SEMINARUL TEOLOGIC LICEAL “IOAN POPASU” – CARANSEBES

INVATAMANT LICEAL – FILIERA VOCATIONALA

PROFIL TEOLOGIC (PASTORAL)

CHIPUL PREOTULUI IN EPISTOLELE PASTORALE

LUCRARE DE ATESTARE A COMPETENTELOR PROFESIONALE

INDRUMATOR SUSTINATOR

PR.DR.PROF. TRAIN CONSTANTIN ELEV GRIGORE CONSTANTIN MARCEL

RAS. CLEOPA

PROMOTIA 2010

- CARANSEBES -

CUPRINS

Capitolul I: Apostolatul si preotia sacramentala

I.1. Preotia Apostolica

I.2. Modele ale slujirii crestine

I.2.1. Maica Domnului este modelul uman al slujirii lui

Dumnezeu

I.2.2. Mantuitorul Hristos este modelul divin al slujirii

Capitolul II: Chipul preotului in Epistolele pastorale

II.1. Scopul Epistolelor pastorale

II.2. Slujirea preoteasca dupa Epistolele pastorale

II.3Calitatile slujitorilor lui Hristos dupa Epistolele pastorale

II.3.1. de invatator

II.3.2. de sfintitor

II.3.3. de conducator

Concluzie

Bibliografie

CAPITOLUL I

Apostolatul si preotia sacramentala.Apostolatul si preotia sacramentala.

I.1. Preotia Apostolica

Preotia sacramentala este o institutie divina, ea fiind asezata in Biserica prin voia lui

Iisus Hristos. Precum El a fost randuit “preot in veac” de catre Tatal (Ev.7,21), tot asa

persoanele alese de Providenta sa fie mijlocitori ai oamenilor catre Dumnezeu, nu si-au luat

singuri dregatoria, ci au fost chemati la aceasta mare demnitate si au fost sfintiti de catre

Intemeietorul Bisericii.

Prima forma de preotie, extraordinara si unica in felul ei, a fost colegiul Apostolilor.

Evanghelistul Luca descrie intr-un chip impresionant actul chemarii Apostolilor. “In zilele

acelea s-a suit Iisus in munte ca sa se roage si a petrecut noaptea in rugaciune catre

Dumnezeu. Si cand s-a facut ziua, a chemat la sine pe ucenicii Sai si a ales dintre ei

doisprezece, pe care i-a numit apostoli” (Lc. 6,12-13). Importanta alegerii Sfintilor Apostoli

ca reprezentanti ai Sai se arata din faptul ca Iisus i-a randuit la slujire sfanta dupa o noapte

intreaga de convorbire cu Tatal. Multi erau cei ce ascultau cuvintele Fiului lui Dumnezeu,

multi credeau in profetul din Nazaret. Dar dintre toti Iisus a selectionat doar o ceata mica de

doisprezece barbati, care trebuiau sa-I permanentizeze lucrarea intre oameni1.

Preotia apostolica a fost asezata ca sa continue cele trei slujiri ale lui Hristos: ca

Invatator, ca Arhiereu si ca Imparat.

Autoritatea si indatorirea de a invata adevarurile de mantuire le-a incredintat Domnul

ucenicilor Sai indata dupa slavita Sa Inviere din morti. Evanghelistul Matei ne reda pregnant

faptul trimiterii Apostolilor ca lumina a neamurilor. Imputernicirea s-a facut in Galileia, dupa

Inviere, inaintea Inaltarii Domnului la cer. “Datu-Mi-S-a toata puterea, in cer si pe pamant.

Drept aceea, mergand, invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si

al Sfantului Duh, invatandu-le sa pazeasca toate cate am poruncit voua. Si iata Eu sunt cu voi

in toate zilele, pana la sfarsitul veacului” (Mt. 28,18-20).

Potrivit acestei trimiteri, Apostolii aveau sarcina sa vesteasca in toata lumea mesajul

mantuirii cu aceeasi autoritate ca a lui Hristos. Celor doisprezece li se dadea putere din

puterea Tatalui, pe care nici o forta omeneasca nu o va putea birui. Slujirea aceasta de a

transmite mesajul Evangheliei in numele Sau, a ridicat-o Domnul pana la nivelul unei

identificari depline a Lui cu cei ce il vesteau lumii: “Cel ce va asculta pe voi, pe Mine Ma

asculta si cel ce se leapada de voi, de Mine se leapada” (Lc. 10,16).

Pe langa slujirea cuvantului, Sfintii Apostoli au primit o putere pe care n-au primit-o

nici ingerii, nici arhanghelii, nici chiar aceea care a dat din trupul sau Logosului divin, Maica

Domnului: cheile imparatiei lui Dumnezeu, puterea de a ierta pacatele oamenilor.

In insasi ziua invierii, seara, Iisus s-a aratat ucenicilor si le-a zis: “Precum M-a trimis

pe Mine Tatal, va trimit si Eu pe voi. Si zicand aceasta, a suflat asupra lor si le-a zis: Luati

Duh Sfant, carora le veti ierta pacatele le vor fi iertate, si carora le veti tine vor fi tinute” (In.

20,21-23).

_______________

1. Pr. Stefan Slevoaca, Preotia de hirotonie si preotia credinciosilor, Ortodoxia, nr.2, 1979, p.256.

In toata descoperirea Sfintelor Scripturi nu se poate afla o investire mai mare ca aceasta.

Cine poate, in adevar, sa ierte o ofensa adusa lui Dumnezeu decat Insusi Acela care a fost

jignit? Si iata ca Hristos incredinteaza acest privilegiu preotilor Sai. Apostolii si urmasii lor

aveau sa aiba stapanire asupra sufletelor omenesti, aveau sa fie judecatorii constiintelor,

imputerniciti din partea lui Dumnezeu ca in numele Lui sa ierte sufletele care se caiesc de

greselile lor si sa le deschida usile Imparatiei ceresti.

Sjujirea arhiereasca a lui Hristos au primit-o tot prin delegatie Sfintii Apostoli la Cina

cea de Taina cand Mantuitorul a asezat pentru toate veacurile jertfa Sfintei Euharistii,

prezenta Sa reala pentru credinciosi, cu trupul si sangele Sau ca hrana duhovniceasca. Cu acea

ocazie, Iisus “luand painea, a binecuvantat, a frant si dand ucenicilor a zis: Luati, mancati,

acesta este trupul Meu”; si luand paharul si multumind, le-a dat lor zicand: Beti dintru

acesta toti, ca acesta este sangele Meu, al Legii celei noi, care pentru multi se varsa spre

iertarea pacatelor” (Mt. 26,26-28). Iar indata dupa aceasta le-a mai zis: “Aceasta s-o faceti

intru pomenirea Mea” (Lc. 22,19).

Prin porunca de mai sus Hristos a randuit pe alesii Sai ca organe vazute , intarite cu

putere sa reinnoiasca pe altare jertfa de pe cruce. “La inceput a fost trimis ca Arhiereu, Care,

devenind nevazut, a lasat pe Apostoli si urmasii lor ca arhierei vazuti, organe ale Lui”2.

Minunea din ziua Cincizecimii a marcat pentru Apostoli consacrarea divina, adica acea

comunicare a puterii Duhului Sfant in virtutea careia ei au fost sfintiti pentru implinirea

marilor misiuni care li s-a incredintat din partea Mantuitorului.

Impartasind ucenicilor Sai intreita autoritate de a invata, de a savarsi Sfintele Taine si

de a conduce turma pe calea mantuirii, Hristos a voit ca puterea data lor sa fie transmisa in

fiecare loc si in orice timp. Am aratat ca odata cu trimiterea lor la predicare, Mantuitorul a

promis ucenicilor asistenta Sa neintrerupta. “Iata Eu sunt cu voi pana la sfarsitul veacului”.

Este evident ca aceasta promisiune nu s-a referit doar la persoanele celor doisprezece

Apostoli deoarece aceia au murit inca inainte de sfarsitul veacului I. Ci cuvintele lui Iisus se

extind asupra urmasilor Apostolilor, asupra celor chemati si sfintiti din generatie in generatie

sa continue intre oameni lucrarile cele mantuitoare ale Fiului lui Dumnezeu.

Cand numarul bisericilor a crescut, cand indatoririle duhovnicesti s-au inmultit,

Apostolii au transmis puterea lor altor persoane, pe care le-au pus in slujba Domnului.

Apostolii pretutindeni au lasat urmasi. Astfel, mai intai, pentru comunitatea din Ierusalim au

sfintit sapte diaconi “si au ales pe Stefan, barbat plin de credinta si de Duh Sfant si pe Filip si

pe Prohor si pe Nicanor si pe Timon si pe Parmena si pe Nicolae, prozelit din Antiohia, pe

care i-a pus inaintea apostolilor; si ei, rugandu-se, si-au pus mainile peste ei” (FA 6,5-6).

Este de remarcat faptul ca nu intreaga Biserica i-a randuit pe aceia sa slujeasca la mesele

credinciosilor. Comunitatea a ales doar din sanul ei pe barbatii pe care i-a considerat vrednici

pentru demnitatea diaconeasca, i-a prezentat inaintea Apostolilor, iar aceia s-au rugat si “si-au

pus mainile peste ei” ca sa-i consacre. Apostolul Pavel, impreuna cu Varnava, dupa ce ei

insisi au fost sfintiti, dupa ce au predicat Evanghelia in orasele Asiei, “au hirotonit preoti in

fiecare biserica” (FA 14,23).

