Universitatea de Stat din Republica Moldova.Facultatea de Biologie şi Pedologie.

Catedra de Geografie, Ştiinţele Solului şi Geologie.Ştiinţele Mediului

Referat la Medii acvatice regionale

Tema: Mediile marine

A efectuat masterandul A verificat profesorul Onica Dumitru Lazăr Chirică

Chişinău , 2012

1.CLASIFICAREA ŞI RĂSPÂNDIREA MĂRILOR

Definiţie. Caracteristici.

Marea, este un bazin acvatic, component al Oceanului Planetar, situat, de regulă, la

periferia acestuia. De obicei, marea se află sub influenţa condiţiilor locale ale maselor

continentale care le înconjoară sau a zonelor oceanice cu care intră în legătură.

Unele mări sunt dezvoltate doar pe platforma continentală: Marea Nordului, Marea

Mânecii etc. În cadrul unor mări pot lipsi complet zonele abisale, ţărmurile pot fi limitate de

un singur continent, de o zonă continentală unitară sau de insule. Comunicarea cu oceanul

poate fi largă sau limitată de existenţa unor praguri.

Fig. 1. Distribuţia principalelor oceane şi mări: 1-M.Adriatică; 2-M.Egee; 3-M.Andaman; 4-M Arabiei;

5-M.Arafura; 6-L.Aral; 7-Oc.Arctic; 8-G.Baffin; 9-M.Baltică; 10-M.Banda; 11-M.Barents; 12-Str.Bass; 13-

G.Bengal; 14-G.Biscaya; 15-G.Fundy, 16-M.Beaufort; 17-M.Bering; 18-M.Ncagră; 19-M.Cajraibelor; 20-

M.Caspică; 21-M.Celtică; 22-M.Ciukci (Ciukotsk); 23-M. de Corali; 24-M.Chinei de Est, 25-M.Siberiei de Est:

26-Canalul Mânecii (Englez); 27-G.Venezuelei (Maracaibo); 28-Marele Golf Australian; 29-M.Groenlandei;

30-G.Aden; 31-G.Alaska, 32-G.Botnic; 33-G.Califomiei; 34-G.Carpentaria; 35-G.Guineei; 36-G.Mexic;

37-G.Oman; 38-Ci.Sf.Laurenţiu, 39-G.Tailandez; 40-G.Hudson; 41-Oc.Indian: 42-M.Jawa: 43-M.Kara; 44-

M.Labrador, 45-M.Laptev; 46-M.Mediterană; 47-M.Mozambicu!ui; 48-Oc.Atlantic de Nord; 49-Oc.Pacific de

Nord; 50-M.Nordului; 51-M.Norvegiei; 52-G.Persic; 53-M.Filipinelor; 54-M.Roşie; 55-M.Ross; 56-M Scoţiei;

57-M.Japoniei; 58-M.Okhotsk; 59-M.Solomon; bO-Oc.Atlantic de Sud; 61-M.Chinei de Sud; b2-Oc.Pacific

de Sud; 63-Str.Magellan; 64-M.Tasmaniei: 65-M.Timor; 66-M.Weddell; 67.M.Galbenă.

Toate mările Terrei ocupă o suprafaţă totală de 74.800.000 km 2, adică 20% din

suprafaţa acvatică. Oceanului Pacific îi aparţin 32.800.000 km2, Oceanului Atlantic

2

18.480.000 km2. Oceanului Indian 13.210.000 km2 şi Oceanului Arctic 10.310.000 km2;

trebuie amintit faptul că o parte din mările ce aparţin primelor trei mari oceane fac parte din

Oceanul Antarctic (Austral), delimitate de curând ca fiind un bazin oceanic de sine stătător.

Clasificări

Pentru clasificarea mărilor s-au avut în vedere mai multe criterii: aşezarea geografică,

temperatură, salinitate, geneză, caracter hidrologic etc.

După aşezarea geografică

-Mări mărginaşe (bordiere) - situate la marginea bazinelor oceanice, cu care comunică

prin strâmtori largi şi adânci: Marea Chinei de Est, Marea Nordului, Marea Japoniei etc.

-Mări continentale - pătrund adânc în continent şi comunică cu oceanul printr-o

strâmtoare îngustă şi adâncimi reduse: Marea Neagră, Marea Marmara, Marea Mediterană,

Marea Baltică etc.

-Mări închise - nu comunică direct cu Oceanul Planetar şi pot intra în categoria

lacurilor de mari dimensiuni: Marea Caspică, Marea (Lacul) Arai.

După criteriul aşezării geografice şi particularităţile regimului hidrologic (Kalesnik,

1959).

-Mări interioare - sunt înconjurate aproape din toate părţile de uscat şi comunică cu

Oceanul Planetar prin intermediul uneia sau mai multor strâmtori: Marea Neagră, Marea Albă,

Marea Baltică, Marea Azov, Marea Marmara.

