Citate Ellen G. White despre rugăciune:

RUGĂCIUNE ŞI SFATAceia care muncesc la adunările în tabără ar trebui ca deseori să se angajeze împreună la rugăciune şi sfat, pentru ca să poată lucra cu pricepere. La adunările acestea sunt multe lucruri care cer atenţie. Dar predicatorii ar trebui să-şi ia timp pentru ca să se întâlnească în fiecare zi pentru rugăciune şi consfătuire. Voi trebuie să staţi împreună, ca toate lucrurile să meargă în perfectă armonie, "că", aşa după cum mi-au fost spuse cuvintele, "toţi stau umăr la umăr, mergând drept înainte, şi neabătându-se din cale". Când lucrarea este săvârşită în felul acesta, va fi o unire a inimilor, şi armonie în acţiune. Acesta va fi un minunat mijloc de a aduce binecuvântarea lui Dumnezeu asupra poporului.Înainte de a ţine o cuvântare, predicatorii ar trebui să-şi ia timp şi să-L caute pe Dumnezeu pentru a primi înţelepciune şi putere. Mai mult, predicatorii se retrăgeau undeva şi se rugau împreună, şi ei nu încetau până când Spiritul lui Dumnezeu nu răspundea la rugăciunile lor. Apoi, se întorceau de la locul rugăciunii cu feţele luminate; şi când vorbeau adunării, cuvintele lor erau pline de putere. Ei atingeau inima oamenilor, deoarece Spiritul care le dăduse binecuvântarea pregătise inimile pentru a primi solia lor. Se face mult mai mult de către universul ceresc decât ne dăm noi seama, în ce priveşte pregătirea drumului ca sufletele să fie convertite. Noi trebuie să lucrăm în armonie cu solii cereşti. Noi trebuie să-L avem tot mai mult pe Dumnezeu; nu trebuie să ne închipuim că vorbirea şi predicarea noastră pot face lucrarea. Dacă la oameni nu se ajunge prin Dumnezeu, nu se va ajunge niciodată la ei. Trebuie să ne sprijinim numai pe Dumnezeu, prezentând stăruitor făgăduinţa: "Lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu, zice Domnul oştirilor" (Zah. 4,6). T6, 51

Cap. 11 - Înaltul privilegiu al rugăciuniiDumnezeu ne vorbeşte prin natură şi revelaţie, prin providenţa Sa şi prin influenţa Duhului Său Sfânt. Dar toate acestea nu sunt suficiente. Şi noi trebuie să deschidem inimile noastre Lui. Pentru a avea o viaţă spirituală şi putere morală, trebuie să avem o continuă şi personală legătură cu Tatăl nostru ceresc. Inimile noastre pot fi atrase spre El; putem medita la lucrările Sale, la mila Sa, la binecuvântările Sale; dar toate acestea nu înseamnă a avea comuniune cu Dumnezeu în adevăratul sens al cuvântului. Pentru a avea comuniune cu Dumnezeu, noi trebuie să avem să-I spunem ceva cu privire la viaţa noastră de fiecare zi.Rugăciunea este deschiderea inimii noastre lui Dumnezeu, ca unui prieten. Aceasta nu pentru că este necesar să informăm pe Dumnezeu cu privire la persoana noastră, cine suntem noi, ci pentru ca noi să putem fi capabili să-L primim. Rugăciunea nu coboară pe Dumnezeu la noi, ci ne înalţă pe noi la El.Când Domnul Hristos a fost pe pământ, El a învăţat pe ucenici cum să se roage. El i-a sfătuit să prezinte nevoile lor zilnice înaintea lui Dumnezeu şi să aşeze toată povara lor asupra Lui. Asigurarea pe care El le-a dat-o, că cererile lor vor fi ascultate, este de asemenea o asigurare pentru noi.Însuşi Domnul Hristos, în timp ce Se afla printre oameni, Se ruga foarte des, Mântuitorul nostru S-a identificat cu nevoile şi slăbiciunile noastre şi, făcând astfel, El a devenit un rugător, un petiţionar zelos ce căuta să primească de la Tatăl Său energii noi pentru împlinirea datoriei şi pentru a face faţă încercărilor. În toate lucrurile El este exemplul nostru. În necazurile noastre El este asemenea unui frate "care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi"; dar, fiind fără păcat, fiinţa Sa se dădea înapoi cu dezgust de la tot ceea ce era rău. Într-o lume plină de păcat, El a trecut prin lupte şi chinuri sufleteşti. Natura Sa omenească făcea ca rugăciunea să devină o necesitate şi un privilegiu. El găsea mângâiere şi bucurie în comuniunea cu Tatăl Său. Dacă Mântuitorul lumii, Fiul lui Dumnezeu, a simţit nevoia rugăciunii, cu mult mai mult fiinţele muritoare, slabe şi păcătoase trebuie să simtă nevoia de rugăciune continuă şi stăruitoare.Tatăl nostru ceresc aşteaptă să-Şi reverse asupra noastră plinătatea binecuvântărilor Sale. Este privilegiul nostru acela de a bea cu îndestulare din izvorul iubirii nemărginite. Cu toate acestea este de mirare că ne rugăm prea puţin. Dumnezeu este binevoitor şi gata să asculte rugăciunea pornită din sinceritatea inimii

1

celui mai umil dintre copiii Săi; cu toate acestea, se dă pe faţă o mare lipsă de tragere de inimă din partea noastră de a face cunoscut lui Dumnezeu nevoile noastre. Ce vor gândi îngerii cerului despre noi, sărmanele şi neajutoratele fiinţe omeneşti, care suntem supuşi ispitei şi care totuşi ne rugăm aşa de puţin şi avem atât de puţină credinţă, în timp ce inima iubirii infinite a lui Dumnezeu se pleacă spre noi gata să ne dea mai mult decât cerem sau gândim noi? Îngerii găsesc o mare plăcere să se plece înaintea lui Dumnezeu şi să stea lângă El. Ei consideră comuniunea cu Dumnezeu ca fiind cea mai mare bucurie a lor; totuşi, fiii acestui pământ, care au aşa de multă nevoie de ajutorul pe care numai Dumnezeu îl poate da, se simt parcă mulţumiţi să umble în afara luminii Duhului Său şi fără însoţirea prezenţei Sale.Întunericul celui rău învăluie pe aceia care neglijează rugăciunea: şoaptele ispititoare ale vrăjmaşului îi amăgesc la păcat. Şi toate acestea pentru că ei nu folosesc privilegiile rugăciunii pe care Dumnezeu li le-a dat în această rânduială divină. De ce oare fiii şi fiicele lui Dumnezeu să fie atât de întârzietori în a se ruga, ştiind că rugăciunea este cheia în mâna credinţei care deschide tezaurul cerului, unde se găsesc depozitate resurseleinepuizabile ale Celui Atotputernic? Fără rugăciuni stăruitoare şi continuă veghere, noi suntem în primejdia de a deveni din ce în ce mai nepăsători şi de a devia de la calea dreaptă. Vrăjmaşul mântuirii noastre caută mereu să pună piedici în calea spre tronul milei, pentru ca noi să nu putem obţine: prin rugăciuni stăruitoare şi credinţă: harul şi puterea de a rezista ispitei.Sunt anumite condiţii de îndeplinit, în baza cărora noi putem aştepta ca Dumnezeu să asculte şi să răspundă rugăciunilor noastre. Prima din aceste condiţii este aceea ca noi să simţim nevoia după ajutorul Său. El ne-a făgăduit că "va turna ape peste pământul însetat şi râuri pe pământul uscat" (Isaia 44,3). Aceia care flămânzesc şi însetează după neprihănire, care tânjesc după Dumnezeu, pot fi siguri că vor fi săturaţi. Inima trebuie deschisă influenţei Duhului Sfânt, căci altfel binecuvântarea lui Dumnezeu nu poate fi primită.Marea noastră nevoie de ajutor este ea însăşi un argument care pledează în modul cel mai elocvent în favoarea noastră. Dar Dumnezeu trebuie căutat şi rugat ca El să facă toate aceste lucruri pentru noi. El spune: "Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi". De asemenea: "El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?" (Matei 7,7; Romani 8,32).Dacă păstrăm nelegiuire în inimile noastre, dacă stăruim într-un păcat cunoscut, Dumnezeu nu ne va auzi; dar rugăciunea inimii căite şi zdrobite va fi totdeauna ascultată. Când am îndreptat tot ceea ce ştim că a fost rău, atunci putem avea încredere că Dumnezeu va răspunde cererilor noastre. Propriile noastre merite nu ne vor recomanda niciodată bunăvoinţei lui Dumnezeu; ci numai meritele Domnului Hristos, numai acelea ne vor mântui; sângele Său va fi acela care ne va curăţi. Totuşi, noi avem o lucrare de făcut, şi anume aceea de a împlini condiţiile ce se cer pentru a fi primiţi de Dumnezeu.Un alt element al rugăciunii cu succes este credinţa. "Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută" (Evrei 11,6). Domnul Hristos a spus ucenicilor Săi: "... orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit şi-l veţi avea" (Marcu 11,24). Credem noi oare pe Dumnezeu pe cuvânt?Asigurarea aceasta este cuprinzătoare şi nelimitată, şi Cel care a dat-o este credincios în îndeplinirea ei. Dacă nu primim lucrurile pe care le-am cerut chiar atunci când ne-am rugat, trebuie totuşi să credem că Dumnezeu aude şi că El va răspunde rugăciunilor noastre. Noi suntem aşa de greşiţi şi înguşti la vedere, încât uneori cerem lucruri care n-ar fi o binecuvântare pentru noi; dar Tatăl nostru ceresc, pentru că ne iubeşte, răspunde rugăciunilor noastre dându-ne acele lucruri care sunt în adevăr spre binele nostru şi pe care noi înşine am dori să le avem dacă ochii noştri, luminaţi fiind de Duhul Sfânt, ar putea vedea lucrurile aşa cum sunt în realitate. Când ni se pare că nu primim răspuns la rugăciunile noastre, trebuie totuşi să ne prindem tare de făgăduinţele care ne sunt date, căci timpul răspunsului va veni cu siguranţă, şi vom primi binecuvântarea de care avem cea mai mare nevoie. Dar a pretinde ca rugăciunea să fie totdeauna împlinită chiar în felul dorit de noi ar fi o îndrăzneală necuvenită din partea noastră. Dumnezeu este prea înţelept ca să poată greşi şi prea bun ca să reţină vreun bine de la cei ce umblă în neprihănire. Deci nu

2

trebuie să ne temem a ne încrede în El, chiar dacă nu vedem imediat un răspuns la rugăciunile noastre. Să ne bizuim pe făgăduinţa Lui, care este sigură: "Cereţi şi vi se va da".Dacă ne lăsăm călăuziţi de îndoielile şi temerile noastre, sau dacă încercăm să rezolvăm orice lucru pe care nu-l vedem aşa clar înainte de a avea o credinţă deplină, atunci greutăţile şi încurcăturile vor creşte şi se vor înmulţi tot mai mult. Dar putem să venim la Dumnezeu, dându-ne seama de neputinţa şi dependenţa noastră de El, aşa cum suntem în adevăr, şi în credinţă plină de umilinţă şi încredere să facem cunoscut lui Dumnezeu dorinţele noastre. Şi El, a cărui cunoaştere este fără margini, care vede toate în creaţiunea Sa şi care conduce totul prin voinţa şi cuvântul Său, poate şi va asculta strigătele noastre şi va face ca lumina să lumineze în inimile noastre. Prin rugăciuni sincere, suntem aduşi în legătură cu inima Celui Atotputernic. Poate că nu vom avea: în momentul acela: dovada clară că faţa Mântuitorului nostru este aplecată asupra noastră în nespusă milă şi dragoste. Totuşi lucrurile aşa stau. Poate că nu simţim atingerea Sa vizibilă, dar mâna dragostei Sale este asupra noastră plină de bunătate.Când venim să cerem mila şi binecuvântarea lui Dumnezeu, trebuie să avem un spirit iubitor şi iertător în inimile noastre. Cum ne putem oare ruga: "şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri", şi totuşi să nutrim un spirit neiertător? (Matei 6,12). Dacă dorim ca rugăciunile noastre să fie ascultate, atunci noi trebuie să iertăm pe alţii în acelaşi fel şi în aceeaşi măsură în care sperăm să fim şi noi iertaţi.Stăruinţa în rugăciune este de asemenea o condiţie a ascultării ei. Noi trebuie să ne rugăm necurmat, dacă dorim să creştem în credinţa şi experienţa creştină. Noi trebuie să fim "stăruitori în rugăciune", "să stăruim în rugăciune, veghind în ea cu mulţumiri" (Romani 12,12; Coloseni 4,2). Apostolul Petru sfătuia pe credincioşi să fie "înţelepţi şi să vegheze în vederea rugăciunii" (1 Petru 4,7). Pavel sfătuia astfel: "în orice lucru duceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri" (Filipeni 4,6). "Dar voi, prea iubiţilor", spunea apostolul Iuda, "... rugaţi-vă prin Duhul Sfânt şi ţineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu" (Iuda 20,21).Rugăciunea continuă este legătura sufletului cu Dumnezeu, legătură ce nu poate fi ruptă, astfel încât viaţa de la Dumnezeu se revarsă în viaţa noastră, apoi din viaţa noastră curăţia şi sfinţenia se reîntorc la Dumnezeu.Este necesară silinţa în rugăciune; nimeni şi nimic să nu te împiedice de la aceasta. Trebuie să depui orice efort spre a păstra deschisă comuniunea dintre Domnul Hristos şi fiinţa ta. Caută să foloseşti orice ocazie de rugăciune, oriunde ţi s-ar oferi ea. Aceia care caută cu adevărat comuniunea cu Dumnezeu vor fi văzuţi în adunările de rugăciune, îndeplinindu-şi cu credincioşie datoria, fiind plini de zel şi dornici să culeagă toate binecuvântările care le sunt oferite. Ei vor folosi orice ocazie pe care o au spre a se aşeza în acel loc în care pot primi razele luminii cereşti.Noi trebuie să ne rugăm în cercul familiei şi, mai presus de toate nu trebuie să neglijăm rugăciunea în taină, pentru că aceasta este viaţa sufletului nostru. Este imposibil să creştem în cele spirituale, dacă rugăciunea este neglijată. Rugăciunea înălţată în familie sau numai în public nu este suficientă. În tăcerea singurătăţii să deschidem întreaga noastră fiinţă ochiului cercetător al lui Dumnezeu. Rugăciunea înălţată în taină trebuie să fie auzită numai de Dumnezeu, Cel care ascultă rugăciunile. Nici o ureche curioasă nu trebuie să se încarce cu povara unor astfel de cereri ascultându-le. În rugăciunea în taină întreaga fiinţă se eliberează de influenţele înconjurătoare, se eliberează de orice frământare. Liniştită şi totuşi fierbinte, rugăciunea se va înălţa astfel la Dumnezeu. Plăcută şi durabilă va fi influenţa care porneşte de la Cel care vede în ascuns, a Cărui ureche este deschisă să audă rugăciunea care porneşte dintr-o astfel de inimă. Printr-o simplă şi liniştită credinţă, sufletul păstrează comuniunea cu Dumnezeu şi îşi adună raze de lumină dumnezeiască ca să-l întărească şi să-l susţină în conflictul cu Satana. Dumnezeu este cetăţuia puterii noastre.Roagă-te în cămăruţa ta şi, mergând la lucrul tău zilnic, lasă ca inima să fie mereu înălţată la Dumnezeu. Astfel a umblat Enoh cu Dumnezeu. Aceste rugăciuni în taină se înalţă la tronul harului asemenea mirosului preţios al jertfei de tămâie. Satana nu poate să înfrângă pe acela a cărui inimă se sprijină astfel pe Dumnezeu. Nu există timp sau loc care să fie nepotrivit a înălţa rugăciuni lui Dumnezeu.

3

Nu există nimic care să ne poată împiedica a înălţa inimile noastre în rugăciuni stăruitoare. În învălmăşeala străzii, în mijlocul ocupaţiilor zilnice, noi putem aduce cererile noastre înaintea lui Dumnezeu, pentru ca Acesta să ne acorde călăuzirea divină, aşa cum a făcut Neemia atunci când a adresat cererea sa împăratului Artaxerxe. Un loc retras pentru rugăciune poate fi găsit oriunde ne-am afla. Trebuie să avem totdeauna uşa inimii deschisă, adresând mereu invitaţia ca Domnul Hristos să vină şi să locuiască în inima noastră ca un oaspete ceresc.Deşi în jurul nostru s-ar putea să fie o atmosferă infectată, coruptă, noi nu trebuie să respirăm miasmele ei otrăvitoare, ci putem să trăim respirând aerul curat al cerului. Putem închide orice intrare închipuirilor necurate şi gândurilor nesfinte, înălţând inima, fiinţa noastră în prezenţa lui Dumnezeu prin rugăciuni sincere. Cei ale căror inimi sunt deschise ca să primească sprijinul şi binecuvântarea lui Dumnezeu vor umbla într-o atmosferă mai sfântă decât aceea a pământului şi vor avea o continuă comuniune cu cerul.Noi trebuie să ajungem să avem convingeri mai clare despre Domnul Hristos şi o înţelegere mai bună a valorii realităţilor veşnice. Frumuseţea sfinţeniei trebuie să umple inimile copiilor lui Dumnezeu; iar ca lucrul acesta să se realizeze, trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să ne descopere lucrurile cereşti.Să ne înălţăm fiinţa spre cer, pentru ca Dumnezeu să ne poată da posibilitatea să respirăm atmosfera cerului. Ne putem ţine aşa de aproape de Dumnezeu încât în fiecare dinîncercările neaşteptate, cugetele noastre se vor întoarce spre El tot aşa de natural după cum se întorc florile spre soare.Adu înaintea lui Dumnezeu nevoile tale, bucuriile, necazurile, grijile şi temerile tale. Poverile tale nu-L vor împovăra şi nici nu-L vor obosi. El, care ţine socoteala până şi de perii capului tău, nu rămâne indiferent faţă de nevoile copiilor Săi. "Domnul este plin de milă şi de îndurare" (Iacob 5,11). Inima Sa iubitoare este mişcată de necazurile noastre şi chiar de strigătul nostru de durere. Să aducem înaintea Lui tot ceea ce ne apasă. Nimic nu este prea greu pentru El, pentru că este Cel care ţine lumile şi guvernează întregul Univers. Nimic din ceea ce, într-un fel oarecare, are legătură cu pacea noastră nu este prea neînsemnat pentru ca El să nu-l ia în seamă. În experienţa noastră nu există un capitol prea întunecat pentru ca El să nu-l poată citi şi nici încurcături aşa de dificile pe care El să nu le poată rezolva. Nici o nenorocire nu se poate abate asupra celui mai neînsemnat dintre copiii Săi, nici o îngrijorare nu-i poate chinui sufletul, nici o bucurie nu-l poate încânta şi nici o rugăciune sinceră nu-i iese de pe buze fără ca Tatăl nostru ceresc să nu observe, fără ca El să nu manifeste un interes viu pentru toate acestea. Căci El "tămăduieşte pe cei cu inima zdrobită, şi le leagă rănile" (Psalmul 147,3). Legăturile dintre Dumnezeu şi fiecare fiinţă sunt aşa de intime şi profunde ca şi când n-ar mai fi alt om pe pământ de care El să Se îngrijească şi pentru care El să fi dat pe Fiul Său mult iubit.Domnul Hristos a spus: "În ziua aceea, veţi cere în Numele Meu, şi nu vă zic că voi ruga pe Tatăl pentru voi. Căci Tatăl însuşi vă iubeşte, pentru că M-aţi iubit şi aţi crezut că am ieşit de la Dumnezeu". "... Eu v-am ales pe voi" pentru ca orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, să vă dea" (Ioan 16,26.27; 16,16). Dar a te ruga în numele Domnului Hristos înseamnă ceva mai mult decât simpla rostire a numelui Său la începutul unei rugăciuni. A te ruga în numele Domnului Hristos înseamnă a te ruga în spiritul şi puterea lui Hristos, ca unii care credem în făgăduinţele Sale, ne bizuim pe harul Său şi înfăptuim lucrările Sale.Dumnezeu nu doreşte ca vreunul dintre noi să se facă pustnic sau călugăr şi să se retragă din lume pentru a face numai rugăciuni. Viaţa noastră trebuie să se asemene vieţii Domnului Hristos, şi anume pe munte în rugăciune şi apoi în mijlocul mulţimii. Cel care nu va face altceva decât să se roage va înceta curând să se mai roage, sau rugăciunile lui vor deveni o simplă formă. Când oamenii se retrag din viaţa socială, departe de sfera îndatoririlor creştine şi de purtarea crucii, când încetează să mai lucreze cu zel pentru Domnul, care a lucrat cu zel pentru ei, atunci nu mai au pentru ce să se roage şi pierd simţământul nevoii de rugăciune. Rugăciunile lor devin personale şi egoiste. Ei nu se pot ruga pentru nevoile omenirii sau pentru înălţarea edificiului împărăţiei lui Dumnezeu, cerând putere pentru această lucrare.Noi suferim pierderi atunci când neglijăm privilegiul de a ne aduna laolaltă spre a ne întări şi încuraja unul pe altul şi a sluji lui Dumnezeu. Adevărurile Cuvântului Său îşi pierd atunci din însufleţire şi importanţă pentru noi. Inimile noastre încetează să mai fie iluminate şi trezite prin influenţa lor sfinţitoare şi puterea noastră spirituală scade. În legăturile noastre, ca creştini, noi pierdem foarte mult prin lipsa de simpatie

4

unul faţă de altul. Cine se închide în sine ca să trăiască numai pentru el nu se află în poziţia pe care Dumnezeu a dorit ca el s-o ocupe. Cultivarea simţămintelor sociale din fiinţa noastră ne face în stare să simţim cu alţii şi constituie mijlocul de dezvoltare şi de întărire a noastră în serviciul lui Dumnezeu.Dacă creştinii s-ar aduna unii cu alţii, vorbind unul altuia despre iubirea lui Dumnezeu şi despre preţioasele adevăruri ale mântuirii, atunci inimile lor s-ar reînviora şi ei s-ar întări unul pe altul. Noi putem zilnic să învăţăm din ce în ce mai mult despre Tatăl nostru ceresc, căpătând o nouă experienţă a harului Său; atunci vom dori să vorbim despre iubirea Lui şi făcând astfel inimile noastre vor fi încălzite şi încurajate.Dacă vom gândi şi vom vorbi mai mult despre Domnul Hristos şi mai puţin despre noi înşine, vom simţi mai mult prezenţa Sa. Dacă ne-am gândi la Dumnezeu ori de câte ori vedem dovezile grijii Sale pentru noi, L-am păstra totdeauna în cugetele noastre şi am simţi o plăcere deosebită să-I vorbim şi să-I aducem laudă. Noi vorbim despre lucrurile trecătoare, pentru că ne interesează. Vorbim despre prietenii noştri, pentru că îi iubim şi împărţim bucuriile şi necazurile cu ei. Totuşi avem infinit mai multe şi mai mari motive să iubim pe Domnul Dumnezeu decât pe prietenii noştri pământeşti. Trebuie să fie lucrul cel mai natural din lume acela de a-L face pe El obiectul principal al gândurilor noastre, de a vorbi despre bunătatea Lui şi de a spune altora despre puterea Sa. Darurile Sale bogate pe care le-a revărsat asupra noastră n-au fost date cu scopul de a absorbi atât de mult gândurile şi iubirea noastră încât să nu mai rămână nimic pentru Dumnezeu; dimpotrivă, ele ar trebui să ne reamintească totdeauna de El şi să ne lege cu legăturile iubirii şi mulţumirii de Binefăcătorul nostru ceresc. Noi ne ocupăm prea mult de cele de jos. Să ne ridicăm ochii spre uşa deschisă a Sanctuarului de sus, unde lumina slavei lui Dumnezeu străluceşte pe faţa Domnului Hristos care "poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei care se apropie de Dumnezeu prin El" (Evrei 7,25).Noi trebuie să lăudăm mai mult pe Dumnezeu pentru "bunătatea Lui şi pentru minunile Lui faţă de fiii oamenilor" (Psalmul 107,8). Rugăciunile noastre să nu constea numai în a cere şi a primi. Să nu ne gândim numai la nevoile noastre şi niciodată la binecuvântările pe care le primim. Niciodată nu putem spune că ne-am rugat prea mult, dar suntem prea zgârciţi atunci când trebuie să mulţumim. Noi suntem continuu primitori ai darului lui Dumnezeu şi, cu toate acestea, cât de puţină recunoştinţă îi arătăm, cât de puţin îi aducem laudă pentru ceea ce a făcut şi face pentru noi.În vremurile de demult, Dumnezeu a poruncit poporului Israel atunci când se aduna pentru serviciul divin: "Să mâncaţi înaintea Domnului, Dumnezeului vostru, şi să vă bucuraţi împreună cu familiile voastre de toate lucrurile cu care vă va fi binecuvântat Domnul Dumnezeul vostru" (Deuteronomul 12,7). Ceea ce este făcut pentru slava lui Dumnezeu trebuie făcut cu bucurie, cu cântece de laudă şi mulţumire şi nu cu tristeţe şi posomorâre.Dumnezeul nostru este un Tată bun şi milostiv; serviciul pe care I-l aducem să nu fie privit ca o activitate împovărătoare şi chinuitoare. Trebuie să fie o plăcere să ne închinăm lui Dumnezeu şi să luăm parte la lucrarea Sa. Dumnezeu nu doreşte ca poporul Său, pentru care a lucrat o mântuire atât de mare, să se comporte ca şi când El ar fi un supraveghetor aspru şi neînduplecat. El este cel mai bun prieten al lor şi când ei se închină înaintea Lui, El vrea ca să fie cu el, să-i binecuvânteze şi să-i mângâie, umplându-le inimile cu bucurie şi dragoste. Dumnezeu doreşte ca fiii şi fiicele Sale să găsească mângâiere în serviciul Său, ca ei să aibă mai mult bucurii decât necazuri în lucrarea Sa. El doreşte ca aceia care vin să I se închine să aducă cu ei gândurile preţioase ale Iubirii şi purtării Sale de grijă, pentru ca să fie astfel întăriţi în toate problemele vieţii de fiecare zi, pentru ca să primească har şi să îndeplinească în mod cinstit şi cu credincioşie toate lucrurile.Trebuie să venim la crucea Domnului Hristos. Domnul Hristos, şi El răstignit, să fie obiectul cugetării, al conversaţiei şi al simţămintelor celor mai pline de o sfântă bucurie. Noi trebuie să păstrăm aducerea aminte a fiecărei binecuvântări pe care o primim de la Dumnezeu şi atunci când vom ajunge conştienţi de marea Lui iubire faţă de noi, vom fi gata să ne încredem cu totul în mâna care a fost pironită pe cruce pentru noi.Fiinţa noastră poate fi mai aproape de cer pe aripile imnurilor de laudă. În curţile cereşti, Dumnezeu este adorat cu cântări de laudă, şi atunci când îi aducem mulţumirile noastre, serviciul nostru divin se

5

aseamănă cu adorarea oştilor cereşti. "Cine aduce mulţumiri ca jertfă, acela proslăveşte pe Dumnezeu" (Psalmul 50,23). Să venim deci înaintea Creatorului nostru cu bucurie şi adâncă închinare, cu "mulţumiri şi cântări de laudă" (Isaia 51,3). SC 94-105

Când Hristos i-a învăţat pe oameni, El a devotat timp pentru rugăciune. El nu i-a obligat în privinţa aceasta să facă, aşa cum făceau Fariseii, ceremonii obositoare şi rugăciuni lungi. El i-a învăţat pe ucenicii Săi cum să se roage: "Când vă rugaţi, să nu fiţi ca făţarnicii, cărora le place să se roage stând în picioare în sinagogi şi la colţurile uliţelor, pentru a fi văzuţi de oameni. Adevărat vă spun că şi-au luat răsplata. Ci tu, când te rogi, intră în odăiţa ta, încuie-ţi uşa, şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti. Când vă rugaţi, să nu bolborosiţi aceleaşi vorbe, ca păgânii, cărora li se pare că, dacă spun o mulţime de vorbe, vor fi ascultaţi. Să nu vă asemănaţi cu ei; căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi trebuinţă, înainte ca să-I cereţi voi. Iată, dar, cum trebuie să vă rugaţi." (Matei 6,5-9)Hristos a întipărit în mintea ucenicilor Lui ideea că rugăciunile trebuie să fie scurte, să exprime exact ceea ce doreau şi nu mai mult. El le dă lungimea şi esenţa rugăciunilor lor, care să exprime dorinţele lor pentru binecuvântările vremelnice şi spirituale şi recunoştinţa lor pentru ele. Cât de cuprinzătoare este această rugăciune model! Ea cuprinde nevoile actuale ale tuturor. Un minut sau două este mult pentru o rugăciune obişnuită.Pot să fie cazuri când rugăciunea este alcătuită într-o manieră specială de către Duhul lui Dumnezeu unde rugăciunea este făcută în Duhul. Sufletul cu dorinţă fierbinte ajunge chinuit şi oftează după Dumnezeu. Spiritul se luptă după cum s-a luptat Iacov şi nu vrea să fie liniştit fără o manifestare specială a puterii lui Dumnezeu. Rugăciunea este aşa cum vrea Dumnezeu ca ea să fie.Dar mulţi înalţă rugăciunea într-o manieră de predicare uscată. Aceştia se roagă la oameni, nu la Dumnezeu. Dacă s-ar ruga la Dumnezeu şi ar înţelege într-adevăr ce fac, ar fi alarmaţi de îndrăzneala lor; pentru că ei ţin Domnului o cuvântare sub formă de rugăciune, ca şi când Creatorul universului ar avea nevoie de informaţii generale în legătură cu lucrurile care se întâmplă în lume. Toate rugăciunile de felul acesta sunt ca o aramă sunătoare şi un chimval zăngănitor. De ele nu se ţine socoteala în ceruri. Îngerii lui Dumnezeu sunt sătui de ele, ca şi fiinţele omeneşti care sunt obligate că le asculte.Isus a fost adesea găsit în rugăciune. El se retrăgea în crânguri izolate sau pe munţi pentru a aduce cererile Sale la cunoştinţa Tatălui Său. Când lucrarea şi grijile zilei erau încheiate şi cei obosiţi căutau odihnă, Isus Îşi devota timpul pentru rugăciune. Noi nu vrem să descurajăm rugăciunea, pentru că este prea puţină rugăciune şi veghere. Şi este şi mai puţină rugăciune în Duhul şi cu pricepere. Rugăciunea fierbinte şi eficace este întotdeauna la locul ei şi nu va fi obositoare niciodată. Astfel de rugăciune îi interesează şi-i împrospătează pe toţi cei cărora le place devoţiunea.Rugăciunea în taină este neglijată, şi aceasta este cauza pentru care mulţi înalţă astfel de rugăciuni lungi, obositoare şi abătute, când se adună pentru a aduce închinare lui Dumnezeu. Ei trec în rugăciunile lor o săptămână de sarcini neglijate şi se roagă, sperând mereu să compenseze neglijenţa şi să liniştească conştiinţele lor, care îi condamnă şi-i chinuie. Ei speră să se roage pe placul lui Dumnezeu. Dar adesea, rugăciunile acestea au ca rezultat aducerea minţii altora la nivelul de jos al celor din întunericul spiritual. Dacă creştinii ar lua acasă învăţăturile lui Hristos cu privire la veghere şi rugăciune, ei ar deveni mai conştienţi în închinarea lor adusă lui Dumnezeu. T2 581-583

Experienţa aceasta, mai mult decât orice altceva, asigurarea că Dumnezeu avea să îi asculte rugăciunile şi că prezenţa divină avea să-l însoţească, a fost pentru Moise de o mai mare valoare, în calitate de conducător, decât ştiinţa Egiptului sau toate cunoştinţele din ştiinţa lui militară. Nici o putere pământească, sau iscusinţă, sau ştiinţă nu poate înlocui prezenţa imediată a lui Dumnezeu. În istoria lui Moise putem vedea de ce comuniune apropiată cu Dumnezeu are omul privilegiul să se bucure. Pentru cel nelegiuit este un lucru înfricoşător să cadă în mâinile viului Dumnezeu. Dar Moise nu s-a temut să fie