_______________

2. Pr. Prof. Dumitru Staniloaie, Teologie Dogmatica Ortodoxa, vol.3, Bucuresti, 1987, p.145.

Actul transmiterii harului preotiei prin punerea mainilor se repeta de multe ori in

comunitatile Bisericii primare. Ucenicului sau Timotei, primul episcop al Efesului, Pavel ii

scria: “Nu fii nepasator fata de harul care este intru tine, care ti s-a dat prin proorocie, prin

punerea mainilor preotimii” (I Tim. 4,14); iar cu alt prilej il povatuia: “Te indemn sa tii

aprins harul lui Dumnezeu, cel care este in tine, prin punerea mainilor mele” (II Tim. 1,6).

Iar lui Tit, episcopul din Creta, acelasi apostol ii scria : “Pentru aceasta te-am lasat la Creta,

ca sa indreptezi cele ce mai lipsesc si sa asezi preoti prin cetati, precum ti-am randuit” (Tit

1,5).

Din toate aceste locuri ale Noului Testament, confirmate mai tarziu printr-o mare

multime de documente patristice, rezulta clar ca preotia crestina este de drept divin, a fost

instituita de Iisus Hristos, Marele Preot, prin chemarea Apostolilor. La randul lor, Sfintii

Apostoli au randuit conducatori spirituali in Biserica prin actul punerii mainilor sau hirotonie,

considerat ca Taina, adica semn vazut al lucrarilor celor nevazute ale harurilor sfintitoare. “E

suficient de a admite existent mijloacelor de sfintire numite Taine, pentru a admite ca Hristos

a trebuit sa denumeasca delegati ai puterii Sale ca sa le administreze. Si de vreme ce

Mantuitorul a voit sa intemeieze aici jos o Biserica, pentru a evita anarhia si a mentine

ordinea, a trebuit sa constituie o autoritate vazuta, imputernicita s-o conduca in numele Sau”3.

I.2. Modele ale slujirii crestine

Legatura fireasca, naturala dintre slujire si preotie, asa cum este aratata in cuvantul

revelat al Sfintei Scripturi, este importanta pentru intelegerea corecta a rolului mantuitor al

Bisericii, Trupul lui Hristos. De-a lungul timpurilor, mai vechi si mai noi, legatura aceasta a

fost uneori gresit inteleasa sau interpretata, dupa diverse iscodiri ale mintii veacurilor

trecatoare. Fara a numi aceste interpretari gresite, cred ca se poate spune, pe temelia faptelor

istorice, ca voia intemeietorului Bisericii a fost uneori asa de mult intunecata, incat lumina

mantuirii a stralucit numai datorita faptului ca Dumnezeu este credincios promisiunii, este

drept si este milostiv. Caci asa spune Dumnezeu prin gura psalmistului: "Nici nu voi rupe

legamantul Meu si cele ce ies din buzele Mele nu le voi schimba" (Psalm 88,34).

Intruparea Mantuitorului Hristos este o forma cu totul speciala de iubire si slujire. "Caci

Dumnezeu asa a iubit lumea incat pe Fiul Sau cel Nascut l-a dat ca oricine crede in El sa nu

piara ci sa aiba viata vesnica" (In. 2,16). Deci Dumnezeu "l-a dat", ideea este de permanenta,

nu cu imprumut, nu pentru un timp, ci pentru todeauna. "S-a smerit pe sine ascultator

facandu-se pana la moarte si inca moarte pe cruce" (Filip. 2,8). Exista deci o "ascultare" a

Intruparii Mantuitorului, o ascultare in smerenia intruparii, o slujire prin Intrupare. Caci prin

Intrupare Mantuitorul Hristos a trebuit sa surpe neascultarea lui Adam, a trebuit deci sa il

rascumpere pe Adam si astfel sa devina un al doilea Adam, un nou Adam, dar un Adam

ascultator, slujitor: "Caci precum prin neascultarea unui om s-au facut partasi cei multi, tot

asa prin ascultarea unuia se vor face drepti cei multi" (Rom. 5,19). Ascultarea Intruparii

Mantuitorului este obiectiva, mantuitoare, este vocatia creatiei pana la a doua venire a

Mantuitorului. "Noi surpam iscodirile mintii si toata trufia care se ridica impotriva

cunoasterii lui Dumnezeu si tot gandul il robim spre ascultarea lui Hristos. Si gata suntem sa

pedepsim toata neascultarea cand supunerea voastra va fi deplina" (II Cor. 10,4-6).

Intruparea Mantuitorului este deci act de ascultare. Dar ea este o ascultare prin micsorare,

imputinare, de aceea valoarea ei pentru creatia umana este deplina: "Ci pe cel micsorat cu

putin fata de ingeri, pe Iisus, il vedem incununat cu slava si cu cinste din

_______________

3. Louis Boucard, Les Sacraments, doctrine et histoire, Paris, 1913, p. 313.

pricina mortii pe care a suferit-o astfel ca prin harul Lui El a gustat moartea pentru fiecare

om" (Evr. 2,9). Asa de mult a iubit Dumnezeu lumea, atat de mult a dorit ca Iisus Hristos, Fiul

Sau cel Unul-Nascut sa slujeasca creatia, incat a ingaduit micsorarea Lui, imputinarea slavei

Sale vesnice, prin Intrupare. Iar rezultatul sau urmarea ascultarii prin micsorarea Sa este

incununarea cu slava si cu cinste. Slujirea Mantuitorului prin Intruparea Sa este si o saracire a

bogatiei Sale divine: "Caci cunoasteti harul Domnului nostru Iisus Hristos, ca El, bogat fiind,

pentru voi a saracit, ca voi cu saracia Lui sa va imbogatiti" (II Cor. 8,9). Pentru ca sa

slujeasca neamul omenesc cel cazut in pacatul neascultarii, Mantuitorul Hristos a saracit, prin

Intrupare, bogatia Sa divina, si in acest fel noi, din saracia ascultarii, slujirii Sale sa ne

imbogatim.

Exista doua modele ale slujirii crestine, si aceste modele sunt insusi sursa mereu

neimputinata a slujirii:

I.2.1. Maica Domnului este modelul uman al slujirii lui Dumnezeu.

In vederea Intruparii Sale, Mantuitorul Hristos a ales pe cea "plina de har", adica un

vas al slujirii, care sa dea nastere slujirii insasi. Imnul de slava lui Dumnezeu, pe care il

rosteste Maica Domnului, dupa vestea Intruparii Mantuitorului Hristos, adusa de arhanghelul

Gavriil, imn de o frumusete crestina inegalabila, caci in el se afla nu frumusetea cuvantului, ci

frumusetea smereniei si a slujirii, este acum parte din traditia liturgica a Bisericii Crestine:

"Mareste suflete al meu pe Domnul, si s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mantuitorul meu,

ca a cautat spre smerenia roabei Sale" (Lc. 1,46-48). Este de importanta crestina uriasa faptul

ca Mantuitorul Hristos a extins calitatea unica a Maici Domnului de mama a Intruparii Sale, la

toti cei care fac voia lui Dumnezeu, la toti cei care slujesc pe Dumnezeu: "Mama mea si fratii

Mei sunt aceia care asculta cuvantul lui Dumnezeu si-l indeplinesc" (Lc. 8,21). Slujirea

Maicii Domnului este ireprosabila. De aceea Mantuitorul Hristos nu are un cuvant de

mustrare la adresa Maicii Sale, in toata viata Sa pamanteasca, in timp ce pentru cei alesi de El

ca sa Ii slujeasca, pe apostoli, i-a mustrat permanent. "Nu stiti ce cereti" spune Mantuitorul

Hristos fiilor lui Zevedeu (Mt. 20,22). "Mergi inapoia Mea satano ! Sminteala imi esti" spune

Mantuitorul Hristos lui Petru apostolul (Matei 16,23). La piciorul crucii pe care Mantuitorul

Hristos rastignea pacatul neascultarii omenesti, se afla mama Sa Maria, pentru ca si acolo sa ii

slujeasca. Toti ceilalti ucenici "lasandu-L au fugit" (Mt. 26,56), cu exceptia Sfantului Ioan

Evanghelistul, care numai printr-o intamplare fericita era acolo cu mama lui Iisus, pentru ca

era cunoscut arhiereului. Dintre toti cei nascuti sub legea biologica lasata de Dumnezeu, nu

poate sa fie cineva mai mare decat Maica Domnului. Maica Domnului da tarie Bisericii.

Bisericile crestine care au pierdut sau au diminuat rolul Maicii Domnului in Biserica si in

mantuire, au pierdut capatul uman al podului intruparii si al mantuirii si au putut ajunge la idei

fara nici o tarie in realitatea sacramentala a Bisericii, precum: emanciparea femeii in Biserica,

hirotonia femeii etc. Si este curios ca numai ochiul intunecat de pacat nu poate vedea un lucru

simplu si frumos, precum este insusi adevarul divin: nici un apostol, pe temelia carora este

zidita Biserica (Ef. 2,20), si nici un urmas al lor nu au putut sa slujeasca pe Dumnezeu asa

cum l-a slujit Maica Domnului, si prin urmare nu s-a bucurat de o cinste mai mare decat aceea

a Maicii Domnului.

I.2.2. Mantuitorul Hristos este modelul divin al slujirii.

