nic więc dziwnego,

że pod koniec 1632 roku Stanisław Koniecpolski przekazał żołd wyłącznie dla 6000

Kozaków. Pozostałe 2000 mołojców, którzy pod dowództwem osobnego hetmana

Kalenika (być może Prokopowicza – przyszłego pułkownika czerkaskiego), przebywali

w tym czasie na Zaporożu, miało być pozbawione płacy. Dzięki krótkiej wzmiance na

temat wypłaty żołdu, wiemy iż w owym czasie w skład starszyzny kozackiej wchodziło

dwóch sędziów wojskowych: Jacyna Luterenko z Żołnina i Hira4.

W czasie wojny z Moskwą (1632-1634) pod Smoleńskiem po raz pierwszy

spotykamy się z informacją na temat nowego stanowiska w wojsku zaporoskim –

hetmana nakaźnego. Według anonimowego autora „Dyariusza czy to kroniki początku

rebeliej kozackiej...‖ funkcję tę sprawował, dowodzący Kozakami Iliasz Karaimowicz 5.

5. Informacja podana przez Anonima nie jest do końca wiarygodna. Wiadomo bowiem,

że na czele Zaporożców walczących pod Smoleńskiem stał hetman kozacki Timofiej

Michajłowicz Orendarenko, o którym autor diariusza nie wspomniał ani słowem. Co

ważniejsze jednak, stanowisko hetmana nakaźnego nie jest znane Szymonowi

Okolskiemu – autorowi diariusza, opisującemu walki z Zaporożcami w 1637 roku.

Okolski, charakteryzując postać pułkownika kozackiego Karpa Skidana, wspomniał, że

Skidan pełnił funkcję „jakoby polnego hetmana kozackiego‖6. Kapelan obozowy nie

znał najwyraźniej terminu: hetman nakaźny. Wydaje się więc wielce wątpliwe, żeby

stanowisko hetmana nakaźnego mogło pojawić się w wojsku zaporoskim jeszcze przed

wybuchem powstania Chmielnickiego. Nie ma natomiast najmniejszych wątpliwości, że

w niektórych oddziałach powstańczych istniała funkcja pisarza pułkowego. W pułku

wspomnianego wyżej Skidana, stanowisko to piastował Roman Popowicz7.

1 Diariusz sejmu 1631 r., Żereła..., s. 358; W. Tomkiewicz, Powstanie..., s. 24.

2 List I. Petrażyckiego do S. Koniecpolskiego, Kaniów 22 III 1632, Korespondencja..., s. 105; List I.

Petrażyckiego do K. Radziwiłła, Kaniów 22 III 1632, AGAD, AR V, nr 11546, s. 1. 3 W. Tomkiewicz, Powstanie..., s. 25.

4 Odpowiedź wojewody putywlskiego A. Litwinowa-Mosalskiego i I. Udarowa, 20 X 1632 [w:]

Wossojedinienije Ukrainy s Rossijej. Dokumienty i materiały w triech tomach, t. I (1620-1647),

Moskwa 1954, s. 124; Odpowiedź wojewody putywlskiego A. Litwinowa-Mosalskiego i I. Udarowa,

5 XI 1632, ibidem, s.128-129. Daty listów podane według kalendarza juliańskiego. 5 Relacje wojenne z pierwszych lat walk polsko-kozackich powstania Bohdana Chmielnickiego okresu

„Ogniem i mieczem‖ (1648-1651), oprac. M. Nagielski, Warszawa 1999, s. 96. 6 S. Okolski, Dyaryusz transakcyi wojennej między wojskiem koronnem a zaporoskiem, w r. 1637,

wyd. K. J. Turowski, Kraków 1858, s. 26. 7 Ibidem, s. 26.

249

W 1635 roku sejm uchwalił kolejną konstytucję w sprawach kozackich.

Senatorowie i posłowie postanowili zwiększyć liczbę rejestrowych do 7000 mołojców1.

Dla Kozaków oznaczało to faktycznie redukcję wojska zaporoskiego, które jak

wspomniałem wyżej liczyło w owym okresie 8000 Zaporożców. Utworzenie nowego

pułku, którego siedzibą został Mirhorod miało miejsce latem 1636 roku2.

Struktura organizacyjna wojska zaporoskiego uległa zasadniczym zmianom w

1638 roku. Już w grudniu 1637 roku, hetman polny koronny Mikołaj Potocki, mianując

starszyznę kozacką nie wyznaczył hetmana. Tymczasowe dowództwo nad wojskiem

zaporoskim przekazał w ręce pułkownika perejasławskiego Iliasza Karaimowicza3.

Kolejna przykra niespodzianka czekała Kozaków w lutym 1638 roku. W czasie

sporządzania nowego rejestru komisarze do spraw kozackich: podkomorzy czernihowski

Adam Kisiel i wojewodzic bracławski Stanisław Potocki zaciągnęli jedynie 5800

Zaporożców, tak więc do liczby ustawowej brakowało 1200 mołojców4.

W ostatnich dniach kwietnia sejm uchwalił „Ordynacyę woyska Zaporowskiego

Regestrowego, w służbie Rzpltej będącego‖. Liczbę Kozaków rejestrowych

zmniejszono z 7000 do 6000 ludzi. Na czele mołojców zamiast starszego, zdecydowano

się postawić komisarza królewskiego. Na dowódcę wojska zaporoskiego za zaleceniem

hetmanów, na okres jednego roku, należało powoływać „człowieka w stanie

szlacheckim urodzonego, w dziele rycerskim doświadczonego, który by rząd w wojsku

trzymał, wszelakich buntów przestrzegał, sprawiedliwości ubogim ludziom czynił‖. Nie

tylko przyszły dowódca Kozaków rejestrowych miał być szlachcicem. Również

pułkownicy i asawułowie wojskowi mieli wywodzić się z panów braci. Jedynie niżsi

oficerowie, to jest setnicy i atamani mieli być obierani spośród Kozaków dobrze

„Rzeczypospolitej zasłużonych ludzi rycerskich‖. Zlikwidowane zostały urzędy:

oboźnego, pisarza, sędziego (sędziów) i być może stanowiska asawułów pułkowych, o

których nie ma ani słowa w ordynacji. W celu zabezpieczenia komisarza i pułkowników

przed ewentualnym buntem ze strony rejestrowych, postanowiono utworzyć dotychczas

niepraktykowaną straż przyboczną. Przy komisarzu miało stale przebywać 100 kozaków

i 100 dragonów, a przy pułkownikach po 50 kozaków i po 50 dragonów5. Zadbano

1 Volumina Legum, t. III, s. 404.

2 List Władysława IV do S. Koniecpolskiego, Wilno 5 V 1636, Korespondencja..., s. 288.

3 W. Tomkiewicz, Ograniczenie swobód kozackich w roku 1638, „Kwartalnik Historyczny‖, t. XLIV,

1930, z. 2, s. 136. 4 Relacja Stanisława Potockiego i Adama Kisiela z wyprawy na Zaporoże, [druga połowa lutego 1638],

Korespondencja..., s. 476. 5 Volumina Legum, t. III, s. 440. Z czasem liczebność gwardii uległa zmniejszeniu. Na początku 1648

r. chorągwie komisarza liczyły po 50 żołnierzy, a pułkowników po 50 kozaków i 25 dragonów, zob. J.

250

również o materialne zabezpieczenie wojska zaporoskiego. Zgodnie z propozycją

Koniecpolskiego komisarzowi wyznaczono 6000 zł. rocznego żołdu, pułkownikom po

2000 zł., asawułom wojskowym po 1000 zł., setnikom po 200 zł., atamanom sotennym

po 100 zł.1 Ponadto atamani-dziesiętnicy i szeregowi Kozacy mieli otrzymywać do

podziału sumę 61 500 zł. rocznie2.

Ustawa weszła w życie dopiero 4 grudnia w czasie komisji na Masłowym Stawie.

Dokonano wówczas pewnych symbolicznych zmian, naruszających postanowienia

sejmu. Na stanowiska asawułów wojskowych, przeznaczone dla szlachty, Mikołaj

Potocki wyznaczył Kozaków: Iliasza Karaimowicza i Lewka Bubnowskiego. W

związku z tym, że urzędy asawułów wojskowych objęli mołojcy, zmniejszono im żołd z

1000 do 600 zł3. Zaporożcy otrzymali również funkcje asawułów pułkowych, których

wybrali sami4. Na tym jednak kończyły się ustępstwa poczynione Kozakom niżowym.

Czerń za niezbyt lojalną postawę w czasie ostatniego powstania została pozbawiona

żołdu. Dopiero od 1 grudnia 1640 roku przywrócono płacę dla atamanów-dziesiętników

i szeregowych Kozaków i postanowiono wypłacać im żołd w wysokości 61 500 zł.

rocznie5.

Wojsko zaporoskie od grudnia 1638 roku liczące 6000 mołojców, składało się z

sześciu pułków: czerkaskiego (najprzedniejszy), perejasławskiego, kaniowskiego,

korsuńskiego, białocerkiewskiego i czehryńskiego. Na czele Kozaków stał komisarz

wojska zaporoskiego, któremu pomagało dwóch asawułów wojskowych. Pułkami (1000

ludzi) dowodzili pułkownicy, a ich zastępcami byli asawułowie pułkowi. Pułk po

staremu dzielił się na dziesięć sotni (około 100 Zaporożców) z setnikami na czele, te z

kolei rozpadały się na dziesiątki dowodzone przez atamanów-dziesiętników. Nowością

było stanowisko atamana sotennego, który był zastępcą setnika.

Wimmer, Materiały do zagadnienia organizacji i liczebności armii koronnej w latach 1648-1655,

SMHW, t. V, 1960, s. 490, 494, 504. 1 Copia Scriptu ad Archivum podanego 21 Aprilis 1638, AGAD, Archiwum Koronne Warszawskie, dz.

kozacki nr 42/2, s. 5. 2 Projekt budżetu wojskowego w 1637 r., Wypisy źródłowe..., s. 155.

3 S. Okolski, Kontynuacya..., s. 193. Obniżka żołdu dla asawułów wojskowych nie weszła w życie,

zob. Commisia lwowska na zapłatę Woysku 1642, Biblioteka Uniwersytecka we Wrocławiu rkps

1949/440, k. 124. 4 S. Okolski, Kontynuacya..., s. 193-194.

5 Commisia lwowska..., k. 124. Do 1648 r. Kozakom wypłacono żołd jedynie za trzy lata – do grudnia

1643 r.

251

W takim kształcie organizacja wojska zaporoskiego przetrwała do wybuchu

powstania Bohdana Chmielnickiego. Dopiero lata 1648-1649 przyniosły bardzo

poważne zmiany w organizacji wojska J. K. M. zaporoskiego1.

Ştiri noi privitoare la un proiect de construire a unei linii ferate în

Moldova

Arcadie M. Bodale

Începuturile căilor ferate la nivel mondial sunt, cu mici inadvertenŝe, destul de

bine cunoscute în literatura ştiinŝifică românească. Din păcate, nu acelaşi lucru îl putem

spune şi despre numeroasele proiecte de construire a unor căi ferate, ce au fost

vehiculate în Principate la mijlocul veacului al XIX-lea.

Un asemenea proiect a fost elaborat şi în Moldova, la îndemnul lui Grigorie

Alexandru Ghica. Acest demers nu trebuie să surprindă, în condiŝiile în care acest domn

a depus eforturi multiple de a moderniza statul românesc de la Est de Carpaŝi, fără de

care reformele lui Alexandru Ioan Cuza de mai târziu ar fi fost imposibile. În ciuda

acestor merite deosebite, personalitatea lui Alexandru Grigorie Ghica rămâne destul de

puŝin evidenŝiată în istoriografia noastră2.

În cele ce urmează, pornim de la o succintă prezentare a istoriei căilor ferate la

nivel european, necesară unei mai bune înŝelegeri a spiritului epocii şi aducem în

circuitul ştiinŝific patru documente puŝin cunoscute de la finalul domniei amintite,

păstrate sub diferite forme (două concepte, un original şi o copie) într-un dosar din

fondul Visteria Moldovei, de la Arhivele Naŝionale din Iaşi. Aceste documente,

evidenŝiază încă odată, dacă mai era nevoie, spiritul modern al unui principe peste a

cărui domnie se trece cu destulă uşurinŝă.

Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, şinele de lemn şi, apoi, din fontă şi oŝel au

fost folosite doar pentru exploatarea şi transportul pe distanŝe scurte a minereurilor3.

Abia în anul 1795, între Cardiff şi Merthyr (Marea Britanie), s-a construit prima

cale ferată din lume, care era destinată atât transportului de mărfuri, cât şi celui de

călători, pe care vagoanele erau tractate cu ajutorul cailor4. Încurajată de succesul acestei

iniŝiative, la 25 martie 1807, compania Oystermouth Railway a deschis, tot în Anglia, 1 J. Dąbrowski, Ewolucja systemu władz kozackich w latach 1648-1657, „Studia Historyczne‖, t.

XXXVI, 1993, z. 2, s. 171. 2 Leonid Boicu, Adevărul despre un destin politic, Iaşi, Editura Junimea, 1973.

3 Paul Teodoru, De la roată, la farfuria zburătoare, Bucureşti, Editura Albatros, 1985, p. 111; Dan

Ignat, Transporturile ieri şi azi, Bucureşti, Editura Tehnică, 1989, p. 71. 4 Paul Teodoru, op. cit., p. 111.

252

primul serviciu organizat de transport public, activitate ce se dorea o alternativă serioasă

a transportului tradiŝional efectuat cu diligenŝele cu cai1.

Pe continent, prima linie de transport public pe calea ferată cu tracŝiune animală a

fost inaugurată, la 7 septembrie 1827, în Austria, între Budweis şi Kerschbaum2. În

Franŝa, căderea lui Napoleon I a împiedicat punerea în practică a proiectului profesorului

Moisson-Desroches de la Şcoala de Mine din Saint-Étienne, care propusese împăratului

unirea Parisului cu extremităŝile imperiului prin intermediul a şapte căi ferate (1814)3. În

ciuda eşecului de moment, această idee a fost reluată mai târziu, aşa încât, la 26

februarie 1823, regele Ludovic al XVIII-lea autoriza prima companie franceză să

construiască o cale ferată cu tracŝiune animală de la Loire la Pont-de-l‘Ane, în bazinul

carbonifer Saint-Étienne4.

Din fericire, după descoperirea forŝei aburului de către fizicianul francez Denis

Papin (1679)5, câŝiva ingineri au folosit această descoperire pentru a inventa diverse

dispozitive menite să uşureze activitatea, începând cu pompa acŝionată cu abur pentru

evacuarea apei din mine (făurită de inginerul englez Thomas Severy, în anul 1698) şi

terminând cu primul motor de aburi, construit de mecanicul englez Thomas Newcomen

în anul 17116. Acest motor a fost îmbunătăŝit pe tot parcursul secolului al XVIII-lea, aşa

încât în 1803 inginerul galez Richard Trevithick, secondat de Andrew Vivians, a putut

construi prima locomotivă cu abur din lume7. Această locomotivă a fost utilizată pentru

prima dată la 24 februarie 1804, pe ruta de cale ferată cu tracŝiune animală Cardiff-

Merthyr, când s-au tractat 10 tone huilă şi 70 de călători cu viteza de 8 km/h8.

Experienŝele au fost repetate de mai multe ori, cu încărcături de cca. 26 tone de cărbune,

însă ruperea mai multor şine a dus la retragerea din circulaŝie a locomotivei amintite9.

Totuşi, Trevithick a continuat să lucreze la proiect, realizând încă două locomotive cu

aburi (1805 şi 1808), mult superioare din punct de vedere tehnic celei dintâi, însă o

deraiere provocată de o ruperea de şină a dus la abandonarea demersului10

.

Mai târziu, inginerul englez George Stephenson a reluat munca predecesorilor

săi, aşa încât a construit Locomotiva nr. 1 (Locomotion no. 1), pe care, la 27 septembrie

1 Ibidem.

2 Ibidem.

3 Ibidem, p. 112.

4 Ibidem.

5 Dan Ignat, op. cit., p. 63.

6 Ibidem.

7 Ibidem; Paul Teodoru, op. cit., p. 113.

8 Paul Teodoru, op. cit., p. 113.

9 Ibidem.

10 Ibidem, p. 113-114.

253

1825, a condus-o personal între Stockton şi Darlington. Cu acest prilej, inventatorul

amintit a remorcat un convoi format dintr-un vagon acoperit şi 33 de vagoane

descoperite, de marfă şi de călători, inaugurând astfel prima cale ferată din lume

deservită de locomotive, în lungime totală de 53 km1.

În acest context, în septembrie 1830, pe ruta Liverpool-Manchester, a fost

inaugurată prima linie ferată din lume destinată exclusiv unui tren de persoane, ale cărui

vagoane (cu 130 de călători) erau tractate de o locomotivă cu abur2. A urmat un rapid

proces de construire şi exploatare a căilor ferate cu ajutorul locomotivelor cu aburi în

întreaga lume: SUA şi Irlanda (1830), Franŝa (1832), Belgia şi Germania (1835),

Imperiul Habsburgic (1837), Rusia (1838)3, India (1853), Australia (1854) sau Egipt

(1856) 4.

Semnificativ este faptul că doar la un an de la inaugurarea căii ferate Liverpool-

Manchester, Petrache Poenaru prezenta noua invenŝie într-un raport oficial din Ŝara

Românească (1831), iar Dinicu Golescu vorbea de drumurile de fier pe care le văzuse în

Anglia5.

Dat fiind succesul uriaş de care se bucurau căile ferate în Europa, elita

românească nu putea rămâne indiferentă la avantajele care decurgeau dintr-o asemenea

afacere. Astfel, în anul 1841, s-au făcut primele încercări de a introduce căile ferate în

Principate. Este vorba de tratativele purtate de către vornicul moldovean Gheorghe Suŝu

cu prinŝul Léo de Sapieha, preşedintele Societăŝii Căilor Ferate Galiŝiene, dar şi de

solicitarea făcută de un anume inginer Marin din Cernăuŝi privind concesionarea unei

linii ferate cu tracŝiune animală, care, plecând din Mihăileni, trebuia să urmeze Valea

Siretului până la Dunăre, pe o distanŝă de 380 km6.

În aceeaşi timp, se constată că Imperiile din vecinătatea Principatelor erau mult

mai avansate în extinderea căilor ferate. Astfel, în anul 1846, a început construirea celei

mai vechi linii ferate de pe teritoriul României, pe ruta Oraviŝa-Răcăşdia-Baziaş (852

km), ale cărei lucrări au fost finalizate în 1854, când s-au iniŝiat transporturile de

cărbuni de la Anina spre Dunăre. Primele transporturi de călători pe această linie au fost

efectuate abia în 18567. Au urmat şi alte linii feroviare, inaugurate tot în Banat:

1 Ibidem, p. 115; Dan Ignat, op. cit., p. 64.

2 Paul Teodoru, op. cit., p. 116; Ştefan Bălan, Nicolae St. Mihăilescu, Istoria ştiinţei şi tehnicii în

România. Date cronologice, Bucureşti, Editura Academiei, 1985, p. 126; Dan Ignat, op. cit., p. 71. 3 Dan Ignat, op. cit., p. 71; Paul Teodoru, op. cit., p. 116.

4 Paul Teodoru, op. cit., p. 118.

5 Ştefan Bălan, Nicolae St. Mihăilescu, op. cit., p. 126.

6 Ibidem, p. 136 şi 170.

7 Ibidem, p. 140; Dan Ignat, op. cit., p. 73; Paul Teodoru, op. cit., p. 118.

254

Timişoara-Jimbolia (1857) şi Timişoara-Stamora-Moraviŝa-Baziaş (1858)1. În sfârşit,

între 1860 şi 1863 a fost construită linia ferată Oraviŝa-Anina, de 34 km, care avea 15

tuneluri şi 30 de viaducte2.

Apoi, în urma firmanului sultanului din 1856, englezii John Staniforth şi John

Trevor Barclay au început în anul 1858, construcŝia căii ferate Cernavodă Port-

Constanŝa, pe o lungime de 63 km, lucrare care a fost finalizată la 4 octombrie 1860 şi

pe care statul român a cumpărat-o în anul 1879, după Războiul de Independenŝă3.

În acest context, domnii celor două Principate nu puteau rămâne indiferenŝi la

procesul de modernizare european. Spre exemplu, o informaŝie insuficient analizată până

acum, ne atestă că în timpul domniei lui Barbu Ştirbei s-a vehiculat proiectul construirii

unei căi ferate de la Orşova la Predeal, care urma să se lege, prin Moldova, de Cernăuŝi

şi, prin estul Munteniei, de tronsonul Cernavodă-Constanŝa4. Acest demers pare, în

contextul alcătuirii documentelor de mai jos, extrem de veridic.

Din păcate, situaŝia politică internă şi internaŝională care a urmat Războiul Crimeii

şi, probabil, starea financiară a ŝării au împiedicat înfăptuirea unui asemenea deziderat.

Abia spre sfârşitul domniei lui Alexandru Ioan Cuza şi la începutul domniei lui Carol I

proiectul a putut fi reluat cu mai mult succes.

Astfel, în urma rezultatelor obŝinute în Dobrogea de către firma engleză John

Trevor Barkley & John Stanisforth, la 1 septembrie 1865, statul român a semnat un

contract cu aceasta pentru construirea liniei ferate Bucureşti-Giurgiu, în lungime de 70

km, însă, în martie 1866, contractul a fost reziliat din pricina condiŝiilor financiare

oneroase şi a lucrărilor de execuŝie necorespunzătoare5. În ciuda rezilierii acestui

contract, statul român a continuat proiectul amintit, aşa încât, la 19/31 octombrie 1869, a

fost inaugurată prima linie ferată din Principatele Unite, pe ruta Bucureşti-Giurgiu6.

Nevoia stringentă a unor mijloace de transport moderne a făcut ca, la 22

septembrie/4 octombrie 1868, să fie adoptată legea pentru construirea unei reŝele de căi

ferate pe teritoriul Principatului României. În urma acesteia, a fost concesionată

societăŝii anglo-austriece Ofenheim construcŝia liniei ferate Suceava-Roman, cu liniile

secundare Vereşti-Botoşani şi Paşcani-Iaşi, a cărei tronson principal a fost finalizat în

decembrie 1869. Tot atunci, un consorŝiul prusac Strussberg a primit concesiunea

1 Dan Ignat, Transporturile ieri şi azi, Bucureşti, Editura Tehnică, 1989, p. 73.

2 Ştefan Bălan, Nicolae St. Mihăilescu, op. cit., p. 156.

3 Ibidem, p. 153; Dan Ignat, op. cit., p. 74.

4 N. Iorga, Viaţa şi domnia lui Barbu Dimitrie Ştirbei, domn al Ţării Româneşti (1849-1866), Vălenii

de Munte, Tipografia «Neamul Românesc», 1910, p. 169-170. 5 Ştefan Bălan, Nicolae St. Mihăilescu, op. cit., p. 161; Dan Ignat, op. cit., p. 74.

6 Ştefan Bălan, Nicolae St. Mihăilescu, op. cit., p. 170; Dan Ignat, op. cit., p. 74.

255

executării căilor ferate pe tronsoanele: Roman-Bacău-Galaŝi (cu ramificaŝia Tecuci-

Bărlad), Galaŝi-Brăila-Buzău-Ploieşti-Bucureşti şi Piteşti-Slatina-Craiova-Turnu

Severin-Vîrciorova. În acest ultim caz, a fost finalizat doar tronsonul Roman-Galaŝi-

Bucureşti-Piteşti (27 decembrie 1870), ce a fost prelungit până la Piteşti (13 septembrie

1872)1.

Aşadar, din documentele în discuŝie se poate observa că acuzaŝia potrivit căreia,

după revenirea pe tronul de la Iaşi, Grigorie Alexandru Ghica ar fi favorizat solicitările

austriecilor în domeniul construcŝiei unei căi ferate şi în cel al fundării unei bănci în

dauna intereselor Principatului Moldovei este profund eronată2. În realitate, oamenii

domnului purtau tratative cu mai mulŝi potenŝiali parteneri din străinătate, îndeosebi din

Franŝa (Compania Creditului Mobiliar, Compania Drumului de Fier Gran Central de

France) şi Prusia (bancherul Fredirih Nulandt [Nulare]), pentru a obŝine cele mai

avantajoase condiŝii pentru patria sa în realizarea acestor proiecte.

Totodată, aceste documente ilustrează şi înscrierea Principatului Moldovei în

efortul general şi constant al statelor europene din epocă pentru modernizarea şi

dezvoltarea infrastructurilor şi, implicit, a economiilor proprii.

„No 2715, 1856 aprilie 123

P<rea> Î<nălŝate> D<oamne>

În urma [trataŝiei urmate]4 propunerilor făcute de către Companiia Creditului

Mobiliar din Franŝa pentru conŝesiia unei linii de drum de fier şî statorniciria unei Banci

în Prinŝipatu<l>5 Moldaviei şi a trataŝiei preliminare urmate între Guvernul Î<nălŝimii>

V<oastre> Prinŝiari, iscălitu<l>31

şî delegatu<l>31

acei companii, d(u)m(i)s(al)i

ingineriul ei şef Bantu, la 2 sept(embrie) 1855, asupra acestui obiect [şî a]6 pentru

7

condiŝiile conŝesiei mai înfăŝoşându-să şî [alte deosăbite proposie de către do]8 [de alte]

9

alte]9 alte deosăbite companie pr(u)sinescu asămine proposiŝie, iscălitu<l>

31 găsăşte de a

1 Ştefan Bălan, Nicolae St. Mihăilescu, op. cit., p. 168; Dan Ignat, op. cit., p. 74.

2 Leonid Boicu, op. cit., p. 84.

3 «No 2715, 1856 aprilie 12» scris de altă mână decât cea care a scris conceptul.

4 «trataŝiei urmate» tăiat cu o linie.

5 Omis.

6 «şî a» tăiat cu o linie.

7 «pentru» scris, de aceeaşi mână, deasupra «şî a».

8 «alte deosăbite proposie de către do» tăiat cu o linie.

9 «de alte» tăiat cu o linie.

256

a sa datorie a vă [propune]1 supune că, de vreme ce să înfăŝoşază concurenŝie pentru

aceste întreprinderi, ar fi de nevoi a să obşti condiŝiile [după]2 cu

3 care Guvernul [ar pu]

4

pu]4 [ar]

5 va pute(a) face conŝesiia exploataŝiei unui drum de fier şî a unui (sic!) Bance

[pentru care sfârşât]6 şî a vă [su<pune>]

7 propune totodată [alăturatul proiect]

8 adoptaria

adoptaria alăturatului proiect de conŝesie‖.

AN-Iaşi, fond Visteria Moldovei, dos. nr. 12/1856, f. 3r-v, concept.

2

„Anafora.

1856 maiu 26

No. 3916

Alăturat pe lângă aceasta supt iscălitul supuni În[n]ălŝâmii Voastre în orighinal

adresa dum(i)s(a)li Fredirih Nulare prezâdent Bancii de Dasau, din 26 a corentii luni

maiu stil nou9, priimită la acest Depart(ament) de Finans, spre mai pre largă pliroforii a

În[n]ălŝimii Voastre [de cerire ci faci a fi protimisit de reprezentaŝâia ci dum(nea)lui faci

ca concorent]10

şî ca consâonar Bancii [dum(nea)lui]11

Moldavii în numile ci să

reprezântează ca12

concurent la vreme când va fi a să regularisî13

în vânzare drumului de

fier aice în Moldaviia, şi a hotărî precum În[n]alt Veŝ(i) binivoi a găsî de cuviinŝă‖.

AN-Iaşi, fond Visteria Moldovei, dos. nr. 12/1856, f. 4r, concept.

1 «propune» tăiat cu o linie.

2 «după» tăiat cu o linie.

3 «cu» scris deasupra lui «după».

4 «ar pu» tăiat cu o linie.

5 «ar» tăiat cu o linie.

6 «pentru care sfârşât» tăiat cu o linie.

7 «su<pune>» tăiat cu o linie.

8 «alăturatul proiect» tăiat cu o linie.

9 «stil nou» scris de aceeaşi mână deasupra rândului.

10 Formula «de cerire ce face […] concorent» a fost tăiată cu o linie.

11 «dum(nea)lui» tăiat cu o linie.

12 Formula «şî ca consâonar Bancei […] să reprezentează ca» a fost scrisă, de aceeaşi mână, deasupra

rândului. 13

«regularisî» scris de aceeaşi mână deasupra rândului.

257

3

„Secretariatul de Stat a Moldovei.

Secŝia …1.

No. 1848

În 30 mai 185<6>2.

Iaşii

Departamenul de Finans

Registratura Generală, no. 6060

Intrată la 31 mai 18563.

Departamentul de Finans

Secŝia III, no. 738

Intratu la 8 iunii 185651

.

Onoratului Departament de Finanse

Suplica prin care d(umnea)lui vorn(i)c(ul) Costachi Rola au propus Preînalŝatului

Domn Stăpânitoru de a să încuviinŝa înfiinŝarea de drumuri de fieru în Moldova,

ecsploatarea de mine şi altele, supuindu-se trataŝiei Consiliului Administrativ

Ecstraordinaru în seanŝa4 domnească din 11 maiu curentu cu înaltă apostilă poroncitoare

de a se lua îndeaproape consideraŝie o aseminea propunere şi a se hotărî marşa ce

urmează a se păzî în această emportantă cvestie, s-au făcut închiere că de vreme ce de la

retragerea Creditului Mobiliar şi încoace singura propoziŝie pentru întreprinderea

drumurilor de fieru în Ŝară este numai aceasta, ear realizarea unei aşa emportante cvestii

în avantajul Ŝerei şi a negoŝului ei atârnă de la concurenŝie , apoi, socotinŝa Consiliului

este a se îngădui cu orice lucrare serioasă din parte-i până la vremea când s-aru ivi şi alte

de aseminea propuneri, pentru ca atuncea să poată fi luată în videre şi propunerea de

faŝă.

1 Necompletat.

2 Necompletat. Completat după data îngregistrării actului.

3 Ştampilă.

4 Şedinŝa-n.AB.

258

Prin urmare, Secretariatul de Statu încunoştiinŝând despre aceasta pe d(umnea)lui

vorn(i)c(ul) Rola, tot odată cu onoru trimite acelui Onorabilu Departamentu copie de pe

citata suplică spre regulă.

Secretariul Statului, I. Ghica <m.p.>

Şef secŝie, …1 <m.p.>‖.

AN-Iaşi, fond Visteria Moldovei, dos. nr. 12/1856, f. 5r-v, orig.

4

„Copie de pe petiŝi(a) d(umi)sali vornicu Costachi Rola, din 6 mai 1856.

Rezoluŝie domnească în 8 mai

1856:

Sfatul nostru Ecstraordinar va lua îndeaproapi consederaŝie propunerile de faŝă

şi va supuni prin anafora marşa ci urmează a să păzi în această importantă cvestie.

Preaînălŝate Doamne!

În urmare procuraŝii trimisă mie de cătră companie înjghebate la Paris de cătră

d(umnea)lor Doltin Şei Delehant derector a drumului de fier Gran Central de France,

Ioan Ghica, Dctcé2 Emanoil d‘Acuna marchiz de Bedmar şi iscălitu<l>

31 pentru

întriprindire în Prinŝipatul Moldovii a unui drum de fier, ecsploatare de mine şi altile,

prin petiŝiea noastră din …49

am supus Înălŝimii Voastri această înpregiurare cu

rugăminte(a) ca să binevoiŝi a poronci locului competent începere(a) negoŝiiaŝilor

atingătoari de concesie cerută de cătră Companiea ce reprezentez a Drumului de Fier în

Moldova.

În[n]ălŝimea Voastră aŝi binivoit a-mi arata atunce că în curându veŝi binevoi a

poronci publicaŝiea condiŝiilor cu care Guvernu<l>31

este în hotărâre a face concesie unii

asemine antreprize şi însămnare termenului la care concurenŝii capitalişti vor fi chemaŝi

a depune condiŝiile lor.

Îndemnat însă de stăruinŝile încredinŝătorilor mei şî nevăzând încă publicaŝie

condiŝiilor Guvernului şi al termenul(ui) al giudicării acestui obiect, ieu îndrăzneală de a

1 Indescifrabil.

2 Prescurtarea copistului.

259

vini iarăşi(i) cătră înălŝâmea voastră, rugându-vă prin aceasta că dacă dare(a) aceştei

concesie prin modul publicării şi al giudicării ei la un termin hotărât nu ieste să să mai

pui în lucrare, să binivoiŝi a poronci Departamentului de Finanse ca să iei în priivire

propunirile mele şi dibataŝia1 condiŝiilor ce sânt gata a înfăŝoşa, iar la dinprotivă, urmând

a se chiema concurenŝă, să fiu încunoştinŝat de pe acuma de o aşa hotărâre, spre regula

încredinŝătorilor mei.

Pentru întocmai, …53

‖.

AN-Iaşi, fond Visteria Moldovei, dos. nr. 12/1856, f. 6r, copie.

