Ciclurile vieţii şi tulburările psihice

Coordonator ştiinţific:

Absolvent,

7

7

Argument

Apariţia conceptului de ciclu al vieţii se situează la sfârşitul secolului trecut, concepţia

actuală fiind determinată şi modulată de importante şi diferite surse. Teoriile diverse ale ciclului

vieţii folosesc o terminologie diversă, neexistând un vocabular standard, dar utilizând în general

termeni congruenţi: etapă, stadiu, eră, interval, epocă etc.

Pornind de la necesitatea cercetătorilor de a reflecta teoria dezvoltării, a fost introdus

conceptul de ciclu al vieţii, a cărui secvenţialitate demonstrează faptul că, deşi viaţa fiecărei

persoane este unică, există o ordine constantă în cursul vieţii umane. Principiul epigenetic,

descris pentru prima dată de Erikson, reprezintă o consideraţie generală, pe baza căreia fiecare

etapă din ciclul vieţii este caracterizată de evenimente şi crize care trebuie rezolvate satisfăcător,

pentru ca dezvoltarea să se realizeze într-o manieră continuă şi lină. Conform modelului

epigenetic, rezolvarea nereuşită a unei crizei specifice unei perioade de viaţă face ca toate etapele

ulterioare de dezvoltare să reflecte acest eşec sub forma dezadaptării pe plan cognitiv, emoţional,

social şi chiar fizic, ducând la vulnerabilizarea persoanei.

Stadiile ciclului de viaţă sunt însă structurate liber şi permit într-o anumită măsură alegerea

individuală. În unele societăţi aceste stadii sunt definite colectiv, prin apartenenţa la o a numită

generaţie sa categorie de vârstă. În societăţile occidentale, anumite puncte de tranziţie, precum

vârsta la care se încep relaţiile sexuale, vârsta majoratului sau vârsta la care educaţia nu mai este

obligatorie sunt definite şi reglementate prin lege.

Pe baza literaturii de specialitate am considerat validă o impărţire în trei mari cicluri de

viaţă (ciclul de creştere şi dezvoltare, ciclul adult, ciclul vârstei de involuţie), pentru care am

accentuat caracteristicile şi vulnerabilităţile ce alimentează transformări ale dezvoltarii şi

antrenează diferite tulburări psihice. Problemele dezvoltarii psihice sunt numeroase şi dificil de

abordat deoarece societatea modernă, prin dezvoltarea sa impetuoasă, creează un cadru de

condiţionare material, familial, social.

Aria tematică în care este circumscrisă lucrarea de față este cea a psihologiei clinice şi

medicale şi am încercat, pe baza studiilor de caz prezentate, suprinderea, folosind un

instrumentar adecvat, a unor tulburări specifice în anumite momente ale ciclului vieţii. Primul

studiu de caz prezintă un adolescent ale cărui manifestari se înscriu sferei tulburărilor de

comportament, al doilea studiu de caz vizeaza un subiect feminin, suferind de un episod de

depresie severă, iar treilea studiu de caz se axează asupra vieţii intime a unui cuplu in care

partenerul de sex feminin a trait trauma adulterului tatălui şi a divorţului părintilor, cu efecte

asupra relaţiei prezente, iar al patrulea studiu are ca subiect un vârstnic, la care se manifestă, acut

şi tulburător, trauma pierderii fiului şi a soţului.

8

1.1. Personalitatea şi ciclurile vieţii

Termenul de ciclu al vieţii, life cycle s-a născut din necesitatea cercetătorilor de a reflecta

teoria dezvoltării. Un ciclu general al vieţii înseamnă a întreprinde o călătorie de la naştere până

la moarte, esenţială înţelegerii complexităţilor comportamentului uman. Fiind infinit din punct de

vedere cultural şi cu infinite variaţii individuale, ciclul vieţii are întotdeauna aceleaşi secvenţe,

demonstrând o ordine în cursul vieţii umane, deşi viaţa fiecărei persoane este unică. Principiul

fundamental al tuturor teoriilor privind ciclurile vieţii este invariabilitatea secvenţei ce apare într-

o ordine constantă în viaţa fiecăruia, chiar dacă nu toate etapele sunt complete (Tudose, 2004).

Sociologii indică prin conceptul de ciclu de viață, secvența de activități sau stări și

evenimente din domenii diferite care se întind de la naștere până la moarte. Ciclul de viață este,

în primul rând, văzut ca integrarea de vieți individuale în structuri sociale sub forma de

împărtășirea lor în poziții sociale și roluri. Un aspect major al ciclului de viaţă este ordonarea

temporală internă, adică durata relativă în anumite stări, precum și distribuțiile de vârstă în

funcşie de diferite evenimente sau tranziții (Mayer, 2002).

În psihologie, diferenţele semnificative dintre teoriile clasice ale ciclului vieţii constau în

aplicarea de criterii de dezvoltare specifice. În general, schemele individuale folosesc elemente

ca: maturitate biologică, capacităţi psihologice, tehnici adaptative, mecanisme de apărare,

complexe ca simptom, nevoile de rol, comportamentul social, stilul cognitiv.

Freud, Erikson şi Piaget descriu dezvoltarea ca o trecere printr-o succesiune fixă de etape

cărora le corespund vârste aproximative. Freud pune accentul pe dezvoltarea personalităţii,

Erikson consideră dezvoltarea drept competenţă socială, iar Piaget accentuează dezvoltarea

intelectuală (Sion, 2003).

În fundamentarea conceptului de ciclu al vieţii, Freud rămâne unanim recunoscut pentru

contribuţia adusă. Acesta introduce, începând cu studiile publicate în 1915, o schemă de

dezvoltare, concentrată asupra perioadei copilăriei şi organizată în jurul teoriei sale despre libido.

Conform teoriei lui Freud (Verza, Verza, 2002; Creţu, 2001; Birch, 2000; Sion, 2003, etc.) fazele

de dezvoltare ale copilăriei corespund schimbărilor succesive în investirea energiei sexuale în

anumite regiuni ale corpului, asociate de obicei erotismului: gura, anusul şi zona genitală. Pe

această bază a deosebit următoarele perioade de dezvoltare, pe care le-a clasificat astfel: faza

orală (de la naştere până la 1 an); faza anală (de la 1 an la 3 ani); faza falică (de la 3 ani la 5 ani).

După 5 ani se instalează faza latentă, care se întinde până la pubertate, marcată de diminuarea

interesului sexual reactivată la pubertate. Evoluţia satisfăcătoare a dezvoltării în aceste faze ale

copilăriei va fi esenţială pentru funcţionarea normală a adultului, când evenimentele ar avea o

mai mică influenţă.

9

Tabel nr.1. Etapele psihosexuale(adaptat după Guy R. Lefrancois, 1983, apud. Sion, 2003)

Etapa Vârsta aproximativă

Caracteristici

Orală 0-8 luni Sursele de plăcere sunt suptul, muşcatul, înghiţitul şi joaca cu buzele;Preocupare pentru gratificarea imediată a impulsurilor;ID-ul este dominant.

Anală 8-18 luni Sursele de gratificare sexuală cuprind eliminarea fecalelor şi urinei, precum şi reţinerea lor;ID şi EGO.

Falică 18 luni-6 ani Copilul devine interesat de organele genitale, sursa plăcerii sexuale implică manipularea organelor genitale – perioada complexului Oedip sau Electra;ID, EGO, SUPEREGO.

Latentă 6-11 ani Pierde interesul în gratificare sexuală. Identificarea cu părintele de acelaşi sex;ID, EGO, SUPEREGO.

Genitală După 11 ani Interes faţă de modelul de plăcere sexuală, respingerea fixaţiilor sau regresiilor.

Pentru Piaget (apud Verza, Verza, 2002) structurile, relaţiile cu mediul se construiesc

dinamic, sub formă de acţiuni, operaţii, grupări de operaţii, mai întâi concrete, apoi formal

logice. Astfel, dezvoltarea inteligenţei se face în secvenţe invariabile (stadii):

- stadiul senzoriomotor (0-18/24 de luni) atunci când copilul cunoaşte prin intermediul

activităţilor fizice pe care le îndeplineşte. Îşi achiziţionează baza întregului edificiu al cunoaşterii

umane: schema obiectului permanent. Stadiul se încheie cu achiziţia limbajului şi a gândirii

simbolice;

- stadiul preoperaţional (2-5/7 ani) caracteristic pentru copilul de vârstă preşcolară, luptând

pentru a-şi achiziţiona gândirea logică;

- stadiul operaţiilor concrete (6-11/12 ani) când copilul poate gândi logic probleme

„concrete”, „acum şi aici”. Gândirea devine reversibilă, în limitele realităţii, copilul înţelege

deducţia necesară cunoscând proprietăţile obiectelor;

- stadiul operaţiilor formale (12/13 ani): sunt adolescenţii capabili să opereze mental asupra

unor probleme abstracte, ipotetice. Ei au o gândire ştiinţifică, fac deducţii sistematice pe baza

unor ipoteze.

Teoria propusă este funcţională, accentuând rolul adaptării, cât şi o teorie structurală,

accentuând rolul organizării sistemului cognitiv. Conţinutul ei este orientat spre comportamente

care constituie datele cognitive de bază, ce sunt apoi prelucrate. Piaget a dezvoltat o teorie despre

modul cum îşi achiziţionează fiinţa umană cunoştinţele (epistemologia genetică) plecând de la

greşelile pe care le fac copiii, la anumite vârste, în rezolvarea unor probleme. După Piaget,

10

dezvoltarea mentală este un proces evolutiv, iar stadiile se succedă pentru că sunt tot mai

adaptate, răspunzând exigenţelor realităţii.

