cauze cedo

281
CAUZE CEDO 1) Curtea Europeană a Drepturilor Omului HOTĂRÂREA din 3 februarie 2009 în Cauza Voiculescu împotriva României Publicată în: Monitorul Oficial Nr. 392 din 10 iunie 2009 (Cererea nr. 5.325/03) În Cauza Voiculescu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, şi din Santiago Quesada, grefier de secţie, după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 13 ianuarie 2009, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată: PROCEDURA 1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 5.325/03) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, doamna Anca Carmen Voiculescu (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 28 ianuarie 2003, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia). 1

Upload: hritcu-andrei

Post on 03-Jan-2016

153 views

Category:

Documents


12 download

DESCRIPTION

Cauze Cedo

TRANSCRIPT

Page 1: Cauze Cedo

CAUZE CEDO

1) Curtea Europeană a Drepturilor Omului

HOTĂRÂREA

din 3 februarie 2009

în Cauza Voiculescu împotriva României

Publicată în: Monitorul Oficial Nr. 392 din 10 iunie 2009

(Cererea nr. 5.325/03)

 

În Cauza Voiculescu împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, şi din Santiago Quesada, grefier de secţie, după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 13 ianuarie 2009,     pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:

 

PROCEDURA

 

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 5.325/03) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, doamna Anca Carmen Voiculescu (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 28 ianuarie 2003, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. Reclamanta susţine în special că ancheta cu privire la circumstanţele decesului mamei sale, lovită de un camion militar prost întreţinut în timp ce traversa strada conform codului rutier, nu a fost efectivă.

1

Page 2: Cauze Cedo

4. La data de 24 noiembrie 2005, preşedintele Secţiei a treia a decis să îi comunice Guvernului cererea. În baza art. 29 § 3 din Convenţie, preşedintele secţiei a hotărât ca admisibilitatea şi temeinicia cauzei să fie analizate în acelaşi timp.

 

ÎN FAPT

 

5. Reclamanta s-a născut în anul 1968 şi locuieşte în Braşov.

6. La data de 25 martie 1998, mama reclamantei a fost lovită de un camion în timp ce traversa o intersecţie, iar semaforul era verde pentru pietoni. Camionul aparţinea unei unităţi militare şi era condus de sergentul D.D., care se deplasa de la o unitate militară la alta. Victima a decedat.

7. Procesele-verbale întocmite de poliţie la datele de 25, 26 şi 27 martie 1998, în urma accidentului, menţionau un viciu de funcţionare la nivelul sistemului de frânare, precum şi la nivelul farurilor, al luminilor de semnalizare a direcţiei şi al claxonului.

8. La data de 30 martie 1998, poliţia a audiat mai mulţi martori.

9. La data de 12 aprilie 1998, reclamanta a adresat o plângere Ministerului Justiţiei cu privire la lentoarea cu care se desfăşura ancheta.

10. La data de 15 aprilie 1998, poliţia a transmis dosarul la Parchetul Militar Braşov, competent să continue cercetarea penală în speţă.

11. La data de 27 aprilie 1998, reclamanta s-a constituit parte civilă şi a solicitat audierea a 2 martori.

12. O expertiză din data de 16 septembrie 1998 a constatat că defecţiunea sistemului de frânare era anterioară accidentului, că la data de 25 martie 1998, înainte de plecarea camionului de la unitatea militară, nu se procedase la verificarea sistemului de frânare şi că, din cauza stării de deteriorare a autovehiculului, verificarea sistemului de frânare şi a claxonului era imperios necesară la reviziile tehnice ale camionului. Expertul a estimat că acel camion intrase în intersecţie în momentul în care semaforul trecea de la culoarea galbenă la culoarea roşie şi că rula cu 36 de kilometri la oră. Având în vedere că sistemul de semnalizare acustică nu funcţiona, D.D. scosese capul pe fereastra camionului pentru a-i avertiza pe pietonii care traversau la culoarea verde a semaforului că nu putea frâna. Expertul a concluzionat că, în măsura în care sistemul de frânare şi claxonul nu funcţionau, accidentul nu ar fi putut fi evitat.

13. La data de 27 noiembrie 1998, procurorul însărcinat cu ancheta a admis obiecţiunile formulate de învinuiţi cu privire la raportul de expertiză şi a solicitat un nou raport, care a fost prezentat la data de 10 august 1999.

2

Page 3: Cauze Cedo

Cel de-al doilea expert a considerat că era posibil ca sistemul de frânare să fi funcţionat într-o anumită măsură, imposibil însă de determinat cu exactitate, înainte de intrarea camionului în intersecţie şi ca activarea subită şi puternică a frânei să fi dus la o proastă funcţionare a acestuia. De asemenea, expertul a apreciat că accidentul ar fi putut fi evitat dacă sistemul de frânare ar fi fost verificat la reviziile tehnice ale autovehiculului.

14. În perioada 15 aprilie 1998 - 12 mai 2000, parchetul l-a audiat pe D.D. de 5 ori, procedând totodată la audierea unor martori şi a unor salariaţi din aceeaşi unitate militară ca şi învinuitul.

15. La data de 12 mai 2000, Parchetul Militar Braşov a dispus trimiterea în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă a numiţilor D.D. şi P.D., sergentul care, conform jurnalului de bord al camionului, procedase la revizia tehnică a acestuia la data de 23 ianuarie 1998, fără a verifica sistemul de frânare.

16. La data de 8 iunie 2000, reclamanta a confirmat în faţa instanţei constituirea sa în parte civilă.

17. Prin Sentinţa din data de 9 ianuarie 2001, Tribunalul Militar Cluj a dispus restituirea cauzei la parchet în vederea completării urmăririi penale. Instanţa a apreciat că organele de cercetare trebuiau să identifice persoana care, conform jurnalului de bord, efectuase la data de 5 martie 1998 ultima revizie tehnică şi persoana care ar fi trebuit să verifice starea tehnică a camionului în dimineaţa zilei de 25 martie 1998, înainte de plecarea sa din unitatea militară. Având în vedere faptul că sergentul P.D. nega că ar fi efectuat efectiv revizia tehnică din 23 ianuarie 1998, instanţa a dispus şi administrarea de probe pentru stabilirea veridicităţii informaţiilor ce figurau în jurnalul de bord cu privire la această revizie.

Prin Decizia din data de 8 martie 2001, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a respins recursul parchetului militar împotriva Sentinţei din data de 9 ianuarie 2001.

18. Procurorul a reluat urmărirea penală, a reaudiat inculpaţii şi martorii şi a dispus o nouă expertiză a camionului.

19. Această a treia expertiză, efectuată la data de 28 septembrie 2001, a confirmat în totalitate dinamica accidentului, aşa cum a fost stabilită prin expertiza din 16 septembrie 1998. Conform expertului, camionul intrase în intersecţie în momentul în care semaforul a trecut de la verde la galben. După ce a analizat jurnalul de bord al camionului, expertul a constatat, ca şi ceilalţi 2 dinaintea sa, că sistemul de frânare nu mai fusese verificat din data de 12 noiembrie 1993, cu încălcarea unui ordin al Ministerului de Interne care impunea o verificare amănunţită a sistemului de frânare la fiecare 2 ani. Ca şi colegii săi, el a considerat că această operaţiune ar fi trebuit realizată cu ocazia reviziei tehnice din 23 ianuarie 1998 şi că o simplă inspecţie vizuală nu permitea detectarea defecţiunilor la sistemul de frânare.

20. La data de 3 aprilie 2002, Parchetul Militar Braşov a dispus scoaterea de sub urmărire penală a inculpaţilor faţă de faptul că revizia tehnică din 23 ianuarie 1998 nu ar fi permis detectarea proastei funcţionări a sistemului de frânare şi că în jurnalul de bord al camionului ar fi înscrise

3

Page 4: Cauze Cedo

informaţii false cu privire la revizia din data de 5 martie 1998, fără rea intenţie, de către un terţ, P.M.

21. La data de 11 iulie 2002, Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a admis plângerea reclamantei şi a trimis cauza la Parchetul Militar Braşov pentru completarea cercetărilor.

22. La data de 10 aprilie 2003, după ce a audiat din nou inculpaţii şi 11 martori, Parchetul Militar Braşov a dispus scoaterea de sub urmărire penală a inculpaţilor. Parchetul a apreciat că, în cauză, ar fi putut fi obţinute despăgubiri de către reclamantă în temeiul răspunderii civile delictuale.

23. La data de 14 august 2003, Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a admis încă o dată plângerea reclamantei şi a trimis cauza la Parchetul Militar Braşov pentru completarea urmăririi penale.

24. La data de 27 octombrie 2003, Parchetul Militar Braşov a dispus din nou scoaterea de sub urmărire penală a inculpaţilor, apreciind că faptele acestora nu întruneau elementele constitutive ale unor infracţiuni.

La data de 27 septembrie 2004, Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Braşov a informat-o pe reclamantă, printr-o simplă adresă nemotivată, că plângerea sa a fost respinsă.

25. Reclamanta a introdus la Tribunalul Militar Cluj o plângere împotriva ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală.

La data de 31 martie 2005, plângerea sa a fost respinsă ca inadmisibilă printr-o sentinţă ce a fost ulterior confirmată definitiv, la data de 13 octombrie 2005, în urma apelului reclamantei, de către Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti.

 

ÎN DREPT

 

I. Asupra pretinsei încălcări a art. 2 din Convenţie

 

26. Reclamanta susţine că ancheta cu privire la circumstanţele decesului mamei sale nu a fost efectivă. Ea invocă în esenţă art. 2 din Convenţie, care prevede următoarele:

"Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. (...)"

4

Page 5: Cauze Cedo

 

A. Asupra admisibilităţii

 

27. Curtea constată că cererea nu este vădit neîntemeiată în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altă parte, Curtea constată că cererea nu este afectată de niciun alt motiv de inadmisibilitate, trebuind, în consecinţă, declarată admisibilă.

 

B. Asupra fondului

 

1. Argumentele părţilor

 

28. Guvernul evidenţiază faptul că ancheta a fost începută la iniţiativa autorităţilor imediat după accident şi că au fost culese şi analizate toate probele ce s-ar fi putut dovedi utile pentru soluţionarea cauzei. De asemenea, Guvernul arată că ancheta a fost condusă în mod obiectiv şi fără ca desfăşurarea ei să fi fost influenţată în vreun fel de calitatea părţilor.

29. Reclamanta contestă poziţia Guvernului, arătând că ancheta nu s-a desfăşurat cu celeritate, din cauza, în special, a faptului că martorii au fost reaudiaţi de mai multe ori şi că au fost efectuate 3 expertize cu acelaşi obiect. Ea susţine că, din cauza carenţelor anchetei, instanţele au fost nevoite să dispună restituirea cauzei la parchet, care i-a refuzat în permanenţă accesul la dosar. De asemenea, reclamanta arată că a fost nevoită să atace de mai multe ori soluţiile de scoatere de sub urmărire penală şi subliniază că, deşi parchetul ierarhic superior i-a dat câştig de cauză, parchetul care a instrumentat cauza a menţinut de fiecare dată soluţia iniţială.

 

2. Aprecierea Curţii

 

30. Curtea reaminteşte că art. 2 § 1 impune statului obligaţia de a asigura dreptul la viaţă prin implementarea unei legislaţii penale concrete, care să descurajeze comiterea de infracţiuni contra persoanei şi care să se sprijine pe un mecanism de aplicare conceput pentru a preveni, împiedica şi pedepsi încălcările sale. Această obligaţie presupune, implicit, începerea unei anchete oficiale efective atunci când o persoană îşi pierde viaţa. Scopul esenţial al unei astfel de anchete este să asigure punerea în aplicare efectivă a legislaţiei interne ce protejează acest drept. Ancheta trebuie

5

Page 6: Cauze Cedo

să permită stabilirea cauzei decesului şi identificarea persoanelor vinovate. Este vorba nu de o obligaţie de rezultat, ci de o obligaţie de mijloace; aşadar, autorităţile trebuie să fi luat măsuri rezonabile pentru culegerea probelor referitoare la incident.

31. Orice deficienţă a anchetei care îi reduce capacitatea de a stabili cauza decesului sau persoanele responsabile riscă să ducă la concluzia că ea nu corespunde acestei norme. În acest context, cerinţa de promptitudine şi diligenţă rezonabilă este implicită [a se vedea, în special, Havva Dudu Esen împotriva Turciei, nr. 45.626/99, §§ 46 - 48, 20 iunie 2006, Pereira Henriques împotriva Luxemburgului, nr. 60.255/00, §§ 56 - 60, 9 mai 2006, Hugh Jordan împotriva Regatului Unit, nr. 24.746/94, §§ 108, 136 - 140, CEDO 2001-III (extrase) şi Mahmut Kaya împotriva Turciei, nr. 22.535/93, §§ 106 - 107, CEDO 2000-III].

32. Or, în speţă, ancheta judiciară a început la data de 25 martie 1998 şi s-a încheiat abia la data de 13 octombrie 2005, adică după 7 ani şi 7 luni. Pe deasupra, ea s-a încheiat cu o soluţie de scoatere de sub urmărire penală care a pus capăt constituirii în parte civilă a reclamantei, fără ca problema răspunderii pentru accidentul care a dus la decesul mamei sale să fi fost elucidată, inclusiv sub aspectul răspunderii obiective a autorităţilor militare, ceea ce aruncă o îndoială asupra posibilităţii acesteia de a obţine o despăgubire pentru prejudiciul suferit [Moldovan împotriva României (nr. 2), nr. 41.138/98 şi 64.320/01, §§ 119 - 120, CEDO 2005-VII (extrase)].

33. Curtea apreciază că durata anchetei şi soluţiile repetate de restituire a cauzei în vederea completării urmăririi penale datorate modului în care aceasta s-a desfăşurat sunt imputabile autorităţilor.

Mai mult, în circumstanţe cum sunt cele în speţă, în care nu se contestă că accidentul a fost produs de un camion militar condus de un militar aflat în exerciţiul funcţiilor sale, este de aşteptat o rigoare mai mare din partea autorităţilor în ancheta desfăşurată cu privire la cauzele incidentului şi identificarea vinovaţilor.

34. În ceea ce o priveşte pe reclamantă, ea a dat dovadă de diligenţă fără a abuza de căile de atac puse la dispoziţia sa, iar plângerile sale repetate împotriva soluţiilor de scoatere de sub urmărire penală au fost toate admise. Pe deasupra, deşi caracterul efectiv al anchetei trebuie să fie asigurat de autorităţi, şi nu să se bazeze pe vigilenţa părţii civile, Curtea observă că reclamanta a mers până acolo încât a contestat în faţa instanţelor soluţia de scoatere de sub urmărire penală imediat ce calea de atac împotriva acestei soluţii a devenit efectivă, la data de 1 ianuarie 2004 [Dumitru Popescu împotriva României (nr. 1), nr. 49.234/99, §§ 43 - 45, 26 aprilie 2007].

35. În fine, Curtea constată că, la data evenimentelor, procurorii militari erau, la fel ca şi inculpaţii, militari activi şi că, în aceste condiţii, făceau parte dintr-o structură militară întemeiată pe principiul subordonării ierarhice. Or, ţinând cont mai ales de faptul că persoana care conducea camionul se afla în exerciţiul funcţiilor sale, această legătură de tip instituţional reprezintă, în speţă, o lipsă de independenţă şi de imparţialitate a procurorului militar în instrumentarea anchetei (a se vedea, mutatis mutandis, Barbu Anghelescu împotriva României, nr. 46.430/99, § 67, 5 octombrie 2004; Bursuc împotriva României, nr. 42.066/98, § 107, 12 octombrie 2004; şi Mantog împotriva României, nr. 2.893/02, § 69 - 70, 11 octombrie 2007).

6

Page 7: Cauze Cedo

36. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a constata că ancheta judiciară condusă în speţă nu poate fi considerată efectivă.

Prin urmare, în speţă a avut loc încălcarea art. 2 din Convenţie, sub aspectul laturii sale procedurale.

 

II. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie

 

37. Conform art. 41 din Convenţie:

"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."

 

A. Prejudiciu

 

38. Reclamanta solicită, cu titlu de daune materiale, suma de 1.500 euro (EUR) cu titlu de cheltuieli de înmormântare, precum şi suma de 50.000 EUR cu titlu de daune morale.

