comunicare intrainter
TRANSCRIPT
1. Conceptul de comunicare
„Dacă ar trebui să renunţ la toate darurile mele cu excepţia
unuia, m-aş hotărî să-l păstrez pe cel al vorbirii, căci el mi-ar
permite să le recuperez rapid pe toate celelalte”(Daniel Webster). Pornind de la aceste
cuvinte, putem afirma că nevoia de comu nicare este esenţială în cele mai variate arii ale
existenţei noastre.
A cumunica= a trăi
În nici un domeniu al vieţii şi activităţii umane existenţa şi manifestarea omului ca
fiinţă socială nu este posibilă fără comunicare. Comunicarea dă sens şi finalitate intenţiilor,
dorinţelor, aspiraţiilor, atitudinilor şi acţiunilor noastre, le face inteligibile pentru ceilalţi, în
aceeaşi măsură în care fiecare dintre noi percepem modul de manifestare al celorlalţi faţă de
noi prin comunicare. Natura şi modul de manifestare a relaţiilor de comunicare dintre oameni
sunt atât de diversificate, atât de complexe şi de structurate, încât putem spune că omul
trăieşte, de fapt, într-un mediu comunicaţional omniprezent, care-i structurează şi-i afectează
viaţa în fiecare clipă.
Când intenţionăm să vorbim despre comunicare, observăm aproape imediat un fenomen
interesant: termenul de comunicare se prezintă sub forma unei aglomerări conceptuale,
cuprinzînd un mare număr de ştiinţe. Comunicarea poate astfel să capete accentele unor
definiţii lingvistice, psihologice şi psihosociale, filosofice, matematice, pedagogice. Fiecare
domeniu al cunoaşterii are definiţia sau definiţiile lui referitoare la comunicare.
Definiţii ale comunicării
Aşa cum susţin majoritatea autorilor de lucrări de specialitate, elaborarea unei definiţii
suficient de precise, care să cuprindă toate aspectele fenomenului este extrem de dificilă.
Fiecare autor defineşte comunicarea în funcţie de contexte determinate, de perspectiva
ştiinţifică, precum şi de modelul de comunicare avut în vedere.
•
Termenul “
a comunica
” are, în Dicţionarul explicativ al limbii române, sensul de “
a
face cunoscut, a da de
ş
tire, a informa, a în
ş
tiinţa, a spune
”, dar şi “
a se pune în leg
ă
tur
ă
, în
contact cu
…”.Din primul sens desprindem nemijlocit ideea de act liniar, între un
comunicator şi un receptor; cel de-al doilea sens situează comunicarea într-un context mult
mai larg, acela al interacţiunii dintre oameni.
•
Comunicarea este procesul în care oamenii îşi împărtăşesc informaţii, idei şi
sentimente.
(Hybels, Weaver)
Comunicarea este procesul prin care o parte-
numită emiţător-
transmite
informaţii
(un mesaj)
unei alte părţi
-numită receptor.(Baron)
•
Comunicarea se referă la acţiunea, cu una sau mai mute persoane, de trimitere şi
receptare a unor mesaje care pot fi deformate de zgomote, are loc într-
un context,
presupune
anumite efecte şi furnuzează oportunităţi de feedback.
( DeVito)
•
Comunicarea este un proces în care fiecare parte o influenţează pe cealaltă în
fiecare clipă.
Procesul comunicării este întotdeauna schimbător, dinamic şi reciproc.
(Ross)
Axiome ale comunicării (principii ale comunicării)
1.
C
omunicarea este
inevitabilă
Comunicarea nu are loc numai atunci când este planificată sau conştientă. Comunicăm
numeroase mesaje chiar şi atunci când nu avem intenţia de a comunica şi nu suntem mereu
conştienţi de ceea ce comunicăm. Comunicăm în mod constant şi în mai multe moduri.
Variaţiile de ton, de ritm, accentuarea unor cuvinte, expresia feţei, gesturile sunt componente
ale comportamentului de comunicare, având anumite semnificaţii.
2.
Comunicarea este
un proces ce se desfăşoară la două niveluri:
informaţional şi
relaţional.
Orice comunicare presupune:
•
vehicularea unui conţinut informaţional;
•
relaţie între persoanele care comunică.
3.
Comunicarea este un
proces
continuu.
Comunicarea trebuie înţeleasă ca un flux neîntrerupt de schimburi informaţionale între
parteneri. Comunicarea nu poate fi tratată în termeni de cauză-efect sau stimul-răspuns.
Procesul de comunicare e tranzacţional. Comunicarea este continuă, iar mesajele se
intercondiţionează într-o manieră complexă. Orice situaţie de comunicare are un trecut, un
prezent şi un viitor. Chiar dacă nu am mai întâlnit pe cineva înainte, comunicarea cu acea
persoană este afectată de trecut, deoarece comportamentul nostru comunicaţional se bazează
pe experienţa trecută. De asemenea, viitorul poate influenţa actul comunicării, căci dacă
dorim ca o relaţie să continue, adoptăm o conduită comunicaţională în consecinţă.
4.Comunicarea îmbracă fie o formă digitală, fie una analogică.
Modalitatea lingvistică de comunicare este una de natură digitală; comunicarea
nonverbală(postura, gesturile, mimica, inflexiunile vocii, ritmul şi intonaţia vorbirii,etc) - are
un caracter analogic.
5.
Orice proces de comunicare este
simetric sau complementar,
după cum se întemeiază
pe egalitate sau diferenţă. Relaţiile interumane se bazează fie pe egalitate, fie pe diferenţă. În
relaţiile de la egal la egal, partenerii au tendinţa să adopte un comportament în oglindă,
interacţiunea lor fiind denumită
simetrică.
Alteori, comportamentul unuia dintre parteneri îl poate completa pe al celuilalt-
interacţiune
complementară.
Profesorul şi studentul la cursuri, medicul şi pacientul pe timpul
consultaţiei, vânzătorul şi cumpărătorul pe durata negocierii preţului produsului elimină din
start posibilitatea realizării egalităţii în comunicare.
6.
Comunicarea este
ireversibilă-
odată produsă, nu mai putem interveni asupra ei.
Chiar dacă încercăm să atenuăm efectul unor mesaje, declarând că ne retragem cuvintele
sau venim cu explicaţii, completări, precizări, efectul spuselor noastre s-a produs. Să nu ne
iluzionăm crezând că revenirea asupra mesajelor transmise le-ar putea anihila efectele. În
relaţiile interumane trebuie să avem grijă să nu spunem niciodată lucruri pe care riscăm să le
regretăm mai târziu- mai ales în situaţiile de conflict.
7.
Comunicarea presupune
procese de acomodare şi ajustare
.
Eficacitatea comunicării depinde în mare măsură şi de surprinderea exactă a sensului
cuvintelor folosite de interlocutor. Experienţa de viaţă a fiecăruia dintre noi, dar şi diferenţele
culturale determină necoincidenţa sensurilor pe care locutori diferiţi le conferă aceloraşi
cuvinte. Pentru ca înţelegerea să se realizeze, este necesar un proces de ajustare şi acomodare
cu codurile de exprimare ale celuilalt, cu deprinderile sale lingvistice.
Se lucrează pe grupe(5-6 membri). Fiecare grup îşi va alege de la început un lider şi va
discuta un număr de caracteristici pozitive şi negative ale comunicării; numărul acestor
caracteristici(atât cele pozitive, cât şi cele negative) va trebui să fie egal cu numărul grupurilor
în care s-a divizat colectivul de cursanţi. După ce fiecare grup va fi stabilit aceste
caracteristici, fiecare lider va trebui să explice de ce grupul lui a considerat importante acele
caracteristici pozitive şi negative pentru modul în care conceptualizează termenul de
comunicare.
2. Elementele componente ale comunicării
După cum se constată din unele definiţii ale comunicării, rezultă că acest proces
presupune interacţiunea componentelor sale: roluri de emitere şi recepţie, construcţia
mesajului, apariţia feedback-ului, canalul şi contextul comunicării.
1
.
Emiţătorul
reprezintă un individ, un grup sau o instituţie care:
•
posedă o informaţie mai bine structurată decât receptorul;
•
presupune o stare de spirit (motivaţie);
•
presupune un scop explicit (alăturat mesajului) şi unul implicit (motivul transmiterii
mesajului, uneori necunoscut receptorului).