Tabel nr.2. Paralelă între viziunea piagetiană şi cea freudiană privind dezvoltarea umană(Muntean, 2004)

Repere de dezvoltare

Piaget Freud

Reflexe înnăscute (prima lună)

Sisteme de reflexe şi instincteNu se face diferenţiere între eu şi lumea externă

Stadiu oral primitivSuptul, îndeplinind funcţie alimentară, devine activitate libidinală

Nivel emoţional(pe la 6 luni)

Coordonare ochi-mânăReacţii circulare secundare

Sub influenţa anturajului care satisface nevoile copilului, se naşte afectivitatea acestuia

Nivel senzori-motor(8-9 luni – 18 luni)

Construirea obiectului permanent (prima schemă de conservare)Reversibilitatea acţiunilor motoriiDescoperirea acţiunilor care devin cauza generatoare a unor efecte (trage păturica pentru a-şi apropia jucăria)

Debutul stadiului anal (pe la 1 an)Dezvoltarea sexualităţii se evidenţiază în schimbarea zonelor erogene. Copilul descoperă interdicţiile în antrenamentul pentru a fi curatAre loc o întărire a eului.

Primul nivel de reprezentări(18 luni- 3 ani)

Începe interiorizarea schemelor de acţiune motorie în reprezentări mentaleAre loc o decentrare progresivă cuefect de construire a vastului spaţiutrăit.Apariţia funcţiei simbolice şi a limbajului

Etapa de reconsiderare a achiziţiilor sociale şi afectiveDezvoltarea curiozităţii (explorarea corpurilor): faza sadico-anală.Relaţii interpersonale inconştiente (începutul complexului Oedip)

Nivel preoperaţional(3-6 ani)

Încă nu există o structurare ierarhică a claselor de obiecte.Dificultăţi de organizare a enunţurilor logice cu conexiuni de tipul : tot/unii ( toate ciorile sunt păsări, unele păsări sunt ciori)

Formarea complexelor parentaleDiferenţierea supraeului şi formarea unor atitudini moraleImportanţa relaţiilor interpersonaleSexualitatea autoerotică de până acum devine obiectuală

Nivel de diferenţiere a operaţiilor(de la 6-7 ani la 11-12 ani)

Stadiul operaţiilor concreteOperaţiile (seriere, clasificare, corespondenţă etc.) devin reversibile.Achiziţia sistemului de coordonate spaţiale (orizontal/vertical). Pot fi coordonate mai multe perspective

Debutul perioadei de latenţă sexuală şi afectivăPar a fi uitate evenimentele anterioare; este vorba despre refularea lor. Scăderea forţei de manifestare a pulsiunilor face loc achiziţiei de cunoştinţe

Nivelul adolescenţei(după 11-12 ani)

Gândire ipotetico-deductivăOperaţii formaleCapacitate de a rezolva problemeprezentate în enunţuri verbaleCapacitate de a aborda realul subaspectul posibilităţilor (al posibilului)

Fuziunea pulsiunilorEul trebuie să lupte împotriva asalturilor sineluiUnele tendinţe refulate reaparRăspunsurile eului pot fi ascentismul şi intelectualizarea.

O consideraţie generală asupra ciclurilor vieţii este principiul epigenetic, descris pentru

prima dată de Erikson, care susţine că fiecare etapă din ciclul vieţii este caracterizată de

11

evenimente şi crize care trebuie să fie soluţionate satsifăcător pentru că dezvoltarea să se

realizeze într-o manieră continuă şi lină. În ciclul vieţii, fiecare etapă de dezvoltare are o

caracteristică dominantă, un complex de trăsături sau o criză specifică care oferă criteriul de

diferenţiere atât de etapele anterioare cât şi de cele ce o vor urma. Pe baza concepţiei lui Erikson

stadiile de dezvoltare şi procesele sociale ajung să stabilească un teren comun (Tudose, 2003).

Majoritatea oamenilor rezolvă aceste crize satisfăcător şi efectele acestora sunt îndepărtate

pentru a se mişca spre alte provocări dictate de ritmul vieţii, dar există persoane care nu rezolvă

complet aceste crize şi efectele lor continuă să pună probleme mai târziu pe parcursul vieţii.

Fiecare fază succesivă asigură posibilitate găsirii de noi soluţii la problemele anterioare, în timp

ce există permanent un element de conservatorism, orice achiziţie anterioară regăsindu-se, sub o

anumită formă, într-o fază ulterioară. Etapele de dezvoltare constituie schema ego-ului şi oglinda

ierarhiei celor mai relevante structuri sociale. În cadrul fiecărei faze apar piedici puternice

impuse de societate şi toate la un loc întâmpină o serie de dificultăţi instituite în viaţa umană.

Atunci când este pregătit din punct de vedere biologic, psihologic şi social şi când pregătirea

coincide cu contextul social, individul trece la o etapă superioară (Kail, Cavanaugh, 2004).

Tabel nr.3. Stadialitatea dezvoltării după Erikson(Albu, 2007)

Stadiul Principala achiziţie Factorii socialideterminanţi

Corolarul axiologic

Infantil(0-1 an)

Încredere versus neîncredere Mama sau substitutulmatern

Speranţa

Copilărie mică(1-3 ani)

Autonomie versus dependenţă

Părinţii Voinţa

Copilăria mijlocie(3-6 ani)

Iniţiativă versusretragere, vinovăţie

Mediul familial Finalitatea în acţiuni (teleonomia)

Copilăria mare(6-12 ani)

Sârguinţă, eficienţăversus inferioritate

Şcoala şi grupul dejoacă

Competenţa

Adolescenţa(12-18/20 ani)

Identitate versus confuzie Modelele şi covârstnicii

Unitatea

Tânărul adult(20-30/35 ani)

Intimitate versus izolare Prietenii, relaţia decuplu

Mutualitatea afectivă

Adultul(35-50/60 ani)

Realizare versusrutină creatoare

Familia, profesia Responsabilitatea,devoţiunea

Bătrâneţea(60 ►ani)

Integritate versus disperare Pensionarea, apusulvieţii

Înţelepciunea

Teoriile contemporane completează teoria ciclului vieţii a lui Erikson, ajungând la o

configuraţie mai complexă decât a cercului iniţial descris, şi anume la cicluri suprapersonale

articulate între ele, fiecare reprezentând de fapt un ciclu al vieţii, cu direcţii de dezvoltare

specifice, suprapunându-se, intersectându-se, ciocnindu-se şi uneori întărindu-se reciproc: ciclul

biologic-reproductiv, ciclul familial-marital, ciclul educaţional-vocaţional (Austrian, 2002).

12

Literatura de specialitate cuprinde şi descrieri asupra ciclului familial, ciclului profesional,

ciclului locativ, ciclului relaţiilor sociale, etc. Teoria ciclurilor vieţii poate fi înţeleasă astfel nu

doar în sensul restrâns al cronologiei, ci într-un sens mai larg, care presupune angajarea dinamică

a persoanei în proiecte de viaţă, care îi implică şi pe alţii, mai ales pe cei din ambianţa socială

proximă. În diversele domenii de viaţă se desfăşoară diferite programe existenţiale care au un

început şi un sfârşit, se pot relua în alt context şi, în general, asemenea „parcursuri“ existenţiale

se desfăşoară în paralel din perspectiva diverselor cicluri suprapersonale - familia proprie şi de

origine, la locul de muncă şi la şcoală, probleme legate de locuinţă, de activitate profesională

specială, activitate socială, politică, etc. În fiecare din aceste domenii se depune efort, sunt trăite

stresuri şi satisfacţii; ele se pot cumula la un moment dat după mai mulţi ani, sau eforturile şi

stresurile dintr-un ciclu sunt compensate prin satisfacţiile din altul. Abilităţile persoanei,

satisfacţiile acesteia şi stresul relaţionat la un moment dat reţelei sociale externe pot fi clarificate

urmîrind ciclurile vieţii, a dinamicii, a schimbărilor ce se petrec în cadrul acesteia, ducând şi la

explicarea fluctuaţiei circumstanţiale a vulnerabilităţii (Mosher, Day, 1999).

Mulți autori apreciază faptul că viața individului se compune din etape distincte întrerupte

prin crize psihobiologice ce marchează trecerea de la o etapă la alta. D. J. Levinson (apud Crain,

2011) face referire la următoarele perioade în care împarte structura vieții: 1. copilăria și

adolescența (0-17 ani); 2. vârsta adultă cu subetapele: perioada adultului tânăr (17-28 ani -

intrarea în vârsta adultă; perioada anilor 30), perioada adultului mijlociu (45-50 ani - intrarea în

vârsta adultului mijlociu; vârsta de tranziție de la 50 ani; culminarea vârstei adultului mediu - 55-

60 ani), perioada adultului târziu (60-65 ani); 3. bătrânețea (65-70 ani și peste această vârstă).

Bühler (apud Enăchescu, 2004) distinge mai multe etape ale vieții după cum urmează: de

la 0 la 15 ani este etapa anilor de creștere de dinaintea capacităților de reproducere ale

individului; de la 15 la 25 de ani este perioada de continuare a creșterii după instalarea capacității

de reproducere; de la 25 la 45 de ani este perioada de stabilizare între creșterea generativă și cea

retrogresivă; de la 45 la 65 de ani începe creșterea retrogresivă și pentru femei sfârșitul

capacității de reproducere; după vârsta de 65 de ani continuă creșterea retrogresivă, pierzându-se

capacitatea reproductivă pentru ambele sexe. Tot Bühler susține faptul că etapele vieții sunt

perioade psihobiologice individualizate, omogene, numind următoarele: momentul nașterii

individului, viața în familie, criza pubertară și adaptarea școlară, adolescența, maturitatea și

vârsta adultă, criza de involuție, involuția și perspectiva morții (Staudinger, 2002).