39. Guvernul se opune rambursării sumei solicitate cu titlu de cheltuieli de înmormântare şi arată că familia victimei a primit după accident un ajutor în valoare de 8.600.000 lei româneşti (ROL) din partea statului, precum şi suma de 8.000.000 ROL din partea lui D.D., pentru a acoperi costul înmormântării. Pe de altă parte, Guvernul consideră că pretenţiile reclamantei cu titlu de daune morale sunt excesive şi face trimitere la jurisprudenţa Curţii în materie.

40. Curtea nu distinge nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins şi, în consecinţă, respinge această cerere (Pereira Henriques, § 94, şi Hugh Jordan, § 170, hotărâri menţionate mai sus). În schimb, ea consideră că este cazul să îi acorde reclamantei suma de 15.000 EUR cu titlu de daune morale.

 

B. Cheltuieli de judecată

 

7

Page 8: Cauze Cedo

41. De asemenea, reclamanta solicită suma de 3.000 EUR pentru onorariile avocaţilor care au asistat-o în faţa Curţii şi 1.800 EUR pentru cheltuielile suportate cu ocazia vizitelor la Strasbourg. Ea mai solicită 1.500 EUR pentru cheltuielile aferente procedurii interne. În dovedirea pretenţiilor sale, reclamanta a depus la dosar chitanţe ce atestă plata sumei de 9.300.000 ROL către avocat în perioada 1998 - 2002 şi documente justificative legate de taxele poştale în valoare de 1.049.529 ROL.

42. Guvernul consideră că valoarea onorariilor de avocat demonstrată de reclamantă se ridică la 342 EUR şi roagă Curtea să nu acorde decât cheltuielile dovedite, necesare şi rezonabile.

43. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-a stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. În speţă, ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră rezonabil să îi acorde reclamantei suma de 500 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată.

C. Majorări de întârziere

44. Curtea consideră potrivit ca valoarea majorărilor de întârziere să fie stabilită în raport cu rata dobânzii pentru facilitatea de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3 puncte procentuale.

 PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

CURTEA:

1. declară cererea admisibilă;

2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 2 din Convenţie, pe latura sa procedurală;

3. hotărăşte:

a) ca statul pârât să îi plătească reclamantei, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie, sumele de mai jos, care vor fi convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii:

(i) 15.000 EUR (cincisprezece mii euro), cu titlu de daune morale, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit; şi

(ii) 500 EUR (cinci sute euro), cu titlu de cheltuieli de judecată, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit de către reclamantă;

b) că, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de împrumut

8

Page 9: Cauze Cedo

marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale;

4. respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru rest.

2) Gagiu c. Romaniei - Deţinut decedat în penitenciar. Responsabilitatea decesului. Obligaţii statuluiCAUZA GAGIU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI(Cererea nr. 63258/00)HOTĂRÂRESTRASBOURG24 februarie 2009

Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la articolul 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În cauza Gagiu împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă dinJOSEP CASADEVALL, preşedinte, ELISABET FURA-SANDSTRÖM, CORNELIU BÎRSAN, EGBERT MYJER, INETA ZIEMELE, LUIS LOPEZ GUERRA, ANN POWER, judecători, şi SANTIAGO QUESADA, grefier de secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 3 februarie 2009,pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cererea nr. 63258/00 îndreptată împotriva României prin care un resortisant al acestui stat, domnul Traian Gagiu („reclamantul”), a sesizat Curtea la 23 iulie 1999 în temeiul articolului 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).2. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.3. Reclamantul pretinde, în special, că lipsa îngrijirilor medicale corespunzătoare şi condiţiile de detenţie i-au încălcat drepturile garantate prin articolele 2 şi 3 din Convenţie. Pe baza articolelor 8 şi 34 din Convenţie, acesta reclamă, de asemenea, refuzul autorităţilor penitenciare de a-i procura elementele şi mijloacele necesare pentru a-şi susţine şi continua cererea în faţa Curţii.4. La 20 februarie 2004 şi la 13 septembrie 2007, Curtea a comunicat cererea Guvernului. În conformitate cu articolul 29 § 3 din Convenţie, a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi

9

Page 10: Cauze Cedo

fondul cauzei vor fi examinate împreună.5. La 28 aprilie 2004, Guvernul a adus la cunoştinţa Curţii decesul reclamantului, survenit la 8 septembrie 2001 în spitalul penitenciar Dej, şi a solicitat scoaterea cauzei de pe rol. La 31 august 2004, luând în considerare situaţia familială a reclamantului – care nu avea familie – şi plângerile prezentate de către persoana în cauză înainte de deces, Curtea a decis să respingă cererea Guvernului şi să continue examinarea cererii, în temeiul articolului 37 § 1 in fine din Convenţie.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

6. Reclamantul s-a născut în 1954. Deoarece nu avea familie, acesta a crescut într-un orfelinat.

A. Procedura penală iniţiată împotriva reclamantului

7. În seara zilei de 22 iulie 1994, reclamantul, cioban, a fost reţinut de poliţia din Săcuieni şi acuzat de uciderea unui alt cioban. Potrivit reclamantului, a fost dus la secţia de poliţie din Săcuieni, i s-au pus cătuşe şi a fost legat de o uşă, iar apoi a fost lovit de către poliţişti pentru a recunoaşte săvârşirea crimei. Persoana în cauză nu a introdus la parchet o plângere penală cu privire la aceste fapte.8. La 24 iulie 1994, a fost arestat preventiv de către un procuror de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj. Prin hotărârea din 25 ianuarie 1996, pronunţată în recurs, Curtea Supremă de Justiţie a condamnat reclamantul la o pedeapsă de douăzeci de ani de închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav. Procurorul general a respins cererea persoanei în cauză pentru formularea unui recurs în anularea hotărârii respective.

B. Asistenţa medicală în închisoare şi decesul reclamantului

9. Dosarul medical al reclamantului, întocmit la transferarea sa la Penitenciarul Gherla în august 1994, indica faptul că acesta suferea încă din 1980 de hepatită cronică etilică şi de ulcer duodenal cronic.10. După transferarea sa la Penitenciarul Aiud, în februarie 1996, în afară de anamneză s-au descoperit, în august 1996, sechele ale unui infarct miocardic anteroseptal şi s-a depistat o extrasistolă ventriculară, în decembrie 1996, în urma unei electrocardiograme.11. De la 20 martie până la 23 iulie 1998, reclamantul a fost spitalizat la spitalul penitenciar Dej şi a fost diagnosticat cu o cardiopatie ischemică cu extrasistole ventriculare, un infarct miocardic vechi şi o bronşită cronică astmatiformă. Pe durata spitalizării, acesta a avut crize frecvente de angină pectorală. Medicul specialist a constatat că tratamentul pe bază de Nitropector nu era tolerat de reclamant şi i-a prescris alte medicamente.12. Din notele medicilor generalişti O.S şi A.C. din cadrul Penitenciarului Aiud rezultă că, după

10

Page 11: Cauze Cedo

spitalizarea sa, reclamantul a fost examinat în două rânduri la cabinetul medical din penitenciar, şi anume la sfârşitul lunii iulie şi la sfârşitul lunii august 1998. Acesta a refuzat tratamentul prescris şi a returnat medicamentele. Printre medicamentele prescrise la Penitenciarul Aiud se număra Nitropector. Reclamantul a afirmat că, atunci când a fost trimis la Penitenciarul Aiud, nu a beneficiat de nici un tratament medical între sfârşitul lunii iulie şi sfârşitul lunii august 1998, acesta fiindu-i refuzat de către medicii O.S. şi A.C. cu toate că suferise hemoragii nazale si crize cardiace. În sprijinul afirmaţiilor sale, reclamantul a prezentat declaraţiile a trei deţinuţi, adăugând că a supravieţuit numai datorită intervenţiilor acestor deţinuţi şi a doi asistenţi medicali care îi administrau tratamentul adecvat atunci când medicii O.S. şi A.C. nu se aflau în penitenciar.13. La 19 septembrie 1998, reclamantul a fost supus unui nou examen cardiologic. Medicul cardiolog a constatat că persoana în cauză continua să fumeze şi a menţinut acelaşi diagnostic ca cel stabilit la momentul spitalizării sale în perioada martie – iulie 1998 şi i-a prescris Verapamil, Nitropector şi Miofilin. Acest tratament a fost menţinut de medicii din Penitenciarul Aiud cel puţin până în octombrie 1999, ultima dată menţionată în dosarul medical al persoanei în cauză înainte să fie transferată la Penitenciarul Mărgineni, la 27 aprilie 2000. Diagnosticul menţionat anterior a fost confirmat de către echipa medicală a acestui penitenciar pe perioada şederii reclamantului între 27 aprilie 2000 şi 27 martie 2001. S-a precizat, în plus, că acesta nu era apt de muncă şi că trebuia, de asemenea, să urmeze un regim alimentar.14. Între 4 şi 14 decembrie 2000, reclamantul a fost spitalizat la spitalul penitenciar Colibaşi, unde a fost supus unor examene medicale diverse, printre care şi o electrocardiogramă. În certificatul emis la externarea sa din spital se indica faptul că acesta suferea de o bronhopneumopatie cronică obstructivă, de o cardiopatie ischemică cronică cu extrasistole ventriculare, prezenta sechele de infarct miocardic vechi, tahicardie sinuzală şi hemibloc anterior stâng, precum şi o hepatită cronică persistentă. Tratamentul prescris conţinea, în special, medicamente antiaritmice, precum Verapamil şi Nitropector, bronhodilatatoare şi vitamine.15. Reclamantul s-a întors în Penitenciarul Aiud la 27 martie 2001. Dosarul său medical indică faptul că a fost examinat de către medicii generalişti O.S şi A.C. la 12 aprilie, la 17 şi 28 mai, la 14 iunie, la 9 iulie şi la 2 august 2001. Diagnosticul indicat era bronhopneumopatie cronică obstructivă, iar reclamantului i se administra, în principal, medicaţie pentru această boală. La 14 iunie 2001, medicii au indicat faptul că reclamantul a contractat râie, iar la 2 august 2001, a fost diagnosticat cu ciroză hepatică.16. La 20 august 2001, suspectând o hepatită cronică, medicii din Penitenciarul Aiud l-au trimis pe reclamant la Spitalul Municipal Aiud pentru analize.17. În urma acestor analize, la 24 august 2001, reclamantul a fost examinat de doi chirurgi care au suspectat că acesta suferea de ciroză hepatică şi au considerat că trebuia examinat de un specialist în medicină internă. Chirurgul B. a luat în considerare un tratament chirurgical (şunt porto-cav). În aceeaşi zi, specialistul în medicină internă a indicat faptul că persoana în cauză suferea de ciroză hepatică decompensată, de cardiopatie ischemică şi de bronhopneumopatie cronică obstructivă şi a recomandat spitalizarea sa în spitalul penitenciar Jilava (Bucureşti)

11

Page 12: Cauze Cedo

pentru a se stabili etiologia cirozei hepatice.18. Dosarul medical nu conţine nici o referire la asistenţa medicală acordată reclamantului şi la tratamentul administrat acestuia între 24 august si 7 septembrie 2001, cu excepţia unei scurte adnotări la 4 septembrie 2001. La această dată, reclamantului, examinat de doctorul O.S., i s-au prescris paracetamol şi ampicilină pentru o „infecţie acută a căilor respiratorii superioare”.19. La 31 august 2001, în temeiul art. 455 C. proc. pen., reclamantul a iniţiat procedura pentru suspendarea executării pedepsei închisorii.20. La 7 septembrie 2001, reclamantul, deţinut în continuare la Penitenciarul Aiud, a fost trimis la spitalul penitenciar Dej „pentru supraveghere medicală şi tratament” până la încheierea procedurii pentru suspendarea executării pedepsei. Medicii de la spital au descoperit şi o peritonită primitivă, pe lângă celelalte afecţiuni menţionate în diagnosticele stabilite anterior. Doctorul P. a notat în foaia de observaţie că, de mai mult de trei luni, pacientul prezenta o astenie severă, pierdere în greutate, creşterea volumului abdomenului şi dispnee care evoluase spre dispnee de repaus. În ultima lună, medicii au constatat de asemenea febră şi vărsături biliare sau asemănătoare zaţului de cafea. Înainte de spitalizarea sa, persoana în cauză a prezentat vărsături cu sânge (hematemeză).21. În spitalul penitenciar Dej, după diverse analize, reclamantului i s-au administrat perfuzii, medicamente hepatoprotectoare şi hemostatice, antibiotice şi vitamine. Conform fişei de observaţie, acesta a fost examinat de un medic în noaptea de 7 spre 8 septembrie 2001 la ora 22.00 şi la ora 3.45. I s-au administrat calmante si analgezice. La 8 septembrie 2001, la ora 8 dimineaţa, se exprima confuz şi avea dificultăţi de vorbire. I-a fost administrat în continuare tratamentul. Reclamantul a decedat la ora 12.15 în urma unei come hepatice şi a unui stop cardio-respirator.22. La 10 septembrie 2001, Parchetul de pe lângă Judecătoria Dej a dispus o expertiză medico-legală pentru a se stabili cauza medicală a decesului şi eventualele leziuni corporale. În baza autopsiei efectuate la 10 septembrie 2001, raportul medico-legal întocmit la 8 octombrie 2001 indica drept cauză a decesului o insuficienţă hepato-renală pe fondul unei ciroze hepatice complicate cu o peritonită primitivă şi cu o hemoragie digestivă superioară.23. La 15 octombrie 2001, după analizarea diagnosticului şi a tratamentului care fusese administrat la 7 şi 8 septembrie 2001, parchetul a dispus neînceperea urmăririi penale, concluzionând că decesul reclamantului a survenit din cauze neviolente şi că faptele în cauză nu erau de natură penală.24. În procesul-verbal din 27 februarie 2004, redactat pe o singură pagină, prezentat de Guvern în anexă la observaţiile sale, o comisie medicală a concluzionat, după ce a rezumat în două paragrafe evoluţia bolilor de care a suferit reclamantul după condamnarea sa şi până la deces, că atitudinea terapeutică a fost corespunzătoare şi că decesul a survenit în urma unor complicaţii previzibile.

C. Condiţiile de detenţie a reclamantului în Penitenciarul Aiud

12

Page 13: Cauze Cedo

1. Versiunea reclamantului

25. Potrivit reclamantului, la întoarcerea sa în Penitenciarul Aiud, la 23 iulie 1998, a fost plasat timp de patru zile într-o celulă de izolare murdară în care apa se infiltra în permanenţă. Reclamantul a fost apoi transferat în altă celulă în care a rămas până la 27 aprilie 2000. Aceasta avea o suprafaţă de 2,50 m pe 4,25 m. Se găseau aici şase paturi şi o singură toaletă fără perete despărţitor. În mod obişnuit, se aflau în celulă şase sau şapte deţinuţi. S-a întâmplat ca, printre colegii săi de celulă, unii dintre ei să aibă boli de piele. Celula era luminată cu tuburi cu neon aprinse în permanenţă. Aceasta nu era aerisită şi persista un miros sufocant din cauza toaletelor. Paturile erau rupte, iar cearşafurile şi păturile erau într-o stare proastă şi foarte murdare. Deţinuţii primeau foarte puţin săpun şi se aflau câte doi sau trei sub acelaşi duş. Aceştia nu primeau nici pastă de dinţi, nici spumă de ras, nici detergent pentru a-şi spăla lenjeria de corp, a cărei spălare nu era asigurată de penitenciar. În cazul în care se întâmpla – rareori – să beneficieze de apă caldă pentru a-şi spăla lenjeria, aceştia trebuiau apoi să o usuce în celulă. Au existat cazuri când unii funcţionari din penitenciar au aruncat lenjeria pe jos invocând faptul că era prea curată. Hrana era insuficientă şi foarte proastă (de exemplu, sfeclă şi varză acră, extrem de sărate sau chiar alterate, pâine acră etc.). Reclamantul evita să se plângă prea mult de teamă să nu fie transferat într-una din celulele speciale de izolare şi, în orice caz, doleanţele sale adresate administraţiei penitenciarului nu au avut nici un rezultat.