6

singur cu Autorul acelei legi care a fost rostită cu o aşa grandoare înfricoşătoare de pe Muntele Sinai, pentru să sufletul lui era în armonie cu voinţa Făcătorului său.Rugăciunea este deschiderea inimii faţă de Dumnezeu ca faţă de un prieten. Ochiul credinţei va discerne pe Dumnezeu foarte aproape şi, cel care se roagă poate obţine dovada preţioasă a iubirii divine şi a purtării de grijă pentru el. Dar de ce sunt atâtea rugăciuni care nu primesc răspuns niciodată? David spune: "Am strigat către El cu gura mea, şi îndată lauda a fost pe limba mea. Dacă aş fi cugetat lucruri nelegiuite în inima mea, nu m-ar fi ascultat Domnul". Printr-un alt profet, Domnul ne dă făgăduinţa: "Mă veţi căuta, şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima". Din nou, El vorbeşte despre unii care "nu strigă către Mine, din inimă". Astfel de cereri sunt rugăciuni de formă, serviciu numai cu buzele, pe care Domnul nu le acceptă.Rugăciunea pe care a înălţat-o Natanael în timp ce era sub smochin venea dintr-o inimă sinceră şi ea a fost auzită şi a primit răspuns de la Domnul. Hristos a spus despre el: "Iată, cu adevărat un israelit în care nu este vicleşug". Domnul citeşte inimile tuturor şi înţelege scopurile şi motivele lor. "Rugăciunea celor fără prihană Îi este plăcută." El nu va întârzia să audă pe cei care îşi deschid inima faţă de El, nu înălţându-se pe sine, ci simţind sincer marea lor slăbiciune şi nevrednicie.Este nevoie de rugăciune - de cea mai serioasă, arzătoare şi chinuitoare rugăciune - o astfel de rugăciune ca cea înălţată de David când a exclamat: "Cum doreşte un cerb izvoarele de apă, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule". "Mi se topeşte sufletul de dor după legile Tale." "Suspin după mântuirea ta." "Sufletul meu suspină şi tânjeşte după curţile Domnului, inima şi carnea mea strigă către Dumnezeul cel viu." "Iată, doresc să împlinesc poruncile Tale." Acesta este spiritul rugăciunii luptătoare, asemenea celui de care a fost stăpânit psalmistul regal.Daniel s-a rugat lui Dumnezeu nu înălţându-se pe sine sau revendicând vreo virtute: "Ascultă, Doamne! Iartă, Doamne! Ia aminte, Doamne! Lucrează şi nu zăbovi, din dragoste pentru Tine". Aceasta este ceea ce Iacov numeşte rugăciune eficientă şi fierbinte. Despre Hristos este spus: "A ajuns într-un chin ca de moarte, şi a început să Se roage şi mai fierbinte". În ce contrast faţă de această mijlocire din partea Maiestăţii cerului sunt rugăciunile slabe, fără tragere de inimă, care sunt înălţate către Dumnezeu! Mulţi sunt mulţumiţi cu o slujire a buzelor şi puţini au o dorinţă sinceră, serioasă şi afectuoasă după Dumnezeu.Comuniunea cu Dumnezeu împărtăşeşte sufletului o cunoaştere personală a voinţei Lui. Dar mulţi care mărturisesc credinţa nu ştiu ce este adevărata convertire. Ei n-au avut nici o experienţă de comuniune cu Tatăl prin Isus Hristos şi niciodată n-au simţit puterea harului divin pentru sfinţirea inimii. Rugăciune şi păcătuire, păcătuire şi rugăciune, viaţa lor este plină de răutate, înşelăciune, invidie şi iubire de sine. Rugăciunile acestei clasesunt o scârbă înaintea lui Dumnezeu. Rugăciunea adevărată angajează energiile sufletului şi schimbă viaţa. Cel care îşi varsă în felul acesta dorinţele înaintea lui Dumnezeu simte nimicnicia oricărui alt lucru de sub cer. David a spus: "Doamne, toate dorinţele mele sunt înaintea Ta şi suspinele mele nu-Ţi sunt ascunse". "Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu; când mă voi duce şi mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu?" "Mi-aduc aminte, şi-mi vărs tot focul inimii în mine."Pe măsură ce numărul nostru este în creştere, trebuie făcute planuri mai ample spre a veni în întâmpinarea crescândă a cerinţelor vremii; dar nu vedem nici o creştere fierbinte a pietăţii, a simplităţii creştine şi a consacrării serioase. Se pare că biserica este mulţumită să facă numai primii paşi de convertire. Ei sunt mai dispuşi pentru muncă activă decât pentru consacrare smerită, mai grabnici să se angajeze în activitate religioasă exterioară decât în lucrarea lăuntrică a inimii. Meditaţia şi rugăciunea sunt neglijate pentru agitaţie şi spectacol. Religia trebuie să înceapă cu golirea şi purificarea inimii şi trebuie să fie hrănită prin rugăciune zilnică.Progresul continuu al lucrării noastre şi condiţiile favorabile în creştere umplu inima şi mintea multora din poporul nostru cu satisfacţie şi mândrie, care ne temem că va lua locul iubirii pentru Dumnezeu în suflet. Multa activitate din sectorul lucrativ, chiar al lucrării lui Dumnezeu, poate să ocupe mintea, încât rugăciunea să fie neglijată, şi îngâmfarea şi înfumurarea să fie aşa de gata să-şi facă loc, să înlocuiască adevărata bunătate, blândeţe şi smerenie a inimii. Poate să fie auzit strigătul zelos: "Acesta este Templul Domnului, Templul Domnului". "Vino cu mine, şi vei vedea râvna mea pentru Domnul." Dar unde sunt

7

purtătorii de poveri? Unde sunt taţii şi mamele din Israel? Unde sunt cei care poartă pe inima lor povara pentru suflete şi care vin în strânsă legătură cu semenii lor, gata să se aşeze în orice postură spre a-i salva de la ruină veşnică?"Nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu, - zice Domnul oştirilor." Hristos zice: "Voi sunteţi lumina lunii". Ce responsabilitate! Avem nevoie de post, umilinţăşi rugăciune pentru a învinge declinul zelului şi slăbirea spiritualităţii noastre. Iubirea multora se răceşte. Eforturile multora din predicatorii noştri nu sunt ceea ce ar trebui să fie. Când unii, cărora le lipsesc Duhul şi puterea lui Dumnezeu, intră într-un câmp nou, încep să denunţe alte denominaţiuni, crezând că îi pot convinge pe oameni despre adevăr prin prezentarea greşelilor doctrinare ale bisericilor populare. Se poate să fie necesar ca în unele ocazii să se vorbească despre aceste lucruri, dar, în general, aceasta creează numai prejudiciu împotriva lucrării noastre şi închide urechile multora care altfel ar fi putut asculta de adevăr. Dacă aceşti învăţători ar fi strâns uniţi cu Hristos, ei ar avea înţelepciune divină şi ar şti cum să se apropie de oameni. Ei nu vor uita aşa de curând întunericul şi eroarea, pasiunea şi prejudecata care i-au ţinut departe de adevăr.Dacă aceşti învăţători ar lucra cu Duhul Domnului, ar fi urmat rezultate foarte diferite. Cu blândeţe şi îndelungă răbdare, gentileţe şi iubire sau cu seriozitate fermă, ei ar căuta să îndrepte aceste suflete greşite la un Mântuitor răstignit şi înviat. Când aceasta s-a făcut, Îl vom vedea pe Dumnezeu mişcând inimile oamenilor. Marele apostol spune: "Căci noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu". Ce lucrare pentru bieţii muritori! Noi suntem echipaţi cu arme spirituale ca să luptăm "lupta cea bună a credinţei"; dar se pare că unii au scos din arsenalul ceresc numai trăsnetele. Cât timp trebuie să mai existe aceste defecte?În timp ce se află în mijlocul unui interes religios, unii neglijează cea mai importantă parte a lucrării. Ei uită să viziteze şi să facă cunoştinţă cu cei care au fost interesaţi şi s-au prezentat seară de seară să asculte explicarea Scripturilor. Conversaţia, privind subiecte religioase şi rugăciune serioasă, cu unii ca a-ceştia la timp potrivit ar putea îndruma multe suflete în direcţia cea bună. Pastorii care-şi neglijează datoria în această privinţă nu sunt adevăraţii păstori ai turmei. Tocmai în timpul când ar trebui să fie cei mai activi în a vizita, a conversa şi a se ruga cu aceşti interesaţi, unii vor fi ocupaţi să scrie lungi scrisori inutile persoanelor din depărtări. O, ce facem noi pentru Domnul! Când se va încheia harul, cât de mulţi vor vedea ocaziile pe care le-au neglijat de a sluji pe Domnul lor care a murit pentru ei! Şi chiar cei care au fost socotiţi cei mai credincioşi vor vedea că puteau face mult mai mult, dacă mintea lor n-ar fi fost sustrasă de anturajul lumesc.Rugăm fierbinte pe vestitorii Evangheliei lui Hristos să nu se descurajeze niciodată în lucrare, să nu considere niciodată pe cel mai împietrit păcătos dincolo de posibilitatea de a ajunge la el harul lui Dumnezeu. Unul ca acesta poate să accepte adevărul din iubire pentru el şi să devină sarea pământului. Cel care schimbă inimile oamenilor precum este schimbată apa râurilor poate determina sufletul cel mai egoist şi împietrit în păcat să se predea lui Hristos. Este cumva prea greu pentru Dumnezeu să facă acest lucru? "Cuvântul Meu", zice El, "care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea, şi va împlini planurile Mele."Dumnezeu nu va lăsa binecuvântarea Sa asupra celor care sunt neglijenţi, egoişti şi iubitori de comoditate - care nu vor să ridice poveri în cauza Lui. "Bine, rob bun", va fi pronunţat numai asupra celor care au lucrat bine. Fiecare om va fi răsplătit "după fapta lui". Nouă ne lipseşte un corp pastoral activ, bărbaţi ai rugăciunii care se luptă cu Dumnezeu cum s-a luptat Iacov, care să spună: "Nu te voi lăsa să pleci, până nu mă vei binecuvânta". Ca să obţinem coroana biruinţei, trebuie să ne încordăm fiecare nerv şi să exercităm toată puterea. Niciodată nu putem fi mântuiţi în inactivitate. A fi un leneş în via Domnului înseamnă a pierde orice drept de răsplătire a celor drepţi. T4 534-537

Şi totuşi, în acest timp de primejdie înfricoşătoare, unii din cei ce mărturisesc a fi creştini nu practică închinarea în familie. Ei nu-L onorează pe Dumnezeu în cămin şi nu-şi învaţă copiii să-L iubească şi să se teamă de El. Mulţi s-au separat atât de mult de El încât se simt sub condamnare dacă se apropie de El. Ei nu pot să "se apropie cu deplină încredere de scaunul harului", "să ridice spre cer mâini curate, fără mânie

8

şi fără îndoieli." Evrei 4,16; I Timotei 2,8. Ei nu au o legătură vie cu Dumnezeu. Există o formă de evlavie fără putere. (7 T. p. 42)Ideea că rugăciunea nu este esenţială este unul din şiretlicurile cele mai reuşite ale lui Satana în a distruge suflete. Rugăciunea înseamnă comuniune cu Dumnezeu - Izvorul înţelepciunii, Sursa de tărie, de pace şi fericire. (Ibid.)Tragedia unui cămin fără rugăciune. - Nu ştiu nimic altceva ce poate să-mi provoace o aşa de mare mâhnire ca un cămin fără rugăciune. Nu mă simt în siguranţă într-o asemenea casă nici măcar pentru o singură noapte şi dacă n-ar fi pentru speranţa de a-i ajuta pe părinţi să realizeze nevoia lor şi trista lor neglijenţă, n-aş rămâne acolo. Copiii arată rezultatele acestei neglijenţe căci frica Domnului nu este înaintea lor. (ST. 7 august, 1884)Rugăciunea formală nu este acceptabilă. - În multe cazuri, închinarea de dimineaţă şi de seară este puţin mai mult decât numai o formă, o repetare plictisitoare şi monotonă a unor propoziţii stabilite, în care spiritul de mulţumire sau simţul nevoii nu-şi găseşte exprimarea. Domnul nu acceptă un astfel de serviciu; El însă nu va dispreţui cererea unei inimi smerite şi a unui duh mâhnit. Adevărata rugăciune înseamnă a ne deschide inima Tatălui nostru ceresc, a ne recunoaşte dependenţa de El în toate, a da expresie nevoilor noastre şi a aduce omagiul iubirii noastre recunoscătoare. (ST. 1 iulie, 1886)Să existe familii ale rugăciunii. - Ca şi patriarhii din vechime, cei ce pretind că Îl iubesc pe Dumnezeu trebuie să ridice un altar Domnului oriunde îşi întind cortul... Taţii şi mamele trebuie să-şi înalţe adesea inima către Dumnezeu cu umilinţă, în rugăciuni fierbinţi pentru ei şipentru copiii lor. Tatăl, ca preot al familiei, să pună pe altarul lui Dumnezeu jertfa de dimineaţă şi de seară, iar soţia şi copiii să se unească în rugăciune şi laudă. Domnul Isus va dori să rămână într-o astfel de casă. (PP. p. 144)Membrii fiecărei familii să poarte în minte faptul că ei sunt strâns înrudiţi cu cerul. Domnul are un interes deosebit în familiile copiilor Săi de aici de jos. Îngerii oferă fumul plăcut mirositor de tămâie pentru sfinţii ce se roagă. Atunci rugăciunea să se înalţe spre cer în fiecare familie dimineaţa şi la ora răcoroasă a apusului, prezentând lui Dumnezeu meritele Mântuitorului în dreptul nostru. Dimineaţa şi seara universul ceresc ia notă de fiecare casă a rugăciunii. (MS. 19, 1900)Îngerii îi păzesc pe copiii închinaţi lui Dumnezeu. - Înainte de a părăsi casa pentru a merge la lucru, toată familia trebuie adunată laolaltă. Tata, sau mama în absenţa tatălui, să se roage stăruitor ca Dumnezeu să-i păzească în timpul zilei. Veniţi în umilinţă, cu o inimă plină de sensibilitate şi realizând ispitele şi pericolele din faţa voastră şi a copiilor voştri. Prin credinţă, legaţi-i de altar, implorând grija Domnului pentru ei. Îngerii slujitori îi vor proteja pe copiii predaţi lui Dumnezeu în felul acesta. (1 T. p. 397, 398)Rugăciunea creează un gard în jurul copiilor. - Dimineaţa, primele gânduri ale creştinului trebuie să se îndrepte spre Dumnezeu. Munca obişnuită şi interesul propriu să fie puse pe plan secundar. Copiii trebuie învăţaţi să respecte şi să adore ora de rugăciune... Este datoria părinţilor creştini a face o barieră în jurul copiilor lor, dimineaţa şi seara, prin rugăciune stăruitoare şi credinţă perseverentă. Ei trebuie să-i instruiască cu răbdare învăţându-i mereu cu bunătate cum să trăiască pentru a fi plăcuţi lui Dumnezeu. (Ibid.) CG 518-519

Lumea aceasta nu este cerul creştinului, ci numai atelierul lui Dumnezeu, unde urmează să fim ajustaţi spre a ne uni cu îngerii fără păcat din cerul cel sfânt. Trebuie să ne educăm mintea noastră, în mod continuu, cu gânduri nobile, neegoiste. Educaţia aceasta este necesară spre a pune astfel în funcţie puterile date nouă de Dumnezeu, ca Numele Lui să fie cel mai slăvit pe pământ. Noi suntem răspunzători de toate calităţile nobile, pe care ni le-a dat Dumnezeu, şi a da acestor aptitudini o folosire, pe care El niciodată n-a intenţionat ca noi s-o dăm, înseamnă a-I aduce o nerecunoştinţă infamă. Slujirea faţă de Dumnezeu reclamă toate puterile fiinţei noastre, şi noi nu reuşim să venim în întâmpinarea planului lui Dumnezeu, dacă nu aducem toate aceste puteri la o stare înaltă de dezvoltare şi de educare a minţii, încât să-i placă să contemple lucrurile cereşti, să întărească şi să înnobileze energiile sufletului prin acţiuni drepte, care să-I aducă slavă lui Dumnezeu.

9

Femei care mărturisesc a fi evlavioase, în general, nu reuşesc să-şi educe mintea. Ele o lasă să meargă necontrolată încotro vrea. Aceasta este o mare greşeală. Se pare că mulţi n-au putere mintală. Ei nu şi-au educat mintea să cugete; şi, pentru că n-au făcut acest lucru, presupun că nu pot. Meditaţia şi rugăciunea sunt necesare spre a creşte în har. Motivul pentru care nu există o stabilitate mai mare printre femei este lipsa cultivării minţii şi a meditaţiei. Lăsând mintea într-o stare de inactivitate, ele lasă pe seama altora să facă munca intelectuală, să plănuiască, să cugete şi să-şi amintească în locul lor, şi astfel devin din ce în ce mai incapabile. Unele au nevoie să-şi instruiască mintea prin exerciţiu. Ele trebuie să se forţeze să cugete. Cât timp depind de cineva care să cugete pentru ele, să le rezolve dificultăţile şi refuză să determine mintea să cugete, incapacitatea de aducere aminte, de a privi înainte şi de a face deosebire va continua. Fiecare ins trebuie să facă eforturi spre a-şi educa mintea.Am văzut că fratele V. ar trebui să dorească mai multă spiritualitate. Tu nu ai acea încredere liniştită în Dumnezeu, pe care El cere s-o ai. Tu nu-ţi instruieşti mintea în direcţia spiritualităţii. Te dedai la prea multe discuţii zadarnice şi nenecesare, care fac rău sufletului tău şi influenţei tale. Trebuie să încurajezi liniştea sufletească şi tăria morală. Te iriţi uşor; ai simţăminte puternice şi-ţi exprimi în termeni tari simpatiile şi antipatiile. Ai nevoie de mai multă religie bună, care să aibă asupra ta o influenţă alinătoare. Ai fost invitat să înveţi de la Hristos, care este blând şi smerit cu inima. Lecţie preţioasă! Dacă este bine învăţată, ea va transforma întreaga viaţă. Vorbirea uşuratică şi ieftină este păgubitoare, pentru înaintarea ta spirituală. Tu trebuie să doreşti desăvârşirea caracterului şi să laşi ca influenţa ta să vorbească despre Dumnezeu în cuvintele şi faptele tale. Trebuie să-L cauţi serios pe Domnul şi să iei o sorbitură mai adâncă din fântâna adevărului, pentru ca influenţa lui să-ţi poată sfinţi viaţa. Mintea ta are prea mult de-a face cu lumea. Tu ar trebui să te interesezi de o viaţă mai bună decât aceasta. N-ai timp de pierdut, grăbeşte-te şi foloseşte cele câteva ceasuri de punere la probă.Soţia ta are prea multă mândrie şi egoism. Dumnezeu o trece prin cuptorul suferinţei pentru a îndepărta aceste pete din caracterul ei. Ea trebuie să fie foarte atentă, ca focul suferinţei să nu se aprindă zadarnic asupra ei.El trebuie să îndepărteze zgura şi s-o aducă mai aproape de Dumnezeu, făcând-o mai spirituală. Iubirea ei de lume trebuie să moară. Iubirea de sine trebuie biruită şi voinţa ei să fie înghiţită de voinţa lui Dumnezeu.Mi s-a arătat că iubirea de lume L-au despărţit pe Isus de biserică, în mare măsură. Dumnezeu cheamă la o schimbare, o predare a tuturor faţă de El. Dacă mintea nu este educată să stăruie asupra subiectelor religioase, ea va fi, în acest domeniu de activitate, slabă şi plăpândă. Dar în acest timp, stăruind asupra întreprinderilor lumeşti ea va fi puternică; pentru că în acest domeniu a fost cultivată şi s-a întărit prin exerciţiu. Cauza pentru care este atât de greu pentru bărbaţi şi femei să trăiască o viaţă religioasă este aceea că ei nu-şi exersează mintea în ceea ce priveşte evlavia. Ea este educată să acţioneze în direcţie opusă. Dacă mintea nu este exersată în mod continuu, spre a obţine cunoştinţă spirituală şi să caute să înţeleagă taina evlaviei, ea este incapabilă să aprecieze lucrurile veşnice, pentru că ea nu are experienţă în privinţa aceasta. Aceasta este cauza pentru care aproape toţi consideră grea lucrarea de a-I sluji Domnului.Când inima ta este împărţită, stăruind, în principal, asupra lucrurilor lumii, şi numai puţin asupra lucrurilor lui Dumnezeu, acolo nu poate fi o creştere a puterii spirituale. Întreprinderile lumeşti reclamă participarea cea mai mare a minţii, care solicită exersarea puterilor ei, de aceea, în această privinţă, există tărie şi putere spre a revendica din ce în ce mai mult interesul şi ataşamentul, în timp ce este rezervat din ce în ce mai puţin timp pentru a ne consacra lui Dumnezeu. Este imposibil ca sufletul să prospere, în timp ce rugăciunea nu este exerciţiul special al minţii. Numai rugăciunea familială sau publică nu este suficientă. Rugăciunea în taină este foarte importantă; în singurătate, sufletul este dezvăluit pentru ochiul cercetător al lui Dumnezeu, şi fiecare motiv este cercetat îndeaproape. Rugăciune tainică! Ce preţioasă este! Sufletul, comunicând cu Dumnezeu! Rugăciunea în taină trebuie să fie auzită numai de Dumnezeu, Auzitorul de rugăciune. Nici o ureche curioasă nu trebuie să primească povara unor astfel de cereri. În rugăciunea în taină, sufletul este liber de influenţa din jur, liber de emoţie. Liniştită, dar fierbinte, ea se va înălţa tinzând după Dumnezeu. Rugăciunea în taină este adesea denaturată, şi scopul ei plăcut este pierdut prin rugăciune cu voce tare. În loc de încredere calmă, liniştită şi credinţă în Dumnezeu, în loc ca sufletul

10

să se prezinte cu glas încet şi smerit, vocea este ridicată la mare înălţime, excitarea este încurajată şi rugăciunea în taină îşi pierde sacra ei influenţă. Există o furtună de simţăminte, o furtună de cuvinte, ceea ce face imposibil să se discearnă vocea slabă şi liniştită, care vorbeşte sufletului, în timp ce este angajat în adevărată consacrare tainică şi sinceră. Rugăciunea în taină, îndeplinită cum trebuie, aduce mult bine. Dar rugăciunea care este făcută în public pentru familia întreagă şi pentru vecinătate nu este rugăciunea în taină, chiar dacă se crede a fi, şi prin ea nu se primeşte putere divină. Dulce şi constantă va fi influenţa care emană de la El,care vede în ascuns şi a Cărui ureche este deschisă să răspundă rugăciunii care se înalţă din inimă. Prin credinţă calmă şi simplă, sufletul ţine legătura cu Dumnezeu şi adună pentru sine raze de lumină spre a-l întări şi sprijini, ca să reziste luptelor lui Satana. Dumnezeu este turnul tăriei noastre.Isus ne-a lăsat Cuvântul: "Vegheaţi, dar, pentru că nu ştiţi când va veni stăpânul casei, sau seara, sau la miezul nopţii, sau la cântarea cocoşilor, sau dimineaţa. Temeţi-vă ca nu cumva, venind fără veste, să vă găsească dormind. Ce vă zic vouă, zic tuturor: 'Vegheaţi!'" (Marcu 13,35-37). Noi veghem şi aşteptăm revenirea Stăpânului, care trebuie să aducă dimineaţa, ca nu cumva, venind pe neaşteptate, să ne găsească dormind. La ce timp se face referire aici? Nu la arătarea lui Hristos pe norii cerului spre a găsi pe poporul Lui adormit. Nu, ci la revenirea Lui de la slujirea Sa în locul prea sfânt al Sanctuarului ceresc, când Se dezbracă de îmbrăcămintea Sa preoţească, şi Se îmbracă cu hainele răzbunării, şi când se dă porunca: "Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt să se sfinţească şi mai departe!" (Apoc. 22,11).Când Isus încetează să mai mijlocească pentru om, cazurile tuturor sunt hotărâte pentru totdeauna. Acesta este timpul socotelii cu slujitorii Săi. Pentru cei care au neglijat pregătirea curăţiei şi sfinţeniei, care-i face în stare să fie cei care aşteaptă să spună bun venit Domnului lor, soarele apune mohorât în întuneric şi nu mai răsare din nou. Punerea la probă se încheie; mijlocirea lui Hristos din ceruri încetează. În final, timpul acesta vine pe neaşteptate asupra tuturor, şi cei care au neglijat să-şi cureţe sufletele, prin ascultare de adevăr, sunt găsiţi dormind. Ei au obosit, aşteptând şi veghind, au ajuns nepăsători cu privire la venirea Stăpânului lor. Ei nu mai doreau arătarea Lui şi credeau că nu mai era nevoie de o astfel de continuă şi stăruitoare veghere. Au fost dezamăgiţi în aşteptările lor şi ar putea să fie din nou. Ei au conchis că mai era suficient timp spre a se trezi. Voiau să fie siguri că nu pierd ocazia spre a-şi asigura o comoară pământească. Ar fi mai uşor să se obţină tot ce se poate de la această lume. Şi asigurându-şi acest obiectiv, ei au pierdut orice dorinţă fierbinte şi interes faţă de arătarea Stăpânului lor. Au devenit indiferenţi şi fără grijă, ca şi cum venirea Lui ar fi încă în depărtare. Dar, în timp ce interesul lor este adâncit în câştigurile lor lumeşti, lucrarea din Sanctuarul ceresc este încheiată, şi ei sunt nepregătiţi.Dacă aceştia ar fi ştiut că lucrarea lui Hristos din Sanctuarul ceresc se va încheia în curând, cât de diferit s-ar fi comportat şi cât de serioşi ar fi vegheat! Stăpânul, anticipând toate acestea, le dă la timp avertizarea, poruncindu-le să vegheze. El vorbeşte desluşit despre caracterul neaşteptat al revenirii Sale. El nu măsoară timpul, ca nu cumva noi să neglijăm pregătirea de fiecare clipă şi, în indolenţa noastră, să privim înainte spre timpul când credem că El va veni şi să amânăm pregătirea. "Vegheaţi, deci; pentru că nu ştiţi" (Marcu 13,35). Totuşi, această nesiguranţă şi neaşteptare prezisă nu reuşeşte să ne trezească, în sfârşit, din amorţeală la veghere serioasă şi să ne stimuleze vegherea, pentru Stăpânul cel aşteptat. Cei care n-au fost găsiţi aşteptând şi veghind, în cele din urmă, sunt surprinşi în necredincioşia lor. Stăpânul vine şi, în loc ca ei să fie gata să-I deschidă imediat, sunt cuprinşi de aţipeală lumească şi, în cele din urmă sunt pierduţi.Mi-a fost prezentată o grupă în contrast cu cea descrisă. Ei aşteptau şi vegheau. Privirea lor era îndreptată spre ceruri şi cuvintele Stăpânului erau pe buzele lor: "Ce vă zic vouă, zic tuturor: 'Vegheaţi!'" (Marcu 13,37). "Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi când va veni stăpânul casei, sau seara, sau la miezul nopţii, sau la cântatul cocoşilor, sau dimineaţa. Temeţi-vă ca nu cumva, venind fără veste, să vă găsească dormind" (Marcu 13,35-37). Domnul sugerează o amânare înainte ca, în cele din urmă, să se arate zorii dimineţii. Dar El n-avea să le dea cale liberă pentru oboseală, nici să slăbească în vegherea lor serioasă, pentru că dimineaţa nu s-a arătat aşa de curând cum o aşteptau ei. Unii dintre aşteptători mi-au fost arătaţi ca privind în sus. Ei se încurajau unul pe altul, repetând aceste cuvinte: "Prima şi a doua strajă au trecut. Suntem în

11

straja a treia, aşteptând şi veghind pentru revenirea Stăpânului. Acum mai rămâne doar o mică perioadă de veghere". Pe unii i-am văzut că oboseau; privirea lor era îndreptată în jos, şi erau absorbiţi de lucrurile pământeşti, şi au fost necredincioşi în veghere. Ei spuneau: "Am aşteptat Stăpânul în prima strajă, dar am fost dezamăgiţi. Am crezut că, cu siguranţă, El va veni în straja a doua, dar ea a trecut şi El n-a venit. Noi putem fi dezamăgiţi din nou. Nu trebuie să fim atât de meticuloşi. El poate să nu vină în straja următoare. Noi suntem în straja a treia, şi acum credem că cel mai bine este să strângem comoara noastră pe pământ, ca să putem fi siguri în caz de lipsă." Mulţi dormeau, amorţiţi de îngrijorările acestei vieţi şi ademeniţi de înşelăciunea bogăţiilor din poziţia lor de aşteptare şi veghere. T2 188 - 192

"De la cel ce n-are" [care n-a pus pentru cea mai bună folosinţă capacităţile şi mijloacele lui "se va lua chiar şi ce are." Cei care sunt prea leneşi spre a-şi da seama de responsabilităţile care le revin şi să-şi exercite facultăţile nu vor primi binecuvântarea lui Dumnezeu, şi capacitatea pe care au avut-o le va fi luată şi dată lucrătorilor activi şi zeloşi care-şi înmulţesc talentele prin folosire continuă. "Dacă vezi un om iscusit în lucrul lui, acela poate sta lângă împăraţi, nu lângă oamenii de rând." O persoană care lucrează cu hărnicie sub conducerea Duhului lui Dumnezeu va avea putere şi influenţă, pentru că toţi pot să vadă la el un spirit de neobosită devoţiune pentru cauza lui Dumnezeu în oricare departament la care-l cheamă datoria.Toţi lucrătorii din instituţiile noastre trebuie să ia poziţia cea mai favorabilă pentru formarea de obiceiuri bune şi corecte. De câteva ori în fiecare zi, preţioase momente de aur să fie consacrate rugăciunii şi studiului Scripturilor, chiar dacă este vorba numai de memorarea unui text, pentru ca în suflet să existe viaţă spirituală. Diferitele interese ale lucrării ne procură hrană pentru meditaţie şi inspiraţie pentru rugăciunile noastre. Părtăşia cu Dumnezeu este foarte importantă pentru sănătatea spirituală şi numai aici pot fi obţinute acea înţelepciune şi acea judecată corectă atât de necesare pentru îndeplinirea datoriei de fiecare zi.Puterea obţinută în rugăciune către Dumnezeu, unită cu efort individual în educarea minţii pentru solicitudine şi purtare de grijă, pregăteşte persoana pentru îndatoririle zilnice şi păstrează spiritul de pace în toate împrejurările, oricât de critice ar fi. Ispitele la care suntem expuşi zilnic fac din rugăciune o necesitate. Ca să putem fi păziţi de puterea lui Dumnezeu prin credinţă, dorinţele sufletului să urce continuu în rugăciune tăcută pentru ajutor, pentru lumină, pentru putere, pentru cunoştinţă. Dar gândul şi rugăciunea nu pot lua locul folosirii serioase şi credincioase a timpului. Atât lucrarea, cât şi rugăciunea sunt necesare pentru perfectarea caracterului creştin.Noi trebuie să trăim o viaţă dublă - o viaţă de meditaţie şi una de acţiune, de rugăciune tainică, dar şi de lucrare serioasă. Toţi cei care au primit lumina adevărului trebuie să simtă că au datoria să reverse raze de lumină pe cărarea celor nepocăiţi. Ei trebuie să fie martori pentru Hristos tot atât de adevăraţi la serviciu, ca şi în comunitate. Dumnezeu cere de la noi să fim epistole vii, cunoscute şi citite de toţi oamenii. Sufletul care se întoarce la Dumnezeu pentru puterea şi sprijinul lui, prin serioasă rugăciune zilnică, va avea aspiraţii nobile, o percepere clară a adevărului şi datoriei, înalte scopuri de acţiune şi o continuă foame şi sete după dreptate. Prin menţinerea legăturii cu Dumnezeu, noi putem fi în măsură să răspândim pentru alţii, prin asocierea noastră cu ei, lumină, pace, seninătate, care stăpânesc în inima noastră, şi să punem în faţa lor o pildă de fidelitate neşovăitoare pentru interesele lucrării în care suntem angajaţi.Multor lucrători din instituţiile noastre le lipsesc aproape complet iubirea şi temerea de Dumnezeu. Eul conduce, eul stăpâneşte, şi Dumnezeu şi cerul de-abia dacă mai au loc în minte. Dacă persoanele acestea ar putea să vadă că se află chiar la hotarul lumii veşnice şi că interesele lor viitoare vor fi hotărâte de acţiunea lor prezentă, ar avea loc o schimbare însemnată în fiecare lucrător angajat în aceste instituţii.Dar mulţi care sunt angajaţi în sfânta lucrare a lui Dumnezeu sunt paralizaţi de înşelăciunile lui Satana. Ei sunt adormiţi pe terenul fermecat. Trec zile şi luni, şi ei rămân nepăsători şi indiferenţi ca şi când n-ar exista Dumnezeu, nici viitor, nici cer, nici pedeapsă pentru neglijarea datoriei sau evitarea răspunderilor. Dar se apropie repede ziua când cazul fiecăruia va fi hotărât după faptele lui. Mulţi au un raport grozav de pătat în registrul cerului.

