Mişcările antiglobalizarePosted by Amalia POPEANGA on Apr 2nd, 2004 // Comments off

Deseori am vazut pe ecranele televizoarelor demonstratii ingenioase ca maniera de desfasurare sau violente împotriva politiei, desfasurate o data cu reuniunile anumitor organizatii internationale. Acestea sunt clasificate sub confortabila denumire de organizatii antiglobalizare, fara sa se stie însa prea multe despre cine sunt participantii, care sunt scopurile lor si de ce apeleaza la violenta atunci când o fac.

Miscarea anti-globarizare îsi are originea în miscarile non-violente ale actiunii directe din Statele Unite si Europa din deceniul 7 al secolului XX, de la care a “mostenit” structura bazata pe mici grupuri autonome, practica luarii deciziei prin consens si un stil de protest care se circumscrie practicilor nesupunerii civile.

Miscarea anti-globalizare este caracterizata, în primul rând, prin diversitate, atât doctrinara, cât si tactica si actionala. De aceea, este imposibil sa vorbim de o ideologie a acestor miscari. Ele adopta o serie întreaga de teme, referitoare la drepturile omului, ecologism, drepturile animalelor, etc. Totusi, ideologia dominanta pentru majoritatea activistilor anti-globalizare o reprezinta o forma fluida a anarhismului. Ei sunt dispusi sa accepte economia politica a marxismului, sustin organizarea bazata pe comunitati mici, însa nu exclud grupurile mari, privesc cu suspiciune orice structura de autoritate, în special statul, însa nu neaga în totalitate nevoia de putere statala, în anumite grade si forme.

Identificarea “tintelor”

Aceasta miscare, desi are o serie întreaga de productii intelectuale originale, nu se poate defini printr-o ideologie unitara, ceea ce îi leaga fiind mai degraba obiectivele comune, sau mai bine spus “tintele comune”.

Activismul miscarilor antiglobalizare este orientat, în principal, împotriva “big business” – puterea corporatiilor multinationale, si, în al doilea rând, împotriva acordurilor globale asupra cresterii economice. Acuzatiile privind exploatarea si abuzurile asupra drepturilor omului au aparut înca de la jumatatea anilor ’90,    atunci când o serie de corporatii cu un brand puternic, precum Nike, Gap, Starbucks, au fost acuzate de interzicerea sindicalizarii, de conditii de munca exploatatorii si practici de folosire a muncii copiilor, la scara globala. Printre alte multinationale au fost enumerate McDonalds, Shell Oil si Monsato. Lista de acuzatii cuprinde un spectru larg, mergând de la plata unor salarii foarte mici, lipsa asigurarilor de sanatate, distrugerea ecosistemelor si a padurilor tropicale, pâna la folosirea de pesticide, productia de alimente modificate genetic, violarea drepturilor animalelor, terminând cu asocierea cu regimuri politice violente si represive.

Aceste acuzatii continua si în prezent, însa lor li s-au adaugat, în prezent, demonstratii împotriva Organizatiei Mondiale a Comertului, Fondului Monetar International si Bancii Mondiale. Din perspectiva militantilor antiglobalizare, aceste institutii netezesc drumul puterii corporatiilor

multinationale, ceea ce face ca, treptat, guvernele statelor sa devina treptat, în plan international, mai putin importante decât institutiile economice globale si de eforturile acestora de a directiona si largi cresterea economica. Activistii sunt însa destul de divizati în pozitiile lor. Cea mai mare parte sprijina restructurarea corporatiilor în sensul cresterii responsabilitatii si transparentei; un segment mai mic al acestei miscari, desi sprijina aceleasi obiective, doreste disparitia totala a structurilor globale, inclusiv a OMC-ului.

O alta directie de atac, în afara corporatiilor multinationale si a institutiilor internationale de schimb, o reprezinta capitalismul însusi, considerat a fi principalul vinovat pentru ignorarea nevoii de bunastare a indivizilor,pentru distrugerea diversitatii culturale si a planetei în goana pentru crestere economica si profit.

Cine sunt militantii anti-globalizare?

Principala caracteristica a acestor miscari este diversitatea. Ele reunesc mai multe generatii (însa cei mai multi militanti sunt tineri), diferite clase sociale si categorii ocupationale si mai multe teme politice. Pentru cele mai multe dintre grupurile care participa la demonstratiile antiglobalizare, globalizarea nu este un scop în sine, ci doar un mijloc în vederea atingerii unui alt scop. Practic, participarea mai multor grupuri cu interese comune, duce la crearea unei organizari puternice, important factor de auto-identificare pentru membrii diferitelor miscari si de identificare în opinia publica.

Protestatarii reprezinta un spectru larg de cauze si scopuri – ecologisti, activisti pentru drepturile animalelor, membri de sindicat, aparatori ai drepturilor omului, anarhisti. Însa, cu exceptia câtorva organizatii mari, bine cunoscute, numele si titulaturile grupurilor implicate nu spun nimic. Sunt doar organizatii mici, cu un numar mic de membri, formate strict pentru nevoi de moment, care îsi schimba numele frecvent, sau sunt localizate în anumite regiuni; în multe cazuri, membrii anumitor grupuri sunt simultan suporteri ai mai multor cauze. Mult mai importanta decât organizarea sunt cauzele si motivatiile care îi anima pe acesti militanti. În functie de acestea, se pot face estimari în ceea ce priveste tipul de protest pe care îl vor genera.

Dintre cele mai cunoscute organizatii si cauze prezente în demonstratiile antiglobalizare fac parte: AFL-CIO, care actioneaza în numele intereselor sindicale; People for Ethical Treatment of Animals (PETA) una dintre cele mai importante grupuri de aparare a drepturilor animalelor. Rainforest Action Network, Earth First! si Sierra Club sunt printre cele mai bine-cunoscute organizatii ecologiste, în vreme ce Global Exchange, Direct Action Network, Nader’s Group si Global Trade Watch militeaza pentru apararea drepturilor omului. Printre grupurile militante care au facut deseori apel la violenta se numara Third Position, Black Bloc, Anarchist News Service, Black Army Faction si Anarchist Action Collective, care se revendica de la miscarea anarhista si care îsi legitimeaza deseori actiunile violente prin doctrina de sorginte anarhista a actiunii directe si propagandei prin fapte.

În functie de evenimentul care a determinat protestul, la demonstratiile antiglobalizare participa, în numar semnificativ, organizatiile sindicale. Un astfel de exemplu este demonstratia de la Seattle, din noiembrie 1999, atunci când agenda Organizatiei Mondiale a Comertului a cuprins

numeroase referiri la conditiile de munca, unde sindicatele au contribuit masiv nu doar la protestele de strada, ci si la organizarea si finantarea lor.

Avantajele noii tehnologii

În vreme ce diversitatea a contribuit la modernizarea si întarirea protestelor si demonstratiilor, noile tehnici si tehnologii, colective si individuale, au schimbat radical înfatisarea activitatilor protestatare.

Cel mai mare impact îl are Internetul, datorita faptului ca permite organizatorilor sa aranjeze foarte repede si usor demonstratiile si protestele la nivel planetar. Indivizi si grupuri sunt capabili, prin intermediul acestui mijloc, sa stabileasca date, sa împartaseasca experiente, sa accepte responsabilitati, sa asigure logistica necesara, sa coordoneze nenumarate activitati, imposibil de întreprins la fel de repede si eficace în trecut. Demonstratiile internationale pot fi organizate la aceeasi data, astfel ca o serie întreaga de proteste au loc concertat, în diverse locuri. Internetul a oferit un nou suflu filosofiei anarhiste, permitând comunicarea în lipsa unui centru de comanda si coordonarea cu un minimum de resurse si birocratie.

Organizarea protestelor propriu-zise se face cu câteva luni înainte, fiecare din micile grupuri participante asumându-si o anumita sarcina, de la furnizarea locurilor de cazare pentru demonstranti, pâna la mâncare si transport. Dintre manierele de protest, cele mai importante sunt cele întreprinse cu violenta, în care au loc atacuri asupra proprietatii sau asupra reprezentantilor autoritatilor – politie în special, si tehnica numita “reclaim the streets” (dupa numele organizatiei care a folosit-o initial), care transforma demonstratiile în adevarate spectacole ambulante.

Miscarile antiglobalizare reprezinta una dintre cele mai moderne forme de manifestare politica si, desi sansele de institutionalizare sunt minime (date fiind principiile miscarii), potentialul acestor miscari este, paradoxal, foarte mare, în contextul unei lumi globale.

i noi putem să ne unim în jurul unui ideal, acela al ȘREZITEN EIȚ   ANTIGLOBALIZARE Posted on iulie 27, 2014 | 4 comentarii

Vă semnalez un film antologic, pe care aș dori să aveți răbdarea să-l urmăriți cu atenție. L-am descoperit întâmplător astăzi. Veți vedea maniera cum Eugenia Vodă ia un interviu unui om excepțional, de o integritate desăvârșită, un creștin ortodox adevărat, legionarului IULIAN CONSTANTIN, în vârstă de 79 de ani, inginer de elită și premiat de Academia Română. Veți vedea cum un exponent al mass mediei românești este tributar mentalităților comuniste, ideilor evreilor sioniși, invocând mereau cartea scrisă de evreul Zigu Ornea, critică bineînțeles la adresa Mișcării Legionare. În mod normal, el ar fi trebuit să vorbească mai mult. Era întrerupt când spunea lurcruri împortante etc.

Fraților, tinerii din perioada interbelică au avut IDEALUL REZISTENȚEI ANTICOMUNISTE și s-au jertfit pentru credință și neam. Au fost LA DATORIE. Și noi putem să ne unim în jurul unui ideal, acela al REZITENȚEI ANTIGLOBALIZARE. Comunismul și globalismul sunt până la urmă reversul aceleiași medalii masonice.Doamne ajută!

Iacoboaie Radu

4 comentarii

Posted in ANTI -RAU

Tagged Antiglobalizare, film antologic, rezistenta

Epidemiile si razboaiele, metode criminale de control al   populatiei Posted on iulie 3, 2011 | Scrie un comentariu

Teoria malthusiana. Epidemiile si razboaiele, metode criminale de control al populatiei. Cineva are grija sa nu fim prea multi…

Alex IonescuProblema suprapopularii planetei a fost enuntata inca din secolul al XVIII de demograful si economistul englez Thomas Robert Malthus. In lucrarea “Eseu despre principiul populatiei”, publicata in 1798, Malthus sustine ca numarul de oameni creste in progresie geometrica (ex: 2, 4, 8, 16, etc), pe cand resursele alimentare cresc doar in progresie aritmetica (ex: 1, 2, 3, 4, etc). Din

acest motiv, afirma Malthus, va veni un moment cand resursele Terrei nu vor mai fi suficiente pentru a sustine intreaga populatie planetara. Solutia propusa de guvernul din umbra? Genocidul! Desi au existat multi ganditori care au contrazis aceste ipoteze ale lui Malthus, ele au fost repetate pana la saturatie pentru a face oamenii sa accepte anumite metode de control al populatiei planetei noastre.

Malthus insusi a avansat cateva idei in acest sens: el propune controlul cresterii populatiei realizat, printre altele, prin casatorii la varste inaintate si abstinenta sexuala. Faptul ca Malthus cere impunerea acestor metode de control doar pentru clasa sociala saraca este semnificativ.

Conform teoriei sale, doar muncitorii si clasele de jos poarta responsabilitatea pentru bolile societatii. In lucrarea citata, Malthus propune si abolirea anumitor legi, lucru ce a dus la o degenerare a conditiilor de viata a saracilor din Anglia si la scaderea numarului lor,  scazand astfel si saracia raportata la nivel global.