-Mări semiînchise - sunt mărginite parţial de continente şi despărţite de Oceanul

Planetar printr-un şir de insule sau peninsule: Golful Mexic, Marea Caraibilor, Marea

Galbenă, Marea Nordului, Marea Bering etc.

-Mări deschise - sunt situate la marginea continentelor şi comunică printr-o largă

deschidere cu Oceanul Planetar: Marea Laptev, Marea Kara, Marea Barents etc.

După criteriul aşezării geografice, al temperaturii şi adâncimii (Vallaux, 1933)

-Mări care îngheaţă - sunt aşezate la latitudini mari şi au suprafaţa acoperită cu gheaţă în

cea mai mare parte a anului: Marea Bcllingshausen, Marea Ross, Marea Kara, Marea Albă,

Marea Barents, Marea Beaufort etc.

-Mări ale ghirlandelor insulare - sunt cuprinse între ţărmul Asiei şi arhipelagul

desfăşurat între insulele Aleutine şi Jawa. Comunică cu Oceanul Planetar prin numeroase

strâmtori.

-Mări Mediterane - sunt aşezate între două continente şi marchează liniile de cea mai

3

mare instabilitate a Terrei: Marea Mediterană Ecuatorială sau Marea Australo-Asiatică (Marea

Timor, Marea Arafura, Marea Banda, Marea Djawa, Marea Sulawesi); Marea Mediterană

Tropicală sau Marea Americană (Golful Mexic, Marea Caraibilor); Marea Mediterană a

Deşerturilor (Marea Roşie); Marea Mediterană Temperată Caldă sau Marea Mediterană

Europeană, cuprinsă între Europa, Africa şi Asia. Ca tip aparte se mai poate aminti şi Marea

Mediterană Nordică (Oceanul îngheţat sau Arctic).

-Mări de mică adâncime se găsesc, de obicei, pe platforma continentală şi ocupă

suprafeţe reduse.

După criteriul hidrologic (Guilcher, 1965)

-Mări mărginaşe - au aspectul unor golfuri şi nu sunt separate prin nici un obstacol de

restul oceanului: Marea Bering, Marea Nordului, Marea Mânecii etc,

-Mări care comunică larg, la suprafaţă, cu oceanul prezintă praguri de adâncime:

Marea Mediterană Americană.

-Mări continentale - sunt separate de Oceanul Planetar prin strâmtori. Prezintă un

bilanţ hidrologic pozitiv: Marea Neagră, Marea Japoniei. Marea Baltică etc.

-Mări continentale - sunt separate de Oceanul Planetar prin strâmtori. Prezintă un

bilanţ hidrologic deficitar: Golful Persic, Marea Roşie, Marea Mediterană Europeană.

După geneză

-Mări epicontinentale - sunt situate pe platforma continentală. Au luat naştere în urma

transgresiunii apelor marine şi prezintă adâncimi reduse: Marea Mânecii, Marea Galbenă,

Marea Ciukotsk (Ciukcilor), Marea Albă, Marea Baltică etc.

-Mări tectonice - au luat naştere în urma prăbuşirii unor porţiuni de uscat şi prezintă

adâncimi mari: Marea Caraibilor, Marea Mediterană Europeană, Marea Roşie etc.

După temperatură

-Mări polare - cu temperaturi ale apei la suprafaţă care nu depăşesc 5 C: Marea

Weddell, Marea Ross, Marea Beaufort, Marea Laptev, Marea Kara etc.

-Mări subpolare - cu temperaturi la suprafaţă mai mici de 10°C: Marea Labradorului,

Marea Bering, Marea Okhotsk etc.

-Mări temperate reci - cu temperaturi la suprafaţă care nu depăşesc 18 C: Marea

Tasman, Marea Baltică, Marea Nordului, Marea Norvegiei etc.

-Mări temperate calde - cu temperaturi la suprafaţă de 23°C (pe timpul verii chiar mai

mult 25-27°C): Marea Neagră, Marea Galbenă, Marea Japoniei, Marea Mediterană Europeană

etc.

4

-Mări intertropicale - cu temperaturi la suprafaţă mai mari de 23°C (frecvent între 20-

30°C): Marea Mediterană Asiatică, Marea Caraibilor, Marea Chinei de Sud, Marea Arabiei,

Marca Roşie etc.

Mările Terrei aparţin celor patru (cinci) oceane, cele mai multe aflându-se în Oceanul

Pacific.