Wkład Polaków na rozwój przemysłu naftowego na Półwyspie

Apszerońskim na przełomie XIX i XX wieku

Przemysław Adamczewski

Ekaterina Kuzavleva-Adamczewska

Centrum przemysłu naftowego i największym miastem Półwyspu Apszerońskiego

jest Baku, obecna stolica Azerbejdżanu. Pierwsze wzmianki o mieście pochodzą z końca

I tysiąclecia n.e., aczkolwiek przez długi czas miało ono znaczenie jedynie regionalne i

pełniło funkcję niewielkiego ośrodka handlowego. Sytuacji diametralnie nie zmieniło

przyłączenie wschodniego Zakaukazia do Cesarstwa Rosyjskiego, a także uczynienie z

Baku miasta gubernialnego w 1859 r. Liczba jego mieszkańców rosła dość powoli i w

połowie XIX w. wynosiła kilkanaście tysięcy osób. Nagły rozwój Baku ściśle związany

był z rozpoczęciem eksploatacji ropy naftowej na skalę przemysłową, co nastąpiło w

latach 70. XIX w. Na Półwyspie Apszerońskim ropę pozyskiwano już od czasów

starożytnych, lecz ze względu na prymitywne techniki wydobycia przez wiele wieków

nie stanowiło to zjawiska masowego. W I poł. XIX w., kilka lat po zajęciu przez Rosjan

chanatu bakińskiego, rząd carski wprowadził dzierżawny system eksploatacji ropy

naftowej, wobec czego stała się ona źródłem dochodów państwowych. W dalszym ciągu

wydobywano ją jednak ręcznie, co pozwalało na pozyskanie maksymalnie kilku tysięcy

ton rocznie. Sytuacja diametralnie zmieniła się na początku lat 70. W 1871 r. na

Półwyspie Apszerońskim dokonano pierwszego wiercenia mechanicznego, natomiast w

1872 r. rząd carski zniósł dzierżawny system eksploatacji ropy naftowej. Spowodowało

to napływ kapitału prywatnego i w konsekwencji zwiększyło wydobycie surowca.

Inwestycje w Baku zaczęli prowadzić najbardziej znani ludzi biznesu tego okresu.

1 Dezbaterea-nAB

260

Wśród nich znaleźli się m.in. bracia Nobel i rodzina Rothschildów. Istotne dla rozwoju

Baku było połączenie go drogą kolejową z Batumi, a także wybudowanie między

miastami rurociągu w 1900 r. Główna droga wywozu ropy na rynek rosyjski prowadziła

natomiast drogą wodną przez Morze Kaspijskie i Wołgę oraz drogą kolejową Baku-

Rostów. Zmiany w prawie, unowocześnienie technik wydobywczych i transportowych

spowodowały gwałtowny rozwój przemysłu naftowego. Jego kulminacja miała miejsce

w 1901 r., kiedy to na Półwyspie Apszerońskim wydobyto ponad 11 mln t ropy, co

stanowiło ok. 50% ówczesnej produkcji światowej1.

Rozwój Baku spowodował, że stał się on najbardziej wieloetnicznym miastem na

Kaukazie. Powoli zaczęli napływać do niego również Polacy. Sporą część stanowili

żołnierze przydzieleni do odbywania służby w tej części Cesarstwa Rosyjskiego. Nie

zabrakło jednak także cywili, którzy przyjechali tu dobrowolnie. W konsekwencji na

przełomie XIX i XX w. w guberni bakińskiej zamieszkiwała dość liczna grupa Polaków.

Według pierwszego spisu powszechnego przeprowadzonego w Cesarstwie Rosyjskim,

w 1897 r. w guberni bakińskiej zamieszkiwało 1 439 Polaków2, z czego 835 przebywało

w Baku3.

Wielu przybyłych Polaków należało do inteligencji. Wśród nich liczną grupę

stanowili naukowcy, nauczyciele, nauczycieli, szeroką renomę uzyskali architekci,

którzy zaprojektowali w Baku wiele reprezentacyjnych gmachów, a także

przedstawiciele zawodów technicznych. To właśnie ci ostatni byli szczególnie

poszukiwanymi pracownikami w szybko rozrastającym się mieście. Zdarzały się przy

tym jednostki wybitne, wnoszące istotny wkład w rozwój przemysłu naftowego

napędzającego gospodarkę regionu. W tym kontekście należy wymienić szczególnie

dwie osoby – Witolda Zglenickiego i Pawła Potockiego, których zasług nie można

przecenić.

Witold Zglenicki urodził się w 1850 r. w mazowieckiej wsi, Starej Wargawie4. Od

1866 r. studiował na Wydziale Fizyczno-Matematycznym Szkoły Głównej5 w

Warszawie, a następnie w Instytucie Górniczym im. G.W. Plechanowa w Sankt

Petersburgu. Po zakończeniu nauki w 1875 r. pracował początkowo w Polsce. W 1891 r.

otrzymał stanowisko w Urzędzie Probierczym w Rydze, a w kilkanaście miesięcy po

1 B. Kortus, Przemysł Półwyspu Apszerońskiego, „Przegląd Geograficzny‖ z. 4, 1983, s. 570-571.

2 Gubernia bakińska, http://demoscope.ru/weekly/ssp/emp_lan_97_uezd.php?reg=319 (dostęp

6.12.2012). 3 Baku, http://demoscope.ru/weekly/ssp/emp_lan_97_uezd.php?reg=323 (dostęp 6.12.2012).

4 Obecnie miejscowość znajduje się w centralnej Polsce.

5 Obecnie Uniwersytet Warszawski.

261

tym zatrudniono go w analogicznym urzędzie w Baku, gdzie pracował do końca

swojego życia1.

W niedługim czasie po przybyciu do guberni bakińskiej, Zglenicki skonstruował

nowoczesny, jak na ówczesne czasy, aparat przeznaczony do śledzenia pionów i

odchyleń szybów naftowych2. Swój wynalazek przedstawił na posiedzeniu Bakińskiego

Oddziału Rosyjskiego Towarzystwa Technicznego. Projekt Polaka został szybko

zrealizowany i zastosowany w praktyce, bowiem okazało się, że skonstruowany przez

inżyniera aparat pozwala na zwiększenie tempa wierceń poprzez wczesne wykrywanie

powstających w ich trakcie krzywizn3.

Witold Zglenicki zajął się także badaniem roponośności działek położonych na

Półwyspie Apszerońskim. Jako jeden z pierwszych na świecie stwierdził, że wulkany

gazonaftowe wskazują na tereny obfitujące w ropę naftową. Było to wystąpienie

przeciwko poglądowi, powszechnemu jeszcze do lat 30. XX w., kiedy to ostatecznie go

odrzucono, że wulkany te negatywnie wpływają na złoża ropy4. Po analizie zebranych

danych, Zglenicki wyprowadził również wniosek, że tereny położone bliżej morza są

bardziej zasobne w węglowodory, niż obszary położone w dalszej odległości od

wybrzeża. Z związku z tym rozpoczął badania w zatoce Bibi-Ejbat i na wyspach

położonych niedaleko od Półwyspu Apszerońskiego5.

Polski inżynier za swoją pracę badawczą zyskał szerokie uznanie wśród

miejscowych przedsiębiorców poszukujących surowców energetycznych. Spowodowało

to, że został on jednym ze specjalistów, którzy zostali poproszeni w 1900 r. przez radę

zjazdu bakińskich przemysłowców naftowych o wyznaczenie na Półwyspie

Apszerońskim działek, na których mianoby dokonać próbnych odwiertów pod

wydobycie ropy naftowej. Rozpoznanie terenów roponośnych związane było z tym, że

w 1900 r. administracja państwowa przyjęła przepis pozwalający na ich nabywanie

przez osoby prywatne.

Zglenicki opracował bardzo szczegółowy plan występowania ropy naftowej. W

swojej pracy przedstawił 165 działek, na których eksploatację pozwalał poziom techniki

z początku XX w. Wiele z nich znajdowało się na morzu, bowiem inżynier wykazał, że

1 A. Liebfeld, Działalność inżyniera Witolda Zglenickiego w Baku w latach 1890-1904 i jego zapis

testamentarny dla Kasy im. Mianowskiego, „Kwartalnik Historii Nauki i Techniki, nr 2, 1977, s. 312. 2 Z. A., ogły Buniat-Zade, Witold Zglenicki a problem wydobycia ropy naftowej z dna morskiego,

„Notatki Płockie, nr 4/97, 1978, s. 30. 3 A. Chodubski, Testament inżyniera górnika-geologa Witolda Zglenickiego (1850-1904), „Teki

archiwalne‖, Warszawa 1992, s. 49. 4 J. Chojnacki, O utrwaleniu pamięci wybitnego Polaka inżyniera górnika-geologa Witolda

Zglenickiego, „Notatki Płockie‖, nr 4/97, 1978, s. 26. 5 A. Chodubski, Testament..., s. 49.

262

to właśnie tam znajdują się najbogatsze pokłady surowców energetycznych. Projekt

Zglenickiego do czasów współczesnych nie stracił na swojej aktualności. Obecne

platformy wiertnicze niejednokrotnie zostały usytuowane właśnie na działkach

wskazanych przez Polaka. Zglenicki zaprezentował także techniczny plan użytkowania

wskazanych przez siebie złóż ropy naftowej. W specjalistycznej literaturze było to

pierwsze w historii tego typu opracowanie, przez co w światowej geologii stał się on

prekursorem pozyskania ropy naftowej spod dna morskiego1 - należy jednak podkreślić,

że chodziło w tym przypadku o przemysłowe wydobycie ropy; ręcznie pozyskiwano ją z

dna morskiego już od 1803 r., kiedy to jeden z kupców bakińskich zbudował dwie

studnie oddalone od brzegu o kilkanaście metrów2.

Opracowanie Zglenickiego było pokłosiem jego wcześniejszych badań. Już w

1896 r. zwrócił się on z prośbą do administracji guberni bakińskiej o przydział dwóch

działek znajdujących się w zatoce Bibi-Ejbat pod wydobycie ropy naftowej za pomocą

szybów budowanych bezpośrednio na morzu. Do podania został dołączony nowatorski

projekt techniczny prezentujący pomysł ich eksploatacji. Inżynier przewidywał

zbudowanie w morzu wież wiertniczych osadzonych na palach wbitych w dno. Ropę

miano by zbierać na wodoodpornym pomoście, a następnie spuszczano by ją do

odpowiednio przystosowanych tankowców. W przypadku gwałtownego wytryśnięcia

ropy z szybów, Zglenicki planował przygotowanie specjalnej, żelaznej barki o nośności

200 tys. pudów3, która zabezpieczyłaby bezpieczny wywóz ropy

4.

Polak na swój wniosek otrzymał odpowiedź odmowną uzasadnioną tym, że

organom administracyjnym, do których się zwrócił, nie podlegało dno morskie. Wobec

tego Zglenicki skierował swoją prośbę do Ministerstwa Ziemi i Bogactw Państwowych.

Została ona przekazana do zaopiniowania do Departamentu Górnictwa. Pracownicy tej

jednostki zlecili wydanie negatywnej opinii uzasadnionej tym, że organizacja wydobycia

ropy spod dna morskiego przyniesie znaczne szkody rybołówstwu, a wybudowanie wież

wiertniczych w morzu będzie stanowiło zagrożenie dla statków5. Urzędnicy

jednocześnie jednak przyznali, że należy przeprowadzić szczegółowe badania na temat

roponośności Morza Kaspijskiego i ustalić techniczne i ekonomiczne możliwości

1A. Liebfeld, Działalność..., s. 311 – 315.

2 Организация YARAT! представила проект-3D-mapping Мехти Мамедова "Нефть",

www.trend.az/news/society/2027719.html (dostęp 11.12.2012). 3 1 pud wynosi 16,38 kg.

4 Z. A., ogły Buniat-Zade, Witold..., s. 30-33.

5 Его называли командармом,

www.vos.org.ru/index.php?option=com_content&view=article&id=2026:mat-journal-dialogue-2012-

04-07&catid=276:cat-journal-dialogue-2012-04&Itemid=182 (dostęp 11.12.2012).

263

wydobycia ropy naftowej. W związku z tymi zaleceniami w 1897 r. sprawą zajęła się

specjalnie powołana komisja. Uznała ona, że jest możliwe i opłacalne wydobycie ropy,

lecz nie bezpośrednio z morza, ale po wcześniejszym zasypaniu ziemią części

morskiego przybrzeża, z którego dopiero miano ją pozyskiwać. Zglenicki jeszcze raz w

1900 r. próbował przekonać komisję o zasadności budowy wież wiertniczych

bezpośrednio na morzu. I tym razem pomysł ten odrzucono1. Związane to było z decyzją

administracji państwowej w Sankt Petersburgu o zasypaniu zatoki Bibi-Ejbat na

powierzchni 300 dziesięcin2. Inżynier nie doczekał już rozpoczęcia tych prac, zmarł

bowiem w 1904 r. na nieuleczalną wówczas cukrzycę.

Jeszcze przed swoją śmiercią, w 1901 r. Zglenicki za zasługi na polu naukowym

otrzymał od państwa działkę roponośną położoną niedaleko Surachanów3, a rok później

kolejną, również położoną na Półwyspie Apszerońskim. W końcu przekazano mu także

działkę morską i zgodę na jej zasypanie. Kolejne pola naftowe Zglenicki dokupił zaś z

własnych środków. Poza nimi posiadał również kilka parcel zawierających różnorakie

minerały (głównie miedź i sól glauberską). W konsekwencji w chwili śmierci polski

inżynier dysponował ok. 1 000 hektarami na lądzie oraz ok. 220 hektarami na morzu. W

swoim testamencie zapisał część dochodów czerpanych z eksploatacji działek

roponośnych zapisał m.in. Kasie im. Józefa Mianowskiego. Kasa ta powstała w 1881 r. i

zajmowała się wspomaganiem badań oraz wydawnictw naukowych w Polsce4. Dzięki

legatowi Zglenickiego, miała ona otrzymać dochód z połowy działki znajdującej się

koło Surachanów. Poza tym, po spłacie innych spadkobierców, Kasie miały przypaść

wszystkie pozostałe sumy „pod warunkiem, żeby procent od tego kapitału był użyty na

wydawanie nagród, wedle uznania Zarządu Kasy, za najlepsze dzieło, dotyczące

ogólnoeuropejskiej literatury, sztuki i nauki, w rodzaju nagród Nobla‖5.

Przedstawiciele Kasy początkowo bardzo sceptycznie podchodzili do zapisanego

jej majątku. W dużej mierze wynikało to z tego, że wartości przekazanego spadku w

1905 r. nie sposób było ocenić. W pierwszym okresie zastanawiano się nawet o

możliwości spieniężenia działek, ale w końcu wydzierżawiono je prywatnym firmom.

Najbardziej wartościowa przypadła Towarzystwu Kaspijsko-Czarnomorskiemu, jednej z

1 Z. A., ogły Buniat-Zade, Witold..., s. 30-33.

2 W XIX i na początku XX w. używano zazwyczaj dwóch rodzajów dziesięcin. Tzw. dziesięcina

skarbowa wynosiła ok. 1,09 ha, natomiast tzw. dziesięcina duża ok. 1,5 ha. W tym przypadku trudno

jednoznacznie wskazać, o którą dziesięcinę chodzi. 3 Surachany znajdują się 30 km na pn.-wsch. do Baku. W 1857 r. powstała tam pierwsza na świecie

rafineria ropy naftowej. 4Cele i zadania, www.mianowski.waw.pl/cele.htm (dostęp 10.12.2012)

5 Sprawozdanie XXIII z działalności Kasy pomocy dla osób pracujących na polu naukowym im. dr. J.

Mianowskiego za 1904 r. Warszawa 1905, s. 13-14.

264

największych spółek na Kaukazie, kontrolowanemu przez rodzinę Rothschildów. Na

mocy porozumienia Towarzystwo miało wypłacać Kasie comiesięcznie średnią cenę

giełdowej wartości 1/6 części wydobytego gazu i 1/5 części wydobytej ropy1. Pierwsze

przekazy pieniężne zaczęły napływać w 1908 r. Nie była to wówczas kwota znacząca,

lecz z każdym rokiem gwałtownie ona rosła. Stałe dochody zostały wstrzymane w

połowie 1915 r. z powodu działań wojennych i przerwania komunikacji z Kaukazem. W

ciągu tych siedmiu lat Kasa otrzymała z eksploatacji działek zapisanych przez

Zglenickiego prawie 1 mln 400 tys. rubli, co odpowiadało wówczas 700 tys. dolarów w

złocie2. Dla Kasy w tym okresie były to sumy tak duże, że nie miała ona możliwości

wydatkowania tak znaczących kwot. Ewentualne dalsze wykorzystanie spadku po

inżynierze dla finansowania nauki niosłoby istotne korzyści dla odradzającego się

państwa polskiego. Nastąpiły jednak komplikacje związane z przejęciem władzy w

Azerbejdżanie przez komunistów, co było konsekwencją rewolucji bolszewickiej w

Rosji. Przeprowadzona następnie nacjonalizacja terenów naftowych ostatecznie

uniemożliwiła Kasie im. Józefa Mianowskiego czerpanie korzyści z terenów

roponośnych zapisanych jej Zglenickiego3.

W rezultacie podjęcia decyzji, że ropa naftowa będzie pozyskiwana z dna zatoki

Bibi-Ejbat po jej zasypaniu, w 1906 r. ogłoszono międzynarodowy konkurs na

przeprowadzenie tych prac. Przystąpiono do nich w 1909 r., zaś rok później

kierownictwo nad nimi powierzono Pawłowi Potockiemu4. Tym samym kolejny Polak

przyczynił się do rozwoju przemysłu naftowego na Półwyspie Apszerońskim,

kontynuując prace w zakresie wydobycia ropy spod dna morskiego.

Paweł Potocki urodził się w 1879 r. w Sankt Petersburgu w rodzinie polskiego

oficera wykładającego w Akademii Wojskowej. Ze względu na ojca Paweł Potocki

początkowo kształcił się w Korpusie Paziów.

Początkowo Paweł Potocki kontynuował wojskowe tradycje zostając

absolwentem Korpusu Paziów. Ostatecznie wybrał jednak edukację w cywilnej uczelni

technicznej i w 1901 r. ukończył Petersburski Instytut Techniczny5. Przez pewien okres

pracował w Holandii, gdzie miał okazję zapoznać się z nowoczesnymi technikami

1 Sprawozdanie XXV… za 1906 r. Warszawa 1907, s. 10.

2 A. Liebfeld, Działalność inżyniera Witolda Zglenickiego w Baku w latach 1890-1904 i jego zapis

testamentarny dla Kasy im. Mianowskiego, „Kwartalnik Historii Nauki i Techniki, nr 2, 1977, s. 315. 3 Kwestia dochodów czerpanych przez Kasę z zapisu testamentowego Zglenickiego była tak duża, że

temat ten został podjęty w 1923 r. przez rząd Polski w czasie negocjacji na temat uznania przez Polskę

powstania Związku Socjalistycznych Republik Radzieckich. 4 A. Chodubski, Testament..., s. 49.

5 Paweł Potocki (1879-1932), www.polonia-baku.org/pl/potocki.phtml (dostęp 11.12.2012).

265

prowadzenia robót hydrotechnicznych, a po powrocie pracował przy budowie kanału w

Chersonie u ujścia Dniepru. W 1910 r. Potockiemu zaproponowano objęcie

kierownictwa nad zasypywaniem zatoki Bibi-Ejbat. Dzieło to stał się następnie jego

pasją i przyniosło mu sławę nie tylko w środowisku związanym z wydobyciem ropy. Do

1918 r. wydarto morzu prawie 200 ha1. Dalsze zasypywanie zatoki Bibi-Ejbat zostało

tymczasowo wstrzymane w konsekwencji wojny domowej. Kontynuowano je po

uspokojeniu sytuacji i utworzeniu Demokratycznej Republiki Azerbejdżanu. Znacznego

przyspieszenia prace nabrały po przejęciu władzy przez komunistów, głównie dzięki

inicjatywie Siergieja Kirowa, który w 1921 r. został I sekretarzem Komunistycznej

Partii Azerbejdżanu. Doceniając kompetencje Pawła Potockiego, ponownie powierzono

mu nadzór nad zasypywaniem zatoki. Zaangażowania inżyniera nie zmniejszyła nawet

utrata przez niego wzroku. Kierował on wszystkimi pracami będąc już osobą

niewidomą2. W 1922 r. Potocki stworzył kolejne projekty dotyczące osuszania ponad

100 ha. W przeciwieństwie do wcześniejszych sposobów, tym razem zaproponował

oddzielenie części zatoki od morza tamą i wypompowanie wody. Osuszanie według

pomysłu Polaka przebiegało bez większych problemów. Zaczęto budować nasypy, a na

nich wieże wiertnicze. Pierwszą z nich na sztucznie utworzonym lądzie postawiono w

1922 r., a w 1923 r. rozpoczęto pozyskiwanie surowca z głębokości ponad 450 m3.

Zagrożenie stanowiły zaś liczne pożary wybuchające w nowych szybach. Stały się one

powodem opracowania przez Potockiego nowatorskiego sposobu ich gaszenia,

ponieważ wcześniejsze okazywały się nieskuteczne. Skonstruował w tym celu pompę

piaskową, którą następnie wykorzystywano do tłumienia płomienie za pomocą piasku

tłoczonego do szybów pod wysokim ciśnieniem4.

Paweł Potocki zmarł w 1932 r. w Baku, do końca życia zajmując się pracą

zawodową. Zgodnie ze swoją ostatnią wolą został pochowany wśród szybów naftowych

na części zasypanej zatoki Bibi-Ejbat, niedaleko brzegu Morza Kaspijskiego. Na płycie

nagrobnej azerbejdżańscy naftowcy napisali w języku rosyjskim „Wieczna chwała

utalentowanemu inżynierowi, pionierowi zasypania Zatoki Ilicza”5.

1 A. Chodubski, Polacy w Azerbejdżanie, Toruń 2003, s. 197.

2 A. Chodubski, Inteligencja Polska w Azerbejdżanie w końcu XI i na początku XX wieku, [w:]

„Przegląd Polonijny‖ z. 1 (27), 1983, s. 44. 3 A. Chodubski, Polacy..., s. 198.

4 Tamże.

5 H. Ozonkowa, Witold Zglenicki – prekursor wydobywania ropy spod dna morskiego. W setną

rocznicę śmierci, „Głos znad Pregoły‖, nr 4-5, 2004. W 1922 r. część zatoki Bibi-Ejbat nazwano

Zatoką Iljicza.

266

Paweł Potocki był wysoko cenionym specjalistą i cieszył się dużym uznaniem ze

względu na swoje dokonania. Mimo zmieniających się ustrojów politycznych, każda

nowa władza powierzała mu kierownictwo prac nad zasypywaniem i odwodnieniem

zatoki Bibi-Ejbat i to mimo tego, że inżynier przez ponad 10 ostatnich lat życia był

niewidomy. Jeszcze przed śmiercią władze radzieckie za jego wkład w rozwój

przemysłu naftowego odznaczyły Potockiego Orderem Lenina, najwyższym

odznaczeniem państwowym Związku Radzieckiego. Maksim Gorki po przyjeździe do

Baku pisał, że słyszał legendy o polskim inżynierze, „który całkiem stracił wzrok, lecz

tak dobrze zna Bibi-Ejbat, że nieomylnie wskazuje na mapie teren prac i punkty, skąd

należy zacząć nowe prace‖1. Natomiast rosyjska poetka, Margaryta Aligier, poświęciła

Potockiemu poemat Старик. To właśnie dzięki działalności Potockiego

zapoczątkowano wydobywanie ropy naftowej na skalę przemysłową spod dna Morza

Kaspijskiego, a Azerbejdżan stał się jednym z centrów pozyskiwania surowców

energetycznych w Związku Radzieckim.

Comunicarea eficientă – precondiţie de adaptare a studenţilor în mediul

universitar

Nicolae SILISTRARU, dr.hab, prof. univ.niversitatea de Stat din Tiraspol

Ecaterina ŢĂRNĂ, lector superior, Universitatea de Stat din Tiraspol

Reforma învăŝământului superior din perspectiva principiilor Procesului de la

Bologna este orientat pe formarea competenŝelor funcŝionale ale studenŝilor,

capacităŝilor de integrare socială, de adaptare rapidă şi participare la schimbările ce se

produc în societate, de promovare a valorilor naŝionale, europene şi a celor general

umane. Gândim în cuvinte şi comunicam tot cu ajutorul cuvintelor. Deviza

wittgensteiniana nu căutaŝi sensul unui cuvânt, ci modul lui de întrebuinŝare ne

reaminteşte că singurul control empiric pe care îl avem asupra studiului limbii este

întrebuinŝarea enunŝurilor în situaŝii cotidiene concrete. Sesizăm, în acelaşi timp, că

există o multitudine de situaŝii de comunicare, extrem de diferite şi de variate, precum şi

faptul că activitatea de comunicare deŝine ponderea cea mai ridicată în cadrul

activităŝilor pe care le desfăşoară în mod curent un student. Altfel spus, sensul cuvintelor

depinde întotdeauna de contextul în care sunt plasate. Exista un şir de obstacole în calea

gândirii si rostirii de cuvinte.

Confuziile dintre denotaŝiile si conotaŝiile cuvintelor, lipsa unei moderaŝii în

folosirea sinonimiei, omonimiei sau polisemiei conduc la ambiguitate.

Lumea este plină de contrarii, iar oamenii le descriu prin cuvinte extreme: alb sau

negru, bun sau rău. Această modalitate de polarizare a gândirii prin limbaj ne face

1 Paweł Potocki (1879-1932), www.polonia-baku.org/pl/potocki.phtml (dostęp 11.12.2012).

267

uneori sa „atacăm‖, să nu avem răbdare să căutam o cale de mijloc, să nu ne putem

înfrâna pornirile duşmănoase şi să rostim cine nu este cu mine este împotriva mea!.

Convinşi că putem cunoaşte lucrurile în totalitatea lor, nu ne sfiim să tragem

concluzii mult prea generale, să folosim enunŝuri globalizante, deseori generatoare

de conflicte: Întotdeauna mă critici!.

Cei care vorbesc mult, inutil şi mai comit şi indiscreŝii sunt evitaŝi în comunicare

sau acceptaŝi cu rezerve.

Păstrarea prea multor secrete şi refuzul sistematic de a pune în discuŝie aspecte ale

propriei personalităŝi înseamnă a întoarce spatele comunicării. Egocentrismul este

un păcat pe care comunicarea nu-l tolerează.

Utilizarea abuzivă sau neadecvată momentului comunicării şi componentei

auditoriului a unui jargon sau argou blochează comunicarea.

Preŝiozitatea cuvintelor şi abstractizările exagerate ne pot plictisi, adormi sau

alunga ascultătorii.

Tabelul 1. Obstacole în calea gândirii si rostirii de cuvinte În prezent, a fi informaŝi, a comunica, reprezintă principala dimensiune a existenŝei

fiecăruia dintre noi, devenind atât de prezentă, încât nici măcar nu mai este percepută ca

activitate distinctă. În acest context, majoritatea specialiştilor în domeniu au remarcat că

principalele dimensiuni ale sistemului de personalitate implicate în procesul de

comunicare sunt:

Extroversiunea/ Introversiunea – reprezintă gradul în care studentul este sociabil în

opoziŝie cu cel care nu e sociabil şi este timid.

Stabilitatea emoŝională – este măsura în care studentul are un nivel corespunzător de

control emoŝional.

Simpatizarea – măsura în care un student reuşeşte să fie în ochii celorlalŝi prietenos.

Conştiinciozitatea – gradul în care studentul este responsabil şi ghidat de o anumită

etică/morală.

Deschiderea spre nou – măsura în care studentul gândeşte flexibil şi este receptiv la

idei noi.

Orice act de comunicare între oameni se bazează pe o stimulare senzorială.

Dezvoltarea acuităŝii senzoriale înseamnă îmbunătăŝirea capacităŝii de comunicare,

deschiderea porŝii către propriul spaŝiu interior. Este posibil pentru fiecare student să

înveŝe să observe şi să se observe în timpul comunicării. Înainte de a încerca să

schimbăm comportamentul relaŝional, trebuie să revizuim potenŝialul necesar actului

comunicativ. Dezvoltarea competenŝelor comunicative creează o imagine de sine

pozitivă, fapt care se reflectă imediat in eficienŝa acŝiunilor pe care le întreprindem în

stabilirea relaŝiilor cu cei din jurul nostru. Efectul psihologic al unei relaŝii şi calitatea

relaŝionării se va extinde asupra adaptării şi va influenŝa performanŝa academică,

favorizând încrederea in sine, în propriile forŝe. Deseori avem impresia că ştim sa

relaŝionam cu ceilalŝi, de foarte multe ori aceasta e doar o impresie subiectivă şi nu e

bazata pe deprinderi reale. Riscul acestei impresii nu ar fi evident daca am tinde spre

268

dezvoltarea competenŝelor comunicative. Unele simptome ale lipsei de competenŝe

comunicative pot fi urmărite direct. De exemplu, suntem emoŝionaŝi atunci când vorbim

în faŝa unui public numeros, cu persoane necunoscute sau importante; timizi şi lipsiŝi de

spirit de iniŝiativă, aşteptând să facă altul primul pas. Scopul nostru este de a dezvălui

anumite aspecte referitoare la dezvoltarea unor modalităŝi de comunicare, subliniind

rolul acestora în procesul de adaptarea în mediul academic. Pornind de la ideea că a

comunica înseamnă a exprima ceea ce simŝi, adică lumea ta interioară şi, pentru a

evidenŝia problemele de comunicare cu care se confruntă studenŝii în procesul de

adaptare, am oferit fiecărui student prilejul de a-şi identifica propriile bariere de

comunicare.

Pentru a scoate în evidenŝă posibile bariere de comunicare întâlnite de studenŝi în

procesul de adaptare, li s-a propus să identifice barierele de comunicare pe care le pot

avea în timpul cursurilor şi pe care le consideră importante în procesul de adaptare în

mediul universitar. Remarcăm faptul că identificarea barierelor de comunicare a fost

constatată după ce studenŝii au studiat tema respectivă în cadrul cursului Bazele

Comunicării.

Nr

La

nivel

emoţ

ional

Canal

de

comuni

care

Ca

emiţă

tor

Ca

recep

tor

La nivel

de

interacţ

iune

în grup

La

nivel

de

inten

ţie

Privind

etica

comuni

cării

Privind

sincroniz

area

La

nivel

de

accept

anţă

150

33/22

%

30/20%

26/17%

16/11%

13/9%

11/7%

11/7%

6/4%

4/3%

Tabelul 2 Bariere de comunicare

Prin urmare, 22% din 150 studenŝi au blocaj emoŝional la cursuri, 20% consideră

bariere la nivel de canal - mediul universitar, 17% dintre studenŝi menŝionează

vocabularul drept barieră la nivelul emiŝătorului, 11% dintre respondenŝi apreciază

înŝelegerea mesajului drept barieră la nivelul receptorului, 9% au bariere la nivel de

interacŝiune în grup, 7% – bariere la nivel de intenŝie în timpul comunicării în grup, 4%

– la nivel de sincronizare, referindu-se la momentul potrivit în timpul comunicării, 3% –

acceptanŝa, 7% dintre studenŝi consideră semnificative barierele la nivel de etică a

comunicări. Aşadar, toŝi studenŝii au identificat anumite bariere, ceea ce ne determină să

afirmăm că adaptarea în mediul universitar presupune şi cunoaşterea anumitor strategii

de depăşire a barierelor de comunicare. Comportamentul studentului inadaptat poate fi o

consecinŝă a unei labilităŝi afective cu tendinŝă spre emotivitate ridicată şi din această

cauză studentul este adesea blocat. Aceste blocaje se răsfrâng negativ asupra capacităŝii

de învăŝare şi asupra propriilor aspiraŝii. În cadrul activităŝilor, studentul este lipsit de

trăirea propriului succes, iar aceasta reduce securitatea intelectuală atât de necesară

adaptării la situaŝii noi.

Potrivit concepŝiei autorului C. Rogers, specificăm anumite modalităŝi prin care

studenŝii pot fi încurajaŝi să vorbească:

269

1. Respectul

Aceasta implică respectul pozitiv necondiŝionat, convingerea că studentul este O.K. ca

persoană, chiar dacă nu-i aprobi comportamentul. Modul în care comunici

demonstrează respectul faŝă de această persoană. Îŝi poŝi manifesta respectul faŝă de o

persoană prin următoarele moduri:

acordându-i timp;

amintindu-ŝi numele lui şi prezentându-te;

asigurându-te că aveŝi poziŝii de egalitate când staŝi unul în faŝa celuilalt;

acordându-i atenŝie pozitivă, prin ascultarea pozitivă;

evitând să-l întrerupi sau să vorbeşti în acelaşi timp cu el;

punându-i întrebări;

evitând să-l critici sau să-l judeci;

folosind un limbaj simplu şi pe înŝeles.

2. Empatia

Aceasta implică abilitatea de a vedea lumea prin ochii studentului şi de a încerca să

înŝelegi modul în care acesta simte. Moduri de manifestare a empatiei:

zâmbind când studentul zâmbeşte;

reflectând sentimentele studentului;

împărtăşindu-i experienŝele noastre dacă sunt relevante; trebuie să fii atent să nu

ajungi în centrul atenŝiei şi să intervii prea des;

aprobă-i sentimentele şi nu-l împiedica să-şi exprime sentimentele prin afirmaŝii de

tipul: „nu ar trebui să fii trist acum‖, „uită, acum totul a trecut…‖

3. Sinceritatea

Sinceritatea sau congruenŝa înseamnă să fii considerat ca o persoană care spune ce

gândeşte. Aceasta implică onestitate şi transmiterea unor mesaje consistente la nivel

verbal şi nonverbal.

Moduri prin care poŝi manifesta sinceritate:

vorbind despre sine;

împărtăşind sentimente;

nu pretinde la ceea ce nu eşti;

nu promite ceea ce nu poŝi;

respectă promisiunile şi înŝelegerile,

fiind consistent în comportament;

nu fi defensiv. [3, p. 37].