2. Versiunea Guvernului

26. Potrivit susţinerilor Guvernului, care se bazează pe o scrisoare din 11 octombrie 2004 a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor (ANP), reclamantul a fost deţinut în Penitenciarul Aiud într-o celulă cu şase paturi, împreună cu alte cinci persoane, aceasta având o lungime de 3,80 m, o lăţime de 2 m şi o înălţime de 3,20 m. Fiecare celulă din acest penitenciar beneficia de acces la lumina zilei şi de aerisire naturală. Existau încălzire centrală, electricitate, apă potabilă şi toalete („neprotejate”), iar condiţiile de igienă şi de sănătate erau corespunzătoare. Cu privire la acest aspect, scrisoarea ANP precizează că, în 2004, au început lucrări pentru modernizarea penitenciarului, pentru crearea a două celule din trei celule vechi şi pentru dotarea acestora cu un grup sanitar separat, cu duş. În ceea ce priveşte lumina artificială, aceasta rămânea aprinsă pe timpul nopţii pentru a-i permite supraveghetorului să prevină incidentele provocate de deţinuţi. Pe de altă parte, administraţia penitenciarului se asigura ca paturile să fie în stare bună, cu cearşafuri, perne şi pături curate. Rufele erau spălate în incinta penitenciarului o dată pe săptămână pentru a preveni apariţia bolilor de piele, precum râia, iar deţinuţii primeau produse de igienă, în conformitate cu legislaţia în vigoare. În cele din urmă, persoana în cauză beneficiase de dreptul la vizită şi de posibilitatea de a se plimba şi de a se odihni, în conformitate cu dispoziţiile legale.

D. Incident survenit la 4 decembrie 2000 în Penitenciarul Mărgineni13

Page 14: Cauze Cedo

27. Potrivit reclamantului, la 4 decembrie 2000, acesta a fost scos din celula sa din Penitenciarul Mărgineni, în care fusese transferat la 27 aprilie 2000, pentru a fi dus împreună cu alţi deţinuţi la spitalul penitenciar Colibaşi. Ca răspuns la cererea lor de a-l vedea pe director pentru a afla motivul transferului, un gardian a pulverizat gaz lacrimogen, deşi ştia că era vorba de deţinuţi bolnavi, pentru a-i obliga să urce în maşină.28. Conform Guvernului, reclamantul era informat cu privire la motivul transferului său la spital, având în vedere gravitatea bolilor de care suferea. În ceea ce priveşte intervenţia gardianului, aceasta a fost justificată prin opoziţia fermă a deţinuţilor faţă de transfer. În orice caz, deţinuţii nu s-au plâns de nici o consecinţă pe plan medical.

E. Fapte privind corespondenţa reclamantului cu Curtea

1. Fapte privind trimiterea copiilor documentelor solicitate de Curte

29. Prin scrisorile din 8 septembrie, 25 octombrie şi 4 noiembrie 1999, precum şi din 3 ianuarie 2000, reclamantul, căruia grefa îi solicitase să trimită copii ale documentelor relevante pentru ca cererea sa să poată fi examinată de către Curte, s-a plâns că nu le putea obţine, deoarece administraţia Penitenciarului Aiud îi impunea să le plătească, iar acesta nu avea banii necesari. În plus, i s-a precizat că, în cazul în care îşi menţinea cererea de a obţine copii, risca să îşi complice viaţa în închisoare şi să fie transferat într-o secţie cu regim restrictiv. Administraţia i-a refuzat, de asemenea, posibilitatea de a copia el însuşi documentele în cauză (în principal, trei decizii penale şi o fişă de supraveghere medicală) invocând caracterul lor confidenţial. Pe de altă parte, la cererea din 19 octombrie 1999, prezentată administraţiei penitenciarului, în care reclamantul invoca articolul 34 din Convenţie, conducerea penitenciarului a precizat că persoana în cauză trebuia să plătească costul fotocopiilor solicitate şi a dispus verificarea soldei sale. Scrisoarea poartă o menţiune conform căreia acesta dispunea în octombrie 1999, la Penitenciarul Aiud, de aproximativ 2 850 lei româneşti (ROL), şi anume 0,15 EUR.30. Prin scrisoarea din 11 ianuarie 2000, reclamantul a trimis copiile documentelor solicitate, precizând că acestea îi fuseseră acordate de către administraţia penitenciarului după ce a făcut greva foamei între 27 decembrie 1999 şi 5 ianuarie 2000. Guvernul contestă că persoana în cauză a făcut greva foamei în această perioadă.

2. Fapte privind trimiterea unui formular de cerere şi obţinerea necesarului pentru corespondenţa cu Curtea

a) Versiunea reclamantului

31. Prin scrisoarea din 8 septembrie 1999, reclamantul a informat Curtea că, deoarece nu avea familie şi nici resurse, întâmpina dificultăţi în a obţine plicuri şi timbre pentru corespondenţa

14

Page 15: Cauze Cedo

referitoare la cererea sa. În scrisorile din 13 martie, 10 aprilie, 8 mai şi 6 iunie 2000, reclamantul a subliniat că primise într-adevăr formularul de cerere din partea Curţii la 1 februarie 2000, că îl completase şi îl încredinţase pentru expediere unui gardian din Penitenciarul Aiud, la 14 februarie 2000. După ce a luat cunoştinţă, prin scrisoarea grefei din 10 mai 2000, că acest prim formular nu a ajuns la destinaţie, reclamantul a depus plângeri pentru violarea corespondenţei la administraţia Penitenciarului Aiud, prevenind-o că urma să înceapă greva foamei în cazul în care situaţia nu era clarificată. La 26 aprilie 2000, după ce a constatat că plicul respectiv nu ajunsese la serviciul de „ieşire a corespondenţei” din cadrul penitenciarului, conducerea acestuia a promis să clarifice situaţia în cel mai scurt timp posibil. În ziua următoare, reclamantul a fost transferat fără nici o justificare la Penitenciarul Mărgineni.32. Prin scrisoarea din 6 iunie 2000, reclamantul a trimis Curţii, completat şi semnat, formularul de cerere pe care aceasta i-l retrimisese la 10 mai 2000.33. Prin scrisorile din 10 august 2000, 24 ianuarie şi 10 mai 2001, reclamantul a precizat că era obligat să vândă altor deţinuţi o parte din hrana pe care o primea în închisoare pentru a-şi cumpăra timbre astfel încât să menţină corespondenţa cu Curtea. În ultima sa scrisoare din 10 mai 2001, reclamantul a indicat că, la întoarcerea sa în Penitenciarul Aiud în martie 2001, directorul V. l-a întrebat care îi erau intenţiile cu privire la cererea înaintată Curţii. Acesta a precizat că plângerile lui nu vor avea nici un rezultat, că nu îi va mai acorda ajutor cât timp va fi director şi că urma „să se ocupe de el”. Ulterior, administraţia Penitenciarului Aiud a respins, timp de o lună şi jumătate, cererea reclamantului de hârtie, timbre şi plicuri care trebuiau să îi permită acestuia să informeze Curtea cu privire la noul său transfer.

b) Versiunea Guvernului

34. Potrivit Guvernului (observaţii din 8 noiembrie 2004), care se bazează pe verificări ale ANP, persoana în cauză a beneficiat de fiecare dată de hârtia şi de plicurile necesare pentru corespondenţa sa cu Curtea, iar scrisorile sale nu au fost reţinute de Penitenciarul Aiud. Cu toate acestea, deoarece registrele privind distribuirea materialului pentru corespondenţă şi cererile deţinuţilor în acest sens sunt păstrate numai doi ani, nu mai existau date cu privire la numărul de plicuri şi de timbre furnizate reclamantului. În orice caz, potrivit Guvernului, persoana în cauză nu a depus nici o cerere la administraţia Penitenciarului Aiud cu privire la dreptul său la corespondenţă.35. În ceea ce priveşte transferul reclamantului, la 27 aprilie 2000, de la Penitenciarul Aiud la Penitenciarul Mărgineni, Guvernul explică, în lipsa raportului motivat care a fost redactat la momentul respectiv de către administraţia primului penitenciar, că din datele încă disponibile în acest penitenciar – care nu au fost transmise Curţii – reiese că transferul respectiv a fost hotărât ca urmare a influenţei negative a reclamantului asupra celorlalţi deţinuţi.36. La observaţiile sale din 17 decembrie 2007, Guvernul a anexat, la cererea Curţii, mai multe documente privind cererile formulate de către reclamant pentru emiterea de copii ale documentelor (Penitenciarul Aiud, 19 octombrie 2000) şi pentru trimiterea către Curte a

15

Page 16: Cauze Cedo

corespondenţei sale (Penitenciarul Mărgineni, 10 şi 26 mai 2000, precum şi 12 februarie şi 12 martie 2001). Rezultă că respectivele cereri, formulate la Penitenciarul Mărgineni, au fost primite în mod favorabil.

F. Plângerile penale ale reclamantului

37. La 7 septembrie şi 27 noiembrie 1998, reclamantul a depus la Parchetul Militar Cluj plângeri penale împotriva medicului maior O.S. şi a medicului locotenent-colonel A.C. în care sunt descrise faptele referitoare la lipsa asistenţei medicale corespunzătoare (a se vedea supra pct. 12). La 1 aprilie 1999, procurorul militar B., locotenent-colonel, s-a deplasat la Penitenciarul Aiud şi a discutat cu reclamantul şi cei doi medici. Reclamantul a precizat că tratamentul necesar îi era administrat numai la intervenţia conducerii penitenciarului şi a indicat numele a cinci persoane.38. Prin decizia de neîncepere a urmăririi penale din 20 octombrie 1999, confirmată de Parchetul Militar Bucureşti la 27 martie 2001, procurorul militar B. a respins plângerea penală a reclamantului, considerând că nu rezulta, din declaraţiile medicilor, ale persoanei în cauză şi din fişa medicală, că faptele pretinse erau reale.39. La 25 martie 2003, procurorul V. a clasat fără să cerceteze alte două plângeri penale similare depuse de către reclamant la 22 ianuarie 2001 şi 19 februarie 2001, în care acesta din urmă a denunţat un incident în legătură cu respectarea dreptului la corespondenţă în Penitenciarul Mărgineni (o pretinsă întârziere în expedierea unei scrisori, cauzată în special de faptul că un gardian solicitase confirmarea din partea conducerii penitenciarului a dreptului persoanei în cauză de a primi gratuit timbre). Procurorul a precizat că reclamantul nu a mai insistat şi nici nu a oferit detalii cu privire la faptele în cauză şi că, în orice caz, acesta a decedat la 8 septembrie 2001.

II. DREPTUL INTERN RELEVANT

40. Dispoziţiile relevante în speţă ale Codului de procedură penală (CPP) privind căile de atac disponibile pentru contestarea unei decizii a parchetului sunt descrise în hotărârea Dumitru Popescu împotriva României (nr. 1) (nr. 49234/99, pct. 43-45, 26 aprilie 2007).41. Pe de altă parte, art. 453 şi 455 CPP prevăd că executarea pedepsei închisorii poate fi întreruptă pentru o perioadă determinată, printre altele atunci când se constată de către instanţe, pe baza unei expertize medicale, că cel condamnat suferă de o boală care îl pune în imposibilitatea de a executa pedeapsa. Instanţele pot fi sesizate cu o cerere în acest sens de către deţinut, soţul (soţia) acestuia sau avocat, precum şi de către procuror.42. La momentul faptelor, Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor prevedea pe scurt, la articolul 17, dreptul deţinuţilor la asistenţă medicală.Începând cu Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 56/2003 din 25 iunie 2003 privind unele drepturi ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate („OUG nr. 56/2003”), dreptul la asistenţă medicală (tratament, medicamente etc.) acordată gratuit şi de către

16

Page 17: Cauze Cedo

personal calificat a fost garantat în mod explicit (articolul 12). Deţinuţii puteau face plângere la judecătorie împotriva „măsurilor” privitoare la exercitarea drepturilor, luate de către administraţia penitenciarului, în termen de zece zile (articolul 3). OUG nr. 56/2003 a fost abrogată şi înlocuită de Legea nr. 275/2006, publicată în Monitorul Oficial din 20 iulie 2006 şi intrată în vigoare la 20 octombrie 2006 („Legea nr. 275/2006”), care a reluat în articolele 38 şi 50 dispoziţiile sus-menţionate, prevăzând, în plus, competenţa instanţei delegate de a examina asemenea plângeri privind executarea pedepselor privative de libertate.43. Dispoziţiile privind statutul poliţiştilor şi al procurorilor militari sunt menţionate în hotărârea Barbu Anghelescu împotriva României [nr. 46430/99, pct. 40, 5 octombrie 2004 ; a se vedea, de asemenea, Notar împotriva României, nr. 42860/98 (dec.), 13 noiembrie 2003].44. Dispoziţiile interne privind dreptul la corespondenţă, şi anume Legea nr. 23/1969 citată anterior şi regulamentul de aplicare, astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor, sunt descrise în hotărârea Petra împotriva României (23 septembrie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-VII, pct. 25-26); articolul 10 din Ordinul ministrului justiţiei nr. 2036/C din 24 noiembrie 1997, nepublicat, este citat în cauza Mocanu împotriva României (dec.) (nr. 56489/00, 24 mai 2006). Aceste dispoziţii au fost abrogate prin OUG nr. 56/2003, care prevede că, în cazul în care deţinutul nu dispune de resurse, cheltuielile pentru corespondenţa acestuia cu organele judiciare, instanţele, organizaţiile internaţionale recunoscute de România sau cu familia ori avocatul său sunt suportate de către administraţia penitenciarului (articolul 8 § 5).45. Concluziile Comitetului European pentru Prevenirea Torturii (CPT) pronunţate în urma vizitelor efectuate în unele penitenciare din România, precum şi observaţiile cu caracter general ale CPT, sunt rezumate în hotărârea Bragadireanu împotriva României (nr. 22088/04, pct. 73-76, 6 decembrie 2007). Pe de altă parte, paragrafele relevante din Recomandarea (98)7 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei privind aspectele etice şi organizaţionale ale îngrijirii medicale în închisoare, adoptată la 8 august 1998, sunt reproduse în hotărârea Huylu împotriva Turciei (nr. 52955/99, pct. 53, 16 noiembrie 2006).

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINSELE ÎNCĂLCĂRI ALE ARTICOLELOR 2 ŞI 3 DIN Conventie

46. Invocând, în esenţă, articolele 2 şi 3 din Convenţie, reclamantul pretinde că deficienţele şi neglijenţa manifestate de autorităţi în acordarea îngrijirilor medicale solicitate, în special în Penitenciarul Aiud, au constituit un tratament inuman şi i-au pus viaţa în pericol. Acesta reclamă, de asemenea, lipsa unei anchete efective în această privinţă. În plus, în baza articolului 3 din Convenţie, reclamantul se plânge de condiţiile de detenţie din Penitenciarul Aiud şi de incidentul survenit la 4 decembrie 2000 în Penitenciarul Mărgineni. Dispoziţiile relevante în speţă ale articolelor 2 şi 3 din Convenţie citate anterior sunt redactate după cum urmează:

Articolul 217

Page 18: Cauze Cedo

„Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege.”