El este slujirea desavarsita. Slujirea Mantuitorului a avut trei directii:

a. Slujirea lui Dumnezeu Tatal. In Noul Testament, slujirea Mantuitorului Hristos este

centrata pe supunerea lui voii Tatalui: "Mancarea Mea este sa fac voia celui ce M-a trimis pe

Mine si sa savarsesc lucrul Lui" (In. 4,34). "Dar ca sa cunoasca lumea ca Eu iubesc pe Tatal

si precum Tatal mi-a poruncit asa fac" (In. 14,31), Mantuitorul Hristos ne spune clar si in

repetate randuri care este misiunea Fiului Omului: "nu caut voia Mea ci voia celui ce M-a

trimis" (In. 5,30). In toata activitatea Mantuitorului Hristos, exista doua momente mai

importante in care slujirea Tatalui este completa, desavarsita. Si aceste momente marcheaza

inceputul si sfarsitul activitatii Sale pamantesti. Mai intai, ispitirea Mantuitorului (Matei cap

4). Cele trei ispitiri ale Mantuitorului, dupa postul de 40 de zile, care se refera la hrana

trecatoare a trupului, slava desarta si la inchinare, pot fi reduse cu usurinta la un singur lucru:

incercarea diavolului de a-l indeparta pe Mantuitorul Hristos de la slujirea Tatalui, de la voia

Tatalui. De aceea Mantuitorul Hristos alunga pe satana cu cuvintele finale: "Domnului

Dumnezeului tau sa te inchini si Lui singur sa-I slujesti" (Mt. 4,10). Ispitirea Mantuitorului

este modelul slujirii Sale, si este pentru noi modelul desavarsirii duhovnicesti: post,

rugaciune, alungarea ispitelor, slujire si inchinare lui Dumnezeu. Ispitirea si perseverenta

Mantuitorului in slujirea Tatalui par sa se extinda dincolo de aceste trei ispitiri. Iata numai

doua exemple: Mantuitorul fuge in munte cand, cei care vazusera minunea saturarii

multimilor, vor "sa-L ia cu sila si sa-L faca rege" (In. 6,15), fuge deci de slava desarta si

ramane in slava Tatalui. Mantuitorul il indeparteaza pe Petru, care din lipsa de intelegere

cauta sa-L abata de la voia Tatalui, cu cuvinte de mare asprime: "Mergi inapoia Mea, satano !

Sminteala imi esti. Ca nu cugeti cele ale lui Dumnezeu ci cele ale oamenilor" (Mt. 16,23).

Cunoastem ce inseamna sminteala si care sunt urmarile ei (Matei 18, 6). La celalalt

capat al activitatii Mantuitorului, Patima Sa, slujirea Tatalui, voia Lui se manifesta in grad

maxim si sublim. Rugaciunea Sa adresata Tatalui, inainte de patima Sa, era insotita cu

sudoare "ca picaturi de sange care picurau pe pamant" (Lc. 22,44). "Parinte de voiesti treaca

de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea ci voia Ta sa se faca" (Lc. 22,42). Si in timpul

patimilor Sale, Mantuitorul a slujit pe Tatal: "Parinte, in mainile Tale incredintez Duhul Meu"

(Lc. 23,46).

b. Sluiirea Sfintilor Apostoli. Mantuitorul spune Sfintilor Sai Apostoli care erau preocupati

de cele lumesti: "Eu in mijlocul vostru sunt ca unul care slujeste" (Lc. 23,46). Mantuitorul

Hristos a numit intodeauna pe apostolii Sai slujitori si I-a indemnat la slujire. Hristos este

modelul suprem al slujirii: "paziti poruncile Mele ... dupa cum si Eu am pazit poruncile

Tatalui Meu" (In. 15,10). Porunca include cu necesitate ideea de slujire, supunere, ascultare.

Modelul acesta nu poate fi intrecut de ucenici caci el provine din ordinea divino-umana: "Nu

este sluga mai mare decat stapanul si nici solul mai mare decat cel ce l-a trimis" (In. 13,16) .

Este semnificativ faptul ca o singura data Mantuitorul Hristos a schimbat statutul de slujitori

al apostolilor Sai, si ii numeste prieteni. "De acum nu va mai zic slugi ca sluga nu stie ce face

stapanul sau ci v-am numit pe voi prieteni, pentru ca toate cate am auzit de la Tatal Meu vi

le-am facut cunoscute" (In. 15,15). Prietenia cu Hristos este rezultatul trairii intense a slujirii

permanente, dar nu orice fel de slujire, ci slujirea care aduce roade. Caci imediat spune

Mantuitorul Hristos: "Nu voi M-ati ales pe Mine ci Eu v-am ales pe voi si v-am randuit sa

mergeti si roada sa aduceti si roada voastra sa ramana" (In. 15,16). Caci tot ce nu face roada

se taie si in foc se arunca. Ucenicii Mantuitorului, deoarece sunt alesi de El, trebuie sa aduca

roada prin slujire. Prietenia cu Hristos este slujirea care devine bucurie: "Acestea vi le-am

spus, ca bucuria Mea sa fie in voi si ca bucuria voastra sa fie deplina" (In. 15,11), si

indeamna pe Apostoli: "cereti si veti primi, ca bucuria voastra sa fie deplina" (In. 16,24). Mai

mult, Mantuitorul Hristos roaga pe Tatal ca bucuria sa fie deplina in Apostoli, caci plinatatea

bucuriei este semnul abundentei harului Duhului Sfant: "Iar acum vin la Tine si acestea le

graiesc in lume, ca sa fie deplina bucuria Mea in ei" (In. 17,13) . Bucuria este salutul

Intruparii si salutul Invierii. Ingerul Gavriil vesteste Fecioarei Maria intruparea Mantuitorului,

cu salutul bucuriei: "Bucura-te cea plina de har, Domnul este cu tine" (Lc. 1,28). Mantuitorul

Hristos cel Inviat se arata pentru prima data, dupa Inviere, femeilor mironosite si le intampina

zicand: "Bucurati-va ! Iar ele I-au cuprins picioarele Lui si I s-au inchinat" (Mt. 28,9).

Prietenia cu Hristos, slujirea-bucurie trebuie sa devina marturisire: "Iar cand va veni

Mangaietorul, pe care Eu il voi trimite voua de la Tatal, Duhul Adevarului, care de la Tatal

purcede, Acela va marturisi despre Mine. Si voi marturisiti, pentru ca de la inceput sunteti cu

Mine" (In. 15,26,27). Asadar, chemarea Mantuitorului Hristos, din preaplinul slujirii Sale,

aceasta este: sa-l slujeasca pe El, sa devina prieteni ai Lui prin slujire, slujirea lor sa devina

bucurie, bucurie in har, iar bucuria sa devina marturisire. Marturisirea este modelul suprem de

slujire a lui Dumnezeu. Marturisire inseamna a-ti da viata, chiar in mod martiric daca cineva

se invredniceste de aceasta harisma, pentru Hristos: "Mai mare dragoste decat aceasta nimeni

nu are, ca sufletul lui sa il puna pentru prietenii sai" (In. 15, 13). Mantuitorul Hristos si-a pus

sufletul, a marturisit pentru prietenii Sai, apostolii. Slujirea apostolilor de catre Mantuitorul

Hristos este asa de mare, asa de importanta, incat Iisus se preamareste intru ei: "si M-am

preamarit intru ei" (In. 17,10). Ideea este extraordinara: slujirea confera demnitatea, iar

demnitatea slava, preamarire. Slujirea legitimeaza si creeaza etosul crestin.

c. Slujirea lumii. Mantuitorul Iisus Hristos si-a pus sufletul, a marturisit pentru apostoli,

dar nu numai pentru ei ci si pentru cei care cred impreuna cu ei: "Dar nu numai pentru acestia

Ma rog ci si pentru cei ce vor crede in Mine prin cuvantul lor. Ca toti sa fie una ... ca lumea

sa creada ca Tu M-ai trimis" (In. 17,20-21). Jerfa Mantuitorului Hristos pe cruce si

consecinta ei, rascumpararea, este slujire prin excelenta, obiectiva, si ea se indreapta catre

toata omenirea. Iisus, pastorul cel bun este Iisus care slujeste, care marturiseste pentru

omenire: "Eu sunt pastorul cel bun. Pastorul cel bun isi pune sufletul pentru oile sale" (In.

10,11). Devotamentul slujirii pastorului cel bun este asa de mare, incat oile asculta de glasul

pastorului si de aceea ele cunosc pastorul si vin dupa pastor: "Si Eu le dau viata vesnica si nu

vor pieri in veac si din mana mea nimeni nu le va rapi" (In. 10,28) . Pastorul care isi pune

sufletul pentru oi este pastorul care sufera.

Suferinta este o forma de slujire a Mantuitorului nostru Iisus Hristos: "Dar mai intai El

trebuie sa sufere multe si sa fie lepadat de neamul acesta" (Lc. 17,25). Mantuitorul Hristos se

intristeaza si sufera de "invartosarea inimii lor" (Mc. 3,5), adica a iudeilor care refuzau

slujirea lui Hristos. Suferinta aceasta a Mantuitorului Hristos este jugul Sau pe care ne

indeamna sa-l luam: "Luati jugul Meu asupra voastra si invatati-va de la Mine ca sunt bland

si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre" (Mt. 11,29). Jugul lui Hristos,

suferinta Lui aduce odihna sufletelor, adica mantuire: "Caci spre aceasta ati fost chemati, ca

si Hristos a patimit pentru voi, lasandu-va pilda ca sa pasiti pe urmele Lui" (I Ptr. 2,21). Cel

ce paseste pe urmele Mantuitorului Hristos, cel care a patimit, a suferit pentru noi, devine

"partas al patimilor Domnului", se face asemenea cu El in moartea Lui (Filip. 3,10).

CAPITOLUL II

Chipul preotului in Epistolele pastorale

II.1. Scopul epistolelor pastorale

In bogatul si valorosul tezaur scris, inspirat, al Sfantului Apostol Pavel, cele doua

epistole catre Timotei si epistola catre Tit formeaza un grup omogen; ele sunt singurele scrieri

destinate unor pastori de Biserici locale, cu scopul de a-i ajutora sa-si indeplineasca in cele

mai bune conditii misiunea de Intaistatatori ai obstei credinciosilor.