Aşadar, comunicarea constituie o precondiŝie pentru toate tipurile de activităŝi.

Studentul trebuie să dispună de capacităŝi de a se angaja în activitatea de comunicare cu

scopul adaptării rapide în mediul universitar. Prin definiŝie, comunicarea trebuie să fie

bilaterală. Aceasta presupune flexibilitatea rolurilor, o interacŝiune şi nu doar o

transmitere de mesaje. Pentru determinarea nivelului de comunicare în relaŝiile

270

interpersonale studenŝilor li s-a propus să noteze pe o scară de la 1la 5 nivelul de

comunicare.

Fig. 1.Relaţii de comunicare

Generalizând aceste rezultate, observăm că studenŝii au relaŝii medii şi slabe de

comunicare cu: profesorii, colegii, necunoscuŝii etc. Analizând datele, am constatat că

aceşti studenŝi nu sunt sociabili, preferă singurătatea, nu acceptă schimbările, sunt timizi

şi au diverse bariere pronunŝate de comunicare. Un indicator determinant în adaptarea

studentului este şi capacitatea de înŝelegere şi de utilizare a limbajului ca mijloc de

comunicare. Lucrul pe grupe şi lucrul individual înseamnă pentru studenŝii inadaptaŝi

mai multă muncă, mai mult consum de energie psihică şi, evident, o atenŝie sporită în

procesul adaptării.

Delegându-le studenŝilor responsabilităŝi în ceea ce priveşte libertatea exprimării, am

constatat numeroase dificultăŝi, probleme care îi frământă. În general, am aflat multe

lucruri despre motivaŝia, potenŝialul, personalitatea, aspiraŝiile şi valorile studenŝilor.

Aici se încadrează şi competenŝele comunicative, care permit studentului posibilitatea de

a participa într-un mod constructiv şi eficient la activitatea universitară.

Autorul Josef De Vito afirmă că o funcŝie importantă în comunicare este competenŝa

de comunicare. Pentru o mai bună înŝelegere a termenului, autorul face referinŝă la

următorul exemplu: Învăŝăm competenŝa de comunicare în mod asemănător cu

învăŝarea felului în care se mănâncă cu furculiŝa şi cuŝitul: observându-i pe ceilalŝi, prin

instrucŝiuni diferite, prin încercare şi eroare. Când ne referim la competenŝa de

comunicare, susŝine Jablin (1994), trebuie să înŝelegem comunicarea ca un set de

abilităŝi, resurse primare cu care un comunicator este capabil să utilizeze procesul de

comunicare. Resursele sunt cunoştinŝele strategice despre reguli şi norme de

comunicare, capacităŝi, abilităŝi, cum ar fi abilitatea de codare şi decodare. Este de

reŝinut faptul că atunci când vorbim de competenŝa de comunicare trebuie să ne gândim

271

la comportament şi cogniŝie. Competenŝa de comunicare este considerată funcŝie

importantă a comunicării referindu-se şi la abilitatea de a realiza o comunicare potrivită

într-un anumit context. În această direcŝie trebuie să facem o distincŝie dintre noŝiunile

competenŝa de comunicare şi competenŝa lingvistică, care deseori sunt utilizate greşit.

Competenŝa lingvistică este dată de ansamblul posibilităŝilor pe care le are un subiect

vorbitor al unei limbi în ceea ce priveşte capacitatea de a construi şi de a recunoaşte

fraze corecte din punct de vedere gramatical, de a le interpreta pe cele cu sens şi de a le

identifica pe cele ambiguu dintr-o anumita limbă. În teoria lui N. Chomsky, competenŝa

se opune performanŝei, într-un mod în care limba se opune cuvântului la F. Saussure.

Noŝiunea de competenŝă se raportează la un locutor individual, în timp ce limba este o

entitate socială. Performanŝele lingvistice ale vorbitorului unei limbi nu ŝin neapărat de

competenŝele lingvistice pe care le poate demonstra, ci de capacitatea de a pune „în joc"

zestrea acumulată de termeni (semnificând) şi complexul de reguli pentru a obŝine

sensuri noi. Prin urmare, performanŝele lingvistice mai reclamă şi ansamblul

cunoştinŝelor despre lume ale studentului şi o anumită practică în abordarea şi

gestionarea relaŝiilor interumane, care pot funcŝiona independent de competenŝa

lingvistică. În acest sens, cercetătorul Hobermos a stabili că fiecare act de comunicare

competent trebuie să fie orientat spre:

prezentarea unei exprimări care să poată fi înŝeleasă;

afirmarea unor propoziŝii de cunoaştere;

stabilirea unor relaŝii sociale corecte;

relevarea experienŝei vorbitorului.

Pornind de la ideea că a comunica înseamnă a exprima ceea ce simŝi, adică lumea ta

interioară şi, pentru a evidenŝia problemele de comunicare cu care se confruntă studenŝii

în procesul de adaptare, am oferit fiecărui student prilejul de a-şi identifica propriul stil

de comunicare în relaŝiile cu ceilalŝi. În acest scop, studenŝilor li s-a propus Testul de

comunicare. Rezultatele testului au demonstrat că: 23% dintre studenŝi manifestă un stil

de comunicare agresiv şi iritant; 26% dintre studenŝi au un stil tensionat, cu greu îşi

păstrează calmul şi echilibrul în discuŝii; 23% - posedă un stil oscilant de comunicare,

deoarece nu au abilităŝi de comunicare dezvoltate suficient; 20% dintre studenŝi posedă

un stil echilibrat; doar 8% dintre studenŝi îşi pot impune opiniile calm, fără

susceptibilitate. Prin urmare, considerând semnificative, în procesul de adaptare

eficientă, stilul echilibrat şi cel calm, deschis spre relaŝii, constatăm că doar 28% dintre

studenŝi pot fi caracterizaŝi ca persoane deschise, care oferă interlocutorului posibilitatea

de a dialoga şi care posedă reale aptitudini de comunicare atât de necesare în adaptare şi

performanŝă.

Diferenŝele privind manifestarea stilului de comunicare în procesul de adaptare,

obŝinute prin aplicarea Testului de comunicare sunt semnificative şi sunt prezentate în

următoarea figură.

272

Fig. 2. Stil de comunicare – rezultatele comparative

(pretestare/posttestare)

Datele obŝinute permit să afirmăm că stilul echilibrat (47%) şi stilul calm (36 %)

demonstrează importanŝa schimbărilor obŝinute în cadrul experimentului formativ. După

cum am menŝionat, comunicarea contribuie la adaptarea mai uşoară a studentului, la

raportarea propriei persoane la alŝii care asigură nevoia de afectivitate, securitate şi

dezvoltarea personalităŝii. Pentru a obŝine un randament maxim, este necesar ca

solicitările studentului să fie în concordanŝă cu posibilităŝile de dezvoltare a acestuia.

Înŝelegerea şi acceptarea studentului aşa cum este, determină răspunsuri raŝionale la

solicitările mediului, comunicare şi angajare în activităŝile care necesită efort de

adaptare. Recomandările specialiştilor în domeniu pot fi reduse la un set de reguli,

norme, pe care respectându-le poŝi evita nerecunoaşterea şi conflictul. Este de reŝinut că,

ameninŝând, înjosind, ofensând, nu faci altceva decât contribui la sporirea greutăŝii

patologiei psihice din lumea care ne înconjoară. Un model de analiză simplu, uşor

aplicabil şi uşor de reŝinut este structurat pe răspunsurile oferite întrebărilor: de ce?,

cine?, ce? şi cum? comunică.

1. De ce? (scop)

a. de ce comunic? Care este scopul? Să informez, să influenŝez, să conving, să

fraternizez cu cineva, să fac conversaŝie?

b. ce sper să realizez? O schimbare de atitudine, de opinie?

2. Cine?

a. cine este receptorul mesajului meu?

b. ce fel de persoană este? ( personalitate, vârstă, statut, preocupări etc.)

c. ce ştie deja despre conŝinutul mesajului meu? (mult, puŝin, nimic)

d. cum va reacŝiona la mesajul meu?

e. care este relaŝia mea cu interlocutorul?

3. Ce?

a. ce aş dori să spun?

273

b. ce doreşte el să ştie?

c. ce informaŝii pot emite?

d. ce informaŝii pot oferi pentru a fi clar, concis, amabil, corect, complet?

e. ce voi spune cu exactitate?

4. Cum?

a. cum voi comunica? Prin imagini, cuvinte? Care vor fi acestea?

b. ce mod de comunicare ar fi apreciat?

c. cum voi organiza informaŝiile pe care doresc să le transmit? Voi face apel la o

prezentare deductivă sau inductivă?

d. cum voi realiza efectul dorit?

După cum observăm, a comunica nu înseamnă doar a multiplica acte de vorbire,

aceasta presupune antrenarea interlocutorului în procesul comunicativ în planul

schimbului informaŝional şi interpersonal. Este cunoscut faptul că dezvoltarea

competenŝelor de comunicare s-au dovedit a fi eficiente prin însuşi exerciŝiul

comunicativ. Mulŝi studenŝi renunŝă să comunice, iar cauza principală a acestui

sentiment este frica inconştientă de a împărtăşi trăirile sufleteşti cu ceilalŝi. Problemele

de comunicare în marea majoritate a relaŝiilor interpersonale îşi au originea în

obiceiurile învăŝate în copilărie, în primii ani de şcoală. Dependenŝa studentului faŝă de

sistemul de comunicare în mediul universitar este o realitate acceptată. Unii autori

consideră că tinerii care studiază la universitate se dezvoltă în mod specific datorită

procesului de adaptare şi integrare în mediul universitar: Frecventarea studiilor la nivel

universitar influenŝează atitudinile, valorile şi personalitatea pe termen lung [1, p. 180].

Prin urmare, una dintre cele mai importante competenŝe implicate în procesul de

adaptare în mediul universitar este comunicarea studentului, reflectând gradul de

participare la procesul de instruire. Aşadar, pasivitatea în comunicare, lipsa

vocabularului sunt dificultăŝi de adaptare în mediul universitar. Competenŝele de

comunicare sunt considerate esenŝiale în transmiterea şi în receptarea informaŝiilor care

sunt importante în procesul de adaptare a studentului.

BIBLIOGRAFIE:

1. Adams G., Berzonsky M. Psihologia adolescenŝei: manualul Blackwell. Iaşi:

Polirom, 2009

2. Cristea S. Fundamentele ştiinŝelor educaŝiei: Teoria generală a educaŝiei.

Chişinău: Litera Educaŝional, 2003.

3. Rogers Carn A deveni o persoana Bucuresti Editura 3, 2008

4. Zlate M., Negovan. Adaptare şi strategii de adaptare. Probleme fundamentale ale

psihologiei şi ştiinŝelor educative. Bucureşti: Universităŝii,2006

274

Aspecte privind organizarea activităţii capuchehăilor Ţării

Moldovei în secolele XVI-XVII

Eugen Cernenchi, Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞM

O instituŝie importantă a practicii diplomatice din Ŝările Române a fost –

capuchehailâcul. Fiind de origine otomană, ea fost preluată de Ŝara Românească, Ŝara

Moldovei şi Transilvania în urma accentuării suzeranităŝii otomane. Dacă în Imperiul

Otoman această instituŝie avea un caracter strict administrativ, atunci în Ŝările Românea

ea a întrunit atribute şi funcŝii diplomatice.

Problema instituŝiei capuchehăilor aduce în discuŝie chestiuni importante care ŝin

de raporturile Ŝărilor Române cu Poarta, în special regimul lor politic şi situaŝia de drept

a acestor ŝări faŝă de Imperiul Otoman. Evoluŝia instituŝiei capuchehăilor este legată de

importante evenimente din istoria Ŝărilor Române din secolele XVI-XVII, evenimente

care pun în evidenŝă raporturile româno-otomane, mai ales limitarea autonomiei,

procesul de sporire a obligaŝiilor faŝă de Poartă etc.

Fiind o instituŝie de origine turcă, cu funcŝii diverse în sistemul şi nomenclatura

administrativă otomană, capuchehaia se individualizează în ceea ce priveşte Ŝările

Române, devenind o instituŝie de un caracter special şi cu o continuitate de lungă durată

(de circa trei secole). Existenŝa acestei instituŝii implică, prin evoluŝia ei şi aspecte de

politică externă şi organizare a activităŝii diplomatice în Ŝara Moldovei, care nu se

limitează doar la raporturile cu Poarta ci şi la relaŝiile cu ŝările vecine Imperiului

Otoman.

Prima lucrare consacrată în întregime şi în mod nemijlocit instituŝiei capuchehăii

este aceea a lui Ion D. Condurachi Soli şi agenŝi ai domnilor Moldovei la Poartă în

secolul al XVII-lea1, care se bazează pe un material documentar relativ bogat,

cuprinzând izvoare istorice publicate până atunci şi chiar documente turceşti aflate în

traducere sau rezumate la Biblioteca Academiei. Capitolele lucrării indică şi principalele

probleme abordate: terminologia, principalele capuchehăi cunoscute în secolul al XVII-

lea, numărul capuchehăilor, persoanele care puteau fi capuchehaie, atribuŝiile,

imunităŝile şi prerogativele, îndemnizaŝiile şi lefile, locuinŝa capuchehaielor la Istanbul.

Lucrarea are meritul de a fi arătat pentru prima oară mai pe larg atribuŝiile şi

prerogativele agenŝilor la Poartă, diferenŝa faŝă de solii temporari, capuchehaia servind

nu numai ca reprezentant, dar şi ca administrator şi ostatic răspunzător de îndeplinirea

îndatoririlor la care erau obligaŝi domniii Ŝării Moldovei.

Problema capuchehaielor a fost reluată ceva mai târziu în lucrarea lui Aurel H.

Golimaş Despre capuchehăile Moldovei şi poruncile Porŝii către Moldova până la 1829.

Contribuŝii la cunoaşterea raporturilor de drept dintre Moldova şi Turci2. Termenul

1 Ioan D. Condurachi, Soli şi agenŝi ai domnilor Moldovei la Poartă în secolul al XVII-lea, Bucureşti,

1920. 2 Aurel H. Golimaş, Despre capuchehăile Moldovei şi poruncile Porŝii către Moldova până la 1829.

Contribuŝii la cunoaşterea raporturilor de drept dintre Moldova şi Turci, Iaşi, 1943.

275

cronologic limită, 1829, anul din titlu, se referă la data după care capuchehaiele, în

concepŝia autorului, îşi schimbase complet caracterul. Multe din capitolele lucrării sunt

tratate şi în lucrarea lui Ion D. Condurachi. A. Golimaş însă întregeşte cercetarea şi o

duce până la 1829, aducând informaŝii noi, extrase din bogatul material existent pentru

secolul al XVIII-lea (în comparaŝie cu secolul anterior). De asemenea el a încercat să

încadreze tema în complexul de probleme pe care le ridicau suzeranitatea otomană în

Moldova şi raporturile internaŝionale văzute din Constantinopol, unde capuchehăile

Moldovei de multe ori au jucat un rol destul de important.

Însă, atât lucrarea lui Ion D. Condurachi cât şi cea a lui Aurel H. Golimaş sunt

astăzi depăşite în multe privinŝe atât de bogăŝia unui material adus la lumină ulterior, cât

şi de noi interpretări date unor probleme fundamentale.

Pentru cercetarea problemei capuchehăilor domnilor Ŝării Moldovei în secolele

XVI – începutul secolului al XVIII-lea, situaŝia documentară este în multe privinŝe

dificilă. Sursele de bază sunt izvoarele narative (cronicile interne, lucrările lui Dimitrie

Cantemir etc.), precum şi cele documentare, interne sau externe. Sursa principală pentru

cunoaşterea activităŝii şi persoanei unui anume capuchehaia, rămâne a fi actele externe,

în special rapoartele ambasadorilor străini şi ale trimişilor puterilor străine acreditaŝi la

Constantinopol. Deşi sporadic, documentele turceşti aduc ştiri preŝioase

În stabilirea relaŝiilor paşnice româno-otomane un rol însemnat, adeseori

decisiv, l-au avut misiunile diplomatice. În literatură au fost evidenŝiate diferite categorii

de trimişi sau agenŝi ai domnului (soli, ostatici, protectori, capuchehăi)1.

Într-o primă etapă, care ŝine de la mijlocul secolului al XV-lea până în prima

jumătate a secolului al XVI-lea, pacificarea relaŝiilor politico-militare dintre Ŝara

Moldovei şi Imperiul Otoman a fost efectuată de misiunile diplomatice temporare. Solii

(în turceşte elciyân) împuterniciŝi de voievozi vor reglementa prin tratative raporturile

politice, economice, financiare cu Statul Otoman. Acest fapt îl menŝionează la 1490,

umanistul Fillipo Buonaccorsi Callimachus (1437-1496) „iar valahii, după ce au respins

armele şi încercările ei, s-au învoit prin tratate nu ca învinşi, ci ca învingători‖2.

Binecunoscută este solia boierului Mihu logofătul, care în 1456 era înzestrat cu puteri

speciale de Petru Aron (1451-1457) şi adunarea Moldovei de la Vaslui, „ca să plece la

turci, să înlăture greutatea noastră şi să ne facă nouă pace, aşa ca ŝara noastră să nu se

mai piardă‖3.

1 Ioan D. Condurachi, Op. cit., p. 12; Aurel H. Golimaş, Op. cit., p. 23-24.

2 Şerban Papacostea, Tratatele Ŝării Româneşti şi Moldovei cu Imperiul Otoman în secolele XIV-XV:

ficŝiune politică şi realitate istorică, în Stat, Societate, Naŝiune. Interpretări istorice, Cluj-Napoca,

1982, p. 98. 3 Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, Vol. II (1490-1486), întocmit de L. Şimanschi, G. Ignat

şi D. Agache, 1976, p.86, doc.58. Mai amănunŝit vezi – L. Şimanschi, „Închinarea” de la Vaslui (5

(iunie) 1456), în AIIAX, T. XVIII, 1981, p. 613-638; Ştefan S. Gorovei, Moldova în „Casa Păcii”. Pe

marginea izvoarelor privind primul secol de relaŝii moldo-otomane, în AIIAX, T. XVII, 1980, p. 635-

667.

276

Ulterior se va institui regula prin care domnii Moldovei vor trebui să trimită

anual la Poartă, până la Sf. Gheorghe (de fapt până la 1 mai) un sol cu tributul ŝării1. La

început aceşti trimişi vor fi desemnaŝi cu termenul general de elciyân (soli, ambasadori).

Acelaşi termin v-a fi utilizat de otomani şi pentru desemnarea trimişilor Veneŝiei,

Poloniei, Franŝei, Angliei şi altor state. Totuşi pe măsură ce Ŝara Moldovei era tot mai

mult integrată sistemului otoman, termenul de elci va fi şi el înlocuit, treptat, începând

cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea, cu cel de Kapukethudasi , adică „reprezentant

la Poartă‖, denumire pe care o purtau şi reprezentanŝii la Istanbul ai sultanei valide

(mama sultanului), precum şi ai marilor demnitari otomani, inclusiv ai beilerbeilor din

provincii. Astfel, deteriorarea statutului domnilor Ŝării Moldovei în raport cu Imperiul

otoman, a dus la diminuarea statutului reprezentanŝilor lor la Istanbul.

Cert este că din prima jumătate a secolului al XVI-lea, odată cu strângerea tot

mai puternică a legăturilor de dependenŝă dintre Moldova şi Imperiul Otoman, voievozii

au simŝit nevoia ca, pe lângă ostaticii (fii de domn şi boieri) şi protectorii aflaŝi deja la

Constantinopol, interesele lor şi ale ŝării să fie apărate în faŝa autorităŝilor otomane de

unul sau mai mulŝi oameni de încredere. Apar, astfel, aşa-numiŝii „purtători de grijă la

Poartă‖ sau, cum îi numeşte Ion Neculce, „purtători de trebile ŝării, la viziriul şi la alte

căpetenii a Porŝii împărăteşti‖2. În actele de cancelarie şi cronicile turceşti li s-a spus

kapu-kethudalari sau kapu-kehayalari (la singular, kapu-kethudasi, kapu-kehayasi).

Termenul s-a impus să fie folosit din secolul al XVII-lea. În izvoarele româneşti erau

desemnaŝi prin termenii – capuchehaie, capichehaie etc3. În „Descrierea Moldovei‖,

Dimitrie Cantemir explică termenul „capuchehaia ..., adică reprezentantul său (al

domnului – n.n.) permanent la curte‖4. Prin tratatul de pace ruso-turc de la Kuciuk-

Kainargi din 1774, capuchehăile Moldovei şi Ŝării Româneşti vor primi şi recunoaşterea

internaŝională cu gradul de „însărcinaŝi cu afaceri‖5. Uneori, în corespondenŝa

diplomatică a reprezentanŝilor puterilor europene acreditaŝi la Poartă (Veneŝia, Franŝa,

Olanda, Habsburgii etc.) ei vor fi denumiŝi şi prin termenul generic – agenŝi. Spre

exemplu, Simeon Contarini, bailul veneŝian la Constantinopol, scria în 1609 despre

Caraman Aga, capuchehaia Movileştilor numindu-l „agente del Principe Moldave‖6.

În Imperiul Otoman, prin capuchehaia se înŝelegea orice agent sau reprezentant

oficial la Istanbul al intereselor unui mare dregător (mare vizir, guvernatori de provincie,

hanul Crimeei) sau unui stat străin. Trebuie de menŝionat însă faptul, că agenŝii Ŝării

Moldovei, care aveau şi funcŝii cu caracter consular şi diplomatic, se deosebeau de

1 Mihai Maxim, Noi documente turceşti privind Ŝările Române şi Înalta Poartă (1526-1602), ed. Istros,

Brăila, 2008, p. doc. nr. 1, p. 41-45, nota 17; doc. nr. 16,17, p. 122-127. 2 Ion Neculce, Letopiseŝul Ŝării Moldovii, în Letopiseŝul Ŝării Moldovei, Chişinău, 1991, p. 335

3 Instituŝii feudale din Ŝările Române. Dicŝionar. Bucureşti, 1986, p. 42.

4 Dimitrie Cantemmir, Descrierea Moldovei. Traducere după originalul latin de Gheorghe Guŝu.

Bucureşti, 1973, p.158-159. 5 Moldova în contextul relaŝiilor politice internaŝionale. 1387-1858, volum alcătuit de I. Eremia,

Chişinău, 1992, p.260. 6 Hurmuzaki, Documente, Vol. IV/2, p.306, doc. CCCX, CCCXI.

277

capuchehăile guvernatorilor de provincii turceşti – care erau simpli intendenŝi cu

atribuŝii administrative. În al doilea rând trebuie de subliniat că documentele turceşti îi

numesc capuchehăi nu numai pe reprezentanŝii domnilor români, dar şi pe cei ai Franŝei,

Austriei, Rusiei etc. Astfel un firman din 1734 vorbeşte de Thalmann, capuchehaia

împăratului habsburgic Carol al VI-lea, iar în 1771 sultanul Mustafa al III-lea face

referire la baronul de Thugut, „capuchehaia devletului austriac‖1.

Există diferite păreri despre faptul, când au apărut pentru prima dată

reprezentanŝi permanenŝi ai Ŝărilor Române la Poarta Otomană. Pentru Moldova, Ioan

D. Condurachi în lucrarea sa admitea existenŝa primilor capuchehăi doar către sfârşitul

secolului al XVI-lea2. Aurel H. Golimaş în lucrarea sa „Despre capuchehăile Moldovei

şi poruncile Porŝii către Moldova până la 1829. Contribuŝii la cunoaşterea raporturilor de

drept dintre Moldova şi Turci‖ subliniază că „cert numai după 1538, anul ce marchează

începutul vasalităŝii Moldovii... am putea vorbi de existenŝa agenŝilor permanenŝi pe

lângă Poartă‖. Autorul avansează chiar ideea că „ostatecii au fost, într-o formă, primele

noastre capuchehăi‖. El îl consideră pe Alexandru, fiul lui Ştefan cel Mare, pe Ştefan

Lăcustă, nepotul aceluiaşi domn, şi pe Iliaş, fiul lui Petru Rareş, ca fiind „în ultima

decadă a secolului al XV-lea, ori în primele decade ale secolului următor‖, printre

„primii agenŝi permanenŝi, moldoveni, pe lângă sublima Poartă‖3. Istoricul şi juristul

Ioan Matei fixează ca dată pentru apariŝia capuchehăilor „prima jumătate a secolului al

XVI-lea‖4. Mai mult de cât atât, el susŝine că capuchehăile Ŝărilor Române „împreună

cu bailii veneŝieni, sânt primii reprezentanŝi ai unor puteri străine acreditaŝi la

Constantinopol‖5.

Conform informaŝiilor expuse de Cantemir în „Descrierea Moldovei‖,

capuchehaia era reprezentantul personal al voievodului „principes residente‖6 la curtea

otomană „kapukehaia in aula otomanicae residens‖7. În acelaşi timp autorul îl

desemnează şi ca reprezentant al ŝării „kapukehaia Moldaviae‖8. Capuchehăile erau

numite în funcŝie, în general, de domni. Însă, ca şi în practica diplomatică din epocă,

candidatul trebuia să aibă şi acceptul autorităŝilor otomane. Astfel, Dimitrie Cantemir

relatează că, în cadrul audienŝei solemne la marele vizir a noului candidat la scaunul

Ŝării Moldovei, domnul îl prezenta autorităŝilor oficiale otomane şi pe capuchehaia sa la

Constantinopol „...îi înfăŝişează pe capuchehaiasi sau solul său la Poartă, care-l însoŝeşte,

şi se roagă de vizir să se milostivească să-l ia şi pe acesta sub oblăduirea lui‖9. În acest

1 Mihail Guboglu, Catalogul documentelor turceşti, Vol. II, Bucureşti, 1965, doc. 787,972.

2 Ioan D. Condurachi, Op. cit., p. 28-29.

3Aurel H. Golimaş, Op. cit., p. 26-27.

4 Ioan Matei, Reprezentanŝii domnilor români la Poarta otomană, în Istoria dreptului românesc, Vol.I,

Bucureşti, 1980, p.468. 5 Ibidem

6 Cantemir Dimitrie, Descrierea Moldovei..., p.162-163, 272-273, 300-301.

7 Ibidem, p. 142-143, 158-159.

8 Ibidem, p. 142-143.

9 Dimitrie Cantemmir, Descrierea Moldovei..., p. 60.

278

fel agrementul marelui vizir faŝă de candidatura capuchehăii înlocuia acreditarea oficială

practicată pentru ambasadorii din ŝările europei occidentale.

În privinŝa modului de organizare al capuchehailâcului Ŝării Moldovei de la

Constantinopol, izvoarele istorice nu dau prea multe amănunte. În „Istoria ieroglifică‖,

Dimitrie Cantemir vorbeşte despre existenŝa la Istanbul a unei capuchehaia de frunte,

ajutată de alŝi agenŝi („dulăi‖, „câini‖), de iscoade („cotei‖) şi un corp de călăraşi

(„ogari‖), care făceau oficiu de curieri, asigurând trimiterea şi primirea corespondenŝei

din ŝară1.

Organizarea reprezentanŝei domnilor Moldovei la Istambul a fost bine cunoscută

de către Dimitrie Cantemir. Această funcŝie a fost îndeplinită de tatăl său, Constantin

Cantemir, care a fost „ad aulam Sultaneam capukehaia (rezidentem)‖2 (între sfârşitul

anului 1681 – prima jumătate a anului 1682)3 în a treia domnie a voievodului Gheorghe

Duca (1678-1683)4. Necătând la faptul că nu ştia carte, se pare că a fost ales în calitate

de capuchehaie pentru faptul că „ştiindu limbi multe (turceşte şi tătăreşte)‖5 putea să

îndeplinească îndatoririle obişnuite legate de această funcŝie. În afară de aceasta Dimitrie

Cantemir a fost familiarizat cu activitatea capuchehăilor şi în perioada când a stat la

Constantinopol în calitate de ostatic (între începutul anului 1690 – mijlocul anului

1692)6. Tot odată însuşi Dimitrie Cantemir a îndeplinit funcŝia de capuchehaie, fiind

agentul fratelui său Antioh Cantemir în prima domnie a acestuia (1695-1700), împreună

cu Chiriŝă Mihalachi7.

Alegerea dintre boieri a celor care urmau să îndeplinească o misiune diplomatică

într-un stat străin, pe lângă un alt suveran, era un act de mare responsabilitate. „Iar sol să

trimiŝi pre cine va fi înŝelept şi vrednic‖ – îl sfătuia Neagoie Basarab, domnul Ŝării

Româneşti (1512-1521), pe fiul său Theodosie. Solul trebuia să fie gând la gând cu

voievodul, căci altfel ...el nu va putea umplea voia ta şi slujba ta cu cinste‖8. Evident, că

pentru numirea capuchehăilor la Constantinopol, domnul trebuia să manifeste o grijă şi

precauŝie sporită. Astfel, nu întâmplător Gheorghe Ghica este investit în funcŝia de

capuchehaia Moldovei pentru anii 1652-1653. Căci, menŝionează Miron Costin,

„Ŝinându-l Vasile vodă de credinŝă, l-au trimis la Poartă capuchehaia, văzându-l şi om

1 Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, în Opere complete, vol. IV, Bucureşti, 1973.

2 Cantemir Dimitrie, Viaŝa lui Constantin Cantemir, text stabilit şi tradus de Radu Albala. Introducere

de C. C. Giurescu, ed. Minerva, Bucureşti, 1973, p. 42-43. 3 Rezachevici Constantin, Constantin Cantemir (1627-1693). O viaŝă neobişnuită – de la Silişteni la

scaunul Moldovei, în Dinastia Cantemireştilor, Coordonator şi redactor ştiinŝific, acad. Andrei Eşanu,

ed. Ştiinŝa, p. 64. 4 Cantemir Dimitrie, Viaŝa lui Constantin Cantemir, text stabilit şi tradus de Radu Albala. Introducere

de C. C. Giurescu, ed. Minerva, Bucureşti, 1973, p. 42-45. 5 Ion Neculce, Letopiseŝul Ŝării Moldovei, în Letopiseŝul Ŝării Moldovei, Chişinău, 1990, p. 313.

6 Eşanu Andrei, Valentina Eşanu, Dimitrie Cantemir (1673-1723). Viaŝa şi activitatea politică, în

Dinastia Cantemireştilor, Coordonator şi redactor ştiinŝific, acad. Andrei Eşanu, ed. Ştiinŝa, p. 165-166. 7 Ion Neculce, Letopiseŝul Ŝării Moldovei, în Letopiseŝul Ŝării Moldovei, Chişinău, 1990, p. 335.

8 Învăŝăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, Bucureşti, 1970, p. 272.

279

cuntenit la toate şi scumpu, cum să cade să hie cându capichihăei să hie‖1. De altfel, şi

urmaşul lui Vasile Lupu la tronul Moldovei, Gheorghe Ştefan, socotindu-l pe acelaşi

Gheorghe Ghica vornicul un adevărat „om de capichihăie‖, „l-au trimis iară... la Poartă‖

unde „au fostu pe trebile lui Ştefan vodă‖ până în 1658, când este ridicat pe scaunul

Moldovei cu ajutorul marelui vizir Mehmed Paşa Koprulu2. Andronic Cantacuzino era

numit capuchehaia pentru Ŝara Românească şi Moldova, în 1592-1593, „fiind versat în

toate treburile‖3 – se spune într-un document turcesc.

Un aspect important în activitatea capuchehaielor de la Constantinopol erau

cheltuielile legate de îndeplinirea funcŝiei lor. Se ştie că domnul răsplătea stăruinŝele

capuchehaielor prin daruri în moşii şi bani4. De asemenea pentru cheltuielile zilnice

primeau o anumită sumă de bani din ŝară. De exemplu, un document din 1604 vorbeşte

de 5-6 florini pe zi primiŝi de agenŝii Ŝării Româneşti şi Moldova5. Unele izvoare atestă

faptul că agenŝii Moldovei de la Istanbul primeau anumite sume de bani de la Poartă.

Astfel Kiatib Celebi (m. 1657) ne spune în una din lucrările sale, că „la Poarta împărăŝiei

avea (ca reprezentant diplomatic) un capuchehaia (kapikethuda), (care) primea leafă fixă

de la Poartă‖6. Şi nu este lipsit de semnificaŝie, pentru data apariŝiei capuchehailâcului,

faptul că pasajul citat mai sus este inserat înainte de relatarea evenimentelor din 1538.

Cheltuielile cerute de întreŝinerea capuchehăilor erau acoperite în cea mai mare

parte din veniturile ŝării. Iniŝial aceste cheltuieli erau controlate de domn şi de boierii

ŝării, care – după cum ne relatează Ion Neculce – „totdiauna mergi la Poartă, di jăluia

nevoile şi lua suma capichihăilor‖7. Cheltuielile cresc considerabil începând cu secolul

al XVIII-lea. De cele mai multe ori nu se mai făcea distincŝie între pungile cu bani

pentru interesele domnului şi cele pentru „ganoiseala‖ agenŝilor. În consecinŝă, spunea

cu amărăciune Ion Neculce, „Capichihăile fiind greci, cât dzicu c-au cheltuit, atâta le

dau...‖8. Cea mai mare parte din banii ceruŝi de capuchehăi domnului erau necesari

menŝinerii sau câştigării sprijinului a câtor mai mulŝi şi mai sus puşi demnitari otomani.