Articolul 3

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

47. Guvernul respinge aceste argumente.

A. Cu privire la admisibilitate

48. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne de către reclamant. În ceea ce priveşte lipsa tratamentului medical adecvat şi condiţiile de detenţie, acesta susţine că persoana în cauză ar fi trebuit să sesizeze mai repede instanţele cu o cerere de suspendare a executării pedepsei închisorii în temeiul articolului 455 CPP, deoarece cererea sa din 31 august 2001 a fost depusă prea târziu. În această privinţă, Guvernul face trimitere la cauza Mouisel împotriva Franţei (nr. 67263/01, CEDO 2002-IX) şi la cauza Matencio împotriva Franţei (nr. 58749/00, 15 ianuarie 2004). În plus, referitor la plângerea penală împotriva medicilor din Penitenciarul Aiud, consideră că reclamantul ar fi trebuit să introducă pe lângă instanţele interne o plângere împotriva deciziei de neîncepere a urmăririi penale pronunţate de parchet, în temeiul articolului 278 CPP, astfel cum a fost interpretat de Curtea Constituţională în decizia nr. 486/1997. În cele din urmă, Guvernul subliniază că reclamantul nu a formulat la parchet nici o plângere penală pentru a denunţa tratamentul inadecvat la care pretindea că a fost supus la 4 decembrie 2000.49. În ceea ce priveşte prima parte a excepţiei ridicate de Guvern, Curtea observă că acţiunea întemeiată pe articolul 455 CPP nu se referă la condiţiile de detenţie, ci la incompatibilitatea dintre starea de sănătate a unui deţinut şi menţinerea sa în detenţie. Aceasta subliniază că, spre deosebire de cauzele citate de către Guvern şi de situaţia la care face trimitere articolul 455 CPP, plângerile reclamantului nu se referă la o astfel de incompatibilitate, ci la deficienţele şi neglijenţa manifestate de autorităţi în acordarea îngrijirilor medicale corespunzătoare pe care acestea ar fi trebuit şi ar fi putut să le acorde. În opinia Curţii, este excesiv să i se impute unui deţinut aflat într-o asemenea situaţie, în plus fără familie şi fără resurse, că nu a solicitat constatarea incompatibilităţii dintre detenţia sa şi starea sa de sănătate pentru a fi îngrijit în stare de libertate, din moment ce acesta nu a invocat niciodată incompatibilitatea respectivă. De altfel, Curtea reaminteşte că, într-o altă cauză, a examinat separat capetele de cerere privind, pe de o parte, deficienţele din închisoare în acordarea îngrijirilor medicale solicitate şi, pe de altă parte, o stare de sănătate aparent incompatibilă cu o detenţie obişnuită, şi că a admis – în ceea ce priveşte acest ultim capăt de cerere – o excepţie a Guvernului întemeiată pe articolele citate anterior [I.T. împotriva României (dec.), nr. 40155/02, 24 noiembrie 2005].50. În ceea ce priveşte faptul că reclamantul nu a solicitat instanţelor interne să constate neînceperea urmăririi penale din 27 martie 2001, Curtea reaminteşte că s-a pronunţat anterior în

18

Page 19: Cauze Cedo

sensul că respectiva cale de atac prevăzută de Decizia Curţii Constituţionale din 2 decembrie 1997 privind articolul 278 CPP nu era efectivă [Rupa împotriva României (dec.), nr. 58478/00, pct. 88-90, 14 decembrie 2004, şi Forum Maritime împotriva României, nr. 63610/00 şi 38692/05, pct. 107, 4 octombrie 2007]. Curtea nu observă nici un motiv pentru a se ajunge la o altă concluzie în speţă.51. Prin urmare, este necesar să se respingă excepţia Guvernului în măsura în care aceasta se referă la capetele de cerere privind condiţiile de detenţie şi acordarea îngrijirilor medicale solicitate în închisoare (sub aspect material şi procedural).52. În schimb, Curtea este de acord cu Guvernul că reclamantul nu a adus dovezi că ar fi introdus pe lângă parchet o plângere penală pentru a denunţa incidentul din 4 decembrie 2000, astfel încât autorităţile să poată desfăşura o anchetă în această privinţă. Prin urmare, este necesar să se admită excepţia Guvernului şi să se respingă pretenţia reclamantului în acest sens, în conformitate cu articolul 35 § 1 şi 4 din Convenţie.53. În ceea ce priveşte celelalte capete de cerere ale reclamantului întemeiate pe articolele 2 şi 3 din Convenţie (obligaţiile pozitive ale statului privind acordarea îngrijirilor medicale necesare, ancheta efectivă şi condiţiile de detenţie), Curtea constată că această parte a cererii nu este în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că aceasta nu prezintă nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă.

B. Cu privire la fond

54. Având în vedere faptele cauzei, în special decesul reclamantului, Curtea va examina primele două capete de cerere sus-menţionate mai întâi din perspectiva articolului 2 din Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Taďs împotriva Franţei, nr. 39922/03, pct. 81, 1 iunie 2006) înainte de a aprecia dacă va examina aceste capete de cerere, precum şi cel de-al treilea, şi din perspectiva articolului 3 din Convenţie.

1. Cu privire la obligaţia materială de protecţie a vieţii

55. Făcând trimitere la faptele relevante, Guvernul susţine că autorităţile şi-au îndeplinit obligaţia pozitivă de a proteja viaţa reclamantului, acordându-i acestuia, pe parcursul întregii sale perioade de detenţie, îngrijiri medicale adecvate pentru a preveni un deznodământ nefericit. Enunţând bolile de care suferea reclamantul şi tratamentul de care a beneficiat, în special la 7 şi 8 septembrie 2001, Guvernul evidenţiază că decesul persoanei în cauză nu s-a datorat unei cauze violente şi că autorităţile au oferit o explicaţie concretă şi convingătoare în această privinţă (a se vedea supra pct. 22 şi 23 ). În plus, acesta reaminteşte că statul român a adoptat o legislaţie corespunzătoare pentru a proteja dreptul la viaţă al deţinuţilor bolnavi (art. 453-455 CPP şi OUG nr. 56/2003).56. Curtea reiterează, de asemenea, că articolul 2 § 1 prima teză obligă statul nu numai să nu

19

Page 20: Cauze Cedo

provoace cu intenţie moartea unei persoane, ci şi să ia măsurile necesare pentru a proteja viaţa persoanelor aflate sub jurisdicţia sa (Taďs, citată anterior, pct. 96, Keenan împotriva Regatului Unit, nr. 27229/95, pct. 89, CEDO 2001 III, şi L.C.B. împotriva Regatului Unit, 9 iunie 1998, Recueil 1998-III, pct. 36).57. Obligaţia de a proteja viaţa persoanelor aflate în detenţie presupune, de asemenea, să li se acorde cu diligenţă îngrijirile medicale care să prevină un deznodământ nefericit (Taďs, citată anterior, pct. 98, şi Anguelova împotriva Bulgariei, nr. 38361/97, pct. 130, CEDO 2002 IV). Astfel, lipsa îngrijirilor medicale corespunzătoare poate constitui un tratament contrar Conventiei (Huylu, citată anterior, pct. 58).58. În speţă, Curtea subliniază că nu se contestă faptul că reclamantul s-a aflat din 1994 sub controlul autorităţilor, care erau la curent cu anamneza sa (hepatită cronică etilică şi ulcer duodenal cronic) şi cu celelalte afecţiuni grave descoperite pe parcursul detenţiei (a se vedea supra pct. 9-11 şi 13-14), precum şi cu faptul că starea sa de sănătate necesita supraveghere şi tratament medical continuu şi adecvat (a se vedea, mutatis mutandis, Tarariyeva împotriva Rusiei, nr. 4353/03, pct. 76, 14 decembrie 2006). Pentru a aprecia respectarea de către autorităţi a obligaţiilor lor pozitive impuse de articolul 2, Curtea va examina modalitatea în care, în special în lunile anterioare decesului persoanei în cauză, autorităţile penitenciare sau medicale au acordat îngrijirile medicale impuse de starea de sănătate fizică a reclamantului, stare a cărei gravitate nu a fost omisă sau nu ar fi trebuit să fie de autorităţile interne competente (Huylu, citată anterior, pct. 60). În acest sens, Curtea observă că principala cauză a decesului reclamantului a fost o insuficienţă hepato-renală pe fondul unei ciroze hepatice, iar complicaţiile care au dus la decesul persoanei în cauză au fost calificate drept „previzibile” de către o comisie medicală (a se vedea supra pct. 22 şi 24).59. În continuare, Curtea observă că, în dosarul său medical, reclamantul apărea ca suferind cel puţin din 1994 de o hepatită cronică (etilică) şi, din 14 decembrie 2000, de o hepatită cronică calificată drept persistentă de către medicii de la spitalul penitenciar Colibaşi. Cu toate acestea, din dosar şi din afirmaţiile Guvernului reiese că, timp de mai multe luni, în 2001, în cadrul Penitenciarului Aiud, reclamantul nu a primit tratament specific şi adecvat pentru această boală, ci a fost tratat în principal pentru bronhopneumopatia de care, de asemenea, suferea (a se vedea supra pct. 15). Curtea subliniază că, la 20 august 2001, „suspectând” o hepatită cronică, medicii din Penitenciarul Aiud l-au trimis pe reclamant la Spitalul Municipal Aiud pentru efectuarea unor analize; în acest interval, la 2 august 2001, diagnosticul era deja mai grav, deoarece indica o ciroză hepatică.60. Pe de altă parte, din foaia de observaţii a doctorului P. de la spitalul penitenciar Dej din 7 septembrie 2001, ziua spitalizării reclamantului şi ajunul decesului său, reiese că autorităţile penitenciare şi medicale ale Penitenciarului Aiud erau la curent cu simptomele persoanei în cauză (astenie severă, pierdere în greutate, creşterea volumului abdomenului etc.), inclusiv cu simptomele cele mai recente, şi anume o dispnee de repaus, febră, vărsături biliare sau asemănătoare zaţului de cafea şi vărsături cu sânge (hematemeză).61. Curtea subliniază că, deşi reclamantul a fost, în cele din urmă, examinat de doi chirurgi şi de

20

Page 21: Cauze Cedo

un specialist în medicină internă la 24 august 2001, autorităţile responsabile pentru persoana în cauză nu au luat nici una dintre măsurile preconizate de către aceştia, în pofida stării de sănătate a reclamantului care impunea în mod cert o supraveghere medicală şi tratamente continue şi corespunzătoare (a se vedea, mutatis mutandis, Tarariyeva, citată anterior, pct. 82 in fine). Nu numai că reclamantul nu a fost spitalizat la spitalul penitenciar Jilava (Bucureşti) pentru a se stabili etiologia cirozei hepatice şi nu a beneficiat de tratamentul chirurgical luat în considerare de către medicii menţionaţi mai sus, ci, din contră, acesta a fost plasat în celula sa până în ajunul decesului său şi, potrivit dosarului său medical, nu a primit îngrijirile medicale impuse de bolile grave de care suferea acesta (a se vedea supra pct. 17 şi 18). Spitalizat tardiv, la 7 septembrie 2001, în spitalul penitenciar Dej „pentru supraveghere medicală şi tratament”, reclamantul a decedat în ziua următoare, în pofida îngrijirilor acordate de echipa spitalului.62. Având în vedere consideraţiile precedente şi ţinând seama de responsabilitatea care le revine autorităţilor penitenciare şi medicale, Curtea consideră că autorităţile Penitenciarului Aiud nu au reacţionat cu diligenţa necesară pentru a-i asigura reclamantului îngrijirile medicale adecvate, în pofida dosarului medical al acestuia, stării sale de sănătate şi simptomelor sale, precum şi a recomandărilor medicilor specialişti. În consecinţă, autorităţile în cauză şi-au încălcat grav obligaţia de a proteja sănătatea unei persoane private de libertate.63. Prin urmare, Curtea consideră că autorităţile naţionale nu au luat măsurile efective impuse de starea de sănătate a reclamantului (a se vedea, mutatis mutandis, Huylu, citată anterior, pct. 67). Aceasta concluzionează că modalitatea în care autorităţile penitenciare şi medicale din Aiud s-au ocupat de reclamant a încălcat obligaţia pozitivă care le revenea în temeiul articolului 2 din Convenţie.64. Prin urmare, a fost încălcat articolul 2 din Convenţie sub aspect material.

2. Cu privire la obligaţia procedurală de a desfăşura o anchetă efectivă

65. Guvernul susţine că autorităţile au desfăşurat din oficiu o anchetă efectivă pentru a permite să se stabilească circumstanţele decesului reclamantului şi să se identifice eventualele responsabilităţi ale persoanelor însărcinate cu supravegherea stării sale de sănătate. În această privinţă, Guvernul subliniază că, la 10 septembrie 2001, procurorul a dispus din oficiu o autopsie, care a fost realizată în aceeaşi zi, că nu era subordonat faţă de administraţia penitenciară şi că, pe baza raportului medico-legal, acesta a dispus încetarea urmăririi penale, considerând că decesul nu a fost cauzat de fapte de natură penală, ci de bolile de care suferea reclamantul. În plus, Guvernul subliniază că, în procesul-verbal din 27 februarie 2004, o comisie medicală a stabilit motivele decesului.66. Curtea reaminteşte că, în cazul în care o persoană a decedat în împrejurări care pot angaja răspunderea statului, articolul 2 impune acestuia obligaţia de a asigura, prin toate mijloacele de care dispune, o reacţie adecvată – judiciară sau de altă natură – astfel încât să se pună efectiv în aplicare cadrul legislativ şi administrativ stabilit în sensul protecţiei vieţii şi, după caz, să se reprime şi să se sancţioneze încălcările dreptului respectiv (a se vedea, mutatis mutandis, Paul şi

21

Page 22: Cauze Cedo

Audrey Edwards împotriva Regatului Unit, nr. 46477/99, pct. 54, CEDO 2002 II, şi Perk şi alţii împotriva Turciei, nr. 50739/99, pct. 54, 28 martie 2006). Cu privire la acest aspect, Curtea a enunţat deja că, deşi încălcarea dreptului la viaţă sau la integritatea fizică nu era intenţionată, obligaţia pozitivă de a institui un „sistem judiciar eficace” nu impunea în mod cert începerea urmăririi penale, în toate situaţiile, şi că o astfel de obligaţie putea fi îndeplinită în cazul în care persoanele în cauză aveau acces la căile de atac civile, administrative sau chiar disciplinare (Öneryıldız, nr. 48939/99, CEDO 2004-XII, pct. 91 şi 92).67. În speţă, Curtea observă că parchetul a deschis din oficiu şi cu diligenţă o anchetă pentru a examina cauzele imediate ale decesului reclamantului, dispunând realizarea unui raport medico-legal. Cu toate acestea, având în vedere cadrul foarte restrâns al acestei anchete, Curtea nu poate fi de acord cu Guvernul care susţine că ancheta era de natură să permită identificarea eventualelor responsabilităţi ale persoanelor însărcinate cu supravegherea stării de sănătate a reclamantului.68. Curtea subliniază că ancheta în cauză s-a limitat să constate că decesul reclamantului nu a survenit din cauze violente, că se datora bolilor de care suferea persoana în cauză şi că nu existau urme de violenţă pe corp. Procurorul însărcinat cu ancheta s-a limitat să observe tratamentul medical al persoanei în cauză la 7 şi 8 septembrie 2001, fără să se informeze cu privire la modul în care aceasta a fost tratată pe parcursul perioadei anterioare spitalizării sale şi cu privire la starea critică în care a fost adusă la spitalul din Dej, direct din celula sa. De asemenea, acesta nu a examinat dacă persoanele însărcinate cu supravegherea stării de sănătate a reclamantului în Penitenciarul Aiud erau eventual răspunzătoare pentru neglijenţă în exercitarea funcţiilor lor şi de nerespectare a obligaţiei de protecţie a vieţii persoanei respective.69. Curtea consideră că o asemenea anchetă nu poate fi calificată drept efectivă şi aprofundată: deoarece obiectul său era limitat la tratamentul asigurat în spitalul în care deţinutul muribund a fost dus, era posibil ca ancheta să nu identifice neglijenţa autorităţilor penitenciare care aveau obligaţia de a acorda persoanei în cauză, pe perioada anterioară decesului, îngrijiri medicale continue în scopul prevenirii unui deznodământ nefericit.70. Pe de altă parte, Curtea observă că, la 27 februarie 2004, o comisie medicală a redactat un proces-verbal în care concluziona, după ce a rezumat pe scurt evoluţia stării de sănătate a reclamantului, că atitudinea terapeutică a fost adecvată şi că decesul persoanei în cauză a survenit în urma unor complicaţii previzibile. O astfel de constatare – realizată după comunicarea cererii de către Curte şi la peste doi ani de la încheierea anchetei citate anterior – nu se potriveşte cu necesitatea de a desfăşura o anchetă efectivă şi rapidă şi, prin urmare, nu poate remedia deficienţele constatate anterior în cadrul anchetei.71. În consecinţă, Curtea concluzionează că autorităţile nu şi-au îndeplinit obligaţia de a desfăşura o anchetă efectivă care să permită identificarea eventualelor responsabilităţi ale persoanelor însărcinate cu supravegherea stării de sănătate a reclamantului şi acordarea îngrijirilor medicale adecvate, în scopul prevenirii unui deznodământ nefericit.72. Prin urmare, a fost încălcată, de asemenea, obligaţia procedurală prevăzută la articolul 2 din Convenţie.

22

Page 23: Cauze Cedo

73. Având în vedere concluziile precedente (a se vedea supra pct. 63-64 şi 71-72), Curtea consideră că nu este necesar să se examineze pe fond motivul întemeiat pe articolul 3 din Convenţie şi referitor la faptul că autorităţile nu au administrat reclamantului tratamentul medical adecvat (a se vedea, mutatis mutandis, Tarariyeva, citată anterior, pct. 105).