12

Când lucrătorii aceştia se vor trezi, înţelegând propria lor răspundere, când îşi vor aduce sufletele murdare înaintea lui Dumnezeu exact aşa cum sunt şi când în rugăciunea lor serioasă se vor apuca de puterea Lui, atunci vor afla ei înşişi că Dumnezeu aude şi răspunde la rugăciune. Şi când se trezesc, vor vedea ce-au pierdut prin indiferenţa şi necredincioşia lor. Atunci vor descoperi că se află la un nivel inferior, pe când, dacă şi-ar fi cultivat şi folosit mintea şi capacităţile pentru Dumnezeu, ei ar fi putut avea o experienţă bogată şi ar fi putut fi unelte pentru salvarea semenilor lor. Şi chiar dacă până la urmă vor fi mântuiţi, ei îşi vor da seama pe parcursul întregii veşnicii de pierderea ocaziilor irosite în timpul de probă.Privilegiile religioase au fost prea mult neglijate de cei angajaţi în instituţiile noastre. Nici unul nu trebuie să fie angajat în lucrarea lui Dumnezeu dacă tratează cu indiferenţă aceste privilegii, pentru că unii ca aceştia sunt în legătură cu îngerii răi şi sunt un nor de întuneric şi o piedică pentru alţii. Pentru ca lucrarea să aibă succes, fiecare departament din aceste instituţii trebuie să aibă prezenţa îngerilor cereşti. Când Duhul lui Dumnezeu va lucra asupra inimii, curăţind templul sufletului de pângărirea lumească şi de iubirea de plăceri, toţi vor fi văzuţi la adunarea pentru rugăciune, făcându-şi cu credincioşie datoria, fiind zeloşi şi doritori să recolteze tot beneficiul pe care-l pot câştiga. Lucrătorul credincios pentru Stăpânul lui va folosi orice ocazie să se aşeze direct sub razele de lumină de la tronul lui Dumnezeu, şi această lumină va fi reflectată asupra altora.Şi nu doar adunarea de rugăciune să fie frecventată cu credincioşie, ci, o dată pe săptămână, să se ţină o adunare de laudă. La aceasta să se stăruie asupra bunătăţii şi multiplelor îndurări ale lui Dumnezeu. Dacă am fi tot aşa de degajaţi să ne exprimăm mulţumirea pentru îndurările primite precum suntem să vorbim despre nemulţumiri, îndoieli şi necredinţă, am putea aduce bucurie pentru inimile altora, în loc să aruncăm o întunecime de descurajare asupra lor. Cei care se plâng şi murmură, care totdeauna văd descurajări în calea lor şi vorbesc despre necazuri şi greutăţi, ar trebui să privească la jertfa infinită pe care a adus-o Hristos în favoarea lor. Atunci vor preţui toate binecuvântările în lumina crucii. În timp ce privim la Isus, Căpetenia şi Desăvârşitorul credinţei noastre, pe care L-au străpuns păcatele şi L-au apăsat durerile noastre, vom vedea un motiv de recunoştinţă şi laudă, şi gândurile şi dorinţele noastre vor fi aduse în supunere faţă de voinţa lui Hristos.În milostivele binecuvântări pe care ni le-a acordat Tatăl nostru ceresc, putem discerne nenumărate dovezi ale iubirii nemărginite şi milă afectuoasă, care întrec iubirea fierbinte a mamei pentru copilul ei capricios. Când studiem caracterul divin în lumina crucii, vedem îndurare, afecţiune şi iertare, împletite cu echitate şi dreptate. Asemenea lui Ioan, exclamăm: "Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu". Noi vedem în mijlocul tronului pe Unul care poartă în mâinile, în picioarele şi coasta Sa semnele suferinţei îndurate pentru a împăca pe om cu Dumnezeu şi pe Dumnezeu cu omul. Incomparabila îndurare ne descoperă un Tată nemărginit, care locuieşte într-o lumină de neapropiat şi care totuşi ne primeşte la Sine, prin meritele Fiului Său. Norul răzbunării care a prevestit numai mizerie şi disperare, în lumina reflectată de la cruce, descoperă despre cele scrise de Dumnezeu: Trăieşte, păcătosule, trăieşte! Sufletelor pocăite şi cei care credeţi, trăiţi! Eu am plătit răscumpărarea!Noi trebuie să ne adunăm în jurul crucii. Hristos, şi El răstignit, trebuie să fie subiectul contemplaţiei, al conversaţiei şi al celei mai mari emoţii de bucurie. Noi trebuie să avem aceste întâlniri speciale în scopul de a păstra proaspete în gândul nostru tot ce am primit de la Dumnezeu şi pentru a ne exprima recunoştinţa pentru iubirea Lui cea mare şi a consimţi să ne încredinţăm totul în mâna care a fost pironită pe cruce pentru noi. Noi trebuie să învăţăm aici să vorbim în limba Canaanului, să cântăm cântările Sionului. Prin taina şi slava crucii putem preţui valoarea omului şi apoi vom vedea şi vom simţi importanţa de a lucra pentru semenii noştri, ca ei să poată fi înălţaţi la tronul lui Dumnezeu. T4 459 – 462

Dar noi trebuie să dăm pe faţă o încredere deplină, neşovăielnică, în Dumnezeu. Adesea El întârzie să ne răspundă, pentru a ne pune la probă credinţa noastră sau pentru a pune la încercare sinceritatea dorinţelor noastre. Dacă am cerut după Cuvântul Său, atunci noi ar trebui să credem în făgăduinţele Sale şi să prezentăm cererile noastre cu încredinţarea că ele nu vor fi refuzate.

13

Dumnezeu nu spune: Cereţi o dată şi vi se va da. El invită să cerem, să stăruim neobosit în rugăciune. Cererea stăruitoare aduce pe cel ce cere într-o atitudine mult mai serioasă, mai plină de zel, şi face să crească dorinţa de a primi lucrurile pentru care se roagă. Domnul Hristos a spus Martei la mormântul fratelui ei Lazăr: "Nu ţi-am spus că, dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?" Ioan 11,40.Dar mulţi n-au o credinţă vie. De aceea, ei nu primesc o măsură mai mare din puterea lui Dumnezeu. Slăbiciunea lor este rezultatul necredinţei lor. Ei au mai multă încredere în propriile lor fapte, decât în lucrările lui Dumnezeu pentru ei. Ei se încred în propria lor grijă pentru ei. Fac planuri şi proiecte, dar se roagă puţin şi au în adevăr puţină încredere în Dumnezeu. Ei gândesc că au credinţă, dar ceea ce au nu este decât un impuls momentan. Dând greş în a-si da seama de propriile lor lipsuri, sau de bunăvoinţa lui Dumnezeu de a da, ei nu stăruiesc în a-si menţine cererile înaintea lui Dumnezeu.Rugăciunile noastre ar trebui să fie tot aşa de stăruitoare şi sincere cum a fost cererea prietenului lipsit care la miezul nopţii a cerut câteva pâini. Cu cât vom cere mai călduros şi mai hotărât, cu atât mai strânsă va fi legătura noastră cu Hristos. Noi vom primi binecuvântări şi mai mari, dacă vom manifesta şi o credinţă mai mare.Partea noastră este să ne rugăm şi să credem. Să veghem şi să ne rugăm. Să veghem şi să conlucrăm cu Dumnezeu care ascultă rugăciunile noastre. Să nu uităm că suntem "împreună lucrători cu Dumnezeu." l Corinteni 3,9. Să vorbim şi să lucrăm în armonie cu rugăciunile noastre. Căci nu este un lucru de mică importanţă pentru noi, dacă încercările vor dovedi credinţa noastră ca fiind sigură, sau vor arăta că rugăciunile noastre nu sunt decât numai o formă.Când vin încercări şi greutăţile ne confruntă, să nu privim la oameni pentru ajutor. Să ne încredem cu totul în Dumnezeu. Obiceiul de a spune altora greutăţile noastre, ne face mai slabi şi nici pe ei nu-i întăreşte. Prin aceasta, aşezăm asupra lor povara infirmităţilor noastre spirituale, de care ei nu ne pot scăpa. Noi căutăm putere la om, care este mărginit şi supus greşelii, pe când am putea primi puterea de la Dumnezeul cel nemărginit şi nesupus greşelii.Nu este nevoie să mergem la marginile pământului pentru înţelepciune, căci Dumnezeu, este aproape. Ceea ce ne va asigura succesul, nu sunt talentele pe care le avem acum, sau pe care le vom avea vreodată. Numai Dumnezeu poate face lucrul acesta pentru noi. Noi trebuie să avem o mai puţină încredere în ceea ce poate face omul şi o mai mare încredere în ceea ce poate face Dumnezeu pentru fiecare suflet credincios. El doreşte ca să-L căutăm prin credinţă. El doreşte ca noi să aşteptăm lucruri mari de la El. Şi El mai doreşte ca să ne dea pricepere în lucrurile pământeşti ca şi în cele spirituale. El poate ascuţi mintea noastră. El ne poate da tact şi îndemânare. Să punem la lucru talentele noastre, să cerem de la Dumnezeu înţelepciunea şi ea ne va fi dată.Să luăm Cuvântul lui Dumnezeu ca asigurare. Nu ne-a invitat oare să venim la El? Niciodată să nu ne îngăduim a vorbi într-un mod descurajator şi lipsit de nădejde. Dacă am face astfel, vom pierde foarte mult. Privind la ceea ce izbeşte privirea şi plângându-ne atunci când dificultăţile ne presează, nu facem decât să dăm dovadă că avem o credinţă bolnavă şi slabă. Să vorbim şi să lucrăm cu o credinţă de neînvins. Domnul este bogat în mijloace, lumea este a Lui. Să privim cu credinţă spre cer. Să privim la El care are lumină, putere şi eficienţă.În credinţa sinceră este putere şi statornicie în principii, o stabilitate în urmărirea ţintei propuse, pe care nici timpul şi nici greutăţile nu o pot slăbi. "Flăcăii obosesc şi ostenesc, chiar tinerii se clatină; dar cei ce se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii, aleargă şi nu obosesc, umblă şi nu ostenesc." Isaia 40,30-31.Sunt foarte mulţi aceia care doresc să ajute pe alţii, dar ei simt că n-au nici un fel de putere spirituală sau lumină, pe care s-o transmită altora. Aceştia să-şi înalţe cererile la tronul harului. Să se roage pentru Duhul Sfânt. Dumnezeu Se află înapoia fiecărei făgăduinţe pe care a făcut-o. Cu Biblia în mână spuneţi: "Am făcut cum mi-ai spus. Prezint făgăduinţa Ta care spune: "Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi găsi, bateţi şi vi se va deschide.!"Noi nu trebuie numai să ne rugăm în numele Domnului Hristos, ci şi prin inspiraţia Duhului Sfânt. Aceasta explică ceea ce trebuie să înţelegem când se spune că Duhul "mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite." Romani 8,26. Lui Dumnezeu Îi place să răspundă la asemenea rugăciuni. Când cu căldură şi

14

stăruinţă înălţăm o rugăciune în numele Domnului Hristos, în chiar această stăruinţă se află garanţia din partea lui Dumnezeu că El este gata să răspundă la rugăciunea noastră "nespus mai mult decât cerem sau gândim noi." Efeseni 3,20.Domnul Hristos a spus că "orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit, si-l veţi avea." Marcu 11,24."Şi orice veţi cere în Numele Meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul." Ioan 14,13. Iar ucenicul iubit, Ioan, sub inspiraţia Duhului Sfânt, vorbeşte foarte deschis şi plin de încredere, "îndrăzneala pe care o avem la El, este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. Şi dacă ştim că ne ascultă, orice I-am cere, ştim că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut." Ioan 5,14-l5. Să înălţăm deci cu stăruinţă cererile noastre Tatălui, în numele Domnului Hristos. Dumnezeu va onora acest Nume.Curcubeul ce se află de jur împrejurul tronului este o asigurare că Dumnezeu este credincios, că în El nu este schimbare, nici umbră de mutare. Noi am păcătuit împotriva Lui şi nu merităm favoarea Lui; cu toate acestea, chiar El a pus pe buzele noastre această rugăciune: "Pentru Numele Tău, nu nesocoti, nu necinsti scaunul de domnie al slavei Tale! Nu uita, nu rupe legământul Tău cu noi." Ieremia 14,21. Când venim la El, mărturisind nevrednicia şi păcatul nostru, El S-a legat ca să asculte strigătul nostru. Onoarea tronului Său este legată de împlinirea Cuvântului Său dat nouă.Asemenea lui Aaron, care simboliza pe Domnul Hristos, Mântuitorul nostru poartă numele întregului Său popor pe inima Sa, în locul Prea Sfânt, Marele nostru Mare preot îşi aminteşte toate cuvintele prin care El ne-a încurajat să avem încredere în El. El îşi aminteşte întotdeauna de legământul Său.Toţi cei care-L caută, îl vor găsi. Toţi cei care bat, vor avea uşa deschisă înaintea lor. Nu se vor auzi cuvintele de scuză: Nu mă tulburaţi, uşa este închisă, nu doresc s-o deschid. Nimănui nu i se va spune: Nu pot să te ajut. Aceia care vin în miez de noapte să ceară pâine, ca să hrănească sufletele flămânde, vor avea succes.În parabolă, cel care cere pâine ca să dea unui străin, primeşte "tot ce-i trebuie". Atunci în ce măsură ne va da Dumnezeu pentru ca să putem da şi altora? "După măsura harului lui Hristos." Efeseni 4,7.Îngerii urmăresc cu un deosebit interes să vadă cum se poartă omul cu semenii săi. Când aceştia văd pe cineva că dă pe faţă o iubire, asemenea Domnului Hristos faţă de cel greşit, atunci ei vin lângă ei şi îi aduc aminte de cuvintele pe care să le spună, cuvinte care vor fi ca o pâine a vieţii pentru acel suflet. În acest fel Dumnezeu îngrijeşte de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos." Filipeni 4,19. Mărturisirea noastră, în sinceritatea şi autenticitatea ei, El o va face puternică, în tăria vieţii viitoare. Cuvântul lui Dumnezeu va fi în gura noastră adevăr şi neprihănire.Efortul personal pentru binele altora trebuie să fie precedat de multă rugăciune în taină, pentru că el cere o mare înţelepciune spre a înţelege ştiinţa mântuirii sufletelor. Mai înainte de a avea legătură cu oamenii trebuie să avem comuniune cu Domnul Hristos. La tronul harului ceresc, noi putem obţine pregătirea necesară pentru a sluji oamenilor.Să lăsăm inima să tânjească de dorinţa pe care o are pentru Dumnezeu, pentru viul Dumnezeu. Viaţa Domnului Hristos a arătat ce poate face omul, atunci când ajunge părtaş naturii divine. Tot ceea ce Domnul Hristos a primit de la Dumnezeu, putem primi şi noi. Atunci, să cerem şi vom primi. Cu credinţa stăruitoare a lui Iacob, cu insistenţa neşovăielnică a lui Ilie, să cerem pentru noi tot ceea ce Dumnezeu ne-a făgăduit.Să lăsăm gândurile slăvite ale lui Dumnezeu să stăpânească mintea noastră. Să lăsăm ca viaţa noastră să fie legată prin legături trainice cu viaţa Domnului Hristos. Cel care a poruncit ca lumina să lumineze în întuneric, este binevoitor să strălucească în inima noastră, să facă să strălucească "lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe fata lui Isus Hristos." 2 Corinteni 4,6. Duhul Sfânt va lua lucrurile lui Dumnezeu şi ni le va arăta, făcându-le o putere vie în inima celui ce ascultă. Domnul Hristos ne va conduce la pragul veşniciei. Vom putea privi atunci slava de dincolo de perdea şi să descoperim oamenilor Atotputernicia Aceluia care trăieşte pururi ca să mijlocească pentru noi. COL 146-149

"Când vă rugaţi, să nu bolborosiţi aceleaşi vorbe, ca păgânii." Matei 6,7.

15

Păgânii îşi închipuiau că rugăciunile au meritul de a face ispăşire pentru păcat. Altfel spus, cu cât rugăciunea era mai lungă, cu atât meritul era mai mare. Dacă ar fi putut deveni sfinţi prin propriile lor eforturi, păgânii ar fi avut în ei înşişi ceva de care să se bucure, o pricină de laudă. Această idee despre rugăciune este expresia principiului îndreptăţirii prin merite personale, care stă la temelia tuturor sistemelor falsei religii. Fariseii adoptaseră această idee păgână despre rugăciune şi nimic n-a înlăturat-o în zilele noastre, chiar printre aceia care se pretind a fi creştini. Repetarea de fraze obişnuite şi tipice, când inima nu simte nici o nevoie de Dumnezeu, e la fel cu "bolboroselile" păgânilor.Rugăciunea nu este o ispăşire pentru păcat. Ea nu are nici o virtute, nici vreun merit în sine. Toate cuvintele înflorite, pe care le folosim, nu pot fi echivalente nici chiar cu o singură dorinţă sfântă. Rugăciunile cele mai elocvente nu sunt decât cuvinte fără rost, dacă nu exprimă adevăratele sentimente ale inimii. Numai rugăciunea care izvorăşte dintr-o inimă dornică, în care sunt exprimate nevoile simple ale sufletului, ca şi cumam cere o favoare unui prieten pământesc, aşteptând ca ea să fie împlinită, doar aceasta este rugăciunea credinţei. Dumnezeu nu doreşte complimentele noastre ceremoniale, dar strigătul negrăit al unei inimi zdrobite şi stăpânite de simţământul păcatului şi al completei slăbiciuni îşi găseşte drum la Tatăl oricărei îndurări. MB 87

PE MUNTE CU DUMNEZEU "Veniţi la Mine pe munte", ne îndeamnă Dumnezeu. Lui Moise, înainte ca acesta să poată fi unealta lui Dumnezeu spre izbăvirea lui Israel, i s-au hărăzit patruzeci de ani de comuniune cu El, în singurătatea munţilor. Înainte de a purta solia lui Dumnezeu pentru faraon, el a vorbit cu îngerul din rugul aprins. Înainte de a primi Legea lui Dumnezeu ca reprezentant al poporului Său, Moise a fost chemat pe munte şi a privit slava Sa. Înainte de a împlini judecata asupra celor idolatri, el a fost ascuns în crăpătura stâncii, iar Domnul a spus: "Voi chema Numele Domnului înaintea ta" (Exod 33,19), "plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, (...) dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat." (Exod 34,6-7) Înainte de a-şi lăsa, o dată cu viaţa sa, povara pentru Israel, Dumnezeu l-a chemat pe vârful Pisga şi a desfăşurat înaintea lui slava ţării promise.Înainte ca ucenicii să plece în misiunea lor, au fost chemaţi sus pe munte cu Isus. Înainte de puterea şi slava Cincizecimii, a fost noaptea de părtăşie cu Mântuitorul, întâlnirea de pe munte, în Galilea, scena despărţirii de pe muntele numit al Măslinilor (împreună cu făgăduinţa îngerilor) şi zilele de rugăciune şi comuniune din camera de sus.Isus, când Se pregătea pentru o mare încercare sau o lucrare importantă, recurgea la singurătatea din munţi şi Îşi petrecea noaptea rugându-Se Tatălui Său. O noapte de rugăciune a precedat alegerea apostolilor şi predica de pe munte, schimbarea la faţă, agonia din sala de judecată, crucea şi slava învierii.PRIVILEGIUL RUGĂCIUNII Şi noi trebuie să avem un timp pus deoparte pentru meditaţie şi rugăciune şi pentru a primi înviorare spirituală. Noi nu preţuim puterea şi eficienţa rugăciunii aşa cum ar trebui s-o facem. Rugăciunea şi credinţa vor face ceea ce nu poate izbândi nici o putere de pe pământ. Rareori suntem - în toate privinţele - puşi în aceeaşi situaţie de două ori. Noi trecem continuu prin situaţii şi încercări noi, pentru care experienţa din trecut nu poate fi un îndrumător suficient de bun. Trebuie să avem lumina nestinsă care vine de la Dumnezeu.Hristos trimite mereu solii celor care caută să-I audă glasul. În noaptea agoniei din Ghetsemani, ucenicii adormiţi nu au auzit glasul lui Isus. Ei aveau un simţământ vag al prezenţei îngerilor, dar au pierdut puterea şi slava priveliştii. Din pricina toropelii şi nemişcării lor, ei nu au putut primi dovada care le-ar fi întărit sufletele pentru scenele îngrozitoare la care aveau să fie martori. Şi astăzi este la fel - adesea, chiar oamenii care au cea mai mare nevoie de învăţătură divină nu reuşesc s-o primească pentru că nu stabilesc o relaţie cu cerul.Ispitele la care suntem expuşi zilnic fac din rugăciune o necesitate. Primejdiile stau la pândă pe orice cărare. Cei ce caută să-i salveze pe alţii de la viciu şi ruină sunt îndeosebi expuşi ispitei. Fiind confruntaţi

16

neîncetat cu răul, au nevoie să se prindă cu putere de Dumnezeu, pentru a nu fi ei înşişi corupţi. Paşii care îi duc pe oameni de pe terenul înălţat şi sfânt pe unul inferior sunt mici şi siguri. Într-o clipă, pot fi luate decizii care hotărăsc pentru totdeauna soarta cuiva. Eşecul de a obţine o biruinţă lasă sufletul fără apărare. Dacă nu i se opune rezistenţă, un obicei rău va căpăta în timp duritatea unor lanţuri de oţel, încătuşând omul în întregime.Motivul pentru care atât de mulţi sunt lăsaţi singuri în locuri ale ispitei este că aceştia nu-L păstrează întotdeauna pe Domnul înaintea lor. Când îngăduim ca părtăşia noastră cu Dumnezeu să fie ruptă, atunci ne-am pierdut apărarea. Toate scopurile voastre bune, toate intenţiile voastre bune nu vă vor ajuta să vă împotriviţi răului. Trebuie să fiţi bărbaţi şi femei ale rugăciunii. Cererile voastre nu trebuie să fie slabe, făcute de formă şi dacă vă aduceţi aminte, ci din toată inima, perseverente şi continue. Nu este întotdeauna necesar să vă plecaţi pe genunchi pentru a vă ruga. Cultivaţi obiceiul de a vorbi cu Mântuitorul când sunteţi singuri, când mergeţi în drumul vostru şi când sunteţi ocupaţi cu munca zilnică. Inima voastră să se înalţe neîncetat, cerând în tăcere ajutor, lumină, tărie, cunoaştere. Fiecare respiraţie să vă fie o rugăciune.Ca lucrători pentru Dumnezeu, trebuie să ajungem la oameni acolo unde se află, înconjuraţi de întuneric, scufundaţi în viciu şi întinaţi de stricăciune. Însă, atâta vreme cât ne fixăm gândurile asupra Aceluia care este soarele şi scutul nostru, răul care ne înconjoară nu va aduce nici o pată asupra veşmintelor noastre. În timp ce lucrăm pentru a salva suflete care sunt gata să piară, nu vom fi daţi de ruşine dacă ne punem încrederea în Dumnezeu. Hristos în inimă, Hristos în viaţă - aceasta este siguranţa noastră. Atmosfera prezenţei Sale va umple sufletul de dezgust faţă de tot ce este rău. Spiritul nostru poate ajunge atât de asemănător cu al Său, încât să fim una cu El în gândire şi ţeluri.Prin credinţă şi rugăciune a ajuns Iacov, dintr-un om al slăbiciunii şi păcatului, prinţ al lui Dumnezeu. În acest fel puteţi deveni bărbaţi şi femei cu scopuri înalte şi sfinte, cu vieţi nobile, bărbaţi şi femei care nu vor accepta pentru nici un motiv să fie îndepărtaţi de la adevăr, dreptate şi ceea ce este bine. Toţi sunt apăsaţi de griji, poveri şi îndatoriri urgente, însă, cu cât este mai dificilă poziţia în care vă aflaţi şi cu cât sunt mai grele poverile voastre, cu atât mai mult aveţi nevoie de Isus.Este o greşeală gravă neglijarea serviciului divin al comunităţii. Privilegiile serviciului divin nu ar trebui privite cu superficialitate. Cei ce îngrijesc de bolnavi se află adesea în imposibilitatea de a se bucura de aceste privilegii, însă ar trebui să fie atenţi să nu lipsească în mod inutil de la casa de rugăciune.Slujind celor bolnavi, mai mult decât în oricare altă ocupaţie mireană, succesul depinde de spiritul de consacrare şi jertfire de sine în care este împlinită lucrarea. Cei ce poartă răspunderi au nevoie să se plaseze acolo unde vor fi profund impresionaţi de Spiritul lui Dumnezeu. Ar trebui ca, faţă de alţii, să râvniţi cu atât mai mult ajutorul Duhului Sfânt şi cunoaşterea lui Dumnezeu, cu cât poziţia de încredere pe care o deţineţi comportă mai multă răspundere decât a altora.De nimic nu este mai multă nevoie în lucrarea noastră ca de rezultatele practice ale comuniunii cu Dumnezeu. Ar trebui să arătăm prin vieţile noastre de zi cu zi că avem pace şi odihnă în Mântuitorul. Pacea Sa din inimă va străluci pe chipul nostru. Ea va da vocii o putere de convingere. Părtăşia cu Dumnezeu va înnobila caracterul şi viaţa. Oamenii îşi vor da seama, aşa cum şi-au dat seama şi de primii ucenici, că am fost cu Isus. Acest lucru va atribui lucrătorului o putere pe care nimic altceva n-o poate da. El nu trebuie să îngăduie să fie deposedat de această putere.Trebuie să ducem o viaţă dublă - o viaţă de cugetare şi una de acţiune, o viaţă de rugăciune tainică şi una de lucrare plină de zel. Tăria primită prin părtăşia cu Dumnezeu, unită cu efortul serios de a pregăti mintea pentru chibzuinţă şi consideraţie, îl califică pe om pentru datoriile zilnice şi asigură păstrarea cumpătului în orice împrejurări, oricât de grele ar fi.SFETNICUL DIVIN Când sunt la necaz, mulţi cred că trebuie să apeleze la vreun prieten pământesc, căruia să-i spună despre supărările lor şi de la care să cerşească ajutor. În împrejurări grele, neîncrederea le umple inimile, iar calea pare întunecoasă. Şi în tot acest timp, alături de ei stă puternicul Sfetnic al veacurilor, invitându-i să-şi pună încrederea în El. Isus, marele Purtător de poveri, spune: "Veniţi la Mine şi vă voi da odihnă." Să ne întoarcem de la El înspre fiinţele omeneşti schimbătoare, care depind de Dumnezeu la fel cum depindem noi înşine?