Oceanul Marea Suprafaţa Adâncime Adâncime Volumkm2 medie maximă km3

m mPacific Bering 2.315.000 1.640 4.420 3.683.000

Okhotsk 1.592.000 859 3.657 1.375.000Japoniei 978.000 1.752 4.036 1.713.000Galbenă 417.000 40 106 17.000(Huang Hai)Chinei de Est 752.000 349 2.717 263.000(Dong Hai)Chinei de Sud 3.447.000 1.140 5.420 3.928.000(Nan Hai)Sulu 348.000 1.591 5.119 553.000Sulawesi 435.000 3.645 8.547 1.586.000Java 480.000 45 89 20.000Banda 695.000 3.084 7.360 2.129.000Sawu 105.000 1.701 3.470 178.000Seram 160.000 1.880 3.063 205.000Maluku 291.000 1.902 4.180 554.000Flores 121.000 1.829 5.140 222.000Bali 45.000 220 1.590 49.000Solomon 720.000 5.012 9.142 1.400.000Filipinelor 5..500.000 5.860 11.516 16.650.000Coralilor 4.791.000 2.394 9.142 11.470.000Halmahera 47.000 1.105 2.039 77.000Fiji 2.600.000 3.250 6.638 6.250.000Arafura 1.037.000 197 3.680 204.000Tasman 3.150.000 2.657 5.943 7.850.000Timor 450.000 420 3.310 195.000Noua Guinee 350.000 1.320 2.609 60.000Roosvelt - - - -Ross - - - -Bellingshause - - - -Amundsen - - - -Golful Alaska 1.327.000 2.431 5.659 3.226.000

Golful

Californi

117.000 818 3.127 145.000

Atlantic Baltică 414.000 86 459 33.000Nordului 575.000 94 453 54.000Mediterană 2.505.000 1.498 5.121 3.754.000Marmara 11.000 357 1.355 4.000Neagră 413.488 1.271 2.245 537,000Azov 38.000 9 13 0,3Mânecii 75.000 86 172 5.400Golful Mexic 1.540.000 1.512 4.023 2.332.000

5

Caraibilor 2.745.000 2.491 7.680 6.860.000Irlandei 103.000 102 272 9.500Labradorului 1.070.000 1.102 3.809 1.250.000Scoţiei

(Antilele de

- - - -

Weddell 2.890.000 1.060 8.268 3.500.000Indian Roşie 450.000 491 2.635 251.000

Arabiei 3.683.000 2.734 5.203 10.700.000Golful Persic 239.000 40 104 10.000Golful Bengal 2.172.000 2.586 5.258 5.616.000Andaman 602.000 1.096 4.171 660.000

Arctic Groenlandei 1.205.000 1.444 4.846 1.740.000Norvegiei 1.385.000 1.742 3.860 2.408.000Barents 1.438.000 186 600 322.000Albă 90.000 49 330 4.400Kara 893.000 118 620 104.000Laptev 672.000 519 2.980 338.000

Siberiei

Oriental

926.100 66 155 60.700

Ciukotsk

(Ciukcilor

589.600 88 160 45.400

Beaufort 476.000 1.004 4.683 478.000Baffin 689.000 881 2.136 593.000Golful 819.000 112 274 92.000

Tabel 1. Principalele mări ale Oceanului Planetar (nu a fost luat in calcul

Oceanul Antarctic sau Austral)

6

Fig.2 Diviziunile Oceanului Planetar

7

2.Caracterele fizice şi chimice ale mediului marin

Cele mai însemnate caractere chimice şi fizice ale mediului marin sînt: compoziţia

chimică, temperatura, presiunea lumina, densitatea şi mişcarea apelor.

Compoziţia chimică . Apa mării este caracterizată prin gustul ei sărat şi amar, care este

dat de conţinutul de 3,5% săruri, adică 35g/l.Aceste săruri sînt reprezentate prin cloruri,

sulfaţi şi carbonaţi care se găsesc în următoarele proporţii: NaCl – 78,3 %, MgCl2 – 9,44% ,

MgSO4- 6,4 %, CaSO4 -3,94 %, KCl- 1,63%, CaCO3 -0,04%. În cantităţi infime se mai

găseşte şi Br, I, Mn, Zn, Si, Pb, Cu, Fl, P, Co, Ni, etc. Deşi aceste elemente sînt în cantităţi

extrem de reduse, totuşi unele din ele, au o mare importanţă biologică.. Iodul de expemplu

este asimilat de unele plante şi de unele moluşte, iar siliciul este fixat de Diatomee şi

radiolari. Dacă ne referim la compoziţia chimică de ansamblu, este de remarcat că în apele

marine predomină clorurile şi sulfaţii. Dintre cloruri predomină NaCl, iar dintre sulfaţi

CaSO4. Cantitatea totală de săruri solubile în apa mărilor şi a oceanelor este evaluată la circa

22,3 milioane km³. Dacă s-ar evapora Oceanul Planetar, pătura de săruri depusă ar fi de 40-

44 m grosime. În afară de aceste săruri, în apa mării sînt dizolvate şi unele gaze dintre care

cele mai importante sînt oxigenul şi CO2. Conţinutul de oxigen se reduce în raport de

adîncimea şi de scăderea temperaturii. CO2 este dizolvat în apa mării într-o proporţie de 27

ori mai mult ca în atmosferă. Acest gaz care se găseşte dizolvat în apă de mare, constituie

regulatorul CO2 din atmosferă. În mările închise, în fiorduri, în golfuri, apele sînt bogate în

SH2. Acesta se formează de obicei pe fundul mărilor neaerisite de curenţi verticali, cum este

de exemplu pe fundul Mării Negre şi golful Neapole, constituind caracterele mediului

euxinic; SH2 provine din reducerea sulfaţilor datorită carbonului din substanţa organică în

descompunere.