Există
cinci baze ale puterii
sau influenţei care sunt utile în analiza emiţătorului
ca parte a comunicării:
a)
Puterea recompensatoare
- este constituită de abilitatea de a răsplăti. În această
categorie se încadrează satisfacerea unor dorinţe ale receptorului. În plan didactic -
performanţele elevului sunt răsplătite.
b)
Puterea coercitivă
- este vorba despre o “răsplată negativă”.
c)
Puterea referenţială
- presupune că receptorul se identifică cu emiţătorul. O persoană
sau un grup de prestigiu constituie un model de referinţă cu care încearcă să se asocieze sau să
se identifice alţii.
d)
Puterea legitimă
- se bazează pe înţelegerea de ambele părţi că cineva are dreptul să
pretindă ascultare de la ceilalţi(părinte-copil, profesor-elev).
e)
Puterea expertului
- specifică atribuirea de cunoştinţe superioare emiţătorului, care au
impact asupra structurii cognitive a receptorului(informaţiile din ziar, străinul care acceptă
recomandările unui localnic, etc).
2. Receptorul
este, la rândul său, un individ, un grup sau o instituţie cărora:
•
le este adresat mesajul sau intră în posesia lui în mod întâmplător;
•
primesc mesajul în mod conştient sau subliminal.
Pentru ca procesul de comunicare să aibă loc, mesajul trebuie să fie decodificat. După
ce a primit semnalele verbale şi nonverbale, receptorul le procesează în memoria de căutare,
astfel încât semnalele să fie transferate în sistemul de limbaj al receptorului. Acest mesaj
decodificat nu va fi identic cu cel codificat de către emiţător, deoarece sistemul de simboluri
al fiecărei persoane este creat de setul unic de percepţii.
Receptorii mesajelor diferă între ei prin receptivitatea faţă de sursă sau mesaj, prin
abilitate şi interes. De aceea trebuie avute in vedere atât particularităţile emiţătorului, cât şi
motivaţia sau orientarea receptorului, care-l fac sensibil la influenţa emiţătorului.
Tipuri de ascultare a mesajului:
•
••
•
ascultarea pentru aflarea de informaţii;
•
••
•
ascultarea critică;
•
••
•
ascultarea reflexivă;
•
••
•
ascultarea pentru divertisment, etc.
În mod curent nu se identifică un singur mod de ascultare, la un receptor fiind vorba de
o îmbinare între toate aceste tipuri.
3. Mesajul
presupune un mozaic de informaţii obiective, judecăţi de valoare care privesc
informaţiile (subiectiv) şi judecăţi de valoare şi trăiri personale în afara acestor informaţii.
Uneori, mesajele trimise pot fi contradictorii(fie că provin din diferite surse, fie că
provin de la aceeaşi sursă, dar din forme de comunicare diferite). De aceea, în momentul în
care emiţătorul îşi gândeşte mesajul, este important ca acesta să fie generat dintr-o perspectivă
empatică, în sensul că este utilă o proiecţie în care respectivul ascultător va recepţiona mesajul
când acesta va fi transmis efectiv. Mai precis, este vorba de un repertoriu comun.
Decodarea presupune descifrarea sensului mesajului primit, fiind operaţiunea
corespunzătoare codării, la nivelul receptorului de această dată. Pentru a se produce o
decodare corectă, receptorul trebuie să se afle în posesia codului adecvat. Dacă unele mesaje
sunt clare şi permit o unică interpretare, altele dimpotrivă, sunt destul de ambigue(ex:
comunicarea artistică).
Forme ale mesajului:
•
mesajul care există în mintea emiţătorului;
•
mesajul care este transmis de emiţător;
•
mesajul care este interpretat(decodat de receptor);
•
mesajul care este reamintit de acesta.
4. Feedback-ul
include toate mesajele verbale şi nonverbale pe care o persoană le transmite
în mod conştient sau inconştient ca răspuns la comunicarea altei persoane.
Tipuri de feedback:
a) Feedbackul evaluativ
- presupune să dezvoltăm o opinie despre o problemă aflată în
discuţie, să efectuăm o judecată bazată pe propriul sistem de valori. Se disting:
•
••
•
feedbackul pozitiv
– încearcă să menţină comunicarea în direcţia în care se află deja;
•
••
•
feedbackul negativ
- ajută la eliminarea comportamentelor de comunicare nepotivite;
•
••
•
feedbackul formativ
– un tip special de feedback negativ(„eu văd situaţia...”; „se
pare că....”)
b) Feedbackul nonevaluativ
– se foloseşte atunci când vrem să aflăm mai multe despre
sentimentele unei persoane sau vrem să o ajutăm să-şi formuleze anumite păreri asupra unui
subiect anume.
5. Canalul de comunicare
reprezintă calea care permite difuzarea mesajului ;
•
presupune o coerenţă de comunicare între emiţător şi receptor;
•
este principalul spaţiu pentru factorii perturbatori.
6.Contextul comunicării
reprezintă cadrul (fizic şi psihopedagogic) în care se produce
comunicarea, fiind definit de trei caracteristici: proximitatea, similaritatea şi apartenenţa la
grup.
Dimensiuni ale contextului:
•
••
•
dimensiunea fizică - ansamblul elementelor din mediul înconjurător;
•
••
•
dimensiunea psihosocială - rolurile participanţilor, elementele de cultură socială,
apartenenţa la diferite grupuri, mentalităţi, etc;
•
••
•
dimensiunea temporală - include timpul istoric şi timpul zilei.
Modele ale procesului comunicării
Unul dintre modelele cele mai cunoscute ale comunicării este cel propus de către C.
Shannon şi W. Weaver încă din 1949, dar care a fost adaptat ulterior prin faptul că s-a acordat
elementului de feedback o importanţă deosebită, fapt ignorat de autorii iniţiali ai modelului.
Figura 1. Procesul comunicării. Adaptare după modelul lui Shannon şi Weaver
Un exerciţiu adaptat după Harold Leavitt şi Roland Mueller presupune desemnarea a
doi parteneri, unul oferind celuilalt instrucţiuni pentru a realiza un desen(la alegere) în trei
condiţii:
(1) staţi spate în spate cu partenerul, iar dumneavoastră îi explicaţi desenul pe care îl aveţi în
faţă, fără să priviţi ceea ce face el, fără alte instrucţiuni cu privire la desen şi fără ca el să aibă
voie să spună ceva din ceea ce face(feedback zero); (2) descrieţi o altă imagine, întorcându-
vă cu faţa spre partener(acesta rămânând cu spatele spre dumneavoastră)şi putând comenta
ceea ce desenează, fără ca partenerul acestuia să aibă voie să facă, la rândul său, vreun
comentariu( feedback limitat); (3) alegeţi un alt desen pe care partenerul să-l reproducă, dar
de data asta staţi faţă în faţă şi fiecare dintre dumneavoastră poate să facă orice comentarii
doreşte(feedback liber). La final, comparaţi cele trei desene executate de partener cu
originalele şi observaţi rolul feedbackului în procesul de comunicare.
3. Forme ale comunicării
Literatura de specialitate distinge o mare varietate de forme ale comunicării, care
rezultă din diversitatea criteriilor de clasificare a acestora. Luminiţa Iacob enumeră şase
criterii de clasificare :
Dobîndire Transmitere Atașarea unui înțeles informației
Emițător Codare Mesaj și mediu
Feedback
Perturbări, zgomote și alți factori externi
Decodare Receptor
a) criteriul partenerilor:
•
comunicarea interpersonală;
•
comunicarea intrapersonală;
•
comunicarea în grup mic;
•
comunicarea publică.
b ) după statutul interlocutorilor :
•
comunicarea verticală;
•
comunicarea orizontală.
c ) după codul folosit :
•
comunicarea verbală;
•
comunicarea paraverbală;
•
comunicarea nonverbală;
comunicarea mixtă.
d ) după finalitatea actului comunicării :
•
comunicarea accidentală;
•
comunicarea subiectivă;
•
comunicarea instrumentală
e ) după capacitatea autoreglării:
•
comunicarea lateralizată (unidirecţională);
•
comunicarea nelateralizată.
f ) după natura conţinutului:
•
comunicarea referenţială;
•
comunicarea operaţional-metodologică;
•
comunicarea atitudinală.
Analiza asupra comunicării se poate focaliza pe trei perspective fundamantale :
a ) din punct de vedere organizaţional:
•
comunicarea verticală;
•
comunicarea orizontală.
b ) din perspectiva codului folosit:
•
comunicarea verbală;
•
paralimbajul;
•
comunicarea nonverbală;
•
metacomunicarea.
c ) din perspectiva partenerilor :
•
comunicarea intrapersonală (cu sine insusi);
•
comunicarea interpersonala (cu o altă persoană);
•
de grup (cu un număr de alte persoane);
•
publică (cu un număr mare de persoane).