Cuprinsul si scopul acestor trei Epistole explica indeajuns calificativul de Epistole

pastorale, pe care il poarta abia incepand cu veacul al XVIII-lea. Destinatarii acestor scripturi

inspirate, Sfintii Timotei si Tit, fac parte din ceata ucenicilor si impreuna-lucratorilor

Sfantului Apostol Pavel, laolalta cu cumpanitul Sila (Silvanus) – (FA 15,22,27,32,40;

16,19,25,29; 17,4,10,14,15; 18,5; II Cor. 1,19; I Tes. 1,1; II Tes. 1,1; I Ptr. 5,12), medicul

antiohian Sfantul Luca (Col. 4,14; II Tim. 4,11; Filim. 24), Apollo Alexandrinul (FA 18,24;

19,1; I Cor. 1,12; 3,4-6,22; 4,6; 16,12) cu minte agera si elocventa irezistibila, Tihic (FA

20,4; Ef. 6,21; Col. 4,7; II Tim. 4,12; Tit 3,12) cel pururea gata de drumuri lungi pentru

consolidarea spatiilor evanghelizate de zelul misionar paulin, Aristarh (FA 19,29; 20,4; 27,2;

Col.4,10; Filim. 24) macedoneanul, destoinic in organizarea caritatii crestine, Sfantul

Evanghelist Ioan Marcu (FA 12,12,25; 13,5,13; 15,37,39; Col.4,10; II Tim. 4,11; Filim. 24; I

Ptr.5,13) si – inainte de ei si mai presus de ei toti – Sfantul Iosif Varnava (FA 4,36; 11,22,30;

12,25; 13,1,2,7,43,46,50; 14,12,14,20; 15,2,12,22,25,35,36,37,39; I Cor. 9; Gal. 2; Col. 4,10)

Cipriotul, cel intocmai cu Apostolii. Toti acestia - si multi altii – au cunoscut rand pe rand

ravna fierbinte pentru Hristos care-l insufletea pe Sfantul Apostol Pavel si, umplandu-se de

ea, au ajutat la dobandirea lumii vechi pentru imparatia cerurilor.

Sfantul Apostol Pavel a scris epistole numai lui Timotei si Tit, zice Sfantul Ioan Gura

de Aur „fiindca numai acestora li se incredintase biserici (spre pastorire), pe cand pe ceilalti ii

purta inca cu dansul; pe acestia deci, ii randuise in niste locuri stiute”. Cu alte cuvinte, pe

Timotei si Tit i-a asezat la carma unor comunitati crestinesti anumite, in fruntea unor Biserici

locale, cu misiunea de a plini toate cate ar fi implinit el insusi, daca fiinta apostolatului 4 si

neostenitului sau zel crestinesc nu l-ar fi manat sa deschida alte santiere misionare pentru

propovaduirea Evangheliei lui Hristos. Episcopii Timotei si Tit aveau sa asigure continuitatea

pastoratiei pauline, in spiritul si in litera ei, acolo unde au fost randuiti intaistatatori si pastori

de suflete.

II.2. Slujirea preoteasca dupa epistolele pastorale

Epistola catre Tit face parte integranta din grupul Epistolelor pastorale putand fi

considerata ca _______________

4. Un „apostol” e „trimis”. Apostolia inseamna alergare in slujba Evangheliei lui Hristos, iar nu dregatorie sedentara.

epistola-sora a Epistolei intai catre Timotei, care este scrisa in acelasi timp. Epistola intai

catre Timotei si Epistola catre Tit trateaza, in general, aceleasi probleme si ne infatiseaza

modelul Bisericii locale din epoca apostolica si de totdeauna. Acest model al Bisericii locale

este descris, in aceste scrieri, in directa legatura cu randuirea slujitorilor bisericesti si cu

definirea rolului si pozitiei acestora in Biserica. Fara existenta preotiei ierarhice sacramentale

este cu neputinta sa fie imaginata, in lumina cuprinsului Epistolelor pastorale, o desfasurare

fireasca a vietii crestine in Biserica locala. Oricarei indrumari si reglementari apostolice

privind viata crestina ii precede sau ii urmeaza indemnul catre slujitorii bisericesti de a veghea

la aplicarea acestora, in aceasta constand, in esenta, lucrarea preoteasca.

Dat fiind acest caracter al Epistolelor pastorale, treapta preotiei ierarhice cel mai

puternic evidentiata in aceste scrieri pauline este aceea a episcopatului prin care se exprima,

in cel mai inalt grad, continuarea, in Biserica locala, a lucrarii apostolice.

Treapta episcopatului este afirmata, in primul rand, prin enumerarea, completa si in

amanunt, a atributiunilor care ii revin episcopului ca cel mai inalt carmuitor al Bisericii locale.

Intre aceste atributiuni trebuie amintite: alegerea si hirotonia clericilor (I Tim. 3,1-13; 5,22; II

Tim. 2,1-2; Tit 1,5-6), retribuirea dupa merit (I Tim. 5,17-18) si disciplinarea clericilor (I Tim.

5,19-20; Tit 1,5-6), organizarea cultului divin-public si pastrarea disciplinei in biserici (I Tim.

2,1-15), propovaduirea si apararea dreptei invataturi (I Tim. 1,3,18; 3,2,15; 4,6,11,14-16;

6,11,14; II Tim. 1,8,13; 2,24-25; 4,1-2; Tit 1,9,13; 2,1,7-8,15; 3,9-10) etc. Intr-un cuvant,

episcopului ii revine, dupa Epistolele pastorale, responsabilitatea generala pentru absolut

orice desfasurare a vietii crestine din Biserica locala.5

In doua din Epistolele pastorale (I Tim. 3,2; Tit 1,7) se intalneste si termenul care

defineste pe cel ce ocupa, in ierarhia bisericeasca, treapta episcopatului, acela de επίσκοπος,

episcop. Daca in I Timotei 3,2, termenul, επίσκοπος apare intr-o pericopa in care este amintita

treapta diaconiei prin denumirea slujitorului care o si ocupa (διάκονος = diacon), in Epistola

catre Tit, acelasi termen (episcopos) apare intr-o pericopa in care este amintita treapta preotiei

propriu-zisa (a presbiteratului) prin denumirea slujitorului care o si ocupa (πρεσβύτερος =

preot). Astfel, citand in acelasi timp, pericopele I Timotei 1,2-13 si Tit 1,5-9, in care Apostolul

neamurilor vorbeste in mod direct nu numai despre calitatile candidatilor la hirotonie, ci si

despre calitatile slujitorilor bisericesti dupa hirotonie, vom putea constata ca autorul celor

doua Epistole indica denumirea celor trei trepte ale preotiei sacramentale: episcop, preot si

diacon.

Accentul, in cele doua pericope amintite, este pus de autor pe treapta de episcop a

preotiei ierarhice, care este amintita de doua ori (“Trebuie insa ca episcopul sa fie fara

prihana, barbat al unei singure femei, veghetor asupra-si, masurat, cuviincios, primitor de

straini, destoinic sa-i invete pe altii” I Tim. 3,2; “Fiindca episcopul trebuie sa fie fara

prihana, ca un iconom al lui Dumnezeu, nu ingamfat, nu manios, nu betiv, nu bataus, nu

poftitor de castig rusinos” Tit 1,7), de fiecare data la singular, fapt de natura sa reliefeze

importanta slujirii episcopale, dar si unicitatea acesteia in Biserica locala definita ca fiind a

Efesului “Cand am plecat in Macedonia te-am indemnat sa ramai in Efes ca sa le poruncesti

unora sa nu invete invataturi straine” (I Tim. 1,3) sau a insulei Creta “Pentru aceasta te-am

lasat in Creta, ca sa pui randuiala in cele ce-au mai ramas” (Tit 1,5). Intreaga exegeza

patristica, in frunte cu

_______________

5. Pr. Sabin Verzan, Epistola Sfantului Apostol Pavel catre Tit, Bucuresti, 1994, p. 353.

Sfantul Ioan Hrisostom6, face precizarea ca prin “episcopii” din Filipeni 1,1 nu se poate sa

intelegem pe episcopii propriu-zisi, deoarece, intr-o cetate, nu puteau sa fie mai multi

episcopi: “Nu se putea ca multi episcopi sa pastoreasca o cetate”7. Nici la textul din Faptele

Apostolilor 20,28 in care termenul episkopos apare, de asemenea, la plural (“Luati aminte la

voi insiva si la toata turma in care Duhul Sfant v-a pus pe voi episcopi”), exegeza patristica

nu priveste ca la un text in care se vorbeste despre episcopii propriu-zisi, deci despre cei ce

ocupa cea mai inalta treapta a ierarhiei sacramentale8. Fireste ca o atare exegeza este

indreptatita, in primul rand, de folosirea termenului de episcopos la plural, dar si de faptul ca,

in epoca in care a fost scrisa Epistola catre Filipeni sau cea la care se refera textul din Faptele

Apostolilor 20,28, la Filipi si Efes, nu fusesera randuiti episcopi propriu-zisi, ci numai preoti

(presbiteri). In aceasta situatie, slujitorii bisericesti avand cel mai inalt rang si, deci, si cea mai

inalta raspundere, erau, fara indoiala, preotii. Acestia vor fi numiti episcopi atat in Epistola

catre Filipeni (1,1), cat si in Faptele Apostolilor (20,28) in masura in care lor le revenea

indatorirea de a ocroti, de a ingriji si de a proteja Biserica si pe credinciosii ei. Aceasta este

dupa definitia Sfantului Ioan Hrisostom, cea dintai obligatie a episcopului9 si numai in masura

in care este indeplinita aceasta indatorire fundamentala, episcopul se bucura si de intaietate si

de carmuire fata de credinciosii incredintati spre pastorire10. Numai in acest sens, episcopia

(επισκοπή) este un lucru nobil si bun (I Tim. 3,1).