Acapararea resurselor de hrana si omorarea celor slabi

Ideile lui Malthus marcheaza gandirea multor sociologi si analisti politici moderni,  reprezentanti ai curentului neo-malthusian aparut in SUA in anii ’60 ai secolului trecut. Acestia vorbesc despre “bomba demografica”, “cresterea nula” si “raritatea resurselor naturale”.  Thierry Millemann, doctor in economie si consilier al unor mari corporatii este autorul zguduitoarei lucrari „Fata ascunsa a lumii occidentale”, publicata in ianuarie 2005. In aceasta carte el afirma ca strategia tarilor dezvoltate (numita si “Prima lume” – in opozitie cu “lumea a treia”), in implementarea careia Statele Unite joaca un rol crucial dupa ce au facut tot posibilul si au reusit sa preia conducerea mondiala in 1945, se defineste succint prin trei directii de actiune complementare:

- tarile dezvoltate au asigurat accesul exclusiv la resursele energetice mondiale, pentru a evita ca  sa se confrunte cu penuria,

- tarilor sarace sunt impiedicate sa se dezvolte pentru ca sa nu devina consumatori de energie,

- eradicarea „suprapopulatiei”.

Punerea in aplicare a acestui plan este usor de observat in jurul nostru. Spre exemplu, dobandirea accesului predilect sau exlusiv al Statelor Unite la anumite resurse naturale este realizata  prin diferitele interventii militare in zone strategice din punct de vedere economic, sub pretextul realizarii unor misiuni de aparare a pacii, cum ar fi cele din Kuweit, Irak si probabil in viitor si Iran.

Populatia planetei ar ajunge la 41 miliarde in anul 2100

Problema este tratata cu maxima atentie de cei aflati la varful puterii mondiale. In 1953, presedintele Dwight Eisenhower primeste rezultatele unor studii comandate de predecesorul sau, Harry Truman. Perspectivele sunt atat de catastrofale incat numeste imediat o comisie senatoriala pentru a ancheta problemele demografiei mondiale si a rezervelor de materii prime. Rezultatul il sperie si il face sa treaca la masuri extreme. Statisticile anunta mai mult de 41 de miliarde de

locuitori ai planetei inainte de finele secolului XXI. Aceasta estimare se bazeaza pe analiza ratei de crestere a populatiei globului.

Au fost necesari 150 000 de ani pentru ca populatia Terrei sa ajunga la un miliard de oameni, apoi doar 90 de ani – din 1850 pana in 1940, pentru ca ea sa se dubleze. Dupa doar 35 de ani, in 1975 populatia s-a dublat din nou ajungand la patru miliarde de oameni. Cifra de cinci miliarde a fost atinsa 13 ani mai tarziu, in 1988, iar cea de sase miliarde peste doar 11 ani, in  1999.

Cum procedeaza expertii statelor dezvoltate pentru a opri cresterea exponentiala? Prin a doua si a treia din directiile de actiune enuntate mai sus, si anume: impiedicarea tarilor sarace sa se dezvolte pentru a nu consuma din resurse (metoda considerata ineficienta) si eradicarea supra-populatiei.

Programe de sterilizare si avortare in Asia, America Latina si Africa

Pentru strategii oficiali de la Washington, pamantul nu poate suporta mai mult de 10 miliarde de oameni. Neoficial, se stie ca planurile diabolice ale francmasoneriei mondiale vizeaza o si mai drastica reducere a populatiei planetare, la 1 miliard de locuitori. Pentru aceasta s-a trecut la eradicarea suprapopulatiei.

Sub masca planningului familial sau a combaterii SIDA (boala a carui virus a fost creat in laborator si raspandit cu buna stiinta), statele dezvoltate se reorienteaza spre o politica brutala de reglare a nasterilor in tarile din ceea ce ei numesc “lumea a treia”. Cu ajutorul Agentiei pentru Dezvoltare Internationala (AID) si al unei retele de organisme particulare, cum ar fi fundatiile Ford si Rockefeller, sunt realizate programe de avortare si sterilizare in Asia, America Latina si Africa.

Discretia cu privire la aceste activitati este impusa ca regula absoluta, dupa cum scrie Henry Kissinger in NSSM 200(2) – National Security Study Memorandum, pe care l-a redactat in aprilie 1974 pentru presedintele Gerald Ford: „Exista pericolul ca tarile mai putin dezvoltate sa considere motivele tarilor bogate ca fiind o forma de imperialism economic sau rasial. O asemenea perceptie, adauga el, ar putea crea serioase repercursiuni asupra proiectului de stabilitate populationala”. Pe de alta parte pericolul cresterii necontrolate a natalitatii din tarile sarace il face pe Kissinger sa afirme: “reducerea populatiei tarilor sarace este vitala pentru securitatea Statelor Unite”.

In august 1974, cu ocazia Conferintei mondiale asupra populatiei, care a avut loc chiar la Bucuresti, a fost propus de catre Washington un plan mondial de actiune in acest sens. Acesta continea afirmatii atat de grave incat Vaticanul, Europa de Est si China (considerate ca facand parte din lumea a doua) s-au opus in mod energic.

Razboiul, infanticidul si epidemiile – metode de control populational

Sociologul american Gerhard Emmanuel Lenski, profesor emerit la Universitatea Carolina de Nord din ChapelHill, este cunoscut pentru contributiile sale din domeniile sociologiei religiei, inegalitatii sociale si teoriei sociale ecologic-evolutioniste. El sustine faptul ca productia de

alimente a unei tari este cea care limiteaza marimea populatiei, mentinand-o la numarul de indivizi care pot fi hraniti. Pe scurt, scrie el, societatile trebuie intotdeauna sa caute modalitati de a produce mai multa hrana pentru a putea fi sustinut un numar mai mare de indivizi, si pentru ca “metode draconice de control populational, cum ar fi razboiul si infanticidul, sa nu fie necesare”. Iata cum aflam ca razboiul si infanticidul sunt de fapt metode de control populational.

La acestea se adauga o alta arma infernala: epidemiile provocate intentionat prin crearea in laboratoarele de inginerie genetica a unor virusuri mortale. Inca din anii ΄60 cercetatorii au observat ca in momentul in care componentele unui virus care au fost in prealabil separate sunt puse toate la un loc intr-un mediu specific, virusul se re-asambleaza. Pornind de la aceasta constare s-a descoperit ca pentru a crea un nou virus se pot utiliza partile componente a doua sau mai multe virusuri. Acest lucru este posibil intrucat ingineria genetica permite la ora actuala taierea din genomul unui virus a genelor responsabile cu anumite efecte biologice care se doresc a fi manifestate de noul “produs”.

Ceea ce rezulta se testeaza ulterior pe culturi celulare si pe animale de laborator. Dar chiar si cu aceste testari, nu se poate cunoaste cu precizie efectul produs asupra fiintei umane. De aceea este necesara testarea pe oameni prin crearea de mini-epidemii, pentru a se observa atat virulenta virusului nou creat, cat si rapiditatea de transmitere de la om la  om. Pentru ca opinia publica sa nu reactioneze violent in cazul unei epidemii de proportii, ea poate fi „pregatita” printr-o campanie sustinuta de informare / dezinformare.

Campania mediatica privind gripa aviara

Mass media intretine o astfel de campanie referitoare la eventuala epidemie de gripa aviara care ar putea apare prin transmiterea la om a virusului H5N1 modificat. Aceasta posibilitate de infestare masiva este facuta sa para foarte veridica atat prin argumente practice – exemple referitoare la “epidemiile” cu virus H5N1 care au avut loc in ultimii ani in diferite tari asiatice si est-europene, cat si prin tot soiul de documentare stiintifice referitoare la modul in care virusul gripal aviar ar putea suferi anumite modificari genetice. Ceea ce omit acestea este tocmai faptul ca din punct de vedere biologic este imposibil ca virusul sa devina patogen la om. El se poate modifica doar printr-o interventie umana ce vizeaza acest scop.

Ipoteza unei “reasortari” a virusului nu sta deloc in picioare. Millemann demasca si el aceasta intoxicare: “Se uita faptul ca virusul nu se poate reproduce. El doar se duplica. Deposedat de orice mecanism metabolic, el nu este o fiinta vie. Pentru a “deturna” o celula in folosul sau, agentul infectios viral trebuie sa fie inzestrat cu aceeasi cheie ADN. Iar cel uman si cel aviar sunt absolut incompatibile. Este ca si cum ati dori sa deschideti seiful Bancii Frantei cu cheia de la pivnita dumneavoastra.”

Alte intoxicari mass-media

Cu cativa ani in urma, o propaganda de proportii similare a fost realizata referitor la „boala vacii nebune”. Dar se pare ca oamenii nu au tras nici un fel de invataminte, unii mai asteptand si astazi ravagiile promise. Referitor la epidemia de gripa aviara, se repeta cu insistenta ca este suficient ca virusul aviar sa se “re-asorteze”, adica sa se combine cu un virus gripal specific unui mamifer,

spre exemplu cel al gripei porcine, pentru ca specia umana sa fie decimata in mare parte. Totusi, nimeni nu este in masura sa explice cum s-ar putea produce acest lucru in mod natural, deci fara o interventie umana in sensul mutatiei.

Oameni de stiinta remarcabili isi arata uimirea in fata intoxicarilor raspandite de mass-media. Jeanne Brugere-Picoux, profesor la Scoala Nationala Veterinara Maisons-Alfort, specialista in pasari, scrie ca: “problema este specific animala, iar cea a pandemiei umane care poate apare, nu va avea probabil nici o legatura cu virusul H5N1 asiatic, ci cu altceva”. Evident, lumea traieste suspendata de acest “probabil”. Iar campania mediatica lasa impresia ca avem de-a face cu un fel de loterie, in care la un moment dat apare “din intamplare” un nou virus transmisibil la om.

Si atunci, daca virusul H5N1 nu este periculos pentru om, la ce bun atat tam-tam? Pentru Millemann, raspunsul este evident: cand va apare pandemia, opinia publica o va asocia cu pretinsa mutatie naturala a virusului si nu va banui deloc o manipulare. Din momentul aparitiei microscopului electronic, in anii 50, toate laboratoarele militare din lumea dezvoltata au inceput cercetari pe virusuri. “Incepand cu anii 60, precizeaza Millemann, omul stie sa manipuleze virusurile. Si incepand cu anii 70, armata americana stie cum sa ii creeze”. “Geniul” negativ in genetica este capabil sa creasca virulenta oricarui agent infectios. Din punct de vedere tehnic, nimic nu se opune razboiului biologic.

„Epidemia” SARS

Intepenirea in ignoranta poate conduce la un fenomen identic celui aparut in China in 2002: SARS. Despre acesta s-a spus ca a aparut in urma combinarii “intamplatoare” a unui virus ce provoca gripa la un mic mamifer cu virusul gripei umane. Ceea ce a rezultat a infectat un porc si apoi s-a transmis unui om care a luat contact cu animalul respectiv. Cum intalnirea dintre cei doi virusi nu putea avea loc, interventia umana a fost descoperita imediat. Savantii rusi Serghei Kolesnikov de la Academia de Stiinte Medicale si Nikolai Filatov, seful serviciului de epidemiologie din Moscova au demascat-o intr-un comunicat catre agentia de presa Reuters pe 11 aprilie 2003.

De-abia atunci mass media a dezvaluit ca virusul fusese creat intr-un laborator din Hong Kong unde fusese modificat prin integrarea unei catene de ADN uman unui virus care determina aparitia simptomelor de insuficienta respiratorie la animale. Si ca si cum nu era destul, cercetatorii au realizat si modificarea codului genetic pentru ca transmiterea sa nu se faca doar pe cale respiratorie, ci si prin atingere.