Abordând o poziție strict psihanalitică, Rank distinge patru faze ale vieții: 1. faza familială

unde au loc traumatismul nașterii individului în sens psihanalitic, uniunea acestuia cu mama și cu

idealurile familiei; 2. faza socială când au loc identificarea persoanei și asimilarea rolurilor

sociale și a civilizației de către aceasta; 3. faza artistică ce presupune creația sau unirea cu lumea

13

și valorile sau crearea culturii; 4. faza spirituală când se manifestă mișcarea spiritului și separația

ultimă sau moartea (Pulkkinen, 2002).

Sintetizând literatura de specialitate (Șchiopu, Verza, 1997; Verza, Verza, 2002, Creţu,

2001, Sion, 2003; Albu, 2007; Lepădatu, 2008, etc.) pot fi evidenţiate trei mari cicluri:

1. Ciclul de creştere şi dezvoltare, până la 20 de ani, cuprinde numeroase perioade şi

substadii cu caracteristicile sale fiecare.

2. Ciclul adultului, de la 20 la 65 de ani sau ciclul inserţiei profesionale.

3. Ciclul de regresie, de la 65 de ani până la sfârşitul vieţii.

Tabel nr.4. Stadiile implicate în ciclurile vieţii şi ale dezvoltării psihiceCiclul vietii Caracteristicile

fundamentaleSubstadiile implicate Carateristici privind

modificareaPrenatal(9 luni)

Formarea organismului, naşterea

Perioada embrionară;Perioada fetală precoce;Perioada fetală tardivă.

Cel mai intens ritm de creştere.

Copilaria şi pubertatea; adolescenţa(0 - 20 ani)

Însuşirea (învăţarea) conduitelor de creştere, autonomia, autoservirea, autocontrolul, învăţarea, însuşirea de strategii de instruire şi autoinstruire, socializarea conduitei, integrarea familială, şcolară, socială, subidentităţile socio - culturale, familială şi şcolară.

Primul an de viaţă;Prima copilarie perioada antepreşcolară 1 - 3 ani;A doua copilarie perioada preşcolară 3 - 6 ani ;A treia copilarie perioada şcolară mica 6 - 10 ani ;Pubertatea 10 - 14 ani ;Adolescenţa 14 - 20 ani;Adolescenţa prelungită20 - 24 ani.

Ritm foarte intens de creştere staturală şi ponderală în primul an, ritmul creşte treptat cu un puseu în perioada preşcolară şi altul în perioada pubertăţii. La 24 ani creşterea staturală înceterază.

Vârstele adulte active(20 la 65 ani)

Contribuie la viaţa productivă, construcţia unei familii, a subidentităţilor profesionale, maritale şi parenterale.

Tinereţea 25 - 35 ani ;Varsta adultă precoce 35 - 44 ani ;Varsta adultă mijlocie 45 - 55 ani ;Varsta adultă tardivă 55 - 65 ani.

Echilibru şi vitalitate, procreere activa. În varsta adultă precoce apare o uşoară deteriorare senzorială (vizuală)  care se extinde şi spre alte zone senzoriale.

Vârstele de involuţie(65 la 90 ani)

Vârstele de involuţie(65 la 90 ani)

Dezangajarea profesionala, adaptare la denuclearizarea familiei.

Perioada de trecere  66 - 70 ani ;Perioada primei bătrâneţi 70 - 80 ani ;Perioada celei de-a doua bătrâneţi 80 - 90 ani ;Perioada marii bătrâneţi peste 90 ani.

Uşoara intensificare a deteriorarii organice în perioada de trecere. Ritmuri inegale de deteriorare a funcţiilor şi energiei psihice în celelalte perioade cu deces în oricare dintre ele.

14

În materialul ciclului de creştere şi de dezvoltare psihică apar tendinţe noi privind statutul

de vârstă stratificat oarecum social prin criteriile care justifica delimitari de etape. Viaţa socială

şi funcţiile ei pentru procesul dezvoltării se schimbă intens în zilele. Modul în care are loc

procesul dezvoltarii umane, momentele semnificative privind achiziţii comportamentale şi

integrarea acestora în structura personalităţii, suferă un fel de proces de deplasare în treptele

vieţii spre vârste mai timpurii. După cum există o tendinţă seculară a pubertăţii de a coborî spre

etapele copilariei (Tanner, apud Munteanu, 2009), există şi o tendinţă a adolescenţei de a se

dilata spre ciclul adult care, la randul său, tinde sa împinga ciclul sau vârsta a treia peste deceniul

al şaptelea.

1.2. Ciclul de creştere şi dezvoltare

1.2.1. Primul an de viaţă

Creşterea este foarte intensă după naştere. Debutul vieţii trebuie raportat la dezvoltarea

umană din primul an de viaţă, cu atât mai mult cu cât primul an de viaţă este dominat de

dependenţa foarte mare a copilului de axa parentală.

La naştere, organismul dispune de o capacitate senzorială generală relativ bine dezvoltată,

dar de o capacitate de reacţii internaţionale şi coordonate aproape nulă. O mare parte din

reacţiile disponibile au un caracter primar, constituind forme motorii de debut ale conduitei

motorii. Cea mai mare parte a zilei, noul născut doarme, la cei mai mulţi copii somnul

extinzându-se pe 4/5 din 24 de ore. Treptat însă, raportul dintre orele de somn şi cele de veghe

se va modifica (Lepădatu, 2008).

În primul an de viaţă, din punct de vedere al teoriei lui Erikson, copilul cunoaşte prima

etapă: încredere bazală/ neîncredere bazală. Experienţa primului an de viaţă este terenul pentru

dobândirea unui sentiment de încredere fundamentală, o atitudine pozitivă faţă de sine şi faţă de

lume ceea ce asigură o personalitate sănătoasă (Newman, 1995).

Această perioadă se suprapune, mai mult sau mai puţin, etapei orale din teoria freudiană,

deoarece gura este cea mai sensibilă zonă a corpului. Nevoile primare ale nou-născutului sunt

găsirea sânului, suptul şi hrănirea. Rolul trebuinţelor este foarte mare în ontogeneza timpurie,

aceste trebuinţe fiind ciclice (trebuinţa de alimentare, somn, apă etc.) şi trebuinţe permanente

(trebuinţa de apărare, orientare, investigaţie). Se constituie, de asemenea, treptat, trebuinţe

psihologice cum ar fi aceea de a forţa prezenţa adulţilor şi relaţionarea cu aceştia. La acestea se

15

adaugă trebuinţa de a simţi, auzi, vedea etc., trebuinţă ce va activa reflexul de orientare şi forma

sa proprie, curiozitatea.

1.2.2. Perioada antepreşcolară

Prima copilărie sau perioada antepreşcolară este cuprinsă între 1-3 ani cunoaşte o intensă

expansiune subiectivă. În această etapă are lor constituirea primară coerente a trăirii experienţei

de viaţă curentă. Copilul începe să fie integrat în interrelaţiile grupului familial şi al celor ce

frecventează familia, să sesizeze reguli, interdicţii, orarul şi stilul de viaţă al familiei, trăind

conflicte şi stări de confort psihic sau de euforie condiţionate de această realitate (Creţu, 2001).

Dacă la începutul acestei perioade, vorbirea copilului este restrânsă, inconsistentă şi

încărcată de mari dificultăţi de pronunţie, la 3 ani copilul vorbeşte relativ fluent, în propoziţii

inteligibile, având un limbaj situativ bogat. Poate formula impresii, dorinţe, constatări,

interogaţii. Lumea devine pentru copil un spectacol în care îi place să fie asistat de comunicarea

cu adultul. Activitatea formativă cea mai frecventă între 1-3 ani constă în mânuirea de obiecte.

În perioada antepreşcolară, copilul este angajat în căutarea de mijloace de a-şi consolida

autonomia prin perfecţionarea deplasării cât şi prin consolidarea deprinderilor de mânuire a

obiectelor. Emaniciparea relativă de sub tutela mamei şi a înlocuitorilor ei este mai evidentă pe

planul acţiunilor decât pe cel afectiv, unde se constituie adevărate acumulări de dorinţe şi intenţii

mijlocite doar de teama de a nu pierde afecţiunea şi asistenţa adultului. Prin deplasare, copilul

mic câştigă senzaţia separării lui de ceilalţi, eu, tu, al meu, a mea fiind cuvinte obişnuite, folosite

de copil pe parcursul acestei etape. Copilul poate alege între a păstra/a reţine şi a lăsa/a da

drumul, între a fi cooperant sau a fi încăpăţânat (Allen, Marotz, 2003).

1.2.3. Perioada preşcolară

A doua copilarie sau perioada preşcolară cuprinsă între 3-6 ani debutează cu intrarea în

grădiniţă, unde tipul de relaţii se nuanţează şi se diversifică, amplificându-se conduitele din

cadrul colectivelor de copii. Are loc concomitent şi diferenţierea conduitelor faţă de persoane de

diferite vârste şi ocupaţii, aflate în ambianţa cultural-socială a copilului (Verza, Verza, 2002).

Dezvoltarea fizică este evidentă în perioada preşcolară. De la 3 la 7 ani are loc o creştere

de la aproximativ 92 cm la 117 cm ca statură şi o creştere de la cca 14 kg la 22 kg ponderal.

Organismul în întregime devine mai elastic, mişcările mai suple şi mai sigure.

16

Formarea comportamentelor implicate în dezvoltarea autonomiei este deosebit de activă,

prin organizarea de deprinderi şi obişnuinţe, mai specifice fiind comportamentele alimentare, de

îmbrăcare şi igienice.