Deci, in masura in care preotii din Filipi si cei din Efes purtau grija Bisericilor

incredintate lor spre pastorire ca cei mai inalti carmuitori ai acestora, vor putea fi numiti

episcopi, adica ocrotitori sub toate aspectele, dar indeosebi pe plan spiritual ai crestinilor (cf

FA 20,28), asemanandu-se cu Mantuitorul care va fi numit catre sfarsitul epocii apostolice

Pastor si Episcop al crestinilor intr-un text (“Ca erati ca niste oi ratacite, dar v-ati intors la

Pastorul si la Veghetorul sufletelor voastre” I Ptr. 2,25) si intr-un moment cand, in Biserica,

puterea bisericeasca trecea de la Sfintii Apostoli la episcopi.

Cu totul alta este situatia, data si perspectiva la scrierea Epistolelor pastorale in care

rolul episcopului ca unic si cel mai inalt carmuitor dintr-o Biserica locala a unei mari cetati,

sau regiuni este definit indeaproape de persoana si lucrarea lui fiind legata intreaga viata

crestina din Biserica respectiva. In Epistolele pastorale, termenul episkopos apare numai la

singular si el desemneaza, in primul rand, pe cel mai inalt carmuitor bisericesc dintr-o biserica

locala, adica pe episcop si, in mod direct, pe timotei, primul episcop al Bisericii Efesului (I

Tim. 3,2), si pe Tit, primul episcop al Bisericii din Creta (Tit 1,7).

Dascalul Bisericii, Sfantul Ioan Hrisostom, cel mai profund si autorizat interpret al

Epistolelor pauline face categorica precizare ca, atat in I Timotei 3,2, cat si in Tit 1,7,

Apostolul neamurilor desemneaza pe cei mai inalti carmuitori bisericesti, adica pe episcopi

care apar in scrierile canonice odata cu denumirea functiunii lor (επισκοπή, episcopie,

ocrotire, pastorire, I Tim. 3,1), si cu aratarea

_______________

6. Omilia 1 la Epist. Catre Filipeni, P.G., LXII, p. 185; vezi si Teodoret al Cirului, Com. la Ep. Catre Fil., P.G., LXXXII,

p.560.

7. Teodoret al Cirului,Com. La Ep. catre Filip., P.G., LXXXII, p.560;cf. Sf. Ioan Hrisostom, Com. La Ep. catre Filip., P.G.,

p.185.

8. Teodoret al Cirului, Com. La Ep. catre Filip., P.G., LXXXII, p. 560;cf. Ecumeniu, Com. La Fapte, P.G., CXVIII, p.256.

9. Com. la I Tim., P.G., LXII, p.547

10. Ibidem.

insusirilor si virtutilor de care trebuie sa faca dovada (I Tim. 3, 2-7; tit 1, 7-9) pentru a fi

primit la hirotonie. Timotei si Tit au intrunit, asa cum arata Sfantul Ioan hrisostom, in cel mai

inalt grad acele insusiri pe care Apostolul neamurilor le cere, in primul rand, candidatului la

episcopat11. In legatura cu alegerea lui Timotei ca episcop al Bisericii Efesului, Sfantul Ioan

Hrisostom precizeaza ca conditii ca cele formulate prin cuvintele: “Barbat al unei singure

femei” sau “avand copii ascultatori cu toata cucernicia” (I Tim. 3,2,4), nu I se pot aplica lui

Timotei, caci episcopul nu trebuie sa fie obligatoriu casatorit12. In concluzie, se poate spune ca

inainte de a fi fost transcrise in I Timotei si Tit, conditiile primirii unui crestin la hirotonie, au

fost aplicate lui Timotei si Tit, randuiti episcopi de carmuirea bisericeasca din epoca

respectiva. In persoana lui Timotei si in aceea a lui Tit sunt intruchipate in mod ideal acele

insusiri cerute de Apostolul neamurilor candidatilor la hirotonie. Ei vor fi si vor deveni, din ce

in ce mai mult, pilde si modele nu numai credinciosilor, ci si celorlalti slujitori bisericesti

hirotoniti contemporani, dar si tuturor celorlalti episcopi ai Bisericii (cf. I Tim. 4,12; Tit 2,7)

care vor fi randuiti de-a lungul timpului, “pana la aratarea Domnului nostru Iisus Hristos” (I

Tim. 6,14; II Tim. 2,2). De aceea termenul episkopos folosit in I Timotei (3,2) si Tit (1,7)

trebuie mai intai aplicat destinatarilor acestor Epistole, adica lui Timotei si lui Tit , pentru ca

lor li se traseaza vastul program pastoral-misionar cuprins in Epistolele pastorale si ei sunt

primii care au intrunit conditiile pentru a deveni episcopi ai Bisericii. “Prin Timotei, scrie

Sfantul Ioan Hrisostom, in comentariul la I Timotei 3,1-2, Apostolul “vorbeste catre toti

(episcopii), iar prin acela (timotei) pe toti ii pune in buna randuiala”13. “Scriindu-i lui

Timotei, precizeaza si Ecumeniu, arata, in general, cum trebuie sa fie episcopul”14.

Cand Sfantul Ioan Hrisostom precizeaza ca “cele spuse despre episcopi sunt potrivite si

pentru preoti”18, el se refera la faptul ca insusirile cerute slujitorilor bisericesti sunt, practic,

aceleasi in cazul tuturor celor trei trepte ale ierarhiei bisericesti, caci un episcop, de exemplu,

nu poate sa aiba insusiri sau virtuti pe care nu le-a avut mai intai ca diacon iar apoi ca preot.

Daca, in Epistola intai catre Timotei, treapta de episcop este deosebita, in primul rand,

de aceea a diaconului (3,2,8)15, in Epistola catre Tit aceeasi treapta a episcopului apare

distincta de cea de preot (1,5,7).

In pericopa Tit 1, 5-9, in care sunt expuse conditiile de intrare in ierarhie sunt intalniti

doi dintre cei trei termeni care denumesc treptele preotiei ierarhice in Noul Testament:

πρεσβύτερος, preot, si επίσκοπος, episcop. Al treilea termen care denumeste prima treapta,

cea de intrare in preotia ierarhica sacramenatala, διάκονος, diacon, se intalneste in textul

paralel, din I Timotei 3,8.

_______________

11. Com. la I Tim., P.G., LXII, p. 503-504.

12. Ibidem.

13. Ibidem, p.547.

14. Com. la I Tim., P.G., CXIX, p.157; cf. Teofilact, Com. la I Tim., P.G., CXXV, p.41.

15. Com. la I Tim., P.G., LXII, p.553.

16. In mod indirect, in I Timotei, treapta ierarhica de episcop este distinsa in mod limpede de cea de preot, in textul: “Preotii,

care isi tin bine dregatoria sa se invredniceasca de indoita cinste” (5,17), ca si in textul: “Para impotriva preotului sa nu

primesti, fara numai de la doi sau trei martori” (5,19).

Termenul πρεσβύτερος nu poate desemna, in textul din Tit 1,5, decat pe membrii

ierarhiei bisericesti din cea de-a doua treapta a acesteia, adica pe preot. Aceasta afirmatie este

argumentata, mai intai, de faptul ca cei desemnati prin acest termen urmau sa fie hirotoniti (cf.

FA 6,3; 14,23) de Tit care, si prin acest fapt, ne apare ca episcop, deci avand un alt rang in

ierarhia bisericeasca. In acest moment al dezvoltarii sale, in Biserica din insula Creta nu se

punea problema hirotonirii altor episcopi decat Tit. Tit nu putea hirotoni desigur decat preoti

si diaconi (cf. I Tim. 3,10; 5,22), episcopii putand fi hirotoniti numai de mai multi episcopi (I

Tim. 4,14). Pe de alta parte, nu avem stiri despre existenta altor episcopi in insula Creta, in

afara de Tit. Termenul presbiteros din Tit 1,5 nu poate desemna decat pe preoti si pentru

motivul ca episcopul este desemnat, in pericopa de care ne ocupam, de insusi termenul

episkopos (1,7). Termenul episkopos, folosit in Tit 1,7, indica pe slujitorul bisericesc cu

rangul cel mai inalt in ierarhie, adica pe episcop, pentru ca in Epistolele pastorale apar

diferentiat cele trei trepte ale preotiei sacramentale (episcop, I Tim. 3,1-2; Tit 1,7; preot, I Tim.

5,17,19; Tit 1,5; diacon, I Tim. 3,8; cf. 3,10). Folosit ca si in I Timotei 3,2, la singular,

termenul episkopos din Tit 1,7 indica pe episcop ca pe cel mai inalt si unic carmuitor

bisericesc dintr-o Biserica locala mai mare. Acest termen indica pe episcopul propriu-zis in

Epistolele pastorale (I Tim. 3,2 si Tit 1,7), deoarece, in epoca scrierii acestor Epistole, in

Bisericile carora le sunt adresate, functionau efectiv episcopi. Aceasta spre deosebire de

situatia existenta in Biserica Efesului si cea din Filipi in momentul la care se refera discursul

pastoral de adio al Sfantului Apostol Pavel (FA 20,28), sau cand acesta scrie Epistola catre

Filipeni (1,1) in care termenul episkopos este folsit la plural. Daca, in exegeza patristica,

termenul episkopos este raportat, uneori, si la preot, acest fapt se datoreaza, in special, referirii

la acele insusiri si virtuti care, practic, sunt aceleasi, si in cazul episcopilor si in cazul

preotilor.

Treapta episcopatului este deosebita de aceea a preotiei propriu-zisa in Epistola catre

Tit prin aceea ca Tit apare ca cel ce hirotoneste pe preot, acesta fiind unul dintre temeiurile

randuirii episcopului Tit si Biserica din Creta (1,5).

Citind cu atentie I Timotei si Epistola catre Tit, vom putea constata ca toate acele

insusiri cerute candidatilor la hirotonia in episcop sunt, in primul rand, necesare lui Timotei si

Tit.