3.1 Comunicarea interpersonală
Această formă a comunicării se referă la dialogul dintre doi interlocutori.
Obiectivele principale ale unei comunicări interpersonale sunt:
1.
Cunoaşterea lumii exterioare, prin schimb de informaţii cu semenii, proces care îi oferă
subiectului ocazia de a adăuga experienţei sale personale o parte a experienţei acumulate
de cei cu care intră în relaţii interpersonale.
2.
Stabilirea şi menţinerea de relaţii semnificative cu alte fiinţe umane, în scopul satisfacerii
unor nevoi fundamentale precum solidaritatea, prietenia sau dragostea.
3.
Influenţarea sau schimbarea opiniilor, convingerilor, credinţelor, atitudinilor sau a
conduitei interlocutorului
4.
Ajutorarea semenilor, fie în plan cognitiv prin consiliere, informare, învăţare, fie în planul
afectivităţii, atunci când aceştia au nevoie de consolare, susţinere morală.
Condiţiile comunicării interpersonale eficiente
Bunul mers al comunicării interpersonale depinde de respectarea unui număr de
condiţii, dintre care cele mai importante sunt:
1. Francheţea.
Nimic nu este mai supărător într-o conversaţie decât să constaţi că
interlocutorul e nesincer, că încearcă să te inducă în eroare asupra sentimentelor şi intenţiilor
sale, să te manipuleze pentru a obţine anumite avantaje personale. Dimpotrivă, o atitudine
deschisă, lipsită de ascunzişuri, îţi câştigă încrederea, chiar şi atunci când opiniile exprimate
îţi contrazic propriile convingeri. A fi sinceri nu înseamnă neapărat să faci confidenţe
neîngrădite, povestindu-i celuilalt întreaga ta viaţă, ci numai să îi furnizezi acele elemente din
zona ascunsă a „ferestrei lui Johari” care au relevanţă pentru întâlnirea respectivă.
Este bine să manifeşti francheţe şi în ipostaza de receptor, în sensul de a reacţiona cu
maximă onestitate la mesajele interlocutorului. Există oameni care la aceeaşi întrebare dau
răspunsuri diametral opuse, în funcţie de persoana care îi chestionează.
2. Solicitudinea.
Constă în disponibilitatea de a-ţi ajuta interlocutorul cu o vorbă sau/şi cu o
faptă. Prin manifestarea ei, relaţia are, neîndoielnic, numai de câştigat.
3. Empatia.
Este „abilitatea specific umană de transpunere psihologică a eului în psihologia
celuilalt”. Ea presupune „pătrunderea imaginativă a unui individ în gândirea, trăirea, modul de
a acţiona al altuia”, prin intermediul unui fenomen de rezonanţă, de comunicare afectivă.
Participarea la emoţiile interlocutorului nu înseamnă însă că simţi ceva pentru el, căci
empatia este altceva decât simpatia. Poţi empatiza chiar cu o persoană care te urăşte,
identificarea mentală cu ea furnizându-ţi în acest caz o armă redutabilă, deoarece îţi permite
să anticipezi mişcările adversarului. Un boxer neempatic nu va putea para eficient loviturile
ce i se pregătesc şi va fi prins mereu pe picior greşit. În comunicare, empatia prezintă
avantajul că ne face mai înţelegători, întrucât plasarea pe poziţia interlocutorului îngrădeşte
tendinţa noastră de a judeca nuanţat comportamentul acestuia şi ne îndeamnă să acordăm
circumstanţe atenuante chiar şi faptelor şi atitudinilor care ne şochează la prima vedere.
4. Atitudinea pozitivă.
Ideal este ca aceasta să se reflecte asupra a trei componente ale
interacţiunii. E vorba, în primul rând, de o părere favorabilă despre interlocutor. Ea nu trebuie
să rămână însă la nivelul unei simple dispoziţii sufleteşti neexteriorizate, ci este necesar să fie
comunicată explicit partenerului, pentru că astfel îl vom face să se simtă mai în largul său, să
participe mai activ la interacţiune şi să fie mai înclinat către autodezvăluire, cu urmări
benefice asupra înţelegerii reciproce.
De un real folos pare să fie şi atitudinea pozitivă a emiţătorului faţă de propria
persoană. Deşi, de la un punct încolo, stima exagerată de sine se poate transforma într-o
piedică în calea bunei comunicări(„aerele”unui vorbitor infatuat pot genera reacţii de
respingere faţă de persoană şi de mesajul său), încrederea receptorului depinde şi de măsura în
care emiţătorul se autoevaluează.
În al treilea rând este de dorit ca sentimentul pozitiv să se manifeste şi în raport cu
situaţia de comunicare însăşi. Rareori vei continua o conversaţie dacă observi că schimbul de
idei respectiv nu este agreat de interlocutor, că îl plictiseşte sau îl enervează. Reacţiile de acest
fel îţi creează senzaţia că este o discuţie neplăcută şi e normal să încerci să curmi cât mai
repede dialogul început.
5. Egalitatea.
Este conceptul care ridică cele mai mute probleme, din cauza definiţiei sale
vagi şi a accepţiunilor improprii în care a fost adesea folosit. Într-adevăr, în afara matematicii,
unde egalitatea se limitează la domeniul strict al cantităţii, termenul posedă un mare grad de
ambiguitate. Egalitatea între oameni are prea puţin de a face cu definiţia riguroasă a egalităţii,
pentru că nu se mai referă, de data aceasta, la aspecte măsurabile(nimeni nu a pretins vreodată
că oamenii ar fi egali ca statură, greutate sau coeficient de inteligenţă), ci doar la revendicarea
unui tratament nediscriminatoriu, adică la o „egalitate în drepturi”. Aptitudinile diferite ale
oamenilor vin mereu în contradicţie cu nobila aspiraţie de a asigura fiecărui membru al
colectivităţii condiţii identice de afirmare.
Întrebarea care se pune este: în ce sens putem vorbi despre egalitatea ca o condiţie a
comunicării eficiente? Putem pretinde egalitatea în privinţa rolurilor de vorbitor şi ascultător:
niciunul dintre participanţi nu trebuie să monopolizeze rolul de emiţător, împiedicându-l pe
celălalt să îşi exprime şi el propriul punct de vedere. Acordarea acestui drept constituie un
semn de respect pentru interlocutor şi o ipostază a egalităţii în conversaţie.
O alta constă în adaptarea expresiei verbale la nivelul de pregătire al partenerului de
dialog. Recurgerea la un vocabular pe care, în mod evident, interlocutorul nu îl stăpâneşte,
încalcă principiul egalităţii, denotând snobism şi dispreţ faţă de semeni.
Percepţia interpersonală
Omul se mişcă într-o lume complexă, de obiecte şi persoane, o lume care este în
acelaşi timp fizică, socială şi culturală. Zilnic interacţionăm, într-un fel sau altul, cu persoane
de diferite vârste, condiţii sociale, cu feluri de a fi diferite, cu reacţii mai mult sau mai puţin
previzibile: îi privim în trecere pe stradă sau în alte locuri publice, îi salutăm pe cei cunoscuţi,
purtăm discuţii. În fiecare moment, mintea noastră recepţionează şi prelucrează o multitudine
de informaţii despre "celălalt", pe baza cărora încercăm să cunoaştem persona, să îi înţelegem
felul de a fi, motivele, intenţiile şi, astfel, să putem anticipa reacţiile sale.
Elemente de conţinut ale impresiei interpersonale
Prima impresie pe care ne-o facem despre o persoană este legată de o serie de aspecte
ale înfăţişării şi comportamentului său:
•
Fizionomia
Fiecare dintre noi avem tipuri de fizionomie care "ne plac / nu ne plac" şi
care constituie repere în evaluarea fizionomiei celuilalt: asemănarea cu "tipul pozitiv" duce la
o impresie favorabilă, în timp ce asemănarea cu "tipul negativ" duce la o impresie
defavorabilă.
•
Expresia feţei
este dată nu numai de exprimarea afectelor şi emoţiilor momentului, ci şi de
"sedimentarea", în timp, a celor mai frecvente expresii emoţionale în ridurile de expresie:
persoanele cu riduri la colţurile externe ale ochilor sunt percepute ca mai simpatice, deoarece
aceste riduri sunt asociate expresiei zâmbitoare a feţei; persoanele cu cute verticale pe frunte
sunt percepute ca dominatoare şi autoritate (expresie asociată atitudinilor imperative); cele cu
cute orizontale - ca naive şi nu prea inteligente (expresia asociată mirării, nedumeririi); cele
cu cute în forma literei
Ω
(omega) între sprâncene - ca melancolice; cele cu cute în jurul gurii
- ca pretenţioase şi veşnic nemulţumite (gura "pungă") ş.a.m.d.