17

Puteţi avea simţământul imperfecţiunii caracterului vostru şi al priceperii voastre reduse, în comparaţie cu măreţia lucrării. Dar chiar dacă aţi avea cel mai puternic intelect dat vreodată omului, nu v-ar fi îndeajuns pentru lucrarea voastră. "Fără Mine, nu puteţi face nimic" (Ioan 15,5), spune Domnul şi Mântuitorul nostru. Rezultatul a tot ce facem este în mâinile lui Dumnezeu. Orice s-ar întâmpla, prindeţi-vă de El cu încredere neclintită, constantă.În afacerile voastre, în părtăşia cu alţii în orele de destindere şi în căsătorie, în toate întovărăşirile în care intraţi, să începeţi prin rugăciune sinceră, umilă. Veţi arăta astfel că Îl onoraţi pe Dumnezeu, iar Dumnezeu vă va onora pe voi. Rugaţi-vă când sunteţi cuprinşi de teamă. Când deznădejdea pune stăpânire pe voi, pecetluiţi-vă buzele faţă de oameni; nu umbriţi poteca altora; dar spuneţi-I totul lui Isus. Înălţaţi-vă mâinile după ajutor. În slăbiciunea voastră, prindeţi-vă de tăria infinită. Cereţi umilinţă, înţelepciune, curaj, sporirea credinţei, pentru a vedea lumina în lumina lui Dumnezeu şi a vă bucura în dragostea Sa.CONSACRARE, ÎNCREDERE Când suntem plini de umilinţă şi pocăinţă, stăm în locul în care Dumnezeu poate şi vrea să ni Se arate. El are o mare plăcere când noi ne grăbim să trecem de îndurările şi binecuvântările Sale, având ca motiv dorinţa ca El să-Şi reverse asupra noastră binecuvântări mai mari. Domnul va face mai mult decât să împlinească strict aşteptările celor care se încred pe deplin în El. Isus ştie exact de ce anume au nevoie copiii Săi, ştie câtă putere divină vom lua pentru binecuvântarea omenirii; iar El revarsă asupra noastră tot ce vom folosi spre binecuvântarea altora şi pentru înnobilarea propriilor noastre suflete.Trebuie să avem mai puţină încredere în ce putem face noi înşine şi mai multă încredere în ce poate face Domnul pentru şi prin noi.Nu sunteţi angajaţi în propria voastră lucrare; voi înfăptuiţi lucrarea lui Dumnezeu. Predaţi-vă Lui voinţa şi calea voastră. Nu păstraţi nici o rezervă, nu faceţi nici măcar un compromis cu eul. Aflaţi ce înseamnă să fii liber în Hristos.Simpla audiere a predicilor Sabat după Sabat, citirea Bibliei iarăşi şi iarăşi sau explicarea ei verset cu verset nu ne vor fi de folos nici nouă, nici celor care ne ascultă, dacă nu experimentăm noi înşine adevărurile Bibliei. Priceperea, voinţa, afecţiunea, toate trebuie puse sub controlul Cuvântului lui Dumnezeu. Atunci, prin lucrarea Duhului Sfânt, preceptele Cuvântului vor deveni principiile vieţuirii.Când Îl rugaţi pe Domnul să vă ajute, onoraţi-L pe Mântuitorul vostru, crezând că şi primiţi binecuvântarea Sa. Toată puterea, toată înţelepciunea ne stau la îndemână. Tot ce avem de făcut este să le cerem.Umblaţi neîncetat în lumina lui Dumnezeu. Meditaţi zi şi noapte asupra caracterului Său. Atunci veţi vedea frumuseţea Lui şi vă veţi veseli în bunătatea Sa. Inima voastră va străluci, simţind iubirea Sa. Veţi fi înălţaţi ca şi cum aţi fi purtat de braţe veşnice. Cu puterea şi lumina pe care v-o dă Dumnezeu, veţi putea înţelege şi realiza mai mult decât aţi crezut înainte că este posibil."RĂMÂNEŢI ÎN MINE" Hristos ne îndeamnă: "Rămâneţi în Mine şi Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduce roadă dacă nu rămâneţi în Mine. (...) Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci, despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic. (...) Dacă rămâneţi în Mine, şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da. Dacă aduceţi multă roadă, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit; şi voi veţi fi ucenicii Mei.""Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea. (...)"Nu voi M-aţi ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi; şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi roadă, şi roada voastră să rămână, pentru ca orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, să vă dea" (Ioan 15,4-16)."Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine" (Apocalipsa 3,20)."Celui ce va birui îi voi da să mănânce din mana ascunsă, şi-i voi da o piatră albă, şi pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l ştie nimeni, decât acela care-l primeşte" (Apocalipsa 2,17)."Celui ce va birui (...) îi voi da luceafărul de dimineaţă" , "voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu (...) şi Numele Meu cel nou." (vers. 26-28; 3,12)."EU UNA FAC"

18

Cel a cărui încredere este în Dumnezeu va putea spune împreună cu Pavel: "Pot totul în Hristos, care mă întăreşte" (Filipeni 4,13). Oricare ar fi greşelile sau eşecurile trecutului, cu ajutorul lui Dumnezeu, ne putem ridica deasupra lor. Vom putea spune împreună cu apostolul:"Eu fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus" (Filipeni 3,13-14). MH 509 – 516

În Hristos erau unite umanul şi divinul. Misiunea Lui a fost să-l împace pe om cu Dumnezeu, să unească finitul cu infinitul. Aceasta era singura cale prin care oamenii căzuţi puteau fi ridicaţi prin meritele sângelui lui Hristos şi să fie părtaşi de natură divină. Asemenea naturii umane, L-a făcut pe Hristos să înţeleagă necazurile şi durerile omului şi toate ispitirile cu care era copleşit. Îngerii care erau străini faţă de păcat nu puteau simpatiza cu omul, în necazurile lui specifice. Hristos a coborât să ia natura omului şi a fost ispitit în toate privinţele ca şi noi, pentru ca să poată şti cum să-i poată ajuta pe toţi cei care aveau să fie ispitiţi.În timp ce avea natură umană, El simţea nevoia de putere de la Tatăl Său. El şi-a ales locuri de rugăciune. Îi plăcea să aibă legătură cu Tatăl Său în singurătatea muntelui. Sfântul Lui suflet uman era întărit pentru îndatoririle şi necazurile zilei. Mântuitorul nostru S-a identificat cu nevoile şi slăbiciunile noastre, astfel că a devenit un implorator, un petiţionar nocturn, cerând de la Tatăl Său provizii proaspete de putere pentru a veni, întărit şi reînviorat, fortificat pentru datorie şi necaz. El este exemplul nostru în toate privinţele. El ne este frate în slăbiciunile noastre, dar nu în al le avea ca patimi. Ca Singurul fără păcat, natura Lui s-a ferit de rău. El a îndurat lupte şi chin sufletesc într-o lume a păcatului. Natura Lui umană a făcut din rugăciune o necesitate şi un privilegiu. El solicita puternicul sprijin divin şi mângâierea pe care Tatăl Său era gata să I le împărtăşească Lui, care, pentru folosul omului, a părăsit bucuriile cerului şi Şi-a ales căminul într-o lume rece şi nerecunoscătoare. Hristos a găsit mângâiere şi bucurie în legătura cu Tatăl Său. Aici putea El să-şi descarce inima de durerile care Îl zdrobeau. El a fost un om al durerilor şi obişnuit cu necazul.În cursul zilei, El muncea cu zel să facă bine altora, să salveze oameni de nimicire. Îi vindeca pe bolnavi, îi mângâia pe cei întristaţi şi aducea bucurie şi nădejde celor disperaţi. Pe morţi i-a adus la viaţă. După ce-şi termina lucrarea de peste zi, El pleca, seară de seară, departe de învălmăşeala oraşului, şi făptura Lui era aplecată în vreun crâng retras în rugăciune fierbinte către Tatăl Său. Uneori, razele luminoase ale lunii străluceau asupra făpturii Lui aplecate. Şi apoi, din nou, norii şi întunericul îndepărtau toată lumina. În timp ce se găsea în poziţie de rugăciune fierbinte, roua şi bruma nopţii se aşezau pe capul şi barba Sa. Adesea, continua cu cererile Lui pe parcursul nopţii întregi. El este pilda noastră. Dacă ne-am putea aduce aminte de acest lucru şi l-am imita, am fi mult mai puternici în Dumnezeu.Dacă Mântuitorul oamenilor, cu puterea Lui divină, a simţit nevoia de rugăciune, cu cât mai mult ar trebui să simtă nevoia de rugăciune muritorii slabi şi păcătoşi - rugăciune fierbinte, constantă! Când Hristos a fost atacat de cea mai feroce ispită, El n-a mâncat nimic. El S-a predat lui Dumnezeu şi, prin rugăciune serioasă şi supunere desăvârşită faţă de voinţa Tatălui Său, a ieşit biruitor. Cei care mărturisesc adevărul în aceste zile de pe urmă, mai presus de oricare altă grupă de presupuşi creştini, trebuie să-L imite pe Marele Model în rugăciune."Ajunge ucenicului să fie ca învăţătorul lui, şi robului să fie ca domnul lui" (Mat. 10,25). Mesele noastre sunt adesea pline cu obiecte de lux, nici sănătoase, nici necesare, pentru că iubim aceste lucruri mai mult decât iubim lepădarea de sine, liberarea de boală şi starea sănătoasă a minţii. Isus a căutat în mod serios putere de la Tatăl Său. Fiul divin al lui Dumnezeu a socotit aceasta, chiar pentru Sine, de mai mare valoare decât să stea la cea mai îmbelşugată masă. El ne-a prezentat dovada că rugăciunea este importantă ca să primim putere spre a ne lupta cu puterile întunericului şi să facem lucrarea atribuită nouă. Puterea noastră este slăbiciune, dar cea care este dată de Dumnezeu este puternică şi pe fiecare dintre cei care o obţin îi va face mai mult decât biruitori. T2 202 – 203

19

Unul dintre principiile susţinute categoric de Luther a fost că nu trebuie să se apeleze la puterea pământească pentru a sprijini Reforma "şi nici o cerere să nu fie făcută armatelor pentru a o apăra". S-a bucurat că Evanghelia a fost mărturisită de către prinţii imperiului; dar atunci când ei au propus să se unească într-o ligă de apărare, el a declarat că "învăţătura Evangheliei trebuie să fie apărată numai de Dumnezeu. Cu cât omul se amestecă mai puţin în această lucrare, cu atât mai evidentă va fi intervenţia lui Dumnezeu în favoarea ei. Toate măsurile politice de prevedere propuse erau, după părerea lui, din cauza fricii nedemne şi a neîncrederii păcătoase." (D'Aubigné, b.10, cap.14)Când duşmanii cei puternici s-au unit pentru a distruge credinţa reformată şi mii de săbii porneau să se năpustească împotriva ei, Luther scria: "Satana îşi dezlănţuie furia; pontifii nelegiuiţi urzesc; iar noi suntem ameninţaţi cu războiul. Îi sfătuiesc pe oameni să se lupte cu mult curaj înaintea tronului lui Dumnezeu, prin credinţă şi rugăciune, aşa ca duşmanii noştri, învinşi de Duhul lui Dumnezeu, să fie constrânşi la pace. Dorinţa noastră de căpetenie, munca noastră de seamă este rugăciunea; oamenii să ştie că acum sunt expuşi tăişului săbiei şi urii lui Satana şi să se roage." (D'Aubigné, b.10, cap.14)Din nou, pentru ultima oară, referindu-se la liga preconizată de prinţii reformaţi, Luther a declarat că singura armă folosită în această luptă trebuie să fie "sabia Domnului". El scria electorului de Saxonia: "Nu putem aproba alianţa propusă, având conştiinţa liberă. Mai bine să murim de zece ori decât să vedem că Evanghelia noastră provoacă vărsarea unei singure picături de sânge. Partea noastră este să fim asemenea mieilor duşi la măcelărie. Crucea lui Hristos trebuie purtată. Înălţimea Voastră să fie fără teamă. Vom face mai mult prin rugăciunile noastre decât toţi vrăjmaşii prin lăudăroşiile lor. Numai să nu vă fie pătate mâinile cu sângele fraţilor voştri. Dacă împăratul cere să fim duşi înaintea tribunalelor lui, suntem gata să ne prezentăm. Alteţea Voastră nu poate apăra nici credinţa mea, nici a altora, ci fiecare trebuie să creadă, asumându-şi riscul." (Idem, b.14, cap.1)Din locul ascuns al rugăciunii a venit puterea care a zguduit lumea în marea Reformă. Acolo, cu linişte sfântă, slujitorii lui Dumnezeu şi-au sprijinit picioarele pe stânca făgăduinţelor Sale. În timpul luptei de la Augsburg, Luther "nu lăsa să treacă nici o zi fără să consacre cel puţin trei ore pentru rugăciune şi erau ceasurile cele mai potrivite pentru studiu". În cămăruţa lui retrasă era auzit revărsându-şi sufletul înaintea lui Dumnezeu în cuvinte pline de adorare, teamă şi nădejde, ca şi când ar fi vorbit cu un prieten. "Ştiu că Tu eşti Tatăl nostru şi Dumnezeul nostru", spunea el, "şi că îi vei risipi pe prigonitorii copiilor Tăi; căci Tu Însuţi eşti ameninţat împreună cu noi. Toată această problemă este a Ta şi numai pentru că Tu ne-ai constrâns am pus noi umărul la ea. Apără-ne, o, Tată!" (Idem, b.16, cap.6)Lui Melanchton, care era zdrobit sub povara neliniştii şi a fricii, îi scria: "Har şi pace în Hristos - în Hristos zic, şi nu în lume. Amin. Urăsc din toată inima acele îngrijorări care te consumă. Dacă această cauză este nedreaptă, părăseşte-o; dacă este dreaptă, de ce să punem la îndoială făgăduinţele Aceluia care ne porunceşte să dormim fără teamă?... Hristos nu va lipsi din lucrarea dreptăţii şi a adevărului. El trăieşte, El domneşte; atunci de ce să ne temem?" (Idem, b.14, cap.6)Dumnezeu a ascultat strigătele slujitorilor Săi. El a dat prinţilor şi lucrătorilor harul şi curajul de a susţine adevărul împotriva conducătorilor întunericului acestei lumi. Domnul a zis: "Iată că pun în Sion o piatră din capul unghiului, aleasă, preţioasă; şi oricine crede în El nu va fi dat de ruşine." (1 Petru 2,6). Reformaţii protestanţi au clădit pe Hristos şi porţile iadului nu i-au putut birui. GC 210

Cap. 12 - Om al rugăciuniiRugaţi-vă pentru o experienţă mai profundă. Colportorilor noştri şi tuturor celor pe care Dumnezeu i-a înzestrat cu talanţi pentru a conlucra cu El, eu le spun: Rugaţi-vă, rugaţi-vă pentru o experienţă mai profundă. Porniţi cu o inimă supusă şi îmblânzită prin studierea preţioaselor adevăruri pe care Dumnezeu ni le-a dat pentru timpul acesta. Sorbiţi din plin din apele mântuirii, pentru ca ele să fie în inima voastră un izvor de apă vie, revărsându-se pentru a înviora sufletele gata să piară. Dumnezeu vă va da atunci înţelepciune, pentru a vă face în stare să împărţiţi drept. El vă va face mijloace pentru transmiterea binecuvântărilor Sale. El vă va ajuta să daţi pe faţă însuşirile Lui, dând altora înţelepciunea şi priceperea pe care El vi le-a dat.

20

Îl rog pe Domnul ca să puteţi pricepe subiectul acesta în lungimea, lărgimea şi adâncimea lui şi să puteţi înţelege răspunderea pe care o aveţi de a reprezenta caracterul lui Hristos, prin răbdare, curaj şi integritate. "Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus." (Filipeni 4,7). - Testimonies, vol. 6, p. 320 (1900)Rugaţi-vă în umilinţă şi cu stăruinţă. Rugăciunea umilă şi stăruitoare va contribui mai mult la răspândirea cărţilor noastre decât toate podoabele costisitoare din lume. Dacă lucrătorii îşi vor îndrepta atenţia către ceea ce este adevărat, viu şi real, dacă se vor rugapentru Duhul Sfânt şi se vor încrede în El, puterea Lui va fi revărsată asupra lor în puternice torente cereşti, ce vor face impresii drepte şi de durată asupra inimii omeneşti. De aceea, rugaţi-vă şi lucraţi, lucraţi şi rugaţi-vă şi Domnul va lucra împreună cu voi. - Testimonies, vol. 6, p. 319 (1900)Satana este pe urmele voastre. El este un adversar iscusit, iar spiritul răutăcios pe care îl întâmpinaţi în lucrul vostru este inspirat de el. Cei pe care îi stăpâneşte el fac să răsune cuvintele lui. Dacă vălul le-ar putea fi dat la o parte de pe ochi, cei care au fost astfel păcăliţi l-ar vedea pe Satana folosindu-şi toate dibăciile pentru a-i smulge de la adevăr. Pentru a scăpa sufletele de înşelăciunile lui, mult mai mult se poate realiza prin rugăciune umilă, ca a lui Hristos, decât prin multe cuvinte, dar fără rugăciune.Rugaţi-vă continuu. Lucrătorii trebuie să-şi menţină continuu sufletul înălţat în rugăciune către Dumnezeu. Ei nu sunt niciodată singuri. Dacă au credinţă în Dumnezeu, dacă îşi dau seama că lor le este încredinţată lucrarea de a da oamenilor lumină asupra subiectelor Bibliei, atunci ei se vor bucura continuu de compania lui Hristos. - Manual for Canvassers, p. 40 (1902)Putere în rugăciunea stăruitoare. Iacov a biruit pentru că a fost stăruitor şi hotărât. Experienţa lui dă mărturie despre puterea rugăciunii stăruitoare. Acum este momentul când trebuie să învăţăm această lecţie a rugăciunii biruitoare, a credinţei neclintite. Cele mai mari biruinţe ale bisericii sau ale creştinului nu sunt acelea care se obţin prin talent şi educaţie, prin bogăţie sau favoarea oamenilor. Ci sunt acele biruinţe care sunt câştigate în camera de audienţă cu Dumnezeu, când credinţa stăruitoare până la agonie se prinde strâns de braţul cel puternic.Aceia care nu sunt dispuşi să părăsească orice păcat şi să caute cu stăruinţă binecuvântarea lui Dumnezeu nu o vor primi. Dar toţi aceia care se vor prinde de binecuvântările lui Dumnezeu aşa cum a făcut Iacov şi care sunt dispuşi să fie tot aşa de sinceri şi stăruitori cum a fost el vor birui aşa cum a biruit el. - Patriarchs and Prophets, p. 203 (1890)Orice greutate - o chemare la rugăciune. Calea sincerităţii şi integrităţii nu este o cale lipsită de obstacole, ci în fiecare dificultate noi trebuie să vedem o chemare la rugăciune. - The Desire of Ages, p. 667 (1898)Rugăciunea şi studiul Bibliei sunt esenţiale. Satana ştie foarte bine că toţi aceia pe care îi poate determina să neglijeze rugăciunea şi cercetarea Scripturilor vor fi biruiţi prin atacurile sale. De aceea, el inventează orice plan cu putinţă pentru a pune stăpânire asupra minţii. - The Great Controversy, p. 519 (1888)Cei care vor îmbrăca întreaga armură a lui Dumnezeu şi îşi vor pune ceva timp deoparte în fiecare zi pentru meditaţie, rugăciune şi studiul Scripturilor vor fi conectaţi cu cerul şi vor avea o influenţă mântuitoare, transformatoare asupra celor din preajma lor. - Testimonies, vol. 5, p. 112 (1882)Rugaţi-vă împreună cu oamenii. Sunt mulţi care, datorită prejudecăţilor, nu vor cunoaşte niciodată adevărul, dacă acesta nu este adus în casele lor. Colportorul ar putea găsi sufletele acestea şi le-ar putea ajuta. Aceasta este o ramură a lucrării din casă în casă, pe care el o poate face cu mai mult succes decât alţii. El poate face cunoştinţă cu oamenii şi poate înţelege adevăratele lor nevoi, se poate ruga cu ei şi-i poate îndrepta către Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii. În felul acesta, se va deschide calea pentru ca solia specială pentru timpul acesta să găsească intrare la inima lor. - Testimonies, vol. 6, p. 314 (1900)Prin rugăciune şi cântare. Lucrarea colportorului evanghelist, a cărui inimă este umplută cu Duhul Sfânt, este plină de minunate posibilităţi de a face bine. Prezentarea adevărului cu iubire şi simplitate, din casă în casă, este în armonie cu instrucţiunile pe care le-a dat Hristos ucenicilor Săi, când i-a trimis în primul tur misionar. Prin cântări de laudă, prin rugăciuni umile, sincere, se va putea ajunge la multe persoane. Lucrătorul divin va fi prezent pentru a convinge inima. "Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele" este făgăduinţa

21

Lui. Având asigurarea prezenţei necontenite a unui asemenea ajutor, noi putem lucra cu credinţă, nădejde şi curaj. - Testimonies, vol. 9, p. 34 (1909) CM 81 – 83

Trăiţi în armonie cu rugăciunile voastre. - "Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da." Când vă rugaţi, prezentaţi această făgăduinţă. Este privilegiul nostru să venim la El cu îndrăzneală sfântă. Pe măsură ce Îi cerem, cu sinceritate, să-Şi reverse lumina peste noi, El ne va auzi şi ne va răspunde. Dar noi trebuie să trăim în armonie cu rugăciunile noastre. Ele nu ne sunt de nici un folos dacă umblăm contrar lor. Am văzut un tată care, adeseori, după citirea unui paragraf din Scripturi şi după rugăciune, aproape imediat ce se ridica de pe genunchi, începea să-şi certe copiii. Cum putea răspunde Dumnezeu rugăciunii pe care el a oferit-o? Iar dacă, după ce şi-a certat copiii, un tată se roagă, beneficiază copiii de acea rugăciune? Nu; în afară de cazul că este o rugăciune de mărturisire înaintea lui Dumnezeu. (MS. 114, 1903) CG 500

Rugăciunea pentru cei bolnaviRugăciunea pentru cei bolnavi este un lucru prea important pentru a se recurge la el în mod nechibzuit. Eu cred că noi trebuie să aducem totul înaintea Domnului şi să facem cunoscute lui Dumnezeu toate slăbiciunile şi îngrijorările noastre. Când suntem în necaz, când suntem nesiguri pe ce cale să apucăm, doi sau trei care sunt obişnuiţi să se roage să se adune şi să ceară Domnului să facă astfel ca lumina Sa să strălucească asupra lor şi să le facă parte de harul Său deosebit; El le va respecta cererile şi va răspunde rugăciunilor lor. Dacă avem neputinţa în trupul nostru, cu siguranţă că este potrivit să ne încredem în Domnul, făcând cereri lui Dumnezeu pentru propriul nostru caz; şi dacă suntem înclinaţi să cerem altora, în care avem încredere, să se unească cu noi în rugăciune către Domnul Isus, care este Vindecătorul Atotputernic, ajutorul va veni cu siguranţă, dacă îl cerem prin credinţă. Cred că suntem cu totul lipsiţi de credinţă, prea reci şi căldicei.Înţeleg că textul din Iacov trebuie să fie îndeplinit atunci când o persoană este bolnavă la pat şi când cere bătrânilor bisericii să aducă la îndeplinire instrucţiunile date de Iacov, ungându-l pe cel bolnav cu untdelemn în Numele Domnului şi rostind asupra lui rugăciunea credinţei. Citim astfel: "Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav, şi Domnul îl va însănătoşi; şi dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate" (Iac. 5,15).Nu putem chema pe bătrânii bisericii pentru orice suferinţă neînsemnată pe care o avem, căci aceasta ar fi o povară pentru ei. Dacă ar face astfel, tot timpul le-ar fi ocupat şi nu ar mai putea face nimic altceva; însă Domnul ne dă privilegiul de a-L căuta fiecare personal prin rugăciune sinceră, eliberându-ne sufletul încărcat de povară înaintea Lui, neascunzând nimic de El, care ne-a adresat invitaţia: "Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă" (Mat. 11,28). O, cât de recunoscători ar trebui să fim pentru că Domnul Isus doreşte şi este în stare să ducă toate neputinţele noastre, să vindece şi să ne întărească în urma tuturor bolilor noastre, dacă acest lucru este spre binele nostru şi spre slava Numelui Său.Unii au murit în zilele Domnului Hristos şi în zilele apostolilor pentru că Domnul a ştiut exact ceea ce era cel mai bine pentru ei. (Scrisoarea 35, 1890) MM 18-19

Reforma sanitară este o ramură a lucrării speciale a lui Dumnezeu în beneficiul poporului Său. Am văzut că, în cadrul unei instituţii care se înfiinţează între noi, cea mai mare primejdie ar fi ca administratorii săi să se depărteze de spiritul adevărului prezent şi de la simplitatea care ar trebui să-i caracterizeze întotdeauna pe ucenicii lui Hristos. Mi-a fost dată avertizarea cu privire la coborârea standardului adevărului în vreun fel într-o asemenea instituţie, cu scopul de a-i ajuta şi proteja de anumite tulburări pe cei necredincioşi. Scopul cel mare al primirii necredincioşilor în institut este de a-i călăuzi să îmbrăţişeze

22

adevărul. Dacă standardul este coborât, ei vor avea impresia că adevărul este de mică importanţă şi vor pleca de acolo cu o stare a minţii la care se va avea acces mai greu decât înainte.Însă cel mai mare rău care ar rezulta dintr-un astfel de procedeu ar fi influenţa asupra pacienţilor săraci, necăjiţi, precum afectarea cauzei în general. Ei au fost învăţaţi să se încreadă în rugăciunea credinţei şi mulţi dintre ei sunt demoralizaţi deoarece rugăciunea nu le este ascultată mai pe deplin. Am văzut că motivul pentru care Dumnezeu nu a ascultat mai pe deplin rugăciunile slujitorilor Săi pentru cei bolnavi este pentru că El nu poate fi proslăvit astfel, în timp ce ei calcă legile sănătăţii. Şi am văzut, de asemenea, că El a rânduit reforma sanitară în Institutul pentru Sănătate pentru a pregăti calea, pentru ca rugăciunii credinţei să i se poată da răspuns pe deplin. Credinţa şi faptele bune ar trebui să meargă mână în mână în vederea uşurării suferinţei celor în necaz din mijlocul nostru şi spre a-i pregăti pe aceştia ca să dea slavă lui Dumnezeu aici, pe pământ, şi a fi mântuiţi la venirea Domnului Hristos. Dumnezeu nu îngăduie ca cei năpăstuiţi de suferinţă să fie vreodată dezamăgiţi sau întristaţi din cauză că îi văd pe angajaţii Institutului că lucrează doar aşa cum se lucrează în lume, în loc să adauge la practica medicală binecuvântările şi virtuţile de a fi mame şi taţi care poartă de grijă în Israel.Nici unul să nu aibă ideea că Institutul este un loc unde pot veni pentru a fi puşi pe picioare de rugăciunea credinţei. Acesta este un loc unde pot fi ajutaţi în privinţa bolii prin tratament şi deprinderea unor obiceiuri corecte de vieţuire şi de a învăţa cum să evite boala. Însă,dacă există un loc sub ceruri în care poate fi înălţată rugăciunea împreunei simţiri în vederea alinării suferinţei mai mult decât oricare altul, atunci acesta este un asemenea institut, şi aceasta o vor face bărbaţi şi femei consacraţi, oameni ai credinţei. Cei care îi tratează pe bolnavi trebuie să acţioneze în importanta lor lucrare, bizuindu-se cu putere pe Dumnezeu pentru binecuvântarea Sa de a avea parte de mijloacele pe care El le-a pus la dispoziţie prin harul Său şi spre care, în îndurarea Sa, El ne-a atras atenţia ca popor, şi anume aerul curat, curăţenia, alimentaţia sănătoasă, perioade corespunzătoare de lucru şi de odihnă şi folosirea apei. Ei nu ar trebui să aibă nici un interes egoist în afară de această importantă şi solemnă lucrare. Este nevoie de toată atenţia pentru a îngriji în mod corespunzător de nevoile fizice şi spirituale ale celor necăjiţi din poporul lui Dumnezeu, care şi-au pus o încredere aproape nelimitată în aceştia şi cu mare cheltuială s-au dat în grija lor.Nimeni nu are o minte atât de iscusită şi nimeni nu este atât de îndemânatic, încât, după ce a făcut tot ce putea cel mai bine, să aibă o lucrare altfel decât imperfectă.Fie ca cei cărora li se încredinţează nevoile fizice şi într-o mare măsură şi cele spirituale ale celor necăjiţi din poporul lui Dumnezeu să ia seama ca să nu atragă asupra lor şi asupra acestei ramuri a lucrării neplăcerea lui Dumnezeu prin procedee lumeşti, interese personale sau dorinţa de a se angaja într-o lucrare mare şi populară. Ei nu trebuie să se bizuie doar pe iscusinţa lor. Dacă, în loc de neplăcerea lui Dumnezeu, binecuvântarea Sa va fi asupra institutului, îngerii vor fi alături de pacienţi, medici şi personalul auxiliar pentru a-i ajuta în lucrarea de refacere, aşa încât, la sfârşit, să fie adusă slavă lui Dumnezeu, şi nu oamenilor slabi şi mărginiţi. Dacă aceşti oameni ar lucra folosind procedee lumeşti şi inimile lor s-ar semeţi şi ar spune: "Puterea mea şi tăria mâinilor mele au făcut aceste lucruri", Dumnezeu i-ar lăsa să lucreze în condiţiile marilor dezavantaje date de inferioritatea lor în raport cu alte instituţii în ceea ce priveşte cunoştinţele, experienţa şi mijloacele. Atunci ei n-ar realiza nici pe jumătate din ceea ce fac alte instituţii. T1 561 – 562

Rugăciune pentru bolnaviÎn cazul sorei F., este necesar să se aducă la îndeplinire o mare lucrare. Cei care s-au unit în rugăciune pentru ea au nevoie de o lucrare pentru ei înşişi. Dacă Dumnezeu ar fi ascultat rugăciunile lor, aceasta ar fi fost spre ruina lor. În astfel de cazuri de suferinţă, în care Satana stăpâneşte asupra minţii, mai înainte de a ne angaja în rugăciune trebuie să aibă loc o amănunţită cercetare de sine, spre a descoperi dacă nu cumva există păcate care trebuie să fie regretate, mărturisite şi părăsite. Este nevoie de o adâncă umilinţă a sufletului înaintea lui Dumnezeu şi de hotărâtă şi smerită încredere numai în meritele sângelui lui Hristos. Postul şi rugăciunea nu vor îndeplini nimic, atâta timp cât inima este înstrăinată de Dumnezeu printr-o

23

cale greşită de acţiune. "Oare acesta este postul plăcut Mie? Iată postul plăcut Mie: dezleagă lanţurile răutăţii, deznoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriţi, şi rupe orice fel de jug; împarte-ţi pâinea cu cel flămând, şi adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acopere-l şi nu întoarce spatele semenului tău. Atunci tu vei chema, şi Domnul va răspunde, vei striga, şi El va zice: 'Iată-Mă! ' Dacă vei îndepărta jugul din mijlocul tău, ameninţările cu degetul şi vorbele de ocară, dacă vei da mâncarea ta celui flămând, dacă vei sătura sufletul lipsit, atunci luminata va răsări peste întunecime, şi întunericul tău va fi ca ziua în amiaza mare! Domnul te va călăuzi neîncetat, îţi va sătura sufletul chiar în locuri fără apă şi va da din nou putere mădularelor tale; vei fi ca o grădină bine udată, ca un izvor ale cărui ape nu seacă" (Isaia 58,5-7,9- 11).Ceea ce cere Domnul este o lucrare a inimii, fapte bune, izvorând dintr-o inimă plină de iubire. Toţi ar trebui să mediteze cu atenţie şi rugăciune asupra textelor de mai sus, şi să cerceteze motivele şi acţiunile lor. Făgăduinţa lui Dumnezeu pentru noi este condiţionată de ascultare şi conformare cu toate cerinţele Lui. "Strigă în gura mare" zice profetul Isaia, "nu te opri! Înalţă-ţi glasul ca o trâmbiţă, şi vorbeşte porului Meu nelegiuirile lui, casei lui Iacov păcatele ei! În toate zilele, Mă întreabă şi vor să afle căile Mele, ca un neam care ar fi înfăptuit neprihănirea, şi n-ar fi părăsit Legea Dumnezeului său. Îmi cerhotărâri drepte, doresc să se apropie de Dumnezeu. -'La ce ne foloseşte să postim' - zic ei - 'dacă Tu nu vezi? La ce să ne chinuim sufletul, dacă Tu nu ţii seamă de lucrul acesta?'" (Isaia 58,1-3).Aici El se adresează unui popor care face mare caz de mărturisirea sa de credinţă, care obişnuieşte să se roage şi care are plăcere de practicile religioase; totuşi, lipseşte ceva. Credincioşii au văzut că rugăciunile lor nu primesc răspuns; eforturile lor serioase şi zeloase nu sunt văzute în ceruri şi se întreabă serios de ce nu le răspunde Dumnezeu. Aceasta nu este din cauză că există neglijenţă din partea lui Dumnezeu. Dificultatea este la popor. În timp ce mărturisesc a fi evlavioşi, dar nu aduc rod spre slava lui Dumnezeu, lucrările lor nu sunt cele care ar trebui să fie. Ei trăiesc, neglijând îndatoririle lor pozitive. Dacă acestea nu sunt îndeplinite, Dumnezeu nu poate răspunde rugăciunilor lor, în conformitate cu slava Sa. În cazul înălţării de rugăciuni pentru sora F., a fost o confuzie de sentimente. Unii au fost fanatici şi au acţionat din impuls. Ei aveau zel, dar nu în acord cu cunoştinţa. Unii au privit la fapta cea mare de adus la îndeplinire în cazul acesta, şi au început să triumfe înainte ca biruinţa să fie câştigată. S-a manifestat mult din spiritul lui Iehu: "Vino cu mine, şi vei vedea râvna mea pentru Domnul" (2 Regi 10,16). În locul acestei siguranţe de încredere în sine, cazul ar fi trebuit să fie prezentat lui Dumnezeu, într-un spirit de umilinţă şi de neîncredere în sine şi cu o inimă frântă şi plină de căinţă.Mi-a fost arătat că, în caz de boală, unde direcţia este clară spre a se înălţa rugăciune pentru bolnavi, cazul trebuie să fie încredinţat Domnului, cu credinţă calmă. Numai El singur cunoaşte trecutul vieţii celui în cauză şi ştie care va fi viitorul lui. El, care cunoaşte inima tuturor oamenilor, ştie dacă, în caz de vindecare, persoana va slăvi Numele Său sau Îl va necinsti prin cădere şi apostazie. Tot ceea ce ni se cere să facem este să-I cerem lui Dumnezeu să-l vindece pe bolnav, dacă este conform cu voinţa Sa, crezând că El aude motivele prezentate de noi şi rugăciunile arzătoare, înălţate. Dacă Domnul vede că aceasta va fi spre cea mai bună cinstire a Lui, El va răspunde rugăciunilor noastre. Dar a insista asupra vindecării, fără supunere faţă de voinţa Sa, nu este corect.Ceea ce făgăduieşte Dumnezeu poate oricând să aducă la îndeplinire, şi lucrarea pe care o dă poporului Său să o facă, El o poate împlini prin ei. Dacă vor trăi în acord cu fiecare cuvânt spus de El, fiecare cuvânt bun şi făgăduinţă vor fi împlinite pentru ei. Dar, dacă nu vor da ascultare desăvârşită, făgăduinţele cele mari şi preţioase sunt departe şi nu pot ajunge la împlinire.Tot ce se poate face, rugându-ne pentru cei bolnavi, este să-L implorăm pe Dumnezeu în favoarea lor şi, în deplină încredere, să lăsăm problema în mâinile Lui. Dacă ţinem la un păcat din inima noastră, Domnul nu ne va asculta. El poate face ce vrea cu ce este al Lui. El Se va slăvi pe Sine, lucrând în şi prin cei care Îl urmează întru-totul, astfel că va fi cunoscut că El este Domnul şi că faptele lor sunt lucrate în Dumnezeu. Hristos a spus: "Dacă Îmi slujeşte cineva, Tatăl îl va cinsti" (Ioan 12,26). Când venim la El, trebuie să ne rugăm spre a putea să intrăm în relaţie cu El şi să împlinim scopul Său, şi ca dorinţele şi interesele noastre să poată fi pierdute în ale Lui. Trebuie să recunoaştem acceptarea de către noi a voinţei Lui, nu să ne rugăm ca El s-o recunoască pe a noastră. Este mai bine pentru noi că Dumnezeu nu răspunde întotdeauna