În această perioadă, din punct de vedere eriksonian, preşcolarul ocilează între iniţiativă şi

vinovăţie. Pe măsură ce copiii se apropie de sfârşitul celui de al treilea an, ei sunt capabili să

iniţieze atât o activitate intelectuală cât şi una motorie învăţând să se bazeze pe acţiunile lor.

Aceste iniţiative se consolidează în funcţie de gradul de libertate fizică acordată copilului şi de

satisfăcere a curiozităţii lui intelectuale. Copiii mici care au învăţat să meargă, puşi în situaţia să

nu se simtă bine în legătură cu comportamentul şi interesele lor, pot ieşi din această perioadă cu

un sentiment de vinovăţie asupra activităţilor pe care le iniţiază. Astfel, pe plan emoţional pot

dezvolta mecanisme de apărare care îl ajută să facă faţă anxietăţii provocate de emoţii neplăcute

sau inacceptabile: refularea, proiecţia, negarea, regresia, formaţiunea reactivă, deplasarea,

raţionalizarea, identificarea, sublimarea (Bee, Boyd, 2004).

În acest interval, creşterea curiozităţii sexuale se manifestă prin antrenarea în jocuri de

grup legate de sex sau atingerea propriei zone genitale sau a altui copil. Asemenea impulsiuni

din copilărie sunt reprimate şi reapar în timpul adolescenţei, ca parte a pubertăţii dacă părinţii nu

atrag atenţia prea mult asupra acestor impulsiuni, caz contrar în care copilul poate deveni inhibat

sexual. Pentru Freud aceasta este etapa falică de dezvoltare, când plăcerea este legată de zona

genitală. Este momentul complexului lui Oedip, respectiv al complexului Electra la fete, ambele

rezolvându-se prin identificarea cu părintele de acelaşi sex (Birch, 2000).

1.2.4. Perioada şcolară mică

A treia copilarie sau perioada şcolară mică (6 - 10 ani) se dechide o dată cu intrarea

copilului în şcoală, moment când copilul începe să participe la un program organizat de educaţie

şi învăţarea devine tipul fundamental de activitate. Activitatea şcolară va solicita intens

activitatea intelectuală, procesul de însuşire gradată de cunoştinţe cuprinse în programele şcolii

elementare. Copilului i se vor organiza şi dezvolta strategii de învăţare, i se va conştientiza rolul

atenţiei şi repetiţiei, îşi va forma deprinderi de scris-citit şi calcul. Învăţarea şi alfabetizarea

constituie condiţiile majore implicate în viaţa de fiecare zi a copilului de 7 ani (Lepădatu, 2008).

Cea de-a patra etapă de dezvoltare a lui Erikson presupune ca achiziţie hărnicia,

perseverenţa sau inferioritate. Activitatea, capacitatea de a munci şi de a dobândi aptitudinile

adultului, sunt elementele cheie ale etapei. Copilul învaţă că el este capabil să realizeze diverse

lucruri şi că este capabil să stăpânească şi să completeze o anumită acţiune. Accent prea mult pus

pe reguli va dezvolta copilului simţul datoriei în detrimentul plăcerii naturale de a munci.

17

1.2.5. Pubertatea şi adolescenţa

În dezvoltarea psihică a copilului de după 10 ani se pot diferenţia două stadii marcante şi

anume: 1. Stadiul pubertăţii (de la 10 la 14 ani) dominat de o intensă creştere (puseu), de

accentuarea dimorfismului sexual cu o largă gamă de rezonanţe în dezvoltarea psihică şi de

dezvoltarea mare a sociabilităţii (mai ales pe orizontală);

2. Stadiul adolescenţei (de la 14 la 18/20 ani) dominat de adaptarea la starea adultă, de

procesul de câştigare a identităţii, de intelectualizarea pregnantă a conduitei urmat de stadiul

adolescenţei prelungite (de la 18/20 la 24/25 ani) dominat de integrarea psihologică primară la

cerinţele unei profesii, la condiţia de independenţă şi de opţiune maritală.

Pubertatea este o perioadă dominată de procesul de creştere şi maturizare sexuală intensă şi

cuprinde: etapa prepuberală (de la 10 la 12 ani) ce se exprimă printr-o accelerare şi intensificare

din ce în ce mai mare a creşterii (staturale mai ales), concomitent cu dezvoltarea pregnantă a

caracteristicilor sexuale secundare (dezvoltarea gonadelor, apariţia pilozităţii pubiene şi a celei

axilare). Conduita generală capătă caracteristici de alternanţă, între momente de vioiciune, de

conduite copilăroase exuberante şi momente de oboseală, apatie, lene. Totodată, conduitele

copilului se încarcă de stări conflictuale ce se pot centra pe efectele acestor momente de lene

care determină admonestări atât în familie, cât şi în şcoală. Intrarea într-un nou ciclu de

şcolarizare cu noi cerinţe şi solicitări constituie o schimbare generală a cadrului de desfăşurare a

învăţării şcolare, la care se adaugă intelectualizarea afectivă în şcoală, care întăreşte sentimentul

de apartenenţă la generaţie şi alimentează experienţa intimităţii prin prietenie, colegialitate şi

solidarizări în situaţii critice, dar şi agresivitatea. Se modifică discret statutului de elev, fapt ce

atrage antrenarea în activităţi specifice tineretului, cu copii mai mici şi mai mari (formaţii

artistice, sportive, în cercuri pe discipline, în concursuri şcolare integrate ce creează experienţa

competiţiilor şi o înţelegere mai largă a valorii activităţii efectuate). Şi în familie încep să se

manifeste modificări de cerinţe faţă de puber, de obicei incerte (Simmons, 2009).

Pubertatea propriu-zisă (sau momentul culminant al pubertăţii) de la 12 la 14 ani, este

dominată de puseul de creştere, mai evident între 11 şi 13 ani la fetiţe şi între 13 şi 14 ani la

băieţi. După vârstele-limită ale puseului, creşterea se încetineşte şi continuă ulterior lent, mai

mulţi ani (până la 24/25 ani). Puseul de creştere este secondat discret de maturizarea sexuală care

se intensifică în jurul etapei de maximum de creştere. Momentul culminant al pubertăţii este în

genere tensional şi încărcat de confuzie. Din punct de vedere psihologic, creşterea şi maturizarea

sunt legate de numeroase stări de disconfort (Creţu, 2001).

Momentul postpuberal (de la 14 ani la 16/18 ani) este de trecere şi, în acelaşi timp, puţin

diferenţiabil de momentul preadolescenţei. Perioada adolescenţei se prezintă ca un fenomen

18

complex, ce implică sfera biologică, psihologică şi socială, având numeroase determinări, de

factură genetică, geografică, culturală, socială şi educaţională (Adams, 2000).

În perioada adolescenţei apar numeroase stări de conflictualitate sau crize. Unul dintre

primii autori care a cercetat, din punct de vedere științific, adolescența, Hall, prezintă această

perioadă ca fiind dominată de "furtuni și stres" şi de preschimbări de ordin fizic, mental și

emoțional (Verza, Verza, 2002). Adolescenţa este câmpul psihologic care oferă cele mai multe

oportunităţi pentru a studia schimbarea, fiind stadiul în care au loc majore transformări

biopsihosomatice (Doron, Parot, 1999). Adolescentul încearcă, în acestă etapă, să găsescă

formula personală a unicităţii sale, să construiască propria sa lume inerioară în scopul de a se

detaşa de tutela familiei şi de a-şi cuceri treptat şi spori autonomia şi independenţa de care are

nevoie (Sion, 2003). Întreg acest proces se desfăşoară sinergic, în dinamica lui personalitatea

adolescentului preschimbându-se şi devenind cât mai actuală, prezentă, acorată din ce în ce mai

puternic în mediul real, orientată spre viitor şi spre poziţia dorită în cadrul sistemului de relaţii

sociale, cu scopul de a obţine aprecierea colectivă în acord cu statusul de viitor adult.

Modificările fizice rapide ale acestei perioade antrenează apariţia unor îngrijorări, nelinişti

sau chiar temeri. Adolescentul pendulează între a rămâne copil şi a deveni adult, acesta

concentrând atât caracteristici infantile cât şi particularităţi ale viitorului adult. Această ocilaţie

este exprimată şi în comportamentul adolescentului unde coexită copilăria, sfidarea,

opoziţionismul, dar şi maturitatea (Iftene, 1999). Aceste aspecte au ca explicaţie şi atitudinea

oscilantă a adulţilor care uneori apreciază şi se comportă cu adolescentul ca şi cum ar fi o

persoană matură, independentă acţional şi responsabilă, iar alterori cer adolescentului

subordonarea, ca unui copil. În astfel de situaţii adolescentul începe să se întrebe asupra

statutului şi a rolului pe care îl aşteptă ceilalţi de la el sau îi este atribuit şi despre modalitatea în

care să demonstreze maturitatea (Bauman, Richie, 1995).

Offer et. al. (apud. Hess, 2011), ca urmare a unui studiu longitudinal realizat pe un grup de

băieţi care a fost urmărit din adolescenţa timpurie până în etapa adultă, au constatat faptul că cei

mai mulţi dintre aceştia (35%) au prezentat scurte crize tranzitorii fiind, în general, bine adaptaţi,

iar 23% au evidenţiat o dezvoltare calmă, continuă, cu manifestări de încredere respect reciproc

şi afecţiune în direcţia covârstnicilor şi a adulţilor, pe când numai 22% dintre aceşti băieţi au

avut o dezvoltare furtunoasă în adolescenţă.

Aceste multiple transformări sunt esenţiale definirii identităţii adolescentului ca nucleu al

personalităţii sale. Astfel imaginea de sine şi conştiinţa de sine rezultă ca urmare a solicitărilor şi

eforturilor continue ale adolescentului de adaptare la exigenţele şi multitudinea structurilor

educaţionale, profesionale, sociale, economice, culturale, ideologice care determină apariţia unui

19

focar de tensiuni, conflicte interioare, aspecte stresante, reverii şi meditaţii, decantări şi

reconstrucţii la nivel de conştiinţă.