Variaţia salinităţii marine. Conţinutul de săruri arătat mai sus poate varia. Procentul de

3,5% arătat este o valoare medie, de la care sînt abateri în plus sau în minus în raport cu

intensitatea evaporaţiei şi cu cantitatea de apă adusă de pe continent . În Marea Mediterană

salinitatea este de 3,5 % , adică normală în timp ce în Marea Roşie salinitatea atinge 4,5%. În

Marea Baltică din cauza îndulcirii prin aportul de apă adus de pe continent, salinitatea este cu

mult mai mică decît cea normală; ea se cifrează la 1,3 % în regiunea strîmtorilor Skagerak şi

Kattegat şi de 0,5% în regiunea nordică.

8

Fig. 3 Salinitatea apei Oceanului Planetar

Un caz special îl constituie mările complet închise în care influenţa aportului apelor

curgătoare este de o deosebită importanţă. Marea Caspică din cauza aportului de apă dulce

adus, în general de fluvial Volga, are o salinitate ce nu depăşeşte 1,4%. În timp ce Marea

Moartă în care aportul de apă dulce este scăzut, salinitatea atinge 10 şi chiar 26%, în Marea

Neagră s-a constatat o variaţie de la un sector la altul şi de la suprafaţă, unde are 1,7%, spre

fund unde atinge 3,9%. Aceste diferenţe se datorează pe de o parte debitului variat de ape

continentale , iar pe de altă parte lipsei de curenţi verticali care să amestece apele.

Originea sărurilor din mediul marin. Sărurile în apele marine sînt în cantităţi diferite

faţă de hidrosfera continentală, de aceea au provocat un deosebit interes în lumea

cercetătorilor. După cum a arătat Marcov: “ oamenii de ştiinţă de aproape 250 ani, se

preocupă de această problemă, care nici astăzi nu a fost definitive rezolvată şi nici măcar nu

s-a ajuns la un punct de vedere comun”. Asupra originii sărurilor din mediul marin se

consideră, mai importante, două ipoteze : a) ipoteza originii continentale şi b) ipoteza originii

magmatice.

Ipoteza originii continetale a fost emisă încă din anul 1715 de astronomul englez E. Halley.

9

El consideră că în mările fără scurgere şi în bazinele oceanice apele de pe continente aduc şi

depun aici mereu cantităţi importante de săruri.

L.K. Blinov a atras atenţia asupra altui fapt şi anume că o parte din săruri sînt sustrase din

soluţia marină. În legătură cu aceasta el arată că Marea Caspică ar pierde sub acţiunea

vîntului. În afară de vînt mai sînt şi alte căi de prin care sărurile sînt extrase din mediul marin

în cantităţi mai mari. În rocile de precipitaţie chimică de origine marinăau fost fixate cantităţi

enorme de săruri încă din perioadele cele mai vechi.

Deşi acestă ipoteză nu explică în totalitate originea sărurilor din mediul marin, totuşi

trebuie admis că apele fluviatile au contribuit şi contribuie în bună măsură la ridicarea

salinităţii mărilor şi a oceanelor.

Ipoteza originii magmatice consideră că salinitatea mediului marina ar fi de origine

primară, adică oceanul s-a format cu actuala salinitate; sărurile ar fi provenit din

degazificarea magmei . În acest sens, oceanologul german Krummel spunea: “ Oceanul

născut cîndva din flăcări şi foc, continuă şi astăzi să se alimenteze din magma internă a

Pămîntului, pe seama intrării în atmosferă a aburilor vulcanici, a apei şi a sărurilor.

Unele din variantele acestei ipoteze expusă mai de multă vreme a fost reluată în anul 1941

de P.W.Lite, în concepţia cosmogonică alui P.S. Laplace . Iată cum explica acest autor

originea sărurilor din mediul marin: pe măsura în care pămîntul din starea lui incandescentă,

se răcea, au început să apară o serie de elemente chimice printre care şi Cl, S, Br pe de o

parteşi Ca, Na, K şi Mg pe de altă parte . Compuşii rezultaţi, în special clorurile de sodiu,

potasiu , magneziu, în faza aceasta anhidrică a Pămîntului, au format prin sublimare din

atmosferă un fel de zăpadă carea acoperit suprafaţa scoarţei terestre. În faza hidrică cînd

temperatura a ajuns la temperatura critică de formare a vaporilor de apă (+365°C) clorurile au

fost spălate şi duse în bazinele marine . Din aceste săruri , multe s-au precipitat în lagune sau

în mări sub influenţa organismelor . Cantitatea de săruri aduse din rîuri abia ajunge, după

acest autor, să compenseze sărurile sustrase prin precipitare din mediul marin.