„Plecăciunea cu daruri‖ (bani, blănuri, ceasuri de aur, sfeşnice etc.) era o condiŝie

esenŝială, mai ales spre sfârşitul secolului al XVII-lea, pentru a nu pierde tronul în

favoarea altui pretendent.

Însă, dacă capuchehaia nu îşi îndeplinea conştiincios obligaŝiile şi nu apăra

interesele domnului la Poartă în faŝa intrigilor duşmanilor acestuia, el era destituit din

funcŝie. Un astfel de caz, pe care îl relatează Dimitrie Cantemir, îl reprezintă

capuchehaia lui Constantin Cantemir – Spandoni. Ultimul, a fost „...scos din slujbă şi

1 Miron Costin, Letopiseŝul Ŝării Moldovei..., p. 233.

2 Ibidem, p. 233-234.

3 Mihail Guboglu, Mihai Viteazul în documente turceşti, În „Revista arhivelor‖, nr. 2, 1975, doc. 6.

4 A.H. Golimaş, Op. cit., p. 53.

5 A.H. Golimaş, Op. cit., p. 54.

6 Mihail Guboglu, Cronici turceşti privind Ŝările Române. Extrase. Vol. II. Sec. XVII – începutul sec.

XVIII, Bucureşti, 1974, p. 123. 7 Ion Neculce, Letopiseŝul Ŝării Moldovei..., p. 314.

8 Ibidem, p. 324.

280

lipsit de leafă... de şi-a prăpădit şi pîinea şi cinstea‖ în urma uneltirilor lui Constantin

Brâncoveanu1.

Exista o gamă foarte largă de sarcini pe care capuchehăile le aveau de rezolvat la

Constantinolpol sau în alte părŝi ale Imperiului Otoman. Andronic Cantacuzino trebuia

să aibă „grijă de orice‖, mai precis să îndeplinească „cu dreptate şi sinceritate toate

treburile importante‖2. După cum a subliniat şi I. Matei

3, atribuŝiile capuchehăilor

decurgeau din raporturile specifice româno-otomane stabilite prin negocieri între cele

două părŝi după o îndelungată rezistenŝă în faŝa armatelor turceşti. Dintre funcŝiile cu cea

mai mare pondere în activitatea capuchehăilor distingem:

funcŝia de reprezentare a intereselor domnului şi ŝării pe lângă autorităŝile

otomane;

funcŝia de observare şi informare, care trebuia exercitată în favoarea ambelor

părŝi;

funcŝia de protejare a intereselor locuitorilor Ŝărilor Române atunci când aceştia

se aflau în Imperiul Otoman;

adresarea de proteste autorităŝilor otomane în legătură cu încălcarea privilegiilor

Ŝării Moldovei faŝă de Poartă.

Între aceste funcŝii nu există o diferenŝiere netă. Din contra, fiind

complementare, ele alcătuiau un tot unitar.

Capuchehaia era reprezentantul personal al voievodului Moldovei („principe

residentes‖ la Dimitrie Cantemir)4 şi în acelaşi timp, reprezentantul ŝării. Documentele

turceşti vorbesc, de exemplu, de „Maxud, capuchehaia lui Dimitrie (Cantemir)... pe care

acesta l-a trimis la Istanbul‖ (la 1710-1711)5. Totodată, însă, identificând interesele

domnului cu ale statului, autorităŝile otomane se adresează agenŝilor numindu-i

„Capuchehăile Ŝării Româneşti şi Moldovei‖6. De partea cealaltă, voievozii priveau

capuchehăile ca adevăraŝi reprezentanŝi ai lor şi ai ŝării într-un alt stat, Imperiul Otoman.

Astfel, înainte de a ajunge domn al Moldovei (1611 – 1615; 1621 – 1623), Ştefan Tomşa

era – spune Miron Costin – „la Poartă pre trebile ŝării, pre lângă capichihăi‖7. Se

întâlnesc cazuri când au existat capuchehăi care au slujit concomitent interesele Ŝărilor

Române. Jeronim Laski, agentul voievodului Transilvaniei Ioan Zapolya, este folosit în

acelaşi timp de domnii Moldovei, Petru Rareş şi Despot vodă8. Mai târziu, Andronic

1 Cantemir Dimitrie, Viaŝa lui Constantin Cantemir, text stabilit şi tradus de Radu Albala. Introducere

de C. C. Giurescu, ed. Minerva, Bucureşti, 1973, p. 165, „Residens a suo officio depositus et stipendio

privatus‖. 2 Mihail Guboglu, Mihai Viteazul în documente turceşti, doc. 2 şi 4.

3 I. Matei, Op. cit., p. 468-469.

4 Dimitrie Cantemmir, Descrierea Moldovei, p. 158-159.

5 Valeriu Veliman, Relaŝiile româno-otomane. 1711 – 1821. Documente turceşti, Bucureşti, 1984, doc.

127. 6 Ibidem, doc. 61, 97, 114, 259.

7 Miron Costin, Letopiseŝul Ŝării Moldovei..., p. 147.

8 A.H. Golimaş, Op. cit., p. 73.

281

Cantacuzino, numit de turci Mihaloglu Derviş, care după moartea lui Iani banul

(decembrie 1592), ocupa funcŝia de capuchehaie pentru Ŝara Românească „a fost numit

în slujba băniei (adică capuchehaia) ŝării Moldovei‖ (mai 1593)1.

În virtutea celor spuse mai sus, obligaŝia principală a unei capuchehăi era

apărarea intereselor domnului şi ŝării.

Documentele scot în evidenŝă funcŝia de observare şi de informare, sarcină

pentru îndeplinirea căreia capuchehăile alocau mare parte din timpul şi energia lor.

Agenŝii trebuiau să obŝină informaŝii cât mai aproape de adevăr, pe care să le transmită

în timp util domnului ŝării, despre situaŝia politică de la Istanbul, despre orice „mişcare‖

care ar fi putut afecta ŝara şi tronul. Exercitând această funcŝie, putem spune fără a

exagera că agenŝii de la Istanbul au avut o contribuŝie însemnată în optimizarea politicii

Ŝării Moldovei faŝă de Poartă, dar şi la implicarea ei în relaŝiile diplomatice

internaŝionale care se desfăşurau în capitala Imperiului Otoman.

Cum se ştie, Ŝările Române nefăcând parte din teritoriul administrat de Imperiul

Otoman (dar al-Islam / Casa Islamului) între cele două părŝi existau graniŝe distincte.

Una din atribuŝiile capuchehăilor era de a protesta pe lângă marele vizir sau sultan

pentru orice încălcare abuzivă a teritoriului ŝării de către autorităŝile sau supuşii otomani.

În acest sens putem aminti reclamaŝia făcută la Poartă de către celebrul Caraman

Aga, capuchehaia lui Constantin Movilă (1607-1611). Reclamaŝia îl are ca subiect pe

cadiul de la Vadul Ismail, care „a luat cu forŝa în stăpânire‖ trei lacuri din stânga

Dunării, din vechime teritoriu moldovenesc. În legătură cu aceasta sultanul Ahmed I

emite în noiembrie 1609, la cererea lui Caraman Aga, o poruncă „cum (sus numitul

capuchehaia) a rugat să se dea ordinul meu ilustru‖, sultanul comunică dregătorului

otoman să interzică asemenea încălcări „în interiorul hotarului Moldovei‖2.

Cu siguranŝă astfel de proteste erau frecvente şi erau însoŝite de acŝiuni

diplomatice mult mai complexe, care din păcate nu transpar din actele de cancelarie.

Mai bogate, dar fără să ne satisfacă, sunt izvoarele narative. În 1713, „auzind că

împărăŝia vrea să ia Hotinul‖, Nicolae Mavrocordat, domnul Moldovei, nu găseşte lucru

mai important decât să scrie „îndată capuchehaielor sale‖ – consemnează „Cronica

Ghiculeştilor‖, pentru că erau singurii în stare să ia legătura cu „mai mulŝi prieteni de ai

săi‖ cu influenŝă la Poartă şi, împreună, „să se nevoiască cu orice chip să nu se facă

aceasta‖3.

Capuchehăile aveau importante atributii financiare ce decurgeau din raporturile

specifice româno-otomane. Dimitrie Cantemir distinge obligaŝia lor de a depune tributul

Ŝării Moldovei în vistieria statului otoman4. El ne informează că atunci când

capuchehaia pleca la Istanbul să ducă peşcheşul, primea de la domn indicaŝii în scris 1 Mihail Guboglu, Mihai Viteazul în documente turceşti, doc. 2, 4, 6.

2 Tahsin Gemil, Relaŝiile Ŝărilor Române cu Poarta Otomană în documente turceşti (1601-1712),

Bucureşti, 1984, doc. 48. 3 Cronica Ghiculeştilor. Istoria Moldovei între anii 1695 şi 1754, ediŝie critică de N. Camariano şi A.

Camariano-Cioran, Bucureşti, 1965, p. 171. 4 Ibidem, p. 273.

282

asupra banilor destinaŝi demnitarilor otomani cum „..să-i împartă după catagrafie,

fiecăruia cât se cuvine‖1. La aceasta se mai adaugă achitarea bairam-peşcheşului, a

taxelor pentru reânoirea domniei (începând cu secolul al XVIII-lea mucarerul mic şi

mucarerul mare) şi a tuturor havalelelor (sarcini economice) cerute Ŝării Moldovei.

Deşi s-a spus că capuchehăile nu aveau dreptul de a cere protejarea

concetăŝenilor lor pe timpul cât se aflau în Imperiul Otoman, ştiri noi confirmă

contrariul. Deseori capuchehaiele interveneau la curtea otomană pentru a protesta

împotriva abuzurilor autorităŝilor, cerând protecŝie pentru călăraşii purtători ai

corespondenŝei, pentru boierii, negustorii, ciobanii din Moldova, care veneau sau plecau

de la Istanbul. Poruncile emise de sultani către dregătorii otomani aflaŝi pe drumul dintre

Istanbul şi Ŝările Române le interzicea acestora să ceară gizie (impozit plătit individual

de supuşii nemusulmani) celor veniŝi de la nord de Dunăre2.

După cum s-a menŝionat mai sus, capuchehăile, spre deosebire de reprezentanŝii

permanenŝi ai ŝărilor europene la Istanbul, nu se bucurau de regimul imunităŝii şi

inviolabilităŝii persoanei. În general, în Imperiul Otoman exista tradiŝia garantării vieŝii,

libertăŝii şi bunurilor solului atât timp cât acesta se afla în misiune. Se invoca adeseori

principiul inviolabilităŝii solului „elciye zeval olmaz – trimisului nu i se poate aduce

prejudiciu‖3. Dar ca şi oriunde în evul mediu, imunităŝiile, privilegiile şi facilităŝile

specifice misiunilor diplomaticedepindeau, practic, de bunul plac al suveranilor. În acest

context, arestarea şi întemniŝarea trimişilor unor state străine, chiar când era vorba de

solii Veneŝiei, Rusiei sau Habsburgilor, chiar şi în secolul al XVIII-lea, nu trebuie să

surprindă pe nimeni. De un asemenea tratament, uneori chiar mai dur, nu erau scutiŝi

nici capuchehăile, mai ales atunci când activitatea lor intra în contradicŝie cu interesele

porŝii otomane4.

O angajare internaŝională oficială din partea Imperiului Otoman pentru

respectarea imunităŝilor şi privilegiilor capuchehăilor are loc , pentru prima dată, la 1774

prin tratatul de la Kuciuk-Kainargi. Convenŝia explicativă de la Ayanlî Kavak, încheiată

la 10/21 martie 1779 între Poartă şi Rusia, operând câteva modificări, precizează

„Fiecare dintre Principatele pomenite (Ŝara Românească şi Moldova – n.n.) stabilind şi

menŝinând la Înaltul prag câte un însărcinat cu afaceri... Înaltul devlet să arate în privinŝa

lor, în orice caz, semnele bunăvoinŝei şi milosteniei, astfel încât amintiŝii (însărcinaŝi cu

1 Cantemir Dimitrie, Viaŝa lui Constantin Cantemir, text stabilit şi tradus de Radu Albala. Introducere

de C. C. Giurescu, ed. Minerva, Bucureşti, 1973, p. 43. 2 Tahsin Gemil, Relaŝiile Ŝărilor Române cu Poarta Otomană în documente turceşti (1601-1712),

Bucureşti, 1984, doc. 213; Documente turceşti privind istoria României, vol. I., întocmit de M. A.

Mehmet, Bucureşti, 1983, doc. 201. 3 Decei Aurel, Istoria Imperiului otoman până la 1656, Bucureşti, 1978, p. 153.

4 Ioan D. Condurachi, Soli şi agenŝi ai domnilor Moldovei la Poartă în secolul al XVII-lea, Bucureşti,

1920, p. 55-58; Aurel H. Golimaş, Despre capuchehăile Moldovei şi poruncile Porŝii către Moldova

până la 1829..., Iaşi, 1943, p. 68-72.

283

afaceri) să se bucure din plin de dreptul ginŝilor, adică ei să fie respectaŝi (şi) scutiŝi şi

scăpaŝi de orice fel de violenŝe şi insulte‖1.

Având în vedere atitudinea Porŝii otomane, a reprezentanŝilor puterilor străine

acreditaŝi la Istanbul şi, bineînŝeles concepŝiile domnilor din Ŝările Române faŝă de

capuchehăi putem încerca o definire a instituŝiei capuchehailâcului. Era o misiune

diplomatică-administrativă permanentă, cu funcŝii specifice raporturilor de vasalitate

existente între Ŝara Moldovei şi Imperiul Otoman, pe lângă autorităŝile otomane

centrale.

Capuchehaiele domnilor români la Poartă aveau de îndeplinit sarcini pe cât de

numeroase, pe atât de variate şi neprevăzute. Funcŝiile şi atribuŝiile capuchehăilor decurg

atât din raporturile Ŝărilor Române şi din obligaŝiile lor faŝă de Imperiul Otoman, cât şi

din situaŝia lor specifică în Imperiu şi din poziŝia şi rolul acestor ŝări în politica Porŝii. De

aceea în comparaŝie cu reprezentatul diplomatic al unei ŝări suverane, capuchehăile Ŝării

Moldovei au atât atribuŝii specifice, cât şi atribuŝii comune cu ale acestuia.

Considerații cu privire la organizarea a sistemului sanitar și a carantinelor

în Basarabia în primii ani după anexare.

Tudor Ciobanu, Institutul de Istorie, Stat și Drept al AȘM

Organizarea sistemului sanitar în spațiul pruto-nistrean anexat în anul 1812 a devenit

o prioritate a administrației țariste. La începutul lunii septembrie, 1812, gubernatorul

Basarabiei, Scarlat Sturza, a fost informat că în gubernia vecină, Podolia, au fost

înregistrate decese cauzate de ciumă. La sfârșitul lunii august a fost afectată populația

orașelor Odesa și Feodosia. La 16 octombrie senatorul Vasile Ivanovici Krasno-

Milaşevici, însărcinat cu organizarea administrativă a provinciei, i-a cerut

gubernatorului un raport cu privire la măsurile întreprinse pentru stoparea pătrunderii

ciumei în Basarabia. Senatorul a primit răspuns tocmai la 25 octombrie, prin care a fost

informat că ispravnicilor de ținut li s-a cerut să nu permită trecerea populației peste

Nistru, decât prin cele două carantine inființate în localitățile Dubăsari și

Movilău.Totodată, sub presiunea negustorilor din orașul Izmail, comandamentul militar

a deschis încă un post de carantină. Senatorul Krasno-Milașevici a insistat în fața

gubernatorului să pună în aplicare dispoziția amiraralului Pavel Ciceagov din 20

septembrie, 1809 cu privire la măsurile ce urmau să fie întreprinse în timpul apariției

unei boli necunoscute sau infecțioase.

Isprăvniciile și poliția din orașe au identificat pe teritoriul Basarabiei mai multe

persoane străine care nu aveau dovada că ar fi trecut prin carantină. La începutul lunii

1 Veliman Valeriu, Relaŝiile româno-otomane, 1711-1821. Documente turceşti, Bucureşti, 1984, doc.

127.

284

noiembrie a fost construită o carantină în apropiere de orașul Chișinău, apoi, asemenea

construcții au fost durate și in preajma altor localități. Pe râurile Prut și Nistru a fost

insistuit cordonul sanitar alcătuit din cazacii din armata țaristă și călărașii locali

distribuiți în pichete (bichete). Cordoane sanitare au fost puse și pe hotarul dintre

ținuturi. La 18 ianuarie, 1813 gubernatorul Basarabiei a primit de la împuternicitul

imperial, contele Alexei Kuraikin instrucțiunile care trebuiau urmate în cazul depistării

bolilor molipsitoare. Documentul se baza pe limitarea circulației oamenilor, izolarea

locurilor afectate, distrugerea prin ardere a locuințelor a persoanelor infectate cu toate

bunurile ce se afla înăuntru. Cadavrele defuncților urmau să fie înhumate în cimitir într-

un loc separat, înconjurat cu un șanț și un val de pământ. Contele a inființat o comisie

pentru verificarea carantinelor și cordoanelor, care-i prezenta sistematic rapoarte.

Deși nu fusese prevăzută în primul Așezământ al Basarabiei, gubernatorul a instituit

Direcția sanitară. Cheltuielile pentru întreținerea cancelariei si leafa doctorilor erau

achitate din bugetul local. În fruntea direcției a fost numit doctorul Erlevein, numit si

doctor gubernial, iar în ținuturi a fost institutuit câte un post de doctor de ținut. În

anumite situații se apela și la doctorii unităților militare țariste cantonate aici.

La 3 martie 1814 contele Curaichin a solicitat un raport de la gubernatorul Hartaing

privitor la sumele chletuite pentru isntituirea și menținera carantinii. Conform datelor

prezentate de departamentul al II-lea al oblastei Basarabia în anul 1812 au fost utilizați

445 lei 21 aspre, în 1813 – 84.559 lei și 13 aspri, 1814 – 28.576 lei 95 aspri și 1.815

ruble 26 cop1. Conform raportului pentru plata doctorilor, inclusiv și a celor francezi au

fost utilizați 13.654 lei 36 aspri, 2.856 ruble 04 copeici2.

La nivel de localitate au fost create comisii alcătuite din reprezentanții administrației

locale și ai comunităților, care erau responsabili să anunțe isprăvnicia despre cazurile de

boală suspectă sau infecțioasă, dar și să verifice dacă persoanele sosite în localitate au

fost în carantină. Isprăvnicia urma să anunțe gubernatorul și Direcția sanitară. Iar

medicul de ținut trebuia să se deplaseze la fața locului pentru cercetări. Astfel, la 24

februarie 1814 isprăvnicia ținutului Soroca, prin raport, l-a înștiințat pe gubernatorul

Harting că la 22 februarie vornicelul satului Sauca „și cu mazilul ce este rânduit ..., mi-

au arătat că în satul Sauca au murit zăci oameni di troahnă3. Care, îndată făcănd

rugăminte doctorului luminării sale cneazului Curaichin, anume Livițchi și dumnealui

titulearnâi sovietnic Cuprianov ce sănt veniți acu di curând în târgul Otaci. Au mers di

preună la numitul sat Sauca și după cercetare ce au făcut di cătră dom(nea)l(or) s-au

1Arhiva Națională a Republicii Moldova (în continuare – ANRM). F. 2. Inv. 1.D. 339, f. 8.

2ANRM. F. 2. Inv. 1. D. 339, f. 17.

3răcială sau gripă

285

dovedit că sănt bolnavi de lungoari1. De cari și doi copii s-au găsit morți unul de cinci

ani și unul de un an la vârsta lor. Și s-au găsit triisprizăci case bolnavi... Care

dizbrăcăndu-i pe toți oamenii aceia ci au fost prin case bolnavi s-au văzut de dumnealor.

Și dumn(ealu)i doctorul au zis ca să le dau câte o ocă rachiu spirt și să-l încălzească și

îndată să să frece pe tot trupul. Să le dau și căte o ocă oțăt sa le facă aburi. Care îndată

venind la târgul Otaci, aducând și pe orendariul de acolo din sat s-au cumpărat oțetul și

horelca și s-au dat pe mâna mazilului ca să meargă și să facă întocma după povățuire

doctorului.

Această boală s-au pricinuit satului din pricină că în săptămâna albă viind o parte de

recruți2 și avănd și bolnavi între dănșii s-au dat de au șăzut patru cinci zile de s-au

odihnit la satul Sauca și fiind bolnavi de această boală s-au umplut și locuitorii de dânșii.

La care sat s-au orănduit oameni spre pază și nu-i lasă să iasă din sat nici să intre alții

streini..„3.

Direcția, la rândul ei, prezenta rapoartele sale atât gubernatorului, cât și contelui

Kuraikin, care, coordona activitatea acestei direcții, așa cum se poate observa in

documentul semnat de conte la 14 aprilie, 1813. Oficial Direcția sanitară a Basarabiei

este instituită prin Așezământul Basarabiei din anul 1818.

Acțiunile Direcției sanitare vizau populația locală doar în perioada epidemiilor. Erau

izolate, după caz, o gospodărie, o parte sau întreaga localitate. Era interzisă chiar și

deplasarea în câmp pentru colectarea roadei sau transportarea produselor la moară. Cei

bolnavi erau strămutați în locuințe, de cele mai dese ori de tip semibordei, ridicate la o

anumită distanță de vatra satului. Acolo erau grupați după starea de sănătate și sex.

Beneficiau de încăperi dezinfectate cu var, și în anumite cazuri de o rație alimentară

îmbogățită. De exemplu, se credea că bucatele din pește proaspăt contribuie la

ameliorarea și chiar însănătoșirea celor bolnavi de ciumă. Dar în perioada postului

localnicii refuzau consumul produselor respectând canoanele bisericești.

În perioadele liniștite din punct de vedere epidemiologic, între Direcția sanitără și

localnici relațiile erau reduse la minim. Obiectivul principal al acestei instituții era

ținerea sub control a răspândirii epidemiilor pentru protejarea armatei și a funcționarilor

imperiali. Administrația considera de o importanță deosebită organizarii sistemului

sanitar construindu-l după modelul imperial, în care un rol important revenea

carantinelor. Documentele prezentate în anexă arată seriozitatea și minuțiozitatea care

era acordată acestor construcții sanitare.

1febră tifoidă

2militari din armata țaristă încarteruiți în gospodăriile localnicilor.

3ANRM. F. 2. Inv. 1. D. 342, f. 4, 11.

286

Anexă.

Documentul nr. 1.

Excelenței sale domnului sovietnic de taină și cavaler, guvernatorului civil al

Basarabiei Scarlat Dimitriev Sturza1.

Raportul sovietnicului departamentului al 2-le al Guvernului oblostei Basarabia

Crupenschi2.

După însărcinare ce am primit de la excelenția voastră ca să pui în orănduială straja

din pregiurul ocărmuirii Basarabiei spre a păzi pămăntul acesta despre boala ciumii ce

urmiazi în stăpânirile turcești și alte gubernii megieșite din lăuntrul Rosiei umblănd pe

hotar și așăzănd pe drumul cel mari din Eșii, în stănga parte a Prutului, aproape de satul

Sculenii și la Zagorance zastava a carantinii, pravilile după cari acesti zastave au să

urmezi și să să povățuiască supt litera A și alcătuire străjii din lăcuitorii pe hotar pe urma

străjii oștinești supt litera B. Pe lângă aciasta am cinste ale înfățoșa, făcănd aratari că

spre schimbare pravililor date zastavii carantinii de la Sculeni după cuprindere poroncii

cnezului Kuraikin s-au scris la zastava aciasta pe toți curierii, și pocitalionii ce vor vini

cum și nesupușii rusăștii ce să vor întoarce din Moldavie să-i ție la carantin douăzăci și

una zile. Asămine și zastava carantinii ce s-au fostașăzat la Zagarnce, păn a nu să primi

încă ce mai de pe urmă poroncă a cniazului Kuraikin, prin care s-au hotărit ca la apa

Prutului să fie numai un punct pentru trecire, s-au scris ca să să ridice împregiurul

tărgurilor Chișinău, Hotin, Benderiu, Achermanu, Chilia și Tucicovu s-au alcătuit

privighiitoare vremelnice zastave a carantinii din straja oștiniască și a lăcuitorilor.

Luntrili pescărești de pe Nistru, limanuri, Dunăre și de pe Prut s-au pecetluit spre a să

așăza straja pământească de a cordonului după chipul ce s-au urmat în țănutul Eșului. S-

au dat poronci tuturor ispravnicilor de pe margine. Și în urma acestor poronci să vor

triimiti diosăbiți cinovnici spre cercare aceștii străji.

În scurt s-au tăiet împregiurul Basarabiei pe la locurile oprite toată comunicația

lăcuitorilor de piste hotar cu lăcuitorii ocărmuirii Basarabiei. Din raporturile polițiilor

pământești și de pre la tărguri să vede că ocărmuire Basarabiei să află întru fericiri

despre sănătate și nici un fel de boală smerduitoari nu sănt. Iar spre alcătuire

carantinurilor, spre împlinire poroncii cnezului Kuraikin la Nistru, în dreptul Movilăului

și a Dobăsariului, cinovnici s-au însămnat și pravilile s-au gătit, cari împreună cu

izvoadili pentru mărfurile nedeșinsă ce să află în ocîrmuire Basarabiei după ce vor

priimi de la poliții depline înștiințari și de toate măsurile ce să priimesc spre

1ANRM.F. 2. Inv. 1. D. 62, f. 34.

2text scris în limba rusă

287

neprimejduire pămăntului Basarabii despre boala ciumii voi ave cinste a înfățoșa spre

cercetare excelenției voastre copii.

Nr. 23, Marta 31, dnea1, 1813. Sovietnic nadvornâi sovietnic Krupenski

Documentul nr. 2.

Copie de pe poronca ce s-au dat cătră nadvornoi sovietnic Krupenski Zastavii

carantinului de la Sculeni, din 24 martie, anul 18132.

Spre împlinire poroncii deșchisă a d(omnului) gubernatorului politicesc al Basarabiei

și cavaler din 18 a curgătoarii luni martie, cari să alăturiazi aice în copii alcătoind pe

malul stăng a apii Prutului, cu apropiere de satul Sculenii aciastă zastavă a carantinii

spre a feri pămăntul Basarabiei de boala ciumii ce urmiazi în stăpănirile turcești triimit

aciasti pravile întemeiate pe poroncile d(omnului) lucrător sfetnic de taină senator și

cavaler, cniaz Alexei Borisovici Kuraikin. Și arăt zastavii carantinii de la Sculeni ca să

să povățuiască întocma cu acesti pravile.Căci la întămplare din potrivă pentru ne urmare

întocma toată vinovăția va căde însuș asupra răspundirii tuturor cilenurilor zastavii,

cărora fiind oameni vrednici di nădejde stăpănirile le încredințiazi cheia neprimejduirii

lăcuitorilor Basarabiei.

Pravile3

Pentru zastava carantinului de la Sculeni ce s-au alcătuit pe malul stâng a apii

Prutului

1. Să să așezi cel mai cu tării cordon și după cordon să să îndindă pichetori ca nimine

fără știre zastavii cordonului ce esti alcătuită numai numai pentru aducere pocitelor de

cărți și vinire curierilor în Basarabia să nu poată treci.

2. Săngur de sine să înțălegi că cu oprire de a nu vini, nici a eși oameni, atăt în

Basarabii, căt și din Basarabii, nici un feliu de mărfuri și nici un fel de amaneturi, afară

numai de o corespondenții proastă nu au să să sloboadă de a vini, sau a eși.

3. Din această de obștii pravilă să deosăbești numai sare, însă cu căzută ferire. Adică,

mai întăi, ca stăpănii sau cărăușii, aducănd sare la zastava carantinii acolo să să discarce,

iar ducere ei în lăuntrul Basarabiei să să urmezi cu alte cară ce înadins în vreme aceia în

cealaltă parte să vor găti. Oamenii ce vor aduce sare nu au să să sloboadă de a treci piste

cordon, plata pentru sare să va urma după rănduiala carantinii. Adică banii să să pui mai

întăi în oțăt. Al doile, ca fiiștecare transport cu sare la zastava carantinii să să discarce și

1zile

2ANRM.F. 2. Inv. 1. D. 62, f. 35, 36, 46.

3documentul este alcătuit probabil înainte de 24 martie 1813.

288

să să cercetezi întru ce de față aflare a clenurilor zastavii carantinii spre ferire de

vicleșug, și spre a nu să ascundi între sare alti lucruri necurățite, tot întru ce de față

aflare a cinovnicilor ari să să urmezi și încărcari sării în alti cară și pornire ei.

4. După ce va vini curieriul la zastava carantinii luândusă de la dănsul cu cleștile de

fier ce deosăbit spre ace trebuință va fi gătit cărțile și alte pacheturi ce vor fi

împungăndu-să piste tot locul d…1 și tăindusă pe margine cruce să să stropească cu oțăt

și afumându-să să să triacă în condică și să să triimată unde să cuvini prin un unter ofițăr

a strajii oștinești cu pocita ce este așăzată pentru trebuința aceia. Țiitoriul cărăe ari să dei

fără întărzieri trebuinciosul număr de cai după cerire zastavii carantinii și progonul va

priimi de la expediția finanții departamentului al doile a ocărmuirii Basarabiei. Iar în

ceririle pentru cai să să arăti pănă unde anumi , căț cai și pentru ce trebuință trebuiesc.

Iar pe curierii, dacă nu vor pute a să întoarce înapoi țiindusă la zastava carantinii șepti

zile afumăndusă pe fiiștecari zi, dacă nu vor fi după cercetare doftorului pe trup sămne

cu prepus să să sloboadă. Întru acest chip să să urmezi cu pocitili de cărți și cu

pocitalioani.

5. Zastava carantinii să alcătuiști din trii cilenuri care au să fii de a purure, fără a li...2

căt de puțăn, adică din ofițării ce comandirisăști st(r)aja oștiniască în îndelungime de 25

verste, din cinovnicul rănduit de cătră ocârmuire politiciască pomeșcicul a guberniei

Basarabiei anume Gheorghe Hărjău și din in doftor ...3. Acești trii cilenuri, unul fără

priimire altue nu pot nimică după datorie slujbii să împlinească.

6. Straja zastavii aceștie ce va fi pe urmă în răndul al doile în lungime de 25 verste în

mănă stăngă și în mănă dreaptă pe margine Prutuluis-au așăzat din lăcuitorii ocărmuirii

Basarabiei pentru care strajă să socotească a fi rănduiți doi smotriteli de margine din

pomeșcici și 24 oameni călări înarmați cu săbii, cu suliți, cu puște, cu pistoale, care au să

umble întro parte și în alta. Smotritelui pentru buna stare a distanțiilor sale piste șepti

zile vor raportui zastavii carantinii. Iar zastava aceasta de la sine va triimite raporturi

căte pe șapte zile cătră d(omnul) gubernatorul politicesc al Basarabiei și cavaler prin

departamentul al doile a ocărmuirii aceștie. Iar întâmplăndusă a să prinde pe cineva

trecănd prin taină cu sloboda sau cu trăsura pe la picheturi, pe unii ca aceștie să să

triimată la zastava carantinii cu paza căzută, neatingăndusă nimine de dănșii. Zastava

carantinii, aducăndusă pe aceia îi va țăne vreme observați(il)or a carantinii, adică 48 zile,

și va înștiința atăt pentru dănșii, cum și pentru toți curierii ce vor vini pe di gubernatorul

1ilzibil

2ilizibil

3numele nu este arătat

289

politicesc îndată ce vor intra în carantin după rănduiala precum mai sus s-au zis. Iar

pentru de a să scrii cănd au intrat și cine, zastava va ave deosăbită condică.

7. Asupra acestor doî străji privighieri cu mării vor ave ispravnicii țănuturilor acelora

în cari străjile să vor afla. Și pentru slobozire dea intra și sloboziri de a eși împotriva

pravililor acestora, atăt acela cari aciasta o va face, cum și acel ce va ști și nu va înștiința

pentru aceia pe stăpănire să vor supuni pedepsii, ca unii ce sănt cei mai mari călătorii

împotrivă.

8. Însoș la trecătoare Prutului piste pod să să poe rogatcă, de la care săpăndusă

hindichiu să să facă un țarc spre a să pune sare. Și altă rogatcă, în dreptul cii dintăi pe la

cari sare aciasta va trece. Pentru care și trebuiești ca în mijlocul țarcului să fii materialuri

de afumat și oțăt. Asămine și casile rănduite pentru carantin să să îngrădiască și să să

dispărțiască cu gratii ca casa ce va fi pentru vorbit și pentru datul bucatelor să fii

deosăbită și să nu fii cu prepus, asămine și cele prepus de la cele primejduitoare. Spre a

face teslim toate lucrurile de mâncare și hrana pentru vite să să rănduiască un marchitant

și să să însămnezi zastavii taxe. După care fără asuprire esti dator marchitantul a urma

vănzare. Așijdire toți cinovnicii ce să află la zastavă sănt datori a să purta cu acii ce să

țăn în carantin cu căzuta hărnicii și trezvii.

9. Păn cănd să va răndui cu hotărire suma trebuinciasă spre cumpăratul materialurilor

carantinii și pentru cheltielile canțileriei, cinovnicul rânduit de cătră ocârmuire

politicească va ave îngrijiri a găsi pripasurile aceste și după socotiala zastavii carantinii

ecspediția finanții departamentului al doile va plăti banii.

10. Întămplăndu-să a fi vreo nepricepiri zastava carantinii va ceri dizlegare de la

departamentul al doile.