Cand va fi declansata epidemina criminala?

O ultima intrebare, pe care toata lumea o asteapta: pentru cand se preconizeaza? Conform informatiilor culese din mediul militar american, dr. Millemann se asteapta la iarna 2007-2008, incepand cu o tara din Asia, dar nu neaparat China, probabil Vietnam. Se preconizeaza cel putin 500 de milioane de morti. De aceea, crede Millemann, Colin Powell a cerut in 2004 sa nu mai fie ales in functia de secretar de stat, altfel ar fi trebuit sa poarte responsabilitatea unui genocid biologic.

Plauzibil sau delirant? Din pacate, asemenea actiuni realizate cu intentie diabolica sunt greu de conceput, iar pertinenta avertizarilor poate fi verificata doar a posteriori, de catre supravietuitori, asa cum a fost in cazul SIDA sau SARS.

Solutiile gasite de cei care conduc planeta in acest moment nu arata decat un nivel rudimentar de constiinta, tipic unei jungle in care animalele lupta pentru supravietuire  distrugand exemplarele slabe si acaparand sursele de hrana. Precum observam, modalitatile de rezolvare a problemelor acestei planete, propuse de cei care sunt pe primele trepte ale ierarhiei economice, nu vizeaza nicidecum imbunatatirea nivelului de trai al tuturor locuitorilor planetei.

Societatea islamică şi construcţia socială

Văzută drept o caracteristică a mediului internaţional de securitate, creşterea numărului de conflicte cu natură etnico-religioasă din ultimele decenii a dus la o abordare mai atentă a acestui domeniu. Desfăşurarea unor astfel de conflicte a dus la însuşirea de către comunitatea internaţională a unor "lecţii învăţate", ceea ce a permis dezvoltarea unor strategii care să aibă ca obiect rezolvarea conflictelor existente, dar şi îndepărtarea cauzelor ce duc la apariţia stărilor de instabilitate de origine culturală. În acest sens, se derulează iniţiative în ceea ce priveşte identitatea culturală a grupurilor etnice şi religioase, la nivel regional şi internaţional, prin împărtăşirea valorilor comune, pentru a se forma o bază solidă care să ajute la construirea unei culturi a toleranţei, atât de necesară promovării unui climat de stabilitate.

Relaţia complexă şi contradictorie dintre globalizare şi terorism global se conturează ca principal fenomen modelator al cadrului de analiză în era post-Război Rece. Este o constatare paradoxală aceea că extinderea la scară mondială şi creşterea magnitudinii actualului fenomen terorist (fundamentalist-islamic) au fost stimulate de globalizare, iar acum tocmai terorismul s-a transformat în principala ameninţare la adresa acesteia.

Terorismul global depinde de succesul globalizării. De fapt, el poate fi considerat drept unul dintre efectele inevitabile generate de globalizare. Una dintre axiomele globalizării afirmă că acest proces este nu numai inevitabil, ci şi ireversibil. Dacă este aşa şi dacă, într-adevăr, globalizarea favorizează extinderea terorismului, atunci terorismul a devenit o fatalitate a timpurilor noastre.

În acest caz, s-ar impune încetarea studierii fenomenului ca obiect al economiei politice internaţionale, şi a terorismului, ca obiect al politicii externe sau de securitate naţională, şi integrarea celor două într-o disciplină distinctă.

Realităţile globalizării produc o erodare accentuată a clasei politice în faţa propriului electorat. "Majoritatea cetăţenilor consideră noua situaţie ca fiind creată de acţiunile propriului guvern prin deschiderea frontierelor, negocierea acordurilor economice, legislaţie în domeniul imigraţiei etc."1

S-a ajuns, astfel, la situaţia paradoxală, opusă acestor deziderate, în care "... Cetăţenii se mobilizează de-a lungul unor noi linii de clivaj, iar în multe state avansate au apărut noi tabere politice organizate în jurul unor programe privind reîntărirea controlului frontierelor naţionale".2 Asemenea curente politice se regăsesc în toată lumea dezvoltată şi nu este greu de observat că sunt alimentate de temerile pentru viitorul propriei prosperităţi şi de o anumită distanţare a aşteptărilor de securitate ale cetăţenilor de cele ale statului în care trăiesc. De asemenea, nu mai poate fi ignorată nici influenţa acestor curente în viaţa politică.

Dimensiunea politică a securităţii este influenţată de migraţie şi prin aceea că nu numai conflictele politice determină apariţia unor fluxuri de refugiaţi, ci şi refugiaţii creează conflicte politice. Pe de o parte, prin recunoaşterea statutului de refugiat unor persoane, ţara de destinaţie admite faptul că ţara de origine are un regim politic ce practică persecuţia şi opresiunea,

rezultând tensiuni între cei doi actori. Pe de altă parte, în ţările de destinaţie, refugiaţii pot crea probleme de securitate prin angajarea în mişcări de opoziţie la adresa guvernelor ţărilor de origine sau chiar în reţele teroriste transnaţionale.

Este evident că, din această perspectivă, se pot face corelaţii  între dimensiunea militară a securităţiişi migraţia internaţională, tot în termeni de refugiaţi şi azilanţi. Implicaţiile migraţiei asupra dimensiunii politice pot deveni cu uşurinţă efecte ale acesteia asupra dimensiunii militare a securităţii, tensiunile dintre ţara de origine şi cea de destinaţie, precum şi acţiunile reţelelor teroriste putând căpăta caracteristici militare pregnante.

De asemenea, conflictele armate constituie o cauză majoră a apariţiei fluxurilor de refugiaţi, în special. În acelaşi timp, poate fi indusă şi migraţia forţată cu scopul de a slăbi resursele umane ale părţilor implicate în respectivul conflict armat. Toate dimensiunile securităţii sunt inter-relaţionate şi, de aceea, impactul migraţiei internaţionale asupra lor, dar şi influenţa acestora asupra fenomenului menţionat nu se pot analiza separat, ci în corelaţie.

Edificarea unei noi arhitecturi de securitate, la baza căreia se află încrederea şi cooperarea internaţională, democraţia şi economia performantă, asigurarea şi respectarea drepturilor omului, concomitent cu promovarea şi afirmarea valorilor naţionale, nu este un proces utopic, aflat în sfera virtualului, ci se dovedeşte a fi unul perfect viabil şi realizabil, dar care solicită aranjamente şi demersuri politice specifice, angajarea unor importante resurse economice şi financiare, într-o perioadă de timp mult mai lungă decât se preconiza iniţial. De aici rezultă că este nevoie de timp, chiar de foarte mult timp, pentru a se pune în operă şi consolida o arhitectură de securitate viabilă.

După petrol, al doilea surplus pe care arabii l-au dau lumii a fost populaţia. Acum patruzeci de ani evoluţia demografică a lumii arabe a surprins Occidentul. Acum se vorbeşte tot mai mult de o "implozie demografică" a ţărilor islamice. Doar în ultimii opt ani, în Arabia Saudită rata fertilităţii (numărul mediu de copii născuţi de o femeie pe parcursul vieţii) a scăzut de la 6,3 la 3,89; în Egipt de la 3,15 la 2,72, iar unele ţări se situează sub media mondială (EAU, Iordania, Qatar). Se pare că din 2009 sporul natural al SUA va fi mai mare în cifra absolută decât al ţărilor arabe la un loc (peste patru milioane de americani s-au născut în 2008).

Procesul din ce în ce mai dinamic al schimburilor  transfrontaliere de bunuri (comerţ), investiţii, finanţe, tehnologii, idei, culturi, valori sau oameni, urma să influenţeze direct sau indirect viitorul statelor de pe această planetă, influenţându-le atât bogăţia, cât şi securitatea. Doar la un an după această reuniune, omenirea avea să fie confruntată cu primul război al globalizării, declanşat de SUA împotriva terorismului global în urma atacurilor asupra New York-ului, World Trade Center şi Washington, Pentagon. O  minoritate  nereprezentativă  numeric pentru lumea islamică dar reprezentativă ca agresivitate şi mai ales extrem de inteligentă în a înţelege puterea tehnologiei, accesibilitatea ce i-a fost oferită de aceeaşi globalizare şi, nu în ultimul rând, vulnerabilităţile lumii occidentale, aveau la 11 septembrie 2001 să schimbe  America. Schimbând America, teroriştii aveau să schimbe soarta lumii şi să-l facă pe fiecare dintre noi dependent de viitorul acestei globalizări. Interdependenţa era la apogeu şi căpăta valoare individuală.

Mişcarea anti-globalizare este caracterizată, în primul rând, prin diversitate, atât doctrinară, cât şi tactică şi acţionară. De aceea, este imposibil să vorbim de o ideologie a acestor mişcări. Ele adoptă o serie întreagă de teme referitoare la drepturile omului, ecologism, drepturile animalelor etc. Totuşi, ideologia dominantă pentru majoritatea activiştilor anti-globalizare o reprezintă o formă fluidă a anarhismului. Ei sunt dispuşi să accepte economia politică a marxismului, susţin organizarea bazată pe comunităţi mici, însă nu exclud grupurile mari, privesc cu suspiciune orice structură de autoritate, în special statul, însă nu neagă în totalitate nevoia de putere statală, în anumite grade şi forme.  Mişcarea de identificare a ţintelor, deşi are o serie întreagă de producţii intelectuale originale, nu se poate defini printr-o ideologie unitară, ceea ce îi leagă fiind mai degrabă obiectivele comune, sau mai bine spus, "ţintele comune". Activismul mişcărilor antiglobalizare este orientat, în principal, împotriva big business - puterea corporaţiilor multinaţionale, şi, în al doilea rând, împotriva acordurilor globale asupra creşterii economice. Acuzaţiile privind exploatarea şi abuzurile asupra drepturilor omului au apărut încă de la jumătatea anilor '90, atunci când o serie de corporaţii cu un brand puternic, precum Nike, Gap, Starbucks, au fost acuzate de interzicerea sindicalizării, de condiţii de muncă exploatatorii şi practici de folosire a muncii copiilor, la scară globală. Printre alte multinaţionale au fost enumerate McDonalds, Shell Oil şi Monsato. Lista de acuzaţii cuprinde un spectru larg, mergând de la plata unor salarii foarte mici, lipsa asigurărilor de sănătate, distrugerea ecosistemelor şi a pădurilor tropicale, până la folosirea de pesticide, producţia de alimente modificate genetic, violarea drepturilor animalelor, terminând cu asocierea cu regimuri politice violente şi represive. Aceste acuzaţii continuă şi în prezent, însă lor li s-au adăugat demonstraţii împotriva Organizaţiei Mondiale a Comerţului, Fondului Monetar Internaţional şi Băncii Mondiale. Din perspectiva militanţilor antiglobalizare, aceste instituţii netezesc drumul puterii corporaţiilor multinaţionale, ceea ce face ca, treptat, guvernele statelor să devină progresiv, în plan internaţional, mai puţin importante decât instituţiile economice globale şi de eforturile acestora de a direcţiona şi lărgi creşterea economică. Activiştii sunt însă destul de divizaţi în poziţiile lor. Cea mai mare parte sprijină restructurarea corporaţiilor în sensul creşterii responsabilităţii şi transparenţei; un segment mai mic al acestei mişcări, deşi sprijină aceleaşi obiective, doreşte dispariţia totală a structurilor globale, inclusiv a OMC-ului. O altă direcţie de atac, în afara corporaţiilor multinaţionale şi a instituţiilor internaţionale de schimb, o reprezintă capitalismul însuşi, considerat a fi principalul vinovat pentru ignorarea nevoii de bunăstare a indivizilor, pentru distrugerea diversităţii culturale şi a planetei în goana pentru creştere economică şi profit. Principala caracteristică a acestor mişcări este diversitatea. Ele reunesc mai multe generaţii (însă cei mai mulţi militanţi sunt tineri), diferite clase sociale şi categorii ocupaţionale şi mai multe teme politice. Pentru cele mai multe dintre grupurile care participă la demonstraţiile antiglobalizare, globalizarea nu este un scop în sine, ci doar un mijloc în vederea atingerii unui alt scop. Practic, participarea mai multor grupuri cu interese comune duce la crearea unei organizări puternice, important factor de auto-identificare pentru membrii diferitelor mişcări şi de identificare în opinia publică. Protestatarii reprezintă un spectru larg de cauze şi scopuri – ecologişti, activişti pentru drepturile animalelor, membri de sindicat, apărători ai drepturilor omului, anarhişti. Însă, cu excepţia câtorva organizaţii mari, bine cunoscute, numele şi titulaturile grupurilor implicate nu spun nimic. Sunt doar organizaţii mici, cu un număr mic de membri, formate strict pentru nevoi de moment, care îşi schimbă numele frecvent, sau sunt localizate în anumite regiuni; în multe cazuri, membrii anumitor grupuri sunt simultan suporteri ai mai multor cauze. Mult mai importante decât organizarea sunt cauzele şi motivaţiile care îi animă pe aceşti militanţi. În funcţie de acestea, se pot face estimări în ceea ce priveşte tipul de