3. Cu privire la condiţiile de detenţie a reclamantului în Penitenciarul Aiud

74. Guvernul susţine că respectivele condiţii de detenţie a reclamantului în Penitenciarul Aiud au fost adecvate, astfel cum reiese din scrisoarea ANP din 11 octombrie 2004 (a se vedea supra pct. 26).75. Curtea reiterează că articolul 3 impune statului să se asigure că orice prizonier este deţinut în condiţii care sunt compatibile cu respectarea demnităţii umane, că modalităţile de executare a pedepsei nu supun persoana în cauză unei suferinţe sau unei încercări de o intensitate care să depăşească nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei şi că, ţinând seama de cerinţele practice din închisoare, sănătatea şi confortul prizonierului sunt asigurate în mod corespunzător [Kudła împotriva Poloniei (GC), nr. 30210/96, pct. 92-94, CEDO 2000-XI].76. Curtea observă că, în speţă, anumite aspecte ale condiţiilor de detenţie a reclamantului în Penitenciarul Aiud fac obiectul unei dispute între părţi. Cu toate acestea, Curtea consideră, chiar şi astfel, că este în măsură să facă o apreciere a cauzei bazându-se pe elementele pe care Guvernul nu le contestă.77. Astfel, aceasta subliniază că, potrivit informaţiilor oferite de Administraţia Naţională a Penitenciarelor, aproape pe întreaga durată a detenţiei sale în Penitenciarul Aiud, care era deja de aproximativ trei ani la momentul la care reclamantul a introdus cererea în faţa Curţii, acesta a trebuit să împartă o celulă de 7,60 mp cu alţi cinci deţinuţi, beneficiind astfel de un spaţiu de numai 1,25 mp, insuficient potrivit criteriilor stabilite de jurisprudenţa Curţii prin articolul 3 sau de CPT (a se vedea, printre altele, Khudoyorov împotriva Rusiei, nr. 6847/02, pct. 104 şi urm., 8 noiembrie 2005, şi Mikadze împotriva Rusiei, nr. 52697/99, pct. 116, 7 iunie 2007).78. Pe de altă parte, Curtea observă că, în celula respectivă, reclamantul era obligat să folosească o „toaletă neprotejată”; în absenţa altor precizări din partea Guvernului şi ţinând seama de dimensiunea celulei, acest lucru presupune că reclamantul trebuia să folosească toaleta în apropierea altor deţinuţi şi era prezent atunci când colegii săi de celulă o utilizau la rândul lor. Prin urmare, Curtea consideră că afirmaţiile reclamantului în această privinţă sunt justificate (a se vedea supra pct. 25-26). În plus, deşi constată cu satisfacţie îmbunătăţirile care au fost aduse, se pare, în acest domeniu în cadrul Penitenciarului Aiud după 2004 (a se vedea supra pct. 26), Curtea consideră că acest lucru nu schimbă cu nimic situaţia inacceptabilă pe care persoana în cauză a trebuit în mod evident să o suporte la momentul faptelor (a se vedea, mutatis mutandis, Kalachnikov împotriva Rusiei, nr. 47095/99, pct. 99, CEDO 2002-VI).79. În cele din urmă, Curtea nu poate, de asemenea, să considere că afirmaţiile reclamantului privind condiţiile de sănătate şi de igienă în vigoare la momentul faptelor nu sunt întemeiate, având în vedere că persoana în cauză a contractat râie în penitenciarul respectiv (a se vedea supra

23

Page 24: Cauze Cedo

pct. 15).80. În cele din urmă, Curtea admite că nimic nu indică în speţă că a existat cu adevărat intenţia de a-l umili sau de a-l înjosi pe reclamant. Cu toate acestea, absenţa unui asemenea scop nu poate exclude o constatare de încălcare a articolului 3. Curtea consideră că respectivele condiţii de detenţie descrise mai sus, pe care reclamantul a trebuit să le suporte timp de mai mulţi ani, l-au supus unei încercări de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei, i-au adus atingere demnităţii sale şi i-au inspirat sentimente de umilinţă şi de înjosire.81. Având în vedere cele ce preced, Curtea concluzionează că respectivele condiţii de detenţie şi efectele lor prejudiciabile referitoare, de asemenea, la starea de sănătate a reclamantului, combinate cu durata perioadei pe parcursul căreia acesta a fost deţinut în asemenea condiţii, trebuie analizate ca un tratament degradant.82. Prin urmare, a fost încălcat articolul 3 din Convenţie.

II. CU PRIVIRE LA PRETINSELE ÎNCĂLCĂRI ALE ARTICOLELOR 8 ŞI 34 DIN CONVENTIE

83. Reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului la respectarea corespondenţei şi a dreptului de a introduce o cerere individuală în faţa Curţii. În această privinţă, reclamantul s-a plâns că, în mai multe rânduri, administraţia Penitenciarului Aiud a refuzat să îi acorde hârtie, timbre şi plicuri pentru corespondenţa sa cu Curtea, în timp ce acesta nu avea nici un mijloc şi nici un ajutor şi era obligat să vândă altor deţinuţi o parte din hrana sa pentru a-şi putea cumpăra timbre. Pe de altă parte, reclamantul imputa administraţiei acestui penitenciar că a refuzat, de o manieră disuasivă, timp de aproximativ patru luni înainte de ianuarie 2000, să îi acorde fotocopii ale fişei de supraveghere medicală şi ale unora dintre deciziile din dosarul său penal sau să îi acorde posibilitatea de a le copia el însuşi de mână. În cele din urmă, acesta pretindea că un prim formular de cerere, pe care îl încredinţase administraţiei Penitenciarului Aiud la 14 februarie 2000, nu a fost niciodată transmis Curţii şi că el însuşi a fost transferat la Mărgineni atunci când s-a plâns conducerii penitenciarului cu privire la acest lucru. În această privinţă, reclamantul a invocat împreună articolele 8 şi 34 din Convenţie, redactate după cum urmează:

Articolul 8

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

24

Page 25: Cauze Cedo

Articolul 34

„Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau de orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de către una dintre înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în Convenţie sau în protocoalele sale. Înaltele părţi contractante se angajează să nu împiedice prin nici o măsură exerciţiul eficace al acestui drept.”

84. Guvernul respinge acest argument.

A. Cu privire la admisibilitate

85. Curtea observă că reclamantul denunţă trei fapte pe care le consideră contrare articolelor 8 şi 34 din Convenţie. Consideră oportun să fie examinat capătul de cerere privind obligaţia pozitivă a autorităţilor de a acorda unui reclamant minimul necesarul pentru corespondenţa sa cu Curtea în conformitate cu articolul 8 (Cotleţ împotriva României, nr. 38565/97, pct. 56 şi urm., 3 iunie 2003) şi celelalte două capete de cerere în conformitate cu articolul 34 teza a doua din Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Igors Dmitrijevs împotriva Letoniei, nr. 61638/00, 30 noiembrie 2006).86. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

1. Articolul 8 din Convenţie

87. Guvernul face trimitere la faptele descrise la pct. 34 şi 36 de mai sus şi consideră că nu a existat amestec în dreptul reclamantului la respectarea corespondenţei sale cu Curtea.88. Curtea reaminteşte că articolul 8 din Convenţie nu obligă statele să suporte cheltuielile de francare pentru toată corespondenţa deţinuţilor. Cu toate acestea, poate exista o problemă în cazul în care, în lipsa mijloacelor financiare, corespondenţa unui deţinut este grav împiedicată din acest motiv (Cotleţ, citată anterior, pct. 61).89. În speţă, Curtea observă că reclamantul pretindea că nu avea nici un mijloc sau ajutor şi că era obligat, în cadrul Penitenciarului Aiud, să vândă altor deţinuţi o parte din hrana sa pentru a-şi putea cumpăra timbrele necesare pentru corespondenţa sa cu Curtea. Contrar afirmaţiilor Guvernului, aceasta consideră că reiese din dosar că afirmaţiile respective sunt justificate. Curtea subliniază că reclamantul a informat în mod constant Curtea cu privire la acest subiect, cerându-i ajutorul (Cotleţ, citată anterior, pct. 60), şi că este evident că acesta nu beneficia de ajutor şi de resurse suficiente, având în vedere solda infimă de care dispunea în Penitenciarul Aiud (a se vedea supra pct. 29 in fine) şi statutul său de deţinut fără familie, bolnav şi inapt de muncă.90. Pe de altă parte, Curtea observă că, potrivit susţinerilor ANP, reclamantul a beneficiat de

25

Page 26: Cauze Cedo

hârtie şi de plicuri pentru scrisorile sale adresate Curţii, ceea ce nu este în mod evident suficient pentru exercitarea dreptului la corespondenţă (a se vedea supra pct. 34 şi Cotleţ, citată anterior, pct. 63). În ceea ce priveşte timbrele, Curtea nu poate trece peste faptul că, deşi s-a precizat iniţial că autorităţile nu mai deţin informaţiile prin care să se dovedească distribuirea timbrelor către reclamant, deoarece registrele privind cererile în acest sens ale deţinuţilor erau păstrate numai pe o perioadă de doi ani, Guvernul a prezentat ulterior documente care dovedeau aprobarea pe care au primit-o cererile persoanei în cauză pentru expedierea către Curte a corespondenţei sale (a se vedea supra pct. 34 şi 36). Or, este necesar să se observe că nici unul din aceste documente nu provine din Penitenciarul Aiud, cel împotriva căruia reclamantul şi-a formulat plângerea.91. De asemenea, având în vedere elementele aflate la dosar, dependenţa totală a persoanei în cauză faţă de autorităţile penitenciare cu privire la exercitarea dreptului său la corespondenţă, precum şi absenţa, la momentul faptelor, a unei legislaţii care să corespundă criteriilor de la articolul 8 ce dispun respectarea de către autorităţi a obligaţiilor lor pozitive în domeniu (a se vedea supra pct. 44), Curtea consideră că Guvernul nu a oferit o explicaţie valabilă pentru a contrazice afirmaţiile credibile ale reclamantului în această privinţă (a se vedea, mutatis mutandis, Cotleţ, citată anterior, pct. 62).92. Prin urmare, Curtea consideră că autorităţile Penitenciarului Aiud nu şi-au îndeplinit obligaţia pozitivă de a acorda reclamantului necesarul, în special timbre, pentru corespondenţa sa cu Curtea şi că, în consecinţă, a fost încălcat articolul 8 din Convenţie cu acest titlu.

2. Articolul 34 din Convenţie

93. Guvernul susţine că, în speţă, spre deosebire de cauzele Petra şi Cotleţ sus-menţionate, nu a fost încălcat dreptul reclamantului de a se adresa Curţii pentru a-şi susţine plângerile. În această privinţă, Guvernul afirmă că persoana în cauză a beneficiat de ceea ce era necesar pentru a scrie Curţii. Acesta contestă că reclamantul ar fi făcut greva foamei pentru a obţine documentele de care avea nevoie şi precizează că persoana în cauză nu s-a plâns niciodată conducerii Penitenciarului Aiud cu privire la acest subiect.94. Curtea reaminteşte că, pentru ca mecanismul cererii individuale stabilit la articolul 34 să fie eficace, este deosebit de important ca reclamanţii, declaraţi sau potenţiali, să aibă libertatea de a comunica cu Curtea, fără ca autorităţile să facă presiuni în vreun fel pentru ca aceştia să-şi retragă sau să-şi modifice cererile. Prin sintagma „presiuni” se înţelege nu numai constrângerea directă şi actele flagrante de intimidare a reclamanţilor declaraţi sau potenţiali, ci şi actele sau contactele indirecte şi rău intenţionate menite să îi descurajeze pe aceştia să se prevaleze de recursul oferit de Convenţie. Pentru a stabili dacă unele contacte dintre autorităţi şi un reclamant declarat sau potenţial constituie practici inacceptabile din punct de vedere al articolului 34, trebuie să se ţină seama de circumstanţele speciale ale cauzei. În acest scop, trebuie să se ia în considerare vulnerabilitatea reclamantului – închis într-un spaţiu determinat, având puţine contacte cu lumea exterioară şi supus în mod constant autorităţii administraţiei penitenciarului –

26

Page 27: Cauze Cedo

şi riscul ca aceste autorităţi să îl influenţeze (Cotleţ, citată anterior, pct. 69, şi Iambor împotriva României, nr. 64536/01, pct. 212, 24 iunie 2008).95. Contrar afirmaţiilor Guvernului, Curtea observă, în primul rând, că reclamantul s-a adresat efectiv conducerii Penitenciarului Aiud pentru a obţine copii după un număr limitat de acte, identificate precis, care îi erau necesare pentru a-şi susţine cererea în faţa Curţii (a se vedea supra pct. 29 şi 36), şi anume, în principal, decizii din dosarul său penal şi o fişă de supraveghere medicală care să confirme bolile de care suferea. Administraţia penitenciarului a condiţionat emiterea acestor copii de plata costurilor aferente, iar reclamantul, în lipsa resurselor necesare, le-a putut obţine numai în urma a numeroase demersuri, în ianuarie 2000, la aproximativ patru luni de la data formulării primei sale cereri. Curtea observă că, deşi contestă că persoana în cauză a făcut greva foamei pentru a obţine aceste copii, Guvernul nu a negat afirmaţiile reclamantului conform cărora – pe parcursul acestor patru luni – i s-a refuzat posibilitatea de a copia aceste documente de mână, sub pretextul caracterului confidenţial al acestora, şi s-au făcut încercări de a-l descuraja pe acesta să îşi reitereze cererile pentru a nu risca un eventual transfer într-o secţie cu regim restrictiv (a se vedea supra pct. 29 şi 30; a contrario, Kornakovs împotriva Letoniei, nr. 61005/00, pct. 173, 15 iunie 2006).96. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu regulamentul de organizare şi funcţionare al Curţii, toate cererile formulate în temeiul articolului 34 din Convenţie trebuie însoţite de „copii de pe toate documentele pertinente, în special de pe hotărâri judecătoreşti sau de altă natură, privitoare la obiectul cererii” [articolul 47 § 1 lit. (h)] ; în caz contrar, cererea „nu poate fi examinată de Curte” (articolul 47 § 2). Examinarea cererii de către Curte poate fi grav afectată în cazul în care, din lipsă de mijloace, un reclamant deţinut nu este în măsură să furnizeze copiile sus-menţionate (Kornakovs, citată anterior, pct. 172). În speţă, Curtea observă că, informate chiar de reclamant, autorităţile nu puteau ignora consecinţele pe care le avea asupra persoanei în cauză neexpedierea către Curte a documentelor identificate precis care trebuiau să îi susţină cererea. Curtea subliniază că nu a fost oferită nici o justificare de către Guvern pentru refuzul administraţiei Penitenciarului Aiud, pe parcursul perioadei citate anterior, deşi lipsa resurselor financiare ale reclamantului era bine cunoscută de către aceste autorităţi (a se vedea, mutatis mutandis, Iambor, citată anterior, pct. 216).97. Pe de altă parte, Curtea observă că Guvernul nu a precizat care erau „datele încă disponibile” în Penitenciarul Aiud din care reieşea – în absenţa raportului redactat la momentul faptelor – că transferul persoanei în cauză din Penitenciarul Aiud, în ziua următoare plângerii sale privind incidentul referitor la dispariţia pretinsă a primului formular de cerere, a fost hotărât pentru a împiedica „influenţa negativă a reclamantului asupra celorlalţi deţinuţi” (a se vedea supra pct. 35; a contrario, mutatis mutandis, Polechtchouk împotriva Rusiei, nr. 60776/00, pct. 32, 7 octombrie 2004). În cele din urmă, Curtea subliniază că Guvernul nu a contestat afirmaţiile reclamantului din ultima sa scrisoare adresată Curţii, conform cărora, la întoarcerea sa în Penitenciarul Aiud în martie 2001, directorul V. l-a interogat referitor la intenţiile sale cu privire la cerere şi i-a spus că demersul său era inutil, că nu va mai beneficia de ajutor pentru a-şi continua corespondenţa cu Curtea şi că „se va ocupa de el”; prin urmare, trebuie să se accepte

27

Page 28: Cauze Cedo

caracterul veridic al afirmaţiilor reclamantului.98. Ţinând seama de situaţia de vulnerabilitate şi de dependenţă deosebită faţă de autorităţile penitenciare în care se afla reclamantul – deţinut fără familie, grav bolnav şi fără legături cu lumea exterioară –, asemenea afirmaţii din partea administraţiei (a se vedea supra pct. 95 in fine şi 97 in fine), împreună cu omisiunea şi întârzierea nejustificate în furnizarea către reclamant a necesarului pentru corespondenţa sa cu Curtea şi documentele precis identificate, solicitate de către aceasta din urmă, pentru ca reclamantul să-şi susţină cererea, reprezintă acte suficient de disuasive pentru a constitui o încălcare a cerinţei conţinute la articolul 34 teza a doua din Convenţie.99. Prin urmare, a fost încălcat articolul 34 din Convenţie.