24

la rugăciunile noastre exact când dorim şi întocmai în felul dorit de noi. El va face pentru noi mai mult bine decât să împlinească toate dorinţele noastre, pentru că înţelepciunea noastră nu este bună.Noi ne-am unit în rugăciune serioasă, în jurul patului bărbaţilor, femeilor şi copiilor bolnavi, şi am simţit că ne-au fost restituiţi din morţi, ca răspuns la rugăciunile noastre serioase. În aceste rugăciuni, ne-am gândit că trebuie să fim pozitivi şi, dacă exercităm credinţă, nu trebuie să cerem nimic mai puţin decât viaţa. N-am îndrăznit să spunem: "Dacă aceasta va fi spre slava lui Dumnezeu", temându-ne că aceasta ar putea cuprinde o formă de îndoială. Am urmărit cu îngrijorare pe cei care ne-au fost redaţi, ca să zic aşa, din morţi. Am văzut pe unii dintre aceştia, mai ales tineri, care, după ce şi-au recăpătat sănătatea, L-au uitat pe Dumnezeu, au devenit desfrânaţi, pricinuind durere şi chin părinţilor şi prietenilor, şi ruşine celor care au fost credincioşi să se roage. Ei n-au trăit pentru a-L cinsti şi slăvi pe Dumnezeu, ci pentru a-L blestema, prin viaţa lor de viciu.N-ar mai trebui să ne trasăm un drum, nici să mai căutăm să-L facem pe Dumnezeu conform cu dorinţele noastre. Dacă viaţa bolnavilor Îl poate slăvi, să ne rugăm ca ei să poată trăi; totuşi, nu cum vrem noi, ci cum vrea El. Credinţa noastră poate fi tot atât de hotărâtă şi încrezătoare, dacă, fără îngrijorare agitată, Îi încredinţăm Lui totul, cu desăvârşită încredere. Noi avem făgăduinţa. Ştim că El ne aude, dacă cerem în conformitate cu voinţa Sa. Cererile noastre nu trebuie să ia forma unei porunci, ci să fie de mijlocire, ca Domnul să ne dea lucrurile pe care le dorim de la El. Când biserica este unită, ea va avea tărie şi putere; dar când parte din ea este unită cu lumea, şi mulţi se dedau la lăcomie, de care Dumnezeu are oroare, El poate face doar puţin pentru ei. Necredinţa şi păcatul îi îndepărtează de Dumnezeu. Noi suntem atât de slabi, încât nu putem purta multă prosperitate spirituală, fără ca să nu ne atribuim slava şi să considerăm că bunătatea şi dreptatea noastră proprie sunt motivele meritatei binecuvântări a lui Dumnezeu, când totul a fost din cauza marii îndurări şi a iubitoarei bunătăţi a milostivului nostru Tată ceresc, şi nu din cauză că s-a găsit ceva bun în noi.Noi întotdeauna trebuie să exercităm o influenţă care va fi sfinţitoare pentru cei din jurul nostru. Această influenţă salvatoare, înnobilatoare a fost foarte slabă la....... Mulţi s-au amestecat cu lumea şi au luat parte la spiritul şi influenţa ei, iar prietenia ei i-a despărţit de Dumnezeu. Isus a trecut înaintea lor cât o călătorie de o zi. Ei nu mai pot auzi sfatul şi avertizarea Lui, şi urmează după propria lor înţelepciune şi judecată. Ei merg pe o cale care, în ochii lor, pare a fi bună, dar care, după aceea, se dovedeşte a fi o nebunie.Dumnezeu nu va îngădui ca lucrarea Lui să fie amestecată cu politică lumească. Bărbaţii dibaci şi calculaţi ai lumii nu sunt bărbaţi care să ocupe poziţii de răspundere în această solemnă şi sfântă lucrare. Ei trebuie să se convertească sau să se angajeze în acea profesie care este potrivită cu înclinaţiile lor iubitoare de lume şi care nu implică astfel de consecinţe veşnice. Niciodată Dumnezeu nu va intra în asociaţie cu cei lumeşti. Hristos lasă pe fiecare să aleagă: Mă vrei pe Mine sau lumea? Vrei să înduri reproş şi ruşine, să fii deosebit, şi zelos pentru fapte bune, chiar dacă eşti urât de lume şi să iei Numele Meu, sau vrei să alegi stima, onoarea, aplauzele şi profiturile pe care are să le dea lumea, şi n-ai parte cu Mine? "Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona." T2 146 – 150

Cuvânt către pastoriIubiţi fraţi: La 25 octombrie 1868, mi-a fost arătat că nu toţi cei care pretind a fi chemaţi să înveţe adevărul sunt calificaţi pentru această lucrare sfântă. Unii sunt departe de a corespunde gândului şi voinţei lui Dumnezeu. Unii se complac în lenevie, în lucrurile vremelnice şi viaţa lor religioasă este marcată de lenevie spirituală. Acolo unde există lipsă de energie stăruitoare şi aplicare strânsă în probleme vremelnice şi tranzacţii de afaceri, aceeaşi deficienţă va fi vizibilă şi în lucrurile spirituale.Unii dintre voi sunt capi de familie, iar exemplul şi influenţa voastră modelează caracterele copiilor voştri. Exemplul vostru va fi urmat de ei într-o măsură mai mare sau mai mică, iar lipsa voastră de perfecţiune constituie un exemplu rău pentru alţii. Însă deficienţele voastre sunt mai sensibil simţite, cu rezultate mai grele în cauza şi lucrarea lui Dumnezeu. Familiile voastre au simţit această lipsă şi au suferit din cauza ei; lor le-au lipsit multe lucruri pe care hărnicia zeloasă şi perseverenţa le-ar fi putut procura. Dar această

25

deficienţă este văzută şi simţită în cauza şi lucrarea lui Dumnezeu, într-o măsură, cu atât mai mare cu cât cauza şi lucrarea Lui sunt de o importanţă mai înaltă decât lucrurile care aparţin acestei vieţi.Influenţa unor pastori nu este bună. Ei n-au vegheat cu grijă asupra timpului lor, ca astfel să dea oamenilor un exemplu de hărnicie. Ei au petrecut în lenevie clipe şi ceasuri, care odată trecute în veşnicie, cu rezultatele raportului lor, nu mai pot fi rechemate niciodată. Unii sunt leneşi din fire, ceea ce constituie o greutate pentru ei să facă cu succes o lucrare de care s-au apucat. Această deficienţă a fost văzută şi simţită pe tot parcursul experienţei lor religioase. Cei vinovaţi nu sunt singurii care pierd; alţii sunt făcuţi să sufere prin deficienţa lor. În această perioadă târzie, mulţi au lecţii de învăţat, care ar fi trebuit să fie învăţate la o dată mult mai timpurie.Unii nu studiază îndeaproape Biblia. Ei nu simt înclinaţia să se apuce să studieze cu stăruinţă Cuvântul lui Dumnezeu. Ca urmare a acestei neglijenţe, ei au muncit cu un mare dezavantaj şi, în eforturile lor de slujire, n-au realizat nici o zecime din lucrarea pe care ar fi putut s-o facă, dacă ar fi văzut necesitatea unei consacrări a minţii lor pentru studierea Cuvântului. Ei puteau să devină atât de obişnuiţi cu Scripturile, atât de întăriţi în argumente biblice, încât i-ar fi putut întâmpina pe oponenţi şi astfel să prezinte motivele credinţei noastre, ca adevărul să triumfe, şi opoziţia să fie redusă la tăcere.Aceia care slujesc Cuvântul trebuie să aibă o atât de completă cunoaştere a acelui Cuvânt cât este posibil pentru ei să obţină. Ei trebuie să cerceteze, să se roage şi să înveţe continuu, altfel poporul lui Dumnezeu va avansa în cunoaşterea Cuvântului şi a voinţei Sale, şi îi va lăsa pe aceşti pretinşi învăţători mult în urmă. Cine îi va mai învăţa pe oameni când ei sunt înaintea învăţătorilor lor? Toate eforturile unor astfel de pastori sunt fără rod. Este nevoie ca ei să fie învăţaţi mai profund, din Cuvântul lui Dumnezeu, înainte să fie capabili să-i instruiască pe alţii.Unii ar fi putut să fie acum lucrători conştiincioşi, dacă ar fi folosit bine timpul, simţind că aveau să dea socoteală lui Dumnezeu de timpul lor risipit. Ei L-au nemulţumit pe Dumnezeu, pentru că n-au fost harnici. Mulţumirea de sine, iubirea de sine şi iubirea egoistă de comoditate i-au reţinut pe unii de la bine, i-au abătut de la obţinerea cunoaşterii Scripturilor, ca să poată fi cu totul destoinici pentru orice lucrări bune. Unii nu apreciază valoarea timpului şi au lenevit în pat în ceasurile pe care le-ar fi putut întrebuinţa pentru studierea Bibliei. Sunt câteva subiecte asupra cărora ei au stăruit cel mai mult, cu care s-au obişnuit, şi despre care pot vorbi acceptabil; dar, în mare măsură, ei au rămas aici. Ei nu s-au simţit întru-totul mulţumiţi cu ei înşişi şi, uneori, şi-au dat seama de deficienţele lor, totuşi n-au fost destul de treziţi faţă de păcatul neglijenţei spre a deveni obişnuiţi cu Cuvântul lui Dumnezeu, pe care ei mărturisesc că îl fac cunoscut altora. Din cauza ignoranţei lor, poporul este dezamăgit; el nu primeşte cunoştinţele pe care le-ar fi putut obţine de la ei şi pe care se aşteaptă să le obţină de la slujitorii lui Hristos.Sculându-se devreme şi economisind timpul, pastorii pot găsi timp pentru o îndeaproape cercetare a Scripturilor. Ei trebuie să aibă stăruinţă şi să nu fie împiedicaţi în obiectivul lor, ci, în mod persistent, să-şi folosească timpul în studierea Cuvântului, aducând în ajutorul lor adevărurile pe care alte minţi, prin muncă obositoare, le-au adunat pentru ei şi, cu efort harnic şi stăruitor, le-au pregătit, punându-le la îndemâna lor. Sunt pastori care muncesc de ani de zile, învăţându-i adevărul pe alţii, în timp ce ei înşişi nu sunt buni cunoscători ai puternicelor puncte ale poziţiei noastre. Pe aceştia îi rog să o termine cu lenevia. Ea este pentru ei un blestem continuu. Dumnezeu le cere să facă fiecare moment roditor pentru ei sau pentru alţii. "În sârguinţă, fiţi fără preget. Fiţi plini de râvnă cu Duhul. Slujiţi Domnului". "Cine se leneveşte în lucrul lui, este frate cu cel ce nimiceşte" (Rom. 12,11; Prov. 18,9).Este important pentru slujitorii lui Hristos să înţeleagă necesitatea auto-creşterii, pentru ca să înfrumuseţeze mărturia lor şi să menţină o demnitate care le stă bine. Fără educaţie mintală ei vor da greş cu siguranţă în tot ceea ce întreprind. Mi s-a arătat că există o hotărâtă lipsă la unii care predică Cuvântul. Dumnezeu nu este mulţumit cu căile şi ideile lor. Maniera lor de a cita la întâmplare Scriptura este o ruşine pentru ocupaţia lor. Ei pretind a fi învăţători ai Cuvântului, şi totuşi, nu reuşesc să repete corect Scriptura. Aceia care se predau întru-totul predicării Cuvântului nu trebuie să se facă vinovaţi de citarea incorectă a textului. Dumnezeu cere desăvârşire de la toţi slujitorii Săi.Religia lui Hristos va fi exemplificată de posesorul ei în viaţă, în conversaţie, în fapte. Principiile ei puternice se vor dovedi o ancoră. Cei care sunt învăţători ai Cuvântului trebuie să fie modele de pietate,

26

exemple pentru turmă. Exemplul lor trebuie să mustre lenevia, nepăsarea, lipsa de hărnicie şi de economie. Principiile religiei pretind hărnicie, sârguinţă, economie şi onestitate. "Dă-ţi socoteală de isprăvnicia ta" (Luca 16,2), va fi în curând auzit de către toţi. Fraţilor, ce socoteală aţi putea da Stăpânului, dacă ar apărea acum? Voi sunteţi nepregătiţi. Voi aţi fi tot atât de sigur număraţi împreună cu servii cei leneşi, cât este de sigur că ei există. Pentru voi a mai rămas încă timp preţios. Eu vă rog fierbinte să răscumpăraţi vremea.Pavel l-a îndemnat pe Timotei: "Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine, şi care împarte drept Cuvântul adevărului. Fereşte-te de întrebările nebune, şi nefolositoare, căci ştii că dau naştere la certuri. Şi robul Domnului nu trebuie să se certe; ci să fie blând cu toţi, în stare să-i înveţe pe toţi, plin de îngăduinţă răbdătoare, să-i îndrepte cu blândeţe pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţă, ca să ajungă la cunoştinţa adevărului; şi, venindu-şi în fire, să se desprindă din cursa diavolului, de care au fost prinşi ca să-i facă voia" (2 Tim. 2,15.23-26).Pentru ca să aducă la îndeplinire lucrarea pe care o cere Dumnezeu de la ei, pastorii trebuie să fie calificaţi pentru poziţia lor. Apostolul Pavel, în epistola sa către Coloseni, vorbeşte astfel cu privire la slujirea lui: "Slujitorul ei am fost făcut eu, după isprăvnicia pe care a dat-o Dumnezeu pentru voi, ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu. Vreau să zic: taina ţinută ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile, dar descoperită acum sfinţilor Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între neamuri şi anume: Hristos în voi, nădejdea slavei. Pe El Îl propovăduim noi, şi sfătuim pe orice om şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om desăvârşit în Hristos Isus. Iată la ce lucrez eu, şi mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine" Col. 1,25-29).Dumnezeu nu cere de la slujitorii Săi, care trăiesc atât de aproape de sfârşitul tuturor lucrurilor, o apreciere mai puţin sacră şi mai puţină consacrare faţă de lucrarea de slujire. El nu poate accepta activitatea lucrătorilor, dacă nu realizează în propriile lor inimi viaţa şi puterea adevărului pe care ei îl prezintă altora. El nu va accepta nimic mai puţin decât o lucrare serioasă, activă, făcută din inimă zeloasă. Pentru această mare lucrare se cere vigilenţă şi rod bogat. Dumnezeu doreşte lucrători altruişti dintre aceia care vor să muncească cu bunăvoinţă dezinteresată şi să-i acorde lucrării tot interesul lor.Fraţilor, vouă vă lipseşte devoţiunea şi consacrarea faţă de lucrare. Inimile voastre sunt egoiste. Deficienţele din voi trebuie să fie înlocuite, altfel peste scurt timp veţi avea o dezamăgire fatală - veţi pierde cerul. Dumnezeu nu trece cu vederea neglijenţa îndeplinirii cu credincioşie a lucrării pe care El a lăsat s-o facă slujitorii Lui. La mulţi dintre cei care lucrează în pastoraţie le lipseşte o energie durabilă, precum şi o constantă încredere în Dumnezeu. Rezultatul acestei lipse aduce grele poveri asupra celor puţini, care posedă aceste calităţi, şi ei sunt nevoiţi să repare lipsurile atât de vădite la cei care ar putea fi muncitori capabili, dacă ar dori să ajungă aşa ceva. Sunt puţini cei care lucreazăzi şi noapte, lipsindu-se pe sine de odihnă şi bucuriile sociale, împovărând creierul la maximum, fiecare îndeplinind munca pentru trei oameni, epuizând viaţa lor preţioasă spre a face lucrarea pe care puteau s-o facă alţii, dar neglijată. Unii sunt prea leneşi, spre a-şi face partea lor; mulţi pastori se cruţă cu grijă, evitând poverile, rămânând într-o stare de ineficienţă şi nefăcând aproape nimic. De aceea, cei care îşi dau seama de valoarea sufletelor, care apreciază sfinţenia lucrării şi simt că ea trebuie să înainteze fac muncă în plus, depunând eforturi supraomeneşti şi folosesc la maximum puterea creierului lor pentru a menţine lucrarea în mişcare. Dacă interesul pentru lucrare şi consacrarea faţă de ea ar fi împărţite în mod egal, dacă toţi care mărturisesc a fi pastori şi-ar devota cu hărnicie cauzei întregul lor interes, nu cruţându-se pe sine, puţinii lucrători zeloşi şi temători de Dumnezeu, care-şi epuizează repede viaţa, ar fi uşuraţi de această mare apăsare de deasupra lor, şi puterea lor ar putea fi păstrată astfel încât, solicitată fiind într-adevăr, aceasta va avea efectul unei duble puteri şi va produce rezultate cu mult mai mari decât pot fi văzute în timp ce se află sub copleşitoarea apăsare de grijă şi nelinişte. Domnul nu este mulţumit cu această inegalitate.Mulţi dintre cei ce mărturisesc a fi chemaţi de Dumnezeu să slujească prin cuvânt şi doctrină nu simt că n-au nici un drept să pretindă a fi învăţători, dacă nu sunt pregătiţi, prin studierea serioasă şi stăruitoare a Cuvântului lui Dumnezeu. Unii au neglijat să obţină o cunoaştere a simplelor ramuri ale educaţiei. Unii nu pot nici măcar să citească corect; unii citează greşit Scripturile, iar unii, prin vădita lor lipsă de calificare pentru lucrarea pe care încearcă s-o facă, păgubesc cauza lui Dumnezeu şi pun adevărul într-o lumină

27

proastă. Aceştia nu simt nevoie de a-şi cultiva intelectul, de a încuraja în mod special perfecţionarea fără prefăcătorie, şi de a căuta adevărata ridicare a caracterului creştin. Mijlocul efectiv şi sigur al atingerii acestuia este predarea sufletului faţă de Dumnezeu. El va îndruma intelectul şi afecţiunile în aşa fel, încât ele se vor concentra asupra celor divine şi veşnice, şi atunci ei vor poseda energie chibzuită, pentru că toate puterile minţii şi ale fiinţei întregi vor fi înălţate, curăţate şi îndreptate pe calea cea mai nobilă şi sfântă. De pe buzele Învăţătorului ceresc au fost auzite cuvintele: "Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toate inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, şi cu toată inima ta" (Marcu 12,30). Când are loc această supunere faţă de Dumnezeu, fiecare acţiune va fi binecuvântată cu umilinţă adevărată, în timp ce, în acelaşi timp, cei care sunt în felul acesta aliaţi cu Dumnezeu şi îngerii Lui cereşti vor poseda o demnitate potrivită cu mireasma cerească.Domnul cere de la slujitorii Săi să fie activi. Lui nu-i place să-i vadă nepăsători şi leneşi. Ei pretind că au dovada că Dumnezeu i-a ales în mod deosebit să-l înveţe pe popor calea vieţii; totuşi, conversaţia lor adesea nu este folositoare şi dovedesc că nu au sarcina lucrării asupra lor. Propriile lor suflete nu sunt înviorate de puternicele adevăruri pe care le prezintă altora. Unii propovăduiesc aceste atât de interesante adevăruri într-o manieră aşa de nepăsătoare, încât ele nu pot influenţa poporul. "Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta!" (Ecles. 9,10). Bărbaţii pe care i-a chemat trebuie să fie învăţaţi să depună efort, să lucreze în mod serios, cu zel neobosit pentru El, să scoată suflete din foc. Când pastorii simt puterea adevărului în propriile lor suflete, mişcând puternic fiinţa lor, atunci vor poseda putere să influenţeze inimile şi să arate că ei cred în mod hotărât adevărurile pe care le predică altora. Ei trebuie să păstreze în minte valoarea sufletelor şi adâncimile fără egal ale iubirii Mântuitorului. Aceasta va trezi sufletul în aşa fel, încât, împreună cu David, ei pot să spună: "Îmi ardea inima în mine, un foc lăuntric mă mistuia" (Ps. 39,3).Pavel l-a îndemnat pe Timotei: "Nimeni să nu-ţi dispreţuiască tinereţea; ci fii o pildă pentru credincioşi, în vorbire, în purtare, în dragoste, în credinţă, în curăţie. Pune-ţi pe inimă aceste lucruri, îndeletniceşte-te în totul cu ele, pentru ca înaintarea ta să fie văzută de toţi. Fii cu luare aminte asupra ta însuţi şi asupra învăţăturii pe care o dai altora; stăruieşte în aceste lucruri, căci, dacă vei face aşa, te vei mântui pe tine însuţi şi pe cei ce te ascultă" (1 Tim. 4,12.15.16). Ce importanţă însemnată este atribuită aici vieţii creştine a slujitorului lui Dumnezeu! Ce nevoie este de studierea cu credincioşie a Cuvântului, pentru ca el însuşi să fie sfinţit prin adevăr şi să poată fi calificat să-i înveţe pe alţii.Fraţilor, vouă vi se cere să exemplificaţi adevărul în viaţa voastră. Dar cei care cred că au o lucrare de făcut, aceea de a-i învăţa pe alţii adevărul, nu sunt toţi convertiţi şi sfinţiţi prin adevăr. Unii au idei greşite despre ce este un creştin şi despre mijloacele prin care se poate obţine o experienţă religioasă fermă; cu atât mai puţin înţeleg ei calităţile pe care Dumnezeu le cere slujitorilor Săi. Bărbaţii aceştia sunt nesfinţiţi. Ocazional ei au un simţământ fugar, care le dă impresia că sunt într-adevăr copii ai lui Dumnezeu. Această dependenţă de impresii este una dintre înşelăciunile speciale ale lui Satana. Cei care sunt instruiţi în felul acesta fac din religia lor o problemă de circumstanţe. Principiul ferm lipseşte. Nimeni nu este un creştin viu, dacă nu are o zilnică experienţă cu lucrurile lui Dumnezeu şi o zilnică practicare a lepădării de sine, purtând cu bucurie crucea şi urmându-l pe Hristos. Fiecare creştin viu va progresa zilnic în viaţa spirituală. În timp ce avansează spre desăvârşire, el experimentează în fiecare zi o convertire faţă de Dumnezeu; şi convertirea lui nu este completată, până ce nu ajunge la perfecţiunea caracterului creştin, o totală pregătire pentru atingerea finală a nemuririi.Dumnezeu trebuie să fie subiectul cel mai de seamă al cugetelor noastre. Meditând asupra Lui, şi invocându-L, sufletul va fi înălţat şi sentimentele stimulate. Neglijarea meditaţiei şi a rugăciunii va avea ca rezultat sigur un declin al interesului pentru cele religioase. Se va vedea nepăsare şi lenevie. Religia nu este doar o emoţie, un simţământ. Ea este un principiu care este întreţesut cu toate îndatoririle zilnice şi tranzacţiile vieţii. Nimic nu va fi susţinut, nu se va intra în nici o afacere care va împiedica prezenţa acestui principiu. Pentru a menţine religia curată şi nepătată, este necesar a fi lucrători care stăruiesc în a face efort. Trebuie să facem noi înşine ceva. Nimeni altul nu poate face lucrarea noastră. Nimeni, în afară de noi, nu poate realiza mântuirea noastră cu frică şi cutremur. Aceasta este exact acea lucrare pe care Domnul a lăsat-o pe seama noastră s-o facem.

28

Unii pastori, care pretind a fi chemaţi de Dumnezeu, au sângele sufletelor pe hainele lor. Ei sunt înconjuraţi de persoane căzute şi de păcătoşi şi totuşi nu simt nici o povară pentru sufletele lor; ei dau pe faţă o indiferenţă în legătură cu mântuirea lor. Unii sunt atât de aproape de adormire, încât se pare că n-au nici un simţ al lucrării unui pastor evanghelic. Ei nu socotesc că, în calitate de medici spirituali, li se cere să aibă dibăcie în tratarea sufletelor bolnave de păcat. Lucrarea de avertizare a păcătoşilor, de a plânge şi a se ruga cu ei, a fost neglijată până ce, pentru multe suflete, orice tratament era tardiv. Unii au murit în păcatele lor, şi la judecată vor înfrunta cu mustrările vinovăţiei lor pe cei care i-ar fi putut salva, dar care nu i-au salvat. Pastori necredincioşi, ce pedeapsă vă aşteaptă!Slujitorii lui Hristos au nevoie de o nouă ungere, pentru ca ei să poată discerne mai clar lucrurile sacre şi să aibă concepţii mai clare despre caracterul sfânt şi fără pată, pe care ei înşişi trebuie să şi-l formeze spre a fi pilde pentru turmă. Nimic din ceea ce putem face noi înşine nu ne va urca la nivelul la care Dumnezeu ne poate accepta ca ambasadori ai Lui. Numai o fermă încredere în Dumnezeu şi o credinţă puternică şi activă va împlini lucrarea pe care o cere El să fie făcută în noi. Dumnezeu chemă bărbaţi care lucrează. Continuarea în facerea de bine este ceea ce va forma caractere pentru cer. Cu claritate, credincioşie şi iubire, trebuie să apelăm la oameni să se pregătească pentru ziua lui Dumnezeu. Unii va trebui să fie rugaţi stăruitor, cu seriozitate, înainte ca ei să fie mişcaţi. Fie ca lucrătorul să se caracterizeze prin blândeţe, umilinţă şi printr-o seriozitate care îi va face să înţeleagă că lucrurile acesta sunt o realitate, şi ei au de ales între viaţă sau moarte. Comportamentul celui care lucrează pentru Dumnezeu trebuie să fie serios şi caracterizat prin simplitate şi politeţe creştină, totuşi, el trebuie să fie extrem de serios în lucrarea pe care i-a lăsat-o Stăpânul s-o facă. Perseverenţa hotărâtă pe calea dreptăţii şi disciplinarea minţii prin exerciţii religioase, pentru a iubi devoţiunea şi lucrurile cereşti, vor aduce cea mai mare fericire.Dacă ne punem încrederea în Dumnezeu, avem putere să stăpânim mintea în privinţa acelor lucruri. Prin exerciţiu continuu, ea va deveni puternică spre a se lupta cu vrăjmaşii lăuntrici şi a supune eul, până când are loc o schimbare completă, iar pasiunile, apetitul şi voinţa sunt aduse în supunere perfectă. Atunci va fi o evlavie zilnică în cămin şi în afară, şi când ne angajăm la lucru pentru suflete, eforturile noastre vor fi însoţite de o putere. Creştinul smerit va avea timpul lui de devoţiune, care nu este spasmodică, convulsivă sau superstiţioasă, ci calmă, liniştită, profundă, constantă şi serioasă. Iubirea faţă de Dumnezeu, practicarea sfinţirii vor fi plăcute când există o predare perfectă faţă de Dumnezeu.Motivul pentru care slujitorii lui Hristos nu mai au succes în lucrările lor se datorează faptului că nu sunt devotaţi lucrării în mod neegoist. Interesul unora este împărţit; ei sunt nehotărâţi. Grijile acestei vieţi preocupă atenţia lor, şi nu-şi dau seama cât de sacră este lucrarea pastorului. Unii ca aceştia se pot plânge de întuneric, de necredinţă mare, de infidelitate. Motivul pentru acestea este că ei nu stau bine înaintea lui Dumnezeu; ei nu văd importanţa de a face o deplină şi completă consacrare faţă de El. Ei Îi slujesc puţin lui Dumnezeu, iar lor mai mult. Ei se roagă doar puţin.Maiestatea cerului, în timp ce a fost angajat în lucrarea Sa pământească, S-a rugat mult Tatălui Său. Adesea era plecat în rugăciune toată noaptea. Duhul Lui era adesea întristat când simţea puterile întunericului acestei lumi, şi părăsea oraşul aglomerat şi mulţimea gălăgioasă, şi căuta un loc retras să-Şi facă rugăciunile. Muntele Măslinilor era locul favorit pentru rugăciunea Fiului lui Dumnezeu. Adesea, după ce mulţimea Îl părăsea pentru a se retrage peste noapte, El nu Se odihnea, deşi era obosit de lucrările de peste zi. În Evanghelia după Ioan, citim: "Şi s-a întors fiecare acasă. Isus S-a dus la Muntele Măslinilor" (Ioan 7,53; 8,1). În timp ce oraşul era cuprins de linişte, iar ucenicii s-au întors la casele lor, pentru o reîmprospătare în somn, Isus nu dormea. Rugăciunile Lui sfinte se înălţau spre Tatăl Său, de pe Muntele Măslinilor, pentru ca ucenici Lui să poată fi păziţi de influenţele pe care aveau să le întâmpine zilnic în lume, şi ca propriul Lui suflet să poată fi întărit şi sprijinit pentru sarcinile şi încercările zilei următoare. Toată noaptea, în timp ce ucenicii Lui dormeau, divinul lor Învăţător Se ruga. Roua şi frigul nopţii cădeau asupra capului Său plecat în rugăciune. Exemplul Lui a fost lăsat pentru urmaşii Lui.Maiestatea cerului, în timp ce era angajat în lucrarea Lui, Se afla adesea în rugăciune serioasă. El nu mergea totdeauna pe Muntele Măslinilor, pentru că ucenicii Lui aflaseră locul Lui favorit, şi adesea Îl urmau. El a ales liniştea nopţii, când n-avea să fie întrerupt. Isus putea să-i vindece pe bolnavi şi să-i învie pe morţi. El Însuşi era un izvor de binecuvântare şi tărie. El a poruncit chiar şi furtunilor, şi acestea au