•
Statura şi conformaţia corpului
Există o întreagă tipologie psihosomatică care a rezistat
de-a lungul timpului şi care a fost un punct de plecare pentru cercetările de psihofiziologie, de
psihologia personalităţii, de neuro-psiho-endocrinologie; se consideră că oamenii înalţi şi
slabi sunt "moi", lipsiţi de vlagă şi stângaci, cei mici şi slabi sunt dinamici şi ambiţioşi, cei
graşi - veseli şi buni, cei slabi - posaci şi răutăcioşi etc.
•
Postura
face parte din mijloacele de comunicare nonverbală şi, la fel ca şi în cazul
expresiilor emoţionale, în timp, se consolidează posturi specifice care sunt interpretate ca
trăsături de personalitate: capul ţinut plecat şi spatele gârbovit sunt interpretate ca depresie şi
umilinţă, capul dat pe spate şi spatele drept ca aroganţă, mândrie, autoritate ş.a.m.d.
•
Gesturile
fiind elemente ale conduitei expresive "vorbesc" de la sine despre trăirile
afective şi despre temperamentul unei persoane, la fel ca expresia şi postura: o persoană care
gesticulează amplu, intrând în spaţiul nostru personal sau chiar intim este percepută ca
impulsivă, autoritară/agresivă; gesturile puţine indică stăpânire de sine sau temperament
flegmatic; mersul apăsat este semn de hotărâre, fermitate, furie; mersul pe vârfuri - fire
flexibilă, dinamică sau chiar intrigantă; paşii "târşiţi" indică lene sau depresie etc.
•
Îmbrăcămintea
este un însemn al diferenţierii sociale, dar totodată constituie un mod de
exprimare al persoanei: putem deduce statusul socio-economic şi chiar ocupaţia unei
persoane după tipul de îmbrăcăminte pe care îl poartă - persoanele cu un status economic
ridicat îşi "afirmă" constant acest status, purtând haine scumpe, elegante şi de bună calitate,
persoanele cochete au un mod special de a fi elegante şi de a atrage atenţia persoanelor de sex
opus, prin croiala îmbrăcămintei, culorile pe care le poartă, accesorii etc. Prin îmbrăcăminte
comunicăm celorlalţi aşteptările noastre asupra modului în care dorim să fim trataţi: un
costum clasic comunică dorinţa noastră de a relaţiona la nivelul oficial, o îmbrăcăminte mai
puţin "formală" poate fi interpretată ca intenţie de a da o notă mai caldă, mai personală
relaţiei.
•
Vocea
comunică prin înălţime, timbru şi intonaţie, informaţii despre starea afectivă de
moment, dar pe baza acestor informaţii facem inferenţe şi despre felul de a fi al unei persoane
în general: o voce ascuţită, răstită, va fi interpretată ca aparţinând unei persoane labile
emoţional şi revendicative; o voce joasă, ca expresie a unei firi calme şi cumpătate, intonaţia
vioaie ca dinamism ş.a.m.d.
Distorsiuni în perceperea celuilalt
Categorizarea şi generalizarea simplifică procesele de prelucrare a informaţiei,
ajutând la o mai bună înţelegere a celuilalt, dar sunt totodată şi surse de eroare. Cunoaşterea
celuilalt se supune aceloraşi greşeli ca şi gândirea în general: interpretarea datelor unei
observaţii superficiale, rememorarea infidelă, premisele eronate, deducţiile greşite,
prejudecăţile, proiecţia.
Iată câteva din cele mai frecvente
erori în cunoaşterea interpersonală datorate
subiectului(a celui care percepe):
•
Schematizarea
constă în simplificarea exagerată a celor percepute.
•
Proiecţia
este atribuirea de către subiect a unor trăsături, intenţii, trăiri care sunt de fapt ale
lui, fie prin
similaritate
(persoanele agresive cred că ceilalţi sunt agresivi, pedanţii exagerează
importanţa pedanteriei la alţii), fie prin
complementaritate
(persoanele tăcute supraapreciază
comunicativitatea).
•
Efectul de halou.
Interpretarea indicilor se face în funcţie de informaţii / experienţe
anterioare: persoanele cu funcţii mai înalte sunt percepute ca fiind mai inteligente decât cele
fără funcţii; persoanele frumoase/atractive fizic sunt percepute ca fiind mai inteligente şi mai
bune decât cele antipatice.
•
Inerţia perceptivă
constă din interpretarea comportamentului actual prin prisma celor
anterioare (efect de primacitate), existând o disociere între evoluţia reală a comportamentului
celuilalt şi perceperea şi interpretarea corectă a acestor schimbări.
•
Ecuaţia personală
Unele persoane au tendinţa de a fi constant binevoitoare şi indulgente
în judecarea celorlalţi, pe când altele sunt constant prudente şi exigente.
•
ormele de grup
la care se raportează subiectul constituie cadre sociale de evaluare a
comportamentului celuilalt: un oltean cu un comportament vioi şi expansiv poate fi perceput
ca impertinent sau agresiv într-un grup de ardeleni (există o discrepanţă între normele de grup
conform cărora se comportă olteanul şi cele după care este interpretat comportamentul său).
Efecte de distorsiune datorate obiectului percepţiei
:
•
Trăsăturile de personalitate
manifestate în comportament pot induce modificări ale
percepţiei: persoanele arogante par mai înalte, persoanele umile par mai scunde, persoanele
vesele par mai frumoase.
•
Intenţia de
disimulare
sau
suprasimulare
a exprimării emoţionale poate "păcăli"
percepătorul neavizat. Există persoane care au un grad ridicat de autosupraveghere (self-
monitoring) asupra propriului comportament (se pot preface foarte uşor) şi persoane care nu
sunt autocontrolalte sau care consideră că este mult mai important să se arate aşa cum sunt în
realitate.
Aplicaţie
Portretul unui necunoscut
Subiect:
Percepţia interpersonală: prima impresie.
Obiectiv:
Participanţii vor fi capabili să analizeze indicii perceptivi care
contribuie la formarea primei impresii şi să identifice posibilele
surse de distorsiune.
Condiţii:
Participanţilor li se cere să observe, timp de 5 minute, imaginea unei
persoane necunoscute şi să consemneze primele impresiile.
Durată:
10-15 minute.
Desfăşurare:
Se lucrează pe grupe.
Se solicită ca raportorul fiecărei grupe să prezinte “portretul
necunoscutului".
Sunt evidenţiate trăsăturile de personalitate atribuite şi
particularităţile de înfăţişare pe care s-a bazat atribuirea respectivei
trăsături.
Se cere participantului să identifice posibilele surse de distorsiune
aparţinând subiectului sau obiectului.
Se sintetizează elementele comune ale contribuţiilor şi se cer
impresii despre capacitatea personală de formare a unei prime
impresii nedistorsionate.
3.2. Comunicarea intrapersonală
Comunicarea intrapersonală se referă la gânduri, la sentimente, la modul în care ne
vedem pe noi înşine. In această situaţie suntem simultan emiţători şi receptori ai comunicării.
Procesul de comunicare intrapersonală este influenţat de toate celelalte tipuri de comunicare.
Relaţia dintre comunicarea intrapersonală şi mediul comunicaţional extern este o relaţie
bilaterală şi adaptativă, în sensul că, simultan, transformările la nivelul comunicării
intrapersonale oferă surse de schimbare pentru mediul comunicaţional însuşi.
Factorii de natura psihologică ce afectează comunicarea intrapersonală sunt:
personalitatea, motivaţia, experienţa anterioară, scopurile, expectaţiile, interesele, pregătirea,
abilităţile, inteligenţa, învăţarea.
Comunicarea intrapersonală trebuie să se bazeze pe o atitudine pozitivă faţă de propria
persoană. Persoanele care au o părere negativă faţă de sine comunică în mod inevitabil aceste
sentimente spre ceilalţi şi este probabil ca aceştia să dezvolte sentimente negative similare.
Elementul cheie în gândirea pozitivă este următorul: îndreptarea comunicării cu sine însuşi
spre succes, şi nu spre eşec; astfel, atunci când ne confruntăm cu o situaţie dificilă, trebuie să
spunem „voi câştiga” în loc de „probabil o să pierd”.
Fiecare individ simte nevoia să intre în „dialog cu sine" pentru a-şi limpezi anumite
lucruri, situaţii, relaţii, înainte de a le clarifica cu ajutorul celorlalţi. Individul se întreabă şi îşi
răspunde, analizează, reflectează, ia decizii, repetă în gând mesajele destinate altora. Din
punctul de vedere al formării şi dezvoltării personalităţii, acest dialog cu sine constituie o
practică terapeutică de tip intelectiv şi emoţional: a pune problemele mai întâi în raport cu
propria conştiinţă înseamnă o purificare cognitivă, dar şi o descărcare emoţională.