Atunci cand este depăşit egocentrismul manifestat cu precădere în copilărie şi are loc

achiziţia multiplă de roluri sociale şi asumarea de statusuri noi, cu cerinţele şi responsabilităţile

specifice acestora, rezultatul la nivelul personalităţii este dezvoltarea eului social. Etapa

adolescenţei implică schimbări majore prin dorinţa adolescentului de a dobândi independenţa

faţă de părinţi, de a se adapta la transformările fizice şi la maturizarea sexuală, prin decizia şi

orientarea sa vocaţională, prin dezvoltarea unei filosofii de viaţă, dar mai ales prin încercarea de

a-şi constitui sentimentul identităţii de sine (Lerner, 2004).

În adolescenţă, moştenirea culturală este desacralizată, tânărul, datorită simţului său critic

deosebit de ascuţit, plasându-se într-un vid cultural (Urdan, Pajares, 2001). Interesul se

deplasează dinspre mediul securizant al familiei spre cel al grupurilor de egali, ceea ce determină

apariţia neliniştii, depresiei, anxietăţii şi a unei confuzii identitare agravate şi de tendinţa

adolescentului spre autochestionare.

Datorită regimului şi condiţiilor nutritive şi nu numai, se poate observa faptul că

maturizarea biologică a început să coboare la vârsta de 11 ani, concomitent cu întârzierea

maturizării sociale dupa 18 ani. De asemenea, în adolescenţă este absentă funcţia socială a

adolescentului care care se prezintă doar ca un consumator de buget şi nu ca un producator. În

aceste condiţii adolescentul indeplineşte un rol tranzitoriu, cu ambiguitate de statut social, nici

copil şi nici adult, intins pe o perioadă foarte lungă (Steinberg, 2007). Atitudinile sociale tipice

ale adulţilor sunt contradictorii, fie prin extinderea copilariei, fie prin coborârea vârstei adulte,

ambele putând provoca revolta adolescentului.

La vârsta adolescenţei sunt deosebit de importante, în construirea personalitaţii,

identificările care au loc cu eroul, modelul, prietenul, acesta fiind momentul în care apar

prieteniile durabile, care trebuie îndrumate cu tact (Bauman, Richie, 1995). Specifică acestei

etape este şi pendularea care se produce între conformism şi originalitate, având loc numeroase

destructurări şi restructurari. Originalitatea, un aspect fundamental în procesul educaţiei,

cunoaşte o perioadă acută de manifestare în intervalul 14-16 ani, având diferite forme de

expresie, de la teribilism, radicalism în opinii la episoade spectaculoase şi violente, luări de

poziţie şi atitudini prin care se doreşte obţinerea independenţei, libertăţii şi autonomiei, toate

acestea convergând către un nou echilibru al personalităţii.

Perioada ce corespunde pubertăţii şi adolescenţei, care din punct de vedere al procesului

psiho-social este adesea conceptualizată în termenii nevoii de a răspunde la două sarcini majore:

transformarea dintr-o persoană dependentă într-una independentă; stabilirea unei identităţi.

Dezvoltarea sentimentului de identitate (capacitatea persoanei de a da răspunsurile adecvate la

20

întrebările cine sunt? şi încotro mă îndrept?) este problema primordială a acestei perioade.

Identitatea sănătoasă se construieşte prin succesul individual în parcurgerea primelor trei etape

psiho-sociale şi, identificarea, fie cu părinţii naturali, fie cu cei adoptivi. Identitatea implică

apariţia unui sentiment de solidaritate internă cu ideile şi valorile unui grup social.

O criză de identitate apare la sfârşitul adolescenţei, denumită de Erikson criza normativă,

pentru că este un eveniment normal (Atkinson, 2002). Adolescentul suferă de difuziunea

identităţii sau confuzie de rol, caracterizată prin faptul că adolescentul nu are un sentiment de

sine şi este confuz în ceea ce priveşte locul său în lume. Confuzia de rol se poate manifesta prin

tulburări de comportament ca fugă, criminalitate sau psihoze manifeste. Adolescentul se poate

apăra împotriva difuziunii de rol, prin alăturarea la găşti, culte sau prin identificarea cu personaje

foarte populare.

Din punct de vedere social este o perioadă de pregătire intensă pentru viitorul rol de adult.

Într-adevăr, sfârşitul acestei perioade survine atunci când adolescentului i se acordă depline

prerogative de adult, într-un moment şi într-o proporţie care variază de la o societate la alta.

Pentru cei mai mulţi oameni, a-şi dezvolta un sentiment de bine definit al moralităţii, reprezintă o

realizare majoră a adolescenţei târzii şi a perioadei adulte. Moralitatea este definită drept

capacitatea de a te conforma standardelor, regulilor, drepturilor şi responsabilităţilor. Apare

posibilitatea conflictului între două standarde social acceptate, iar persoanele învaţă să facă

judecăţi bazate pe un simţ individualizat al conştiinţei. Compatibilitatea şi flexibilitatea acestui

nou super-ego întăreşte capacitatea persoanei de a stăpâni şi exprima sentimente şi emoţii în

relaţiile sociale. De-a lungul întregii vieţii, super-ego-ul unei persoane trebuie să fie capabil să se

schimbe şi să se dezvolte în sensul adaptării la noi situaţii de viaţă. Această etapă de dezvoltare

internalizează principiile etice şi controlul comportamentului (Mosher, Day, 1999).

Perioada de la 20 la 24 ani, a adolescenţei prelungite, se exprimă ca o perioadă de trecere

în care se manifestă caracteristici ale adolescenţei şi caracteristici noi ce sunt ale tinereţii, ale

stării de adult tânăr (Creţu, 2001).

21

1.3. Ciclul adult

1.3.1. Perioada tinereţii

Perioada tinereţii implică o dilatare la limita sa superioară, în zilele noastre, fapt ce

determină oarecare nonconsecvenţe în determinarea acesteia de către diferiţi autori. În acest sens,

D. Levinson (apud Crain, 2011) consideră că vârsta adultului tânăr se referă la o distanţă de

dezvoltare psihică între 17-18 ani la 45 de ani, cu o oarecare diferenţă între cele două sexe, în

sensul că pentru bărbaţi această vârstă se consumă între 20 şi 40 ani. Pentru subetapa de adult

tânăr, de la 18/19 la 22 de ani, autorul citat consideră că e specifică vigoarea fizică evidentă,

dublată de inteligenţă, memorie, abilităţi, aptitudini deplin utilizabile, şi de bun randament. O

mare stăpânire a propriilor posibilităţi şi forţe creează un sentiment de plinătate, de forţă şi

vigoare fizică şi spirituală, antrenate în lupta pentru scopuri propuse şi pentru constituirea

familiei şi stabilirea locului în societate. Prin toate acestea, perioada tinereţii este esenţială în

supravieţuirea speţei.

Şchiopu şi Verza (1997) consideră că tinereţea, inclusiv tendinţa uşoară de dilatare a

acesteia la limita superioară, se extinde între 24 şi 25 de ani. Consideră, de asemenea, că

perioada tinereţii se poate împărţi în trei subetape: aceea de adaptare profesională şi familială,

între 24 şi 28 de ani; cea de-a doua perioadă este cuprinsă între 28 şi 32 de ani, perioadă de

implantaţie, în care se intensifică experienţa profesională şi se dezvoltă statutul de părinte, dat

fiind faptul că adeseori apare un al doilea copil în familie; a treia subetapă, între 32 şi 35 de ani,

este o perioadă de stabilitate relativă a adaptării, a valorilor, conduitelor şi aspiraţiilor formulate

între timp.

Se consideră că în tinereţe, capacităţile fizice şi psihice semanifestă pe deplin. Capacităţile

senzorial-perceptive presupun praguri senzorialescăzute, posibilităţi pentru diferenţieri fine şi o

evidentă adaptabilitate la profesie. Disponibilităţile motrice se exprimă în mişcări intense,

precise, rapide şi în mari capacităţi de învăţare motrică. Gândirea tinerilor păstrează multă vreme

calităţile atinse în adolescenţă iar cei cu profesie şi preocupări intelectuale şi le dezvoltă şi mai

mult. Gândirea practică profesională se amplifică. Memoria tinerilor se remarcă prin vârful cel

mai înalt al conservării celor întipărite. Totodată, memoria profesională se dezvoltă continuu şi

se adaptează la solicitările locului de muncă. Imaginaţia se manifestă preponderent în domeniul

profesional; este cel mai important factor în structura creativităţii şi este mai bine relaţionată cu

gândirea. Învăţarea la tineri este selectivă, accentuat voluntară şi conştientă, autonomă, şi are în

centrul său ceea ce este importantpentru profesie. Afectivitatea tinerilor este intensă şi bogată şi

22

investită maiales în planul vieţii de familie şi în cel profesional. Dar pot fi puternic ataşaţi şi de

concepţii şi proiecte sociale. Structurile motivaţionale ale tinerilor sunt dominate de interesele

profesionale şi dorinţa de sănătate, bunăstare şi fericire înviaţa de familie (Lepădatu, 2008).

1.3.2. Perioada adultă

Etapa vieţii adulte este o perioadă de mari schimbări, unele dramatice, altele mai subtile,

dar continue. Aceasta este cea mai lungă perioadă a ciclului vieţii, fiind necesar ca individul să

se adapteze la toate schimbările ce pot să apară. Erikson a descris trei calităţi ce trebuiesc

dobândite în perioada adultă: intimitatea, pro(creaţia) şi integritatea. Jung se referea la vârsta de

40 de ani ca amiază a vieţii şi considera că perioada adultă trebuie luată în considerare cu aceeaşi

atenţie ca şi perioadele timpurii din viaţă (Wrightsman, 1994).