Geochimiştiişi mai ales A.P. Vinogradov, sînt de părere că ambele ipoteze contribuie la

explicarea originii sărurilor din mediul marin , anume ionii de CO3 , S, Cl, Br, îşi au originea

în procesele magmatice şi ionii de Na, K, Ca, Mg sînt de origine continetală.

Temperatura apelor marine. Un alt caracter important al apelor marine este temperatura.

La suprafaţă ea variază în funcţie de latitudinea şi aria timpului locului considerat. Deci

condiţiile de temperatură ale mediului marin de altfel ca şi cele de la suprafaţa continetelor

sînt sub dependenţa căldurii solare. Variaţiile de temperatură ale apei la suprafaţă sînt

cuprinse iarna între -3°C la poli şi +32°C vara la ecuator; în general temperatura scade la

10

suprafaţă de la ecuator spre poli.

Temperatura mediului marin mai variază şi în raport cu adîncimea şi anume ea scade de la

suprafaţă spre adîncime.

Fig. 4 Schema circulaţiei apei în domeniul marin

Pînă la 750 m temperatura scade mai repede iar între 750-2000 m, ea ajunge la +4 °C. De la

acest nivel mai jos, temperatura scade mai încet, astfel că în adîncimile cele mai mari ea este

cuprinsă între -2 - +2 °C. Din cauza circulaţiei apei de la ecuator spre poli şi de la poli spre

ecuator apa pe fundul domeniul marin are aceeaşi temperatură.

Influenţa pragurilor submarine asupra variaţiei temperaturii şi salinităţii.

În distribuţia temperaturii, un rol important îl au pragurile ridicate ale unor strîmtori. Datorită

pragului Gibraltar, spre exemplu, care împiedică pătrunderea apelor de fund, reci, din Oceanul

Atlantic, în Marea Mediterană apa are la suprafaţă o temperatură medie de +24°C, la o adîncime

de 200 m scade la +12,7°C şi se menţine constantă pînă la fund.

Pragurile pot influenţa şi salinitatea mărilor interne.Marea Neagră este separată de Marea

Egee şi respective de Marea Mediterană, prin pragul Bosfor. Acest prag împiedică trecerea

apelor de fund, mai sărate din Marea Mediterană în Marea Neagră. Se formează în felul

acesta un curent de apă mai dulce la suprafaţă din Marea Neagră spre Mediterană şi altul la

80 m adîncime, mai sărat din Mediterană spre Marea Neagră.

11

Fig. 5 Influenţa pragurilor submarine asupra variaţiilor de temperatură şi salinitatea:

a-influenţa pragului Gibraltar; b- influenţa pragului Bosfor.

Densitatea şi presiunea apei în mediul marin. La aceeaşi temperatură densitatea apei din

mediul marin este influenţată de salinitate şi variază în funcţie de acest factor. În oceane

densitatea este de 1,0275 în regiunile cu evaporarea mai intensă şi scade pînă la 1,022 în

regiunile cu ploi mai intense sau în regiunile cu aport de apă dulce mai mare. Spre adîncime

densitatea prezintă unele variaţii în funcţie de scăderea sau creşterea salinităţii. Pînă la

adîncimea de 200 m unde salinitatea atinge 37 g/l, densitatea creşte , apoi descreşte uşor pînă

la adîncimea de 1800 m; de aici spre fund aceste carcateristici înregistrează din nou o uşoară

creştere.

Presiunea pe care o exercită apa mediului marin este strîns legatăcu greutatea specifică a ei

şi cu adîncimea. Măsurătorile efectuate au arătat că, pentru o salinitate normală ea poate

atinge circa 1000 atm pe fundurile cele mai adînci.

Luminozitatea mediului marin. Hidrosfera reprezintă un mediu lichid în care radiaţiile

luminoase pătrund în totalitatea lor numai în părţile superioare , mai precis pînă la adîncimea

de 200 m. În adîncime, o mare parte din radiaţii sînt absorbite, la 400 m au fost totuşi

înregistrate razele infraroşii, iar la 800-1000 m s-a constatat că razele ultraviolete mai

12

acţionează încă asupra bacteriilor. Regiunea pînă la adîncimea de 200 m , străbătută de toate

razele luminoase este denumită zona diafană a mării. De la această adîncime în jos

luminozitatea este din ce în ce mai mai redusă şi constituie zona întunecată sau afotică a

mediului marin. De la o oarecare adîncime domneşte pretutindeni, în mare, întuneric complet

întrerupt numai de rarele sclipiri luminoase ale animalelor prevăzute cu organe fosforescente

dînd pe alocuri aspectul unui cer înstelat pe o noapte fără lună.

3.Mişcările apei marine

Învelişul de apă marină a Pămîntului , sau hidrosfera marină, deşi are o mobilitate mai

mică decît atmosfera , este totuşi de ajuns de mobil pentru a fi influenţat uşor de diferite

cauze care tind să distrugă poziţia de echilibru a moleculelor de apă. Printre forţe care pun în

mişcareapa marină, se enumără : forţa de atracţiei a Lunii, a Soarelui, respectiv mareele,

curenţii marini şi vîntul.