11. Curierii însă ce vor vini odată la carantin tot să să pue întro odae. Iar cii ce vor

vini în urmăsă să deosăbească. Asămine să să urmezi și acii ce să vor bolnăvi, și pe

acești de pe urmă, adică pe bolnavi să nu să sloboadă după trecire a șepti zile după cum

în pontul al 4-le să cuprinde ce să facă înștiințare pentru dănșii după rănduiala ce iarăș în

pontul al 4-le este cuprinsă pe fiișecare zi să să afumeodăile și să să țăe în ce mai bună

curățănie, pentru cari în loc de slujitori, cari să numesc storoji să rănduesc din lăcuitori

șepti oameni.

12. Împregiurul binalilor carantinii în lăuntru ogrăzii, și la eșire trebue să fie fără

conteniri afumări din grămăzi de gunoi și la carantin să nu fii nici măță nici căni.

290

Manifestarea formelor conştiinţei sociale realizate în baza educaţiei istorice

Yu. Ilaşcu, dr., conf., UPS ,,Ion Creangă”

Summary

The manifestation of social consciousness is determined by a variety of areas, it

forms these forms are some relatively distinct ensembles of representations, ideas,

concepts. Of the most frequently encountered organizations: political consciousness,

consciousness, conscience, moral law. At the same time, some of the forms of social

consciousness differ among themselves not only reflected by the object, as well as

through specific means, more or less, in which it is performed and by which crystallizes

the reflection of scientific concepts, artistic images, or of the representation of social

psychology.

Manifestarea formelor conştiinŝei sociale este determinată de varietatea

domeniilor, care o alcătuieşte, aceste forme fiind nişte ansambluri relativ distincte de

reprezentări, idei, concepŝii. Dintre cele mai frecvente întîlnite vom menŝiona: conştiinŝa

politică, conştiinŝa juridică, conştiinŝa morală. Totodată, unele din formele conştiinŝei

sociale se deosebesc între ele nu atît prin obiectul reflectat, cît prin modalitatea

specifică, mai mult sau mai puŝin diferită, în care se realizează şi prin care se

cristalizează reflectarea conceptelor ştiinŝifice, a imaginilor artistice sau a unor

reprezentării ale psihologiei sociale. În cele ce urmează voi stărui asupra acestor

reprezentări ale psihologiei sociale formate de către educaŝia istorică din învăŝămîntul

preuniversitar de la noi din ŝară. Formarea reprezentărilor istorice în conştiinŝa socială

pune însă o serie de probleme de interpretare, deoarece accepŝiunile sale se împart între

cei doi poli: cel social şi cel politic. În acest sens, Pierre Chambat, menŝiona despre trei

accepŝiuni, care se întîlnesc cel mai mult :

– într-o primă accepŝiune, spaŝiul psihologiei sociale desemnează un mediu de simplă

observabilitate reciprocă;

– într-un al doilea sens, spaŝiul psihologiei sociale desemnează, multitudinea de legături

în cooperarea socială dintre persoane, fiind vorba deci de comunicare şi socializare şi,

deci formarea conştiinŝei sociale;

– într-o altă accepŝiune, spaŝiul psihologiei sociale desemnează ansamblul scenelor, mai

mult sau mai puŝin instituŝionalizate, unde este expus, justificat şi hotărât un ansamblu

de acŝiuni organizate şi orientate politic.

Lumea contemporană aflată în jurul profesorului de istorie, i-a pregătit un şir

de provocări care, îi cer un joc de rol mai deosebit decât celelalte profesii didactice din

şcoală şi totodată, ele(provocările), l-au lăsat să-i scape controlul asupra rolului pe care

trebuie să-l joace istoria în afara clasei şi a lecŝiei de istorie. Or tocmai, luând în

considerare contextul în care profesorul de istorie operează cu un set concret de noŝiuni

istorice, evenimente politice, personalităŝi istorice, pentru a crea "zona de cunoaştere a

istoriei la nivel şcolar,‖în acelaşi timp, rămâne ieşită în afara controlului său o altă zonă,

pe care putem să o numim convenŝional ,,zonă de formare şi dezvoltare istorică" pe

291

parcursul vieŝii, ( intitulată în comunicare – conştiinŝa social)dar, formată în cadrul

studierii istoriei.

Este clar că referinŝele publice cu conŝinut istoric, vor depinde permanent de

calitatea didacticii istoriei din anii de şcoală, de metodele didactice care au fost utilizate

la predarea istoriei . Nu există o altă disciplină şcolară, care să aibă o uzualitate mai

frecventă în psihologia social, deci şi în conştiinŝa socială, decât istoria. Formele de

prezenŝă socială a istoriei sunt expuse prin cele mai diverse şi neobişnuite modalităŝi:

- Discursul formaŝiunilor politice din R. Moldova cu conŝinut sau vădite referinŝe din

sfera istoriei;

- emisiunile cu tematică istorică în mijloacele audio/vizuale, sau articolele din presa

scrisă;

- abordarea istoriei din prisma exponatelor expuse în muzeele dedicate stilului de viaŝă din

trecut;

- filmele şi literatura artistică cu motive istorice;

- aniversările şi comemorările calendaristice ale evenimentelor şi personalităŝilor istorice,

la nivel naŝional şi local;

- semnificaŝia toponimică a localităŝilor de unde provenim;

- originea etnonimică sau biblică a numelor şi pronumelor;

- impactul asupra conştiinŝei umane pe care îl au obiectele materiale rezultate din

descoperirile arheologice oficiale sau întâmplătoare;

- arheologia lingvistică a unor cuvinte;

- semnificaŝia monumentelor şi locurilor de importanŝă istorică:

- universul enigmatic al obiectelor de sculptură şi pictură din trecut;

- interpretarea simbolicii numismatice sau celei heraldice;

- cercetarea individuală a genealogiei de familie;

- arhitectura lăcaşelor de cult religios sau a caselor de locuit din trecut;

- oferta atractivă a editurilor contemporane de culegeri de documente rare, cataloage

de monede, albume de artă;

- memuaristica martorilor unor evenimente istorice;

- simularea teatralizată a unor bătălii istorice cu implicarea unui număr mare de

participanŝi, costumaŝi conform epocii;

- respectarea unei ŝinute comportamentale aparte faŝă de simbolurile naŝionale: imn,

drapel si stemă.

Această enumerare de forme poate continua şi ajunge, până, dacă vreŝi, la cel mai

apropiat cimitir, unde se citesc inscripŝiile funerare de pe morminte şi care de asemenea

sunt purtătoare de informaŝie istorică şi au un anumit impact social asupra conştiinŝei

sociale.

Varietatea largă de forme de manifestare în conştiinŝa socială a istoriei, în cadrul

unei societăŝi confruntate cu o tranziŝie de la un regim totalitar la unul democratic este

un semn de însănătoşire a procesului de democratizare, a unei infuziuni, fie încă

incipiente, a istoriei în psihologia comportamentală a oamenilor. De aceea, putem

afirma, fără a exagera prea mult, că prin uzualitatea publică a istoriei, a apărut şi s-a

292

dezvoltat prima zonă socială de evaluare calimetrică a activităŝii didactice a profesorului

de istorie. Constatăm, că formarea lentă, în contextul postcomunist a unui habitus al

practicării istoriei în spaŝiul public se datorează nu doar unor cauze istorice, ci, totodată

şi lentei apariŝii a unei discursivităŝi istorice asupra sferei sociale. Depăşind analiza

formelor de manifestare publică a istoriei asupra instituŝiilor şi practicilor politice,

această noŝiune aduce un cadru conceptual consistent pentru integrarea fenomenelor de

comunicare în teoria politică, în special prin stabilirea interacŝiunii dintre uzualitatea

istoriei şi didactica ei şcolară. Deşi astăzi se spune că formarea conştiinŝei sociale s-a

mutat din stradă şi piaŝă la televiziune şi pe internet, strada nemaiputând servi ca suport

fizic pentru formarea psihologiei sociale, ea este zona de experimentare a

dimensiunilor academice de stăpânire a cunoştinŝelor de istorie. Este fals să credem că

conştiinŝa socială se formează în faŝa televizorului sau pe internet, există un soi de

continuitate între ceea ce a putut fi o vreme psihologia socială şi ceea ce se prezintă azi

drept conştiinŝa social, influenŝată de presă, televiziune sau internet.

Accesului la expresia publică se adaugă dimensiunea de analiză critică: care sunt

instrumentele cele mai utilizate şi căror categorii de surse istorice li se adresează, care

sunt regulile analizei interne şi externe şi care este tipul de demers intelectual cel mai

susceptibil de a scoate în evidenŝă informaŝiile cele mai utile din sursele cu care ne

ciocnim. Prin urmare avem pe de o parte – conştiinŝa socială, ea fiind şi principalul

,,consumator al cunoştinŝelor istorice‖ însă care pune o serie de probleme de

interpretare, deoarece accepŝiunile sale se împart între cei doi poli: cel social şi cel

politic. Într-o accepŝie finală pentru comunicarea de faŝă, vom accentua, "conştiinŝa

socială desemnează discutarea problemelor de interes public, discutare astfel organizata

încât actorii şi în acelaşi timp beneficiarii informaŝiilor istorice sunt obligaŝi să

folosească forŝa argumentului. Spaŝiul public este «locul» participării politice, înŝeleasă

ca expresie a intereselor si deliberării, al deciziilor si al controlului puterii, (2, Pollet

Marie-Christine, 1999, p. 44) în acest spaŝiu public se desfăşoară deci practicile,

discursurile şi activităŝile constitutive ale faptului politic.

Pe de altă parte, îl vedem pe profesorul de istorie trudindu-se în ,,sudoarea frunŝii,‖

în faŝa elevilor cu permanenta lui preocupare profesională de a-şi consolida

recunoaşterea socială şi statutul în comunitate, de a se bucura de încrederea elevilor şi a

părinŝilor şi de aceia mereu îl vom găsi ŝinând, în central atenŝiei elevilor o lungă listă:

lista de istorici; lista de arheologi; lista faraonilor egipteni; lista triburilor dacice; lista

regilor daci; lista împăraŝilor romani; lista papilor de la Roma; lista domnitorilor din

Ŝara Moldovei; lista domnitorilor din Ŝara Romînească; lista sultanilor otomani; lista

ŝarilor ruşi; lista liderilor URSS; lista războaelor; lista statelor posesoare de arme

nucleare; lista victimelor regimului sovietico/communist; lista preşedinŝilor din

Republica Moldova; lista statelor membre a ONU … şi listele ar putea continua.

Evident că referinŝa la o presupusă listă a din mâinile profesorului de istorie, în

comunicarea mea, este o figură de stil. Predarea istoriei are drept scop nobil studierea,

înŝelegerea şi promovarea istoriei autentice, bazate pe adevărul ştiinŝific, aprecierea

valorilor culturii şi civilizaŝiei naŝionale şi universale, acordându-i fiecărui utilizator şi

293

consumator de informaŝie istorică, şansa de a contribui la promovarea acestor valori.

Putem avea însă garanŝia că aceasta este suficient pentru, ca el elevul devenit matur va

putea să-şi exprime punctul de vedere corect, să aibă o viziune clară a conştiinŝei sale

individuale, asupra subiectelor istorice aflate în discuŝie? Răspunsul va fi întotdeauna

acelaşi! Da !, dacă are formată o conştiinŝă individuală, în deplină concordanŝă cu

conştiinŝa socială!

Analiza documentelor recente de politică educaŝională referitor la istorie aparent

nu trebuie să ne îngrijoreze, citez(1)…

- cadrele didactice să-şi consolideze recunoaşterea socială şi statutul profesional al

profesorului în comunitate; a obŝine un salariu mai bun; a se bucura de încrederea

elevilor şi a părinŝilor; a revigora în Republica Moldova valorile, precum „respectul”,

„demnitatea”, „calitatea”, „comunicarea eficientă” etc.;

Istoria predată în şcoală are caracteristici care o diferenŝiază de alte istorii

inclusive din spaŝiul public (are scop didactic, vârsta elevilor afectează selecŝia

conŝinuturilor şi a metodelor de predare şi nu este influenŝată de aşteptările societăŝii, de

acele interese istorice de moment, pe care cetăŝeanul le are de rezolvat). Vom

concluziona, accentuînd, că "spatiul formării conştiinŝei sociale desemneaza discutarea

problemelor de interes public, discutare astfel organizata încât actorii şi în acelaşi timp

benefeciarii informaŝiilor istorice ei sunt obligati sa foloseasca forŝa argumentului şi nici

odată argumentul forŝei. Conştiinŝa socială este ,,zona participarii politice,‖ înteleasa ca

expresie a intereselor si deliberarii, al deciziilor si al controlului puterii.

Bibliografie:

1. G h i d d e i m p l e m e n t a r e a C u r r i c u l u m u l u i m o d e r n i z a t

pen t r u t r e a p t a l i c e a l ă la istorie, Chişinău, 2009

2. Pollet Marie-Christine, Pour une didactique des discours universitaires ,

Paris, 1999

3. Laura şi Carol CĂPIŢĂ , M. STAMATESCU, Didactica istoriei,

Bucureşti,2006 . 4. L. Căpiţă, C. Căpiţă, Tendinţe în didactica istoriei, Editura Paralela 45,

Bucureşti, 2005

5. Вяземский Е.Е., Стрелова О.Ю. ,Теория и методика обучения истории,

Москва, 2001.

294

Toponimele din arealul plasei Rezina, judeţul Orhei, în anul 1941

Sergiu Tabuncic, Vlad Vornic

Cercetările întreprinse de noi în ultima vreme la Arhiva Naŝională a Republicii

Modova au prilejuit între altele depistarea unui recensământ al satelor din plasa Rezina a

judeŝului Orhei, efectuat în anul 1941 de autorităŝile române revenite de curând în

Basarabia1. Formularul recensământului a fost întocmit în cadrul Institutului Central de

Statistică din Bucureşti, aflat în subordonarea Preşedinŝiei Consiliului de Miniştri al

României. Plasa Rezina cuprindea la acea vreme un oraş cu 4 suburbii şi 39 comune şi

sate, toate aceste aşezări, cu excepŝia satului Chipeşca şi a cătunului Dealunant,

regăsindu-se în materialele recensământului. Datele şi informaŝiile pe care acesta ni le

furnizează sunt de un real interes pentru reconstituirea diverselor aspecte privind istoria

mai veche şi mai nouă a localităŝilor respective. Iar istoria locala, chiar prin fapte şi

evenimente aparent nesemnificative, stă la baza istoriei naŝionale, argumentele ştiinŝifice

pentru întocmirea lucrărilor generale de istorie venind tocmai din izvoarele diferitelor

aşezări şi locuri în care s-au descoperit urme istorice.

Recensământul din 1941 al satelor plasei Rezina este important inclusiv pentru

cunoaşterea realităŝilor toponomastice ale acestui areal, numele sale topice ajutându-ne

să descoperim noi faŝete ale istoriei locale şi regionale. În rândurile de faŝă vom

consemna toponimele în cauză, urmând ca istoricii, geografii, lingviştii, arheologii să

valorifice din multiple puncte de vedere această moştenire istorico-culturală. Totodată,

vom nota şi informaŝiile despre antichităŝile atestate prin sate (informaŝiile sunt răzleŝe,

iar uneori şi neconcludente).

Denumirile topice introduse acum în circuitul ştiinŝific au necesitat verificarea

prezenŝei lor pe teren, verificare realizată prin discuŝii telefonice cu locuitorii băştinaşi

din satele corespunzătoare. În viitor urmează a se face şi identificarea geografică exactă

a acestor toponime, iar apoi plasarea lor pe hărŝi istorice, arheologice şi lingvistice, care

vor constitui un important suport pentru investigaŝiile ştiinŝifice ulterioare.

Prezentarea toponimelor se va face în ordinea alfabetică a satelor de care aparŝin,

începând cu reşedinŝa de plasă – oraşul Rezina cu suburbiile sale. Din păcate, pentru

unele aşezări recensământul nu semnalează nicio informaŝie despre toponimele locale.

Rezina, filele 188-190, 200-205.

1941 - Judeŝul Orhei, plasa Rezina, Rezina sat – suburbie a comunei urbane

Rezina târg. În prezent: Raionul Rezina, oraşul Rezina.

Despre vatra istorică a satului Rezina recensământul precizează următoarele:

„Satul a fost înfiinŝat pe locul unde este acum oraşul Rezina. Cu încetul evreii au împins

satul unde este astăzi, cumpărând terenurile unde s-au stabilit, formând oraşul‖2. În

1 Recensământul se păstrează în fondul 2069, inv. 1, partea 1, dosarul 450 „a‖.

2 Despre stabilirea evreilor la Rezina, vezi Nicolae Proca, Olga Proca, Rezina. Schiŝă istorică. Chişinău,

Editura „Civitas‖, 1999, p. 21-22, 29, 41-42.

295

privinŝa faptului dacă există sau nu monumente istorice vechi pe teritoriul Rezinei, sunt

semnalate numai rămăşiŝele unui sfânt lăcaş: „Există o urmă de biserică numită La

Pristol, pe câmp‖.

De menŝionat că nici în cazul satului şi nici în cel al târgului Rezina,

recensământul nu a înregistrat toponimele lor. Avem însă o mărturie documentară că

hărŝile moşiei târgului Rezina şi a satelor din comuna Ŝăreni au fost întocmite şi

expediate Institutului Central de Statistică din Bucureşti, concomitent cu formularele de

recensământ. Astfel, o adresă semnată de primarul şi secretarul comunei urbane Rezina,

trimisă către acest Institut, pe 27 octombrie 1941, arată următoarele:

„Avem onoare a înainta, odată cu prezenta, următoarele lucrări de statistică

întocmite pe comuna Rezina şi comuna Ŝăreni, cu rugămintea să binevoiŝi a dispune să

se remită D-lui Controlor Pătruş, în completarea actelor D-sale de statistică efectuată în

aceste comune şi anume:

1) Recensământul satelor şi schiŝa de plan pe Rezina-târg;

2) Darea de seamă asupra satului Ciorna, din comuna Rezina, însoŝită de schiŝa de

plan;

3) Recensământul satelor şi darea de seamă asupra satului Boşerniŝa, însoŝite de

schiŝa de plan;

4) Recensământul satelor şi darea de seamă a satului Ŝăreni, Ŝahnăuŝi,

Piscăreşti‖.

Precizăm că schiŝele de plan se ridicau după modelele elaborate de specialiştii

Institutului Central de Statistică, ataşate formularului de recensământ şi care cuprindeau

întregul teritoriu sătesc, cu arătarea denumirilor subîmpărŝirilor trupului de moşie.

Un studiu monografic privind istoria oraşului Rezina, elaborat de Nicolae Proca şi

Olga Proca, evidenŝiază denumirile a două văi din hotarul urbei – Valea Rezinei, în

partea de nord şi Valea Izvorului, în cea de sud1. Cele mai vechi menŝiuni documentare

ale satului Rezina arată şi locul său de amplasare, aflat la gura de vărsare a râuleŝului

Rezina în fluviul Nistru. În anii din urmă, în semn de omagiere a memoriei primilor

descălecători ai acestei aşezări, orăşenii din Rezina au ctitorit la confluenŝa celor două

cursuri de apă un paraclis2. Marcând simbolic vatra medievală a satului cu acelaşi nume,

fondat cu peste 500 de ani în urmă, capela îşi are şi rosturi religioase pentru comunitatea

creştin-ortodoxă locală.

Boşerniţa, fila 194.

1941 - Judeŝul Orhei, plasa Rezina, Boşerniŝa – suburbie a comunei urbane Rezina

târg. În prezent: Raionul Rezina, Boşerniŝa - localitate subordonată oraşului Rezina.

Unica denumire geografică din Boşerniŝa, semnalată în materialele

recensământului, se regaseşte în rubrica privitoare la aşezarea satului şi conformaŝia

terenurilor din hotarele sale. În puŝine cuvinte se menŝionează că localitatea se află pe

1 Ibidem, p. 5.

2 Ibidem, p. 5, 9-12, 151-foto de sus.

296

şes, pe malul Nistrului; moşia pe deal cu hotare drepte între râpa Ghidrigana la nord,

pârâul Ciorna la sud, moşia Mateuŝi la apus şi râul Nistru la est.

Toponimul Ghidrigana, astăzi se rosteşte la Boşerniŝa aproape la fel cum se rostea

pe timpuri: Ghidrihana – fapt relatat de pedagogul pensionar Ion Cot, cunoscător al

tradiŝiei istorice locale. În opinia sa, toponimul în cauză ar avea rezonanŝă tătărească,

amintind de prezenŝa odată a unui han mongol pe aceste locuri. Se bănuieşte că vatra

actuală a Boşerniŝei ar fi de dată relativ recentă, de o sută şi ceva de ani numai, de când

s-a construit linia de cale ferată Râbniŝa – Şoldăneşti (ultimul deceniu al secolului al

XIX-lea); iar vechea silişte a satului se crede că s-a aflat pe locul sau în preajma Fabricii

de ciment Rezina.

Ciorna, filele 176-177.

1941 - Judeŝul Orhei, plasa Rezina, Ciorna – suburbie a comunei urbane Rezina

târg. În prezent: Raionul Rezina, Ciorna - localitate subordonată oraşului Rezina.

Materialele recensământului semnalează o singură denumire geografică din

cuprinsul localităŝii, în rubrica referitoare la vechimea acesteia: „Ciorna – sat vechi, nu

se cunoaşte anul înfiinŝării; numele îi vine de la o râpă mare denumită Valea Ciornei‖.

Stohnaia, filele 182-184.

1941 - Judeŝul Orhei, plasa Rezina, Stohnaia – suburbie a comunei urbane Rezina

tîrg. În prezent: Raionul Rezina, Stohnaia - localitate subordonată oraşului Rezina.

Denumirile toponimice din Stohnaia lipsesc în formularul de recensământ. Vom

menŝiona că numele unui loc din această localitate a fost cules de noi întâmplător în

timpul elaborării articolului de faŝă, dintr-un act de arhivă datat în luna iunie 1943.

Documentul notează că pentru luna august a acelui an primăria oraşului Rezina îşi

planifica executarea unui şanŝ de scurgere a apei de la Marcu Diomid până la Petre

Botnaru în suburbia Stohnaia, pe ambele părŝi ale drumului şi construcŝia podeŝului la

locul numit Gârla Stohnaia1.

Alcedar, filele 305-310.

1941 - Judeŝul Orhei, plasa Rezina, comuna Alcedar. În prezent: Raionul

Şoldăneşti, comuna Alcedar.

Subîmpărŝirile satului:

Cotul, mahala, numărul gospodăriilor – 60, depărtarea de primărie – 1/4 km; Coada

Râpii, mahala, numărul gospodăriilor – 80, depărtarea de primărie – 1/2 km; Herŝasca,

mahala, numărul gospodăriilor – 120, depărtarea de primărie – 1/3 km; Moara de Vânt,

mahala, numărul gospodăriilor – 40, depărtarea de primărie – 400 m; În Vale, mahala,

numărul gospodăriilor – 68, depărtarea de primărie – 200 m; Inima Satului, mahala,

numărul gospodăriilor – 42, instituŝiile ce se găseau aici – şcoala, biserica, primăria.

Această denumire atribuită centrului satului nu mai este azi în uz; La Odaie, cătun,

1 ANRM, Fond. 2069, inv. 1, dosar 55, fila 91.

297

numărul gospodăriilor – 20, depărtarea de primărie – 2 km. În 1941, aceluiaşi cătun i se

mai spunea şi Odaie, „pentru că acolo a fost odaia unui boier‖. În prezent cătunul are

denumirea Odaia, cu doar două gospodării locuite permanent, celelalte locuinŝe fiind

vremelnice.

Subîmpărŝirile trupului de moşie. Numele locului:

Huluşcu, suprafaŝa – 100 ha; Dumbrăviŝa, suprafaŝa – 250 ha; Rădiu, suprafaŝa – 170 ha;

Lunca, suprafaŝa – 150 ha; Cetăŝuie, suprafaŝa – 130 ha; Curmătura, suprafaŝa – 140 ha;

Ulmi, suprafaŝa – 170 ha; Pârlitura, suprafaŝa – 50 ha; Odaia lui Harghel, suprafaŝa – 80

ha; La aria lui Harghel, suprafaŝa – 70 ha; Hotarul Curăturului, suprafaŝa – 90 ha;

Petruciŝa, suprafaŝa – 110 ha; Tabăra, suprafaŝa – 150 ha; Ocea, suprafaŝa – 180 ha;

Raza Alcedarului, suprafaŝa – 200 ha; Fântâna Păvăloaiei, suprafaŝa – 60 ha; Măhăleni,

suprafaŝa – 300 ha; Uceascuri, suprafaŝa – 300 ha; Răcea, suprafaŝa – 500 ha; Fântâna

lui Nicolai, suprafaŝa – 212 ha; Fântâna lui Mihăilă, suprafaŝa – 100 ha; Fundătura,

suprafaŝa – 100 ha.

Terenurile din locurile amintite mai sus erau utilizate fie în scop agricol, fie ca

păşune, fâneaŝă, pădure; calitatea pământului varia de la potrivit la bun şi foarte bun, la

Răcea fiind excepŝională.

Pe lângă aceste nume de locuri, alte câteva denumiri toponimice întâlnite la

Alcedar ne-au fost semnalate de doamnele Galina Ŝurcan, profesoară de istorie la

gimnaziul din localitate şi Valentina Gheorghiŝă, contabilă la primărie: Fântâna

Pălămarului; La Chietrări; Găluceşti; Capşa; Hargheloaia (probabil în legătură cu cele

două toponime ce amintesc de Harghel); Herŝasca (provine de la numele neamului

Herŝa, care s-a răspândit sau a stăpânit în acea parte a vetrei şi moşiei satului). Aproape

toate toponimele menŝionate în recensământul din 1941 s-au păstrat în uz până astăzi.

Doar două dintre ele – Dumbrăviŝa şi Petruciŝa – se pare că au dispărut cu totul. S-ar

putea însă afla vreun sătean mai în vârstă, cu memorie ascuŝită, amintindu-şi că şi aceste

denumiri pe timpuri erau rostite de localnici.

Dintre aspectele privind trecutul istoric al Alcedarului, la care se face referinŝă în

materialele recensământului, mai reŝine atenŝia noastră şi consemnarea locului unde ar fi

fost prima aşezare a satului. Documentul notează că: „Satul Alcedar îşi are vatra sa în

satul Tarasova la 5 km depărtare. El s-a mutat şi a înfiinŝat Alcedarul nou unde se

găseşte şi astăzi‖.

Aceste informaŝii fireşte trebuie avute în vedere la cercetarea vetrelor satelor

Alcedar şi Tarasova şi folosite în desluşirea trecutului acestor localităŝi.

Buciuşca, filele 156-160.

1941 - Judeŝul Orhei, plasa Rezina, comuna Saharna, satul Buciuşca. În prezent:

Raionul Rezina, comuna Saharna Nouă, satul Buciuşca.

Denumirea unui pârâu din localitate – Jidauca – este consemnată în descrierea

privitoare la aşezarea satului: „La poalele dealului, pe malul drept al Nistrului stâncos,

iar satul aşezat pe vale. Se hotărăşte la nord cu moşia satului Saharna, la sud cu pârâul

Jidauca, la vest cu moşia Horodişte şi la est cu fluviul Nistru‖.

298

Din păcate, datele privind subîmpărŝirile teritoriului satului, respectiv nici

toponimele din cuprinsul localităŝii, n-au fost înscrise în formular. În schimb, ele cu

siguranŝă se regăseau în schiŝa de plan a hotarelor moşiei Buciuşca, anexată la dosar

(cum arată o menŝiune), schiŝă pierdută în timp.

Cinişeuţi, filele 275-279.

1941 - Judeŝul Orhei, plasa Rezina, comuna Cinişeuŝi, satul Cinişeuŝi. În prezent:

Raionul Rezina, comuna Cinişeuŝi.

Descrierea cuprinsă în rubrica referitoare la aşezerea satului, consemnează numele

unui râuleŝ care străbate localitatea. Scurta informaŝie ce ni se oferă este următoarea:

„Cinişeuşi – sat aşezat pe mai multe coline, pe malurile pârâului Ichim, care se varsă în

fluviul Nistru. Depărtarea satului se află faŝă de acest fluviu la 8 km spre apus‖.

Într-o altă rubrică, recensământul indică subîmpărŝirile vetrei de sat:

Partea numită Moldovenească; pe perimetrul ei se găseau câteva instituŝii:

biserica, şcoala primară nr. 1, spitalul, postul şi secŝia de jandarmi.

Partea numită Rusească, unde se aflau sediile Primăriei şi a Camerei Agricole.

A treia parte de sat se numea Caciuriuca; printre instituŝiile aflate aici este

menŝionată biserica nouă, şcoala primară nr. 2, oficiul P.T.T. (Poştă-Telegraf-Telefon).

Materialele recensământului păstrează şi subîmpărŝirile trupului de moşie, care

coincid cu următoarele nume de locuri:

Dacia, suprafaŝa – 56 ha, teren pentru agricultură şi vie; Serednii Horb, suprafaŝa – 750

ha, teren pentru agricultură şi vie; Jişenca, suprafaŝa – 292 ha, teren arabil şi sub vii;

Şerboaia, suprafaŝa – 157 ha, teren cu destinaŝie agricolă; Juracovschii, suprafaŝa – 245

ha, teren folosit pentru agricultură şi ca imaş; Voroncău, suprafaŝa – 232 ha, teren cu

destinaŝie agricolă şi forestieră; Jidauca, suprafaŝa – 87 ha, teren arabil; Şimbar,

suprafaŝa –190 ha, teren agricol; Rohoza, suprafaŝa – 410 ha, teren agricol; Valea

Boierului, suprafaŝa – 233 ha, teren agricol; Plochi, suprafaŝa – 150 ha, teren agricol.

Existenŝa şi în prezent a tuturor acestor toponime la Cinişeuŝi ne-a fost confirmată

de doamnele Liubovi Golub, profesoară de chimie la gimnaziul din localitate şi Liuba

Colesnic, şefa căminului cultural, cu următoarele precizări: în graiul ucrainean, vorbit

de o parte din oamenii locului, Jişenca se pronunŝă Vişenca, iar Rohoza – Rogoza;

toponimul Serednii Horb sau Srednii Horb denumeşte un deal ce se întinde pe mai mulŝi

kilometri dinspre Cinişeuŝi (începând din zona memorialului gloriei militare care

include şi un tanc sovietic T-34, expus ca monument istoric) către nord-vest, spre satul

Fuzăuca, unde localnicii – vorbitori şi ei al aceluiaşi idiom al limbii ucrainene –

desemnează acest deal printr-un toponim aproape identic: Srednii Gorb. Dintre topicele

de la Cinişeuŝi, rămase neînregistrate în recensământul de la 1941, ne-au fost relevate

următoarele: Pădurea Jurac (spre Trifeşti) cu Valea Ŝiganului în cuprinsul ei, Cetăŝuia

(înspre Mincenii de Sus), Lozova (spre Ŝahnăuŝi; în tradiŝia locală este evocată ca un loc

înfricoşător în care se executa pedeapsa capitală pentru cei mai cruzi răufăcători), apoi

Hârtopul Mare, La Volna (teren arabil), Izvoraşul Doi Peşti şi Hlibochii Iar (locul unei

pădurici). Ar mai trebui reŝinut şi faptul că la Cinişeuŝi râuleŝul care izvorăşte din

299

centrul satului şi se îndreaptă spre Echimăuŝi şi Saharna, poartă numele de Cenega, iar

în aria celorlalte două sate are denumirea Saharna.

În spaŝiul pruto-nistrean, satul Cinişeuŝi a fost cunoscut până în deceniile din urmă

drept unul dintre cele mai importante centre de prelucrare a lutului. Aici, olăritul era

practicat ca principală sursă de venit pentru majoritatea familiilor din sat. În prezent,

acest meşteşug este continuat de un singur meşter ceramist, Constantin Zângaliuc,

specializat îndeosebi în confecŝionarea figurinelor-zoomorfe1. Potrivit unor date

arhivistice, în jurul anului 1860 la Cinişeuŝi funcŝionau 240 cuptoare de ars ceramică2,

iar către 1894 meşteşugul olăritului era practicat de un număr de 184 de familii (circa

600 de oameni)3.

Curătura, filele 305-310.

1941 - Judeŝul Orhei, plasa Rezina, comuna Alcedar, satul Curătura. În prezent:

Raionul Şoldăneşti, comuna Alcedar, satul Curătura.

Subîmpărŝirile trupului de moşie. Numele locului:

Ocea, suprafaŝa – 50 ha; Bahna, suprafaŝa – 70 ha; Crac, suprafaŝa – 50 ha; Hlinaia,

suprafaŝa – 192 ha; Matca, suprafaŝa – 70 ha; Corn, suprafaŝa – 150 ha; Valea Nistrului,

suprafaŝa – 50 ha; Sub Sat, suprafaŝa – 100,14 ha.

Terenurile din Valea Nistrului erau folosite pentru viticultură şi păşune, cele de

Sub Sat – pentru pomicultură şi agricultură, restul – se arau. Pământul era de calitate

foarte bună Sub Sat şi la Matcă, slabă – în Corn şi bună în celelalte părŝi ale moşiei.

La Curătura, sat cu o populaŝie mixtă moldo-ucraineană, toate aceste toponime se

atestă şi în prezent, precum susŝine dna Maria Bordeian, fost lucrător medical. Ca o

precizare se poate adăuga şi faptul că locului Hlinaia i se mai zice şi Glinişte, după cum

se spune şi Pod Selom celui de Sub Sat. Afară de acestea, ne-au fost semnalate alte trei

denumiri geografice păstrate de toponimia actuală a satului Curătura: Rascolena Scala

şi Şmalena Scala (adică Stânca Crăpată şi Stânca Arsă: un grup de stânci înalte, întinse

deopotrivă spre vest şi est, către satele Poiana şi Tarasova); La Pădurice.