Cercetările asupra acestui lung interval al vieţii au devenit mai sistematice şi mai constante

ceva mai târziu faţă de cele referitoare la celelalte stadii. Explicaţia acestui fapt constă în

caracteristica adultului de a reprezenta împlinirea vieţii psihice umane care a fost cel mai mult

studiată de psihologia generală, iar schimbările, evoluţiile sunt mai puţin ample şi relevante

pentru psihologiile evolutive. Însă, în a doua jumătate a secolului XX şi apoi în cel de al XXI-

lea, cercetările s-au amplificat şi au apărut capitole speciale în tratatele de dezvoltare umană sau

cărţi destinate în întregime acestui stadiu.

Cercetătorii români (Creţu, 2001) au considerat că stadiul adult se întinde între 35 şi 65 de

ani, are cea mai mare durată şi trebuie luate în considerare subetapele sale în care vor apare

dominante caracteristice:

a) adultul tânăr, între 35-45 ani are următoarele caracteristici dominante şi distinctive:

• integrare şi adaptare profesională intensă;

• statut şi roluri familiale diversificate şi consolidate;

• integrare socială încărcată de responsabilitate;

b) adultul între 45-55 ani se distinge prin următoarele dominante:

• se atinge vârful în propriul avans profesional, în acord cu calificarea sa;

• modificări în rolurile parentale legate de căsătoria copiilor;

• amplificarea valorilor şi atitudinilor sociale şi politice;

c) adultul tardiv, între 55-65 ani se caracterizează prin:

• preocuparea pentru menţinerea competenţei profesionale şi pregătirea pentru ieşirea din

activitatea de muncă;

• posibila lărgire a rolurilor familiale prin apariţia nepoţilor;

• păstrarea şi chiar amplificarea rolurilor sociale şi politice.

23

Cu privire la întregul stadiu adult, diferiţi autori au subliniat unele particularităţi centrale

care explică şi mai bine aportul acestuia la dezvoltarea generală umană (Creţu, 2001): adultul

exprimă echilibrul între ascendenţă şi descendenţă psihică (Bühler), continuarea construcţiei

psihice (White), capacitatea deplină de a iubi şi a munci (Freud), moment culminant al integrării

şi adaptării profesionale şi sociale (Thomae), organizare efectivă a muncii şi adaptare

interpersonală crescută (Barron, Thomae).

În cursul acestui stadiu apar scăderi ale unor capacităţi fizice şi psihice care sunt în

proporţii diferite în cele trei substadii, dar care încă nu produc tulburări în desfăşurarea

activităţilor şi pot fi compensate cu succes. Scăderi mai sensibile se produc în următoarele

modalităţi senzoriale: văzul (creşterea pragului luminozităţii în mediu ambiant, insuficienţa

acomodării cristalinului, diferenţieri mai puţin prompte), auzul (creşterea pragului minim,

diferenţieri mai dificile), tactul (diferenţieri mai dificile). Scăderi în manifestarea mişcărilor

privind: intensitatea, viteza şi mai puţin precizia care este bine conservată. Atenţia generală

scade uşor dar cea profesională chiar creşte în primul substadiu. Capacităţile de gândire,

antrenate de profesie, tind să-şi păstreze nivelul funcţional pe toată durata stadiului

(operativitatea generală a gândirii, înţelegerea, decodificarea semantică) iar cele neantrenate scad

(cele de calcul, de operare cu relaţii spaţio-temporale) fără însă a tulbura desfăşurarea

activităţilor. Memoria de lungă durată excelează în organizarea materialului iar cea de scurtă

durată scade discret după 45 ani, fără a tulbura adaptarea. Imaginaţia are structuri maturizate de

prelucrare a datelor şi este mai bine reglată de gândire. Afectivitatea este variată, bogată şi

maturizată. Structurile motivaţionale sunt dominate de cele pentru profesie şi pentru viaţa

familială (Birch, 2000).

Prin urmare, chiar dacă în acest stadiu se înregistrează unele căderi ale capacităţilor fizice

şi psihice, se produc în mod dominant maturizări ale mecanismelor stimulatoare şi reglatoare şi

ale personalităţii. Maturitatea personalităţii însă nu are o relaţie necesară cu vârsta cronologică

(Allport, 1991, p. 280) şi prin urmare maturizarea generală, caracteristica acestui stadiu se va

realiza în grade diferite şi în momente distincte la fiecare.

Stadiul adult este considerat ca fiind cel în care se produce maturizarea personalităţii ceea

ce înseamnă că atât componentele cât şi structura şi organizarea sa de ansamblu se stabilizează şi

funcţionează la parametri optimi. Allport (1991) consideră că personalităţii mature îi sunt

caracteristice următoarele particularităţi:

1. Stăpânirea de sine în orice situaţii şi cu

precădere în cele dificile.

2. Echilibrul afectiv.

3. Independenţa în decizii şi acţiune.

4. Autonomie în toate planurile.

5. Prudenţă.

6. Obiectivitate în perceperea de sine şi a

altora.

24

7. Expansiunea moderată şi fundamentată în

ceea ce priveşte proiectarea viitorului.

8. Înfruntarea matură a marilor încercări ale

vieţii.

Persoanele aflate la vârsta adultă rămân în continuare orientate spre viitor şi spre

prospectarea acestuia, dar tind să fie influenţaţi de experienţa pe care o au şi să fie mai prudenţi

pentru că au realizat deja ceva şi nu vor să piardă şi îşi evalueze mai bine forţele şi condiţiile de

care dispun.

Stadiul adult este caracterizat şi prin faptul că aptitudinile şi creativitatea se pot manifesta

la niveluri înalte datorită maturizării capacităţilor cognitive, acumulării importante în ceea ce

priveşte experienţa profesională şi experienţa de viaţă, intensificării motivaţiei de autorealizare,

capitalizării unor succese din stadiile anterioare, creşterii rolului caracterului în structura

generală a personalităţii. Adulţii ajung să-şi realizeze proiectele de viaţă, să se simtă împliniţi şi

să-i asume responsabilităţi majore în plan profesional şi familial, ceea ce exprimă un grad înalt al

funcţionării caracterului (Munteanu, 2009).

1.4. Ciclul de regresie

Începutul bătrâneţii este perceput ca fiind situat între vârsta maximului prestigiu social şi

vârsta minimului respect (Fontaine, 2008). Îmbătrânirea umană reprezintă o parte integrantă a

dezvoltării organismului, o diferenţiere in timp, caracterizată printr-o diminuare ȋ�n creştere, fiind

un proces normal, care reflectă modificările ce apar ȋ�n decursul istoriei biologice a organismului

uman.

Diferiţi autori au încercat să definească bătrâneţea şi să-i stabilească limitele. Criteriul

cronologic este printre primele criterii de definire, el putând fi intens criticat deoarece poate

exista o îmbătrânire precoce şi pot exista persoane în vârstă la care majoritatea funcţiilor sunt

asemănătoare omului adult (Quadano, 1999).

Persoanele de vârsta a treia reprezintă o categorie socio-demografică distinctă în populaţia

totală prin vârsta înaintată (60 de ani şi peste), caracterizată prin modificări morfo-fiziologice

ireversibile ale organismului, nivel scăzut de activitate, trebuinţe, interese, aspiraţii materiale şi

culturale specifice. Transformările fizice şi psihice de la vârsta a treia nu sunt la fel în toate

momentele acestui ciclu şi de aceea au fost distinse câteva stadii care se deosebesc semnificativ

unele de altele. Astfel, psihologii americani disting „young old” între 65 şi 75 ani şi „old-old”

după 75 ani (Birch, 2000).

25

Pentru Verza şi Şchiopu (1997), bătrâneţea începe la 65 ani şi se continuă până la moarte,

având două stadii:

a) perioada de trecere 65-70 ani, cu următoarele caracterestici: din punct de vedere

subiectiv cei ce se află în această perioadă a vieţii îşi simt încă disponibilităţile pentru activităţi şi

relaţii; chiar dacă pensionarea deja s-a produs şi s-a anulat identitatea profesională, multe

persoane dispun de rezerve fizice şi intelectuale, de experienţă profesională bogată, de

aptitudinile pe care le-au manifestat ani în şir, Allport menţionând că societatea pierde foarte

mult pentru că nu utilizează disponibilităţile vârstnicilor (1981, p. 309). O parte dintre persoanele

de peste 60 ani reuşesc să-şi găsească încă de lucru în sfera profesiei pe care au practicat-o;

relaţiile sociale se mai restrâng şi unii pot trece printr-o criză de prestigiu şi de scădere a

interesului pentru viaţă; poate apare o anume fragilitate biologică şi astfel se îmbolnăvesc mai

frecvent şi se vindecă mai greu

b) Stadiul primei bătrâneţi (70-80 ani) are următoarele caracteristici distinctive: scad mai

mult capacităţile lor fizice şi psihice şi-i determină să-şi reducă angajările în activităţi şi relaţii;

acordă mai mare atenţie păstrării sănătăţii şi tratării stărilor de boală, fiind o temă prioritară a

comunicării cu alţii; îşi recunosc limitele datorate bătrâneţii dar dacă nu intervin probleme grave

de sănătate îşi trăiesc viaţa relativ senin şi cu satisfacţia pentru ce au realizat până acum; pot avea

dificultăţi materiale şi financiare şi trebuie ajutaţi de cei tineri (Creţu, 2001).

c) A doua bătrâneţe (80 - 90 ani) se caracterizează prin: scăderi accentuate ale capacităţilor

fizice şi psihice; starea de sănătate este din ce în ce mai ameninţată; cuplul conjugal se poate

destrăma datorită dispariţiei unuia dintre parteneri; modificările în plan afectiv sunt intense şi

dominate adesea de sfârşitul implacabil şi de singurătate; apare dependenţa de altul pentru

rezolvarea problemelor curente ale vieţii.