Mareele (fluxul şi refluxul). Sub denumirea de maree este cunoscut fenomenul de mişcare

al apei marine , provocat de atracţia Lunii şi Soarelui. Mareele sînt o consecinţăa unor forţe

complexe cu intensităţi diferite din direcţii diferite şi de la distanţe diferite,care, acţionînd

asupra Pămîntului, acţionează implicit şi asupra hidrosferei. Ele sînt în legătură şi cu forţa

centrifugă a Pămîntului, forţă determinată de mişcarea de rotaţie , iar pe de altă parte şi cu

forţa de gravitaţie.

Mareele au loc de două ori în 24 de ore . Înaintarea apei se numeşte flux, iar retragerea

reflux. Amplitudinea verticală a fluxului variază de la 1 m în larg, pînă la 2-3 m la ţărm, iar în

mod excepţional ea ajunge la 12 m, cum este cazul valului mareic din strîmtoarea Magellan.

Distanţa pe orizontală între partea frontală a fluxului şi a refluxului poate ajunge pînă la 20

km.

Curenţii marini. Prin termenul de curenţi marini se înţelege deplasarea în ansamblu a unei

cantităţi mari de apă, determinată de direcţia constantă a vînturilor, de diferenţa de

temperatură şi salinitatea a apei. După temperatura apei în mişcare , curenţii se împart în

curenţi calzi şi curenţi reci.

Curenţii calzi sînt în general curenţii care , determină deplasarea apelor de la ecuator spre

poli .

Curenţii reci. Apele calde aduse de curenţii care se formează în zona ecuatorială, ajungînd

spre poli se răcesc treptat , devin mai grele şi se lasă spre fund. Pe de altă parte, apa de la

fund din zona ecuatorială, tinde să se ridice spre suprafaţă pentru a înlocui apa calda care s-a

13

deplasat spre poli: în felul acesta se formează curenţi reci de fund care duc apa de la poli la

ecuator stabilindu-se un circuit genral al apei din acest domeniu.

Fig.6 Repartiţia curenţilor marini pe glob

14

În mările interne se formează curenţi datorită diferenţei de salinitate din diferite regiuni ale

aceleiaşi mări sau a mărilor limitrofe. Un asemenea exemplu îl pot oferi curenţii formaţi între

Marea Azov şi Marea Neagră pe de o parte şi între Marea Neagră şi Marea Mediterană pe de

altă parte.

Curenţii de convecţie se formează datorită diferenţei de temperatură. În general se

formează curenţi ascendenţi la ecuator şi descendenţi la poli.

Alte cauze care pot pune apa în mişcare sînt : vînturile şi cutremurele submarine. Aceste

mişcări sînt trecătoare , ele ţin aproximativ cît durează cauza sau relativ puţin după ce a trecut

aceasta.

Mişcările apei provocate de cutremure sunt bruşte şi pot crea amplitudine mare. Asemenea

valuri poartă denumirea de ţunami.

4.Biosfera marină şi condiţiile de viaţă în mediul marin.

Repartiţia vieţuitoarelor în acest mediu este legată de anumiţi factori fizici ca: salinitate,

temperatură, curenţi marini, presiunea exercitată de apă, lumina şi hrana, acţiunea mecanică a

valurilor, natura fundului , adîncimea mărilor şi prezenţa sau absenţa unui substrat.

Modificările unuia dintre aceşti factori dă schimbări în faună şi floră care se traduc prin

migraţii sau adaptări la noile condiţii ale mediului.

Salinitatea. Conţinutul de 35 de g/l reprezintă salinitatea normală de care este legată marea

majoritate a vieţuitoarelor marine , orice abatere de la aceasta în plus sau în minus impune

adaptări pentru organisme sau dispariţia lor. Aceste oscilaţii se întîmplă de obicei în zonele

litorale sau neritice, aici mai aproape de ţărm spre exemplu, din cauza evaporării mai intense

salinitatea se poate ridica pe cînd în dreptul estuarelor, al deltelor, din contra salinitatea este

mai scăzută şi apa poate deveni uneori salmastră.

Cercetările au arătat că proprietăţile osmotice ale corpurilor animalelor , condiţionează

posibilitatea de a se adapta mediului înconjurător. Vieţuitoarele care nu suportă variaţii de

salinitate sunt numite stenohaline. La această categorie de animale presiunea osmotică internă

este foarte apropiată de a mediului marin; ele sînt poecilosmotice. Ele au membrană externă

permeabilă , pentru apă şi săruri. Această categorie o reprezintă Ctenophorele,

Echinodermele, Brachiopodele, Cehalopodele, unele Crustacee. Altă categorie de animale o

formează stenohalinele homeosmotice, al căror mediu intern nu comunică cu mediul extern.