Dintre informaŝiile cuprinse în recensământul din 1941 şi care interesează

demersul nostru sunt de consemnat şi cele ce se referă la întemeierea localităŝii: „Satul a

fost înfiinŝat în urmă cu 200 ani cu refugiaŝi din Rusia, care s-au aşezat în jurul unei

mănăstiri. De la început satul a fost fondat pe această vatră‖. Cât priveşte monumentele

sale istorice, precizarea ce se aduce este următoarea: „Există în locul cimitirului

pristolul vechii mănăstiri‖.

1 A se vedea pagina web a Primăriei Cinişeuŝi: http://consiliu.rezina.md/town_hall.php?town=3;

Mariana Raŝă, Meşterul de balauri, în „Jurnal de Chişinău‖, 13 decembrie 2005, p. 1, 3. 2 В.И. Жуков, Формирование и развитие буржуазии и пролетариата Бессарабии (1812-1900).

Ответственный редактор доктор исторических наук М. П. Мунтян. Кишинев, Издательство

„Штиинца‖, 1982, стр. 72. 3 Я. С. Гросул, И. Г. Будак, Очерки истории народного хозяйства Бессарабии (1861-1905 гг.).

Кишинев, Издательство „Картя Молдовеняскэ‖, 1972, стр. 453.

300

Echimăuţi, filele 275-279.

1941 - Judeŝul Orhei, plasa Rezina, comuna Cinişeuŝi, satul Echimăuŝi. În prezent:

Raionul Rezina, comuna Echimăuŝi.

Aşezarea satului şi aspectul general al pământurilor sale este descrisă astfel:

„Localitatea este situată pe ambele părŝi ale pârâului Echim, la 5 km de fluviul Nistru;

100 ha pământuri rele faŝă de 2000 ha bune; terenul satului este deluros, cu iazuri şi

bălŝi‖.

Subîmpărŝirile satului pe mahalale:

Vişinca, numărul gospodăriilor – 100, depărtarea de primărie – 2 km, instituŝii – şcoala

primară; Sahaidaca, numărul gospodăriilor – 71, depărtarea de primărie – 2 km; Satul,

numărul gospodăriilor – 177, depărtarea de primărie – 3 km, instituŝii – biserica; Dealul,

numărul gospodăriilor – 136, depărtarea de primărie – 3 km; Testemânt, numărul

gospodăriilor – 150, depărtarea de primărie – 3 km, instituŝii – căminul cultural şi postul

de jandarmi; Căpreştii, 22 gospodării situate la 4 km distanŝă de primărie.

Părŝile de moşie. Numele locului:

Vişinca, suprafaŝa – 180 ha, teren arabil, calitatea solului – mijlocie; Lozova, suprafaŝa –

80 ha, teren arabil de calitate bună; Lacu, suprafaŝa – 90 ha, pământ arabil de calitate

mijlocie; Poiana, suprafaŝa – 300 ha, teren arabil şi pădure, calitatea pământului –

mijlocie; Gălăganu, suprafaŝa – 70 ha, teren pentru agricultură, calitatea solului – bună;

Şărag, suprafaŝa – 150 ha, sol arabil foarte bun; Jălăboc, suprafaŝa – 90 ha, teren arabil

de calitate mijlocie; Hriŝca, suprafaŝa – 400 ha, pământ arabil de calitate bună; Valea

Rădiului, suprafaŝa – 90 ha, teren pentru agricultură, calitatea solului – bună; Jâdauca,

suprafaŝa – 165 ha, teren agricol, calitatea pământului – mijlocie; Dealu Horodiştei,

suprafaŝa – 110 ha, teren arabil de calitate mijlocie; Câşla, suprafaŝa – 50 ha, sol arabil,

foarte bun; Cerboaia, suprafaŝa – 115 ha, islaz; Hârtop, suprafaŝa – 110 ha, teren arabil

de calitate mijlocie şi islaz; Încă un toponim apare în materialele recensământului ca

nume al unui iaz destinat pentru adăpatul vitelor: Iazul Hârtop.

Este de reŝinut că locuitorii Echimăuŝilor au păstrat până azi în uz aceste nume de

locuri, exceptând cel de Câşla şi Căpreştii, care nu mai sunt cunoscute nici de bătrânii

satului. Câteva dintre ele - Vişinca, Sahaidaca şi Cerboaia - au suferit o mică schimbare

în pronunŝare – Jişinca, Săhăidaca şi Herboaia, iar Lacu a fost înlocuit cu un toponim

care cuprinde două nume de forme de relief - Pe Valea Lacului sau În Vale la Lac.

Aceste realităŝi toponimice ne-au fost relevate de către dl inginer Victor Negură, un bun

cunoscător al denumirilor geografice din părŝile locului. Mau mult, ne-au fost semnalate

câteva nume topice care nu apar în recensământul din 1941, privitoare la vatra şi moşia

Echimăuŝilor, şi anume: Centru Satului sau În Vale la Pod (mahala), Ŝugui (mahala),

Coreea (mahala), Ponorăle (teren din marginea sud-estică a vetrei satului, supus

alunecărilor), Podeŝ sau La Podeŝ (terenuri arabile şi pădure înspre Rezina),

Dărăbădjoaia şi Panaghianŝ (pământuri înspre Mincenii de Sus), Soroclancea (terenuri

de la hotarul cu Cinişeuŝii), Valea Săhărnii (loturi arabile, păşune, pădure, carieră de

piatră, înspre satul Saharna), Izvorul Hozun şi Izvorul Radiac (ambele înspre Podeŝ). Cât

301

priveşte râuleŝul care străbate satul, numele său este cel de Saharna, denumirea mai

veche atestată în recensământ – Echim, nemaifiind astăzi în uz.

Flutura, filele 96-101.

1941 - Judeŝul Orhei, plasa Rezina, comuna Tîrşiŝei, satul Fluturi. În prezent:

Raionul Teleneşti, comuna Tîrşiŝei, satul Flutura.

Materialele recensământului din 1941 nu conŝin informaŝii toponimice asupra

acestui sat.

Fuzăuca, filele 138-139.

1941 - Judeŝul Orhei, plasa Rezina, comuna Sîrcova, satul Fuzovca cu cătunul

Dealunant. În prezent: Raionul Şoldăneşti, comuna Fuzăuca.

Cele câteva denumiri topografice înregistrate la Fuzăuca în recensământul din

1941 sunt următoarele:

Vatra Satului, suprafaŝa – 200 ha, calitatea pământului – mijlocie; Moşia Dragan,

suprafaŝa – 75 ha, sol arabil de calitate mediocră; Moşia Colihman, suprafaŝa – 200 ha,

pământ arabil de calitate bună; Islazul Comunal, ocupa o suprafaŝă de 150 ha, calitatea

pământului – slabă.

Din discuŝiile pe care le-am avut cu dl Oleg Botnari, primarul localităŝii şi

Alexandru Scorŝenschii, fermier, am aflat că denumirile celor două moşii amintite mai

sus, astăzi sunt ieşite din uz, chiar dacă în acelaşi recensământ un boier Dragan apare

consemnat drept proprietar al satului, în trecut, alături de nobilii Râşleacov şi Catargi. În

schimb, ne-au fost relevate un şir de nume de locuri păstrate în graiul vorbit de populaŝia

ucraineană din acest sat, pe care le notăm în continuare.

Mahalalele satului: Răzăşi, Toloaca, Careea, La Lutărie sau Glânişci.

Denumiri topice din hotarul satului:

Moşia Ciocan şi Moşia Caraman (ambele la Dealunant); Deseatoe Pole; Srednii Gorb;

Polea v storonu Carei; Ancher (teren arabil); Ciobit (pământ arabil; termenul ucrainean

ciobit indică forma asemănătoare unei ciubote pe care ar avea-o terenul respectiv);

Mocearâ (înspre Sîrcova; în trecut era un teren mlăştinos, iar în prezent se ară);

Ghengulâ (un câmp din faŝa dealului Srednii Gorb); Moghila (locul azi e sub livadă); La

Pachei (deal dintre Fuzăuca şi Sămăşcani, înspre Pecişte; se spune că în preajma sa ar fi

existat cândva un cătun din câteva case şi o „cruce din vremea turcilor‖); La Poŝesia

(unde se afla o altă „cruce din vremea turcilor‖); Za Şleahom (pământuri înspre

Gordineşti; termenul şleah are semnificaŝia de drum); Bahnă (păşune), Pădurea Dubina

(situată la Srednii Gorb, înspre Gordineşti); Catarjivschii Lis (pădure între Fuzovca,

Olişcani şi Şoldăneşti); Pădurea Călugărilor (pădurea dinspre satele Pripiceni-Răzeşi şi

Pripiceni-Curchi); Lisoc (o mică pădurice aflată în apropiere de marginea sudică a

satului; în cuprinsul ei încă se pot vedea mai multe pietre funerare din vremuri trecute).

302

Cătunul Dealunant1 a fost comasat în anul 1964 cu satul Fuzăuca

2, mahalaua din

partea de vest a acestuia moştenind numele fostului cătun.

Găuzeni, filele 102-107.

1941 - Judeŝul Orhei, plasa Rezina, comuna Tîrşiŝei, satul Găuzeni. În prezent: Raionul

Şoldăneşti, comuna Găuzeni.

În materialele recensământului datele despre toponimia locală lipsesc.

Glinjeni, filele 219-225.

1941 - Judeŝul Orhei, plasa Rezina, comuna Mateuŝi, satul Glingeni. În prezent:

Raionul Şoldăneşti, comuna Glinjeni.

Numele topice din localitate apar menŝionate în câteva rubrici ale

recensământului, după cum urmează.

Amplasarea geografică: „Satul este aşezat la deal pe malul pârâului Ciorna, apă

care mişcă multe mori de făină şi piuă de bătut sumani. Este la depărtare de 8 km de apa

Nistrului. Este aşezat între păduri şi înconjurat de ruinele unor istorice cetăŝi‖.

De când a fost înfiinŝat satul şi dacă este vechi: „Satul se presupune a fi existând

de pe la 1300, descălecătorul nu se cunoaşte. Se zice că este întemeiat de nişte călugări,

de unde şi numirea de Râpa Moşneagului-Călugărului‖.

Monumentele istorice ale satului şi vechimea lor: „Spre miază-noapte în pădure se

văd urmele unei cetăŝi denumită Cetăŝuia. Spre apus este Roşia cu o mare peşteră. Spre

miază-zi se găseşte o movilă veche şi beciuri de piatră, se zice pentru materiale de

război‖.

Subîmpărŝirile satului pe mahalale şi numele lor:

Din Sus, numărul gospodăriilor – 50, în mahala se găsea şcoala şi biserica; Din Jos,

numărul gospodăriilor – 90; Malul Ciornei, numărul gospodăriilor – 60; La Izvorul din

Sus, numărul gospodăriilor – 60; La Izvorul din Jos, numărul gospodăriilor – 70.

Subîmpărŝirile trupului de moşie. Numele locului:

Hârtopul Popii – spre est; Vălicica – spre est; În Cotita – spre pădure, est; Adânca –

spre est, pădure; Tăbărăşti – spre răsărit; La Scala lui Zaharia pe Malul Ciornei; Valea

Sălcii – est-nord; Căprării – în pădure, est-nord; Cărbunării – în pădure, est-nord;

Drumul Cetăŝuii – spre nord; Rădiu – spre nord; Budăi – spre vest; Drumul Cornului –

spre vest; Fundătura – spre vest; Roşia – spre vest; Izvorul Călugărului – spre sud; În

1 Apare uneori ortografiat Dealu-Nant sau Dealul-Nant: Zamfir Arbore, Dicŝionarul geografic al

Basarabiei. Văzut, îndreptat şi aprobat de comitetul de redacŝiune compus din domnii Profesor Grig.

Tocilescu, Colonel Iannescu şi Gion. Tipărit prin îngrijirea domnului George Ioan Lahovari, secretarul

general al Societăŝii Geografice, membru de onoare al Academiei Române. Bucureşti, 1904. Lucrare

republicată la Chişinău în anul 2001, redactor ştiinŝific dr. hab. Ion Dron, editor Iurie Colesnic,

Fundaŝia Culturală Română, Editura „Museum‖, p. 87 (ed. 2001). 2 RSS Moldovenească. Orânduire administrativ-teritorială la data de 1 aprilie 1988 (în grafie

chirilică). Молдавская ССР. Административно-территориальное устройство на 1 апреля 1988

года. Chişinău, Editura „Cartea Moldovenească‖, 1988, p. 151, стр. 149.

303

Hârtoape – spre est-sud; Cudricul – spre vest; Vârful Dealului – spre nord; Dealul

Izvoarelor – spre est; Drumul Icuŝiei – spre nord; Între Movili – spre nord.

Este interesant de notat că unele dintre denumirile de locuri din cadrul satului şi

legendele legate de ele apar într-o istorioară a Glingenilor alcătuită de învăŝătorul

Grigore Rusu (unul din membrii comisiei de recensământ), ataşată dosarului, din care

merită să se reŝină următoarele: „Se spune că un călugăr ar fi trăit într-o peşteră din

marginea de răsărit a satului, de unde şi denumirea locului de Râpa Moşneagului. Aici,

într-o stâncă, unde se bănuieşte a fi fost peştera călugărului, s-a găsit săpat în piatră o

mână şi mai multe cruci ce pomeneşte iarăşi despre o mare prigoană a credincioşilor din

partea turcilor, mulŝi creştini fugind departe tocmai în judeŝul Bălŝi, înfiinŝând o aşezare

omenească cu aceeaşi numire de Glingeni şi cu aproape aceleaşi denumiri de familie. Se

spune, apoi, despre venirea lui Ştefan cel Mare prin aceste locuri şi peştera a cărei

rămăşiŝi se văd şi astăzi, să fi avut cinstea să fie călcată şi de picioarele domnitorului

moldovean. Diferite săgeŝi găsite adevereşte aceasta. Moşia aceasta fiind întinsă, a fost

înconjurată de cetăŝi a căror rămăşiŝi se văd şi astăzi: Cetăŝuia dinspre miază-noapte şi

Roşia la apus.

Despre Roşia se spune că ar fi fost numită aşa, în timpul prigoanei păgâne, când

de frică o parte din locuitorii satului s-au ascuns aici într-o peşteră şi turcii neputându-i

scoate, au dat foc cu paie în gura peşterii, înăduşindu-i pe toŝi, de unde şi denumirea de

Roşia.

În partea de miază-zi spre satul Lipceni, satul are urmele unei movili ce se crede a

fi fost făcută de turci, totuşi după unele hârburi găsite şi după anumite hieroglife, mai s-

ar rămânea la convingerea că această movilă se trage de pe vremea sciŝilor. Oalele

găsite, lucrate cu măiestrită artă, mărgelele de lut, diferite oseminte de animale, aurul

care se bănuieşte a fi existând, adeveresc aceasta, căci regii sciŝilor se îngropau cu toată

averea lor. Diferite săpături, ar scoate multă istorie‖.

Aşa cum afirmă dl Vasile Bârcă, primarul de Glinjeni, cele mai multe dintre

toponimele înregistrate în 1941 s-au păstrat în vorbirea localnicilor până în zilele

noastre. Nu se cunosc doar denumirile a două mahalale ale satului – La Izvorul din Sus

şi La Izvorul din Jos – şi cele ale locurilor La Scala lui Zaharia pe Malul Ciornei,

Cărbunării şi Tăbărăşti. Se presupune că în denumirea Hârtopul Popii găsim toponimul

de astăzi Hârtop.

Gordineşti, filele 37-39.

1941 - Judeŝul Orhei, plasa Rezina, comuna Trifeşti, satul Gordineşti. În prezent:

Raionul Rezina, comuna Gordineşti.

În recensământul din 1941, toponimia localităŝii este redată în secŝiunea

referitoare la subîmpărŝirile teritoriului satului:

Vatra Satului, suprafaŝa - 100 ha, loc ocupat de gospodăriile sătenilor, pământ bun; Ciair

la Brânză, suprafaŝa – 3 ha, păşune, pământ bun; Seliştea Satului, suprafaŝa – 10 ha,

teren agricol, pământ foarte bun; Planul Preotului, suprafaŝa – 15 ha, teren dat pentru

locuri de casă, pământ mijlociu; Bostănica, suprafaŝa – 10 ha, teren agricol, pământ

304

mijlociu; Roşca de de la deal de sat, suprafaŝa – 20 ha, teren agricol şi livezi, pământ

mijlociu; Viile dinspre Cinişeuŝi, suprafaŝa – 30 ha, teren agricol şi vii, pământ mijlociu;

Stratulat în Deal, suprafaŝa – 25 ha, teren agricol, pământ mijlociu; Viile la Roşca,

suprafaŝa – 15 ha, teren agricol şi vii, pământ slab; Hârtop la Roşca, suprafaŝa – 5 ha,

păşune, pământ slab; Hârtop la Cuza, suprafaŝa – 30 ha, teren agricol şi vii, pământ

mijlociu; Viile Mârzanca, suprafaŝa – 38 ha, vii şi livezi, pământ slab; Cuza Mârzanca,

suprafaŝa – 40 ha, teren agricol, pământ slab; Hârtop la Brânză, suprafaŝa – 10 ha, teren

agricol, pământ slab; Mârzanca Zahoreni, suprafaŝa – 50 ha, teren agricol şi păşune,

pământ foarte slab; Clin la Brânză, suprafaŝa – 5 ha, teren agricol, pământ foarte slab;

Mârzanca Brânză, suprafaŝa – 85 ha, teren agricol, pământ slab; În Pădure la Brânză,

suprafaŝa – 10 ha, pădure, pământ bun; În Pădure la Cuza, suprafaŝa – 25 ha, teren

agricol şi pădure, pământ bun; În Pădure la Stratulat, suprafaŝa – 25 ha, teren agricol,

pământ mijlociu; Mârzanca la Fântâni, suprafaŝa – 80 ha, teren agricol, pământ slab;

Pădurea Mârzanca, suprafaŝa – 40 ha, teren agricol, pământ mijlociu; Mârzanca la Colŝ,

suprafaŝa – 15 ha, teren agricol, pământ bun; La Ulmii Cernalei, suprafaŝa – 50 ha, teren

agricol, pământ bun; Pe Dealul de Mijloc, suprafaŝa – 50 ha, teren agricol şi vii, pământ

mijlociu.

În privinŝa acestui şir de toponime, dl Leonid Rusu, primarul satului Gordineşti,

ne-a informat că doar câteva dintre ele au supravieŝuit, şi anume: La Mârzanca

(pământuri arabile înspre Sîrcova), La Stratulat (în câmp lângă pădure), În Pădure la

Brânză, La Ulmii Cernalei şi Pe Dealul de Mijloc. Totodată, pentru a nu dispare în

negurile timpurilor şi pentru a le înscrie în analele satului, ne-au fost semnalate câteva

denumiri de locuri rostite astăzi la Gordineşti, cum ar fi: Pădurea La Călugăr (spre

Fuzăuca), Pământurile lui Merculea, La Fântâna lui Potapie, La Fântâna lui Bărcuŝă,

Izvorul lui Arhip Zbârnea sau Izvorul Ciolpancăi. De asemenea, ne-a fost relevat un

curios fapt istoric, anume acela că locuitorii satelor din vecinătatea Gordineştilor îi

numesc din timpuri mai vechi pe gordineşteni cireşari, denumire ce vine de la întinsele

livezi de cireşi existente pe moşia acestora cândva.

Ignăţei, filele 257-259.

1941 - Judeŝul Orhei, plasa Rezina, comuna Ignaŝei, satul Ignaŝei. În prezent:

Raionul Rezina, comuna Ignăŝei.

După datele recensământului, subîmpărŝirile teritoriului satului erau următoarele:

Moşia Tufilor, Moşia Dealul de Mijloc, Moşia Săgala, Moşia Culcoane, Moşia Holm,

Moşia Holmuri-Chetros, Moşia Meşeni, Moşia Mazareşti.

Reŝinem din discuŝia purtată cu dna Elizaveta Siminel, care este băştinaşă din

Ignăŝei şi care ne-a fost de folos şi la verificarea numelor de locuri din satul Lipceni, că

toponimele indicate mai sus s-au păstrat până în prezent.

Lipceni, filele 239-241.

305

1941 - Judeŝul Orhei, plasa Rezina, comuna Lipceni, satul Lipceni. În prezent:

Raionul Rezina, comuna Lipceni.

Recensământul realizat în anul 1941 atestă în satul Lipceni următoarele toponime:

Vatra satului, suprafaŝa – 50 ha; La Brazdă, suprafaŝa – 55 ha, pământ de calitate bună;

Colotnici, suprafaŝa – 40 ha, pământ de calitate bună; Recea, suprafaŝa – 90 ha, teren de

calitate mijlocie; Bostănele, suprafaŝa – 45 ha, teren de calitate mijlocie; Cânepi,

suprafaŝa – 55 ha, pământ de calitate bună; Mociurle, suprafaŝa – 100 ha, pământ de

calitate bună; În Jos, suprafaŝa – 30 ha, pământ bun; Prisaca, suprafaŝa – 20 ha, teren de

calitate mijlocie; Lan, suprafaŝa – 40 ha, pământ bun; Corn, suprafaŝa – 30 ha, pământ

bun; Desetini, suprafaŝa – 45 ha, pământ bun; Olexinaŝi, suprafaŝa – 110 ha, pământ bun;

După Vii, suprafaŝa – 45 ha, pământ bun; Calicime, suprafaŝa – 125 ha, teren de calitate

mijlocie; Budăi, suprafaŝa – 70 ha, teren de calitate mijlocie; Zanova, suprafaŝa – 30 ha,

pământ de calitate bună; Cot; suprafaŝa – 25 ha, pământ bun; Ciorna, suprafaŝa – 100 ha,

pământ pietros.

Exceptând Vatra satului, în care erau aşezate casele şi gospodăriile sătenilor, şi

locul denumit Ciorna, unde exista un imaş pentru vite şi cariere de piatră, celelalte

nume topice desemnau terenuri arabile, cultivate la acea vreme cu grâu şi porumb. De

remarcat că toate aceste toponime sunt în uz până în prezent la Lipceni, faptul fiindu-ne

relatat de dna Elizaveta Siminel, secretara Consiliului Local. De asemenea, am aflat că

locul Olexinaŝi mai este numit şi Olexinŝi, toponime atestate astăzi şi în unele sate

megieşe. Pentru moşia Lipcenilor ar mai fi de notat şi toponimul La Bogaŝi, care

completează şirul denumirilor topice ale localităŝii, cunoscute din datele

recensământului din 1941.

Mateuţi, filele 227-229.

1941 - Judeŝul Orhei, plasa Rezina, comuna Mateuŝi, satul Mateuŝi. În prezent:

Raionul Rezina, comuna Mateuŝi.

În cuprinsul recensământului se poate regăsi scurte referinŝe privind prezenŝa unor

vechi pietre tombale epigrafe într-un cimitir din localitate, a unor vestigii rupestre cu

caracter religios pe coasta văii Ciornei, cât şi numele mahalalelor satului şi denumirile

de locuri întâlnite pe moşia acestuia.

Ce monumente istorice există în sat şi vechimea lor: „În sat se găsesc rămăşiŝele

unui vechi cimitir cu cruci şi pietre, având pe ele diferite inscripŝii vechi. În malul stâng

al pârâului Ciorna se găsesc peşteri intenŝionat săpate de oameni, având în interior şi

astăzi paturi din piatră‖.

Subîmpărŝirile satului pe mahalale:

La Şcoală, cuprinde 35 de gospodării, depărtarea de primărie – 350 m, în mahala se

găseşte şcoala; Curtaia, cuprinde 40 de gospodării, depărtarea de primărie – 800 m;

Tăbăreşti, cuprinde 30 de gospodării, depărtarea de primărie – 800 m, în mahala se

găseşte biserica.

Subîmpărŝirile teritoriului satului:

306

Drumul Rezinei, suprafaŝa – 70 ha, teren arabil şi vii, calitatea pământului – I-a; La

Rădustele, suprafaŝa – 350 ha, teren arabil, calitatea pământului – a III-a; La Crucea

Soloncenilor, suprafaŝa – 150 ha, teren arabil, calitatea pământului – a II-a; La Tufarii

lui Eremia, suprafaŝa – 300 ha, teren arabil, calitatea pământului – a II-a; La Huluşcu,

suprafaŝa – 400 ha, teren arabil, calitatea pământului – a II-a; La Drumul Alcedarului,

suprafaŝa – 250 ha, teren agricol, calitatea pământului – I-a.

Denumirile locurilor din vatra satului şi ale unor părŝi de moşie – excepŝie

constituind toponimul La Tufarii lui Eremia – şi astăzi sunt cunoscute locuitorilor din

Mateuŝi. Informaŝia respectivă ne-a oferit-o dl primar Mihail Mârzencu, de la care am

mai aflat şi alte nume topice existente în hotarul Mateuŝilor: La Prăbuşturi, La Lacuri,

La Crac, La Vălicică, Fântâna Gujii, La Fântâna Cătănii, Fântâna lui Stoian, Fântâna

lui Tofan, Valea Păpuşoaielor, Colŝul lui Săndică, Râpa Adâncă, Drumul Ulmilor,

Drumul lui Icuŝă. Cât priveşte locul numit La Rădustele, mai puŝin astăzi cunoscut

sătenilor, acesta era o văgăună la hotarul dintre Mateuŝi şi Solonceni, acoperită pe la

mijlocul secolului trecut cu pământ de solonceneni pentru a o include în circuitul agrar.

Cea mai mare parte a acestor denumiri toponimice au fost înregistrate şi în cartea

Satul Mateuŝi: file de istorie, unde se găsesc consemnate şi alte nume de locuri de pe

vatra şi moşia localităŝii, precum: Velniŝa, La Izvor, La Cimitir, La Biserică, Ŝiglăul,

Stâna, Brucovca, Patul cel Mare, Piatra cea Mare sau La Tanc, La Scenă, 12 Copaci,

La Şanŝuri, La Şleah sau Drumul Raşcovului, Poiana cea Mare, Matca, Podul lui

Panigrad, Pădurea Hargheloaei, Hutorul sau Etacaua la Başne, Ghidrihana, Pădurea

Solonceniului, La Cireş, Fântâna lui Moş Costache, Fântâna lui Micandru, Fântâna lui

Moş Dumitru, La Păr, Pe Gunoaie, Scala cea cu două uşi, Drumul Morii, Drumul

Desetinilor sau Părul Popii şi Hlinaia1.

Referitor la cimitirul părăsit cu vechi pietre funerare, amintit în recensământ,

menŝionăm că pe vatra satului, în cuprinsul mahalalei Curtaia, se află şi astăzi pe malul

drept al unei râpi urmele acelui cimitir, tradiŝia locală spunând că aici s-a aflat cândva şi

o biserică2.

Meşeni, filele 263-265.

1941 - Judeŝul Orhei, plasa Rezina, comuna Ignaŝei, satul Meşeni. În prezent:

Raionul Rezina, comuna Meşeni.

Din examinarea formularului de recensământ al Meşenilor constatăm că rubrica

privind numele părŝilor de moşie din sat a rămas necompletată. În schimb, apar două

scurte menŝiuni despre vatra veche a satului şi unele din vestigiile sale istorice.

Satul era aşezat de la întemeiere pe locul pe care se află acum sau a fost aşezat

înainte vreme altundeva şi la ce depărtare de vatra lui actuală: „În partea de răsărit a 1 Ion Ştirbu, Anton Moraru, Mariana Varatic, Mateuŝi: file de istorie, Rezina, SA „Tipografia Rezina‖,

2007, p. 36-38, 135-137. 2 Ibidem, p. 135.

307

satului, unde azi este imaşul pentru vite a fost sat cu biserică – aşa ne povestesc bătrânii

din sat‖.

Ce monumente istorice există în sat şi vechimea lor? „Nu există decât numai o

movilă – fără nume. În anul 1912, când s-a săpat temelia pentru construcŝia noii biserici

s-au găsit multe oase de oameni – doi saci mari‖.

Mihuleni, filele 108-110.

1941 - Judeŝul Orhei, plasa Rezina, comuna Şoldăneşti, satul Mihuleni. În prezent:

Raionul Şoldăneşti, comuna Mihuleni.

Denumirile de locuri din cuprinsul moşiei Mihulenilor sunt specificate în

secŝiunea privind subîmpărŝirile teritioriului satului:

Zăpodia, suprafaŝa – 60 ha, destinaŝia terenului – agricultură, calitatea pământului – I-a;

Hârtoapele, suprafaŝa – 65 ha, destinaŝia terenului – islaz, calitatea pământului – a III-a;

Rădiul, suprafaŝa – 40 ha, teren agricol şi islaz, calitatea pământului – a II-a şi a III-a;

Ulucile, suprafaŝa – 25 ha, teren agricol, calitatea pământului – I-a; Fântâna lui Pahone,

suprafaŝa – 80 ha, teren agricol, calitatea pământului – I-a; Cornul, suprafaŝa – 110 ha,

destinaŝia terenului – agricultură, calitatea pământului – a II-a; Planul, suprafaŝa – 35 ha,

teren agricol, calitatea pământului – a II-a; Valea Viilor, suprafaŝa – 60 ha, teren agricol,

calitatea pământului – a II-a; Cudricul, suprafaŝa – 70 ha, teren agricol, calitatea

pământului – I-a şi a II-a; Săliştea, suprafaŝa – 44 ha, teren agricol, calitatea pământului

– I-a.

Satul Mihuleni, după cum ne-a relatat primarul localităŝii dl Vasilii Parascovei, îşi

păstrează şi azi toponimia semnalată în recensământul din 1941. Totodată, trebuie

menŝionată şi Râpa Ciorna, situată pe versantul stâncos de pe malul stâng al Văii

Ciornei.

Mincenii de Jos, filele 281-282.

1941 - Judeŝul Orhei, plasa Rezina, comuna Cinişeuŝi, satul Minceni de Jos. În

prezent: Raionul Rezina, comuna Mincenii de Jos.

Denumirile de locuri înregistrate în recensământ:

Vatra Satului, suprafaŝa – 35 ha; Dicov, suprafaŝa – 225 ha; Cucoana Liuba, suprafaŝa –

42 ha; Vanea Dumbravă, suprafaŝa – 65 ha; Gâlculeşti, suprafaŝa – 60 ha; Şiraev,

suprafaŝa – 32 ha; Lotul Şcoalei, suprafaŝa – 18 ha; Panaghianŝ, suprafaŝa – 100 ha;

Marandici, suprafaŝa – 100 ha.

Conform observaŝiilor dlui Serghei Ŝărnă, inginer cadastral în cadrul primăriei din

localitate, toponimele Vatra Satului şi Lotul Şcoalei nu mai sunt în uz; La Dicov indică o

zonă de la sud de sat ocupată cu pădure şi terenuri arabile; Locul numit Cucoana Liuba

mai apare şi astăzi sub denumirea Câmpul Cucoanei Liuba şi-l găsim la o depărtare de

600-700 m sud-est de sat; Vanea Dumbravă sau Conu Ion Dumbravă este numele unei

părŝi din vatra satului, teren ocupat în prezent de sediul primăriei; Gâlculeşti azi are

forma Gâlculeasca şi denumeşte nişte terenuri de la marginea unei păduri aflate la

hotarul dintre satele Mincenii de Jos şi Cuizăuca; Şiraev se pomeneşte şi astăzi, dar sub

308

numele La Şirai, pentru o zonă agricolă din partea de răsărit a satului; La Panaghianŝ, în

apropiere de vatra nordică a satului, sunt terenuri pentru agricultură; La fel şi La

Mărăndici, la vreo 500 m vest de sat.

În legătură cu toponimele ce redau sau provin de la un nume de persoană e de

notat că recensământul din 1941 îi menŝionează ca proprietari funciari la Mincenii de Jos

pe A. Panaghianŝ (100 ha) şi I. Dumbravă (55 ha), alături de E. Duca (35 ha) şi I. Duca

(25 ha). Despre Şiraev sau Şirai doar memoria populară ne vorbeşte că a fost un stăpân

de pământuri în aceste locuri, spre sfârşitul perioadei interbelice.

Toponimele Valea Popii, Valea Odăii, Vărăncău, La Marandici, Gâlculeasa,

Dicovul sunt notate şi în monografia istorică a satelor Mincenii de Jos şi Mincenii de

Sus, întocmită de Veaceslav Afanasiev, Vlad Afanasiev, Dinu Poştarencu. În afară de

aceste toponime, autorii mai semnalează şi locurile numite Breazu, Pe Beci, La Gârneŝ,

Vetmeja, La Rădi, La Iaz sau Planul Dascălului. De asemenea, se menŝionează că în

prezent părŝii de răsărit a vetrei satului Mincenii de Jos i se spune Coreea, celei de apus

– Sahaidaca, iar între acestea se află Centrul Satului1.

În mod special subliniem faptul că unele toponime precum Dărăbăŝoaia, La

Dicov, Vetmeja au o vechime de peste 400-500 de ani, formele lor iniŝiale fiind Fântâna

Darabiŝani sau Fântâna Dărăbiŝanilor, Dealul Dicovului şi Vitmeja2.

Minceni de Sus, filele 287-294.

1941 - Judeŝul Orhei, plasa Rezina, comuna Cinişeuŝi, satul Minceni de Sus. În

prezent: Raionul Rezina, comuna Mincenii de Jos, satul Mincenii de Sus.