III. CU PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI

100. În cele din urmă, reclamantul se plânge de violenţele la care a fost supus atunci când a fost reţinut la 22 iulie 1994, de nelegalitatea arestării sale, de absenţa unei căi de atac efective pentru pronunţarea cu privire la legalitatea detenţiei sale şi de lipsa despăgubirilor cu acest titlu. Pe de altă parte, el reclamă inechitatea procedurii penale iniţiate împotriva sa şi nerespectarea principiului prezumţiei de nevinovăţie, refuzul procurorului general de a introduce o acţiune în anulare împotriva hotărârii din 25 ianuarie 1996 a Curţii Supreme de Justiţie şi absenţa unei căi de atac efective cu privire la plângerea penală din 19 februarie 2001. În această privinţă, reclamantul invocă articolul 3, articolul 5 § 1, articolele 4 şi 5, articolul 6 § 1 şi 2, precum şi articolul 13 coroborat cu articolele 6 şi 8 din Convenţie.101. Ţinând seama de toate elementele de care dispune şi în măsura în care este competentă pentru a i se aduce la cunoştinţă susţinerile formulate, Curtea nu a constatat nici o încălcare aparentă a drepturilor şi libertăţilor garantate prin articolele Conventiei.Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul articolului 35 § 3 şi 4 din Convenţie.

IV. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENTIE

102. Articolul 41 din Convenţie prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Conventiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

103. Având în vedere că reclamantul a decedat în cursul procedurii şi că nu are familie, iar examinarea cererii sale a fost continuată în temeiul articolului 37 § 1 in fine din Convenţie (a se vedea supra pct. 5), Curtea concluzionează că nu este necesar să se acorde o reparaţie echitabilă.

28

Page 29: Cauze Cedo

PENTRU ACESTE MOTIVE,În unanimitate,CURTEA,

1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe articolele 2, 3, 8 şi 34 din Convenţie privind acordarea îngrijirilor medicale necesare, condiţiile de detenţie, precum şi dreptul la respectarea corespondenţei şi la cererea individuală în cadrul Penitenciarului Aiud, şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;

2. Hotărăşte că a fost încălcat articolul 2 din Convenţie sub aspect material, în ceea ce priveşte obligaţia pozitivă care le revine autorităţilor de a proteja viaţa reclamantului prin administrarea îngrijirilor medicale necesare;

3. Hotărăşte că a fost încălcat articolul 2 din Convenţie sub aspect procedural, în ceea ce priveşte obligaţia statului pârât de a desfăşura o anchetă efectivă;

4. Hotărăşte că nu este necesar să se examineze capătul de cerere întemeiat pe articolul 3 din Convenţie referitor la faptul că autorităţile nu i-au acordat asistenţă medicală adecvată;

5. Hotărăşte că a fost încălcat articolul 3 din Convenţie în ceea ce priveşte condiţiile de detenţie a reclamantului în Penitenciarul Aiud;

6. Hotărăşte că a fost încălcat articolul 8 din Convenţie în ceea ce priveşte refuzul administraţiei Penitenciarului Aiud de a-i acorda reclamantului necesarul pentru corespondenţa sa cu Curtea;

7. Hotărăşte că a fost încălcat articolul 34 din Convenţie.

3) Trufin c. Romaniei - Deces. Victima lovituri repetate cu obiecte contondente. Ancheta ineficace

CAUZA TRUFIN ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

(Cererea nr. 3990/04)

Hotărâre

Strasbourg

20 octombrie 2009

29

Page 30: Cauze Cedo

 

Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.

 

În cauza Trufin împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, Ann Power,judecători, şi Santiago QuesadaSantiago Quesada,grefier de secţie,

 

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 29 septembrie 2009,

pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

 

PROCEDURA

 

1. La originea cauzei se află cererea nr. 3990/04 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, doamna Tatiana Ligia Trufin („reclamanta”),a sesizat Curtea la 7 octombrie 2003 în temeiul art. 34din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).

2. Reclamanta, care a beneficiat de asistenţă judiciară, este reprezentată de Ionel Olteanu,avocat în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”)este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. Reclamanta denunţă absenţa unei anchete efective cu privire la decesul fratelui său în condiţii suspecte.

4. La 4 decembrie 2006, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului capătul de cerere întemeiat pe aspectul procedural al art. 2. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.

 

ÎN FAPT

30

Page 31: Cauze Cedo

 

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

 

5. Reclamanta s-a născut în 1938 şi locuieşte în Botoşani.

6. La 22 mai 1992, la ora cinci dimineaţa, C.T., fratele reclamantei, în vârstă de 66 de ani, a fost găsit în stare de inconştienţă la periferia oraşului Botoşani.

 Pete de sânge şi portmoneul său pătat de sânge au fost găsite lângă victimă. Acesta a fost transportat la spital două ore mai târziu. Primul raport medical întocmit de laboratorul de medicină legală Botoşani la data spitalizării sale a constatat că era în stare de comă provocată de un traumatism cranian şi că prezenta multiple echimoze la faţă şi la umăr. Conform aceluiaşi raport, leziunile puteau fi cauzate de lovituri repetate cu obiecte contondente care au dus la căderea victimei. La 26 mai 1992, acest raport a fost trimis Inspectoratului Judeţean de Poliţie Botoşani.7. La 22 mai 1992, poliţia municipală a efectuat cercetări la locul unde a fost găsit C.T. Au fost făcute fotografii, iar doi martori, care l-au găsit pe C.T., au fost interogaţi. Procesul-verbal întocmit cu această ocazie a arătat că locul era acoperit cu iarbă şi că au fost găsite pete de sânge pe iarbă în locuri diferite.

8. La 29 mai 1992, C.T. a decedat şi a început urmărirea penală.

9. În raportul de autopsie din 25 august 1992, medicii de la laboratorul de medicină legală Botoşani au estimat că victima a căzut probabil pierzându-şi echilibrul, dar fără a exclude posibilitatea unei agresiuni, „în condiţii care urmează a fi stabilite în cadrul unei urmăriri penale”. Acelaşi raport descrie incidentele anterioare privind viaţa victimei: se pare că în urma consumării unei cantităţi reduse de alcool, în repetate rânduri, C.T. a fost afectat de amnezie, uitând drumul către casă. În baza acestor informaţii, raportul explica că, având în vedere aceste incidente anterioare, era foarte probabil ca C.T. să fi căzut pierzându-şi echilibrul şi ca leziunile constatate să fi fost provocate de cădere. Raportul preciza că nivelul de alcoolemie al victimei în ziua incidentului era zero. Conform reclamantei, aceasta a avut acces la respectivul raport abia în 2000.

10. La 21 septembrie 1992, Poliţia Botoşani a întocmit un raport propunând încetarea urmăririi penale. La 13 februarie 1993, Parchetul General a respins propunerea de încetare a urmăririi penale.  S-a dispus reînceperea urmăririi penale sub direcţia Parchetului Botoşani.

11. La 28 aprilie 1993, Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoşani a pronunţatîncetarea urmăririi penale.Reclamanta a fost informată despre această decizie la 11 aprilie 1995, fără alte detalii referitoare la motivele sale. Această decizie a fost confirmată, în urma plângerii reclamantei, de către parchetele superioare ierarhic. Cu toate acestea, prin decizia din 19 aprilie 1996, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava a admis plângerea sa şi a infirmat ordonanţa de încetare a

31

Page 32: Cauze Cedo

urmăririi penale din 28 aprilie 1993, dispunând continuarea urmăririi penale. Acesta şi-a asumat şi supravegherea urmăririi penale. Reclamanta a primit notificarea acestei decizii în aceeaşi zi.

12. La 24 iulie 1996, o nouă anchetă la faţa locului a fost condusă de procurorul de pe lângă Curtea de Apel Suceava în prezenţa celor doi martori care l-au găsit pe C.T.

13. La 23 august 1996, la cererea reclamantei, victima a fost exhumată pentru un nou examen medico-legal. Noul raport medical, întocmit la 22 noiembrie 1996 de laboratorul extern de medicină legală a concluzionat că decesul a fost cauzat de lovituri de pumni şi picioare, cărora C.T. le-a fost victimă. Acesta a exclus ipoteza iniţială conform căreia leziunile au fost cauzate doar de căderea victimei. Conform Guvernului, concluziile acestui raport au fost aprobate la 23 ianuarie 1997 de Institutul de Medicină Legală „Mina Minovici”, dată la care şi raportul a fost trimis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava.

14. Prin urmare, urmărirea penală a reînceput sub acuzaţia de omor, infracţiune pedepsită de art. 174 C. pen. Apoi, dosarul a fost transferat Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoşani pentru supervizarea anchetei Inspectoratului Judeţean de Poliţie Botoşani.Reclamanta a fost informată cu privire la acest lucru la 24 martie 1997.

15. Conform Guvernului, în perioada 26 august 1996 şi 12 noiembrie 1997, s-au efectuat următoarele investigaţii: expertiză criminalistică a hainelor victimei (haine furnizate procurorului de către reclamantă), analize histopatologice, raport de expertiză privind părul victimei. Nu s-a oferit nicio informaţie privind concluziile acestor investigaţii.

16. Reclamanta a insistat pe lângă parchetul de pe lângă tribunal şi de pe lângă cele superioare ierarhic pentru soluţionarea urmăririi penale. De asemenea, aceasta s-a plâns la poliţie şi Institutul de Medicină Legală „Mina Minovici” din Bucureşti de medicii legişti care au efectuat prima expertiză după decesul fratelui său. În scrisoarea din 21 ianuarie 1998, inspectoratul judeţean de poliţie i-a răspuns reclamantei precizând în special că „concluziile probabile” ale primului medic legist au condus ancheta „pe o pistă falsă”. La 3 noiembrie 1999, directorul Institutului de Medicină Legală „Mina Minovici” din Bucureşti i-a adresat o scrisoarea în care declara că, dacă fractura nu a fost semnalată în urma primei autopsii, aceasta înseamnă că medicul nu a observat-o. El adăuga că acest lucru era posibil, dar „inadmisibil din punct de vedere profesional”. Totuşi, nu s-a luat nicio măsură împotriva respectivilor medici.

17. La 18 noiembrie 1998 şi 6 martie 2003, inspectoratul judeţean de poliţie a informat-o pe reclamantă prin scrisori cu un conţinut asemănător că medicul care a întocmit raportul medical din 25 august 1992 a fost interogat şi a declarat că nu a observat vreun traumatism cranian în timpul autopsiei. În plus, radiografia craniană efectuată nu indica vreo factură; aceleaşi scrisori indicau că circumstanţele în care radiografiile şi registrul care menţiona efectuarea lor au dispărut nu au putut fi stabilite şi că, în orice caz, astfel de dispariţii au avut loc cu alte ocazii. Aceste scrisori o informau pe reclamantă că, în urma investigaţiilor efectuate, nu a fost identificat niciun indiciu referitor la o eventuală implicare în agresiunea împotriva victimei a celor două persoane indicate ca suspecte.

32

Page 33: Cauze Cedo

18. Prin scrisorile din 26 august 1999 şi 30 decembrie 2001, reclamanta a fost informată de inspectoratul general de poliţie că nu au fost înregistrate progrese în identificarea autorilor infracţiunii. Nu i-a fost comunicată nicio informaţie privind investigaţiile desfăşurate între timp.

19. Prin scrisorile din 19 mai 2000 şi 21 februarie 2002, inspectoratul judeţean de poliţie a refuzat cererea reclamantei de a obţine fotocopii ale anumitor documente din dosarul anchetei penale, precizând că acestea erau acte procedurale şi nu puteau fi făcute publice, ancheta nefiind finalizată.

20. Conform Guvernului, la 25 aprilie 2003, în urma numeroaselor plângeri ale reclamantei, inspectoratul general de poliţie a cerut Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie transferul dosarului către Direcţia Poliţiei Judiciare. La 7 mai 2003, reclamanta a fost informată că ancheta în această cauză era supervizată de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie dar că, în ciuda eforturilor poliţiei, autorii nu au fost încă identificaţi.

21. La 5 iunie 2003, tot conform Guvernului, o nouă expertiză medico-legală a fost efectuată de Institutul de Medicină Legală „Mina Minovici”, care a confirmat că leziunile lui C.T. puteau fi cauzate de lovituri cu obiecte contondente, în urma cărora victima a căzut. Guvernul nu a prezentat o copie a acestei expertize.

22. La 18 mai 2004, reclamanta a primit o scrisoare prin care Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (fosta Curte Supremă de Justiţie) o informa că, la 26 noiembrie 2003, infracţiunea a fost recalificată în loviri şi alte violenţe şi că, în speţă intervenind prescripţia specială,  dosarul a fost clasat.

 

II. DREPTUL

 

23. Esenţialul dispoziţiilor relevante din Codul penal care reglementau infracţiuni contra vieţii este descris în hotărârea Pantea împotriva României, nr. 33343/96, pct. 154, CEDO 2003-VI (fragmente).

24. Dispoziţiile relevante din Codul penal privind prescripţia specială sunt formulate după cum urmează:

 

Art. 122 Prescripţia răspunderii penale

Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt:

33

Page 34: Cauze Cedo

a) 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani;

b) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 15 ani;

c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani;

d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani;

e) 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an sau amenda.

Termenele arătate în prezentul articol se socotesc de la data săvârşirii infracţiunii […]”

 

ÎN DREPT

 

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 2 DIN CONVENŢIE

 

A. Cu privire la obiectul litigiului

 

25. Invocând art. 2 şi 3 din Convenţie, reclamanta consideră că decesul fratelui său a fost cauzat de actele de tortură la care a fost supus în noaptea de 21 spre 22 mai 1992 şi că autorităţile naţionale nu au desfăşurat o anchetă rapidă şi eficientă pentru identificarea autorilor agresiunilor care au dus la decesul fratelui său.

Curtea consideră că, în circumstanţele speţei, această plângere impune o examinare la faţa locului doar în baza art. 2 din Convenţie, formulat după cum urmează:

 

„1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. [...]”

 

34

Page 35: Cauze Cedo

B. Cu privire la admisibilitate

 

26. Curtea evidenţiază că Guvernul nu a invocat o excepţie preliminară în baza incompatibilităţii ratione temporis a cererii. Totuşi, ea trebuie să examineze din oficiu competenţa sa cu privire la acest subiect.

27. De asemenea, Curtea reaminteşte că, în ceea ce priveşte cererile introduse împotriva României, competenţa sa ratione temporis debutează la 20 iunie 1994, dată la care a dobândit efect recunoaşterea, de către acest stat, a recursului individual (Vasilescu împotriva României, 22 mai 1998, pct. 49, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-III).

28. În consecinţă, în ceea ce priveşte cererile introduse împotriva statului pârât, Curtea nu are competenţă pentru a cunoaşte plângerile care includ alegaţii de încălcare a acestui drept întemeiate pe fapte petrecute înainte de data critică menţionată anterior.

29. În speţă, reclamanta se plânge de două fapte distincte, deşi legate: pe de o parte de agresiunea care a dus la decesul fratelui său, şi, pe de altă parte, de ineficienţa procedurii desfăşurate în speţă.

30. În ceea ce priveşte agresiunile care au dus la moartea lui C.T., faptele au avut loc la 22 mai 1992, adică înainte de 20 iunie 1994, dată la care a dobândit efect recunoaşterea de către România a dreptului de recurs individual. Prin urmare, Curtea nu poate decât să se declare necompetentă ratione temporis pentru a examina această parte a plângerii.

31. În ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe aspectul procedural al art. 2, Curtea reaminteşte principiile impuse de hotărârea Šilih împotriva Sloveniei [(GC), nr. 71463/01, pct. 159-163, 9 aprilie 2009], conform cărora obligaţia procedurală inclusă la art. 2 de a desfăşura o anchetă efectivă a devenit o obligaţie distinctă şi independentă. Deşi efectuează acţiuni care vizează aspectele materiale ale art. 2, aceasta poate genera o constatare a unei „ingerinţe” diferite şi independente, în sensul hotărârii Blečić împotriva Croaţiei [(GC), nr. 59532/00, pct. 88, CEDO 2006-III]. În această măsură, ea poate fi considerată o obligaţie detaşabilă care rezultă din art. 2 şi care îi poate fi impusă statului, chiar dacă decesul a survenit înainte de data intrării în vigoare a Convenţiei pentru stat.