Asa, de exemplu, candidatii la hirotonie erau indatorati sa fie destoinici sa invete pe

altii (I Tim. 3, 2; II Tim. 2,24; Tit 1,9), pentru a “inchide gura unora care razvratesc case

intregi, invatand pentru castig urat cele ce nu se cuvin” (Tit 1,11). Iar Timotei si Tit trebuie

sa fie ei insisi pregatiti (I Tim. 1,3,8,18; 3,15;4,6,13,16; 6,12; II Tim. 1,13; 2,1-2, 7,15,24;

3,10-11,15,17; Tit 2,1,8 etc) pentru a apara si a propovadui adevarat invatatura (I Tim.

4,6,7,11,12,16; 6,12,14,20; II Tim. 1,8,14; 2,2,14-15,22-24; 4,1-2; Tit 1,13-14; 2,7,15 etc.).

Acele insusiri care privesc viata morala a slujitorilor bisericesti (I Tim. 3,2-13; Tit 1,5-

9) sunt, mai intai, cerute episcopilor Timotei si Tit, chemati in mod staruitor, sa fie ei insisi

pilde vrednice de urmat nu numai credinciosilor ci si celorlalti slujitori bisericesti (I Tim.

4,12,15; II Tim. 2, 22-24; Tit 2,3-10,15; 3,9 etc.). Exemplele ar putea, fireste, sa fie

continuate. Din aceasta rezulta ca intre cei ce urmau sa devina episcopi in Biserica si cei ce

fusesera deja randuiti in aceasta slujire, Timotei si Tit, nu era nici o deosebire in ce priveste

calitatile lor morale sau intelectuale. Deci, in Epistolele pastorale, episcopatul apare deplin

certificat si afirmat ca slujire distincta de cea a preotiei propriu-zise. Acest episcopat se

defineste, in Epistolele pastorale, ca, de altfel, de-a lungul timpului, in Biserica, drept o slujire

care priveste intreaga viata a Bisericii nu numai o simpla prezidenta a adunarilor de cult, o

slujire care-si gaseste expresia in viata ireprosabila a celui ce a primit, in Biserica, aceasta

unica si inalta treapta si dregatorie. Acest episcopat nu si-a gasit o expresie mai deplina de-a

lungul timpului in literatura crestina si teologica decat in paginile Epistolelor pastorale.

Acesta este, fara indoiala sensul scrierii acestor ultime Epistole ale Sfantului Apostol Pavel.

In Epistola catre Timotei mai este evidentiata treapta preotiei propriu-zise sau a

presbiteratului, dupa termenul grecesc πρεσβύτερος car este folosit in Noul Testament pentru

a desemna pe slujitorul bisericesc treapta a doua a preotiei sacramentale (FA 11,30; 14,23;

20,17; 21,18; I Tim. 5,17,19; Tit 1,5; Icv 5,14; I Ptr. 5,1,5).

In Epistola catre Tit, treapta a doua a ierarhiei bisericesti este semnalata in textul prin

care se afirma asezarea lui Tit ca episcop in insula Creta si motivarea acestei asezari de

episcop: “Pentru aceasta te-am lasat in Creta, ca sa indreptezi cele ce mai lipsesc si sa asezi

preoti (πρεσβύτερος) in fiecare cetate” (1.5).

Acesta este inca un text al Noului Testament care arata ca, indata dupa intemeierea unor

Biserici, randuirea slujitorilor hirotoniti, mai cu seama a preotilor, era obligatorie (vezi si FA

11,30; 14,23; 20,17 etc.) si indispensabila continuarii vietii crestine si a lucrarii incepute de

Sfintii Apostoli fondatori. Verbul καθίσει, a aseza, a randui, a stabili, a institui, este folsit, in

Noul Testament, cu sensul de a randui, a hirotoni slujitori bisericesti (vezi FA 6,3; cf. 6,6).

Trebuie retinut paralelismul de idei si de termeni care se constata in textul din Faptele

Apostolilor 14,23 (“Si hirotonindu-le preotii in fiecare Biserica… i-au incredintat pe ei

Domnul”) si Tit 1,5 (“ Sa asezi preotii in fiecare cetate”).

Hirotonind preoti in cetatile din Creta, episcopul se conformeaza indrumarilor

Sfantului Apostol Pavel, dar, in acelasi timp, el indeplineste in aceasta Biserica o lucrare care,

pana in acel moment apartinea Apostolilor intemeietori (FA 6,6; 14,23 etc.) ceea ce arata o

latura esentiala a succesiunii apostolice, aceea a succesiunii neintrerupte a harului preotiei in

cea mai inalta treapta de la Apostoli la episcopi si la preoti.

Din acelasi text (Tit 1,5), rezulta ca membrii ierarhiei bisericesti nu pot fi randuiti prin

hirotonie decat numai pentru o anumita Biserica pentru ca aici termenul cetate trebuie inteles

si inlocuit prin acela de Biserica (cf. FA 14,23). Acest fapt este de natura sa defineasca una

din motivarile instituirii ierarhiei bisericesti si anume aceea a continuarii lucrarii sfintilor

Apostoli intr-o anumita Biserica locala. Un episcop sau un preot nu vor putea fi randuiti decat

pentru o Biserica locala anume avand deci o jurisdictie limitata prin insasi asezarea lor intr-un

anumit loc si Biserica. Ierarhia sacramentala este instituita pentru a continua lucrarea

apostolica intr-o anumita Biserica . Sfantul Apostol Pavel, precizeaza Sfantul Ioan Hrisostom,

voia ca “fiecare (pastor) sa aiba turma sa, caci numai asa si pentru el (pentru pastor)

osteneala era mai usoara si in acelasi timp, cei pastoriti se bucurau de mai mare purtare de

grija pentru ca dascalul lor nu era impovarat cu ingrijirea mai multor Biserici, ci numai cu

una singura si pe aceea o impodobea”17.

Din contextul general al indicatiei pauline privind asezarea preotilor in fiecare cetate,

deci in intreaga insula, rezulta ca cei ce urmau sa primeasca harul hirotoniei prin rugaciunile

episcopului Tit faceau parte din obstea credinciosilor asupra carora avea sa-si exercite

misiunea preoteasca. Acest fapt este deosebit de important pentru insula Creta unde fiecare

cetate era, preponderent, alcatuita din

_______________

17. Com. La I Tim., P.G., LXII, p.671.

cetateni avand aceeasi origine etnica. De aici, si exigenta apostolica privind moralitatea

exemplara, dar mai ales viata de familie fara nici o pata ca si purtarea ireprosabila a copiilor

candidatilor la preotie (Tit 1,6). Toate aceste insusiri trebuiau dovedite in fata celor de aceeasi

credinta si prin marturia acelorasi. Stabilitatea slujitorilor hirotoniti intr-o Biserica sau alta era

conditionata, intr-o mare masura si de apartenenta acestora la obstea si etnia credinciosilor

incredintati spre pastorire. Acestia vor fi in masura sa aplice in modul cel mai potrivit

invatatura crestina la conditiile sociale si istorice proprii obstilor pe care le cunosteau

indeaproape sub toate aspectele (Tit 1,9-10,12; 3,8,14). Va fi un principiu pe care Biserica

Ortodoxa il va respecta cu deosebire.

Treapta diaconiei nu este evidentiata in Epistola Sfantului Apostol Pavel catre Tit

probabil pentru ca Biserica din insula Creta era o Biserica tanara, cu o dezvoltare si cu o

organizare inca la inceput de drum, in care nu existau atatea aspecte complexe ca acelea pe

care le intalnim la Ierusalim (FA 6,1-6) sau la Efes (I Tim. 3,8-13,5,3-16). In orice caz, in

Creta, se poate vorbi mai ales de o viata crestina care se desfasura in cadrul diverselor orase

din insula ale caror comunitati crestine de-abia se formau. Tit insusi nu avea, desigur, un

centru in care si-ar fi putut stabili o rezidenta permanenta. El era, intr-o mare masura, un

episcop misionar o data ce trebuia sa se deplaseze “in fiecare cetate” (1,5) pentru a randui

preotii dar si pentru a dezvolta o activitate misionara pentru ca fiecare cetate sa ajunga sa aiba

o comunitate crestina si preoti proprii. De aceea chiar daca au functionat diaconii in Biserica

Cretei, activitatea acestora era mult mai putin cunoscuta ca de pilda a diaconilor din Ierusalim

sau din Efes inca erau numeroase vaduve a caror ingrijire cadea in sarcina Bisericii (FA 6,1-6;

9,39; I Tim. 5,4-16), diaconii avand, in aceasta directie, atributiuni speciale.

In orice caz, oricand s-ar fi ivit nevoia hirotonirii unor diaconi, Tit ar fi avut la

dispozitie indrumarile si practica Apostolului neamurilor, pe care le cunostea indeaproape si

in mod direct, sau chiar indicatiile scrise date lui Timotei cu privire la recrutarea viitorilor

diaconi (I Tim. 3,8-10, 13-13). Nu este deloc exclus ca Timotei sa fi primit o copie a scrisorii

adresate de Apostolul neamurilor lui Tit si invers, ca Tit sa fi primit o copie de pe Epistola I

catre Timotei. Aceasta presupunere si-ar putea gasi o justificare in faptul ca cele doua Epistole

se intregesc reciproc asupra unor probleme privind dezvoltarea vietii crestine in prezenta

episcopului in Biserica locala si in conditiile absentei Apostolului fondator din aceste Biserici.

Caci daca e adevarat ca multe texte din I Timotei si Tit sunt paralele, exista in cele doua

epistole si multe indrumari apostolice care conduc la completari si clarificari reciproce.