29

ascultat de El. N-a fost întinat de stricăciune, era străin faţă de păcat; totuşi, S-a rugat, şi încă des şi cu strigăte puternice şi lacrimi. S-a rugat pentru ucenicii Săi şi pentru Sine, identificându-Se astfel cu nevoile noastre, cu slăbiciunile noastre şi cu neajunsurile noastre, care sunt atât de obişnuite la oameni. El a fost un mare petiţionar, neavând pasiunile firii noastre căzute, dar înconjurat de infirmităţi asemănătoare, ispitit în toate privinţele, cum suntem şi noi. Isus a îndurat chinul care necesita ajutor şi sprijin de la Tatăl Său.Hristos este exemplul nostru. Sunt slujitorii lui Hristos ispitiţi şi loviţi cu furie de Satana? Tot aşa a fost şi El, care n-a cunoscut păcat. În aceste ceasuri de suferinţă El S-a întors spre Tatăl Său. El a venit pe pământ, ca să poată oferi o cale pe care noi să putem găsi har şi putere spre a-i ajuta în orice vreme pe cei în nevoie, urmând exemplul Lui în rugăciune serioasă. Dacă slujitorii lui Hristos vor să imite acest model, ei vor fi umpluţi cu Duhul Lui, şi îngerii le vor sluji.Îngerii I-au slujit lui Isus, totuşi, prezenţa lor n-a făcut ca viaţa Lui să fie o viaţă comodă, eliberată de conflicte severe şi de ispitiri feroce. El a fost ispitit în toate privinţele cum suntem şi noi, dar fără păcat. Dacă pastorii, în timp ce sunt angajaţi în lucrarea pe care El a hotărât-o ca ei s-o facă, au necazuri, încurcături şi ispitiri, să fie oare descurajaţi când ştiu că este Unul care a îndurat toate acestea înainte de ei? Să părăsească ei încrederea, pentru că nu realizează tot ceea ce aşteaptă de la munca lor? Hristos a lucrat cu zel pentru poporul Lui; dar eforturile Lui au fost dispreţuite chiar de către cei pe care a venit să-i salveze şi ei L-au dat la moarte pe El, care venise să le dea viaţă.Există un mare număr de pastori, dar o mare lipsă de lucrători. Lucrătorii, conlucrătorii cu Dumnezeu, au un simţământ al sfinţeniei lucrării şi al severelor conflicte cu care trebuie să se confrunte, pentru ca să o ducă mai departe cu succes. Lucrătorii nu vor slăbi şi nu se vor descuraja, având în vedere lucrarea, oricât de grea ar putea fi. În epistola către Romani, Pavel spune: "Deci fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos. Lui îi datorăm faptul că, prin credinţă, am intrat în această stare de har în care suntem; şi ne bucurăm în nădejdeaslavei lui Dumnezeu. Ba mai mult, ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre, căci ştim că necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea. Însă nădejdea aceasta nu înşeală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat" (Rom. 5,1-5). În El sunt toate comorile, înţelepciunea şi cunoştinţa. Noi n-avem scuză, dacă nu ne folosim de bogatele provizii făcute pentru noi, ca să nu ducem lipsă de nimic. Darea înapoi de la greutăţi, văicăreala în suferinţă îi face pe slujitorii lui Dumnezeu să fie slabi şi fără eficienţă în purtarea răspunderilor şi a poverilor.Toţi cei care stau neclintiţi în fruntea bătăliei trebuie să simtă lupta specială a lui Satana dusă împotriva lor. Când îşi dau seama de atacurile lui, ei vor fugi la Fortăreaţă. Ei simt nevoia de o putere specială de la Dumnezeu şi muncesc în puterea Lui; de aceea, biruinţele pe care le câştigă nu-i înalţă pe ei, ci îi conduc prin credinţă să se sprijine şi mai sigur pe Cel Puternic. În inimile lor, este trezită o adâncă şi înflăcărată recunoştinţă faţă de Dumnezeu, şi ei se bucură în suferinţa pe care o experimentează când sunt apăsaţi de vrăjmaş. Aceşti slujitori binevoitori câştigă o experienţă şi formează un caracter care va onora cauza lui Dumnezeu.Timpul de faţă este un timp de privilegiu solemn şi răspundere sacră pentru slujitorii lui Dumnezeu. Dacă aceste răspunderi sunt respectate cu credincioşie, mare va fi răsplata slujitorului credincios când Stăpânul va spune: "Dă-ţi socoteală de isprăvnicia ta". Truda zeloasă, lucrarea neegoistă, efortul răbdător şi stăruitor îi vor fi răsplătite din belşug; Isus va zice: "De acum încolo nu vă mai numesc servi, ci prieteni, oaspeţi". Aprobarea Stăpânului nu este dată pentru mărimea lucrării îndeplinite, pentru că au fost câştigate multe lucruri, ci din cauza credincioşiei chiar în puţine lucruri. Nu rezultatele mari pe care le obţinem, ci motivele din care acţionăm au valoare înaintea lui Dumnezeu. El preţuieşte bunătatea şi credincioşia mai mult decât mărimea lucrării îndeplinite.Mi-a fost arătat că mulţi sunt în cel mai mare pericol de a nu reuşi să-şi desăvârşească sfinţirea în temere de Domnul. Pastorii sunt în pericol de a-şi pierde propriile lor suflete. Unii dintre cei care au predicat altora vor fi respinşi, pentru că nu şi-au desăvârşit un caracter creştin. În lucrarea lor, ei n-au salvat suflete, şi nici chiar pe ale lor n-au reuşit să le salveze. Ei nu văd importanţa cunoaşterii de sine şi a stăpânirii de

30

sine. Ei nu veghează şi nu se roagă, ca să nu cadă în ispită. Dacă ar veghea, ei ar ajunge să-şi cunoască punctele slabe în care sunt atacaţi, cel mai probabil, de ispită. Prin priveghere şi rugăciune, punctele lor cele mai slabe pot să fie în aşa fel păzite, încât să devină cele mai puternice, şi ei pot să întâmpine ispita fără să fie biruiţi. Fiecare urmaş al lui Hristos trebuie să se cerceteze zilnic, pentru ca să ajungă să-şi cunoască perfect propria lui purtare. Aproape la toţi există o neglijare a cercetării de sine. Această neglijare este extrem de periculoasă pentru cel care mărturiseşte a fi purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu, care ocupă înfricoşata poziţie de răspundere ca primitor al cuvintelor lui Dumnezeu spre a le prezenta poporului Său. Conduita zilnică a unei astfel de persoane are mare influenţă asupra altora. Dacă n-are nici un succes în muncă, el îi aduce pe convertiţi la propriul lui nivel inferior, şi rar se-ntâmplă ca ei să se ridice mai sus. Căile pastorului lor, cuvintele lui, gesturile şi manierele lui, credinţa lui, evlavia lui sunt considerate ca model de către toţi adventiştii, păzitori ai Sabatului, şi, dacă ei îl imită pe el, care i-a învăţat adevărul, cred că îşi fac toată datoria.Există multe în conduita unui pastor pe care el le poate îmbunătăţi. Mulţi văd şi simt lipsa lor, totuşi par să nu-şi dea seama de influenţa pe care o exercită. Ei sunt conştienţi de acţiunile lor când le aduc la îndeplinire, dar îngăduie ca ele să dispară din memorie, şi de aceea nu se schimbă. Dacă pastorii ar face din acţiunile fiecărei zile un subiect de atentă cugetare şi verificare deliberată, cu scopul de a face cunoştinţă cu obiceiurile vieţii lor, ei s-ar cunoaşte pe ei înşişi mai bine. Printr-o examinare amănunţită a vieţii lor zilnice în toate împrejurările, ei ar cunoaşte motivele lor şi principiile care îi pun în mişcare. Această revizuire zilnică a faptelor noastre, spre a vedea dacă conştiinţa le aprobă sau le condamnă, este necesară pentru toţi care doresc să ajungă la desăvârşirea caracterului creştin. Multe fapte care trec drept fapte bune, chiar fapte de binefacere, când sunt cercetate îndeaproape, se constată că au fost sugerate de motive greşite. Mulţi primesc aplauze pentru virtuţi pe care nu le au. Cercetătorul de inimi examinează motivele şi, adesea, faptele care sunt mult aplaudate de oameni sunt înregistrate de El, ca izvorând din motive egoiste şi ipocrizie josnică. Fiecare faptă din viaţa noastră, fie că este excelentă şi vrednică de laudă, sau merită dezaprobare, este judecată de cercetătorul inimilor după motivele care au pus-o în mişcare.Chiar unii pastori care apără Legea lui Dumnezeu se cunosc doar puţin pe ei înşişi. Ei nu meditează şi nu-şi cercetează motivele. Ei nu-şi văd greşelile şi păcatele, pentru că nu au o privire serioasă şi hotărâtă asupra vieţii, faptelor şi caracterului lor, separat şi ca întreg, spre a le compara cu sfânta Lege a lui Dumnezeu. Cerinţele Legii, în realitate, nu sunt înţelese de ei, şi trăiesc zilnic călcând spiritul acelei Legi pe care ei mărturisesc că o respectă. "Prin Lege", zice Pavel, "vine cunoştinţa deplină a păcatului". "Păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege. De pildă, n-aş fi cunoscut pofta, dacă Legea nu mi-ar fi spus: 'Să nu pofteşti'"(Rom.3,20.7.7). Unii dintre cei care lucrează prin cuvânt şi învăţătură n-au o înţelegere practică a Legii lui Dumnezeu şi a sfintelor ei cerinţe, sau a ispăşirii lui Hristos. Înainte ca ei să-i poată converti pe păcătoşi, trebuie ca ei înşişi să se convertească.Oglinda credincioasă, care ar descoperi defectele de caracter, este neglijată; de aceea există meteahnă şi păcat şi sunt evidente pentru alţii, chiar dacă nu sunt înţelese de către cei care sunt greşiţi. Păcatul odios al egoismului există în mare măsură, chiar şi la unii care mărturisesc a fi devotaţi lucrării lui Dumnezeu. Dacă ei ar compara caracterul lor cu cerinţele Lui, mai ales cu standardul cel mare, Legea Lui cea sfântă, dreaptă şi bună, ei ar constata, dacă sunt cercetători drepţi şi cinstiţi, că au lipsuri enorme. Dar unii nu sunt dispuşi să privească prea departe, sau destul de adânc, spre a vedea stricăciunea inimilor lor. Ei au lipsuri în foarte multe privinţe; totuşi, rămân în voită ignoranţă faţă de vina lor, şi sunt atât de absorbiţi de purtarea de grijă a propriilor lor interese, încât lui Dumnezeu nu-I mai dau nici o atenţie.Unii nu sunt evlavioşi din fire, şi de aceea ar trebui încurajat şi cultivat obiceiul examinării îndeaproape a vieţii şi motivelor lor, şi mai ales obiceiul de a nutri iubire pentru exerciţii religioase şi pentru iubirea în taină. Adesea, ei sunt auziţi vorbind despre îndoieli şi necredinţă şi stăruind asupra extraordinarelor lupte pe care le-au avut cu simţăminte infidele. Ei stăruie asupra influenţelor descurajatoare, care afectează în aşa fel credinţa, speranţa şi curajul lor, privind adevărul şi succesul final al lucrării şi cauzei în care sunt angajaţi, ca şi când ar face o virtute specială, ca să fie găsiţi de partea celor care se îndoiesc. Uneori, par a se bucura, într-adevăr, învârtindu-se în jurul poziţiei celor necredincioşi şi întărind necredinţa lor cu

31

fiecare împrejurare pe care o pot aduna ca o scuză pentru întunecimea lor. Acestora le-aş spune: Ar fi mai bine să coborâţi de îndată şi să părăsiţi zidurile Sionului, până ce veţi deveni bărbaţi convertiţi şi creştini buni. Înainte să vă luaţi răspunderea de a deveni pastori, vouă vi se cere, din partea lui Dumnezeu, să vă despărţiţi de iubirea de lume. Răsplata celor care continuă în această poziţie de îndoială va fi cea dată fricoşilor şi necredincioşilor.Dar care este motivul acestor îndoieli, acestei întunecimi şi necredinţe?Răspund: Oamenii aceştia nu stau bine cu Dumnezeu. Ei nu-şi tratează cinstit şi sincer sufletele. Nu s-au despărţit de tot egoismul, de păcat şi de păcătoşi. N-au ajuns să studieze viaţa de lepădare de sine, de sacrificiu de sine a Domnului nostru să imite exemplul Lui de curăţire, devoţiune şi sacrificiu de sine. Păcatul care înfăşoară aşa de uşor a fost întărit prin satisfacerea lui. Prin propria lor neglijenţă şi păcat, ei s-au despărţit de societatea divinului Învăţător, şi El Se află înaintea lor la distanţa unei călătorii de o zi. Ei îi au în societatea lor pe cei indolenţi, leneşi, decăzuţi, necredincioşi, nerespectuoşi, nerecunoscători, nesfinţi şi pe însoţitorii lor, îngerii cei răi. Este de mirare că aceştia sunt în întuneric sau că au îndoieli privind învăţătura? "Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască... învăţătura." (Ioan 7,17). El va ajunge să cunoască cu siguranţă tot ce se spune în legătură cu acest subiect. Această făgăduinţă ar trebui să alunge toate îndoielile şi întrebările. Ceea ce aduce îndoieli este despărţirea de Hristos. El este urmat de cei serioşi, cinstiţi, sinceri, credincioşi, umili, blânzi, iluminaţi, curăţiţi şi păziţi: pentru că sunt legaţi de cer.Nu trebuie să se ceară o mai mare dovadă că o persoană este la mare depărtare de Isus şi trăieşte cu neglijarea rugăciunii în taină, neglijând evlavia personală, decât faptul că discută astfel îndoielile şi necredinţa, pentru că mediul lui înconjurător nu-i este favorabil. Astfel de persoane n-au religia curată, neîntinată, a lui Hristos. Ei au un material fals, pe care procesul de curăţire îl va mistui cu desăvârşire, ca rugină. De îndată ce Dumnezeu îi încearcă şi pune la probă credinţa lor, ei se îndoiesc, slăbesc, mergând când pe o cale, când pe alta. Ei nu au adevăratul material, avut de Pavel, care se putea bucura în suferinţă, pentru că "necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea. Însă nădejdea aceasta nu înşeală, pentru cădragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Dumnezeul Sfânt, care ne-a fost dat." (Romani 5,3-5). Ei au o religie de circumstanţă. Dacă toţi din jurul lor sunt tari în curaj şi credinţa în succesul final al soliei îngerului al treilea, şi împotriva lor nu este adusă nici o influenţă specială, atunci se pare că ei au ceva credinţă. Dar de îndată ce adversitatea începe să se abată asupra cauzei şi lucrarea merge greu, fiind nevoie de ajutorul fiecăruia, aceste suflete sărmane, cu toate că pot să mărturisească a fi slujbaşi ai Evangheliei, aşteaptă ca totul să se prăbuşească.Dacă apare apostazia, şi se manifestă răzvrătire, nu-i veţi auzi spunând, în alese cuvinte de încurajare şi înviorare: Fraţilor, nu vă pierdeţi curajul; aveţi curaj. "Totuşi temelia cea tare a lui Dumnezeu stă nezguduită, având pecetea aceasta: 'Domnul cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui'." (2 Tim. 2,19). Bărbaţii care sunt afectaţi în felul acesta de împrejurări trebuie să rămână la casele lor şi să folosească puterea lor fizică şi mentală în poziţii de mai mică răspundere, unde nu vor fi expuşi să întâmpine o opoziţie atât de puternică. Dacă totul merge bine, ei pot fi socotiţi bărbaţi foarte buni şi consacraţi. Dar aceştia nu sunt cei pe care Stăpânul vrea să-i trimită în lucrarea Sa, pentru că acestora li se împotrivesc cei care sunt trimişii lui Satana, iar Satana şi oştirea îngerilor lui cei răi va fi angajată împotriva lor. Dumnezeu a luat măsuri pentru cei pe care i-a chemat El să facă lucrarea Lui, pentru ca ei să iasă biruitori din orice luptă.Domnul, vorbind prin Pavel (Efeseni 6,10-18), ne spune cum să ne înarmăm împotriva lui Satana şi a trimişilor lui: "Încolo, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept uneltirilor diavolului. Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi a sângelui, ci împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în locurile cereşti. De aceea, luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea, şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul. Staţi gata, dar având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii, având picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Faceţi în toată vremea,

32

prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la acestea, cu toată stăruinţa, şi rugăciune pentru toţi sfinţii."Noi suntem angajaţi într-o lucrare înaltă şi sacră. Cei care mărturisesc că sunt chemaţi să-i înveţe adevărul pe cei ce stau în întuneric nu trebuie să fie ei înşişi oameni ai necredinţei şi întunericului. Ei trebuie să trăiască alături de Dumnezeu, unde pot fi lumină în Domnul. Motivul pentru care nu sunt aşa ceva este că ei înşişi nu ascultă de Cuvântul lui Dumnezeu; de aceea sunt exprimate îndoieli şi descurajări când ar trebui să se audă numai cuvinte de credinţă şi bucurie sfântă.Religia este cea care ajută la nevoie; o convorbire zilnică cu Dumnezeu, un interes neîmpărţit şi neegoist în lucrarea Lui. Trebuie să aibă loc o umilire de sine, să fie îndurată orice gelozie, bănuială rea, invidie, ură, răutate şi necredinţă. Este nevoie de o schimbare totală. Unii au pierdut din vedere modelul nostru, Omul suferind de pe Golgota. În slujba Lui, nu trebuie să ne aşteptăm la comoditate, cinste sau măreţie în această viaţă; pentru că El, Maiestatea cerului, nu le-a primit. "Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa". "El era străpuns pentru fărădelegile noastre, zdrobit pentru păcatele noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, şi, prin rănile lui, suntem tămăduiţi." (Is.53,3.5). Cu acest exemplu în faţa noastră, vom alege oare să evităm crucea şi să fim legănaţi încoace şi încolo de împrejurări? Să fie oare aprins zelul nostru şi înflăcărarea noastră numai când suntem înconjuraţi de cei care sunt treji şi zeloşi în lucrarea şi cauza lui Dumnezeu?Nu putem sta cu credinţă în Dumnezeu, fie oricât de neplăcute şi descurajatoare toate cele ce ne înconjoară? "Deci, ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care-i socoteşte neprihăniţi! Cine-i va osândi? Hristos a murit! Ba mai mult, el a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu, şi mijloceşte pentru noi! Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? După cum este scris: Din pricina ta suntem daţi morţii toată ziua; suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat. Totuşi, în toate aceste lucruri, noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit. Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru."(Romani 8,31-39)Mulţi pastori n-au un interes neîmpărţit în lucrarea lui Dumnezeu. Ei au investit numai puţin în cauza Lui, şi pentru că au acumulat atât de puţin în înaintarea adevărului, sunt ispitiţi uşor să privească şi să înainteze spre cauza lui Dumnezeu. Nu sunt stabili, întăriţi, consolidaţi. Cel care îşi cunoaşte bine caracterul, care are cunoştinţă de păcatul pe care îl înfăşoară aşa de lesne, şi ispitele care, cel mai probabil, îl vor birui, nu trebuie să se expună fără a fi nevoie şi să invite ispita, aşezându-se pe terenul duşmanului. Dacă îl cheamă datoria acolo unde împrejurările nu sunt favorabile, el va avea ajutor special de la Dumnezeu, şi astfel va merge complet echipat pentru lupta cu vrăjmaşul. Cunoaşterea de sine îi va salva pe mulţi de căderea în ispite cumplite şi îi ocoleşte pe mulţi de o înfrângere ruşinoasă. Pentru ca să ajungem să ne cunoaştem, este important ca, în mod fidel, să cercetăm motivele şi principiile comportamentului nostru, comparând acţiunile noastre cu standardul datoriei descoperit în Cuvântul lui Dumnezeu. Pastorii trebuie să încurajeze şi să cultive binefacerea.Mi-a fost arătat că unii, care au fost angajaţi la serviciul nostru de publicaţii, la Institutul nostru de Sănătate sau în pastoraţie, au lucrat numai pentru salariu. Sunt şi excepţii; nu sunt toţi vinovaţi în această privinţă, dar numai puţini se pare că au înţeles că ei trebuie să dea socoteală de isprăvnicia lor. Mijloace care au fost consacrate lui Dumnezeu pentru înaintarea cauzei Sale au fost risipite. Familii sărace, care au experimentat influenţa simţitoare a adevărului şi care de aceea îl preţuiesc şi au fost recunoscători faţă de Dumnezeu pentru el, au socotit că puteau şi trebuia să se lipsească chiar şi de cele necesare vieţii pentru a aduce darurile lor pentru tezaurul Domnului. Unii s-au lipsit de piese de îmbrăcăminte, de care aveau într-adevăr nevoie spre a se simţi bine. Alţii au vândut singura lor vacă şi banii astfel primiţi i-au consacrat lui Dumnezeu. În sinceritatea sufletelor lor, cu multe lacrimi de recunoştinţă, pentru că a fost privilegiul lor să facă acest lucru pentru cauza lui Dumnezeu, ei s-au plecat înaintea Domnului cu darurile lor şi au invocat binecuvântarea Sa asupra lor, când le-au trimis, rugându-se ca ele să poată fi mijloacele de ducere a

33

cunoştinţei adevărului sufletelor din întuneric. Mijloacele consacrate în felul acesta n-au fost întotdeauna folosite aşa cum le-au destinat donatorii jertfitori de sine. Oameni lacomi, egoişti, neavând spiritul tăgăduirii de sine sau al jertfei de sine, au mânuit cu necredincioşie banii astfel aduşi în trezorerie; şi ei au jefuit tezaurul lui Dumnezeu, primind bani pe care nu i-au câştigat prin muncă corectă. Administrarea lor neconsacrată şi nesăbuită a cheltuit şi a risipit bani care I-au fost consacraţi lui Dumnezeu, cu rugăciuni şi lacrimi.Mi-a fost arătat că îngerul raportor face o înregistrare fidelă a fiecărui dar dedicat lui Dumnezeu şi pus în trezorerie, precum şi a rezultatului final al mijloacelor astfel date.Dumnezeu ia cunoştinţă de fiecare bănuţ consacrat cauzei Sale şi de bună-voinţa sau repulsia dătătorului. Motivul dăruirii este înregistrat de asemenea. Cei jertfitori de sine şi consacraţi, care Îi redau lui Dumnezeu lucrurile care sunt ale Lui, când El le cere de la ei, vor fi răsplătiţi după faptele lor. Chiar dacă mijloacele consacrate astfel vor fi greşit folosite, astfel încât ele nu îndeplinesc scopul avut în vedere de dăruitor - spre slava lui Dumnezeu şi salvarea de suflete - cei care au făcut sacrificiile cu sinceritate de suflet, vizând numai slava lui Dumnezeu, nu-şi vor pierde răsplata.Celor care au dat o rea întrebuinţare mijloacelor dedicate lui Dumnezeu, li se va cere să dea socoteală de isprăvile lor. Unii, în mod egoist, au pus mâna pe bani în iubirea lor după câştig. Alţii n-au o conştiinţă sensibilă; ea a devenit veştedă printr-o îndelungată nutrire a egoismului. Ei privesc la lucrurile sfinte şi veşnice dintr-un punct de vedere josnic. Printr-o îndelungată continuare a unei căi greşite, sensibilităţile lor morale par paralizate. Pare imposibil a-şi ridica vederile şi simţămintele la Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă nu are loc o schimbare totală, prin înnoirea minţii, această grupă nu va găsi nici un loc în cer. Cei care au urmat calea egoismului şi a greşelii, neprivind ca sacră nici chiar vistieria lui Dumnezeu, nu pot aprecia curăţenia şi sfinţenia celor sfinţi din Împărăţia Cerurilor, sau valoarea bogăţiei de slavă, răsplata cea veşnică, păstrată pentru credincioşii biruitori. Mintea lor a urmat atât de mult pe o cale egoistă şi josnică, încât ei nu mai pot aprecia lucrurile veşnice. Ei nu preţuiesc mântuirea. Pare imposibil să-şi mai înalţe mintea sau să preţuiască cum trebuie planul de mântuire sau valoarea ispăşirii. Interesele egoiste au absorbit întreaga lor fiinţă; ca o rocă magnetică, ei îşi ţin mintea şi afecţiunile legate de un nivel inferior. Unele dintre aceste persoane nu vor ajunge niciodată la desăvârşirea caracterului creştin, pentru că nu văd valoarea şi necesitatea unui astfel de caracter. Mintea lor nu poate fi înălţată aşa, încât să fie încântaţi de sfinţenie. Iubirea de sine şi interese egoiste le-au cuprins în aşa măsură caracterul, încât ei nu pot să deosebească cele sacre şi veşnice, de cele obişnuite. Cauza lui Dumnezeu şi vistieria Lui nu sunt pentru ei mai sacre decât afacerile obişnuite sau banii dedicaţi scopurilor lumeşti.În privinţa aceasta, datoria morală este obligatorie pentru toţi cei care mărturisesc a fi urmaşi ai lui Hristos. Dumnezeu specifică datoria lor faţă de semeni: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi." Prin neluarea în seamă a dreptăţii, a milei şi a bunăvoinţei faţă de semenii lor, unii şi-au împietrit inima atât de mult, încât pot merge liniştiţi mai departe şi pot să-L jefuiască chiar pe Dumnezeu, fără mustrare de conştiinţă. Îşi închid aceştia ochii şi faţă de faptul că Dumnezeu cunoaşte, că El citeşte fiecare acţiune şi motiv care i-a împins să le facă? Răsplata Lui este cu El, şi lucrarea Lui înaintea Sa, ca să dea fiecăruia după cum va fi fapta lui. Fiecare faptă bună şi fiecare faptă rea, şi influenţa lor asupra altora, sunt scoase la iveală de Cercetătorul inimilor, pentru care fiecare secret este descoperit. Şi răsplata va fi după motivele care au împins la acţiune.Cu toate avertizările şi mustrările repetate, pe care li le-a trimis Domnul, cei care au ocupat poziţii de răspundere au urmat pe propria lor cale şi au fost călăuziţi de judecata lor nesfinţită, iar, drept urmare, cauza lui Dumnezeu a suferit şi sufletele au fost îndepărtate de adevăr. Toţi care se fac astfel vinovaţi vor fi confruntaţi cu un raport înspăimântător în ziua răsplătirii finale. Dacă ei vor fi vreodată mântuiţi, aceasta nu va fi printr-un efort obişnuit din partea lor; viaţa lor din trecut trebuie văzută de ei şi răscumpărată. Dacă această lucrare este începută cu sinceritate şi urmată cu perseverenţă şi ardoare asiduă, ea va reuşi pe deplin; dar mulţi nu vor reuşi, pentru că zelul cu care au început lucrarea se stinge datorită apatiei şi nepăsării. La început, eforturile lor sunt bune, pentru că ei au un oarecare simţământ al situaţiei lor; dar ei caută să uite trecutul şi trec peste el, fără să îndepărteze pietrele de poticnire şi fără să facă o lucrare conştiincioasă. Pocăinţa lor nu este o adevărată părere de rău, pentru că prin influenţa lor Dumnezeu a fost

34

dezonorat şi suflete pentru care a murit Hristos au fost pierdute. Ei fac eforturi spasmodice şi dau pe faţă mare emoţie; dar faptul că eforturile încetează, că această emoţie trece şi este urmată de nepăsare apatică, dovedeşte că Dumnezeu n-a participat întru-totul la lucrare. Simţămintele au acţionat pentru un timp, dar lucrarea n-a pătruns destul de adânc spre a schimba principiile care guvernează acţiunile lor. Ei sunt tot atât de expuşi să apuce din nou pe aceeaşi cale rea, cum au fost la început; pentru că n-au putere să se împotrivească vicleniilor lui Satana, ci sunt expuşi înşelăciunilor lui.Viaţa unui creştin adevărat este mereu spre înainte. Nu există stat pe loc, nici întoarcere. Este privilegiul vostru să "vă umpleţi de cunoştinţa voinţei Lui, în orice fel de înţelepciune şi pricepere duhovnicească; pentru ca astfel să vă purtaţi într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiţi plăcuţi în orice fel de lucru: aducând roade în tot felul de fapte bune, şi crescând în cunoştinţa lui Dumnezeu: întăriţi cu toată puterea, potrivit cu tăria slavei Lui, pentru orice răbdare şi îndelungă răbdare, cu bucurie, mulţumind Tatălui, care v-a învrednicit să aveţi parte de moştenirea sfinţilor în lumină."(Col.1,9-12)Eu îi rog stăruitor mai ales pe cei care slujesc Cuvântul şi învăţătura să se predea lui Dumnezeu, fără rezerve. Consacraţi-I Lui viaţa voastră şi fiţi într-adevăr pildă pentru turmă. Să nu mai fiţi mulţumiţi a rămâne pitici în lucrurile spirituale. Ţinta voastră să nu fie mai mică decât desăvârşirea caracterului creştin.Faceţi ca viaţa voastră să fie altruistă şi nevinovată, ca ea să poată fi mereu o mustrare vie pentru cei care sunt egoişti şi ale căror afecţiuni par să fie pentru comoara pământească. Dumnezeu îngăduie să puteţi fi întăriţi, după bogăţia slavei Sale, "în putere, prin duhul Lui, în omul dinăuntru, aşa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă; pentru ca, având rădăcina şi temelia pusă în dragoste, să puteţi pricepe împreună cu toţi sfinţii care este lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să ajungeţi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu."(Efeseni 3,16-19) T2 499- 522

Obiceiul de a te gândi la relele ce vor veni este neînţelept şi necreştinesc. Făcând astfel, nu ne vom bucura de binecuvântările oferite şi nu vom folosi ocaziile prezente. Domnul ne cere să ne îndeplinim îndatoririle zilei de astăzi şi să suportăm încercările ei. Noi trebuie să veghem astăzi ca nu cumva să greşim în cuvânt sau faptă. Noi trebuie să lăudăm astăzi şi să onorăm pe Dumnezeu. Prin exercitarea unei credinţe vii astăzi, noi vom putea să biruim pe vrăjmaş. Noi trebuie să căutăm pe Dumnezeu astăzi şi să fim hotărâţi să nu ne oprim satisfăcuţi, fără prezenţa Lui. Noi trebuie să veghem şi să ne rugăm ca şi când aceasta ar fi ultima zi ce ne mai este dată. Cât de intensă şi plină de zel ar fi viaţa noastră! Cât de strâns am urma noi atunci pe Isus în tot ceea ce spunem şi facem!Sunt puţini aceia care apreciază cum se cuvine şi folosesc preţiosul privilegiu al rugăciunii. Noi trebuie să mergem la Domnul Isus şi să-I spunem toate nevoile noastre. Noi trebuie să-I prezentăm micile noastre griji şi nedumeriri, ca şi marile noastre necazuri. Orice probleme s-ar ivi, care ne-ar tulbura sau ne-ar întrista, să venim cu ele la Domnul, în rugăciune. Când simţim că avem nevoie de prezenţa Domnului Hristos la fiecare pas, atunci Satana va avea puţine ocazii să vină cu ispitele lui. Efortul său studiat este acela de a ne ţine departe de cel mai bun şi cel mai înţelegător prieten al nostru. N-ar trebui să avem alt confident, decât pe Domnul Isus. Noi putem să împărtăşim cu El tot ce avem în inimile noastre.Fraţi şi surori, când vă adunaţi pentru a vă închina, să credeţi că Isus Se întâlneşte cu voi; să credeţi că El este binevoitor să vă binecuvânteze. Întoarceţi-vă ochii de la voi; priviţi la Isus, vorbiţi despre dragostea Lui inegalabilă. Privind la El, vă veţi schimba, făcându-vă asemenea Lui. Când vă rugaţi, fiţi scurţi şi la subiect. Nu ţineţi o predică Domnului în rugăciunea voastră lungă. Cereţi pâinea vieţii aşa cum un copil flămând cere pâine de la tatăl său pământesc. Dumnezeu va revărsa asupra noastră orice binecuvântare de care avem nevoie, dacă cerem de la El în simplitate şi credinţă.Rugăciunile înălţate de pastori înainte de predica lor sunt în mod frecvent lungi şi nepotrivite. Ei cuprind o mulţime de subiecte ce nu au nici o legătură cu nevoile ocaziei respective sau cu nevoile oamenilor. Astfel de rugăciuni sunt potrivite a fi înălţate în cămăruţă, dar nu în public. Ascultătorii obosesc şi doresc ca pastorul să încheie. Fraţilor, purtaţi pe oameni cu voi în rugăciune. Mergeţi la Mântuitorul vostru în

35

credinţă, spuneţi-I cu ocazia aceea tot ce aveţi nevoie. Lăsaţi ca fiinţa să se înalţe spre Dumnezeu cu o dorinţă puternică pentru binecuvântarea necesară pentru acel timp.Rugăciunea este exerciţiul cel mai sfânt pentru suflet. Ea trebuie să fie sinceră, smerită, călduroasă - dorinţa unei inimi renăscute, rostite în prezenţa unui Dumnezeu Sfânt. Când cel care se roagă simte că se află în prezenţa Divinităţii, eul va fi iertat. El nu va avea dorinţa să etaleze talentul omenesc; el nu va căuta să placă urechii omeneşti, ci să obţină binecuvântarea după care tânjeşte sufletul.Dacă am crede pe Domnul pe cuvânt, ce binecuvântări am avea. O, dacă ar fi rugăciuni mai fierbinţi, mai eficiente! Domnul Hristos va fi ajutorul tuturor acelora care-l caută cu credinţă. T5 201 - 202