Cu toate acestea, ţinând seama de principiul securităţii juridice, competenţa temporală a Curţii de a verifica respectarea obligaţiei procedurale care decurge de la art. 2 referitoare la un deces anterior datei critice nu este lipsită de limite.

În primul rând, în cazul unui deces survenit înainte de data critică, doar actele şi/sau omisiunile de natură procedurală ulterioare acestei date pot ţine de competenţa temporală a Curţii. În al doilea rând, pentru ca obligaţiile procedurale impuse de art. 2 să devină aplicabile, trebuie să existe o legătură veritabilă între deces şi intrarea în vigoare a Convenţiei pentru statul pârât. Astfel, trebuie să se stabilească că o parte importantă a măsurilor procedurale impuse de această

35

Page 36: Cauze Cedo

dispoziţie – precum o anchetă efectivă cu privire la decesul persoanei respective – au fost sau trebuiau puse în aplicare după data critică. Totuşi, Curtea nu exclude ca, în anumite circumstanţe, această legătură să se poată baza pe necesitatea verificării faptului că garanţiile oferite de Convenţie şi valorile pe care se bazează sunt protejate în mod real şi efectiv (Šilih, citată anterior, pct. 162 şi 163).

32. Aplicând circumstanţelor speţei principiile enunţate mai sus, Curtea evidenţiază că, dacă decesul fratelui reclamantei s-a produs cu doi ani înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei pentru România, ancheta penală a continuat până în noiembrie 2003, deci mult după data la care recunoaşterea de către România a dreptului de recurs individual a dobândit efect.

33. Curtea observă că capătul de cerere procedural al reclamantei vizează, în mod esenţial, ancheta penală desfăşurată după ce autorităţile naţionale au stabilit caracterul violent şi neaccidental al morţii lui C.T., adică la 19 aprilie 1996 şi că obiectul acestei anchete era tocmai de a stabili circumstanţele decesului şi de a identifica eventualii vinovaţi pentru a stabili întreaga răspundere.

34. Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea consideră că are competenţa ratione temporis pentru a examina alegaţia de încălcare a art. 2 din punct de vedere procedural. Prin urmare, aceasta urmează a se limita la a stabili dacă faptele survenite după intrarea în vigoare a Convenţiei pentru România evidenţiază o încălcare a acestei dispoziţii (Silih, citată anterior, pct. 167).

35. Observând că, pe de altă parte, această parte a capătului de cerere nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, ea trebuie declarată admisibilă.

 

C. Cu privire la fond

 

1. Argumentele părţilor

 

36. Guvernul consideră că ancheta desfăşurată în speţă îndeplineşte condiţiile de eficienţă şi obiectivitate impuse şi că, prin urmare, autorităţile române au îndeplinit obligaţia procedurală care le revine în temeiul art. 2 din Convenţie.

37. În această privinţă, el invocă faptul că, imediat după accident, poliţia municipală a efectuat cercetări la faţa locului, făcând fotografii. Apoi, acesta enumeră diferitele acte procedurale efectuate până la clasarea dosarului în 2003. În plus, Guvernul menţionează şi faptul că, în perioada cuprinsă între 22 mai 1992 şi 9 februarie 2002, au fost înregistrate aproximativ 50 de

36

Page 37: Cauze Cedo

declaraţii ale martorilor, dintre care 30 între 1997 şi 2000. În plus, acesta consideră că participarea reclamantei la procedură a fost asigurată pe întreaga durată a anchetei.

38. Curtea evidenţiază că Guvernul nu a prezentat documente care să rezulte din aceste acte procedurale, nici nu a furnizat detalii privind identitatea şi rolul martorilor interogaţi în cadrul anchetei.

39. Reclamanta subliniază durata de peste zece ani a anchetei care a fost clasată în urma reîncadrării juridice a faptelor şi intervenţia prescripţiei. Ea evidenţiază concluziile foarte diferite ale rapoartelor medicale privind autopsia fratelui său şi lipsa de explicaţii convingătoare cu privire la motivele unei astfel de diferenţe. În plus, ea consideră că ancheta a fost superficială şi că a avansat doar în urma cererilor şi plângerilor sale repetate. În plus, rezultatul anchetei clasate în urma reîncadrării juridice nu este convingător şi evidenţiază o apreciere arbitrară a faptelor. Faptul că nu a avut acces la documente esenţiale de la dosar sau că acest acces i-a fost acordat doar cu o întârziere semnificativă, precum şi faptul că nu a fost informată decât în urma cererilor sale insistente şi cu o întârziere a rezultatelor anchetei reprezintă un motiv în plus care îi confirmă dubiile cu privire la eficienţa anchetei. Reclamanta consideră că Guvernul nu a furnizat nicio explicaţie rezonabilă cu privire la durata excesivă a anchetei şi rezultatul său puţin convingător.

 

2. Motivarea Curţii

 

a) Principii care decurg din jurisprudenţa Curţii

 

40. Curtea reaminteşte că obligaţia de a proteja dreptul la viaţă pe care îl impune art. 2, coroborată cu datoria generală care îi revine statului în temeiul art. 1 din Convenţie de „a recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia [sa], drepturile şi libertăţile definite [...] [în] Convenţie”, presupune şi impune desfăşurarea unei forme de anchetă oficială efectivă atunci când recurgerea la forţă a dus la moartea unei persoane (a se vedea, mutatis mutandis, McCann şi alţii împotriva Regatului Unit, 27 septembrie 1995, pct. 161, seria A nr. 324, şi Kaya împotriva Turciei, 19 februarie 1998, pct. 105, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-I).  O astfel de anchetă trebuie să aibă loc de fiecare dată când o persoană decedează în urma recurgerii la forţă, fie că autorii pretinşi sunt agenţi ai statului sau terţi [Tahsin Acar împotriva Turciei (GC), nr. 26307/95, pct. 220, CEDO 2004-III]. Investigaţiile trebuie să fie, în special, aprofundate, imparţiale şi atente [McCann şi alţii, citată anterior, pct. 161-163, şi Çakıcıîmpotriva Turciei(GC), nr. 23657/94, pct. 86, CEDO 1999-IV].

41. Totuşi, indiferent de modalităţile de anchetă, autorităţile trebuie să acţioneze din oficiu, imediat ce situaţia le este adusă la cunoştinţă. Acestea nu pot lăsa la latitudinea apropiaţilor

37

Page 38: Cauze Cedo

defunctului iniţiativa de a depune o plângere formală sau de a-şi asuma răspunderea unei proceduri de anchetă [a se vedea, de exemplu, hotărârea Ýlhan împotriva Turciei (GC), nr. 22277/93, pct. 63, CEDO 2000-VII].

42. De asemenea, ancheta desfăşurată trebuie să fie efectivă. Aceasta presupune ca ea să fie adecvată, adică să permită să conducă la identificarea şi, eventual, pedepsirea responsabililor [Ramsahai şi alţii împotriva Ţărilor de Jos (GC), nr. 52391/99, pct. 324, CEDO 2007-..]. Este vorba aici de o obligaţie care vizează nu rezultatul, ci mijloacele. Autorităţile trebuie să fi luat măsurile rezonabile de care dispuneau pentru a obţine probe referitoare la faptele în cauză, inclusiv, printre altele, mărturii ale martorilor oculari, expertize şi, dacă este cazul, o autopsie care să ofere o prezentare completă şi precisă a rănilor şi o analiză obiectivă a constatărilor clinice, în special a cauzei decesului [Tanrıkulu(GC), nr. 23763/94, pct. 101-110, CEDO 1999-IV, şi Salman împotriva Turciei (GC), nr. 21986/93, pct. 106, CEDO 2000-VII].

43. Natura şi gradul examinării care răspund criteriului minim de eficienţă a anchetei depind de circumstanţele speţei. Acestea sunt apreciate pe baza tuturor faptelor relevante şi în funcţie de realităţile practice ale anchetei. Nu este posibilă reducerea varietăţii de situaţii care se pot produce la o simplă listă de anchete sau la alte criterii simplificate (Kaya, citată anterior, pct. 89-91, Güleç împotriva Turciei, 27 iulie 1998, pct. 79-81, Culegere 1998-IV, Velikova împotriva Bulgariei, nr. 41488/98, pct. 80, CEDO 2000-VI, şi Buldan împotriva Turciei, nr. 28298/95, pct. 83, 20 aprilie 2004).

44. În acest context, o cerinţă de celeritate şi diligenţă rezonabilă este implicită. Trebuie să se admită că pot exista obstacole sau dificultăţi care împiedică evoluţia anchetei într-o situaţie specială. Totuşi, un răspuns rapid din partea autorităţilor, atunci când este vorba de anchetarea folosirii forţei letale, poate fi în general considerat drept esenţial pentru a păstra încrederea publicului în respectarea principiului legalităţii şi pentru a evita orice aparenţă de complicitate sau de toleranţă faţă de actele ilegale (McKerr împotriva Regatului Unit, nr. 28883/95, pct. 114, CEDO 2001-III).

45. Din aceleaşi motive, publicul trebuie să aibă dreptul de a verifica în mod suficient ancheta sau concluziile sale, astfel încât să poată fi contestată răspunderea atât în practică, cât şi în teorie. Gradul impus de control public poate varia de la o situaţie la alta. Totuşi, în toate cazurile, apropiaţii victimei trebuie asociaţi procedurii în măsura în care este necesar pentru protecţia intereselor lor legitime (Güleç, citată anterior, pct. 82, şi McKerr, citată anterior, pct. 148).

46. De asemenea, Curtea reaminteşte că faptul de a nu prezenta niciun motiv pentru o decizie de clasare fără răspuns în cadrul unei cauze controversate poate în sine să nu favorizeze încrederea publicului şi poate priva familia victimei de un acces la informaţii  cu privire la o chestiune crucială pentru ea şi de a împiedica orice contestare a deciziei în faţa instanţei (Finucane,citată anterior, pct. 82).

 

b) Aplicarea acestor principii generale în speţă

38

Page 39: Cauze Cedo

 

47. Curtea observă că, în speţă, procedura a durat unsprezece ani şi şase luni, dintre care mai mult de nouă ani după intrarea în vigoare a Convenţiei pentru România.

48. În ceea ce priveşte caracterul adecvat al anchetei, Curtea observă anumite insuficienţe şi lacune. Astfel, încetarea urmăririi penale pronunţată la 28 aprilie 1993 nu ţinea seama de observaţiile medicale iniţiale conform cărora C.T. a fost victima unor lovituri cu obiecte contondente. Nu s-a acordat importanţă nici constatării faptului că terenul unde a fost găsită victima era acoperit de iarbă şi că, prin urmare, o simplă cădere cu greu ar fi putut cauza toate leziunile constatate pe corpul său. În plus, rezultatul autopsiei iniţiale făcute la 25 august 1992 nu a evidenţiat nicio fractură craniană, în timp ce noul raport redactat la 22 noiembrie 1996 menţiona existenţa unei astfel de fracturi. Or, o astfel de leziune nu trebuia să nu fie observată de un medic legist. Deşi faptele menţionate mai sus au avut loc înainte de data intrării în vigoare a Convenţiei pentru România, Curtea consideră că, în speţă, este vorba de elemente care, în mod cert, au avut o influenţă asupra rezultatului procedurii penale şi de care, prin urmare, trebuie să se ţină seama.

49. Apoi, Curtea constată evidentul ritm lent de desfăşurare a anchetei privind decesul lui C.T., chiar după ce autorităţile au stabilit că moartea sa a fost violentă şi că era vorba de infracţiunea de omor. În primul rând, durata globală a anchetei reprezintă un termen nerezonabil în sine. În plus, Curtea observă că, dacă decizia procurorului de continuare a anchetei datează din 19 aprilie 1996, aceasta s-a întâmplat abia la trei luni de la efectuarea unei noi anchete la faţa locului, în timp ce un nou examen medico-legal a avut loc patru luni mai târziu. În plus, dacă victima a fost exhumată la 23 august 1996, rezultatele acestui nou raport medical au fost comunicate parchetului responsabil cu cauza abia la 23 ianuarie 1997, adică cu o întârziere de cinci luni. În plus, începând cu 12 noiembrie 1997, nicio acţiune procedurală efectivă nu pare să fi fost efectuată în cadrul anchetei privind uciderea lui C.T., cu excepţia răspunsurilor autorităţilor la diferitele plângeri formulate de reclamantă.

50. În ceea ce priveşte măsurile luate de autorităţi pentru a clarifica circumstanţele acestui deces, Curtea ia act de faptul că acestea s-au limitat la cercetări la faţa locului şi examene medicale, care, conform Curţii au ajuns la rezultate foarte diferite. Toate aceste acţiuni par să fi fost efectuate doar în urma plângerilor şi cererilor repetate ale reclamantei, fără ca autorităţile să aibă, ele însele, iniţiativa desfăşurării unei anchete efective. Guvernul nu a oferit detalii despre măsurile adoptate pentru a identifica autorii infracţiunii şi pentru a clarifica motivele neconcordanţelor dintre diferitele rapoarte medicale. Precizările Guvernului privind numărul martorilor interogaţi în cursul anchetei nu sunt susţinute de documente justificative şi, în lipsa unui minim de indicii privind identitatea acestor martori şi relevanţa mărturiilor lor pentru anchetă, Curtea consideră că este dificil să se concluzioneze că, în speţă, ancheta a îndeplinit criteriile de eficienţă impuse de art. 2 din Convenţie.

51. În ceea ce priveşte asocierea reclamantei la procedură, Curtea reaminteşte că divulgarea sau publicarea unor rapoarte ale poliţiei şi elemente privind anchetele pot pune probleme sensibile şi pot prezenta riscul unor consecinţe prejudiciabile pentru persoane particulare sau pentru alte

39

Page 40: Cauze Cedo

anchete. Prin urmare, nu putem considera ca o cerinţă care rezultă în mod automat de la art. 2 că apropiaţii unei victime pot avea acces la anchetă pe durata desfăşurării acesteia. Accesul necesar al publicului sau apropiaţilor victimei poate fi acordat la alte stadii ale procedurilor disponibile (a se vedea, printre alţii, McKerr,citată anterior, pct. 129). În plus, Curtea consideră că art. 2 nu le impune autorităţilor de anchetă obligaţia de răspunde oricărei cereri de investigare ce poate fi formulată de un apropiat al victimei în cursul anchetei (Ramsahai, citată anterior,pct. 348).

52. În speţă, Curtea observă că reclamantei i s-a refuzat de două ori accesul la anumite documente din dosarul de anchetă (supra, pct. 19) cu o motivare sumară conform cărei ancheta era în continuare pendinte. În plus, astfel cum subliniază reclamanta, fără a fi contrazisă de Guvern, primul raport de autopsie i-a fost pus la dispoziţie abia în 2000, adică la opt ani de la decesul fratelui său (supra, pct. 9). De asemenea, Curtea ia act de faptul că decizii importante luate în cursul procedurii de anchetă i-au fost comunicate cu o întârziere considerabilă şi în urma cererilor sale repetate. De exemplu, prima decizie de încetare a urmăririi penale din 28 aprilie 1993, despre care reclamanta a fost informată abia doi ani mai târziu, adică la 11 aprilie 1995. De asemenea, decizia de modificare a încadrării juridice a infracţiunii a cărei victimă a fost C.T. şi, ulterior, cea de clasare a cauzei i-a fost comunicată reclamantei cu o întârziere de şase luni. Curtea ia act de faptul că, de altfel, toate notificările adresate reclamantei se limitau la a o informa cu privire la decizia luată, fără alte precizări privind motivele acestor decizii.   Prin urmare, Curtea consideră că, în speţă, controlul publicului şi accesul familiei la anchetă, care sunt obligatorii, au lipsit în cursul procedurii.

53. Curtea consideră că toate elementele de mai sus sunt suficiente pentru a concluziona că procedura pentru clarificarea circumstanţelor decesului lui C.T. şi identificarea vinovaţilor nu a îndeplinit criteriile unei anchete rapide şi efective. În consecinţă, autorităţile române nu au respectat obligaţia procedurală care rezultă de la art. 2 din Convenţie; prin urmare, în această privinţă, respectiva dispoziţie a fost încălcată.

 

II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN Conventie

 

54. Art. 41 din Convenţie prevede:

 

„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

 

40

Page 41: Cauze Cedo

A. Prejudiciu

 

55. Reclamanta solicită 10 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material suferit şi 500 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral. Ea invocă faptul că C.T. era unicul său sprijin moral şi material şi că, după moartea acestuia, starea sa de sănătate s-a deteriorat grav din cauza angoasei şi stresului produse de eforturile depuse pe lângă autorităţile competente în vederea elucidării circumstanţelor decesului.