Aplicaţie
Fereastra JOHARI
Subiect:
Percepţia interpersonală în situaţia de grup: imagine de sine
Obiectiv:
Participanţii vor fi capabili să analizeze diferenţele dintre imaginea de
sine şi imaginea altora despre ei şi să identifice aspectele comune,
ignorate şi ascunse.
umăr de
participanţi:
Participanţii vor fi grupaţi câte 5.
Mijloace şi
materiale:
coli de hârtie A4.
Desfăşurare
1.
Se constituie grupurile de câte 5 persoane.
2.
Se cere fiecărui participant să rupă una din foi în 4 sferturi şi să
scrie pe fiecare petic de hârtie numele câte unuia din ceilalţi 4 membri
ai grupului.
3.
Fiecare participant scrie pe foaia cu numele colegului un "portret"
format din 5 atribute.
4.
Fiecare participant remite celorlalţi 4 "portretul" astfel realizat şi
primeşte, la rândul său, portretul pe care i l-a făcut fiecare coleg.
5.
Profesorul desenează pe tablă schema "Ferestrei Johari", explică
semnificaţia fiecărei arii (deschisă, oarbă, ascunsă, necunoscută) şi dă
instrucţiuni despre modul de completare a ariilor.
6.
Participanţii desenează, fiecare pe foaia sa, aceeaşi schemă şi
completează ariile ferestrei proprii prin confruntarea "autoportretului"
cu "portretele" făcute de colegi.
7.
După completarea ferestrei, fiecare membru al grupului poate cere
lămuriri colegilor în privinţa ariei oarbe ("Ce anume din înfăţişarea /
comportamentul meu te-a făcut să mă vezi aşa?").
8.
Participanţii vor fi stimulaţi să reflecteze la aria oarbe ("de ce nu-mi
dau seama de aceste trăsături?", "De ce le văd altfel decât ceilalţi?").
9.
Participanţii vor fi stimulaţi să-şi analizeze aria ascunsă ("Ce motive
am să ascund aceste însuşiri?", "Cât de transparent / opac sunt?").
10.(Facultativ) Participanţii vor face o analiză calitativă a ariilor:
deschisă, oarbă, ascunsă.
11.(Facultativ) Autoevaluare pe baza conţinutului celor trei arii ("Cine
sunt eu şi cum mă văd alţii?").
12.Se cere participanţilor să discute impresiile pe care le-au produs
schimburile de informaţii despre imaginea de sine.
Scopul general al acestui exerciţiu este de a spori obiectivitatea percepţiei de sine şi a
percepţiei celuilalt prin conştientizarea tendinţelor de distorsiune în formarea impresiei. În
percepţia interpersonală, fiecare "actor" al procesului este centrat pe receptarea / expunerea
unor caracteristici şi ignorarea altora.
3.3. Comunicarea verbală
In concepţia lui Hybels şi Weaver, limbajul reprezintă un ritual care se petrece atunci
când ne aflăm într-un anumit mediu în care este aşteptat de la noi un răspuns convenţional.
Aceste ritualuri ale limbajului sunt învăţate din copilărie şi depind de anumite obiceiuri direct
raportate la o anumita cultură şi comunitate; totodată sunt învăţate obiceiurile de limbaj
corecte sau incorecte. Ulterior, individul învaţă să folosească cuvintele în funcţie de mediul în
care se află. Acesta reprezintă un prim pas în direcţia specializării limbajului. În timp, în
funcţie de diferite cunoştinţe asimilate, persoana poate utiliza tipuri diferite de limbaj, mai
redus sau mai specializat.
Gândirea şi limbajul se dezvoltă împreună. Aşa cum modul de gândire al fiecărei
persoane este unic, şi modul de a vorbi este unic. Această unicitate a limbajului unei persoane
poate fi denumită stil verbal, stil care este un indicator al persoanei în integralitatea sa.
Pentru a îmbunătăţi eficienţa comunicării verbalizate, Hybels şi Weaver consideră că ar
trebui avute în vedere următoarele idei:
Ce dorim să comunicăm? Aceasta înseamnă că înainte de a începe o comunicare,
trebuie să reflectăm îndeajuns la ramificaţiile pe care aceasta le poate avea în percepţia
celuilalt.
Cum dorim să o facem? Răspunsul se referă la limbajul pe care îl vom folosi, limbaj
direct adaptat publicului-ţintă.
Cui ne adresăm? Emiţătorul va ţine seama de experienţa anterioară, directă a
publicului cu astfel de mesaj.
Comunicarea scrisă
poate avea o dominantă intrapersonală, dar şi una
interpersonală. În ceea ce priveşte tehnologia comunicării scrise, pot fi amintite următoarele
elemente privitoare la acestea: folosirea „frazelor cu o lungime medie (15 -20 cuvinte), a
paragrafelor centrate asupra unei singure idei, a cuvintelor înţelese cu siguranţă de receptor,
evitarea exprimării comune, tipică limbajului oral, a cuvintelor inutile, redundante; alegerea
cuvintelor încărcate de afectivitate optimă în contextul creat, a expresiilor afirmative”(Cristea,
2000, p.43 ) .
Comunicarea scrisă prezintă următoarele avantaje: durabilitatea în raport cu forma orală
a comunicării; textul poate fi văzut (citit) de mai multe persoane; poate fi citit la momentul
potrivit şi poate fi recitit, etc. Fazele în realizarea comunicării scrise pot fi structurate astfel:
faza de pregătire (stabilirea obiectivelor, a rolului şi a celor care vor citi textul, a punctelor
cheie pe care trebuie să le reţină auditorii); faza de redactare (în primul rând sunt dezvoltate
ideile principale urmărind o serie de indicatori, precum: claritate, credibilitate, concizie; în al
doilea rând, sunt folosite cele trei părţi ale unei redactări: introducere, cuprins şi încheiere).
Comunicarea orală
reprezintă modalitatea cel mai des întâlnită de comunicare;
comunicarea nonverbală o însoţeşte pe cea verbală, o sprijină, furnizându-i elemente de
întărire, nuanţare şi motivare a mesajului. Comunicarea orală reprezintă un instrument prin
care individul poate avea acces la studiul altor forme şi procese de comunicare.
Pentru a avea o imagine clară despre comunicarea orală, este necesară prezentarea
atributelor esenţiale care pot să sugereze unele dintre principiile acestei comunicări :
•
comunicarea orală presupune un mesaj; mesajul trebuie să includă elemente de
structură, elemente de actualitate, interes şi motivaţie pentru ascultător, elemente de feedback,
elemente de legătură între părţile sale principale, claritate şi coerenţă internă, etc.;
•
comunicarea orală presupune oferirea unor suporturi multiple de înţelegere a acestui
mesaj, cel mai important fiind cel iconic;
•
comunicarea orală este circulară şi permisivă, în sensul că permite reveniri asupra
unor informaţii, detalieri care nu au fost prevăzute atunci când a fost conceput mesajul;
•
comunicarea orală este puternic influenţată de situaţie şi ocazie (acelaşi mesaj poate
fi receptat diferit de aceiaşi receptori, în funcţie de dispoziţia motivaţională, factori de stres şi
oboseală, condiţii favorizante sau nu ale contextului comunicării);
•
comunicarea orală este puternic influenţată de caracteristicile individuale ale
emiţătorului;
•
comunicarea orală posedă şi atributele necesităţii (nevoia omului de a comunica),
aleatoriului (comunicarea orală oferă, într-o mare proporţie, elemente întâmplătoare) şi
nelimitării (comunicarea orală este practic nelimitată), etc .
Comunicarea orală are în centrul demersului său limbajul, care este definit de mai multe
atribute, dintre care cele mai importante sunt: claritatea, energia şi însufleţirea. Hybels şi
Weaver adaugă câteva obiective care trebuie urmărite atunci când este vorba despre
comunicarea orală, care pot fi prezentate în două direcţii de acţiune:
•
captarea atenţiei şi creşterea înţelegerii prin alegerea limbajului adecvat, organizarea
mesajului, folosirea ilustraţiilor şi a exemplelor adecvate;
•
folosirea etimologiilor, clasificărilor, sinonimiilor, comparaţiilor, demonstrarea
utilităţii, etc.
3.4.