În această categorie intră Celenteratele, Bryozoarele, Turbelariile, Annelidele, unele

15

Lamellibranchiate şi Gasteropode precum şi un număr mare de crustacee şi peşti.

Vieţuitoarele marine care sînt capabile să suporte variaţii de salinitate au fost numite

eurihaline. În general eurihalinele sînt homeosmotice şi sînt cuprinşi aici unii peşti (Angiula-

Nisetru), unele Lamellibranchiate şi Gasteropodele, unele Crustacee, Diatomee. Unele forme

se adaptează chiar la viaţa de apă dulce. Dacă îndulcirea se face treptat adaptarea poate fi

dusă pînă la capăt aşa cum o arată organismele relicte din lacul Tanganica.

Temperatura şi curenţii marini. Temperatura de altfel ca şi salinitatea , este un factor

hotărîtor în dezvoltarea organismelor. Cercetările au arătat că organisme dragate din Oceanul

Atlantic de la 1400 m adîncime unde temperatura este de 3 °C şi aduse la suprafaţă la o

temperatură de 20 °C au murit (O.Lange). Ca şi în cazul salinităţii unele vieţuitoare pot suporta

variaţii de temperatură, cum sînt în special unii Peşti, unele Lamellibranchiate şi Gasteropode, în

general animale care trăiesc în zona litorală şi pelagică. Aceste animale se numesc euriterme.

Alte grupe de vieţuitoare nu suportă variaţii de temperatură şi formează categoria animalelor

stenoterme. Aici sînt cuprinse în general coralii, Echinodermele, Brachiopodele, unii pesşti şi

unele Gasteropode. În general, animalele stonohaline sînt şi stenoterme; cu excepţia cîtorva specii

de Cephalopode fosile.

Presiunea. Expediţiile care au avut drept scopul studiul hidrosferei marine , au ajuns la

concluzia că există foarte multe organisme marine care efectuează în cursul anului deplasări mari

pe verticală. O serie de Siphonophore şi Polipieri din Geolful Guineii spre exemplu, iarna şi

primăvara se ţin chiar la suprafaţa curenţilor marini, vara şi toamna aceste animale trăiesc la o

adîncime de peste 1000 m , deci suportă o diferenţă de presiune de 100 at. De aici rezultă că

vieţuitoarele marine suportă uşor variaţiile de presiune cu condiţia ca acestea să nu survină brusc.

Lumina. În repartiţia vieţii marine în special cea vegetală, lumina joacă un rol hotărîtor. Toate

radiaţiile solare pătrund pînă la adîncimea de 200 m. Practic plantele marine se dezvoltă în raport

cu pătrunderea luminii. Cea mai bogată vegetaţie se găseşte pînă la adîncimea de 80 de m, de la

care în jos vegetaţia devine din ce în ce mai rară, ca la 400 m să nu se mai întîlnească decît unele

specii. Bacteriile sînt singurele specii care se pot găsi pînă în zona abisală, deoarece ele îşi iau

energia, rezultă din unele reacţii chimice pe care le produc.

Absenţa luminii la adîncimi mari, a determinat adaptarea animalelor la aceste condiţii. Unele

animale îşi formează organe fosforescente care servesc la iluminat. La unele specii de peşti şi

Cephalopode, se observă o hipertrofiere a organelor vizuale , iar la alte specii se atrofiază ochii

complet.

Hrana este în funcţie de lumină. Animalele ierbivore sînt cantonate numai în zona în care se

dezvoltă plantele. Cele limnivore cum sînt viermii, Echinodermele şi unii peşti, care se hrănesc

16

cu mîl bogat în substanţe organice în descompunere, populează fundul marin începînd de la ţărm

pînă la abisuri. Gasteropodele carnivore cum sînt speciile de Strombus, Triton, Natica, , care în

general au şi organe de locomoţie specializate sînt răspîndite în toate regiunile, atît la

suprafaţă cît şi la adîncimi mari.

Acţiunea mecanică a valurilor. Valurile influenţează mai ales zona superficială a mării ca

şi regiunea litorală. Vieţuitoarele din această regiune se apără fie creîndu-şi un schelet elastic

(Algele), fie un schelet protector îngroşat pentru a rezista izbiturilor, cum este scoica la

Moluşte, Brachiopode sau scheletul la Echinoderme. Alte specii de animale îşi sapă

ascunzişuri în stînci sau se afundă în mîl, cum sunt Lamellibranchiatele litofage în primul caz

sau cele sifonateîn al doilea caz.

Natura fundului. Un rol foarte important în dezvoltarea organismelor marine îl joacă

materialul din care este constituit fundul mării. Acesta influenţează mai ales asupra

vieţuitoarelor fixate sau care se tîrăsc pe fund. Pe fundurile mîloase , nisipoase, trăiesc forme

limnivore ascunse în nisip cum sînt moluştele sifonate. În porţiunile nisipoase trăiesc alge

calcaroase, Bryozoare şi viermi. Pe fundurile stîncoase , trăiesc forme care se fixează cum

sînt unele alge sau unele moluşte cu cochilii groase.