protest pe care îl vor genera. Dintre cele mai cunoscute organizaţii şi cauze prezente în demonstraţiile antiglobalizare fac parte: AFL-CIO, care acţionează în numele intereselor sindicale; People for Ethical Treatment of Animals (PETA) - unul dintre cele mai importante grupuri de apărare a drepturilor animalelor. Rainforest Action Network, Earth First! şi Sierra Club sunt printre cele mai bine cunoscute organizaţii ecologiste, în vreme ce Global Exchange, Direct Action Network, Nader's Group şi Global Trade Watch militează pentru apărarea drepturilor omului. Printre grupurile militante care au făcut deseori apel la violenţă se numără Third Position, Black Bloc, Anarchist News Service, Black Army Faction şi Anarchist Action Collective, care se revendică de la mişcarea anarhistă şi care îşi legitimează deseori acţiunile violente prin doctrina de sorginte anarhistă a acţiunii directe şi propagandei prin fapte. În funcţie de evenimentul care a determinat protestul, la demonstraţiile antiglobalizare participă, în număr semnificativ, organizaţiile sindicale. Un astfel de exemplu este demonstraţia de la Seattle, din noiembrie 1999, atunci când agenda Organizaţiei Mondiale a Comerţului a cuprins numeroase referiri la condiţiile de muncă, unde sindicatele contribuie masiv nu doar la protestele de stradă, ci şi la organizarea şi finanţarea lor.  

În vreme ce diversitatea a contribuit la modernizarea şi întărirea protestelor şi demonstraţiilor, noile tehnici şi tehnologii, colective şi individuale, au schimbat radical înfăţişarea activităţilor protestatare. Cel mai mare impact îl are Internetul, datorită faptului că permite organizatorilor să aranjeze foarte repede şi uşor demonstraţiile şi protestele la nivel planetar. Indivizi şi grupuri sunt capabili, prin intermediul acestui mijloc, să stabilească date, să împărtăşească experienţe, să accepte responsabilităţi, să asigure logistica necesară, să coordoneze nenumărate activităţi, imposibil de întreprins la fel de repede şi eficace în trecut. Demonstraţiile internaţionale pot fi organizate la aceeaşi dată, astfel că o serie întreagă de proteste au loc concertat, în diverse locuri. Internetul a oferit un nou suflu filosofiei anarhiste, permiţând comunicarea în lipsa unui centru de comandă şi coordonarea cu un minimum de resurse şi birocraţie. Organizarea protestelor propriu-zise se face cu câteva luni înainte, fiecare din micile grupuri participante asumându-şi o anumită sarcină, de la furnizarea locurilor de cazare pentru demonstranţi, până la mâncare şi transport. Dintre manierele de protest, cele mai importante sunt cele întreprinse cu violenţă, în care au loc atacuri asupra proprietăţii sau asupra reprezentanţilor autorităţilor – poliţie în special, şi tehnica numită reclaim the streets (după numele organizaţiei care a folosit-o iniţial), care transformă demonstraţiile în adevărate spectacole ambulante. Mişcările antiglobalizare reprezintă una dintre cele mai moderne forme de manifestare politică şi, deşi şansele de instituţionalizare sunt minime (date fiind principiile mişcării), potenţialul acestor mişcări este, paradoxal, foarte mare, în contextul unei lumi globale.

Dar imensa fost-numita "lume a treia" – căreia căderea comunismului i-a răpit doar numerotarea, dar nu i-a schimbat cu nimic condiţia – rămâne marea problemă pentru capitalul internaţional. Valul antiamerican şi antiglobalizarea, incluzând naţionalizări şi chiar proiecte socialiste, din America Latină, nu este privit cu suficientă luare aminte prin cabinetele marii finanţe mondiale. Din interese politice pe termen scurt – care, din păcate, par a transcende pe cele pe termen lung – atenţia se concentrează asupra lumii musulmane şi teroriştilor provenind din această lume. Părând a fi călare pe situaţia lumii, capitalul internaţional nu se arată dispus să tragă învăţăminte. Insuccesele în combaterea terorismului dovedesc clar că împotriva săracilor – năpăstuiţi nu doar de soartă, dar şi de globalizare – nu poţi lupta nici cu arme nucleare, nici cu cele mai sofisticate tehnologii, căci săracii n-au de fapt ce pierde!"3

Dar lipsa unui sistem economic performant şi demografia în declin nu sunt, în sine, un casus belli între civilizaţii. În schimb, asaltul cultural occidental este. Coca-Cola, MTV, blue jeans, filmele popcorn, exaltarea libertăţii individului şi democraţia sunt adevăraţii duşmani. Dacă islamul era reformat din timp sau dacă exista cadrul istoric care să permită acum o reformă care să poată fi interpretată altfel decât ca o erezie, integrarea islamului în modernitate era uşor realizabilă. Dar incapabil să se reformeze, Islamul se vede acum în postura de a fi desacralizat de asaltul cultural occidental iar societatea islamică se vede fără şanse în faţa emancipării sociale occidentale. Traian Ungureanu specifica faptul că "disperarea culturală motivează, de la un cap la altul, violenţa islamică. Islamul va fi ajuns de cultura de masă, iar cultura de masă nu iartă." Numai religia poate face acest lucru pentru că religia transcende societatea, normele internaţionale, sistemele economice şi culturale. Iar islamiştii justifică islamismul, redefinind valorile islamului. Lumea islamică, tot mai izolată şi mai săracă, cu perspective de capitulare în faţa "invaziei" culturale occidentale, ia pietre în mână şi se lansează în delir religios. Ca toate sistemele totalitare/naţionaliste cunoscute până acum de istorie, şi islamismul e o reacţie la o presiune externă sau o "reacţie greşită la iminenţa schimbării" (Traian Ungureanu). Mecanismul nu a fost greu de găsit – reinterpretarea Coranului: se reinterpretează regulile şi necesitatea aplicării lor cu stricteţe, se schimbă profeţii, se găsesc noi permise pentru a justifica fapte aflate în afara accepţiunii morale, generale sau islamice. Religia poate să facă din alb negru şi poate transforma o crimă într-un martiriu. Devin fundamentalişti-extremişti.

Vom încheia cu opiniile unui specialist român care a studiat problema globalizării, opinii ce lasă drum liber discuţiilor, interpretărilor şi concluziilor fiecăruia dintre noi:

"Pe masa de biliard a lumii, mişcarea bilelor, recte a ţărilor, pare să se desfăşoare după reguli precise. Tendinţa se impune acum accelerat. Chiar dacă se crede că hazardul dă substanţă jocului, realitatea de azi infirmă acest lucru. Traseele bilelor sunt minuţios stabilite, şi nici întâmplarea nu are şanse de a le schimba".4

"Problema gravă constă în faptul că România nu a reuşit să-şi formeze o elită economică, să aibă, cu alte cuvinte, agenţi versaţi în procesele pieţelor integrate, practic actori ai globalizării".5

Tot mai multe strategii şi planuri pentru prevenirea şi contracararea acestora prevăd măsuri de cooperare care transcend graniţele naţionale, în condiţiile în care statele democratice au ajuns la concluzia că securitatea fiecăruia depinde de securitatea tuturor celorlalţi, într-o lume interdependentă, care are de protejat şi apărat o serie de valori, principii şi interese fundamentale, comune.

Astfel, se poate aprecia că, pe măsură ce riscurile şi ameninţările tind să se globalizeze, pe măsură ce vectorii propagatori ai unor ameninţări (crima organizată şi reţelele teroriste) se structurează şi îşi uniformizează tehnicile şi procedeele de acţiune ilegală, devine tot mai pregnant efectul de conştientizare a necesităţii unor forme de identificare, analiză, prevenire şi acţiune concertată de contracarare, într-un mediu de securitate flexibil, caracterizat de cooperare, schimb de informaţii şi interoperabilitate la diverse niveluri instituţionale, efect şi necesitate a globalizării.

Aşa cum sublinia Thomas Eriksen6, datorită ultimelor evoluţii pe scena internaţională, în special în ceea ce priveşte dezvoltarea proceselor de globalizare, s-a observat faptul că etnia şi naţionalismul par incompatibile cu timpurile moderne, şi vor dispărea treptat, pe măsură ce construcţia "satului global" devine din ce în ce mai concretă.

Cauze, forme şi costuri sociale ale şomajului Cauzele şomajului sunt examinate de specialişti, pornindu-se de la gruparea lor în: cauze generatoare de şomaj de dezechilibru şi cauze generatoare de şomaj de echilibru.

Cauzele generatoare de şomaj de dezechilibru ţin de cererea şi oferta agregate de muncă şi de modul specific în care acestea se intercondiţionează. Folosind curba cererii şi ofertei vom urmări posibilitatea formării şomajului de dezechilibru astfel .

Curba cererii agregate de muncã relevã interesul patronului de a angaja un numãr mai mic de persoane sau de a înlocui forþa de muncã cu alþi factori de producþie, pe mãsurã ce salariul practicat este mai mare decât salariul de echilibru.

Curba ofertei agregate de muncă relevă numărul persoanelor dispuse să se angajeze, în funcţie de evoluţia salariului. Atunci când salariul practicat este la un nivel mai ridicat decât salariul de echilibru, înseamnă că piaţa muncii este în dezechilibru, apărând un excedent de forţă de muncă. Acest excedent de forţă de muncă se numeşte şomaj de dezechilibru.

Cererea de muncă, relativ inelastică la modificarea salariului, se explică prin mai mulţi factori de influenţă, între care acţionează şi costul marginal. Aceasta înseamnă că dimensiunea cererii de muncă este influenţată de şansa pe care patronul o are de a realiza din activitatea ultimei persoane angajate, încasări mai mari decât cheltuielile efectuate. În scopul maximizării profitului, patronul urmăreşte ca încadrarea de noi salariaţi să se realizeze la nivelul la care este costul suplimentar al folosirii unei unităţi adiţionale de forţă de muncă, astfel ca aceasta să fie egală cu productivitatea sa marginală.