Dincolo de 90 ani povara bătrâneţii este suportată cu greu şi de cel în cauză şi de restul

familiei. Persoanele respective trebuieajutate şi supravegheate aproape continuu.

Imaginea asupra bătrâneţii care este vehiculată într-o anumită societate este extrem de

importantă pentru modul în care vârstnicii sunt percepuţi şi trataţi, precum şi pentru imaginea lor

de sine. Stereotipurile faţă de persoanele de vârsta a treia afectează în mod direct imaginea de

sine a acestora. Pinquart (2002, apud Riemann, 2005) a studiat efectele expunerii vârstnicilor la

informaţii negative, cuprinse în stereotipul faţă de bătrâneţe. Rezultatele sale arată că percepţia

globală a altor persoane de vârsta a treia se înrăutăţeşte, iar schimbările la nivelul percepţiei de

sine variază în funcţie de măsura în care subiecţii săi au cosiderat că atributele negative le sunt

caracteristice. De foarte multe ori apare tendinţa de protejare a imaginii de sine, participanţii la

studiu socotind că trăsăturile negative nu sunt definitorii pentru propria persoană, fiind utilizate

drept etaloane în comparaţia cu alţii aflaţi în situaţii mai grave.

26

Vârstei a treia îi sunt specifice anumite modificări de ordin anatomic, fizic, psihologic şi

social care privite in ansamblu ne oferă posibilitatea să conturăm profilul bătrânului. Odată cu

înaintarea în vârstă apare o creştere de ţesut adipos, modificări articulare datorate artrozelor,

fragilitatea oaselor, ca urmare a osteoporozei, muşchii sunt afectaţi în procese degenerative care

le modifică troficitatea şi masa musculară. În ceea ce priveşte modificările biologice, fenomenul

cel mai semnificativ este cel al scăderii energiei instinctelor şi a eficienţei adaptării la condiţiile

de mediu.

Interpretarea procesului de îmbătrânire a omului, ca şi întreaga funcţionare a psihismului

uman, trebuie să se ia in considerare nu numai vârsta (timpul calendaristic), ci şi mediul socio-

cultural în cadrul căruia creşte şi îmbătrâneşte. Modificările psihice normale şi patologice ale

senescenţei se suprapun şi se interferează cu procesele organice. Astfel, depopularea neuronală,

dar mai ales scăderea eficacităţii sistemului activator ascendent al formaţiei reticulate duc la o

scădere a tonusului cortical (Verza, Verza, 2002). Declinul psihic la bătrâneţe este condiţionat

de o serie de factori ce ţin atât de natura subiectivă şi de structura anatomo-fiziologică a

individului, cât şi de condiţiile de mediu, de rezistenţă organică şi mai cu seamă a sistemului

nervos central.

Viaţa subiectivă a fiecărui om este influenţată multilateral de felul în care trăieşte, de faptul

dacă au acţionat asupra lui sau nu factori stresanţi, dacă a dus o viaţă ordonată şi echilibrată, dacă

s-a realizat profesional şi familial, a avut satisfacţii. În plan senzorial se realizează un impact

discret şi dual (periferic şi central funcţional) ce tinde să se echilibreze pe seama imensei

experienţe senzoriale acumulate. În ceea ce priveşte memoria este semnificativ faptul că

degradarea ei este mai pregnantă pentru memoria de scurtă durată, cea de lungă durată este mai

rezistentă. Oamenii în vârstă uită uşor unde au pus un obiect, ce au spus într-o împrejurare sau

alta etc. Deseori, funcţia mnezica suferă modificări esenţiale tinzând uneori să se agraveze până

la amnezie. Tulburările memoriei sunt deseori însoţite de cele atenţiei, care devine mai lentă şi

inertă; în plan verbal, exprimarea devine anevoioasă, cu pauze relativ lungi, adesea incoerentă,

apar momente de lapsus, repetări, uşoare bâlbâieli; scrisul devine nesigur. Tremurat şi

sacadat(mai ales când este asociat cu fenomene parkinsonice).

Emoţiile devin ceva mai primitive, dominante fiind tulburările afectivităţii care îşi pun

amprenta pe întregul comportament al vârstnicilor. Linia afectivă este dominată de depresie,

apatie, răceală, fapt ce duce în general la un comportament labil, irascibil. Simptomele depresiei

de involuţie sunt manifestate prin suferinţe somatice, tulburări de somn, sentimente de

culpabilitate, inutilitate, autoacuzare. Bătrânii devin apatici, trişti, totul este negru şi dominat de

dorinţa de a muri (Scrutton, 1999).

27

Majoritatea celor ce au îmbătrânit prea de timpuriu au un sistem nervos slab, iar

majoritatea longevivilor au o personalitate puternică, cu o atitudine pozitivă faţă de viaţă şi faţă

de propria persoană. La unele persoane tema de bătrâneţe este regretul după tinereţe, la altele

teama de moarte, alte persoane se tem de o perioadă de viaţă sărăcită şi chinuită (Orbach, 2004)

Stările depresive au o frecvenţă mai mare, determinând în plan intern un dezechilibru, iar

pe de altă parte, perturbă relaţiile cu cei din jurul său. Asemenea stări se accentuează mai ales

după pierderea partenerului sau a cunoştinţelor de vârstă apropriată.

În plan comportamental, apar uneori situaţii aberante (părăsirea temporară a domiciliului,

vagabondaj, etc.), când vârstnicii fug de ceilalţi oameni. Adesea, se confundă starea de „izolare”

cu cea de a fi singur. Sentimentul de însingurare, de singurătate înseamnă a fi neprotejat şi

părăsit chiar de familie, de grupul de prieteni şi cunoscuţi, ceea ce determină reacţia de

respingere.

În etapa a opta a ciclului de viaţă, după Erikson, există conflictul între integritate -

sentimentul de satisfacţie pe care îl simte cineva, reflectat asupra unei vieţi trăite productiv şi

disperare - sentimentul că viaţa nu a avut nici o utilitate (Birch, 2000). Maturitatea târzie poate fi

o perioadă a mulţumirii, un timp în care să te bucuri de nepoţi, să-ţi contempli rezultatele marilor

eforturi făcute şi, poate, să vezi roadele propriei munci puse în valoare de generaţiile mai tinere.

Integritatea permite acceptarea propriului loc în ciclul vieţii şi recunoaşterea faptului că viaţa ta

este propria ta responsabilitate. În ceea ce îi priveşte pe proprii părinţi, există o acceptare a ceea

ce sunt sau au fost şi o înţelegere a felului în care şi-au trăit propriile vieţi. În orice caz, nu există

linişte sau mulţumire la bătrâneţe decât dacă persoana a dobândit intimitate şi şi-a îndeplinit

menirea de procreator. Fără procreere nu există convingerea că propria viaţă a avut vreun rost.

Fără această convingere, apare teama de moarte şi un sentiment de disperare sau nemulţumire.

28

Bibliografie:

1. Adams, G. R., (2000), Adolescent development: the essential readings. Volume 1 of

Essential readings in developmental psychology, Wiley-Blackwell, Oxford, Malden, Mass;

2. Albu, E. (2007), Psihologia vârstelor, Universitatea „Petru Maior” Târgu-Mureş,

Departamentul I.F.R.D., disponibil online:

http://www.upm.ro/facultati_departamente/depPregatirePersonal/docs/carti/

psihologia_varstelor_albu.pdf, consultat la data: 21.04.2014 ;

3. Allen, E., Marotz, L. (2003), Developmental Profiles Pre-Birth Through Twelve (4th ed.),

Thomson Delmar Learning, Albany, NY;

4. Allport, G.W., (1991), Structura şi dezvoltarea personalităţii, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti;

5. Atkinson, R., Atkinson, R.C., Smith, E.E., Bem DJ., (2002), Introducere în psihologie,

Editura Tehnică, Bucureşti;

6. Austrian, S.G. (2002), Developmental Theories through the Life Cycle, Columbia

University Press, New York, NY;

7. Băban, A., (coord.), (2001), Consiliere psihopedagogică. Ghid metodologic pentru orele de

dirigenţie şi consiliere, Editura Universităţii, Cluj-Napoca;

8. Banciu, D., Rădulescu, S. M., Voicu, M., (1997), Adolescenţii şi familia, EŞP, Bucureşti;

9. Bauman, L., Richie, R., (1995), Adolescenţii o problemă, părinţii un necaz, Editura Antet,

Oradea;

10. Bee, H.; Boyd, D. (2004), The Developing Child (12th ed.), Pearson, Boston, MA;

11. Birch, A. (2000), Psihologia dezvoltării din primul an de viaţă până în perioada adultă,

Editura Tehnică, Bucureşti;

12. Chelcea, S., (2007), Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative,

Editura Economică, Bucureşti;

13. Cloninger, S.C. (1996), Personality: Description, Dynamics, and Development, W H

Freeman & Co, New York, N.Y.;

14. Craig, Robert J. (2003), “Assessing Personality and Psychopathology With Interviews” în

Graham, John R., Naglieri, Jack A (ed.), Weiner, Irving B., Handbook Of Psychology –

Vol. 10, Assessment Psychology, by John Wiley & Sons, Inc., Hoboken, New Jersey, pp.