Paralimbajul
Paralimbajul reprezintă modul prin care mesajul este transmis. Acesta poate fi
considerat o modalitate distinctă, situată la graniţa dintre comunicarea verbală şi cea
nonverbală, cu influenţă directă asupra fiecăreia dintre ele. El include viteza cu care vorbim,
ridicarea sau scăderea tonului, volumul, folosirea pauzelor, calitatea vorbirii. Tonul vocii
poate fi influenţat de starea de oboseală, de starea puternic emoţională (furie sau îngrijorare),
când pot apărea mai multe greşeli de exprimare, bâlbâieli, pauze mari urmate de anumite
interjecţii (exemplu : „aaaa”) .
Viteza cu care vorbim nu reprezintă o valoare dată; nu există un anumit ritm al expunerii
care să facă eficientă comunicarea. Problema de comunicare pe care o poate ridica viteza
vorbirii ca indicator de paralimbaj constituie ceea ce se regăseşte în literatura de specialitate
sub titlu de asimilare. Ridicarea sau scăderea tonului şi volumului reprezintă, la rândul lor,
factori variabili. Când toţi aceşti factori sunt adiţionaţi cuvintelor, ei pot schimba înţelesul a
ceea ce urmează a fi transmis. Unele cercetări apreciază că 38 % din înţelesul comunicării
depinde de paralimbaj.
Recitarea alfabetului
Subiect:
Obiectiv:
Participanţii vor fi capabili să analizeze elementele de paralimbaj şi să
identifice diferite emoţii transmise folosind factorii paralingvistici
(volumul vocii, viteza, pauzele,etc,)
Mijloace şi
materiale:
Cartonaşe pe care sunt scrise cuvinte care exprimă diferite emoţii
Desfăşurare
1. Există scrise pe cartonaşe cuvinte care exprimă diferite stări
emoţionale(tristeţe, bucurie, frică, indiferenţă,etc.).
Se vor anunţa 4-5 voluntari.
Fiecare dintre aceştia va alege câte un cartonaş şi va recita
primele nouă litere ale alfabetului, folosind factorii paralingvistici
(volumul vocii, viteza, pauzele,etc,) pentru a transmite aceste emoţii.
Ceilalţi participanţi vor identifica emoţia respectivă
3.5. Comunicarea nonverbală
Comunicarea nonverbală este comunicarea care se petrece în afara limbajului verbalizat.
Făcând o paralelă între comunicarea verbală şi comunicarea nonverbală, se pot sublinia
următoarele aspecte:
- Comunicarea verbală foloseşte o singură modalitate de dezvoltare, cuvântul, pe când
comunicarea nonverbală poate să se extindă pe mai multe arii de dezvoltare .
- Comunicarea verbală este controlată aproape total, pe când comunicarea nonverbală este
aproape în totalitate necontrolabilă.
- Comunicarea verbală este înalt organizată şi structurată, pe când, comunicarea nonverbală
este mai degrabă nestructurată. Comunicarea nonverbală este înnăscută, iar parte din ea este
formată prin achiziţii mai degrabă evolutive .
Şi în ceea ce priveşte comunicarea nonverbală se poate sublinia importanţa unor
principii generatoare
:
•
comunicarea nonverbală este determinată cultural; astfel, o mare parte din
comportamentul nonverbal se învaţă în copilărie; copiii, atunci când vin la şcoală, posedă
coduri nonverbale distinctive, coduri care au o deosebită importanţă în succesul şi în
integrarea lor şcolară;
•
mesajele nonverbale pot să se afle în conflict cu mesajele verbale(unii cercetători au
ajuns la concluzia că toate stările afective - bucurie, surpriză, supărare, frică, etc.- se arată
mai intense pe partea stângă a feţei, emisferele creierului fiind bănuite a sta la baza acestei
diferenţe); oamenii tind să privească partea dreaptă a feţei, ceea ce este o manieră greşită dacă
se doreşte perceperea mai intensă a emoţiilor;
•
mesajele nonverbale sunt, în mare măsură, inconştiente;
•
canalele nonverbale sunt importante în comunicarea sentimentelor şi a atitudinilor.
Comunicarea nonverbală are următoarele
funcţii
:
•
comunicarea nonverbală are menirea de a o accentua pe cea verbală;
•
comunicarea nonverbală poate să completeze mesajul trimis pe cale verbală
(comparaţii între un material înregistrat şi audiat apoi de elevi şi, acelaşi material, prezentat de
cadrul didactic);
•
comunicarea nonverbală poate, în mod deliberat, să contrazică anumite aspecte ale
comunicării verbale;
•
comunicarea nonverbală are funcţia de a regulariza fluxul comunicaţional şi de a
pondera dinamica proprie comunicării verbalizate;
•
comunicarea nonverbală repetă sau reactualizează înţelesul comunicării verbale;
•
elemente ale comunicării nonverbale pot să substituie aspecte ale comunicării
verbale.
În practică se disting variate tipuri de comunicare nonverbală, cum ar fi mişcările
corpului, care se integrează în aria comunicării nonverbale, pe intervalul a cinci categorii:
-
emblemele
(simbolurile) sunt mişcări ale trupului care au traduceri directe în cuvinte;
emblemele pot fi diferite de la o cultură la alta(un exemplu este semnul de
rămas-bun
făcut cu
mâna în cazul unei plecări; la noi, ducerea unei mâini la ureche cu degetul arătător şi cel mare
formând un unghi de 90 de grade poate însemna
vorbim la telefon);
-
ilustratorii
sunt cei care accentuează şi dau forţă cuvintelor; (ex. dacă un pescar doreşte să
exprime că peştele prins a fost „mare”, el va întinde mâinile pentru a arăta acest lucru);
-
regularizatorii
folosesc un ansamblu de mişcări ale corpului (ex. când un profesor doreşte
să numească elevul care să răspundă la o întrebare, foloseşte –uneori- atât înclinarea corpului,
întinderea mâinii, cât şi poziţia generală a corpului în acest sens);
-
expunerea sentimentelor
arată celorlalţi, în funcţie de mişcările corpului, cât de intense
ne sunt sentimentele;
-
adaptorii
sunt folosiţi de indivizi, când aceştia se află în situaţii inconfortabile.
Barou si Byrne prezintă patru canale de bază în comunicarea nonverbală:
•
expresia feţei; se porneşte de la cuvintele oratorului roman Cicero:„chipul este
oglinda sufletului”;
•
„limbajul” ochilor (contactul vizual). Se susţine ideea potrivit căreia contactul vizual
serveşte la patru funcţii majore: regularizează fluxul informaţional; monitorizeaza feedbackul;
exprimă emoţiile; indică natura relaţiilor interpersonale;
•
„limbajul” trupului (gesturi, mişcări, poziţii) reprezintă o sursă importantă de
informaţii şi de feedback;
•
contactul fizic poate să sugereze un evantai extrem de larg de factori care conduc la
afecţiune, dependenţă, agresivitate, dominanţă în interrelaţionările personale cu care venim în
contact. In acelaşi timp, şi alte caracteristici exterioare limbajului trupului pot să facă parte
integrantă din comunicarea nonverbală (ex. îmbrăcăminte, machiaj, parfumul folosit, etc.);
•
unii cercetători includ în aria nonverbalului şi oferirea unor daruri.
Aplicaţie:
Priviţi imaginile de mai jos. Fiecare dintre acestea, în relaţie cu un interlocutor, are o
anumită semnificaţie. Care dintre următoarele adjective descrie fiecare postură ?
Surprins Furios Nepăsător Atotştiutor
Trist Supărat Îndoielnic Mândru
Timid Dezinteresat Relaxat PovestindRuşinos Automulţumit Suspicios NerăbdătorResemnat Modest Nehotărât Întrebător
Spaţiul şi timpul în comunicarea nonverbală
Spaţiul.
Fiecare tip de relaţie interumană implică anumite reguli de organizare a
spaţiului şi a distanţelor, încălcarea lor generând disconfort, stinghereală, nervozitate şi
conflicte. Nevoia de spaţiu variază de la o persoană la alta, de la o profesie la alta, de la un
context social la altul şi de la o cultură la alta.
Modul în care comunicăm nu este influenţat doar de teritorii, ci şi de o anumită distanţă
în interiorul căreia ne simţim mai bine atunci când interacţionăm cu o persoană. Observarea
distanţelor folosite poate indica tipul şi intensitatea relaţionării dintre o persoană şi altele.