De asemenea, şomajul de dezechilibru este cauzat şi de folosirea tehnicii noi în cadrul unităţilor economice. Aceasta constă în faptul că patronul are posibilitatea de a realiza economii la cheltuieli şi, deci, un profit mai ridicat în situaţia în care cheltuielile pentru tehnica nouă sunt mai eficiente decât cheltuielile pentru plata salariilor, ceea ce determină reducerea cererii de forţă de muncă.

Rezultă că cererea pe piaţa muncii ţine seama de modul în care se realizează combinarea factorilor de producţie, prin substituirea factorului muncă cu factorul de producţie capital, întreprinzătorii având astfel şanse de a fabrica bunuri economice în condiţii de eficienţă superioară.

Cauzele generatoare de şomaj de dezechilibru reprezintă, aşadar, procese economico-sociale complexe, cum ar fi: evoluţia nefavorabilă a activităţilor economice sau substituirea muncii prin capital; presiuni din partea organizaţiilor sindicale privind sporirea salariului minim; creşterea ofertei de muncă, îndeosebi din partea noilor generaţii care au atins vârsta legală de muncă, creşterea ce nu se corelează cu nivelul salariului; creşterea ofertei de muncă din partea unor persoane de vârsta a doua etc.

În asemenea împrejurări pot apărea mai multe forme de şomaj, între care relevant este şomajul ciclic, specific recesiunii economice. Acest şomaj depinde de fluctuaţiile ciclice pe termen mediu, fără însă să fie excluse şi unele situaţii în care el se manifestă pe un termen lung.

Cauzele generatoare de şomaj de echilibru provin îndeosebi din starea activităţilor economice la nivelul de bază, microeconomic.

Şomajul de echilibru este acela care apare atunci când în activitatea economică de ansamblu este echilibru, dar o parte din populaţia activă disponibilă nu găseşte imediat un loc de muncă. De asemenea, un număr de persoane active disponibile continuă să caute locuri de muncă pentru care să obţină salarii mai mari, astfel că apare o ofertă suplimentară de forţă de muncă .

Reiese din figură că, în punctul E numărul de salariaţi ceruţi şi oferiţi NE concordă, la salariul de echilibru SE înregistrându-se un şomaj de echilibru.

Creşterea salariului la S1 face să se dezechilibreze cererea şi oferta. Astfel, apare diferenţa între N1 şi NE, şi un nou punct de echilibru.

În a doua jumătate a secolului douăzeci, unii economişti, între care Milton Friedman, susţineau că şomajul voluntar este şomajul natural.

Pentru ei, şomajul natural este şomaj de echilibru, deoarece rezultă dintr-o alegere deliberată.

Această formă de şomaj se numeşte şi şomaj natural, deoarece el este determinat de cauze ce ţin de şomajul voluntar, cât şi de alte cauze, apreciate ca normale într-o economie cu piaţă concurenţial-funcţională.

Cauzele care generează şomaj de echilibru provin, în esenţă, din necorelarea cererii cu oferta de muncă în mai multe situaţii ca: în desfăşurarea anumitor activităţi; în ocuparea unor locuri de muncă; în dezvoltarea unor entităţi teritoriale; în angajarea pe diferite locuri de muncă a persoanelor care nu au calificarea corespunzătoare; în transmiterea informaţiilor necesare privind existenţa diferitelor locuri de muncă etc.

În condiţiile în care o persoană sau un grup de persoane părăsesc, în mod voluntar sau prin concediere, locul de muncă, devenind şomeri pentru un anumit timp, acesta se numeşte şomaj fricţional. El este consecinţa dezutilităţii marginale a folosirii forţei de muncă. Persoanele respective preferă mai mult să nu lucreze decât să accepte un salariu a cărui mărime pentru ei s-ar situa sub un anumit nivel minim. Astfel, persoanele care caută de lucru urmăresc un loc de muncă retribuit cu un salariu mai mare, iar patronul nu doreşte să angajeze persoanele respective.

Modificările tehnologice, de modă şi de gust sunt specifice economiilor dinamice, astfel că apare un excedent de forţă de muncă în industriile aflate în declin, care trebuie să se deplaseze în industriile sau în sectoarele în ascensiune. În condiţiile în care ar exista o cunoaştere şi o mobilitate perfectă pe piaţa muncii, atunci o persoană ce devine şomer la un loc de muncă, s-ar muta imediat la un loc nou de muncă.

Treptat, mulţi specialişti au ajuns să susţină teza potrivit căreia şomajul existent în ultimele decenii din ţările dezvoltate este mai ales şomajul voluntar, negând şomajul involuntar care este, de fapt, singurul ce trebuie să fie obiect pentru politicile economice.

Şomajul structural este acela care se formează din cauze de natură economică, ce acţionează în faza descendentă a unui ciclu economic pe termen lung, atunci când nu se pot crea locuri de muncă durabile în acord cu creşterea ofertei de forţă de muncă. Asemenea cauze privesc restructurarea economiei, pe fondul epuizării valenţelor aparatului de producţie de a potenţa creşterea economică, precum şi pe fondul manifestării evidente a crizei energetice şi a crizei de materii prime etc.

Mutaţiile structurale se pot ivi atât la nivelul macroeconomic, cât şi la cel mezo sau microeconomic, generând discrepanţe între calificările cerute de patronate şi cele ale ofertanţilor de forţă de muncă.

Geneza şi dinamica acestui şomaj se pot aprecia corect ţinând seama de legătura dintre ritmul apariţiei schimbărilor în cererea şi oferta de bunuri materiale şi servicii din economie; gradul de concentrare teritorială a activităţilor economice sau inexistenţa diversificării producţiei de bunuri; mobilitatea relativ redusă a ofertei de forţă de muncă etc.

Şomajul structural se referă deci nu numai la modificările economice determinate de progresul tehnologic, ci şi la cele determinate de aspectele structurale ale forţei de muncă.

Aşadar, şomajul se manifestă din multiple cauze, care ţin de esenţa economiei de piaţă, ca şi de comportamentul specific al unor persoane. Şomajul se manifestă ca urmare a perioadei trazitorii petrecute de unele persoane între două locuri de muncă sau de cei nou-intraţi pe piaţă în căutarea unui loc de muncă, în urma neconcordanţei care apare între aptitudinile solicitate şi cele ale şomerilor, dar şi ca urmare a faptului că în anumite sectoare şomajul fluctuează, reflectând anumite configuraţii sezoniere specifice.

O bună parte a şomerilor este formată din tineri şi femei, iar rata şomajului la aceste categorii a crescut în decursul timpului.

Evident, accepţiunea şomajului structural nu trebuie limitată la modificările economice, ci trebuie luate în calcul şi consecinţele concurenţei în alte domenii, cum ar fi: schimbările în cerere ca urmare a mutaţiilor ce au loc în preferinţele consumatorilor, declinul producţiei unor bunuri datorită restricţiilor în domeniul materiilor prime specifice sau a unor măsuri guvernamentale privind taxarea, contractarea, evoluţia monetară şi fiscală ş.a.

Şomajul tehnologic este şomajul generat de modernizarea vechilor tehnici şi tehnologii de fabricaţie. Aceasta se realizează prin evoluţia ramurilor propulsatoare ale unui nou mod tehnic de producţie şi prin accentuarea procesului de concentrare a producţiei şi capitalului.

Şomajul sezonier este şomajul care depinde de factorii naturali ce influenţează puternic activitatea din anumite ramuri economice, ca agricultura, construcţiile, turismul etc. Acesta este un şomaj de durată relativ mică şi poate fi resorbit mai ales prin pregătirea persoanelor respective pentru o activitate complementară, ce ar putea fi efectuată în perioada critică.

Şomajul nu este o mărime omogenă, ci cunoaşte forme multiple şi diverse, denumite, de obicei, în funcţie de cauzele ce stau la baza genezei lor.

În condiţiile actuale, specialiştii apreciază ca fiind formele predominante următoarele: şomajul de conversiune, acela care afectează îndeosebi salariaţii ce aveau locul de muncă stabil până la concediere, fără vechime mare în muncă, însă sunt posesori ai unei calificări ce le poate favoriza o stabilitate mai mare şi dreptul la un ajutor de şomaj mai avantajos; şomajul repetitiv, acela care include persoanele ce cunosc o alternanţă de perioade de activitate şi de şomaj, afectând mai ales tinerii şi persoanele cu o calificare slabă, degradând competenţa profesională şi statutul lor social; şomajul de excluziune, acela care cuprinde populaţia activă formată din persoanele în etate, cele mai puţin calificate, cele aflate în şomaj o perioadă lungă, indiferent dacă primesc sau nu ajutorul de şomaj.

Delimitarea unor astfel de forme ale şomajului şi a cauzelor lor prezintă o însemnătate specială pentru înţelegerea costului şomajului şi a posibilităţilor de diminuare a efectelor şomajului, pentru îmbunătăţirea gradului de ocupare a forţei de muncă, precum şi statutul social-economic al şomerilor în contextul naţional-statal şi internaţional.

Costul social al şomajului reprezintă efortul total pe care îl suportă persoanele, grupele de persoane, economia şi societatea afectate de acest fenomen complex.

Costul şomajului la nivelul persoanelor şi grupelor de persoane afectate de nesiguranţa muncii include atât aspecte de natură economică, cât şi aspecte morale, social-culturale şi chiar politico-militare. Aspectele de natură economică privesc îndeosebi reducerea veniturilor şi, evident, a posibilităţilor de consum pentru întreaga familie unde există şomeri. Trebuie precizat că indemnizaţia (ajutorul) de şomaj nu asigură acoperirea totală a salariului avut de şomer în perioada anterioară şi nici nu se raportează la salariile medii. Indemnizaţia (ajutorul) de şomaj reprezintă totuşi modalitatea cea mai folosită de garantare a unui venit minim pentru şomeri. Ponderea acestui ajutor în raport de salariu, perioada pentru care se acordă, modalităţile de calcul şi condiţiile pentru a fi încasat sunt specifice în diverse ţări sau grupe de ţări.

Aspectele noneconomice sunt mai dificil de măsurat cantitativ, însă ele sunt evidente, pornind de la stresul nervos şi starea depresivă specifice nesiguranţei şi aşteptării, până la atragerea cu uşurinţă a şomerilor în acţiuni sau organizaţii antisociale.

Costul şomajului la nivelul economiei şi societăţii este deosebit de complex şi cuprinzător. Aici se au în vedere aspecte cum sunt:

- irosirea unei importante cantităţi de resurse de muncă, deoarece şomajul reduce rolul determinant al muncii ca factor de producţie şi eludează caracteristicile de neconservabilitate a muncii;

- diminuarea intensităţii dezvoltării economice, deoarece şomajul întreţine o stare de nesiguranţă în rândul persoanelor angajate. Totodată, subtilizarea forţei de muncă înseamnă un factor de reducere a cantităţii producţiei cu mult sub cea potenţială, iar aceasta duce la pierderi de salarii şi profituri, care determină minimizarea consumului, cu efecte negative asupra dezvoltării economiei;

- scăderea veniturilor şi cheltuielilor bugetului de stat din cauza efectului propagat al şomajului. Astfel, şomajul duce la reducerea generală a veniturilor şi a încasărilor la buget (impozit pe venit, taxa pe valoarea adăugată, accize etc.), iar aceasta determină reducerea cheltuielilor bugetare;

- creşterea cheltuielilor statului pentru întreţinerea şi funcţionarea instituţiilor publice din domeniul înregistrării şi urmăririi şomajului, pentru plata indemnizaţiilor (ajutoarelor) de şomaj şi a altor cheltuieli sociale privind reconversia forţei de muncă, îngrijirea sănătăţii şomerilor etc.;

- alienarea unei părţi însemnate a populaţiei ajunse în condiţii de şomaj etc.