Este foarte probabil ca la instruirea lui Tit (1,5) privind felul in care acesta urma sa-si

indeplineaca atributiunile in Creta, sa fi participat si Timotei care se afla, de asemenea, in

grupul ucenicilor care insoteau pe Apostolul neamurilor in calatoria sa spre Orient. Oricum,

asa cum subliniaza Sfantul Ioan Hrisostom, nici Timotei, nici Tit “nu aveau nevoie de vorbe

multe, ci numai de o amintire a celor invatate de la dansul” (de la Pavel)18.

_______________

18. Ibidem, p.664.

II.3. Calitatile slujitorilor lui Hristos dupa Epistolele pastorale

Oricat de inalta ar fi o doctrina religioasa si morala, ea devine dreptar si calauza numai

in momentul in care s-a intruchipat intr-una sau mai multe persoane umane a caror viata si a

caror conduita se transforma, prin atractia pe care o exercita in modelele vrednice de urmat.

Pilda suprema de vietuire crestina este Insusi Mantuitorul Care spune: „Ca v-am dat voua

pilda ca precum v-am facut Eu voua sa faceti si voi” (In. 13,15; cf. Mt. 11,29; In.

13,34,14,12, I Ptr. 2,21).

Sfantul Apostol Pavel, urmand cuvantul Mantuitorului, s-a facut de asemenea, pilda

crestinilor pe care i-a chemat sa-i urmeze exemplul: „fratilor faceti-va urmatorii mei si uitati-

va la acela care umbla astfel precum ne aveti pilda pe noi” (Filip. 4,5).

Slujitorul bisericesc este, prin natura pozitiei sale in Biserica, cetatea de pe varf de

munte care nu se poate ascunde (Mt. 5,14). Prin harul si autoritatea cu care a fost inzestrat, el

se detaseaza de toti ceilalti credinciosi si, de aici, rolul de „lumina lumii” si de „faclie” care

„lumineaza tuturor” (Mt.5,14-15). Viata si conduita sa sunt masura nu numai a vocatiei si

zelului sau misionar pastoral, ci, deopotriva, dovada superioritatii si divinitatii invataturii

crestine, cale de inchinare si castigarea lui Dumnezeu (6,16; In. 15,8; Filip. 1,11,2,15; I Ptr.

2,12).

Clericii au fost randuiti in treapta lor ca sa pastoreasca turma lor care le-a fost

incredintata (FA 20,28-29; I Ptr. 5,1-5, cf. I Tim. 3,5, 4, 16 etc.). Aceasta turma este

constituita din crestini, adica din cei ce au fost botezati si au devenit „poporul lui Dumnezeu”

(Evr. 4,9). Cea dintai indatorire a preotului este aceea de a fi de folos acestor crestini din

mijlocul carora s-a ridicat (I Tim. 3,2-6, cf. Evr. 5,1). Aceasta relatie stransa intre preot si

pastoritii sai este intalnita si in formularea: „sa devii pilda credinciosilor”.

II.3.1.de invatator.

Autorii tratatelor despre preotie din epoca patristica pun mare pret pe pregatirea

intelectuala si stiintifica a candidarii la preotie si pe functiunea invatatoreasca a preotiei.

Invatatura si predicarea cuvantului lui Dumnezeu sunt capitole centrale ale fiintei si misiunei

preotesti; fara acestea nu se concepe si nu exista preotia. In porunca de trimitere a Apostolilor

la misiune se afla cuvintele: "Mergand invatati toate neamurile." (Mt. 28,19). Pentru a fi

mantuite, neamurile trebuiesc invatate. Fara lumina invataturii, nu e chip de scapare de pacat

si de moarte. Preotii trebue sa aiba invatatura bogata, dumnezeiasca si profana, pentru a face

cat mai vadite, interesante si necesare adevarurile mantuirii si ale vietii vesnice.

Sfantul Apostol Pavel arata directiile si domeniile vietuirii crestine in care trebuie sa se

arate pilda pastorului spiritual. Prima preocupare a Apostolului se indreapta catre acea

indatorire a preotului de a propovadui adevarul evanghelic si de a manifesta o atentie aparte

vorbirii sale. De aceea el cere lui Timotei ca sa devina pilda, mai intai, „in cuvant”.

Dupa cum se stie, credinta vine din auz, prin intermediul predicii (Rom. 10,14,16). Dar

predica trebuie sa marturiseasca pe Hristos cu mare putere (FA 4,33), adica sa cuprinda

adevarul unic si clocotitor despre Iisus Hristos, pe care sa-l expuna convingator si cu toata

indrazneala, fiind o marturie completa despre El (Mt.10,20,27,32-33, Mc. 8,38; Lc. 9,26,12,8-

9, II Tim. 2,12). De aceea Sfantul Ioan Gura de Aur atrage atentia asupra darului pe care

trebuie sa-l aiba invatatorul crestin de a expune cu maiestrie si cu usurinta adevarul

evanghelic. Pentru aceasta preotul trebuie sa fie pregatit din punct de vedere teologic (II Tim.

3,15-16), sa ia aminte neincetat la invatatura, la citit (I Tim. 4,13), cunoscand si propovaduind

invatatura sanatoasa (Tit 2,8) si hranindu-se cu cuvintele credintei si ale bunei invataturi (I

Tim.4,6). O importanta observatie face, in legatura cu aceasta indicatie apostolica Teofilact. El

adaoga la comentariul Sfantului Ioan Gura de Aur ca preotul trebuie sa fie pregatit pentru a

putea sa dea imediat raspuns potrivit la intrebarile care-i sunt adresate.

In epoca apostolica, s-a manifestat nazuinta ca fiecare crestin sa fie un apologet si un

misionar fie prin viata sa deosebita (Filip. 2,15; I Tes. 1,7; I Ptr. 3,7; 1,15-16), fie prin

cuvantul sau, intotdeauna inspirat, oportun, patrunzator si intelept. Aceasta exigenta este

formulata limpede de Sfantul Apostol Pavel: „Vorba voastra sa fie totdeauna placuta, cu sare

dreasa, ca sa stiti cum trebuie sa raspundeti fiecaruia” (Col.4,6). Preotul intruchipeaza, in

cea mai inalta masura, modelul apologetului si misionarului crestin, fiind pregatit „slujitor al

Domnului” sa dea pururi invatatura (II Tim. 2,24) „spre mustrare, spre indreptare, spre

inteleptirea cea intru dreptate astfel ca omul lui Dumnezeu sa fie desavarsit, bine pregatit

pentru orice lucru bun” (II Tim. 3,16-17), facand astfel, lucrul evanghlistului (4,5; cf.

Ef.4,11). Timotei trebuie sa se faca credinciosilor pilda „in credinta”; credinta desemneaza in

epistolele pastorale indeosebi invatatura cea adevarata (I Tim. 1,2,4,19; 2,7,15; 3,9; 4,1,6;

5,6,12; 6,10,11 etc.).

„Atunci esti un invatator desavarsit, arata Sfantul Ioan Gura de Aur, cand si prin cele ce

faci si prin cele ce inveti duci pe ucenicii tai, pe credinciosi, la viata fericita, pe care a

poruncit-o Hristos”19. Cugetand asupra vrajmasilor launtrici ai fiintei morale a preotului,

neintrecutul cunoscator al tainelor acestuia, Sfantul Ioan Gura de Aur, ii identifica, numindu-i,

ingrozit, „fiare”. „Care sunt aceste fiare? Mania, tristetea, invidia, cearta, hula, para,

minciuna, fatarnicia, uneltirea, pornirea impotriva celor ce ne-au facut nici un rau, bucuria si

multumirea sufleteasca ce ni le pricinuiesc cusururile si greselile celorlalti slujitori, mahnirea

pricinuita de succesele si bunastarea altora, dragostea de a fi laudati, dorinta dupa posturi de

cinste – dintre toate patimile dorinta aceasta duce cel mai mult la pieirea sufletului omenesc -,

predicile rostite pentru a fi pe placul credinciosilor, linguselile slugarnice, dezmierdarile

josnice, dispretuirea saracilor, lingusirea bogatilor, onorurile nemeritate, hatarurile

vatamatoare, care _______________

19. Sfantul Ioan Gura de Aur, Despre preotie, trad. De Pr. D. Fecioru, Bucuresti, 1987, p.111.

aduc primejdie si celor ce le fac si celor ce le primesc, frica servila, vrednica numai de cei mai

ticalosi robi, lipsa de indraznire, smerenia mare de ochii lumii, nu smerenia adevarata,

indepartarea dojenirii si a mustrarii, dar mai bine spus, dojenirea si mustrarea chiar peste

masura a celor smeriti, dar fata de cei puternici nici indraznirea de a deschide buzele. Pe toate

aceste fiare si mai multe decat acestea le hraneste si le creste stanca aceea a slavei desarte”20.

Aceasta amanuntita lista a patimilor care ameninta neincetat rodnicia lucrarii de

propovaduire a preotului – precum si pe a celei sfintitoare si de conducere a credinciosilor –

expliciteaza, de fapt, acea boala spirituala numita de Sfantul Maxim Marturisitorul: „filautia”,

cel atins de ea avand toate patimile.

Ca parinte spiritual, invatator si sfintitor al pastoritilor sai, preotul trebuie ca mai intai

sa ajunga el insusi „pneumatikos” (duhovnicesc), dupa cuvantul Sfantului Simeon Noul

Teolog: „Cel nenascut inca nu poate naste fii duhovnicesti”. Sfantul Grigorie Palama insista

asupra acestui aspect: „Pietatea noastra se afla in realitati, nu in cuvinte”.

In concluzie, preotul este indatorat a-si randui viata si pazi comportarea, incat „sa fie

cucernic, dar lipsit de mandrie, temut, dar iubit, autoritar, dar popular, drept, dar larg la suflet,

smerit, dar nu slugarnic, aspru, dar intelegator”21.

II.3.2. de sfintitor.