Dezvoltarea vieţuitoarelor marine în raport cu adîncimea. Condiţiile de viaţă variază în

raport cu adîncimea mărilor, adîncime care a determinat, în acest mediu, diviziuni bionomice.

a) Zona neritică cuprinde apele situate pe platforma continetală pînă la adîncimi de 200

m. Această zonă se caracterizează prin maree şi valuri puternice; apa este străbătută pe

toată adîncimea de razele solare şi poate să prezinte variaţii de salinitate şi de

temperatură. În această zonă trăiesc Alge verzi, brune, roşii, calcaroase, şi animale în

special acele dotate cu un schelet protector, iar în apele limpezi, calde şi cu salinitate

normală se dezvoltă coralii, Bryozoarele şi unele Foraminifere. În funcţie de condiţiile

bionomice amintite în zona neritică trăiesc animale atît euriterme-eurihaline cît şi cele

stenohaline şi stenoterme.

b) Zona bathială, începe dela marginea soclului continetal adică de la 200m adîncime şi

ţine pînă la 2500 m. În această zonă lumina nu pătrunde decît în partea ei superioară,

iar salinitatea şi temperatura sînt normale şi constante. Viaţa este uniformă cu forme

stenohaline şi stenoterme. Fauna este reprezentată prin Protozoare, Echinoderme,

Moluşte, Artropode şi peşti.

c) Zona abisală urmează imediat sub limita celei bathiale. Ea începe de la 2500 m şi

ţine pînă la cele mai mari adîncimi. În această zonă nu pătrunde lumina, temperatura

rămîne mereu constantă, în general în jurul lui 0°C, iar salinitatea este de asemenea

17

constantă, însă ceva mai ridicată decît în zonele precedente. Aici trăiesc în general forme

stenohaline adaptate unei presiuni mari şi temperaturi scăzute.

Fig.7 Repartiţia vieţuitoarelor în mediul marin

Prezenţa sau absenţa unui substrat solid. După felul de viaţă în legătură cu prezenţa sau

cu absenţa unui substrat solid, organismele marine se împart în forme care plutesc libere tot

timpul vieţii , ele efectuează mişcări pasive datorită valurilor sau curenţilor marini, forme

care înoată prin oragne proprii şi altele care trăiesc în apropierea fundului sau chiar pe fund ,

fiind fixate sau libere şi efectuează deplasări prin organele lor proprii de locomoţie. După

predominanţa acestor forme , în mediul marin se deosebesc trei subdiviziuni:

Planctonul.Cuprinde toate organismele care sînt purtate pasiv de valuri şi curenţi. Ele n-au

organe proprii de locomoţie sau de susţinere. Această categorie de vieţuitoare se găsesc în

cantităţi enorme la suprafaţa mării. Dintre vegetale, sînt algele marine , iar dintre animale

sînt Infuzorii, Radiolarii, Globigerinele, Meduzele, Ostracodele, etc. Formele planctonice au

o dezvoltare maximă între 2-3 m de la suprafaţa mării şi sînt frecvente pînă la 200 m. De la

această limită în jos numărul lor descreşte tot mai mult aşa că la adîncimile mari nu se

18

găsesc decît în mod cu totul sporadic.

Bentonul. Cuprinde plantele şi animalele care trăiesc pe fundul mării, fixate sau libere ,

însă avînd organe proprii de locomoţie. Dintre vegetale sînt unele alge ca Florideele şi

Fucaceele iar dintre animale Spongierii, Crinoizii, Holuturii, Coralii, Bryozoarele,

Brachiopodele, unele Lamellibranchiate, unele Cephalopode, unii peşti.

Nectonul. Nectonul cuprinde animale care înoată activ în mediul marin atît la suprafaţă cît

şi la adîncime. Sînt vieţuitoare care au organe corespunzătoare pentru înot, corpul fusiform,

turtit lateral, pentru a putea străbate mai uşor mediul. Dintre acestea sînt unii peşti

(Rechinul), mamifere marine, Cephalopode (Sepia). Unele Brachiopode, Lamellibranchiate

şi Gasteropode devin bentonice în stare adultă.

19

Bibliografie

1. Lăzărescu V. – Geologia fizică – Ed. Tehnică , Bucureşti , 1980;

2. I.Donisă, N.Boboc. Geomorfologia, Ed. Lumina ,1994

3. G. Răileanu. Geologia Generală, 1968

Surse electronice:

-http://www.wikipedia.org/;

-http://www.regielive.ro;

-www.mindrescu.net; etc.

20

Cuprins

1.Clasificarea şi răspîndirea mărilor . . . . . . . . . . 2

2.Caracterele fizice şi chimice ale mediului marin . . . . . . . . 8

3.Mişcările apei marine . . . . . . . . . . . . . 13

4.Biosfera marină şi condiţiile de viaţă în mediul marin . . . . . . 15

21