În unele comunităţi, conducătorul nu are calificările necesare pentru a-i instrui pe membrii comunităţii să lucreze în via Domnului. N-au fost folosite tactul şi judecata pentru a păstra un interes viu în lucrarea lui Dumnezeu. Conducătorul este moale şi plictisitor; vorbeşte prea mult şi face rugăciuni prea lungi în adunările publice. El nu are acea legătură vie cu Dumnezeu, care i-ar putea da o experienţă nouă, proaspătă.Conducătorii comunităţilor din orice loc ar trebui să fie sinceri, plini de zel şi de interese neegoiste, bărbaţi ai lui Dumnezeu care pot să modeleze lucrarea cum se cuvine. Ei ar trebui să-şi înalţe cererile la Dumnezeu în credinţă. Ei îşi pot consacra tot timpul pe care-l doresc rugăciunii personale în cămăruţă, dar,în public, rugăciunile şi mărturia lor să fie scurte şi la subiect. Rugăciunile lungi, uscate, precum şi predicile lungi ar trebui să fie evitate. Dacă fraţii şi surorile vor avea de spus ceva care ar trezi şi ar întări pe alţii, lucrul acesta trebuie să fie mai întâi în inimile lor. Ei trebuie să fie zilnic legaţi de Dumnezeu, aprovizionându-se din depozitul Său inepuizabil, scoţând de acolo lucruri vechi şi noi. Dacă propriul lor suflet a fost reînsufleţit de Duhul lui Dumnezeu, ei vor bucura, întări şi încuraja pe alţii. Dar dacă n-au băut ei înşişi din izvorul viu al mântuirii, nu vor şti cum să-i conducă pe alţii acolo.Necesitatea unei religii practice trebuie să le fie imprimată acelora care acceptă teoria adevărului. Pastorii trebuie să-şi păstreze propria lor fiinţă în iubirea lui Dumnezeu şi apoi să transmită şi altora nevoia unei consacrări personale, a unei convertiri personale. Toţi trebuie să capete o experienţă personală; ei trebuie să-L aibă pe Hristos în inimă, Spiritul Său să le controleze sentimentele sau, de nu, mărturisirea lor de credinţă nu va avea nici o valoare şi starea lor va fi cu mult mai rea decât dacă n-ar fi auzit niciodată adevărul.Astfel de aranjamente trebuie făcute pentru grupe mici care acceptă adevărul şi care vor asigura prosperitatea comunităţii şi a bisericii. Cineva să fie numit să conducă pentru o săptămână sau o lună, apoi un altul pentru câteva săptămâni; şi în felul acesta, diferite persoane pot fi înrolate în lucrare, iar după o încercare corespunzătoare, cineva să fie ales prin votul comunităţii spre a fi recunoscut drept conducător, dar niciodată să nu fie, totuşi, ales pentru mai mult de un an. Apoi poate fi ales un altul sau unul poate să fie reales dacă lucrarea şi slujirea lui s-au dovedit a fi o binecuvântare pentru biserică. Acelaşi principiu ar trebui să fie urmat în alegerea bărbaţilor pentru poziţii de răspundere, ca de exemplu în birourile Conferinţei. Bărbaţi care n-au fost puşi la probă n-ar trebui să fie aleşi ca preşedinţi de Conferinţă. Mulţi dau greş în a folosi un discernământ cuvenit în aceste probleme importante, în care sunt cuprinse interese veşnice.Noi mărturisim a fi depozitari ai Legii lui Dumnezeu; pretindem că avem o mare lumină şi că tindem spre un standard mai înalt decât al altor oameni de pe pământ; de aceea, trebuie să dăm pe faţă o mai mare desăvârşire de caracter şi o consacrare mai plină de zel. Solia cea mai solemnă a fost încredinţată celor care au primit lucrarea adevărului prezent. Lumina noastră ar trebui să strălucească pe calea celor care sunt în întuneric. Ca membri ai bisericii vizibile şi lucrători în via Domnului, toţi cei care mărturisesc a fi creştini ar trebui să facă tot ce le stă în putere pentru a păstra pacea, armonia şi iubirea în biserică. Să reţinem rugăciunea Domnului Hristos: „Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca toţi să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis”. Unitatea bisericii este dovada convingătoare că Dumnezeu L-a trimis pe Domnul Isus în lume ca Răscumpărător. Acesta este un argument pe care cei lumeşti nu-l pot combate. De aceea, Satana lucrează continuu să împiedice, să strice

36

această unire şi armonie, pentru ca cei necredincioşi, văzându-i pe cei care părăsesc biserica, văzând cearta şi lupta dintre cei care se numesc creştini, să se dezguste de religie şi să fie întăriţi în necredinţa lor. Dumnezeu este dezonorat de cei care mărturisesc adevărul,în timp ce sunt în dezacord şi în vrăjmăşie unul cu altul. Satana este marele acuzator al fraţilor şi toţi cei care se angajează în această lucrare sunt înrolaţi în slujba sa.Noi mărturisim că avem mai mult adevăr decât alte denominaţiuni; şi cu toate acestea, dacă acest fapt nu duce la o mai mare consacrare, la o viaţă mai pură şi mai sfântă, atunci la ce ne foloseşte aceasta? Ar fi mai bine pentru noi să nu fi văzut niciodată lumina adevărului decât să-l mărturisim, dar să nu fim sfinţiţi prin el.Pentru a determina cât de importante sunt interesele cuprinse în convertirea sufletului de la apostazie la adevăr, trebuie să apreciem valoarea nemuririi; trebuie să ne dăm seama cât de groaznice sunt durerile morţii a doua; trebuie să înţelegem câtă onoare şi slavă îi aşteaptă pe cei răscumpăraţi şi să înţelegem ce înseamnă a trăi în prezenţa Lui, care a murit ca să-l înalţe şi să-l înnobileze pe om şi să dea biruitorului o diademă regală.Valoarea unui suflet nu poate fi pe deplin preţuită de mintea limitată. Cât de recunoscători vor fi cei răscumpăraţi şi glorificaţi, amintindu-şi de cei care au fost instrumente în mântuirea lor! Nimeni nu va regreta atunci eforturile renunţării de sine şi munca perseverentă, îngăduinţa, îndelunga lui răbdare, inima sinceră şi dorinţa fierbinte a inimii pentru suflete care s-ar fi putut să fie pierdute, dacă ei şi-ar fi neglijat datoria sau ar fi obosit în facerea binelui.Acum, cei care sunt îmbrăcaţi în haine albe sunt strânşi în staulul Marelui Păstor. Lucrătorul credincios şi sufletul mântuit prin munca sa sunt salutaţi de către Miel în mijlocul tronului şi sunt conduşi la pomul vieţii şi la izvoarele apelor vieţii. Cu ce bucurie priveşte slujitorul Domnului Hristos la cei răscumpăraţi, care sunt făcuţi să împărtăşească slava Răscumpărătorului! Cu cât mai preţios este cerul pentru cei ce au fost credincioşi în lucrarea mântuirii sufletelor! „Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului şi cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele, în veac şi în veci de veci.” T5 619 - 621

Noi vom înainta în adevărata cunoaştere spirituală, numai dacă ne dăm seama că trebuie să recunoaştem micimea noastră şi întreaga noastră dependenţă de Dumnezeu; dar toţi cei care se apropie de Biblie cu un spirit gata de a fi învăţat şi cu spirit de rugăciune, ca să studieze cuvintele ei ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, vor primi iluminare divină. Sunt multe lucruri ce par dificile sau obscure pe care Dumnezeu le va face clare şi simple pentru cei care vor căuta în acest fel să le înţeleagă. T5, 704

"Iată cum trebuie să vă rugaţi." Matei 6,9.Rugăciunea domnească a fost dată de două ori de Mântuitorul, prima dată mulţimii, în Predica de pe Munte, şi a doua oară, la câteva luni după aceea, numai ucenicilor. Ucenicii plecaseră pentru scurtă vreme de lângă Domnul, iar la întoarcere L-au găsit cufundat în comuniune cu Dumnezeu. Fără să ţină seama de prezenţa lor, El continua să Se roage cu voce tare. Faţa Mântuitorului era luminată de o strălucire cerească. El părea a fi chiar în prezenţa Celui nevăzut, iar în cuvintele Sale era o putere vie, deoarece vorbea cu Dumnezeu.Inimile ucenicilor care ascultau erau adânc mişcate. Ei au observat cât de des petrecea El ore lungi în singurătate, în comuniune cu Tatăl Său. El Îşi petrecea zilele, slujind mulţimilor care se îngrămădeau în jurul Lui şi dezvăluind gândurile perfide ale rabinilor. Munca această neîncetată Îl istovea adesea aşa de mult, încât mama şi fraţii Săi, şi chiar ucenicii Săi, se temeau că-Şi va primejdui viaţa. Dar, când Se întorcea de la orele de rugăciune, care încheiau obositoarea zi, ei vedeau că faţa Sa era plină de pace şi un suflu de reînviorare părea că străbate fiinţa Sa. El venea zi după zi, de la orele petrecute cu Dumnezeu, ca să le aducă oamenilor lumina din ceruri. Ucenicii ajunseseră să facă

37

o legătură între orele Sale de rugăciune şi puterea cuvintelor Sale. Acum, când ascultau rugăciunea Sa fierbinte, inimile lor erau pline de respect şi smerenie. Când El a încetat să Se mai roage, pătrunşi de marea lor lipsă, ucenicii I-au zis: "Doamne, învaţă-ne să ne rugăm" (Luca 11,1).Isus nu le-a dat un nou model de rugăciune, ci o repetă pe aceea pe care le-o spusese mai înainte: "Trebuie să pricepeţi ce v-am dat mai înainte. Rugăciunea aceea are un înţeles adânc, pe care încă nu l-aţi pătruns".Totuşi, Mântuitorul nu ne mărgineşte numai la folosirea acestor cuvinte. Ca Unul care este strâns legat de omenirea aceasta, El prezintă rugăciunea Sa ideală - cuvinte aşa de simple, că pot fi folosite şi pricepute chiar de un copilaş, şi totuşi atât de cuprinzătoare, încât însemnătatea lor nu poate fi niciodată cuprinsă, nici chiar de minţile cele mai agere. Suntem îndemnaţi să venim înaintea Tatălui cu prinosul nostru de mulţumire, să Îi facem cunoscute dorinţele noastre, să ne mărturisim păcatele şi să cerem harul Său, potrivit cu făgăduinţa Sa."Când vă rugaţi, să ziceţi: 'Tatăl nostru'." Luca 11,2.Isus ne învaţă să-L numim pe Tatăl Său, Tatăl nostru. Lui nu-I este ruşine să ne numească fraţi. (Evrei 2,11). Atât de voioasă, atât de dornică este inima Mântuitorului să ne spună bun venit, ca membri ai familiei lui Dumnezeu, încât, din primele cuvinte pe care trebuie să le folosim când ne apropiem de Domnul, El pune asigurarea rudeniei noastre divine: "Tatăl nostru".Aici se dezvăluie minunatul adevăr, plin de încurajare şi mângâiere, că Dumnezeu ne iubeşte ca pe Fiul Său. Aceasta şi spunea Domnul Isus în ultima Sa rugăciune pentru ucenicii Săi: "Tu i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine" (Ioan 17,23).Lumea aceasta, despre care Satana zisese că este a lui şi pe care o stăpânise cu aspră tiranie, era acum înconjurată de iubirea Fiului lui Dumnezeu şi, printr-o mare înfăptuire, legată iarăşi de tronul lui Dumnezeu. Heruvimii şi Serafimii, precum şi oştile nenumărate ale tuturor lumilor necăzute au cântat imnuri de laudă la adresa lui Dumnezeu şi a Mielului, în clipa când a fost asigurată biruinţa aceasta. Ei s-au bucurat că s-a deschis o cale de scăpare pentru neamul omenesc decăzut şi că pământul are să fie răscumpărat de sub blestemul păcatului. Dar cât de mult se vor bucura aceia care sunt obiectul unei aşa iubiri de neînchipuit!Cum am putea să ne îndoim vreodată şi să fim în nesiguranţă, cum am putea să ne simţim orfani? Isus a luat asupra Sa natura omenească, tocmai pentru a veni în ajutorul acelora care au călcat Legea. El S-a făcut asemenea nouă, ca să putem avea pacea şi siguranţa veşnică. Avem în ceruri un Apărător şi oricine Îl primeşte ca Mântuitor personal nu este lăsat orfan, ca să poarte povara propriilor sale păcate."Prea iubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu". "Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El ca să fim şi proslăviţi împreună cu El". "Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este" (1 Ioan 3,2; Rom. 8,17).Cel dintâi pas pe care-l facem pentru a ne apropia de Dumnezeu este acela de a cunoaşteşi crede iubirea pe care El o are faţă de noi (1 Ioan 4,16), deoarece suntem îndemnaţi să venim la El, constrânşi de iubirea Sa.Înţelegerea iubirii lui Dumnezeu aduce după sine renunţarea la iubirea de sine. Dându-I lui Dumnezeu numele de Tatăl nostru, îi recunoaştem pe toţi copiii Săi ca fiind fraţii noştri. Suntem toţi o parte din marea ţesătură a omenirii, toţi suntem membri ai unei singure familii. În rugăciunile noastre, trebuie să-i cuprindem pe toţi semenii noştri, ca pe noi înşine. Acela care caută binecuvântări numai pentru sine nu se roagă cum trebuie.Dumnezeul nemărginit, zicea Isus, îţi dă privilegiul de a te apropia de El, numindu-L Tată. Trebuie să înţelegem tot ce se cuprinde în aceasta. Nici un părinte pământesc n-a lucrat vreodată atât de stăruitor pentru un copil rătăcit, cum lucrează Făcătorul tău pentru călcătorul de Lege. Nici un interes omenesc, plin de iubire, n-a urmărit vreodată pe cel nepocăit cu aşa duioase chemări. Dumnezeu locuieşte în orice casă; El aude orice cuvânt care se rosteşte, ascultă orice rugăciune care se înalţă spre El, ia parte la întristările şi dezamăgirile fiecărui suflet, vede îngrijirile care se dau tatălui, mamei, sorei, prietenului şi aproapelui.

38

El are grijă de trebuinţele noastre, iar iubirea, îndurarea şi harul Său se revarsă necontenit, ca să împlinească nevoile noastre.Dacă te adresezi lui Dumnezeu cu numele de Tată al tău, te recunoşti ca fiind copilul Său, spre a fi condus la înţelepciunea Sa şi a fi ascultător în toate lucrurile, ştiind că iubirea Sa nu se schimbă. Vei accepta şi planul Său pentru viaţa ta. Ca fiu al lui Dumnezeu, vei socoti onoarea, caracterul, familia şi lucrarea Sa, ca fiind de cea mai mare însemnătate pentru tine. Va fi o mare bucurie pentru tine să recunoşti şi să cinsteşti legătura ta cu Tatăl tău şi cu fiecare membru al familiei Sale. Te vei bucura că poţi face un lucruoricât de simplu, dar care să tindă la proslăvirea Sa, sau a semenilor tăi."Care eşti în ceruri". Acela spre care Domnul Isus ne îndeamnă să privim ca spre "Tatăl nostru" "este în cer; El face tot ce vrea" (Ps. 115,3). Putem să ne punem toată încrederea în El, zicând: "Ori de câte ori mă tem, eu mă încred în Tine" (Psalm 56,3)."Sfinţească-se Numele Tău." Matei 6,9.A sfinţi Numele Domnului înseamnă ca toate cuvintele pe care le spunem despre Fiinţa Supremă să fie rostite cu respect. "Numele Lui este sfânt şi înfricoşat" (Ps. 111,9). Nu trebuie ca în vreun chip oarecare să tratăm cu uşurinţă titlurile sau denumirile Divinităţii. Prin rugăciune, intrăm în camera de audienţă a Celui Prea Înalt; de aceea, trebuie să venim înaintea Lui plini de o teamă sfântă. Îngerii îşi acoperă faţa când stau înaintea Sa. Heruvimii şi serafimii sfinţi şi strălucitori se apropie de tronul Său plini de un respect solemn. Cu cât mai mult noi, nişte fiinţe mărginite şi păcătoase, ar trebui să venim într-un mod respectuos înaintea Domnului, Creatorul nostru!Dar a sfinţi Numele Domnului înseamnă şi mai mult. Se poate ca şi noi, asemenea iudeilor de pe vremea Domnului, să dăm dovadă de cel mai mare respect pentru Dumnezeu, atât cât pot vedea alţii, şi totuşi să profanăm continuu Numele Său. "Numele Domnului" este "plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie", "care iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul" (Ex. 34,5-7). Despre Biserica Domnului Hristos stă scris: "Şi iată cum Îl vor numi: "Domnul, Neprihănirea noastră'" (Ier. 33,16).Numele acesta este dat fiecărui urmaş al Domnului Hristos. Este moştenirea copilului lui Dumnezeu. Membrii familiei sunt numiţi cu numele Tatălui lor" Profetul Ieremia, în timpul strâmtorării şi dureroasei apăsări a lui Israel, se ruga astfel: "Numele Tău este chemat peste noi. De aceea nu ne părăsi" (Ieremia 14,9).Acest Nume este sfinţit de îngerii din ceruri, de locuitorii lumilor necăzute. Când te rogi: "Sfinţească-se Numele Tău", tu ceri ca El să poată fi sfinţit în lumea aceasta, sfinţit în tine însuţi. Dumnezeu te-a recunoscut înaintea oamenilor şi înaintea îngerilor, ca fiind un copil al Său. Roagă-te să nu aduci nici o dezonoare frumosului nume pe care-L porţi. (Iac. 2,7). Dumnezeu te trimite în lume ca reprezentant al Său. În fiecare faptă a vieţii tale, trebuie să se dea pe faţă Numele lui Dumnezeu. Această cerere te obligă să ai caracterul Lui. Nu poţi să sfinţeşti Numele Lui, nu poţi să-L reprezinţi în faţa lumii, decât dacă, prin viaţa şi caracterul tău, reprezinţi însăşi viaţa şi caracterul lui Dumnezeu. Poţi face aceasta numai dacă primeşti harul şi neprihănirea Domnului Hristos."Vie Împărăţia Ta." Matei 6,16.Dumnezeu este Tatăl nostru, care ne iubeşte şi ne îngrijeşte ca pe copiii Săi; dar El mai este şi Marele Împărat al universului. Interesele Împărăţiei Sale sunt interesele noastre şi noi trebuie să lucrăm pentru propăşirea ei.Ucenicii Domnului aşteptau grabnica venire a Împărăţiei slavei Sale; dar, dându-le această rugăciune, Isus le arăta că Împărăţia aceasta nu avea să fie întemeiată atunci. Ucenicii aveau datoria să se roage pentru venirea ei, ca pentru un eveniment care urma să aibă loc în viitor. Însă această rugăciune era şi o asigurare pentru ei. Deşi nu trebuia să aştepte atunci venirea Împărăţiei, faptul că Isus îi îndemna să se roage pentru ea, era o dovadă că ea avea să vină la timpul hotărât de Dumnezeu.Împărăţia harului lui Dumnezeu se statorniceşte acum, când, zi după zi, inimi care au fost pline de păcat şi răzvrătire, se predau atotputerniciei iubirii Sale. Dar deplina statornicie a Împărăţiei slavei Sale nu va avea loc până la a doua venirea a Domnului Hristos în această lume. "Domnia, stăpânirea şi puterea tuturor împărăţiilor care sunt pretutindeni sub ceruri, se vor da poporului sfinţilor Celui Prea Înalt" (Dan 7,27). Ei

39

vor moşteni Împărăţia care le-a fost pregătită de la întemeierea lumii (Matei 25,34). Şi Domnul va lua asupra Sa puterea cea mare şi va domni.Porţile cerului se vor ridica din nou şi, cu de zece mii de ori zece mii şi mii de mii de sfinţi, Mântuitorul nostru va veni ca Împărat şi Domn de domni. Iehova Emanuel "va fi Împărat peste tot pământul. În ziua aceea, Domnul va fi singurul Domn şi Numele Lui va fi singurul Nume." (Zah. 14,9). "Cortul lui Dumnezeu" va fi cu oamenii, "şi El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor" (Apoc. 21,3).Dar Isus a spus că, înainte de venirea Sa, "Această Evanghelie a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor" (Mat. 24,14). Împărăţia Sa nu va veni până când vestea cea bună a harului Săunu va fi dusă peste tot pământul. Aşadar, dacă ne predăm lui Dumnezeu şi câştigăm suflete pentru El, grăbim venirea Împărăţiei Sale. Numai aceia care se consacră în slujba Sa, zicând: "Iată-mă, trimite-mă", ca să deschidă ochii orbilor, să-i întoarcă pe oameni de la întuneric la lumină şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu, "Ca să primească, prin credinţa în Mine, iertarea de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţi" (Fapte 26,18), - numai ei se vor ruga în sinceritate "Vie Împărăţia Ta"."Facă-se voia Ta, precum în cer, şi pe pământ." Matei 6,10.Voia lui Dumnezeu este rostită prin preceptele sfintei Sale Legi, iau principiile acestei Legi sunt principiile cerului. Îngerii din ceruri nu ajung la o ştiinţă mai înaltă decât cunoaşterea voinţei lui Dumnezeu; iar îndeplinirea voinţei Sale este cel mai înalt serviciu la care pot fi angajate puterile lor.Dar, în ceruri, serviciul nu este făcut din spirit de legalism. Atunci când Satana s-a răzvrătit împotriva Legii lui Iehova, ideea că există o Lege a apărut înaintea îngerilor ca ceva la care aproape nu se gândiseră. În lucrarea lor, îngerii nu se purtau ca servi, ci ca fii. Între ei şi Creatorul lor este o unire desăvârşită. Ascultarea nu este o muncă grea pentru ei. Iubirea faţă de Dumnezeu face din serviciul lor o bucurie. Tot aşa, în fiecare suflet în care locuieşte Hristos, nădejdea măririi, cuvintele Lui răsună mereu, mereu: "Îmi place să fac voia Ta, Dumnezeule, şi Legea Ta este în adâncul inimii mele" (Ps. 40,8).Cererea "Facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ" este o rugăciunea ca domnia răului pe pământul acesta să se sfârşească, păcatul să fie nimicit pentru totdeauna şi Împărţia dreptăţii să fie statornicită. Atunci, pământul şi cerul vor fi pline "cu toată plăcerea bunătăţii Sale" (2 Tes. 1,11)."Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi." Matei 6,11.Prima jumătate a rugăciunii pe care am învăţat-o de la Isus, se referă la Numele, Împărăţia şi voia lui Dumnezeu - Numele Său să fie onorat, Împărăţia Sa să fie întemeiată şi voia Sa să fie împlinită. Dacă în felul acesta ai pus pe primul loc slujirea lui Dumnezeu, poţi să ceri cu încredere să fie împlinite şi propriile tale nevoi. Dacă ai renunţat la eul personal şi te-ai predat lui Hristos, eşti un membru al familiei lui Dumnezeu şi tot ce este în casa Tatălui este pentru tine. Toate comorile lui Dumnezeu îţi sunt deschise, atât în lumea aceasta, cât şi în lumea viitoare. Lucrarea îngerilor, darul Spiritului Sfânt, lucrarea slujitorilor Săi, toate sunt pentru tine. Lumea, cu tot ce este în ea, este a ta, în măsura în care poate să-ţi facă bine. Chiar vrăjmăşia celui rău va fi o binecuvântare, pregătindu-te pentru ceruri. Dacă "sunteţi ai lui Hristos", "toate lucrurile sunt ale voastre" (1 Cor. 3,23.21).Acum tu eşti ca un copil căruia nu i s-a dat încă moştenirea, dar Dumnezeu nu-ţi încredinţează preţioasa ta avere, ca nu cumva să te amăgească Satana prin şiretlicurile sale meşteşugite, aşa cum a făcut cu prima pereche în Eden.Hristos o păstrează pentru tine într-un loc unde uzurpatorul nu poate pune mâna pe ea. Asemenea unui copil, vei primi şi tu zi de zi tot ce-ţi trebuie pentru nevoia zilei. În fiecare zi, trebuie să te rogi: "Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi". Să nu te descurajezi dacă nu ai de ajuns pentru ziua de mâine. Ai asigurarea făgăduinţei Sale: "Am fost tânăr şi am îmbătrânit, dar n-am văzut pe cel neprihănit părăsit, nici pe urmaşii lui cerşindu-şi pâinea" (Psalm 37,25). Dumnezeu, care a trimis corbii să-l hrănească pe Ilie lângă pârâul Cherit, nu va trece cu vederea pe nici unul dintre credincioşii şi umilii Săi copii. Despre acela care umblă în neprihănire stă scris: "I se va da pâine şi apa nu-i va lipsi" (Is. 33,16). "Ei nu rămân de ruşine în ziua nenorocirii, ci au de ajuns în zilele de foamete" (Ps. 37,19). "El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da, fără plată, împreună cu El, toate

40

lucrurile?" (Rom. 8,32). El, care a uşurat grijile şi necazurile mamei Sale văduve, şi a ajutat-o ca să îngrijească de gospodăria din Nazaret, simpatizează cu fiecare mamă, în strădania ei de a face rost de hrană copiilor săi. El, care avea milă de gloate, pentru că erau "necăjite şi risipite" (Mat. 9,36), încă mai are milă de sărmanii suferinzi. Mâna Sa este întinsă spre ei, binecuvântându-i; şi chiar în rugăciunea pe care a dat-o ucenicilor Săi, El ne învaţă să ne aducem totdeauna aminte de cei săraci.Când ne rugăm: "Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi", cerem şi pentru alţii şi pentru noi. Şi recunoaştem că ceea ce ne dă Dumnezeu nu este numaipentru noi. Dumnezeu pune asupra noastră grija de a-l hrăni pe cel flămând. În bunătatea Sa, El a pregătit hrană pentru cei sărmani. (Ps. 68,10). Şi mai departe zice: "Când dai un prânz sau o cină, să nu chemi pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici pe neamurile tale, nici pe vecinii bogaţi" Ci, când dai o masă, cheamă pe săraci, pe schilozi, pe şchiopi, pe orbi. Şi va fi ferice de tine, pentru că ei n-au cu ce să-ţi răsplătească; dar ţi se va răsplăti la învierea celor neprihăniţi" (Luca 14,12-14)."Şi Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentru ca, având totdeauna, în toate lucrurile din destul, să prisosiţi în orice faptă bună". "Să ştiţi: cine seamănă puţin, puţin va secera; iar cine seamănă mult, mult va secera" (2 Cor. 9,8.6).Rugăciunea pentru pâinea cea de toate zilele cuprinde nu numai hrana pentru întreţinerea trupului, ci şi pâinea spirituală, care va hrăni sufletul pentru viaţa veşnică. Isus ne îndeamnă: "Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne pentru viaţa veşnică" (Ioan 6,27). El mai zice: "Eu sunt Pâinea vie, care S-a pogorât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac" (vers. 51). Mântuitorul nostru este pâinea vieţii şi, numai contemplând iubirea Sa, primind-o în inimă, ne hrănim cu pâinea care se coboară din cer.Noi Îl primim pe Domnul prin Cuvântul Său, iar Duhul Sfânt ne este dat ca să descopere acest Cuvânt priceperii noastre şi să sădească adevărurile Lui în inimile noastre. Trebuie să ne rugăm zi de zi, ca, atunci când citim Cuvântul Său, Dumnezeu să trimită Duhul Său, spre a ne descoperi adevărul care va întări sufletele noastre pentru lupta fiecărei zile.Învăţându-ne să cerem în fiecare zi ce ne trebuie, atât binecuvântările materiale, cât şi cele spirituale, Dumnezeu are de adus la îndeplinire un scop spre binele nostru. El doreşte să ajungem să ne dăm seama de faptul că depindem de necontenita Sa purtare de grijă, deoarece El caută să ne atragă în comuniune cu Sine. În această comuniune cu Hristos, prin rugăciune şi studierea marilor şi preţioaselor adevăruri ale Cuvântului Său, vom fi hrăniţi ca unii care suntem flămânzi ca unii care suntem însetaţi, vom fi reînvioraţi la Izvorul vieţii."Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri." Luca 11,4.Isus ne învaţă că putem primi iertare de la Dumnezeu numai dacă îi iertăm şi noi pe alţii. Iubirea lui Dumnezeu ne atrage spre El şi această iubire nu poate atinge inimile noastre fără să dea naştere la iubire pentru fraţii noştri.După ce încheie rugăciunea domnească, Isus adaugă: "Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre. Dar, dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre". Acela care are un spirit neiertător, se desparte chiar de izvorul prin care poate primi harul lui Dumnezeu. Nu trebuie să credem că, dacă aceia care ne-au vătămat nu vin să-şi mărturisească răul, noi suntem îndreptăţiţi să nu-i iertăm. E datoria lor, fără îndoială, să-şi umilească inima prin pocăinţă şi mărturisire; dar noi trebuie să avem compătimire faţă de cei care ne-au rănit şi nu trebuie să ţinem necaz pe ei şi să ne tot gândim la ce ni s-a făcut. Dimpotrivă, când sperăm să fim iertaţi de greşelile noastre faţă de Dumnezeu şi noi trebuie să iertăm tuturor acelora care ne-au greşit.Dar iertarea are un înţeles mai cuprinzător decât îşi închipuie mulţi. Atunci când Dumnezeu făgăduieşte că "nu oboseşte iertând", ca şi când înţelesul acelei făgăduinţe ar întrece tot ce putem noi pricepe, adaugă: "Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci, cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre" (Isaia 55,7-9). Iertarea lui Dumnezeu nu este un simplu act juridic, prin care ne scapă de osândă. Nu este numai iertare de păcat, ci smulgere din păcat. Este revărsarea iubirii răscumpărătoare, care transformă inima. David avea adevărata idee despre iertare, când se ruga: "Zideşte

41

în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic" (Ps. 51,10). Şi iarăşi zice: "Cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult îndepărtează El fărădelegile noastre de la noi" (Ps. 103,12).Prin Domnul Hristos, Dumnezeu S-a jertfit pentru păcatele noastre. El a suferit moartea cea mai grozavă pe cruce, a purtat pentru noi povara vinovăţiei, "Cel drept pentru nedrepţi", ca să ne poată descoperi iubirea Sa şi să ne atragă la Sine. El zice: "Fiţi buni unii cu alţii, miloşi, şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi, în Hristos" (Efes. 4,32). Faceţi ca Hristos, Viaţa cea divină, să locuiască în voi şi, prin voi, să se descopere iubirea aceea divină, care va aduce nădejde şi pacea cerului în inima zdrobită de păcat. Când venim la Dumnezeu, condiţia care ne întâmpină în prag este aceea că, după ce am primit harul Său, trebuie să ne consacrăm spre a le descoperi şi altora harul Său .Singurul lucru esenţial pentru noi, spre a putea primi şi împărtăşi şi altora iubirea iertătoare a lui Dumnezeu, este să cunoaştem şi să credem iubirea pe care o are El faţă de noi. (1 Ioan 4,16). Satana lucrează prin orice amăgire pe care o poate dirija, ca să nu putem vedea această iubire. El ne va face să credem că greşelile şi păcatele noastre au fost aşa de grele, încât Domnul nu va da nici o atenţie rugăciunilor noastre, nici nu ne va binecuvânta şi nici nu ne va mântui. În noi înşine, nu putem vedea altceva decât slăbiciune, nici un merit care să ne recomande lui Dumnezeu, şi Satana ne spune că aceasta nu e de nici un folos; nu ne putem remedia nedesăvârşirile noastre de caracter. Când încercăm să venim la Dumnezeu, vrăjmaşul ne şopteşte: "Nu e de nici un folos pentru tine că te rogi; n-ai făcut tu cutare lucru rău? N-ai păcătuit tu împotriva lui Dumnezeu şi nu ţi-ai călcat tu propria conştiinţă?" Atunci însă îi putem spune vrăjmaşului că "sângele lui Hristos, Fiul Lui Dumnezeu, ne curăţă de orice păcat" (1 Ioan 1,7). Când ne dăm seama că am păcătuit şi nu putem să ne rugăm, atunci e timpul să ne rugăm. Oricât de ruşinaţi şi de adânc umiliţi am fi, trebuie să ne rugăm şi să credem. "O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul care zice: 'Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu'" (1 Tim. 1,15). Iertarea, împăcarea cu Dumnezeu, vine asupra noastră nu ca o răsplată pentru faptele noastre; ea nu este dată pentru vreun merit al oamenilor păcătoşi, ci este un dar făcut nouă, având temelia dăruirii în neprihănirea lui Hristos.Nu trebuie să căutăm să ne micşorăm vinovăţia, scuzând păcatul. Trebuie să vedem păcatul aşa cum îl vede Dumnezeu, cu adevărat oribil. Numai Golgota poate să descopere marea grozăvie a păcatului. Dacă ar fi să ne purtăm propria vinovăţie, ne-ar zdrobi. Dar Cel fără păcat a luat locul nostru; deşi nu merita aceasta, El a purtat fărădelegile noastre. "Dacă ne mărturisim păcatele", Dumnezeu "este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire" (1 Ioan 1,9). Măreţ adevăr! Drept faţă de propria Sa Lege şi totuşi Îndreptăţitorul tuturor acelora care cred în Isus. "Care Dumnezeu este ca Tine, care ierţi nelegiuirea şi treci cu vederea păcatele rămăşiţei moştenirii Tale? El nu-Şi ţine mânia pe vecie, ci Îi place îndurarea" (Mica 7,18)."Şi nu ne duce în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău." Matei 6,13.Ispita este ademenirea spre păcat şi aceasta nu vine de la Dumnezeu, ci de la Satana şi din răul care se află în propriile noastre inimi. "Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău şi El Însuşi nu ispiteşte pe nimeni" (Iacov 1,13).Satana caută să ne ducă în ispită, pentru ca răul din caracterele noastre să poată fi descoperit înaintea oamenilor şi a îngerilor şi apoi tot el să ne pretindă ca proprietate a sa. În profeţia simbolică a lui Zaharia, Satana este văzut stând la dreapta Îngerului Domnului, învinuindu-l pe Iosua, marele preot, care este îmbrăcat în veşminte murdare, şi împotrivindu-se lucrării pe care Îngerul dorea s-o facă pentru Iosua. Aceasta reprezintă atitudinea Satanei faţă de fiecare suflet pe care Domnul caută să-l atragă la Sine. Vrăjmaşul ne duce în păcat şi apoi ne învinuieşte înaintea întregului univers, ca fiind nevrednici de iubirea lui Dumnezeu. Dar "Domnul a zis Satanei: 'Domnul să te mustre Satano! Domnul să te mustre, El care a ales Ierusalimul! Nu este el, Iosua, un tăciune scos din foc?'" Şi lui Iosua i-a zis: "Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea şi te îmbrac cu haine de sărbătoare" (Zaharia 3,1-4).Dumnezeu, în marea Sa iubire, caută să dezvolte în noi preţioasele daruri ale Duhului Său. Dumnezeu îngăduie să întâmpinăm piedici, persecuţii şi greutăţi, nu ca un blestem, ci ca cea mai mare binecuvântare a vieţii noastre. Fiecare ispită învinsă, fiecare încercare suportată cu bărbăţie ne dă o nouă experienţă şi ne