488-504;

15. Crain, W. (2011), Theories of Development: Concepts and Applications (6th ed.), Pearson

Education, Inc, Upper Saddle River, NJ;

16. Creţu, T., (2001), Psihologia vârstelor, Editura CREDIS, Bucureşti;

29

17. Dafinoiu, I. (2002), Personalitatea. Metode calitative de abordare: Observatia si interviul,

Editura Polirom, Iași;

18. Dorot, R., Parot, F., (coord) (1999), Dicţionar de psihologie, Editura Humanitas, Bucureşti;

19. Dopfner, M., Petermann, F., Schmidt, M.H. (2010), Tulburari de comportament antisocial-

agresiv. Manual de psihoterapie pentru copii si adolescenti, Editura Romanian

Psychological Testing Services, Bucureşti;

20. Dumitru, I. Al. (2008), Consiliere psihodepagogică. Baze teoretice și sugestii practice,

Editura Polirom, Iași;

21. Enăchescu, C., (2004), Tratat de igienă mintală, Editura Polirom, Iaşi;

22. Enăchescu, C. (2007), Tratat de psihopatologie. Ediţia a IV-a, revăzută şi adăugită, Editura

Polirom, Iaşi;

23. First, M.B., Tasman, A. (2004) Clinical Guide to the Diagnosis and Treatment of Mental

Disorders, John Wiley & Sons, Hoboken, New Jersey;

24. Fisher J.R.W., Cabral de Mello M., Izutsu T., Vijayakumar L., Belfer M., Omigbodun O.

(2011), Adolescent Mental Health in Resource-Constrained Settings: A Review of the

Evidence of the nature, prevalence and determinants of common mental health problems

and their management in primary health care în International Journal of Social Psychiatry,

57: Supplement 1, disponibil online: http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/21480578,

consultat la data: 21.03.2014;

25. Kail, R. V. & Cavanaugh, J.C. (2004), Human development: A life-span view (3rd ed.),

Thomson/Wadsworth, Belmont, CA;

26. Kieling C., Baker-Henningham H., Belfer M., Conti G., Ertem I., Omigbodun O. et al

(2011), Child and adolescent mental health worldwide: evidence for action în Lancet,

378: 1515-1525, disponibil online:

http://www.thelancet.com/journals/lancet/article/PIIS0140-6736(11)60827-1/fulltext,

consultat la data: 21.03.2014;

27. Fontaine, R. (2008), Psihologia îmbătrânirii, Editura Polirom, Iaşi;

28. Golu, M. (2005), Dinamica personalităţii, Editura Paideia, Bucureşti;

29. Hayes, N., Orrell, S. (2003), Introducere în psihologie, Editura BicAll, Bucureşti;

30. Hess, R.S., Magnuson, S., Beeler L. (2011), Counseling Children and Adolescents in

Schools, Sage, Thousand Oaks, CA;

31. Holdevici, I. (1998), Elemente de psihoterapie, Editura All, Bucureşti;

32. Iftene, F. (1999) Psihiatria copilului şi adolescentului, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj;

33. Kessler, Ronald C., Amminger, Paul, Aguilar‐Gaxiola, Sergio, Alonso, J., Lee, S. Ustun, T.

Bedirhan (2007), Age of onset of mental disorders: A review of recent literature în Current

30

Opinion in Psychiatry, Jul 2007; 20(4), pp. 359–364, disponibil online:

http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC1925038/, consultat la data: 21.03.2014;

34. Lemeni, G., Tărău, A. (2008), Consiliere și orientare. Ghid de educație pentru carieră.

Activitati pentru clasele IX-XII, Editura ASCR, București;

35. Lepădatu, I. (2008), Psihologia vârstelor. De la tinereţe până la bătrâneţe, Editura

Psihomedia, Sibiu;

36. Lerner, R. M., Steinberg, L. D., (2004), Handbook of adolescent psychology - Wiley series

on personality processes, John Wiley and Sons, New Υork;

37. Maddux, J. E., & Winstead, B. A., (2008), Psychopathology: Foundations for a

contemporary understanding (2nd ed.), Editura Erlbaum, Mahwah, NJ;

38. Marcelli, D., Braconnier, A. (2008) Adolescence et psychopathologie, 7e Edition, Elsevier

Maison;

39. Mayer, Karl Ulrich (2002), The sociology of the life course and life span psychology -

diverging or converging pathways?, disponibil online:

https://www.mpib-berlin.mpg.de/volltexte/institut/dok/full/Mayer/sociolog/

Sociology_of_Life_Course.pdf, consultat la data: 03.03.2014;

40. Mitrofan, I. (coord.) (2003), Cursa cu obstacole a dezvoltării umane. Psihologie,

psihopatologie, psihodiagnoză, psihoterapie centrată pe copil și familie, Editura Polirom,

Iași;

41. Mitrofan, I. (coord.) (2001), Psihopatologia, psihoterapia şi consilierea copilului, Editura

SPER, Bucureşti;

42. Mosher, R.L., Youngman, D.J., Day, J.M. (1999), Human Development across the Life

Span: Educational and Psychological Applications, Santa Barbara, CA

43. Munteanu A. (2009), Psihologia vârstelor, Editura Eurobit, Timişoara;

44. Muntean, A. (2006), Psihologia dezvoltării umane, Editura Polirom, Iaşi;

45. Newman, B. M., Newman, P.R. (1995), Development through life, Brooks/Cole Publishing

Company, Pacific Grove, CA;

46. Olsson G, Nordstrom M-L, Arinell H, von Knorring A-L. (1999), Adolescent depression an

stressful life events. A case–control study within diagnostic subgroups, în Nordic Journal

Psychiatry, 53, 339–346, disponibil online:

www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC2538453, consultat la data: 21.05.2014;

47. Opler, M., Sodhi, D., Zaveri, D., and Madhusoodanan, S. (2010), Primary psychiatric

prevention in children and adolescents, în Annals of clinical psychiatry, 22 (4), pp. 220-

234, disponibil online: www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/21180654, consultat la data:

21.05.2014;

31

48. Orbach, Ann (2003), Counselling older clients, Editura SAGE, Thousand Oaks, CA;

49. Pulkkinen, L., Caspi, A. (2002), Paths to Successful Development: Personality in the Life

Course, Cambridge University Press, Cambridge, UK

50. Popescu-Neveanu, P. (1978), Dicţionar de psihologie, Editura Albatros, Bucureşti;

51. Quadano, J.(1999), Aging and the life course, The McGraw-Hill Companies, United States

of America;

52. Riemann, F., Kleespies, W. (2005), Arta de a te pregăti pentru vârsta a treia, Editura Trei,

Bucureşti;

53. Scrutton, S. (1999), Counselling older People: A Creative Response to Ageing, 2nd Edition,

Edward Arnold, London;

54. Sillamy, N. (1996), Larousse – Dicţionar de psihologie, Ed. Univers Enciclopedic,

Bucureşti;

55. Silverman, Wendy K., Field, Andy P. (2011), Anxiety Disorders in Children and

Adolescents, Cambridge University Press;

56. Simmons, R. G., Blyth D., (2009), Moving Into Adolescence: The Impact of Pubertal

Change and School Context, Aldine Transaction, New York;

57. Sion, G. (2003), Psihologia vârstelor, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti;

58. Slater, Charles L. (2003), Generativity versus stagnation: An elaboration of erikson's adult

stage of human development, în Journal of Adult Development 10 (1): 53–65, disponibil

online: http://link.springer.com/article/10.1023/A%3A1020790820868, consultat la data:

12.05.2014;

59. Staudinger, U. M., Lindenberger, U. (eds.), (2002) Understanding Human Development:

Lifespan Psychology in Exchange with Other Disciplines, Kluwer Academic Publishers,

Dordrecht

60. Steinberg L. D., (2007), Adolescence, McGraw-Hill Higher Education, London;

61. Stirling. J., Hellewell. J. (2013), Psychopathology, Routledge, Oxford, UK;

62. Șchiopu, U., Verza, E. (1997), Psihologia vârstelor. Ciclurile vieții, Editura Didactică și

Pedagogică, București;

63. Tatu, C. (2008), Consiliere şcolară, Facultatea de Psihologie-Pedagogie, Braşov;

64. Tomşa, Gh. (1999), Consilierea şi orientarea în şcoală, Casa de Editură Viaţa Românească,

Bucureşti;

65. Tudose, F. (2003), Fundamente în psihologia medicală. Psihologie clinică şi medicală în

practica psihologului, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti;

66. Tudose, F. (2003), Orizonturile Psihologiei Medicale, Editura Infomedica, Bucureşti;

32

67. Tudose, F., Tudose, C., Dobranici, C. (2002), Psihopatologie si psihiatrie pentru psihologi,

editura InfoMedica, Bucureşti;

68. Tudose, F. (2000), O abordare moderna a psihologiei medicale, editura InfoMedica,

Bucureşti;

69. Tudose, F. (2007), Psihopatologie şi orientări terapeutice în psihiatrie, Ed. a 2-a, Editura

Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti;

70. Urdan T., Pajares F., (2001), Adolescence and Education: General Issues in the Education of

Adolescents. Volume 1 of Adolescence and education, IAP, Greenwich, CN;

71. Verza, E., Verza F.E., (2002), Psihologia vârstelor, Editura Pro Humanitate, Bucureşti;

72. Zlate, M.. (2004), Eul şi personalitatea, Editura Trei, Bucureşti;

73. Wilmshurst, L. (2007), Psihopatologia copilului – Fundamente, Editura Polirom, Bucureşti;

74. Wrightsman, Lawrence S. (1994), Adult Personality Development, Sage Publications Inc.,

Thousand Oaks, CA;

75. *** (trad.2006), Larousse – Marele Dicţionar al Psihologiei, Editura Trei, Bucureşti;

76. *** (trad.2012), DSM IV - TR 2000, Asociaţia Psihiatrilor Liberi din România, Bucureşti.

33