Denumire Faza apropiată Faza depărtată ObservaţiiDistanţa intimă Contact fizic
efectivPână la 0,5m relaţii de intimitate
excepţii: lifturi, mijloace detransport în comun aglomerate
Distanţa personală
0,5m – 1,0m 1,0m – 2,0m - persoanelor care reprezintă maimult decât o cunoştinţăîntâmplătoare
Distanţasocială
2,0m – 3,0m 3,0m – 5,0m întâlniri de afaceri impersonalediscuţiilor dintre un om de afacerişi un clientdiscuţii între un angajat şi o persoană care solicită angajarea
Distanţa publică
5,0m – 10,0m 10,0m şi peste întâlniri lector – student politicienifiguri publice
Timpul.
Comunicarea temporală este centrată pe utilizarea timpului. Punctualitatea este o
formă importantă de comunicare prin timp. O altă formă de comunicare este timpul potrivit: el
este reprezentat de legătura dintre timp şi diferite activităţi sociale, dintre timp şi status, dintre
timp şi situaţie, etc.
Conform lui Joseph DeVito, timpul poate fi privit în trei perspective:
1.
Timpul biologic, care are o influenţă majoră asupra bioritmului şi se bazează pe trei
cicluri: fizic, emoţional şi intelectual.
2.
Timpul cultural, care se dezvoltă pe trei niveluri: timpul tehnic, timpul formal şi
timpul informal .
3.
Timpul psihologic, care se referă la importanţa pe care o acordăm trecutului,
prezentului sau viitorului .
Există şi anumite bariere pentru o utilizare eficientă a timpului: încercarea de a realiza
prea multe lucruri, estimarea nerealistă a timpului, amânarea, permiterea multor întreruperi.
Fiecare dintre noi trebuie să găsească strategii de a depăşi aceste bariere .
Aplicaţie
Participaţi la un interviu de angajare. Argumentaţi în favoarea faptului că lipsa de
experienţă practică în acest domeniu nu constituie un impediment în calea competenţei de
care sunteţi siguri că veţi da dovada, având în vedere pregătirea teoretică şi profilul studiilor
dumneavoastră.
4. Bariere în comunicare
Neînțelegerile reprezintă cea mai des întîlnită formă a comunicării (Peter Benar)
Comunicarea poate fi
obstrucţionată
sau doar
perturbată
de o serie de
factori
care
se interpun între semnificaţia intenţionată şi cea percepută, putând fi legaţi de fiecare
dintre componentele comunicării (emiţător, mesaj, canal, receptor), sau de interacţiunea lor.
Dintre aceştia cei mai importanţi sunt :
1. Efectele de statut – uneori, persoanele cu statut mai ridicat au tendinţa de a se
exprima într-un mod mai sofisticat, greu de înţeles pentru persoane cu un nivel de şcolarizare
scăzut.
2. Probleme semantice – specialiştii au tendinţa să folosească un limbaj
profesional, crezând că şi ceilalţi îl pot înţelege.
lipsit de deschidere în comunicare, neputându-i înţelege pe ceilalţi în mod adecvat.
4. Diferenţe culturale – persoane provenite din medii culturale, cu valori, obiceiuri şi
simboluri diferite.
5. Alegerea greşită a canalelor sau a momentelor – trebuie alese canalele corecte
pentru fiecare informaţie şi, de asemenea, şi momentul trebuie să fie bine ales – o situaţie
urgentă nu are sorţi să fie îndeplinită dacă este cerută la sfârşitul orelor de program sau la
sfârşitul săptămânii.
6. Lungimea excesivă a canalelor – o reţea organizaţională complicată duce la o
comunicare lentă.
FACTORI FIZICI PERTURBATORI
– iluminatul necorespunzător, zgomote,
temperaturi excesiv de coborâte/ridicate, ticuri, elemente ce distrag atenţia – telefon,
cafea, ceai etc.
BARIERE UMAE
în cadrul unei comunicări eficiente sunt :
- fizice: a) permanente:deficienţe înnăscute ale comunicatorilor;
b) situaţionali: amplasament, lumina, acustica defectuoasă a sălii, temperatura,
durata întîlnirii, etc.;
- semantice: vocabular, gramatică, sintaxă, conotaţii emoţionale ale unor cuvinte;
- determinate de factori interni: implicare pozitivă (ex: Imi place Ion, deci îl ascult);
implicare negativă (ex: Mirela m-a bîrfit acum un an, deci interpretez tot ce spune ca fiind
împotriva mea);
- frica;
- diferenţele de percepţie;
- concluzii grăbite;
- lipsa de cunoaştere;
- lipsa de interes (una din cele mai mari bariere ce trebuie depăşite este lipsa de interes
a interlocutorului faţă de mesajul emiţătorului);
- emoţii (emoţia puternică este răspunzătoare de blocarea aproape completă a
comunicării);
- blocajul psihic;
- tracul.
5. Ascultarea activă
Omul învață trei ani să vorbească și o viață întreagă să asculte. André Malraux
În copilărie, învăţăm să vorbim, să scriem, să citim. Părinţii şi dascălii ne învaţă să fim
supuşi, răbdători, dar aproape nimeni nu ne învaţă să ascultăm.
Iată de ce avem doi ochi, două urechi şi o singură gură! Am fost construiţi astfel încât
să privim şi să auzim de patru ori mai mult decât vorbim.
În comunicarea interpersonală prezenţa fizică nu este suficientă. Oamenii caută mai
mult decât atât – au nevoie de parteneri de discuţie prezenţi psihologic şi social.
Ascultarea activă este o competenţă comunicaţională care are la bază abilităţi de a
securiza afectiv vorbitorul, de a clarifica conţinutul comunicării şi de a depăşi blocajele care
apar din cauza unor atitudini ostile ale interlocutorului.
Ascultarea eficientă şi profitabilă pentru receptor presupune îndeplinirea a cinci
condiţii principale. Ea trebuie să fie:
•
Activă.
Nu poţi aculta cu folos ceea ce spune altcineva, decât dacă faci un efort de
atenţie şi concentrare. Pe lângă participarea mentală, trebuie să existe şi o anumită mobilizare
fizică, de natură să faciliteze menţinerea interesului pentru spusele interlocutorului. O postură
corporală prea relaxată îngreunează înţelegerea şi memorarea, în vreme ce poziţiile relativ
incomode(nu însă atât de inconfortabile încât să ajungă să ne preocupe în mai mare măsură
decât comunicarea însăşi) generează o stare de vigilenţă propice unei bune ascultări.
•
Totală.
A asculta total înseamnă să nu te limitezi la receptarea şi înţelegerea
mesajului verbal. Cine ştie să interpreteze limbajul trupului deţine o superioritate reală asupra
simplului
ascultător,
la fel cum cel care extrage din tonul vocii interlocutorului informaţii
privind starea de spirit a acestuia posedă o sursă de informaţii de primă importanţă pentru
decelarea intenţiilor acestuia.
•
Empatică.
Efortul de identificare cu interlocutorul este întotdeauna răsplătit, fiindcă
plasarea mentală pe poziţia acestuia ne permite să îi înţelegem mai bine mobilurile,
obiectivele, mentalitatea şi să reacţionăm în cunoştinţă de cauză.
•
Receptivă.
Nu e întotdeauna uşor să asculţi argumente care îţi contrazic
convingerile şi nici să suporţi critici de la persoane care, întâmplător, îţi sunt antipatice. Puţini
sunt oamenii care continuă să manifeste înţelegere faţă de interlocutor şi să-i acorde o atenţie
egală şi după ce acesta a făcut o remarcă ostilă sau a folosit o expresie nelalocul ei. De obicei,
asemenea
gafe
afectează credibilitatea emiţătorului, iar receptorul, jignit, nu se mai arată
dispus să îl asculte până la capăt. A fi receptiv înseamnă însă a trece peste lezarea amorului
propriu şi a încerca să reţii şi să tratezi cu obiectivitate tocmai ceea ce te deranjează,
afirmaţiile supărătoare, argumentele care nu îţi convin.
•
Cu spirit critic.
Toleranţa faţă de interlocutor nu se identifică cu acceptarea fără
discernământ a punctului său de vedere. Dincolo de interesul menţinerii şi ameliorării unei
relaţii interumane, exersarea spiritului critic constituie şi o formă de antrenament mental
indispensabilă evoluţiei personalităţii noastre.
Pentru asigurarea unei
ascultări active şi eficace
este necesar să respectaţi următoarele
zece reguli
:
1.
Urmăriţi acordul dintre limbajul nonverbal şi cel verbal al interlocutorului.
2.
Concentraţi-vă asupra conţinutului mesajului.
3.
Ascultaţi pentru a înţelege mesajul, nu pentru a pregăti răspunsul.
4.
Suspendaţi evaluarea mesajului până la înţelegerea sa completă.
5.
Grupaţi ideile pentru a depista structura mesajului astfel încât să-l puteţi reţine mai
uşor.