Costurile mari pe care le implică şomajul pot fi apreciate şi prin gruparea lor în: costuri directe şi costuri indirecte.

Costurile directe sunt reliefate îndeosebi sub forma vărsămintelor monetare către fondul destinat protecţiei sociale a şomerilor.

Acest fond se foloseşte, în principal, pentru plata ajutorului de şomaj, alocaţiei de sprijin, a calificării şi recalificării şomerilor şi, în general, pentru susţinerea proceselor de reconversie a forţei de muncă. De regulă, pentru aprecierea costurilor sociale se iau în calcul estimările privind cheltuielile antrenate de şomaj, ca factor de risc social major.

Costurile indirecte sunt cele generate de diminuarea globală a producţiei şi a veniturilor de care ar putea să beneficieze întreaga populaţie.

Ele apar sub forme ca: pierderi de producţie determinate de neutilizarea unor capacităţi şi mijloace tehnice din dotare; reducerea resurselor de formare a veniturilor bugetare; deteriorarea calificării şi capacităţii de muncă; descurajarea personalului în plan profesional, social şi general-uman.

Aprecierea complexă a costului şomajului impune surprinderea şi a unor efecte pozitive pe care le poate genera acest fenomen. Asemenea efecte pot fi sesizate în domenii care ţin mai ales de comportamentul profesional al salariaţilor, astfel: incitarea angajaţilor la perfecţiune profesională, pe baza căreia să caute locuri de muncă mai sigure şi mai bine salarizate; pregătirea forţei de muncă pe coordonatele unei mai mari mobilităţi şi adaptabilităţi, pentru a corespunde mai bine atât mutaţiilor ce intervin în activitatea economică, cât şi exigenţelor de sporire a eficienţei acesteia.

Corelarea pe termen lung a costurilor şomajului cu efectele sale permite formularea concluziei incontestabile potrivit căreia şomajul este un fenomen negativ, costurile lui fiind mai mari atât pentru persoanele lezate direct, cât şi pentru economia şi societatea în ansamblu.

Pentru aprecierea cât mai bună a efectelor şi costurilor şomajului este util să avem în vedere şi Legea Okun. Această lege exprimă interrelaţia negativă dintre nivelul şi dinamica şomajului, pe de o parte, şi mărimea şi modificarea în termeni reali ale Produsului Naţional Brut, pe de altă parte.

Denumirea vine de la economistul american Arthur M. Okun, cel care a formulat-o. El a folosit ca premisă a analizei sale faptul evident, observabil prin experienţă, potrivit căruia persoanele ocupate

participă la producerea de bunuri economice, iar şomerii nu participă la activităţile economice. De aceea, A. M. Okun a formulat concluzia: se poate presupune că existenţa şomajului înseamnă pierderea unor şanse de a crea producţie naţională sau de a asigura creşterea acesteia, ceea ce constituie un factor de încetinire a măririi Produsului Intern Brut, sau de stagnare şi chiar de scădere a lui.

Înţelegerea acţiunii acestei legi trebuie pusă în legătură cu ansamblul efectelor pe care le are şomajul în economie, începând de la nivelul firmei până la nivelul macroeconomic. Asemenea efecte sunt de natură economică, socială, culturală, morală, psihologică etc.

Iată de ce se impun imperios politici raţionale de ocupare a forţei de muncă în ansamblul economiei naţionale.

GLOBALIZARE ŞI TRIBALISM Articol de Mario BALINT - ziarist CE ESTE GLOBALIZAREA? 

Am găsit pe Internet cea mai fascinantă definiţie a globalizării: „Întrebare: Care este cea mai adevarată definiţie a globalizării? Răspuns: Moartea prinţesei Diana! Întrebare: Cum aşa ? Răspuns: O prinţesă engleză cu un amant egiptean, are un accident într-un tunel francez, într-o maşină germană cu motor olandez, condusă de un belgian, beat cu wiskey scoţian, urmarită fiind, îndeaproape, de paparazzi italieni pe motociclete japoneze! Prinţesa era tratată de un doctor american cu medicamente braziliene. Şi chestia asta, îţi este trimisă de un român care foloseşte tehnologia lu'Bill Gates, iar tu o citeşti pe o clona de IBM care foloseşte cipuri taiwaneze, cu monitor coreean, asamblate de muncitori din Bangladesh într-o fabrică din Singapore, transportată cu vapoare din India, şi descărcată de sicilieni în porturi, trasportată din nou în camioane conduse de şoferi mexicani şi, în final, vîndută ţie, de evrei! Asta înseamnă globalizare”! Pornind de la acest banc,semnificaţia pozitivă a globalizării este aceea de progres. Schimb de informaţii şi de tehnologie,o economie fără bariere şi fără influenţa politicului, un joc liber al puterilor prezente pe piaţă. Dincolo de înlănţuirea amuzantă, şi deloc improbabilă, gluma ascunde o realitate a secolului nostru: interdependenţa economică şi socială care, însă, modifică din temelii lumea „aşezată” a secolului XX!  În întreaga lume, la începutul secolului XXI, au început să se manifeste schimbări profunde ce au afectat viaţa socială, politică, economică şi militară a statelor. În ultimul timp, ideile privind globalizarea sau termenul de „global” au început să fie tot mai des şi larg utilizate, ajungând să se refere la „orice, de la Internet la hamburger” (Susan Strange. The Retreat of the State: The Diffusion of Power in the World Economy, Cambridge University Press, 1996). Într-un interviu acordat ziarului Times (http://www.timesonline.co.uk) din 13 iunie 2004, Noam Chomsky spunea: „Termenul globalizare a fost însuşit de Putere, atribuindu-i sensul de integrare economică, în care primordiale sînt interesele investitorilor şi numai foarte rar ale oamenilor. A treia cale este o variantă a programelor corporaţiilor de integrare economică internaţională, cu o faţă umană. Mişcările populare care au aparut peste tot nu au fost create în opoziţie faţă de acest program; mai degrabă, putem spune ca au adoptat o altă cale. Nu poate sta la baza lor un singur concept, întrucît sînt vizate o mare gamă de probleme umane. Dar toate abordările se bazează pe concepţii similare despre justiţie şi libertate. Prin contrast, mişcările politice dominate de ideologii sînt superficiale şi neinteresante din punct de vedere intelectual, în afară de înţelegerea relaţiei lor cu Puterea centralizată. Comunitatea serviciilor speciale americane, cu colaborarea unor experţi din lumea universitară şi din lumea afacerilor, a produs recent o prognoză pentru următorii 15 ani. Se

aşteaptă ca globalizarea (în sensul dat acestui termen de centrele de putere) să fie aprofundată, conducînd la instabilitate financiară şi o mai mare diviziune economică. Instabilitatea financiară presupune o şi mai mică creştere economică decît în  ultimii 25 de ani de globalizare, care sînt caracterizaţi prin degradarea indicatorilor macro-economici şi sociali. Diviziunea economică presupune că globalizarea nu se va face în sens tehnic (de exemplu, globalizarea raportului între preţuri şi salarii), ci într-un sens ideologizat (concentrarea bogăţiei şi puterii). SUA vor militariza spaţiul extra-terestru, violînd flagrant tratatele internaţionale, pornind de la ipoteza că va creşte diferenţa dintre săraci şi bogaţi, ceea ce va face necesare noile forme ale forţei militare pentru a asigura interesele comerciale şi de investiţii ale SUA intr-o lume zguduită de dezordinile provocate de săraci”.      Interesante şi concrete explicaţiile date de neo-liberalul american. Şi foarte sigure, în acelaşi timp! Alvin Toffler, citat în postfaţa cărţii PRIMUL RĂZBOI AL MILENIULUI  (Ed. Augusta, 2001, pag.227) de către Mario Balint şi Raico Cornea, remarca în lucrarea sa „Război şi anti-război”, în 1995(!), referitor la „civilizaţia globală”: „A înfiinţa o nouă civilizaţie pe planetă şi a te aştepta apoi la pace şi linişte este culmea naivităţii strategice”! Această realitate, şi efectele ei, care frămîntă planeta, preocupă (şi îngrijorează) lumea, este acceptată, şi impusă, ca într-o uriaşă piaţă. În studiul său : CRIZA,  ACTORII GLOBALI ŞI NOUA ORDINE ; GESTIONAREA SITUAŢIILOR CRITICE   - vulnerabilităţi şi riscuri , Col.(r) ing. prof. univ. dr. NICOLAE ROTARU scria că globalizarea nu trebuie privită nici ca pe o unire (uniune de state), nici ca pe o invazie (un nou imperialism), ci ca o acceptare a cuceririi şi dominaţiei economice, financiare, informatice, a expertizei traiului mai bun, mai ieftin, mai uşor. E ceea ce se cheamă impunerea culturii dominante, a brandurilor şi logo-urilor de tip McDonald, Coca-Cola, Carrefour, Cora, Kauffland, IBM, Toyota, Mall etc. într-un război dur numit concurenţă acerbă.  « Legea celui puternic devine acquis, oferta şi preţul celui puternic înfrînge răbdarea şi scumpătatea celui slab. Azi, totul se vinde, se negociază, se schimbă. Se cumpără orice: hrană, informaţie, know-how, securitate, mediu ecologic, vizibilitate, loc pe scenă, orientări politice şi politicieni. Deşi nu există, se fac simţite un guvern şi un partid de guvernămînt mondiale. Schengen,UE, ONU, NATO, CEFTA, OPEC, FMI etc. sînt uşi (intrări/ieşiri) ale spaţiului global ». Adică, ce spune autorul studiului este să acceptăm globalizarea ca pe un dat, ca pe un fenomen al naturii, implacabil şi de neoprit.            Pînă la apariţia Guvernului mondial, globalizarea este, deocamdată, financiară, economică şi culturală. Ordinea internaţională este una corporatistă şi nu interstatală. Capitalismul globalist s-a eliberat de politică. Cele 10 forţe care au făcut Pămîntul plat (Thomas L. Friedman Pământul este plat. Scurtă istorie a secolului XXI, Polirom, 2007 citat de Conf. George Cristian Maior în cursul său „Globalizarea şi antiglobalizare. Proiecţii asupra evoluţiei fenomenului terorist”.) generează în fiecare zi transferuri de suveranitate, în detrimental statului-naţiune şi în profitul organismelor supranaţionale: ONU, NATO, UE, politic vorbind, şi în favoarea pieţelor organizate sau a marilor grupuri industriale, financiare sau comerciale mondializate. Entităţi de orice natură, economică, financiară, culturală, se eliberează de frontierele teritoriale şi de normele juridice naţionale. La fel ca ştiinţa,