Vocatia, dragostea, invatatura, virtutile si misiunea preotului il pregatesc pentru rolul de

sfintitor si jertfitor. Sfintii Parinti reamintesc continuu preotului ca rangul sau e mai presus

decat acela al ingerilor, deoarece acestora nu li s-a spus: "Cate veti lega pe pamant, vor fi

legate si in ceruri, si cate veti dezlega pe pamant, vor fi dezlegate si in ceruri" (Mt. 18,18) .

Puterea de a lega si dezlega pacatele oamenilor este o putere dumnezeiasca. Pentru a fi in

masura sa exercite aceasta putere, preotul trebuie sa aiba virtutea capitala care-l face apt

pentru aceasta: sfintenia. Sfintenia este curatia sau nevinovatia absoluta sau aproape absoluta

prin care Dumnezeu si preotii Sai curata de intinaciune si apropie de sfintenie pe oameni.

Sfintenia preotului face posibila sfintenia oamenilor. Formula de adresare obisnuita fata de

preot, "Sfintia ta", arata ca preotul este prin definitie un om al sfinteniei.

Preotul sfinteste pe credinciosii lui prin dragoste, prin rugaciuni, prin Sfintele Taine si

prin propria sa sfintenie. Centrul lucrarii sale sfintitoate este Sf. Liturghie, iar in aceasta

Sfanta Jertfa euharistica. Purtand pe bratele sale Trupul si Sangele Mantuitorului, preotul se

sfinteste pana la indumnezeire, daca e realmente vrednic sa se impartaseasca cu Hristos; el

sfinteste, de asemenea, pe aceia carora le da

_______________

20. Ibidem, III,9,p.65.

21. Ibidem, III,16, p.75.

Trupul si Sangele Domnului spre impartasire.

Dupa Sf. Ignatie Teoforul, Sfanta Impartasanie este "doctoria nemuririi". Faptul

principal in Taina Sfintei Impartasanii este Jertfa Domnului. Aceasta Jertfa este conditia si

certitudinea mantuirii noastre. Domnul Insusi s-a adus pe Sine Jertfa pentru pacatele noastre.

El a fost simultan si Jertfitor si Jertfa. El s-a oferit pe Sine Tatalui ca rascumparare pentru noi.

De fiecare data, in Jertfa euharistica din Sf. Liturghie, Mantuitorul se jertfeste pentru noi toti,

implicit pentru preotul jertfitor.

Sf. Ioan Gura de Aur zice ca Insusi Mantuitorul coboara ca sa prefaca painea si vinul in

Trupul si Sangele Sau, iar preotul nu e decat loctiitorul Logosului. Ca loctiitor al Fiului lui

Dumnezeu care se jertfeste, preotul se jertfeste si pe sine odata cu Mantuitorul. Jertfa

preotului e una din cele mai sfinte ofrande pe care Biserica le aduce lui Dumnezeu. Numerosi

preoti, din toate treptele ierarhiei, de la arhidiaconul Stefan si diaconii Papylus, Euplus, etc,

pana la preotii Pamfil, Pionius si multi altii si pana la episcopii Metodiu de Olimp, Fructuosus

si multi altii, si-au dat viata jertfindu-se pentru Mantuitorul in timpul persecutiilor. De-a

lungul veacurilor multi preoti s-au jertfit in diferite imprejurari pentru binele si sfintirea

credinciosilor lor.

II.3.3. de conducator.

Comentand indemnul paulin: „Ascultati de mai-marii vostri si supuneti-va lor, ca ei

privegheaza pentru sufletele voastre, ca unii ce vor da seama de ele” (Ev. 13,17), Sfantul

Ioan Gura de Aur se intreaba: „Daca celui care sminteste numai pe un singur om si inca pe cel

mai mic, ii este de folos sa i se atarne o piatra de moara de gat si sa fie aruncat in mare si daca

toti cei care lovesc cugetul fratilor lor pacatuiesc fata de Hristos, ce vor pati oare preotii, ce

pedeapsa vor primi cand pierd nu numai unul sau doi sau trei, ci un numar atat de mare de

credinciosi?”22. Este vorba aici de acele „calauze oarbe, orbilor” (Mt. 15,14), care nu si-au

cunoscut cu adevarat modelul desavarsit al propovaduirii lor, pe Mantuitorul Hristos, Care s-a

aratat deopotriva „puternic in fapta si in cuvant” (Lc. 24,19). Acestia „marturisesc ca il

cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor Il tagaduiesc” (Tit 1,16).

_______________

22. Ibidem, p.122.

Concluzie

„Asculta ce spune si ucenicului sau Timotei, in Epistola adresata lui: „Ia aminte la citit,

la indemnat si la invatatura” (I Tim. 4,13). Apoi adaoga si rodul acestora zicand: „Ca facand

acestea, te vei mantui si pe tine si pe cei ce te asculta”; si iarasi: „Slujitorul lui Dumnezeu nu

trebuie sa se sfadeasca, ci sa fie bland cu totii, invatator, ingaduitor” (II Tim.2,24); iar mai

jos spune: „Tu insa ramai in cele ce-ai invatat si in cele ce ti-au fost incredintate, stiind de la

cine ai invatat si ca din pruncie cunosti Sfintele Scripturi, care pot sa te intelepteasca spre

mantuire” (II Tim.. 3,14-15); si iarasi: „Toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu si de

folos spre invatatura, spre mustrare, spre indreptare, spre inteleptirea cea intru dreptate,

pentru ca omul lui Dumnezeu sa fie desavarsit” (II Tim. 3,16-17). Asculta ce mai adaoga si

lui Tit, cand ii vorbeste despre insusirile episcopilor: „Trebuie sa se tina episcopul de

cuvantul cel credincios al invataturii, ca sa fie puternic sa combata si pe cei potrivnici” (Tit

1,9).

Cumva putea deci preotul, daca este neiscusit, cum il vor unii, sa combata si sa inchida

gura celor potrivnici? Ce nevoie mai are sa se indeletniceasca cu cititul si cu Scripturile, daca

trebuie sa fie neinvatat? Dar acestea sunt scuze, pretexte si masti ale lenii si trandaviei. Mi se

poate spune insa, ca Pavel a dat aceste porunci preotilor. Dar despre preoti vorbim acum! Dar

ca Pavel a dat aceeasi si credinciosilor, asculta ce ii indeamna in alta Epistola: „Cuvantul lui

Hristos, spune Pavel, sa locuiasca in voi din belsug, in toata intelepciunea” (Col. 3,16) ; si

iarasi: „Cuvantul vostru sa fie totdeauna placut, dres cu sare, ca sa stiti cum trebuie sa

raspundeti fiecaruia” (Col.4,6). Le-a spus tuturor credinciosilor sa fie pregatiti pentru

aparararea credintei. Tesalonicenilor le scrie: „Ziditi-va unii pe altii, precum si faceti” (I Tes.

5,11); iar cand vorbeste despre preoti spune: „Preotii care carmuiesc bine sa se

invredniceasca de indoita cinste, mai ales cei ce se ostenesc cu cuvantul si cu invatatura” (I

Tim.5,17)”23.

_______________

23. Ibidem, p.110.

Bibliografie

1. Bartolomeu Anania, Sfanta Scriptura, Bucuresti, 2001;

2. Sfantul Ioan Gura de Aur, Despre Preotie, Bucuresti, 1987;

3. Pr. Dr. Sabin Verzan, Epistola intai catre Timotei a Sfantului Apostol Pavel, teza de doctorat,

S.T., 1989;

4. Pr. Prof. Dumitru Staniloaie, Iisus Hristos, arhiereu in veac, Ort., an 31, nr.2, 1979;

5. Pr. Prof. Ene Braniste, Vocatia pentru preotie, Ort., an 31, nr.2, 1979;

6. Pr. Conf. Ilie Moldovan, Semnificatia si responsabilitatea slujirii preotesti, dupa Sfantul

Apostol Pavel, Ort., an 31, nr.2, 1979;

7. Pr. Prof. C. Galeriu, Preotia ca slujire a Cuvantului, Ort., an 31, nr.2, 1979;

8. Pr. Dr. Stefan Slevoaca, Preotia de hirotonie si preotia credinciosilor, Ort., an 31, nr.2, 1979;

9. Pr. Ioan Mircea, Preotia harica si preotia credinciosilor, Ort., an 31, nr.2, 1979;

10. Drd.Cornel Zavoianu,Chipul preotului dupa opera Sf.Grigore de Nazianz,Ort., an 31, nr.2,

1979;

11. Prof. N. Chitescu, In legatura cu preotia femeii, Ort., an 31, nr.2, 1979;

12. Prof. N. Chitescu, Sobornicitatea Bisericii, S.T., nr. 3-4, 1955;

13. Pr. Drd. Adrian Diaconu, Viata morala a preotului, conditie esentiala in propovaduire, S.T.,

nr.2, 1989;

14. Pr. Drd. Adrian Diaconu, Cateheza in activitatea pastoral-misionara a preotului, S.T., nr. 3,

1989;

15. Pr. Prof. Gh. Sarbu, Epistola a II-a catre Timotei a Sfantului Apostol Pavel, S.T., nr.4, 1986;

16. Prof. N.I. Nicolaescu, Raspunderea pastorala si misionara a preotului, dupa Noul Testament,

B.O.R., nr.3-4, 1974;

17. Pr. Drd. Remus Onisor, Preotia in lumina cuvantarii Sfantului Apostol Pavel catre preotii din

Efes, S.T., nr.3, 1989;

18. Pr. Prof. G.T. Marcu; Sfantul Apostol Pavel despre personalitatea religios-morala a

pastorului de suflete, S.T., nr.3-4, 1955;

19. Magistrand Stefan C. Alexe, Viata crestina dupa barbatii apostolici, S.T., nr. 3-4, 1955.