Numiri neoficiale ale satului folosite de localnici: Minceni din deal.

Subîmpărŝirile vetrei satului şi a trupului de moşie. Numele locului:

Vatra Veche de Sat, suprafaŝa – 14,58 ha, destinaŝia terenului - vatră de sat, pământ

nisipos; Hârtop Nadel, suprafaŝa – 145 ha, teren pentru agricultură şi viticultură,

calitatea pământului – mijlocie; Cerchez, suprafaŝa – 46 ha, teren agricol de calitate

mijlocie; Câşla, suprafaŝa – 40 ha, teren agricol şi islaz, calitatea pământului – mijlocie;

Jia lui Marcu sau Budăi, suprafaŝa – 25 ha, teren arabil foarte bun; Vatra Nouă de Sat,

suprafaŝa – 8 ha, teren pentru agricultură şi legumicultură de calitate foarte bună; Valea

Popii, suprafaŝa – 89 ha, destinaŝia terenului – agricultură şi vii, calitatea pământului – 1 Veaceslav Afanasiev, Vlad Afanasiev, Dinu Poştarencu, Minceni – cetatea sufletului nostru,

Chişinău, Editura „Design Optim‖, 2013, p. 10. 2 Moldova în epoca feudalizmului. Volumul I. Documente slavo-moldoveneşti (Veacul XV – întâiul

pătrar al veacului XVII). Alcătuitori: P. G. Dmitriev, D. M. Dragnev, E. M. Russev, P. V. Sovetov. Sub

redacŝia doctorului în ştiinŝe istorice, profesorul L. V. Cerepnin. Chişinău, Editura „Ştiinŝa‖ a

Academiei de Ştiinŝe a RSS Moldoveneşti, 1961. Молдавия в эпоху феодализма. Том I. Славяно-

молдавские грамоты (XV в. – первая четверть XVII в.). Составители: П. Г. Дмитриев, Д. М.

Драгнев, Е. М. Русев, П. В. Советов. Под редакцией доктора исторических наук, профессора Л.

В. Черепнина. Издательство „Штиинца‖ Академии наук Молдавской ССР, Кишинев, 1962, p.

199-202.

309

foarte bună; Lotul Şcoalei, suprafaŝa – 11 ha, teren arabil de calitate mijlocie; Valea

Odăiei, suprafaŝa – 72,5 ha, teren cu destinaŝie agricolă, calitatea solului – bună; Planul

Popii, suprafaŝa – 46 ha, teren pentru agricultură de calitate bună.

Precizările aduse de dl Serghei Ŝărnă în legătură cu aceste toponime sunt

următoarele: Vatra Veche de Sat şi Vatra Nouă de Sat astăzi nu mai sunt cunoscute, în

schimb celelalte nume de locuri s-au păstrat şi pot fi identificate pe teren. Hârtopul

Nadel probabil apare sub denumirea Hârtop şi se află la nord-vest de sat, lângă pădure,

terenul astăzi aparŝinând Cinişeuŝilor; Cerchez este numele unui fost proprietar funciar

din Echimăuŝi, toponimul omonim localizându-se la circa 500 m nord-est de sat; Câşla

desemnează un imaş în marginea de nord-vest a satului, unde cândva s-ar fi aflat şi o

stână sau câşlă, de la care se trage denumirea locului; Terenurile unui alt imaş sunt

situate pe Valea Odăiei, între Mincenii de Sus şi Mincenii de Jos; Valea Popii se află

spre sud-vest de sat şi cuprinde pământuri arabile; Planul Popii este denumirea unor

terenuri de la nord de Iazul lui Dumbravă, care se află la est de sat; Jia lui Marcu era la

Budăi, în zona nordică a vetrei satului, iar Lotul Şcoalei se afla tot în vatra satului, în

partea de asfinŝit, loc ocupat azi de gospodăriile sătenilor. Un toponim nemenŝionat în

recensământ, dar existent pe teren este Vărăncău, la nord de Mincenii de Jos şi la

asfinŝit de Mincenii de Sus.

Dărăbăţoaia, filele 288-289.

1941 - Judeŝul Orhei, plasa Rezina, comuna Cinişeuŝi, satul Minceni de Sus,

cătunul Dărăbăŝoaia.

Cătunul era aşezat la originea unei văi cu deschizătura spre miază-zi, având patru

gospodării răsfirate. Se afla la 800 m sud-est de satul Mincenii de Sus şi 2,5 km spre est

de satul Mincenii de Jos. S-a presupus că ar fi fost înfiinŝat prin anul 1885.

În cazul Dărăbăŝoaiei, recensământul consemnează un cătun care nu se mai

regăseşte pe harta actuală a Republicii Moldova. După cum susŝine dl Serghei Ŝărnă,

ultima casă a cătunului Dărăbăŝoaia s-a demolat prin anii ‖60 ai secolului trecut, în

prezent pe acel loc aflându-se imaşul satului Mincenii de Sus. Terenul respectiv poartă

numele fostului cătun - Dărăbăŝoaia.

Merită să precizăm că nomenclatoarele mai vechi ale localităŝilor indică scoaterea

din evidenŝă a cătunului Dorobozoaia (denumirea sa oficială la acea vreme) în anul

1964, acesta aflându-se în anii anteriori în subordinea administrativă a primăriei satului

Echimăuŝi1.

Olişcani, filele 213-215.

1941 - Judeŝul Orhei, plasa Rezina, comuna Olişcani, satul Olişcani. În prezent:

Raionul Şoldăneşti, comuna Olişcani.

1 RSS Moldovenească. Orânduire administrativ-teritorială la data de 1 aprilie 1988, p. 151, стр. 149.

310

Din datele recensământului aflăm că denumirea mai veche a satului Olişcani, în

secolul al XV-lea, ar fi fost Selişte. Tot din aceste date mai aflăm că în 1941 trupul de

moşie al Olişcanilor era alcătuit din şase părŝi, având următoarele denumiri:

Răzeşi, suprafaŝa – 1575 ha, sol arabil, vie şi pădure, calitatea pământului – a II-a;

Gonŝănii, suprafaŝa – 123 ha, teren agricol, calitatea solului – a II-a; Nadelnici, suprafaŝa

– 350 ha, pământ arabil de calitatea a II-a; Catargiu, suprafaŝa – 1300 ha, pământ arabil

şi islaz, calitatea solului – I-a; Dealunant, suprafaŝa – 56 ha, teren agricol de calitatea a

II-a; Şoldăneşti, suprafaŝa – 50 ha, teren agricol de calitatea I-a.

Toponimele în discuŝie, după cum ne-a mărturisit dna Angela Lisa, profesoară de

istorie la Liceul Teoretic din Olişcani, există şi astăzi, cu excepŝia celui de Nadelnici,

care nu se mai regăseşte pe teren. Totodată, ni s-au adus şi alte informaŝii privind

patrimoniul toponimic local, pe care le consemnăm în continuare. Astfel, cele trei

mahalale ale Olişcanilor se zice că poartă următoarele denumiri: Partea de Jos, căreia i

se spune şi Răzeşi, Partea de Sus, numită şi Selişte, şi mahalaua mai nouă, denumită

Finlanda. Apoi, la hotarul dintre moşia Olişcanilor şi pământul oraşului Soldăneşti

există un loc ce se cheamă Cetăŝuia, Ştăŝuia sau La Roată, iar Valea Albului, Budăi şi

Izvorul Cucoanei sunt alte nume topice din hotarul moşiei satului Olişcani.

Parcani, filele 245-248.

1941 - Judeŝul Orhei, plasa Rezina, comuna Lipceni, satul Parcani. În prezent:

Raionul Şoldăneşti, comuna Parcani.

Recensământul arată că vatra satului Parcani se întindea pe o suprafaŝă de 70 ha,

iar moşia sa avea următoarele subîmpărŝiri:

Pădurea Zanova, suprafaŝa – 50 ha; La Toloacă, suprafaŝa – 40 ha; Pe Chisc, suprafaŝa –

25 ha; La Fântâna lui Micandru Chilimari, suprafaŝa – 80 ha; La Tufuşoare, suprafaŝa –

60 ha; La Cârşmaru, suprafaŝa – 70 ha; La Iaz, suprafaŝa – 80 ha; În Plan, suprafaŝa – 30

ha; În Fundătură, suprafaŝa – 35 ha; În Deal la Jidovi, suprafaŝa – 50 ha; La Fântâna lui

Leonte, suprafaŝa – 70 ha; La Şleah, suprafaŝa – 65 ha; La 15 Fălci, suprafaŝa – 60 ha;

La Grădină la Poartă, suprafaŝa – 80 ha; Pe Ciocârlan, suprafaŝa – 65 ha; La Râpa cu

Copaci, suprafaŝa – 90 ha; Sub Grădini, suprafaŝa – 12 ha; Pe Cot, suprafaŝa – 6 ha.

În aria de cuprindere a satului Parcani, aşa cum ne-au povestit dnii Valeriu

Lopaci, primarul localităŝii, Alexei Guŝu, agricultor pensionar şi dna Efrosinia Ogâlcă,

agronom pensionar, aceste toponime există şi astăzi, locuitorii păstrându-le nealterat

forma lor iniŝială. Desigur, am putea afirma că această realitate constituie dovada unei

puternice mentalităŝi colective manifestate de părcăneni de-a lungul vremurilor. Pentru

câteva dintre aceste denumiri topice ni s-au adus unele precizări, precum urmează: locul

Pe Chisc se află pe malul estic al Râpei Ursului; celui de La Tufuşoare i se mai zice şi

La Jia lui Moş Radion; La Iaz sunt câmpurile din preajma Iazului Alexinaŝi; În Deal la

Jidovi se găseşte şi Fântâna lui Moş Alexandru, între pădure şi fosta brigadă de

tractoare de lângă TOC (faŝă de arie); curios se prezintă faptul că denumirea Ciocârlan

desemnează şi o poreclă dată câtorva familii din sat, de-alde Rusu şi Grosu. În acelaşi

timp, ne-au fost semnalate şi alte denumiri toponimice întâlnite azi în hotarul

311

Parcanilor: Iazul lui Tănase Calciu sau Iazul Calcilor; La Jia Fotăchioaiei; La Bahna

lui Feghia Prodan; La Şirte; Pădurea Alexinaŝi (Olexânŝi), lângă care tradiŝia locală

spune că s-ar fi aflat vatra istorică a satului Parcani, numit odinioară Alexinŝi; La

Bostănele; La Scăunele, unde se mai găseşte în apropiere o cascadă numită Chiştoare şi

un izvor – Izvorul cel Mare (în literatura arheologică punctul dat este cunoscut sub

denumirea La Scaune1).

În fine, o observaŝie de natură metrologică se impune în legătură cu terenul

denumit La 15 Fălci: dacă acesta avea o arie de 60 ha, rezultă o neconcordanŝă cu

suprafaŝa indicată în denumirea locului - 15 fălci (=21,48 ha). Remarcăm faptul că la

vremea executării recensământului părcănenii nu mai foloseau ca unitate de măsură

pentru suprafeŝe falca, precum locuitorii unor sate din plasa Rezinei, ci metrul pătrat şi

hectarul. În ciuda celor spuse, numele acestui loc – La 15 Fălci – s-a înrădăcinat adânc

în mintea sătenilor, ca un veritabil toponim, amintindu-ne astăzi de gloria apusă a unei

civilizaŝii agrare altădată înfloritoare.

Păpăuţi, filele 251-253.

1941 - Judeŝul Orhei, plasa Rezina, comuna Lipceni, satul Păpăuŝi. În prezent:

Raionul Rezina, comuna Păpăuŝi.

Vatra satului Păpăuŝi, în 1941, conform datelor furnizate de recensământ, ea se

întindea pe o suprafaŝă de 96 ha.

Denumiri de locuri în hotarul satului, unde se practica agricultura:

Din Sus, suprafaŝa – 230 ha; După Car, suprafaŝa – 200 ha; Recea, suprafaŝa – 120 ha;

Lan, suprafaŝa – 210 ha; Din Jos; suprafaŝa – 230 ha; Un alt nume topic din hotarul

Păpăuŝilor - Ciorna - indica locul unei cariere de unde se extrăgea piatră.

După cum ne-a mărturisit dna Nadejda Covali, secretară a Consiliului Local,

astăzi la Păpăuŝi sunt atestate toponimele Recea, Lan şi Ciorna, din cele amintite în

recensământ, iar celelalte se pare că au ieşit din uz, de vreme ce nu se mai regăsesc în

graiul păpăuŝenilor. În schimb, în raza localităŝii există alte nume topice, precum

Hlinaia, La Mărojel, La Zarzări, Izvorul din Valea Cornului, Râpa Doinei. Totodată, am

aflat că mahalalele satului poartă următoarele denumiri: În Mănăstire, În Cot, În Deal la

Cruce, În Gorodoc şi Centrul Satului.

Pecişte, filele 144-146.

1941 - Judeŝul Orhei, plasa Rezina, comuna Samaşcani, satul Peceştea. În prezent:

Raionul Rezina, comuna Pecişte.

Recensământul indică toponimele întâlnite pe teritoriul satului, locul aflării vetrei

sale dintru început, amintind şi de vestigiile unei vechi mănăstirii din raza localităŝii. În

1 Ion Gh. Hîncu, Cetăŝi antice şi medievale timpurii din Republica Moldova, Chişinău, Editura

„Universitas‖, 1993, p. 130-131.

312

treacăt se pomeneşte un eveniment militar, care ar fi determinat înfiinŝarea de către

pecişteni a satului Selişte, situat aproape de oraşul Orhei.

Satul era aşezat de la întemeiere pe locul pe care se află acum sau a fost aşezat

înainte vreme altundeva şi la ce depărtare de vatra lui actuală; motivul mutării: „Satul nu

a fost aşezat unde este astăzi, însă a fost aşezat la o depărtare de 500 m de unde este

astăzi. Din cauza unui război dintre români şi turci, satul a fost evacuat, formând o nouă

comună cu numele Săliştea, jud. Orhei‖.

Ce monumente istorice există în sat şi vechimea lor? „Urme de sat există la locul

numit Sălişte, la o depărtare de 500 m de sat. După câte se cunoaşte, moşia satului a fost

stăpânită de doctorul ce a stricat Mănăstirea Doamnei, însă din cauza legilor aspre ce

urma să sufere, el a părăsit moşia, dând-o în păstrare unui boier cu numele de Ducantoni

cu obligaŝiunea de a face o mănăstire din nou, care să fie în sat‖.

Vatra satului avea o suprafaŝa de 102 ha, iar părŝile de moşie erau următoarele:

Fântâna lui Bortă, suprafaŝa – 261 ha, pământ negru; Ianuşevici, suprafaŝa – 248 ha,

pământ negru; Valea Satului, suprafaŝa – 273 ha, pământ argilos; Pârlita, suprafaŝa –

235 ha, pământ nisipos; Artineşti, suprafaŝa – 200 ha; Pe Şes, suprafaŝa – 284 ha, pământ

argilos; La Găinuşa, suprafaŝa – 110 ha, pământ argilos; La Movili, suprafaŝa – 120 ha;

La Chietri, suprafaŝa – 100 ha; Păşune, suprafaŝa – 284 ha; Sub Vii, suprafaŝa – 108 ha;

Terenurile aflate pe locul denumit Păşune erau destinate păscutului vitelor, cele

de Sub Vii se cultivau cu viŝă de vie, în rest se arau pentru culturi agricole.

Dna Tamara Tocană, inginer-cadastral în cadrul primăriei Pecişte, ne-a comunicat

că unele dintre toponimele specificate mai sus, cum este Fântâna lui Bortă, Valea

Satului, Artineşti, Pe Şes, La Găinuşa, La Movili, La Chietri s-au păstrat până în ziua de

astăzi, iar celelalte au dispărut din graiul peciştenilor. În schimb, tradiŝia orală locală ne

transmite din timpuri mai vechi sau mai noi şi alte denumiri de locuri, din vatra satului şi

din hotarul moşiei. Astfel, aflăm că mahalalele Peciştei se numesc Hârtop, Şes, Selişte,

Movili, Centrul Satului, Coada Râpii, Marginea Satului, La Mina şi În Deal la Cruci, iar

în jurul satului sunt atestate toponimele La Soci, La Ulmi, Clioni, Faŝa Brigăzii, La

Chimicate, La Izvoraş, Nohăiasa, Bulhoace (un loc mai mocirlos), Păsăŝăl, Semenoi,

Mariŝa, Plopi, Valea Săliştei, Hârtocel, Valea Rădiului, Faŝa Stânii (stână care astăzi nu

mai există), Brodescu, Măzăreşti, Cormei, La Manole Boicu, La Zaharia Halbură,

Cornul Pădurii, La Mănăstire, unde se găseşte şi punctul Pristol.

Pereni, filele 46-48.

1941 - Judeŝul Orhei, plasa Rezina, comuna Pereni, satul Pereni. În prezent:

Raionul Rezina, comuna Pereni.

Denumirile de locuri ce apar menŝionate în recensământ sunt următoarele:

Vatra Satului, suprafaŝa – 16 ha; Cota Feodosiu, suprafaŝa – 125 ha, teren pentru culturi

agricole de calitate bună; Nadel, suprafaŝa – 311 ha, culturi de cereale, calitatea

pământului – mijlocie; Lataş, suprafaŝa – 145 ha, teren arabil, calitatea pământului –

mijlocie.

313

Primarul de Pereni, dl Dumitru Marchitan, ne-a relatat că aceste denumiri topice

au ieşit din limbajul uzual al sătenilor, comunicându-ni-le în schimb pe cele care se

folosesc în prezent: Dealul Neamŝului, Capul Dealului, Plan, Fântâna lui Odobescu,

Hârtop, Toloaca, Cogâlnic, Faŝa Satului, Valea Satului, Izvorul la Baba Marghioala,

Izvorul din Centrul Satului, Izvorul la Brigada de tractoare, Zagoscot.

Piscăreşti, filele 2-8.

1941 - Judeŝul Orhei, plasa Rezina, comuna Sîrcova, satul Piscăreşti. În prezent:

Raionul Rezina, comuna Sîrcova, satul Piscăreşti.

Potrivit recensământului, unele vestigii ale trecutului puteau fi văzute la

Piscăreşti: „La 2,5 km în pădure, unde în prezent este cantonul pădurarilor, se găseşte

urma de pristol a vechii mănăstiri lipoveneşti (de rit vechi), care a fost închinată

Sfântului Mormânt a Domnului cu toată moşia‖.

Mahalalele satului:

Pustinca, numărul gospodăriilor – 41, depărtarea de primărie – 200 m; Puntea Pădurii,

numărul gospodăriilor – 29, depărtarea de primărie – 100 m.

Subîmpărŝirile trupului de moşie al satului:

Larga, suprafaŝa - 193 ha, teren agricol de calitatea II-a; Sfântul Mormânt, suprafaŝa –

212 ha, teren arabil şi păşune, pământ de calitatea II-a; Vechiul Nadel, suprafaŝa – 100

ha, pământ cu vie şi terenuri arabile, calitatea solului – a II-a.

Poiana, filele 311-313.

1941 - Judeŝul Orhei, plasa Rezina, comuna Alcedar, satul Poiana. În prezent:

Raionul Şoldăneşti, comuna Poiana.

Informaŝii despre unele vestigii ale trecutului din Poiana şi denumirile de locuri

din raza sa spicuim în rubricile privind subîmpărŝirile localităŝii şi monumentele sale

istorice.

Subîmpărŝirile satului:

Mahala de Sus, numărul gospodăriilor – 110, depărtarea de primărie – 3 km; Mahala de

Jos, numărul gospodăriilor – 147, depărtarea de primărie – 3 km, instituŝiile ce se găseau

în această parte a satului - Şcoala, Biserica, Agenŝia C.A.M.

Satul era aşezat de la întemeiere pe locul pe care se află acum sau a fost aşezat

înainte vreme altundeva şi la ce depărtare de vatra lui actuală: „Se povesteşte că satul la

întemeiere ar fi fost aşezat pe Valea Nistrului la 1 km de vatra lui actuală. Toată moşia

fiind în deal, era foarte greu de lucru, cu ce l-a determinat să se mute în deal, în jurul

mănăstirii‖.

Ce monumente istorice există în sat şi vechimea lor? „În sat se află urmele vechii

mănăstiri greceşti din care n-a rămas decât sfântul altar şi pereŝii de la intrare. Nedându-

şi seama de valoarea istorică a acestui vechi monument, a fost distrus în anul 1923. Au

mai rămas doar câteva icoane‖.

Subîmpărŝirile trupului de moşie. Numele locului:

314

Valea Nistrului, suprafaŝa – 250 ha, terenuri sub vii, pădure, islaz, grădini de zarzavat şi

cultura de tutun; Tabăra, suprafaŝa – 150 ha, terenuri sub culturi agricole; Fântânele

Cucoanei, suprafaŝa – 100 ha, teren cultivat cu tutun; Fântânele lui Dănilă, suprafaŝa –

20 ha, teren cultivat cu tutun; Răcea, suprafaŝa – 200 ha, culturi agricole; De la Deal de

Răcea, suprafaŝa – 200 ha, culturi agricole; Hobiduşa, suprafaŝa – 280 ha, teren sub

pădure, parte sub culturi agricole.

Pe Valea Nistrului pământul era în parte bun, iar restul pietros; celelalte pământuri

ale satului erau bune.

O discuŝie privind patrimoniul toponimic local şi datele istorice ale vechii

mănăstiri de la Poiana am purtat cu dna Nadejda Negruŝă, secretară a Consiliului Local.

Din relatările sale, întemeiate pe vorbele spuse de bătrânii satului şi care par să

înfăŝişeze o realitate istorică, aflăm că icoanele şi alte vestigii bisericeşti ce-au aparŝinut

mănăstirii ar fi fost îngropate pe locul pristolului, păstrat şi astăzi. Cât priveşte

denumirile topice amintite mai sus, ele sunt în uz până în prezent, în hotarul satului

întâlnindu-se şi alte toponime, cele mai multe aflându-se de la unul din cei mai vârstnici

locuitori ai Poienei, Mihail Nicanor Lomaca (n. 1930). Le dăm mai jos în forma în care

ne-au fost comunicate:

De la Deal de Stâna lui Haim; Râpa lui Dănilă cu Fântânile lui Dănilă (menŝionate în

recensământ); Drumul lui Maxâm, prin pădure; Cărarea Ŝiglău şi Drumul lui Liustin,

înspre satul Socola; La Apa cea Sărată, loc aproape de Nistru cu ape saline ieşind la

suprafaŝă; Curtea lui Coca, unde încă se mai află ruinele unor pivniŝe construite în

vremuri mai vechi; Curtea Boierului sau Odaia lui Şişman; Borta Turcului, care, potrivit

unei legende locale, este denumirea unui presupus tunel de sub râul Nistru; Scala lui Isai

şi Scala lui Martian, două ascunzişuri scobite într-o stâncă înaltă, la care se poate ajunge

urcând nişte trepte săpate şi ele în piatră şi care ne pot duce spre istoria unei lumi demult

apuse; La Cadă, un pârăiaş cu apă bună de spălat diverse tesături, care curge prin

pădure, între Poiana şi Socol şi se revarsă în Nistru; În Rădi, În Crac şi În Iernatici,

locuri din cuprinsul unei păduri; În Pomăt sau Livada lui Vanea Roşca (astăzi, livada nu

mai există), unde este şi o stâncă mică, numită La Scăliŝă; Scala cea Crăpată, o stâncă

plesnită din preajma cimitirului; O altă stâncă spartă, numită tot Scala cea Crăpată, mult

mai impunătoare decât cea de lângă cimitir, se află în Valea Nistrului; La Pichet,

desemnează un punct întărit pe malul Nistrului, lângă un izvoraş, unde în perioada

interbelică se afla un detaşament de grăniceri; Înspre satul Curătura se întâlnesc

toponimele În Zăpodie, În Plochi, În Bârnag, În Chietrili Cele Dese şi Râpa Oşei.

Pripiceni-Curchi, filele 54-56.

1941 - Judeŝul Orhei, plasa Rezina, comuna Trifeşti, satul Pripiceni-Curchi. În

prezent: Raionul Rezina, comuna Pripiceni-Răzeşi, satul Pripiceni-Curchi.

În anul 1941, vatra satului Pripiceni-Curchi se întindea pe o suprafaŝă de 13 ha, iar

moşia acestuia avea următoarele subîmpărŝiri:

Cota Mănăstirii, suprafaŝa – 50 ha, calitatea solului – bună; Nadel, suprafaŝa – 145 ha,

calitatea solului – mijlocie; Loturi, suprafaŝa – 95 ha, sol de calitate mijlocie; La

315

Pietrărie, suprafaŝa – 55 ha, calitatea pământului – mijlocie. După menŝiunile din

recensământ, toate terenurile din trupul de moşie al satului erau destinate culturilor de

cereale.

Dl Pavel Perciun, inginer-mecanic pensionar, ne-a semnalat că toponimele Cota

Mănăstirii şi La Pietrărie (sau Chietrăria) sunt şi astăzi la Pripiceni-Curchi, Nadel se

pare că a dispărut, iar identificarea geografică a topicului Loturi este greu de făcut,

măcar că amintirea unui asemenea denumiri parcă ar mai exista. La Pripiceni-Curchi

mai sunt atestate numele de locuri În Rusării, În Suhaturi, În Faŝa Satului.

Pripiceni-Răzeşi, filele 61-63.

1941 - Judeŝul Orhei, plasa Rezina, comuna Trifeşti, satul Pripiceni-Rezeşi. În

prezent: Raionul Rezina, comuna Pripiceni-Răzeşi.

Vatra satului avea o suprafaŝă de 58 ha, iar moşia sa era împărŝită în mai multe

părŝi, denumite astfel:

Batcu, suprafaŝa – 84 ha, teren arabil, calitatea pământului – bună; Fundu, suprafaŝa –

240 ha, teren arabil, calitatea pământului – mijlocie; Cumpărătura, suprafaŝa – 280 ha,

teren arabil, calitatea pământului – mijlocie; Islaz, suprafaŝa – 20 ha, păşune slabă;

Fântâna lui Dănilă, suprafaŝa – 300 ha, pământ arabil de calitate mijlocie; După Deal,

suprafaŝa – 300 ha, sol arabil de calitate mijlocie.

Astăzi la Pripiceni-Răzeşi, potrivit informaŝiilor pe care ni le-a adus dl Pavel

Perciun, toponimele Cumpărătura şi Islaz, spre deosebire de celelalte, nu se mai află în

uz. În schimb, s-au păstrat până în prezent câteva nume topice, neconsemnate în

recensământul din 1941, cum ar fi: Măzăreşti, Movila, Faŝa Satului, Hârtop, În

Ponoare, La Ruşi (terenuri stăpânite cândva de locuitori ucraineni din satul vecin

Fuzăuca).

Răspopeni, filele 207-209.

1941 - Judeŝul Orhei, plasa Rezina, comuna Răspopeni, satul Răspopeni. În

prezent: Raionul Şoldăneşti, comuna Răspopeni.

Câteva rubrici ale recensământului conŝin date privind toponimia şi monumentele

istorice ale localităŝii.

Aşezarea satului: „În apropierea pârâului Dobruşa, care curge pe partea de apus.

La sud este Dealul Valea Părului, la est este Dealul Bogdan şi Dealul Bocşa. La nord

este un mis şes. Satul Răspopeni se găseşte la 10 km spre est de râul Răut‖.

În 1941, mahalalele satului Răspopeni erau următoarele:

Huŝuleuca, numărul gospodăriilor – 118; Hârtopu, numărul gospodăriilor – 80; Ruptura,

numărul gospodăriilor – 40. Toate mahalalele se aflau la o depărtare de 0,5 km de

primărie.

Părŝile alcătuitoare ale hotarului satului şi denumirile lor:

Vlădeni, suprafaŝa – 1500 ha; Andrianov, suprafaŝa – 1500 ha; Valea Cânepei, suprafaŝa

– 500 ha; Rediul, suprafaŝa – 200 ha; În Deal, suprafaŝa – 400 ha; Mărtineştii, suprafaŝa

– 100 ha; Nadel, suprafaŝa – 200 ha; Harmaşoaica, suprafaŝa – 200 ha; Şes, suprafaŝa –

316

100 ha; Hârtopul Cazacului, suprafaŝa – 100 ha; Valea Teiului, suprafaŝa – 100 ha.

Pământul satului Răspopeni era socotit ca fiind de calitatea a II-a; viŝa de vie se creştea

pe terenul de la Şes, iar celelalte se arau.

Ce monumente istorice există în sat şi vechimea lor: „Se găseşte locul altarului

bisericii vechi. Monumentul Eroului Necunoscut construit în anul 1938-1939 în onoarea

celor căzuŝi în războiul mondial‖.

Dna Eugenia Croitoru, fostă primară a satului Răspopeni, în prezent pensionară,

ne-a relatat că pe arealul locului denumit Mărtineştii se pare că a fost o silişte cu cimitir,

căci deseori aici se dădea de vestigii arheologice, inclusiv de complexe cu oseminte

umane. Locul cu denumirea topică Andrianov (se trage de la numele dinastiei boierilor

locali) astăzi pare a fi ocupat de o mahala mai nouă a satului, inclusiv de terenurile

numite Hultuita, odinioară destinate creşterii viŝei de vie. Se presupune că Hârtopul

Cazacului e şi el astăzi o mahala a satului, denumită Hârtop, cu pământurile alăturate,

iar Cazac este numele unui neam de la Răspopeni. O altă mahala este cea a Tîrşiŝeilor

sau Mărginaşii, adică e mahalaua dinspre satul Tîrşiŝei, cu care Răspopenii se

învecinează. Dintre toponimele înregistrate în recensământ, sunt necunoscute astăzi

Dealul Valea Părului, Nadel, Şes şi În Deal.

Într-o monografie istorică a Răspopenilor, semnată de Valeriu Cepraga şi care

integrează şi materiale informative adunate de Elena Cepraga, profesoară de istorie şi

geografie la Liceul Teoretic din localitate, sunt notate toponimele din vatra şi moşia

satului, unele dintre care apar consemnate şi în recensământul din 1941. Redăm în

continuare denumirile de astăzi ale mahalalelor satului şi ale locurilor din hotarul său,

după cum sunt menŝionate în lucrarea citată: Mahalaua Hârtopului, a Huŝuleucei, a

Mărginii şi o alta a Mărginii dinspre Chipeşca, a Vălii, a Bahnii, apoi Mahalaua

Hărmăşoaiei şi cea a Mărtineştilor; sectoare de pădure: Bocşa, Rădi, Dumbrăviŝa, Ulmi,

Sâneasca; toponimele: Hărmăşoaia, Corlate, Bogdan, Uluce, Piscul Roşu, Bahna, Râpa

Porcăriei, Râpa Popii, Râpa cea Mare, Cornul Pădurii, La Perjari, La Aeroport, La

Sâneasca, Brânzoaia, La Lutărie, Grumaz, Valea Cânepei şi Vlădeni, în a cărui areal

este atestată şi Fântâna lui Bercu1.

Saharna, filele 164-166.

1941 - Judeŝul Orhei, plasa Rezina, comuna Saharna, satul Saharna. În prezent:

Raionul Rezina, comuna Saharna Nouă, satul Saharna.

Toponimele de la Saharna au rămas necunoscute, din cauză că n-au fost

specificate în rubrica corespunzătoare din formularul de recensământ. Totuşi, ele

apăreau pe schiŝa de plan a moşiei satului, anexată formularului, după cum precizează o

însemnare făcută pe o pagină a acestuia; spre regretul nostru, schiŝa respectivă nu s-a

păstrat.

Cât priveşte antichităŝile din zona Saharnei, recensământul consemnează

următoarea informaŝie: „Mănăstirea Regina Maria, neştiindu-se precis vechimea. Însă

1 Valeriu Cepraga, Istoria satului Răspopeni, Chişinău, Editura „Pontos‖, 2011, p. 6-15.

317

după descrierea istoricului Basarabiei, se stabileşte existenŝa din veacul XIII a ruinelor şi

peşterilor săpate în stânci‖.

Sămăşcani, filele 150-152.

1941 - Judeŝul Orhei, plasa Rezina, comuna Sămăşcani, satul Sămăşcani. În

prezent: Raionul Şoldăneşti, comuna Sămăşcani.

Trupul de moşie al satului Sămăşcani, potrivit datelor recensământului, era

compus din patru părŝi, cu următoarele denumiri:

După Deal, suprafaŝa – 396 ha; Horodiştea, suprafaŝa – 450 ha; Între Rediuri, suprafaŝa

– 435 ha; La Bocşan, suprafaŝa – 302 ha. Terenurile erau folosite în scopuri agricole, iar

despre calitatea pământului se notează că era negru de pădure.

Dna Silvia Vlas, secretară a Consiliului Local ne-a informat că denumirile La

Redi, La Bocşan şi Pădurea Horodişte, în arealul căreia se află o fântână - Fântâna

Doamnei, s-au păstrat până azi, alături de alte nume topice, precum Valea Albului (teren

arabil), La Păchei (păşune), Gjib (pământ cultivabil, parŝial loc mlăştinos), Pădurea

Fusul, Dealul La Raŝă, Dealul La Movili, La Momâie (o înălŝime dintre Sămăşcani şi

Pecişte, unde exista un amplasament special amenajat pentru observaŝii pe o mare

distanŝă în jur), Groapa lui Vodă (o mică lutărie), Cetăŝuia. Am mai aflat că locuitorii

satului denumesc două mahalale ale Sămăşcanilor Huŝuleuca şi La Fântâniŝă, iar unei

zone din mijlocul vetrei acestuia i se spune La Cotun.