6.
Rezumaţi mental mesajul sub forma unei schiţe a punctelor principale.
7.
Luaţi notiţe din când în când pentru a vă ajuta în memorarea mesajului, prevenirea
distragerilor şi demonstrarea interesului faţă de ceea ce vă spune interlocutorul.
8.
Nu anticipaţi ceea ce vorbitorul vrea să spună şi nu terminaţi propoziţiile în locul lui.
9.
Nu adoptaţi comportamente nonverbale care denotă nerăbdare sau plictiseală
(verificarea ceasului, căscatul, privitul în altă parte, mişcări necontrolate etc.)
10.
Confirmaţi că aţi înţeles. Parafrazaţi ideea principală:
Spui că vrei să..?, Te simţi cu
adevărat revoltat?
Persoanele care ascultă se pot comporta în diferite moduri:
A.
Un
auditoriu care ascultă
activ-repere de conduită
:
Comunicare verbală:
•
Formulaţi întrebări de informare, care să lămurească ascultătorii în privinţa tuturor
detaliilor expunerii. Ex:
Exact unde anume aţi petrecut vacanţa?u am înţeles bine acest
aspect.
•
Interveniţi pentru recapitularea faptelor. Ex:
Cu alte cuvinte ai decis să.......
•
Comunicaţi feedbackul. Ex:
Cred şi eu că ai simţit lucrul acesta!
•
Comunicare nonverbală:
•
Priviţi vorbitorul în ochi
•
Zâmbiţi binevoitor
•
Ţineţi capul puţin aplecat înainte
•
Poziţia, aşezarea pe scaun să fie orientată în faţă(mâinile să fie ţinute pe masa din
faţa scaunului)
B.
Un auditoriu care blochează comunicarea – repere de conduită:
Comunicare verbală:
•
Formulaţi întrebări care să pună la îndoială autenticitatea celor relatate. Ex:
Chiar
aşa să fi fost? u am mai întâlnit aşa o situaţie.
•
Adresaţi întrebări celor din preajmă în legătură cu credibilitatea celor relatate. Ex:
Tu poţi să crezi ce spune? Eu nu.
•
Formulaţi interogări care să demonstreze o atitudine ostilă faţă de vorbitor.Ex:
Eu nu
prea pricep ce faci. Chiar vrei să credem tot ce spui tu?...Hai nu, zău!
•
Comunicare nonverbală:
•
Nu mai priviţi tot timpul vorbitorul în ochi
•
Zâmbiţi ironic, superior
•
Ţineţi capul puţin aplecat înapoi
•
Înclinaţi puţin capul spre stânga şi /sau dreapta(ca dovadă de îndoială în legătură cu
cele spuse
•
Poziţia, aşezarea pe scaun să fie orientată spre spate
C. Un
auditoriu ignorant-repere de conduită
:
Comunicare verbală:
•
Lipsa oricăror intervenţii la adresa vorbitorului
•
Comunicaţi în şoaptă cu colegul de lângă dvs. despre alte subiecte
•
Comunicare nonverbală:
•
Priviţi oriunde altundeva numai în direcţia vorbitorului nu
•
Puneţi capul pe masă şi simulaţi că aţi aţipit
•
Priviţi-vă ceasul
•
Priviţi pe geam
•
Răsoiţi un caiet
Aplicație
Ascultarea activă
Subiect:
Rolul comunicării active în cadrul comunicării
Obiectiv:
Participanţii vor fi capabili să evidenţieze rolul pe care îl are
ascultarea activă în procesul comunicării şi impactul pe care îl are
manifestarea acestei competenţe asupra trăirilor vorbitorului şi
implicit, asupra calităţii comunicării.
Participanţi:
- un voluntar
- un auditoriu
Desfăşurare:
Etapa 1: Se cere voluntarului să aştepte afară din încăpere timp de 5
minute şi să se gândească la o povestioară pe care să o prezinte
colegilor.
Etapa 2: Se instruieşte auditoriul pentru a juca în timpul
expunerii colegului, succesiv, trei roluri diferite: un auditoriu care
ascultă activ, un auditoriu care blochează comunicarea şi un
auditoriu ignorant.
Etapa 3: Se stabileşte în complicitatea cu publicul un semn
discret pe care să îl facă profesorul şi care să comunice auditoriului
că este momentul să treacă la următorul rol, fără ştirea voluntarului.
Etapa 4: Voluntarul începe să povestescă, în timp ce, auditoriul
va juca succesiv cele trei roluri în legătură cu care a fost instruit.
Etapa 5: La final se cere voluntarului:
Să comunice dacă a sesizat la nivelul auditoriului, pe
parcursul expunerii, raportări diferite faţă de persoana sa şi
conţinutul transmis
Să identifice aceste tipuri de raportări şi să le descrie cât mai
exact
Să descrie ce a simţit în fiecare din cele trei cazuri şi să
motiveze aceste trăiri
Etapa 6: Se cere auditoriului:
Să descrie reacţia pe care a avut-o vorbitorul în cadrul
fiecărui tip de rol
Etapa 7:
Se formulează concluzii cu privire la nivelul calitativ al
simulării celor trei roluri
Se evidenţiază impactul pe care îl are setul atitudinal al
auditoriului asupra implicării vorbitorului în expunere
Se evidenţiază rolul nonverbalului în transmiterea unor
atitudini.
6. Comunicarea asertivă
Comunicare asertivă s-a dezvoltat ca o modalitate de adaptare eficientă la situaţii
conflictuale interpersonale. Lipsa asrtivităţii este una dintre cele mai importante surse de
inadaptare socială. Asertivitatea este rezultatul unui set de atitudini şi comportamente
învăţate, care au ca şi consecinţe pe termen lung îmbunătăţirea relaţiilor sociale, dezvoltarea
încrederii în sine, respectarea drepturilor personale, formarea unui stil de viaţă sănătos,
îmbunătăţirea abilităţilor de luare a deciziilor responsabile, dezvoltarea abilităţilor de
management al conflictelor.
Asertivitatea este abilitatea de a ne exprima emoţiile şi convingerile fără a afecta şi
ataca drepturile celorlalţi.
Asertivitatea
în comunicare reprezintă abilitatea:
•
de comunicare directă, deschisă şi onestă, care ne face să avem încredere în noi şi să
câştigăm respectul prietenilor şi colegilor;
•
de exprimare a emoţiilor şi gândurilor într-un mod în care ne satisfacem nevoile şi
dorinţele, fără a le deranja pe cele ale interlocutorului;
•
de a iniţia, menţine şi încheia o conversaţie într-un mod plăcut;
•
de a împărtăşi opiniile şi experienţele cu ceilalţi;
•
de exprimare a emoţiilor negative, fără a te simţi stânjenit sau a-l ataca pe celălalt;
•
de a solicita cereri sau a refuza cereri;
•
de exprimare a emoţiilor pozitive(bucuria, mândria, afinitatea faţă de cineva,
atracţia);
•
de a face complimente sau de a le accepta;
•
de a spune NU fără să te simţi vinovat sau jenat;
•
este o modalitate prin care îţi dezvolţi respectul şi stima de sine;
•
este modalitatea prin care adolescenţii pot să facă faţă presiunii grupului şi să-şi
exprime deschis opiniile personale;
•
este respectarea drepturilor celorlalte persoane.
Învăţarea deprinderilor de asertivitate este facilitată de contrastarea ei cu cele două
modele comportamentale opuse, pasivitatea şi agresivitatea.
•
Pasivitatea
este un comportament care poate fi descris ca răspunsul unei
persoane care încearcă să evite confruntările, conflictele, îşi doreşte ca toată lumea să fie
mulţumită, fără însă a ţine cont de drepturile sau dorinţele sale personale; manifestarea unei
persoane care nu face cereri, nu solicită ceva anume, nu se implică în câştigarea unor drepturi
personale sau în apărarea unor opinii. Aceste persoane se simt rănite, frustrate, iritate, fără
însă a încerca să-şi exprime nemulţumirile faţă de ceilalţi.
Agresivitatea
este o reacţie comportamentală prin care îl blamezi şi îl acuzi pe celălalt,
încalci regulile impuse de autorităţi(părinţi, profesori, poliţie), eşti insensibil la sentimentele
celorlalţi, nu-ţi respecţi colegii, consideri că tu ai întotdeauna dreptate, rezolvi problemele
prin violenţă, consideri că cei din jurul tău sunt adesea nedrepţi cu tine, eşti sarcastic şi
utilizezi adesea critica în comunicare, consideri că drepturile tale sunt mai importante decât
ale altora, eşti ostil şi furios.