globalizarea poate fi considerată  sau “un dar de la Dumnezeu”, sau “o unealtă a Diavolului”. Depinde din ce parte priveşti! Globalizarea uneşte şi dezbină, apropie şi desparte, omogenizează dar şi diversifică, coagulează, dar şi fărîmiţează, sporeşte bogăţia dar extinde şi aria sărăciei. Analistul Ilie Şerbănescu, reamintea cititorilor în articolul: “Globalizare cu sens unic”, apărut în Revista 22, că “Glo balizarea accentueaza mereu si mereu discrepantele. 1% dintre cei mai bo gati oameni din lume detin 40% din averile totale mondiale, in timp ce 50% din populatie acumuleaza doar 1% din averi - este concluzia unui raport al  Institutului Mon dial de Cercetare si Dezvoltare Economica (WIDER) de la Universitatea Na tiunilor Unite”.Xavier Raufer, în volumul „Cele 13 capcane ale haosului mondial” (Ed. Corint, 2004, pp. 27-28) face o trecere în revistă a „locomotivelor” globalizării: „Dintre cele 100 principale puteri economice ale lumii (state şi întreprinderi laolaltă!), 51 nu mai sînt state-naţiuni, ci corporaţii multinaţionale. Printre primele 60 de puteri economice ale lumii (înainte de declanşarea Crizei economice, n.a.) mai găsim: Mitsubishi, Royal Dutch Steel, Itochu, Exxon, Toyota, General Electric, BP. Dintre primele 60 de puteri mondiale, primele 22 sînt state, iar pe cea de-a 23-a poziţie se află General Motors, chiar în faţa Danemarcei, iar pe locul 26 Ford Motors, chiar în faţa Norvegiei! Principalele 200 de grupuri mondiale reprezintă 30% din activitatea economică planetară”. 100 de întreprinderi mondializate impun legea lor economiei globului, scria şi publicaţia „Liberation”, în 28 septembrie 1999. Cifra lor de afaceri colectivă, în 1998, este de 2.100 miliarde de dolari, o dată şi jumătate PIB-ul Franţei. Aceste 100 de grupuri deţin active de 1800 miliarde de dolari în afara ţărilor lor de origine şi au peste 6 milioane de angajaţi în lume. Primele 500 de grupuri mondiale reprezintă 70% din comerţul mondial legal! La rîndul lor, Mario Balint şi Raico Cornea, în cartea „Primul război al mileniului” (op.cit. pp. 229-232), atarg atenţia asupra discrepanţelor generate de globalizare. „80% din întreaga tehnologie planetară este gestionată de 20% din statele şi populaţia planetei. Rata demografică este, în schimb, net în defavoarea statelor bogate. Populaţia ţărilor sărace creşte de 3 ori mai repede şi este tot mai tînără, în timp ce Vestul se împuţinează şi îmbătrîneşte, ceea ce duce la mari dezechilibre pe piaţa muncii şi a asigurărilor sociale. Emigranţilor economici li se alăturau, în anul 2001, potrivit raportului UNHCR, 22,3 milioane de refugiaţi. Tot la începutul anului 2001, penuria alimentară afecta 33 de ţări şi peste 60 de milioane de persoane necesitau „urgenţă alimentară”, potrivit FAO. Acelaşi raport arăta că mai mult de 30% din populaţia globului suferă de malnutriţie. 826 de milioane de persoane subalimantate sînt expuse unei insecurităţi alimentare cronice. Bolile sînt şi ele prezente în tabloul global. Din cauza lipsei de iod (740 de milioane de persoane suferă de carenţe de iod!), peste 16 milioane de oameni suferă de cretinism şi peste 49,5 milioane manifestă felurite carenţe cerebrale. Lipsa fierului şi anemia afectează peste 2 miliarde(!) de persoane, iar 140 de milioane prezintă mari carenţe de vitaminare, în special Vitamina A. Lipsa acesteia duce la afecţiuni oftalmice. Rămas sin gur şi atotstăpînitor, capitalul a abandonat reţinerile, a aruncat la coş comportamentul de tip "political correctness" şi a dat iama în zonele albe ale expansiunii sale, "înnegrindu-le" cu mare viteză şi fără a privii în jur. Părînd a fi călare pe si tua ţia lumii, capitalul internaţional nu se ara tă dispus să renunţe la profit în favoarea sprijinului social planetar pe care îl lasă în grija organismelor

internaţionale şi a statelor-naţiune. Este foarte posibil ca în acest secol, pe fundalul destructurării tot mai accentuate a statului-naţiune, să asistăm la confruntări între bogaţi şi săraci, între corporaţii şi organizaţii non-guvernamentale radicale, sau între statele-naţiune şi proprii cetăţeni. Împotriva săracilor, năpăstuiţi nu doar de soartă, dar şi de globalizare - nu poţi lupta nici cu arme nucleare, nici cu cele mai sofisticate tehnologii, căci săracii n-au, de fapt, ce pierde! STATUL-NAŢIUNE ÎNTR-O LUME GLOBALĂ 

În epoca globalizării, valorile fundamentale ale statului-naţiune, aşa cum îl cunoaştem azi, sînt din ce în ce mai vulnerabile. Xavier Raufer (op.cit. pag. 9) este de părere că globalizarea porneşte de la ideea diminuării importanţei statului-naţiune şi afirmă că « ordinea internaţională nu mai este una exclusiv inter-statală ». Statul-naţiune, în accepţia sa occidentală, clasică, a apărut după Revoluţia franceză. În sec. al 19-lea, naţiunea, bazată în principal pe limbă, cultură şi tradiţie comune a oferit un cadru adecvat pentru creşterea economică, securitate, stabilitate, îmbunătăţirea nivelului de trai şi afirmare în arena internaţională. După prima conflagraţie mondială a crescut numărul de state-naţiuni, fenomen amplificat prin de-colonizarea de la sfîrşitul celui de Al Doilea Război Mondial. După sfîrşitul Războiului Rece, procesul de remodelare politico-teritorială a continuat. Nu în puţine cazuri, statele-naţiuni s-au născut ca urmare a unor convulsii puternice, fapt ce a sporit insecuritatea în sistemul internaţional şi a creat impresia de anarhie. Dar, sfîrşitul Războiului Rece a făcut vizibilă şi o nouă realitate: existenţa statelor slabe sau falite care au devenit, în mod indiscutabil, cea mai importantă problemă a ordinii internaţionale. Un principiu – suveranitatea – e pe cale de a fi amendat, azi vorbindu-se tot mai pregnant despre „suveranitate limitată” sau „asistată” . Acesta este un discurs 100% globalist, într-o lume în care, mare parte din suveranitatea statelor-naţiune a fost transferată spre organisme pan-statale, de tipul UE , ONU, NATO. Aceste organisme pan-statale adoptă reguli şi legi internaţionale impuse de noile realităţi economico-sociale, generate, la rîndul lor, de intervenţia globală a actorilor non-statali. Regulile astfel adoptate sînt impuse statelor-naţiune care, pe deoparte pierd din suveranitate, iar pe de alta sînt « colonizate » de actorii non-statali ai globalizării, fără a putea să se apere. Globalizarea produce turbulenţe în ambele sensuri, este de părere Ionel Nicu Sava, în lucrarea STUDII DE SECURITATE (ed. Centrul Român pentru Studii Regionale, 2005, pag. 131) : în jos, către statele-naţiune şi în sus către societatea internaţională. Ea împinge unele state să preia responsabilităţi globale, în timp ce altele sînt deposedate de atributele suveranităţii. Ea creează noi structuri internaţionale sau le forţează pe cele existente să preia mai multe sarcini decît pot duce în prezent, accelerează relaţiile dintre societăţi şi economii, dintre zone şi regiuni ale lumii. Prin globalizare, statele-naţiune încep să aibă responsabilităţi externe suplimentare, în condiţiile în care o parte din atribuţiunile lor interne sînt diminuate. Cu alte cuvinte, statele sînt chemate să se implice în stabilitatea şi securitatea internaţională. Statele slabe nu asigură un nivel adecvat de securitate pe plan intern, suveranitatea lor este limitată, iar vulnerabilitatea lor la ameninţările politice este deosebit de crescută. Resentimentele populaţiilor faţă de stat cresc. Fără sprijin şii cooperare din afară, gestionarea unor probleme de bază, altă dată pe deplin rezolvabile, devine imposibilă. În ultimii ani, s-au modificat radical coordonatele geo-strategiei şi geopoliticii, lumea bipolară făcînd loc unui univers fragmentar în care se „nasc” şi „renasc” antagonisme de toate categoriile.  Col.(r) ing. prof. univ. dr. NICOLAE ROTARU, scrie, în studiul amintit deja, citînd « un mare analist al lumii de azi şi al „valurilor” prin care a trecut omenirea »: „Folosirea violenţei ca sursă de putere

nu va dispărea prea curînd. Studenţii şi protestatarii încă vor fi împuşcaţi în pieţe, prin toată lumea. Armatele vor continua să duduie peste graniţe. Guvernele vor aplica în continuare forţa atunci cînd îşi închipuie că acest lucru serveşte scopurilor lor. Statul nu va renunţa niciodată la puşcă.” James Rosenau (Turbulence in World Politics. A Theory of Change and Continuity, Princeton University Press, 1990), citat de conf. George Cristian Maior,  defineşte impactul globalizării prin transformarea structurală a sistemului internaţional, dintr-un model centrat pe relaţiile interstatale într-unul multicentric în sensul distribuirii pe mai multe niveluri a relaţiilor de autoritate şi putere. Rosenau subliniază că procesul de globalizare implică simultaneitatea şi inter-cauzalitatea unor procese contradictorii – de integrare versus fragmentare, centralizare versus descentralizare şi regionalizare. Aceste polarizări creează tensiuni inerente între cupluri de procese: globalizarea relaţiilor implică în subsidiar anumite fenomene de localism/localizare, tensiuni între centru şi periferie, comunitarism şi cosmopolism, culturi şi subculturi, state şi pieţe, etc. TRIBALISM, REVOLTĂ, TERORISM             Aşa cum amintea Ionel Nicu Sava (op.cit. pp. 100-142), globalizarea generează fragmentarea, care este sursă de instabilitate şi insecuritate. Ideea că mai multă civilizaţie, exportată prin globalizare, înseamnă mai multă pace, este dificil de susţinut. Din 1945 pînă în 2000 lumea a cunoscut doar 26 de zile fără război! Între 1945 – 2005 s-au înregistrat 132 de războaie. Numai 7 dintre ele s-au încheiat cu întreruperea ostilităţilor, 18 prin împăcarea părţilor în urma negocierilor şi 38 cu medierea unei terţe părţi. Statele puternice sînt considerate exportatoare de securitate, iar statele slabe, furnizoare de insecuritate. Ceea ce au în comun aceste state slabe, este nivelul ridicat de riscuri interne, care, oricînd se pot transforma în riscuri la adresa guvernării. Una dintre aceste ameninţări o reprezintă grupurile sociale care au fost coagulate de existenţa unei ameninţări comune: pierderea locului de muncă, a locuinţei, sărăcia extremă, teama de pierdere a identităţii. Identităţile societale ţin de limbă, tradiţii, religie, cultură locală, mituri şi simboluri, motiv pentru care manifestă o puternică sensibilitate la ameninţările de orice fel. Franţa, de exemplu, consideră necesar să se protejeze în faţa culturii Coca-Cola (SAVA, Ionel, Nicu, STUDII DE SECURITATE, Ed. Centrul Român de Studii Regionale, 2005, pag. 194). Cultura fast-food este percepută de Italia ca o ameninţare. S.P. Huntington remarca încă din 2004 că „elitele se desnaţionalizează şi devin din ce în ce mai globale, în timp ce populaţia se renaţionalizează şi devine din ce în ce mai locală (Who Are We: The Challenges to Americas National Identity, Ed. Simon and Schuster, New York, 2004). Firesc, globalizarea culturii corporatiste generează o localizare a culturii tradiţionale şi o resuscitare a vechilor identităţi. În aceste condiţii, persoanele se reorientează către familie sau grup, care-i poate oferi siguranţa identităţii şi a zilei de mîine, ca urmare a unui instinct de conservare care le avertizează asupra fenomenului reprezentat de suprastructurile simbolice globale. Teama de dispariţie conduce, inevitabil, la revoltă, îndreptată spre elitele globale sau spre statul-naţiune, perceput ca incapabil să asigure protecţia propriei identităţi sau valori, sau a stabilităţii economice (în condiţiile în care posibilitatea statului de a acţiona împotriva măsurilor luate de corporaţii pe teritoriul său devin din ce în ce mai reduse). Revoltele se pot radicaliza şi, de multe ori, se transformă în elemente de terorism, mai ales în asociere cu delincvenţa, crima organizată, corupţia, traficul de bunuri şi persoane, ce afectează, deopotrivă grupurile neo-tribale, dar şi capacitatea societăţilor de a derula relaţii sociale normale, pozitive. De la găştile de cartier, la gherila urbană sau grupările teroriste, nu e decît un pas! Asociate cu rate înalte ale divorţului,