Toponimele menŝionate sunt de mare interes istoric şi arheologic, unele dintre ele

fiind atestate în documente medievale chiar sub denumirile purtate şi astăzi. Un caz

aparte prin vechimea şi semnificaŝia lor reprezintă toponimele Cetăŝuia, Pădurea

Horodişte, Dealul Ŝiganului şi Valea Ŝiganului, ultimele amintind de numele căpeteniei

unui sat vechi din vremea urmaşilor lui Alexandru cel Bun. Astfel, Satul unde şade

Ŝigan, de la obârşia Rezinei, apare consemnat într-o carte domnească de danie şi

întăritură de la Ilie şi Ştefan voievozi, emisă la 20 decembrie 14371, iar satul şi pădurea

Horodişte, la fel ca şi satul Sămăşcani, deŝin atestări documentare ce datează din timpul

domniei lui Ştefan cel Mare2.

1A se vedea Documenta Romaniae Historica. A. Moldova. Volumul I (1384-1448). Volum întocmit de

C. Cihodaru, I. Caproşu şi Leon Şimanschi. Bucureşti, Editura Academiei Române, 1975, nr. 175, p.

245-248, 505. 2 Sergiu Tabuncic, Satele din răsăritul Ŝării Moldovei din secolele XIV-XV în lumina izvoarelor

diplomatice interne, în „Revista de Istorie a Moldovei‖, 1998, nr. 3-4 (35-36), p. 92. A se vedea şi

Planşa cu hartă istorică şi ilustraŝii: Ŝara Moldovei în timpul domniei lui Ştefan cel Mare şi Sfînt.

Ŝinuturi, oraşe, cetăŝi, ctitorii, aşezări rurale atestate documentar, Chişinău, Centrul Editorial

„Integritas‖, 2007, 83x106 cm, scara 1:540000. Investigaŝii documentare şi cartarea aşezărilor rurale,

localizarea regiunilor naturale şi trasarea hotarelor ŝinuturilor: Sergiu Tabuncic. Consultant ştiinŝific:

prof. Ioan Caproşu. Concepŝia şi coordonarea proiectului, informaŝii despre bătălii, oraşe, cetăŝi,

biserici şi mănăstiri, selecŝia imaginilor foto: Gheorghe Nicolaev. Consultant ştiinŝific: acad. Andrei

Eşanu.

318

Sîrcova, filele 132-133.

1941 - Judeŝul Orhei, plasa Rezina, comuna Sîrcova, satul Sîrcova. În prezent:

Raionul Rezina, comuna Sîrcova.

Conform unei menŝiuni din recensământ, vatra istorică a satului Sîrcova s-a aflat

la o depărtare de 1 km spre răsărit de vatra lui actuală, iar motivul mutării era

necunoscut.

Ce monumente istorice există în sat şi vechimea lor? „Există o piatră mare a cărei

origine nimeni nu o ştie - iar legende sunt mai multe şi diferite‖.

Vatra satului şi subîmpărŝirile trupului său de moşie:

Vatra Satului, suprafaŝa - 120 ha; Moşia Dragan, suprafaŝa – 150 ha, teren arabil de

calitate bună; Pădurea Statului, suprafaŝa – 100 ha; Pământul Bisericii, suprafaŝa – 18

ha, teren agricol de calitate bună; Proprietatea locuitorilor Sîrcovei, suprafaŝa – 1800

ha, teren agricol de calitate mijlocie; Islazul Comunal, suprafaŝa – 120 ha.

Pentru a ne informa cu privire la toponimia satului Sîrcova, am discutat cu dl Iurie

Caminschi, pictor sîrcovean stabilit în Chişinău, un iubitor al istoriei neamului şi

cunoscător al trecutului locului său de obârşie. El ne-a furnizat o serie de nume topice

din hotarele satului, denumiri confirmate şi completate de un alt sîrcovean pasionat de

istoria locală, dl Anatolie Oleinic, inginer cadastral pensionar.

Toponime vechi:

Valea Albului – vale între Olişcani, Fuzovca şi Sîrcova; Dragan – de la numele boierului

care a ŝinut moşia; Dacia – teren agricol unde erau cotele sătenilor; La Vâsoko Hora –

loc înalt de unde se vede malul celălalt de Nistru, cu oraşul Râbniŝa; La Cruce – locul

unde pe timpuri fusese instalată o cruce de piatra; La Cruciuliŝă – locul unei alte cruci;

La Chiatră – piatră, stâlp de hotar. Locul se află la ieşirea din Pădurea Lunga către

drumul spre Cinişeuŝi, pe partea stângă, înspre Pădurea Hulearca. Prin anii ‖60 ai

secolului trecut, piatra care marca acest loc fusese zmulsă cu tractorul de către un sătean

şi transportată în ograda gospodăriei sale, unde i-a servit drept lespede-prag în faŝa casei.

Peste puŝin timp însă au început să-l încolŝească coşmarurile pe acest sîrcovean

necumpănit, iar mai apoi şi vedeniile cele mai înfricoşătoare ale demonilor. Şi pentru a

scăpa de ele, s-a apucat omul să scoată piatra din pragul casei şi s-o readucă la câmp.

Astăzi se găseşte aproape de locul ei iniŝial, dar nu în teren deschis, ci în pădure, înspre

marginea din dreapta drumului; La Trii Fântâni – teren arabil la hotarul Olişcanilor cu

padurea satului Piscăreşti, unde sunt trei fântâni cu ciutură; La Uluce – locul unde se

adăpau vitele sub pădurea Piscăreştiului, uluce cioplite în lemn; La Tăbliŝe – teren

agricol cu semn de hotar între Piscăreşti şi Sîrcova; La Observator – locul de unde se

transmiteau semnale de fum în caz de năvala tatarilor sau a turcilor şi unde în perioada

anilor 1950 fusese instalat un turn; Cimitirul Cailor – loc unde se ingropau animalele;

Pe Maidan – loc de mahala unde se jucau copii, pe toloacă; Pe Bahnă – terenul sportiv

al satului; Pe Hurboc – mahala, teren în pantă; La Paniciu – locul unde a fost casa lui

Mihai Paniciu, casă în care s-a aflat până în anii ‖70 ai secolului trecut şcoala şi

cârmuirea colhozului; La Gheŝărie – locul unde a fost gheŝăria boierului Dragan; La

Pomană – toponimul provine de la darea de pomană a văduvelor de razboi drumeŝilor ce

319

ieşeau în cale, sau pomana era lăsată pe colacul fântânii cu ciutură. Terenul se numeşte

„La Pomană― şi fântâna poartă tot acelaşi nume; La Salcie – locul unde a fost o moară

de apă pe râul Sîrca; Pământul Mănăstirii, Pământul Bisericii, La Cut – terenuri

agricole; Pădurea Lunga – pădure spre Cinişeuți; Pădurea Hulearca – sector de pădure

pe moşia Sîrcovei, pădure ce cuprinde şi părŝi din hotarul satelor Cinişeuŝi şi Ŝahnăuŝi;

Pădurea Calugărului – pădure la hotar cu satul Pecişte; Pădurea Piscăreştiului –

pădurea dinspre satul Piscăreşti; La Petic – pădure izolată la Piscăreşti; Cutriar, Crutoi

Iar – loc în Pădurea Hulearca, între Sîrcova, Cinişeuŝi şi Ŝahnăuŝi; La Cardonul Roşu –

canton din perioada interbelică în Pădurea Hulearca; La Iazul Boierului – locul unde a

fost iazul boierului Dragan; La Boierescu – locul unde a fost conacul boierului Dragan;

La Schit – loc în Pădurea Hulearca unde a fost schitul lipovenesc, închis în anul 1845;

Livada lui Nikon, Livăzuica lui Moş Nikon – livadă şi vie plantate în Padurea Hulearca

de către un oarecare lipovean Nikon; Pe Şleah sau Drumul Şleahului – drum ce duce

spre Gara Şoldănești prin pădurea Piscăreştiului; La Lucniŝă, Lucniŝă – râpă, loc unde se

extrage argila; Râpa lui Moş Moisei sau Râpa Moiseica – râpa ce a preluat numele unui

lipovean Moiseica; Pustinca – loc de mahala a lipovenilor; Fântâna lui Miron – fântână

construită de Miron Dolghi, pădurar între anii 1921- 1943 în pădurea Solonceni. Piatra a

fost scoasă de el din râpile din pădure şi adusă cu carele cu boi în marginea satului

Sîrcova; Fântâna lui Ionică – fântână la drumul spre Cinişeuŝi; Fântâna cea Înaltă –

fântână construită la hotarul cu satul Olişcani, pe un loc înalt situat la 300 m deasupra

nivelului mării; Fântâna lui Toader – fântână făcută de Toader Popuşoi (Şambrai);

Fântâna lui Moş Toader Bolganschi, Fântâniŝa lui Antonică, Izvorul lui Sâdor, Izvorul

lui Prodan, Izvorul lui Şilip (Şilip: de la Filip) – toponime provenite de la numele celor

ce au construit aceste fântâni şi izvoare; Moara lui Alexandru Babcineŝchi, Moara lui

Harbuz, Moara lui Lisnic – toate pe apa Sârcovei; Râuleŝul Sîrcova – curge prin Valea

Sîrcovei, numită şi Valea Sămăşcani sau Valea Rezinei. În anul 1800, în satul Sîrcova,

pe apa Sîrcovei erau cinci mori de apă.

Toponime din perioada sovietică:

Podul lui Fidulca – pod în marginea Pădurii Lunga; Fântâna lui Trifan; Fântâna lui

Sireoja – fântână construită de Serghei Slobodeniuc; Izvorul Cuşma lui Guguŝă sau

Izvorul lui Guguŝă – are o amenajare cu acoperiş asemănător cuşmii ştrengarului Guguŝă

– eroul cărŝilor scriitorului Spiridon Vangheli; La Plochi – teren agricol sădit cu plopi

pentru protejarea viŝei de vie europeană, în anii 1950; La Şorcoviŝă – teren plantat cu

şorcovi, ale cărui frunze constituie hrana viermilor de mătase; La Gainărie – locul unde

a fost crescătoria de găini a colhozului, în marginea satului; La ferma de porci – locul

unde a fost ferma de porci a colhozului; La Iazuri – locul unde au fost iazurile

colhozului.

Solonceni, filele 233-235.

1941 - Judeŝul Orhei, plasa Rezina, comuna Mateuŝi, satul Solonceni. În prezent:

Raionul Rezina, comuna Solonceni.

320

În anul 1941, vatra satului Solonceni era împărŝită în două mahalale, cea de Sus şi

cea de Jos, numărul gospodăriilor fiind de 297. Trupul de moşie al Şoloncenilor

cuprindea pământuri pentru agricultură, sub numele: La Şanŝ, La Păsărărie, La Hlinaia,

În Dial la Gropi, Sub Dial, Valea Copacului, La Cânipării. De asemenea, mai sunt

menŝionate şi carierele de piatră ale statului, solul de la suprafaŝă, pe o întindere de 42

ha, fiind folosit ca păşune.

Dl Ion Gozian, inginer cadastral în cadrul primăriei Solonceni, ne-a relatat că

denumirile topice de mai sus, cu excepŝia celei de Sub Dial, se regăsesc şi astăzi în

patrimoniul toponimic al satului. Din conversaŝia noastră am putut reŝine şi alte nume de

locuri păstrate în vorbirea localnicilor, precum Valea Creŝărilor, La Cărarea

Cimitirului (partea dinspre cimitir şi Nistru), La Izvorul cel Mare şi La Izvorul cel Mic

(ambele în pădurea de lângă sat), Ursari şi Huluşcu (două părŝi ale pădurii), La

Fântâniŝă (locul din jurul unei fântâni, aproape de malul Nistrului), În Livadă (un loc

deschis pe malul Nistrului, în partea centrală a satului), În Deal la Cruce, Moara de

Foc, Moara de Apă, În Deal la Moară, Ghidrihana, La Plopi, La Aerodrom. Mahalalele

satului şi-au conservat şi ele denumirile vechi, însă se obişnuieşte să li se mai spună

Vălucele şi Mahalaua de la Pădure.

Şipca, filele 114-116.

1941 - Judeŝul Orhei, plasa Rezina, comuna Şoldăneşti, satul Şipca. În prezent:

Raionul Şoldăneşti, comuna Şipca.

Una din rubricile recensământului notează că prima vatră a satului Şipca s-a aflat

la 1 km (nu se precizează direcŝia) depărtare de vatra sa mai nouă, mutarea producându-

se din cauza surpării terenului. Toponimele Şipcii apar consemnate în paragraful privitor

la numele părŝilor alcătuitoare ale moşiei satului, după cum urmează:

Fântâna Mălănii, suprafaŝa – 140 ha, sol arabil; Malul Roşu, suprafaŝa – 200 ha, sol

arabil; Sălcii, suprafaŝa – 400 ha, sol arabil; Valea Ştaşilor, suprafaŝa – 434 ha, pământ

cultivabil şi islaz; Vii, suprafaŝa – 32 ha, vii şi livezi.

Fondul toponimic al satului Şipca include, pe lângă aceste denumiri de locuri, şi

alte nume topice, precum Zaharianca sau Tudosca, Hârtop, Valea Hliboca, Valea

Balamutenilor, Dealul Săracului, Glăvăneşti, Coada Redilor, Valea Maiorului, Pădurea

Craina. Cercetarea de ansamblu a acestui patrimoniu toponimic a fost realizată de dl

prof. Vlad Ciubucciu în monografia istorică a satului Şipca, pe care a publicat-o cu

câŝiva ani în urmă1. Recent, autorii rândurilor de faŝă au semnalat şi explicat două

toponime din hotarele Şipcii, La Momâie şi Duruitoarea, completând astfel şirul

denumirilor toponimice din localitate2.

Şoldăneşti, filele 120-122, 127-128.

1 Vlad Ciubucciu, Glăvăneşti pe apa Cobâleancăi – un pic de istorie naŝională, Chişinău, Editura

„Iulian‖, 2007, p. 36-38, 44-51. 2 Sergiu Tabuncic, Vlad Vornic, Câteva noutăŝi ştiinŝifice prilejuite de vizita de documentare în

comuna Şipca, r-nul Şoldăneşti (29 iunie - 3 iulie 2012), în „Revista de Istorie a Moldovei‖, 2012, nr. 3

(91), p. 118-119.

321

1941 - Judeŝul Orhei, plasa Rezina, comuna Şoldăneşti, satul Şoldăneşti. În

prezent: Raionul Şoldăneşti, oraşul Şoldăneşti.

Într-o rubrică a recensământului, referitoare la denumiri mai vechi ale satului, este

notat că Şoldăneştii s-ar fi numit cu 150 de ani în urmă Puhăcenca, fără a se indica dacă

localnicii o mai foloseau sau nu.

Părŝile alcătuitoare ale moşiei Şoldăneştilor apar menŝionate în compartimentul

privind subîmpărŝirile teritoriului satului, după cum urmează:

Hârtop, suprafaŝa – 117 ha, teren arabil şi islaz, calitatea pământului –I-a; Fântâna

Mariicăi, suprafaŝa – 50 ha, teren arabil, calitatea solului – I-a; Gurmaz, suprafaŝa – 40

ha, teren arabil, calitatea solului – a II-a; Valea Vătafului, suprafaŝa – 30 ha, sol arabil de

calitatea a II-a; Dealul Viii, suprafaŝa – 37 ha, teren plantat cu viŝă de vie, calitatea

solului – a II-a; Dealul Malului, suprafaŝa – 70 ha, sol arabil de calitatea I-a; Fundătura,

suprafaŝa – 120 ha, pământ cultivabil de calitatea I-a; Budăi, suprafaŝa – 100 ha, pământ

cultivabil de calitatea a II-a; Rădi, suprafaŝa – 271 ha, teren arabil, calitatea solului – I-a;

Bolohan, suprafaŝa – 160 ha, teren arabil şi islaz, calitatea pământului – a II-a.

Unele dintre aceste denumiri toponimice se regăsesc şi în monografia istorică a

oraşului Şoldăneşti, publicată în anul 1994 de Sergiu Tabuncic: La Budăi, La Hârtop, La

Rădi, La Şteap, La Valea Crucii, La Regie, La Lucniŝă, La Bursuci, La Coada Râpii, La

Perişori, La Stincă, La Alexinŝi, La Tudosca1.

Tarasova, filele 317-319.

1941 - Judeŝul Orhei, plasa Rezina, comuna Alcedar, satul Tarasova. În prezent:

Raionul Rezina, comuna Solonceni, satul Tarasova.

Singura rubrică din recensământ care oferă date de interes pentru studiul nostru

este cea cu privire la monumentele istorice din localitate şi vechimea lor, unde citim

următoarele: „La Tarasova se găsesc şanŝuri şi dealuri de la turci, precum şi schelete

omeneşti‖.

Presupunem că prin cuvântul dealuri s-au avut în vedere valurile apărătoare ale

vreunei cetăŝi de pământ şi lemn, şanŝurile sale constituind un alt element de fortificare.

Iar expresia de la turci, în genere, face referire la vechimea mare a oricăror vestigii ale

trecutului şi nu are pentru cazul concret al antichităŝilor pomenite la Tarasova o

semnificaŝie certă din punct de vedere cultural-cronologic. Notăm şi faptul că în

literatura arheologică nu se semnalează existenŝa vreunei aşezări întărite în zona satului

Tarasova2, însă nu excludem că şi asemenea situri ar putea fi identificate prin cercetări

viitoare.

1 Sergiu Tabuncic, Şoldăneşti – localitate străveche din Valea Ciornei, Chişinău, Editura „Sarmis‖,

1994, p. 25-37, 49. 2 Oleg Leviŝki, Repertoriul arheologic al raionului Rezina, Chişinău, 1993 (manuscris păstrat la arhiva

Muzeului Naŝional de Istorie a Moldovei), p. 23 (nr. 98, S3.8; nr. 99, S3.9; nr. 100, S3.10); С. С.

Рябцева, М. М. Чокану, Находки средневекового времени с поселения Тарасова в Молдове (по

материалам частной коллекции), în „Stratum plus‖, 2005-2009, nr. 5, p. 164-198; А. Н. Бурян, Л.

В. Дергачева, Р. А. Рабинович, Н. П. Тельнов, Первые археологические исследования на

322

Tîrşiţei, filele 84-86, 90-92.

Satele Tîrşiŝeii Vechi şi Tîrşiŝeii Noi în anul 1965 au fost comasate într-o singură

localitate: Tîrşiŝei1.

1941 - Judeŝul Orhei, plasa Rezina, comuna Tîrşiŝei, satul Tîrşiŝeii Vechi. În

prezent: Raionul Teleneşti, comuna Tîrşiŝei.

Două denumiri toponimice din Tîrşiŝeii Vechi apar consemnate într-o rubrică

despre locuinŝele temporare ale sătenilor.

Au locuitorii în afară de casele din sat locuinŝe vremelnice şi cum se cheamă ele în

partea locului? „Colibe la vii în partea de răsărit şi apus a satului la punctul zis La

Răzăşi şi Hârtop pentru paza viilor, iar stâni în partea de apus a satului pe islazul

comunal, servind la văratul cirezilor de vite sterpe şi oilor‖.

1941 - Judeŝul Orhei, plasa Rezina, comuna Tîrşiŝei, satul Tîrşiŝeii Noi. În prezent:

Raionul Teleneşti, comuna Tîrşiŝei.

Aceeaşi rubrică indică un topic la est de Tîrşiŝeii Noi, anume Hârtop, iar o alta

precizează numele neoficial al satului, folosit de localnici: Maşcăuŝi. Explicaŝia

denumirii populare a Tîrşiŝeilor Noi se găseşte în secŝiunea privind vechimea şi

înfiinŝarea satului, notându-se că acesta s-a fondat în 1899 prin colonizare cu locuitori

din satul Maşcăuŝi, jud. Orhei, de origine români-moldoveni. Familiile mascăuŝenilor

descălecate în noua aşezare de pe valea Dobruşei erau următoarele: Apostol, Coreŝchi,

Florea, Guŝu, Florescu, Jomiru, Mârzac, Mircă, Moraru, Nicu, Simon, Solomon2. Pe

lângă acestea, în anii 1906, 1907 şi 1908 la Tîrşiŝeii Noi s-au strămutat şi ucraineni de

peste Nistru.

Trifeşti, filele 76-78.

1941 - Judeŝul Orhei, plasa Rezina, comuna Trifeşti, satul Trifeşti. În prezent:

Raionul Rezina, comuna Trifeşti.

Recensământul din 1941 înregistrează la Trifeşti un fond toponimic bogat, pe care-

l redăm mai jos:

La Tufe, suprafaŝa – 40 ha, calitatea solului – mijlocie; Dealul Bisericii, suprafaŝa – 150

ha, calitatea solului – sub mijlocie; Coada Râpii, suprafaŝa – 60 ha, calitatea solului –

поселении Тарасова (Молдова), în „Stratum plus‖, 2005-2009, nr. 5, p. 199-215; М. Чокану,

Коллекция монет со средневекового поселения у с. Тарасова, în „Stratum plus‖, 2005-2009, nr. 6,

p. 351-369. 1 RSS Moldovenească. Orânduire administrativ-teritorială la data de 1 aprilie 1988, p. 160, стр. 157.

2 Numele de familie Apostol, Coreŝchi, Florea, Florescu, Jomiru, Solomon, Mârzac, Mircă, Moraru (la

fel Morari şi Morărescu) şi Simon în prezent sunt atestate în cartea de telefoane a satului Maşcăuŝi (r-

nul Criuleni): vezi adresa electronică http://www.info1188.com/raionul-criuleni/satul-mascauti.html. În

schimb, în cartea de telefoane a locuitorilor satului Tîrşiŝei (r-nul Teleneşti) apar familiile Nicu şi

Morărescu: vezi sursa http://www.info1188.com/raionul-telenesti/satul-tirsitei.html.

323

bună; Hârtopul Mare, suprafaŝa – 100 ha, calitatea solului – sub mijlocie; Spre

Gordineşti, suprafaŝa – 60 ha, calitatea solului – bună; După Grădini, suprafaŝa – 20 ha,

calitatea solului – bună; Dealul lui Trifan, suprafaŝa – 80 ha, calitatea solului – sub

mijlocie; Pe Cela Deal, suprafaŝa – 30 ha; Dealul Perenilor, suprafaŝa – 150 ha, calitatea

solului – mijlocie; La Bahnă, suprafaŝa – 10 ha; Vatra Satului Nou, suprafaŝa – 25 ha,

calitatea solului – mijlocie; La Râmnic, suprafaŝa – 20 ha, calitatea solului – mijlocie;

Dealul Crucii, suprafaŝa – 120 ha; Planul Popii, suprafaŝa – 18 ha, calitatea solului –

bună; La Varniŝa lui Şaim, suprafaŝa – 30 ha, calitatea solului – sub mijlocie; La

Păduchioasa, suprafaŝa – 10 ha, calitatea solului – slabă; La Varniŝă, suprafaŝa – 20 ha,

calitatea solului – slabă; După Chietri, suprafaŝa – 10 ha, calitatea solului – bună; La

Pereni, suprafaŝa – 30 ha, calitatea solului – mijlocie; La Cânepişuri, suprafaŝa – 5 ha,

calitatea solului – bună.

Vatra satului Trifeşti se întindea pe o suprafaŝă de 95 ha, iar pădurea de pe moşie

ocupa circa 40 ha. Terenurile aflate Pe Cela Deal se cultivau cu viŝă de vie, La Bahnă şi

pe Dealul Crucii erau pământuri pentru păşunat, După Chietri se creşteau zarzavaturi,

iar celelalte câmpuri se arau.

Numele de locuri de la Trifeşti constituie un valoros patrimoniu istorico-cultural,

care lărgeşte interesul pentru trecutul satului. Lăsate moştenire de înaintaşii trifeştenilor

de astăzi, toponimele respective (Vatra Satului Nou şi Planul Popii fac o excepŝie) îşi

continuă existenŝa, în forme nealterate, faptul fiindu-ne confirmat de dl Mihai

Sparionoapte, fost primar al localităŝii, actualmente pedagog pensionar. De departe cel

mai informat intelectual din Trifeşti cu privire la istoria locală, dl M. Sparionoapte a

încercat să valorifice unele aspecte din trecutul satului, prin publicaŝii în presa

regională1, fiindu-i cunoscute şi toponimele localităŝii. Din precizările sale referitoare la

numele topice de mai sus se poate reŝine faptul că Pădurea Statului s-a păstrat sub forma

La Pădure, locul Pe Cela Deal azi se pare că e mahalaua satului dinspre Dealul lui

Trifan, La Râmnic mai există un iezuşor pentru adăpatul animalelor, iar toponimul La

Păduchioasa s-a conservat sub denumirea de Râpa Păduchioasei. Pe lângă aceste

specificări, am aflat şi numele unor locuri din vatra sau moşia satului legate de poduri şi

izvoare, precum La Podul lui Doni, La Podul lui Pavel Munteanu, La Podul

Pălămarului, La Izvorul de la Curte, La Izvorul cel Mare sau La Izvorul lui Ştefan cel

Mare.

1 De vrem să fim cu stimă, oricât de necăjiŝi, urma-vom adevărul, dar până la sfărşit, în „Cuvântul‖.

Săptămânal regional independent. Rezina, 17 septembrie 2004, nr. 37, p. 1, 4, 5; Devenire marcantă de

împliniri admirabile, în „Cuvântul‖, 2 septembrie 2005, nr. 35, p. 1, 3; Nasc şi la Trifeşti oamenii ... ,

în „Cuvântul‖, 29 iunie 2011, nr. 31, p. 5 şi pe format electronic la adresa web:

http://www.cuvintul.md/article/1039/; Să ne cunoaştem istoria, în „Cuvântul‖, 31 august 2012, nr. 32,

p. 7; Materiale interesante cu privire la istoria satului Trifeşti ne oferă şi Tudor Ŝopa, Vladimir Nicu,

Urmaşii unui cuib de răzeşi, în „Moldova Suverană‖. Cotidian social-politic, cultural, de informaŝie şi

opinie. Chişinău, 30 noiembrie 1996, nr. 203, p. 3; Tudor Ŝopa, Persoană cultivată (Mihai

Sparionoapte), în idem, Dîrzenie rîvnită, Fundaŝia „Draghiştea‖, Chişinău, 2005, p. 201-207.

324

Ţareuca, filele 13-20.

1941 - Judeŝul Orhei, plasa Rezina, comuna Ŝăreni, satul Ŝăreni. În prezent:

Raionul Rezina, comuna Ŝareuca.

În anul 1941, moşia Ŝăreni avea o suprafaŝă de 1479 ha, pământurile sale fiind de

calitatea a II-a. Din păcate, denumirile părŝilor ei alcătuitoare n-au fost specificate, aşa

cum cerea formularul de recensământ. Apare consemnat doar numele unei râpi şi a

râuleŝului ce curge prin capătul nordic al localităŝii: „Satul Ŝăreni este situat la o

depărtare de 6 km de fluviul Nistru. Prin marginea satului, unde se află şi Râpa

Izvorului, trece pârâul Sîrcova. Ambele laturi ale satului sunt aşezate pe deal şi restul pe

vale. Terenul stăpânit de săteni este şes şi foarte puŝin deluros, pietros. Parte din acest

pământ e stricat de ploi. 1/5 din suprafaŝa totală ar fi pământuri mai puŝin cultivabile. Pe

ambele părŝi ale pârâului Sîrcova sunt canarale de piatră‖.

Se pare că râuleŝului Sîrcova în recensământ i s-a dat acest nume pentru că

pătrunde pe teritoriul Ŝărenilor dinspre satul Sîrcova. Acest pârâu izvorăşte în pădurea

de lângă satul Sămăşcani şi străbate în cursul său moşia acestuia şi pe cea a satelor

Fuzăuca, Sîrcova, Ŝahnăuŝi, Ŝareuca şi a oraşului Rezina, unde se revarsă în Nistru. Pe

actualele hărŝi administrativ-teritoriale şi geografice ale Republicii Moldova râuleŝul

apare cu denumirea Rezina.

Ţahnăuţi, filele 25-29.

1941 - Judeŝul Orhei, plasa Rezina, comuna Ŝăreni, satul Ŝahnăuŝi. În prezent:

Raionul Rezina, comuna Ŝareuca, satul Ŝahnăuŝi.

Conform datelor recensământului, moşia Ŝahnăuŝi se întindea pe o suprafaŝă de

1834 ha, iar pământurile sale erau de calitatea a II-a. Denumirile toponimice din hotarele

ei n-au fost înregistrate, exceptând numele mahalalelor satului, care erau următoarele:

Ciotci, numărul gospodăriilor – 180; Epureni, numărul gospodăriilor – 78; Hârtop,

numărul gospodăriilor – 30.

325

Cuprins:

Laurenŝiu Calmuŝchi, Ştefan Levinŝa, Opinia publică, factor important în formarea

personalităŝii

p. 3

M. Terenti, O. Levinŝa, Unele aspecte din educaŝia culturii informaŝionale a studenŝilor p. 7

Petru Donŝoi, Metafizica: geneză, esenŝă, evoluŝie p. 11

Petru Donŝoi, Evidenŝierea şi depăşirea prejudecăŝilor în gândire, mijloc de sporire a

calităŝii educaŝiei

p.16

Ion Sanalati,Vasile Creŝu, Opinia tineretului studios privind aderarea Republicii Moldova

la Uniunea Europeană

p. 22

Rodica Maistru, Globalizarea şi cosmopolitismul în contextul contemporanietăŝii p. 27

Rodica Sîrbu, Aprecierea pretabilităŝii climei pentru dezvoltarea viticulturii în Republica

Moldova

p. 32

Sergiu Bacalov, „Satele hăneşti”. Localizare şi aspecte etnodemografice p. 39

Октавиан Левинца, Особенности формирования технологической культуры

у студенческой молодѐжи

p. 73

Natalia Derevenco, Evoluŝia numerică a populaŝiei oraşului Chişinău în primele decenii

ale secolului al XIX-lea

p. 77

Ludmila Matei, Povestea foilor de zestre p. 88

Ştefan Levinŝa, Problema sensului vieţii în viziunea tineretului rural p. 99

Ştefan Levinŝa, Nicolae Silistraru, Valoarea convingerilor în evoluţia conceptuală a

tineretului

p. 104

Ion Mihalachi, Gimnaziul Păpăuţi. Evoluţie istorică p. 108

Ilie Gulca, Reacŝii ale cercurilor imperiale ruse la construcŝia statului modern român p. 112

Dorin Negură, Consideraŝii cu privire la începuturile satului Drăsliceni (Măgdăceşti) p. 115

Vadim Cujbă, Evoluŝia cercetărilor cu privire la oraşele Republicii Moldova p. 120

Vasile Creŝu, Construcŝia lăcaşelor şcolare secundare în Basarabia după Unire p. 127

Valentin Constantinov, Relaŝiile politice polono-otomane şi domnia în Ŝara Moldovei a lui

Gaşpar Graŝiani 1619-1620

p. 132

Aurelia Felea, Percepŝii ale majorităŝii privind minoritatea confesională în Republica

Moldova. Cazul comunităŝii islamice

p. 141

Mihaela Voloc (România), Evoluţia ideii de unire în istoria românilor p. 149

Daniel Pavăl (România), Structuri ocupaŝionale şi ierarhii sociale urbane în România

modernă 1866-1916

p. 158

Marcin Markowicz (Polonia), Mołdawia w powiedeńskiej polityce Jana III Sobieskiego

(1684-1691)

p. 177

Michał Wasiucionek (Polonia), Od porównań z przeszłością do porównań z Rosją: polsko-

litewscy dyplomaci, mołdawski ceremoniał i ceremonialny układ odniesienia w XVIII w.

p. 191

Jakub Bartoszewski (Polonia), Edyty Stein, filozofii krzyża p. 200

Jakub Bartoszewski (Polonia), Kartezjańska samotność: miejscem dowodu na istnienie

Boga i rozumienia świata

p. 206

Paul Daniel Nedeloiu (România), Dragoş Viteazul, primul pârcălab cunoscut al Cetăŝii

326

Neamŝ. Câteva consideraŝii istorice şi genealogice p. 213

Albert Borowiak (Polonia), Kilka słów o strukturze organizacyjnej wojska zaporoskiego

pod koniec XVI i w I połowie XVII wieku

p. 229

Arcadie M. Bodale (România), Ştiri noi privitoare la un proiect de construire a unei linii

ferate în Moldova

p. 251

Przemysław Adamczewski (Polonia), Ekaterina Kuzavleva-Adamczewska (Polonia), Wkład

Polaków na rozwój przemysłu naftowego na Półwyspie Apszerońskim na przełomie XIX i

XX wieku

p. 259

Nicolae Silistraru, Ecaterina ŜĂRNĂ, Comunicarea eficientă, precondiŝie de adaptare a

studenŝilor în mediul universitar

p. 266

Eugen Cernenchi, Aspecte privind organizarea activităŝii capuchehăilor Ŝării Moldovei în

secolele XVI-XVII

p. 274

Tudor Ciobanu, Considerații cu privire la organizarea a sistemului sanitar și a carantinelor

în Basarabia în primii ani după anexare

p.283

Yu. Ilaşcu, Manifestarea formelor conştiinŝei sociale realizate în baza educaŝiei istorice p.290

Sergiu Tabuncic, Vlad Vornic, Toponimele din arealul plasei Rezina, judeŝul Orhei, în anul

1941

p.294