42

face să progresăm în lucrarea de formare a caracterului. Sufletul, care prin puterea lui Dumnezeu rezistă în faţa ispitei, descoperă lumii şi universului întreg puterea harului lui Hristos.Dar, deşi nu trebuie să ne descurajăm din cauza încercării, oricât de amară ar fi ea, noi trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să nu ne lase să fim duşi acolo unde am fi târâţi departe de El, din cauza dorinţelor propriilor noastre inimi rele. Înălţând rugăciunea pe care ne-a dat-o Domnul, ne predăm inimile spre a fi călăuzite de Dumnezeu, cerându-I să ne conducă pe căi sigure. Nu putem înălţa această rugăciune dintr-o inimă sinceră şi totuşi să ne hotărâm să umblăm pe o cale aleasă după plăcerea noastră.Trebuie să aşteptăm să fim conduşi de mâna Sa, şi să ascultăm de glasul Său, care zice: "Iată drumul, mergeţi pe el" (Is. 30,21).Nu este deloc sănătos pentru noi să stăm să ne gândim la foloasele pe care le-am putea avea, dacă am ceda şoaptelor Satanei. Păcatul înseamnă ruşine şi nimicire pentru orice suflet care are plăcere de el; dar el este orbitor şi amăgitor prin natura sa şi ne va atrage prin înfăţişări linguşitoare. Dacă ne aventurăm pe terenul Satanei, n-avem siguranţa ocrotirii în faţa puterii sale. Atât cât ne stă în puteri, trebuie să închidem orice cale prin care ispititorul ar putea găsi intrare la noi.Rugăciunea "Nu ne duce în ispită" este ea însăşi o făgăduinţă. Dacă ne încredinţăm în braţul lui Dumnezeu, avem asigurarea: "El, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda" (1 Cor. 10,13).Singura apărare împotriva răului este locuirea lui Hristos în inimă, prin credinţa în dreptatea Sa. Ispita are putere asupra noastră, pentru că în inimile noastre este egoism. Dar, dacă contemplăm marea iubire a lui Dumnezeu, egoismul ni se înfăţişează în caracterul lui hidos şi respingător şi dorim să fie îndepărtat din suflet. Când Duhul Sfânt Îl proslăveşte pe Hristos, inimile noastre sunt îmblânzite şi supuse, ispita îşi pierde puterea, iar harul lui Hristos ne transformă caracterul.Hristos nu va părăsi sufletul pentru care Şi-a dat viaţa. Sufletul poate să-L părăsească şi să fie copleşit de ispită, dar Hristos nu poate să Se întoarcă niciodată de la cineva pentru care a dat ca preţ de răscumpărate propria Sa viaţă.Dacă viziunea noastră spirituală ar fi mai clară, am vedea suflete încovoiate sub apăsare şi mâhnire de durere, împovărate ca o căruţă sub greutatea snopilor şi aproape să moară din cauza descurajării. Am vedea îngeri zburând iute, ca să vină în ajutorul celor ispitiţi, care se află pe marginea prăpastiei. Îngerii din ceruri resping oştile celui rău, care împresoară aceste suflete, şi tot ei călăuzesc aceste suflete, ca să le întărească picioarele pe temelia cea sigură. Luptele care se dau între cele două oştiri, sunt tot aşa de reale ca şi acelea care se dau de către oştirile lumii acesteia, iar de rezultatul acestui conflict spiritual depinde soarta veşnică a tuturor.Nouă, ca şi lui Petru, ne este dat acest cuvânt: "Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta" (Luca 22,31-32). Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că nu suntem lăsaţi singuri. Acela, care "atât de mult a iubit lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică" (Ioan 3,16), nu ne va lăsa singuri în lupta cu vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al omului. "Iată", zice el, "v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului şi nimic nu vă va vătăma" (Luca 10,19).Trăiţi în legătură cu Hristos cel viu şi El vă va ţine tare cu o mână care nu vă va lăsa. Să cunoaştem şi să credem iubirea pe care o are Dumnezeu faţă de noi şi atunci vom fi în siguranţă. Iubirea aceasta este o fortăreaţă de neînvins împotriva tuturor înşelăciunilor şi asalturilor Satanei. "Numele Domnului este un turn tare, cel neprihănit fuge în El şi stă la adăpost" (Prov. 18,10)."Căci a Ta este Împărăţia şi puterea şi slava." Matei 6,13.Ultima, ca şi prima propoziţie din rugăciunea Domnului, Îl arată pe Tatăl nostru ca fiind mai presus de orice putere şi autoritate şi orice nume cu care este numit. Mântuitorul vedea anii care urmau să vină peste ucenici, nu fiind scăldaţi în lumina strălucitoare a belşugului şi onoarei lumeşti, aşa cum visaseră ei, ci întunecaţi de furtunile urii omeneşti şi furiei satanice. În mijlocul luptelor şi prăbuşirii naţiunilor, paşii ucenicilor aveau să fie pândiţi de primejdii şi adesea inimile lor aveau să fie cuprinse de teamă. Urma ca ei să vadă Ierusalimul pustiit, templul dărâmat până în temelii, cultul lui încheiat pentru totdeauna şi pe Israel împrăştiat în toată lumea, ca sfărâmăturile unui vas naufragiat pe un ţărm pustiu. Isus zicea: "Veţi

43

auzi de războaie şi veşti de războaie". "Un neam se va scula împotriva altui neam şi o împărăţie împotriva altei împărăţii; şi pe alocurea vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciumi. Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor" (Mat. 24,6-8). Totuşi, urmaşii lui Hristos nu aveau motiv să se teamă că nădejdea lor avea să fie înşelată sau că Dumnezeu îi va fi părăsit pe pământ. Puterea şi slava aparţin Aceluia, ale cărui planuri merg drept înainte spre împlinirea lor. În rugăciunea care exprimă dorinţele lor zilnice, ucenicii lui Hristos erau îndemnaţi să privească dincolo de orice putere şi stăpânire a răului, la Domnul Dumnezeul lor, a cărui Împărăţie cârmuieşte peste tot şi care este Tatăl şi Prietenul lor veşnic.Dărâmarea Ierusalimului era un simbol al ruinei finale, care va cuprinde lumea întreagă. Profeţiile care s-au împlinit în parte la dărâmarea Ierusalimului se potrivesc mai bine pentru zilele din urmă. Acum ne aflăm chiar în pragul unor evenimente mari şi solemne. În faţa noastră stă o criză aşa cum nu s-a mai văzut. Ca şi primii ucenici, avem şi noi plăcuta asigurare că Împărăţia lui Dumnezeu cârmuieşte peste tot. Programul derulării evenimentelor este în mâinile Creatorului nostru. Maiestatea Cerului are în grija Sa soarta naţiunilor, precum şi interesele Bisericii Sale. Divinul Învăţător îi zice fiecărui sol, angajat în împlinirea planurilor Sale, aşa cum îi zicea lui Cir: "Eu te-am încins înainte ca tu să Mă cunoşti" (Is. 45,5).În viziunea profetului Ezechiel, era înfăţişarea unei mâini sub aripile heruvimului. De aici, servii lui Dumnezeu pot învăţa că puterea divină este aceea care le asigură succesul. Aceia pe care Dumnezeu îi foloseşte ca soli ai Săi nu trebuie să-şi închipuie că lucrarea Lui depinde de ei. Fiinţele mărginite nu sunt lăsate să poarte această povară a răspunderii. Acela care nu doarme, care este continuu la lucru pentru înfăptuirea planurilor Sale, Îşi va duce lucrarea mai departe. El va dejuca uneltirile oamenilor nelegiuiţi şi va strica planurile acelora care unelteau lucruri rele împotriva poporului Său. Cel care este Împăratul, Domnul oştirilor, tronează între heruvimi şi, în mijlocul luptei şi învălmăşelii neamurilor, El îi păzeşte încă pe copiii Săi. Acela care domneşte în ceruri este Mântuitorul nostru. El cântăreşte fiecare încercare şi este atent la cuptorul de foc care trebuie să încerce fiecare suflet. Când întăriturile împăraţilor vor fi nimicite, când săgeţile mâniei vor străpunge inimile vrăjmaşilor Săi, poporul Său va fi în siguranţă în mâinile Sale."A Ta este, Doamne, mărirea, puterea şi măreţia, veşnicia şi slava, căci tot ce este în cer şi pe pământ este al Tău" În mâna Ta este tăria şi puterea, şi mâna Ta poate să mărească şi să întărească toate lucrurile" (1 Cronici 29,11-12). MB 103-123

8. Reforma sănătăţii este o ramură a lucrării speciale a lui Dumnezeu pentru binele poporului Său. [...]Am văzut că motivul pentru care Dumnezeu nu ascultă mai îndeaproape rugăciunile slujitorilor Săi pentru cei bolnavi din mijlocul nostru este acela că nu ar fi putut fi slăvit făcând acest lucru, în timp ce ei încălcau legile sănătăţii. Şi am văzut, de asemenea, că a intenţionat ca reforma sănătăţii şi Institutul Sanitar să pregătească drumul pentru ca El să răspundă pe deplin rugăciunii credinţei. Credinţa şi faptele bune ar trebui să meargă mână în mână în uşurarea celor năpăstuiţi dintre noi şi în pregătirea lor să-L slăvească pe Dumnezeu aici şi să fie mântuiţi la venirea lui Hristos.(1864) Sp. Gifts IV, 144, 145 29. Mulţi s-au aşteptat ca Dumnezeu să-i păzească de boală numai pentru că L-au rugat să facă aceasta. Dar Dumnezeu nu le-a luat în seamă rugăciunile pentru că ei nu şi-au desăvârşit credinţa prin fapte. Dumnezeu nu va face o minune pentru a-i feri de boală pe aceia care nu se îngrijesc de ei înşişi, ci încalcă neîncetat legile sănătăţii şi nu fac nici un efort pentru a preveni boala. Când facem tot ceea ce ţine de noi pentru a avea sănătate, atunci putem aştepta să urmeze rezultate binecuvântate şi Îl putem ruga în credinţă pe Dumnezeu să binecuvânteze eforturile noastre de a ne păstra sănătatea. Atunci ne va răspunde la rugăciune, dacă Numele Său poate fi proslăvit prin aceasta. Dar toţi să înţeleagă faptul că au de făcut o lucrare. Dumnezeu nu va lucra într-un mod miraculos pentru a păstra sănătatea persoanelor care urmează o cale sigură către îmbolnăvire, prin neglijarea legilor sănătăţii. CD 26

Satana îi determină pe mulţi să creadă că rugăciunea adresată lui Dumnezeu este inutilă şi nu este altceva decât o formă. El ştie cât de folositoare sunt meditaţia şi rugăciunea pentru a-i ţine treji pe urmaşii lui

44

Hristos, spre a se împotrivi vicleniei şi amăgirii lui. Prin amăgirile sale, el vrea să distragă mintea de la aceste lucruri importante, cu scopul ca sufletul să nu se bizuiască pe Cel Atotputernic pentru ajutor şi să obţină tărie de la El, ca să reziste atacurilor sale. Am fost îndreptată către rugăciunile arzătoare, eficiente, ale poporului lui Dumnezeu din vechime. "Ilie era un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi; şi s-a rugat cu stăruinţă"(Iacov 5,17). Daniel se ruga Dumnezeului său de trei ori pe zi. Satana este înfuriat la auzul rugăciunii arzătoare pentru că ştie că va pierde. Daniel a fost preferat mai presus de toţi prinţii şi căpeteniile deoarece în el era un spirit înalt. Îngerii căzuţi se temeau că influenţa lui avea să le slăbească controlul asupra conducătorilor împărăţiei, pentru că Daniel era în poziţia cea mai înaltă. Oastea acuzatoare a îngerilor cei răi i-a aţâţat pe conducători şi prinţi la invidie şi gelozie şi ei l-au urmărit pe Daniel îndeaproape, pentru a descoperi vreo ocazie pe care să o poată folosi împotriva lui şi pe care să o poată prezenta împăratului; însă planul lor a eşuat. Atunci, aceşti agenţi ai lui Satana au căutat să facă din credincioşia lui faţă de Dumnezeu cauza distrugerii sale. Îngerii cei nelegiuiţi au pus la cale un plan pentru ei, iar aceşti agenţi s-au grăbit să-l pună în aplicare. Împăratul nu a avut cunoştinţă de ticăloşia subtilă pusă la cale împotriva lui Daniel. Fiind bine înştiinţat despre decretul împăratului, îl vedem pe Daniel cum se pleacă încă înaintea Dumnezeului Său. "Cu ferestrele deschise"(Daniel 6,10). El socotea rugăciunea faţă de Dumnezeu atât de importantă, încât şi-ar fi dat mai degrabă viaţa decât să renunţe la rugăciune. Acuzat fiind că se roagă lui Dumnezeu, el este aruncat în groapa leilor. Îngerii cei răi cred că şi-au atins scopul. Însă Daniel continuă să se roage chiar în groapa cu lei. Se va îngădui oare ca el să fie devorat? L-a uitat oare Dumnezeu acolo? O, nu! Isus, puternicul comandant al oştilor cereşti, a trimis pe îngerul Său care a închis gurile acelor lei înfometaţi, pentru ca ei să nu-i facă nici un rău omului lui Dumnezeu care se roagă; şi în acea groapă teribilă era pace. Împăratul însuşi a fost martor al ocrotirii sale şi l-a scos afară cu onoruri. Satana şi îngerii lui cei răi au fost înfuriaţi. Agenţii pe care i-a folosit au fost sortiţi să piară în felul în care ei complotaseră să-l distrugă pe Daniel.Rugăciunea credinţei constituie cea mai mare putere a creştinului, şi aceasta îl va învinge cu siguranţă pe Satana. Acesta este motivul pentru care el insinuează că nu avem nevoie de rugăciune. El detestă Numele lui Isus, avocatul nostru; iar atunci când noi venim cu ardoare înaintea Lui pentru ajutor, oştirea lui Satana intră în panică. Dacă noi neglijăm rugăciunea, o facem spre câştigul lui, căci atunci minunile lui mincinoase sunt mai uşor primite. Lucrul pe care el nu l-a putut realiza ispitindu-L pe Domnul Hristos îl realizează aşezând ispitirile sale amăgitoare în faţa omului. El vine uneori sub înfăţişarea unei persoane tinere, atrăgătoare, sau a unei năluci frumoase. Face vindecări, iar oamenii înşelaţi de el i se închină ca înaintea unui binefăcător al rasei umane. Frenologia şi mesmerismul sunt foarte mult înălţate. Ele îşi au rostul lor, însă sunt folosite de Satana ca fiind mijloacele sale cele mai puternice spre a înşela şi distruge sufletele oamenilor. Planurile şi vicleniile sale sunt primite ca venind din ceruri, iar credinţa în cea care ne arată drumul, Biblia, este nimicită în minţile a mii de oameni. Satana primeşte aici închinarea care se potriveşte cel mai bine maiestăţii sale satanice. Mulţi discută cu el, primesc instrucţiuni de la el,acest demon onorat ca dumnezeu, şi acţionează potrivit cu învăţăturile pe care le primesc de la el. Lumea, despre care se susţine că a beneficiat atât de mult de pe urma frenologiei şi magnetismului animal, nu a fost niciodată atât de coruptă. Satana foloseşte chiar aceste lucruri pentru a nimici virtutea şi a pune bazele spiritismului.Am fost călăuzită spre acest pasaj al Scripturii ca aplicându-se în mod special spiritismului modern. Coloseni 2,8: "Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filozofia şi cu o amăgire deşartă, după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Hristos." Mi-a fost arătat că mii de oameni au fost atinşi de necurăţia filozofiei frenologiei şi magnetismului animal şi au fost conduşi să fie necredincioşi. Dacă mintea o ia pe această cale, este aproape sigur că-şi va pierde echilibrul şi va fi luată în stăpânire de un demon. "Amăgirile deşarte" umplu minţile bieţilor muritori. Ei cred că au putere în ei înşişi spre a îndeplini lucruri mari, încât nu îşi dau seama că au nevoie de o putere mai înaltă. Principiile şi credinţa lor sunt "după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Hristos"(Coloseni 2,8). Domnul Isus nu i-a învăţat această filozofie. Nimic de felul acesta nu poate fi găsit în învăţăturile Sale. El nu a îndreptat minţile bieţilor muritori spre ei înşişi, spre o putere pe care ei o posedă. El a îndreptat întotdeauna minţile lor către Dumnezeu, Creatorul Universului şi izvorul tăriei şi

45

înţelepciunii lor. În versetul 18 se dă o avertizare specială: "Nimeni să nu vă răpească premiul alergării, făcându-şi voia lui însuşi printr-o smerenie şi închinare la îngeri, amestecându-se în lucruri pe care nu le-a văzut, umflat de o mândrie deşartă, prin gândurile firii lui pământeşti." T1 296 - 297

Prieteni tineri, am văzut că, având o astfel de ocupaţie şi divertisment al minţii, puteţi fi fericiţi. Însă motivul pentru care voi nu aveţi astâmpăr este că nu căutaţi singura sursă de fericire. Voi încercaţi tot timpul să găsiţi în afara lui Hristos acea fericire care nu se poate găsi decât în El. În El nu pot exista speranţe spulberate. Rugăciunea, o, cât de mult este neglijat acest preţios privilegiu! Citirea Cuvântului lui Dumnezeu pregăteşte mintea pentru rugăciune. Unul dintre cele mai mari motive pentru care sunteţi atât de puţin dispuşi să vă apropiaţi de Dumnezeu în rugăciune este faptul că nu sunteţi pregătiţi pentru această lucrare sfântă din cauză că citiţi poveşti fascinante care au stârnit imaginaţia şi au trezit patimi nesfinte. Cuvântul lui Dumnezeu devine dezgustător, iar ceasul rugăciunii este uitat. Rugăciunea constituie puterea creştinului. Când e singur, el nu este singur; el simte prezenţa Aceluia care a spus: "Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele" (Matei 28,20).Tinerii au nevoie exact de ceea ce nu au, şi anume de religie. Nimic nu o poate înlocui. Religia doar cu numele nu înseamnă nimic. Numele sunt înscrise în cărţile bisericii de pe pământ, dar nu în cartea vieţii. Am văzut că nu este nici măcar unul din douăzeci de tineri care să ştie din experienţă ce este religia.Ei îşi slujesc lor înşişi şi, cu toate acestea, pretind că sunt slujitori ai lui Hristos; iar dacă vraja care i-a cuprins nu este îndepărtată, îşi vor da seama în curând că vor avea soarta păcătosului. În ce priveşte tăgăduirea de sine sau sacrificiul pentru adevăr, ei au găsit o cale mai uşoară. În ce priveşte plânsul cu lacrimi şi strigăte puternice către Dumnezeu pentru harul Său îndurător şi putere de la El pentru a se împotrivi ispitirilor lui Satana, ei au socotit că este inutil să fie atât de serioşi şi zeloşi; ei se pot descurca bine şi fără acestea. Domnul Hristos, Regele slavei, se ducea adesea singur în munţi şi în locuri singuratice pentru a-Şi vărsa sufletul în rugăciune înaintea Tatălui Său; însă omul păcătos, care nu are putere, gândeşte că poate trăi fără atât de multă rugăciune.Domnul Hristos este modelul nostru; viaţa Sa a constituit un exemplu de fapte bune. El a fost un om al durerii şi obişnuit cu suferinţa. El a plâns pentru Ierusalim pentru că locuitorii lui nu au vrut să fie salvaţi, acceptând mântuirea pe care le-o oferea El. Ei nu au vrut să vină la El ca să poată avea viaţă. Comparaţi-vă viaţa cu cea a Mântuitorului vostru, care a făcut un sacrificiu atât de mare ca să puteţi fi mântuiţi. El petrecea adesea toată noaptea, pe pământul umed, în rugăciune agonizantă. Voi căutaţi doar plăcerea voastră. Ascultaţi vorbele deşarte, uşuratice; râsetele, glumele. Imită acestea modelul? Ascultaţi încă, este menţionat Domnul Isus? Este adevărul subiectul conversaţiei? Aduc vorbitorii slavă crucii lui Hristos? Ei vorbesc despre moda aceasta, despre boneta aceea, despre rochia cealaltă, despre ce a zis cutare tânăr sau cutare tânără sau despre distracţiile pe care le pun la cale. Ce veselie! Sunt îngerii atraşi spre acel loc şi se îndreaptă aproape de ei şi în jurul lor spre a abate întunericul pe care Satana îl îngrămădeşte asupra şi în jurul lor? Oh, nu. Ei se întorc înapoi îndureraţi. Văd lacrimi pe faţa acestor îngeri. E posibil ca îngerii lui Dumnezeu să poată fi făcuţi să plângă? Da, chiar aşa! T1 505

Unii dintre predicatorii noştri se omoară prin rugăciune obositoare şi vorbire tare, când un ton mai scăzut al vocii ar face o impresie mai bună şi ar economisi şi propria lor putere. Ei bine, în timp ce, fără să ţineţi seama de legile vieţii şi ale sănătăţii, voi mergeţi înainte, urmând după impulsul de moment, să nu-L învinuiţi pe Dumnezeu dacă vă ruinaţi sănătatea. Mulţi dintre voi irosiţi timp şi putere cu preliminarii lungi şi scuze, când începeţi să vorbiţi. În loc să vă cereţi scuze, pentru că sunteţi pe punctul de a vă adresa poporului, trebuie să vă începeţi lucrarea ca şi când Dumnezeu ar avea ceva pentru voi, ceva de spus poporului. Unii folosesc aproape o jumătate de oră pentru a-şi cere scuze; în felul acesta, timpul este risipit, şi când ajung la subiectul lor, unde ei sunt doritori să grăbească prezentarea punctelor de adevăr, poporul este obosit şi nu mai poate să vadă puterea lor sau să fie impresionat de ele. Voi trebuie să faceţi

46

din punctele principale ale adevărului prezent pietre kilometrice, ca poporul să le înţeleagă. Atunci el va înţelege argumentele pe care doriţi să le prezentaţi şi poziţiile pe care doriţi să le susţineţi.Mai există o altă grupă care se adresează poporului pe un ton plângăreţ. Inimile lor nu sunt înduioşate de Duhul lui Dumnezeu şi ei cred că trebuie să facă impresie prin arătarea smereniei. Un astfel de procedeu nu înalţă lucrarea de slujire a Evangheliei, ci o coboară şi o degradează. Pastorii trebuie să prezinte adevărul cu lumină de sus. Ei trebuie să vorbească în aşa fel, încât să-L reprezinte corect pe Hristos şi să păstreze demnitatea potrivită pentru slujitorii Lui.Rugăciunile lungi, făcute de unii pastori au fost un mare eşec. A te ruga considerabil de lung, aşa cum fac unii, este cu totul nepotrivit. Ei fac rău gâtlejului şi organelor vocale şi apoi vorbesc despre ruinarea sănătăţii datorită muncii grele. Ei îşi fac rău lor înşişi când nu este necesar. Mulţi simt că rugăciunea face mai mult rău organelor vocale decât conversaţia. Aceasta este urmarea poziţiei nenaturale a corpului şi a modului de ţinere a capului. Ei pot să stea în picioare şi să discute fără să se simtă vătămaţi. Poziţia la rugăciune trebuie să fie perfect naturală. Rugăciunea lungă oboseşte şi nu este conformă cu Evanghelia lui Hristos. O jumătate sau chiar un sfert de oră este mult prea mult. Timp de câteva minute este destul de mult pentru a aduce cazul vostru înaintea lui Dumnezeu şi a-i spune ceea ce doriţi; şi puteţi să mulţumiţi poporul, în loc să-l obosiţi şi să micşoraţi interesul lui pentru devoţiune şi rugăciune. Ei pot să fie reîmprospătaţi şi întăriţi, în loc să fie epuizaţi.Mulţi au făcut o greşeală în exerciţiile lor religioase, rugându-se lung şi predicând lung, pe un ton înalt, cu glas forţat, cu un efort şi un timbru nenatural al vocii. Pastorul s-a obosit fără să fie nevoie şi a întristat cu adevărat poporul prin exerciţiu muncit din greu, care nu este deloc necesar. Pastorii trebuie să vorbească într-o astfel de manieră, încât să impresioneze poporul. Învăţăturile lui Hristos au fost impresionante şi solemne. Glasul Lui era melodios. Oare să nu căutăm noi să avem, ca şi Hristos, melodie în glasul nostru? El a avut o influenţă mare, pentru că era Fiul lui Dumnezeu. Noi suntem aşa de mult sub El şi atât de deficitari, încât, făcând ce putem cel mai bine, eforturile noastre vor fi totuşi sărace. Noi nu putem câştiga şi poseda influenţa pe care a avut-o El; dar de ce să nu ne educăm spre a veni cât mai aproape de Model, în măsura în care este posibil pentru noi să facem acest lucru, pentru ca să putem avea cea mai mare influenţă asupra poporului? Cuvintele noastre, acţiunile noastre, comportamentul nostru, îmbrăcămintea noastră, totul trebuie să predice. Noi trebuie să vorbim poporului nu numai prin cuvinte, ci orice lucru care aparţine fiinţei noastre trebuie să fie o predică pentru ei, să facă o impresie bună asupra lor, şi ca adevărul vorbit să poată fi luat la casele lor. În felul acesta, credinţa noastră se va afla într-o lumină mai bună în faţa obştii. T2 617 - 618

Sunt părinţi la care nu se poate ajunge decât prin copiii lor. Instructorii Şcolii de Sabat îi pot învăţa adevărul pe copii, şi ei, la rândul lor, îl vor duce în cercul familiei lor. Dar se pare că puţini instructori înţeleg importanţa acestei ramuri a lucrării. Felul de predare adoptat cu astfel de succes în şcolile publice ar putea fi folosit cu rezultate asemănătoare în Şcoala de Sabat şi să fie mijlocul de a-i aduce pe copii la Isus şi de a-i educa în adevărul biblic. Aceasta ar fi cu mult mai bine decât exaltarea religioasă de un caracter emoţional, care trece tot aşa de repede cum vine.Trebuie cultivată iubirea lui Hristos. Este nevoie de mai multă credinţă în lucrarea despre care noi credem că trebuie făcută înainte de venirea lui Hristos. Trebuie să fie mai multă lepădare şi sacrificiu de sine în lucrarea făcută în direcţia cea bună. Este necesar să se facă studiu precaut şi cu rugăciune spre a lucra cât mai avantajos posibil. Trebuie întocmite planuri cu multă grijă. Printre noi sunt minţi care pot să inventeze şi să aducă la îndeplinire, dacă sunt puse la lucru. Eforturile înţelepte şi bine îndrumate vor aduce rezultate mari.Adunările pentru rugăciune trebuie să fie cele mai interesante din câte se ţin, dar adesea sunt slab conduse. Mulţi iau parte la predică, dar neglijează adunarea pentru rugăciune. Aici, de asemenea, se cere chibzuială. Trebuie să se caute înţelepciune de la Dumnezeu şi să fie întocmite planuri pentru a conduce adunările în aşa fel, încât să fie interesante şi atrăgătoare. Oamenii flămânzesc după pâinea vieţii. Dacă o găsesc la adunările de rugăciune, ei vor merge acolo ca să o primească.

47

Vorbirile şi rugăciunile lungi şi monotone nu-şi au locul nicăieri, mai ales la adunările sociale. Celor îndrăzneţi şi totdeauna gata să vorbească li se îngăduie să înlăture mărturia celor timizi şi retraşi. În general, cei care sunt cei mai superficiali au cel mai mult de spus. Rugăciunile lor sunt lungi şi mecanice. Ei îi obosesc pe îngeri şi pe oamenii care-i ascultă. Rugăciunile noastre trebuie să fie scurte şi la subiect. Cererile lungi şi obositoare lăsaţi-le pentru cămăruţă, dacă cineva are să prezinte aşa ceva. Lăsaţi ca Duhul lui Dumnezeu să intre în inima voastră şi va mătura toată formalitatea uscată. T 71

Cazul acesta ar trebui să fie o învăţătură pentru tot Israelul până la încheierea timpului, şi anume că Dumnezeu este tăria poporului Său. Când triumfa Israel, Moise era cu mâinile ridicate spre cer şi mijlocea în favoarea lor; tot aşa, când tot Israelul lui Dumnezeu învinge, aceasta este pentru că Cel Puternic preia cazul lor şi luptă pentru ei. Moise n-a cerut şi n-a crezut că Dumnezeu îi va învinge pe vrăjmaşii lor, atâta timp cât Israel era inactiv. El a aranjat toate forţele de care dispunea şi le-a trimis să iasă, atât de pregătite cum le-a permis situaţia, şi apoi a adus problema în rugăciune înaintea lui Dumnezeu. Moise, pe munte, mijloceşte la Domnul, în timp ce Iosua şi bravii lui urmaşi sunt jos, înfruntându-i şi respingându-i pe vrăjmaşii lui Israel şi ai lui Dumnezeu.Rugăciunea care vine dintr-o inimă sinceră, care crede, este rugăciunea eficientă, fierbinte, care câştigă mult. Dumnezeu nu răspunde totdeauna la rugăciuni aşa cum aşteptăm, pentru că noi nu putem cere ceea ce ar fi spre cel mai mare bine al nostru; dar în iubirea şi înţelepciunea Lui nemărginită, El ne va da acele lucruri de care noi avem cea mai mare nevoie. Ferice de pastorul care are un Aaron credincios şi un Hur pentru a-i întări braţele când obosesc şi a le ţine în sus prin credinţă şi rugăciune. Un astfel de sprijin este un ajutor puternic pentru slujitorul lui Hristos în lucrarea lui şi adesea va face să triumfe în mod glorios cauza adevărului. T4 532

48