avortului, sărăciei, alcoolismului, aceste fenomene sînt expresia a ceea ce se numeşte anomie socială şi reprezintă o criză societală generalizată. Potrivit lui Ionel Nicu Sava (op.cit. pag. 277), „din punct de vedere al securităţii societale, terorismul reprezintă o formă de război între societate şi stat”, statul-naţiune incapabil să apere organizaţia de efectele globalizării. Cauzele terorismului sînt complexe. Petre Otu, în prefaţa cărţii lui Xavier Raufer (op.cit. pag.12), reţine, în primul rînd, sporirea considerabilă a inegalităţii în rîndul populaţiei şi societăţilor. „Practic, avem de-a face cu o inegalitate globală, de o parte acumulîndu-se bogăţie, de cealaltă parte sărăcia. (...) La aceasta se mai adaugă adîncirea divergenţelor etnice, religioase şi a conflictelor ideologice rămase nerezolvate şi care înveninează sistemul internaţional, proliferînd adesea în conflicte violente, inclusiv războaie civile. (...) Mai trebuie luate în calcul şi alte elemente: supraaglomerarea unor localităţi, crearea acelor megalopolisuri care determină explozia violenţei; răspîndirea cazurilor de incompatibilitate lingvistică, culturală şi de civilizaţie, cauzate de exodul în ţările bogate a unor valuri de emigranţi din ţările sărace”, ce formează grupuri şi comunităţi închise, inadaptate şi mereu în conflict cu majoritatea. Şi Florentin Scaleţchi analizează, în studiul SECURITATE COMUNITARĂ ŞI TERORISM, cauzele fenomenului terorist la nivelul grupurilor.          Este deosebit de important ca orice fenomen social nociv să fie combătut şi eradicat prin studierea şi eliminarea cauzelor care l-au generat sau îl întreţin. În legătură cu flagelul terorismului contemporan, se impune constatarea că, analizînd rezultatele nenumăratelor reuniuni, întîlniri, conferinţe şi alte manifestări internaţionale în domeniu, inclusiv dezbaterile în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, se evidenţiază faptul că preocupările pe marginea cunoaşterii şi combaterii factorilor care generează terorismul nu au dus la un rezultat definitoriu; acelaşi lucru se desprinde şi din parcurgerea numeroaselor materiale sociologice, politice, militare sau de altă natură consacrate terorismului.            Unii cercetători susţin că în contextul globalizării, a presiunilor economice şi sociale, nu se doreşte relevarea cauzelor generatoare de terorism pentru că se vrea mascarea adevărului. În acest sens, profesorul american H.H.Cooper sublinia: „răspunsul la întrebarea de ce o persoană devine terorist este de a găsi scuze prin referire la individ şi nu la cauze politice, condiţii sociale sau altceva” . Tot astfel, Edward Hyames, din Marea Britanie, merge mai departe afirmînd că „a căuta cauzele fenomenului echivalează cu încercarea de a-şi asigura legitimitatea”. Profesorul Vojin Dimitrievici, de la Facultatea de Drept din Belgrad, spune: „Anumite origini ale terorismului pot fi deplorabile în sine, datorită situaţiilor penibile (rasism, colonialism, violarea drepturilor omului), în timp ce altele nu sunt astfel, dacă se ţine seama de faptul că teroriştii, în ansamblu, provin din minorităţi frustrate”.Pe plan intern, terorismul are foarte multe cauze care rezidă în principiu în:- inegalitatea socială; polarizarea bogăţiei şi a sărăciei;- aroganţa puterii;- lupta pentru putere şi supremaţie;- ura celui slab faţă de cel puternic, izvorîtă din negarea ordinii existente pe care cel slab o consideră nedreaptă;- proliferarea disperării;- exercitarea de către cel puternic a unor presiuni şi acţiuni pe care cel slab le consideră a fi teroriste;- incompatibilităţi grave în perceperea sistemelor de valori;- existenţa unor tensiuni, convingeri şi prejudecăţi care cer un alt proiect de aşezare a lumii;- hotărîrea de a distruge, nu pentru a construi, ci pentru a spulbera şi pentru a instaura frica.

            Pe plan internaţional, se poate aprecia că acţiunile teroriste s-au desfăşurat, pînă în prezent, cu predilecţie în trei zone: cea a statelor puternic industrializate, unde terorismul este generat de gravele contradicţii sociale sau economice, de un puternic sentiment de frustrare şi alienare manifestat mai ales în rîndurile tineretului; a doua zonă este cea a ţărilor unde trecutul istoric a generat contradicţii naţionale sau religioase puternice, determinînd, de exemplu, pe basci, pe irlandezi sau musulmani să treacă de la rezistenţa organizată la violenţa teroristă în scopul recunoaşterii drepturilor lor de către metropolă; ultima zonă este cea a ţărilor din lumea a treia, unde terorii dictatorilor îi corespunde violenţa grupurilor extremiste.            Specialiştii în materie evidenţiază drept cauze ale terorismului internaţional următoarele:- politica de dominaţie, expansiune şi hegemonie;- discriminarea rasială, politica de aparthaid;- folosirea forţei în relaţiile internaţionale şi violarea independenţei politice, a suveranităţii naţionale şi integrităţii teritoriale a statelor;- amestecul în treburile interne ale altor state;- încercările de a impune unor grupuri naţionale părăsirea teritoriilor;- exodul forţat al populaţiei persecutate;- intensificarea activităţilor organizaţiilor fasciste şi neofasciste;- menţinerea unei ordini economice internaţionale injuste şi inechitabile;- exploatarea străină a resurselor naturale naţionale;- distrugerea sistematică de către o putere străină a populaţiei, florei, faunei, mijloacelor de transport şi structurilor economice;

Antiglobalizarea este o miscare sociala internationala care se pronunta contraglobalizarii neoliberale, scopul careia este formarea modelului democratic alglobalizarii. Cea mai cunoscuta organizatie a miscarii pt democratizarea globala esteATTAK. Aceasta a apraut in Franta in 1998 ca I miscare impotriva speculatiilorfinanciare.Miscari antiglobaliste se afla si in SUA cum ar fi uniunea protectieidrepturilor consumatorilor Public citizen, miscarea interconfesionala pt anulareadatoriilor tarilor celor mai sarace, etc. Principala particularitate a miscariiantiglobaliste este aceea de a stopa cheltuielile surselor contribuabilor americani ptinterventia in afacerile altor tari, impotriva crearii asa numitului govern universalcare conform opiniei acestora actioneaza sub masca ONU. Antiglobalizareaeuropeana a aparut ca o forma de protest spontan a maselor largi ale pop. Din randulcarora fac parte reprezentantii businessului mic si mediu, impotriva modeluluineoliberal al dezvoltarii economice. In Europa de vest primele manifestari aleantiglobalismului au aparut la inceputul anilor 90prin trailere rasturnate care cueaulegumele ieftine din Spania pe pietile altor state membri a CE.Structurileantiglobalsite patrund cu success si in tarile in curs de dezvoltare fiindreprezentate in general de organizatiile non-guvernametale de stanga.Pasrticularitatile obiectivelor miscarii antiglobaliste in tarile din vest sunt cerinteleradicale ale reprezewntantilor acesteia: de a lichida OTM, FIV, Banca Mondiala de ainlocui institutiile internationale, etc. Un loc deosebit in miscarea antiglobaslita ilocupa organizatiile de tarani cele mai puternice fiind MST brazilian, si organizatiade tarani din India.Antiglobalismul se bazeaza pe cateva centre indeologice cum arfi marxismul (in jurul caruia se concentreaza toti cei de stanga), verzii, cei dedrepta care sunt de asemenea si cei mai agresivi antiglobalisti si alterglobalistii. Unargument adesea făcute de adversarii mişcării anti-globalizare (mai ales de cătreThe Economist), este că una din cauzele majore ale sărăciei în rândul producătoriloragricoli din lumea a treia sunt comerţul cu barierele puse de către naţiunile bogate.OMC este o organizaţie înfiinţată la locul de muncă în vederea eliminării acestorbariere comerciale. Prin urmare, este susţinut, oamenii cu adevărat în cauză cuprivire la situaţia din lumea a treia ar trebui să fie de fapt încurajarea comerţuluiliber, mai degrabă decât a încerca să-l lupta. În continuare în această ordine de idei,se argumentează că opoziţia protestatarilor "la comerţ liber este, uneori, vizeazăprotejarea intereselor forţei de muncă de Vest (ale căror salarii şi condiţii suntprotejate de bariere comerciale), mai degrabă decât interesele în curs dedezvoltare. Acest lucru contrastează cu obiectivele declarate ale celor în mişcare,care sunt de a îmbunătăţi condiţiile de agricultori ordinare şi a lucrătorilor pestetot.Activişti anti-globalizare contracara aceste afirmaţii, susţinând că politicile de liberschimb a crea un mediu pentru lucrătorii similare cu dilema prizonierului, în carelucrătorii din diferite ţări sunt tentaţi să "defect" sau "trăda", a altor lucrători desubcotarea standarde privind salariile şi condiţiile de muncă . Prin urmare, mişcareaanti-globalizare în favoarea unei strategii de cooperare pentru beneficii reciproce,şi pledează în favoarea comerţului echitabil - care se referă în mod special pentru aoferi agricultorilor din lumea a treia, cu conditii mai bune de comerţ.O altă critică împotriva mişcării este că, deşi proteste despre lucruri care sunt largrecunoscute ca probleme serioase, cum ar fi încălcări ale drepturilor omului, genocidşi încălzirea globală, se propune rareori soluţii detaliate, sau se propune soluţii care

au fost judecaţi şi dovedit a fi defectuos în trecutAntiglobalizarea este o atitudinepolitică de opoziţie la aspectele negative ale globalizării percepute. Mişcareacorespunzătoare este larg cunoscut sub numele de mişcarea anti-globalizare, şi esteo mare parte grassroots efort, cu sprijin din partea unor elite intelectuale. Multevedere termenul de "anti-globalizare", ca un termen impropriu, şi a vedea acestlucru ca pe o etichetă menite să discrediteze mişcarea, de fapt, mulţi dintre ceiimplicaţi în mişcarea anti-globalizare nu suport legături mai strânse între popoare siculturi diferite ale lume - în special, de multe ori acestea arată solidaritatea cupopoarele pe care le consideră a fi asuprit şi campania pentru drepturile de azil şiimigraţie - şi se opun doar la globalizare capitaliste. Acesta este motivul pentru caretind să folosească termeni mai nuanţate pentru a descrie mişcarea lor, cum ar fianti-capitaliste, ceea ce priveşte anti-corporate sau pozitiv globalizarea alternativă(a se vedea Alter-globalizare) justiţie globale sau mişcare a comerţului echitabil,Global Dreptate şi solidaritate Mişcarea ( sloganuri GJ & SM), Mişcarea circulaţieisau pur şi simplu mişcarea, şi de a folosi ca "globaliza justiţie" şi "globalizezeeliberare."