56. Guvernul consideră că nu există o legătură de cauzalitate între prejudiciul material invocat de reclamantă şi pretinsa încălcare a obligaţiei unei anchete efective privind decesul lui C.T. În plus, acesta consideră excesivă suma cerută cu titlu de prejudiciu moral.

57. Curtea nu observă nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins şi respinge această cerere. În schimb, pronunţându-se în echitate, aceasta consideră că trebuie să i se acorde reclamantei suma de 8 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

 

B. Cheltuieli de judecată

 

58. De asemenea, reclamanta solicită 5 000 EUR pentru cheltuielile efectuate în cadrul procedurilor interne şi pentru cele suportate în faţa Curţii, fără a furniza vreun document justificativ.

59. Guvernul consideră nejustificată această cerere.

60. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, ţinând seama de criteriile menţionate anterior şi în special de lipsa documentelor justificative, Curtea respinge cererea privind cheltuielile de judecată.

 

C. Dobânzi moratorii

 

61. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

41

Page 42: Cauze Cedo

 

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

CURTEA,

 

1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe aspectul procedural al art. 2 şi inadmisibilă în ceea ce priveşte celelalte capete de cerere;

2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 2 din Convenţie din punct de vedere procedural;

3. Hotărăşte:

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 8 000 EUR (opt mii de euro), cu titlu de prejudiciu moral, care va fi convertită în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;

b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;

4. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

4) Secţia a treia CAUZA AGACHE ŞI ALŢII ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (Cererea nr. 2712/02) Hotărâre Strasbourg 20 octombrie 2009

Procedura1. La originea cauzei se află cererea nr. 2712/02 îndreptată împotriva României prin care şase cetăţeni ai acestui stat, doamna Ileana Agache, domnul Liviu Agache, doamna Ileana Depner şi domnii Andrei-Ovidiu, Ioan şi Aurel-Dionisie Agache („reclamanţii"), au sesizat Curtea la 10, 11 şi, respectiv, 13 septembrie 2001, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale („convenţia"). 2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de Mariana Ştefan, avocat în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul") este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. 3. Reclamanţii denunţă absenţa unei anchete efective cu privire la decesul violent al unui membru

42

Page 43: Cauze Cedo

al familiei lor cu ocazia manifestaţiilor anticomuniste din 22 decembrie 1989. 4. La 7 decembrie 2007, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea, în conformitate cu art. 29 § 3 din convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.

în faptI. Circumstanţele cauzei 5. Reclamanţii s-au născut în, respectiv, 1948, 1979, 1977, 1973, 1972 şi 1970 şi locuiesc toţi în Codlea (România), cu excepţia celei de-a treia reclamante, care locuieşte în Freising (Germania).

6. Aceştia sunt, respectiv, soţia (prima reclamantă) şi copiii (ceilalţi cinci reclamanţi) lui Aurel Agache, decedat cu ocazia manifestaţiilor anticomuniste care au avut loc în România în decembrie 1989. 7. La 22 decembrie 1989, cu ocazia manifestaţiilor anticomuniste care au avut loc la TârguSecuiesc, în judeţul Covasna, Aurel Agache, ofiţer de miliţie, a fost agresat în mod violent de persoane particulare şi a decedat în urma rănilor. A. Ancheta iniţiată în urma decesului lui Aurel Agache 8. La 27 decembrie 1989, Spitalul Târgu Secuiesc a informat poliţia de decesul lui Aurel Agache. Un proces-verbal care preciza identitatea victimei, precum şi circumstanţele decesului său a fost redactat în aceeaşi zi. 1. Desfăşurarea anchetei între 1989-1992 9. La 27 decembrie 1989, Parchetul de pe lângă Tribunalul Covasna („parchetul") a iniţiat o anchetă penală in rem cu privire la cauzele decesului domnului Agache. Mai multe persoane au fost anchetate. 10. în ianuarie 1990, doi dintre manifestanţii din 22 decembrie 1989, domnii Paisz şi Hejja au fost audiaţi de poliţie cu privire la participarea lor la evenimentele din 22 decembrie. La 31 iulie 1991, şi domnul Reiner a fost audiat cu privire la aceleaşi fapte. 11. în octombrie 1990 şi în cursul anului 1991, mai mulţi martori, printre care O. A.A. şi V.V., au fost interogaţi de poliţie cu privire la faptele din 22 decembrie 1989. La 4 noiembrie 1991, martorul K.G. a fost interogat de poliţie şi a declarat că a văzut un grup de persoane lovindu-1 pe Aurel Agache. Procurorul a întocmit un proces-verbal prin care se consemna că, în baza fotografiilor prezentate de poliţie în vederea identificării autorilor, martorul K.G. i-a recunoscut pe domnii Reiner şi Paisz. 12. La 31 iulie 1991, având în vedere că domnul Konrad fugise, tatăl său a fost audiat de poliţie. în declaraţia sa, acesta menţiona faptul că fiul său era anchetat în cauză. La 18 noiembrie 1991, martorul H.P. a declarat parchetului că a văzut o persoană de sex masculin, brunetă, de aproximativ 30-35 de ani, lovind victima. în fotografiile prezentate de poliţie, acesta 1-a identificat pe domnul Konrad. Martorul P.H.S. a declarat că 1-a găsit pe Aurel Agache în stare critică şi că a cerut ajutorul trecătorilor, dar că domnul Konrad s-a apropiat şi i-a aplicat victimei o ultimă lovitură, care s-a dovedit mortală. 13. La 26 noiembrie şi 4 decembrie 1991, domnii Hejja şi Paisz şi doamna F.O. au fost anchetaţi pentru uciderea lui Aurel Agache. Aceştia au fost arestaţi preventiv, până la 27 decembrie 1991 şi, respectiv, până la 4 ianuarie 1992. în depoziţia făcută la parchet la 27 noiembrie 1991, domnul Hejja a declarat că i-a aplicat lui Aurel Agache „cinci sau şase lovituri de picior în zona abdominală". De asemenea, acesta a precizat că 1-a văzut pe domnul Paisz în stradă, dar nu a putut spune dacă acesta a comis actele de violenţă

43

Page 44: Cauze Cedo

asupra victimei. 14. La 3 decembrie 1991, martorul V.V. a fost audiat de poliţie. Acesta a afirmat că i-a văzut pe domnii Hejja, Paisz şi Reiner agresând victima. La 24 martie 1992, V.V. a fost audiat de parchet. Acesta a confirmat că i-a văzut pe domnii Hejja şi Reiner agresând victima, dar şi-a modificat declaraţia la 3 decembrie 1991 în ceea ce îl priveşte pe domnul Paisz, pe care a afirmat că 1-a confundat cu o altă persoană. 15. La 8 ianuarie 1992, poliţia a emis un mandat de căutare pe numele domnului Konrad. în martie şi în iunie 1992, parchetul a interogat alţi martori.

16. La 24 martie 1992, a avut loc o confruntare între domnul Paisz şi martorul O.A.A., în faţa procurorului însărcinat cu ancheta. O. A. A. a declarat că 1-a văzut pe domnul Paisz în stradă, dar că nu era în măsură să spună dacă acesta 1-a lovit pe Aurel Agache. In aceeaşi zi, O.A.A. a fost interogat de parchet şi a declarat că nu ştia dacă domnul Hejja era prezent la locul agresiunii şi că nu era în măsură să spună dacă domnul Paisz a agresat victima. 17. La 7 aprilie 1992, reclamantul Aurel-Dionisie Agache a sesizat Parchetul General cu privire la situaţia anchetei privind moartea tatălui său şi a solicitat strămutarea cauzei, susţinând că un anumit număr de politicieni locali exercitau o influenţă puternică asupra anchetei; şi că punerea în libertate, după treizeci de zile de detenţie, a inculpaţilor Hejja, Paisz şi F.-O., care a favorizat fuga acestuia din urmă în Ungaria, demonstra şi că ancheta prezenta nereguli. 18. La 24 aprilie 1992, Parchetul General 1-a informat pe Aurel-Dionisie Agache că ancheta era în curs şi că putea solicita strămutarea cauzei pentru a asigura desfăşurarea normală a procesului după sesizarea instanţei. 19. La 28 iunie 1992, al şaselea reclamant a cerut explicaţii cu privire la evoluţia procedurii la Parchetul de pe lângă Tribunalul Covasna. 20. La 14 iulie 1992, acesta 1-a informat că, în ciuda numărului mare de persoane audiate, identitatea vinovaţilor nu a putut fi stabilită şi că ancheta era în continuare pendinte. De asemenea, acesta a fost întrebat dacă era în măsură să ofere noi indicii privind identitatea autorilor. 21. La 17 noiembrie 1992, ca răspuns la cererile primei reclamante privind stadiul evoluţiei anchetei, Parchetul General a informat-o că întâmpina deja dificultăţi în identificarea şi audierea martorilor, dintre care unii, care fuseseră deja audiaţi, şi-au schimbat declaraţiile. 22. în cadrul anchetei din perioada noiembrie 1992 - noiembrie 1997, niciun document nu a fost furnizat la dosar. 2. Desfăşurarea anchetei după 1996 şi condamnarea persoanelor vinovate 23. La 6 martie 1996, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a cerut explicaţii cu privire la stadiul evoluţiei anchetei la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov. Prin scrisoarea din 20 iunie 1996, acesta a răspuns că, după 1992, nu s-au mai efectuat activităţi de investigaţie, nematerializate în dosar. în plus, acesta a precizat că nu avea cunoştinţă de existenţa respectivului dosar, acesta nefiind menţionat în statistici şi nefiind văzut de procurorii inspectori cu ocazia controalelor lor. 24. Prin nota internă din 28 iunie 1996, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov a cerut procurorului P. să prezinte, la cel târziu 10 iulie 1996, un plan de acţiune care viza avansarea anchetei privind decesul domnului Aurel Agache. 25. în urma unei inspecţii desfăşurate în 1996, în cadrul căreia a depistat dosarul ca fiind în nelucrare, procurorul inspector H. a efectuat o nouă inspecţie pentru a controla evoluţia situaţiei. La 10 septembrie 1997, într-o notă informativă privind stadiul anchetei, acesta a precizat că, cu ocazia noii inspecţii, a constatat că, cu excepţia audierii a trei persoane de către Poliţia Târgu Secuiesc

44

Page 45: Cauze Cedo

la 31 ianuarie şi 26 februarie 1996 pentru a stabili unde se afla domnul Konrad, nicio acţiune nu a avut loc în cadrul urmăririi penale după 1993. De asemenea, acesta a precizat că procurorul însărcinat cu dosarul i-a spus că dorea să îşi decline competenţa în ceea ce priveşte ancheta, deoarece a primit, din partea unor persoane neidentificate, ameninţări cu moartea, atât la adresa sa, cât şi a familiei sale în cazul în care continua să se ocupe de doar.

26. Prin scrisoarea din 14 octombrie 1997, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov a solicitat Parchetului de pe lângă Tribunalul Covasna să redeschidă ancheta penală în ceea ce îi privea pe inculpaţii Hejja, Paisz şi F.O. 27. în noiembrie 1997, parchetul i-a audiat din nou pe K.G. şi V.V. în procesul-verbal întocmit la 7 noiembrie 1997, poliţia a luat act de faptul că doamna F.-O. şi domnul Konrad au părăsit România şi au plecat în Ungaria în 1990 şi că, potrivit tatălui domnului Konrad, acesta ştia că era căutat de poliţie. 28. La 13 noiembrie 1997, parchetul 1-a audiat pe domnul Reiner în calitate de învinuit şi i-a prezentat dosarul urmăririi penale. 29. Prin rechizitoriul din 15 decembrie 1997, Parchetul de pe lângă Tribunalul Covasna a trimis în judecată în faţa Tribunalului Covasna, pentru lovituri cauzatoare de moarte (infracţiune prevăzută de art. 183 C. pen ), pe domnii Hejja, Paisz, Reiner şi Konrad şi pe doamna F.-O., care au participat la manifestaţiile din decembrie 1989. Acesta şi-a bazat rechizitoriul pe declaraţiile mai multor martori şi pe un raport de expertiză medico-legal referitor la cauzele decesului lui Aurel Agache. Acesta a arătat că, cu ocazia evenimentelor din 22 decembrie 1989, acuzaţii, împreună cu alte persoane neidentificate, l-au agresat pe ofiţerul de miliţie Aurel Agache şi l-au lovit cu pumnii şi picioarele, cauzându-i moartea. Acesta indica faptul că, din declaraţiile martorilor K.G. şi V.V. reieşea că domnii Hejja, Paisz şi Reiner au lovit victima de mai multe ori; şi preciza că domnul Konrad nu a fost audiat pentru că părăsise ţara. 30. Astfel cum au fost reţinute de parchet, faptele pot fi rezumate după cum urmează. După ce au aflat de fuga soţilor Ceauşescu, mai mulţi locuitori din Târgu Secuiesc s-au deplasat în centrul oraşului. Aceştia au distrus simbolurile puterii şi au spart mai multe vitrine de librării. Sosită la sediul miliţiei, mulţimea a forţat intrarea şi a aruncat pe fereastră documente şi mobila, apoi a agresat mai mulţi ofiţeri de miliţie, printre care Aurel Agache. Aceştia au părăsit clădirea, iar manifestanţii i-au dat foc. Apoi, Aurel Agache a fost lovit de două sau trei persoane neidentificate, dar a scăpat cu ajutorul martorilor O.C. şi K.L. Acesta a fugit către centrul oraşului, dar a fost prins de mulţime şi bătut. Timp de doar câteva momente, acesta a reuşit să se refugieze într-o farmacie. Având în vedere violenţele, martorul K.M., medic, a chemat o ambulanţă. Atunci când aceasta a sosit, Aurel Agache a urcat, dar mulţimea a împiedicat vehiculul să plece. Conform declaraţiilor martorilor, inculpaţii Hejja, Paisz şi Reiner au scos victima din ambulanţă şi au lovit-o. Inculpata F.-O. 1-a lovit de mai multe ori în torace şi în cap cu tocul cizmelor sale, iar domnul Konrad 1-a lovit cu picioarele în gât şi piept. Aurel Agache a decedat pe loc. De asemenea, rechizitoriul preciza faptul că prima reclamantă, soţia lui Aurel Agache, nu s-a constituit parte civilă şi a cerut doar ca vinovaţii să fie pedepsiţi. 31. La 9 februarie 1998, prin încheiere, Tribunalul Covasna i-a introdus în cauză, în calitate de părţi civile, pe cei cinci copii majori ai lui Aurel Agache. în aceeaşi zi, avocatul părţilor civile a solicitat, cu titlu de daune-interese, 500 milioane de lei

45

Page 46: Cauze Cedo

pentru soţia victimei şi 100 milioane lei pentru fiecare dintre cei cinci copii ai săi. Tribunalul a amânat cauza la cererea domnului Paisz pentru a-i da timp să îşi pregătească apărarea. La 25 februarie 1998, instanţa a amânat din nou cauza, pe motiv că F.O. nu era nici prezentă, nici reprezentată de un avocat în cadrul şedinţei. 32. La 16 martie 1998, domnul Hejja a solicitat instanţei amânarea cauzei din motive de sănătate. 33. La 25 martie 1998, instanţa 1-a audiat pe domnul Reiner, care a negat că a luat parte la agresiunea împotriva lui Aurel Agache. Cauza a fost amânată pentru 27 aprilie 1998 din cauza absenţei doamnei F.-O. şi a domnului Konrad. La 24 aprilie 1998, poliţia a întocmit un procesverbal prin care se constata că domnul Konrad şi doamna F.-O. nu mai locuiau în Târgu Secuiesc şi că emigraseră în Ungaria.

34. Prin cererea înregistrată la Curtea Supremă de Justiţie la 6 aprilie 1998, reclamanţii au solicitat strămutarea cauzei, argumentând în special faptul că era inadmisibil faptul că instrumentarea preliminară a cauzei era în continuare în curs de opt ani; că un partid politic local exercita presiuni puternice asupra diferitelor persoane şi că fuseseră proferate ameninţări la adresa acestora şi a avocatului care îi reprezenta în instanţă. De asemenea, aceştia au invocat faptul că procurorul care ancheta cauza era soţul judecătoarei însărcinate cu examinarea sa pe fond. 35. Prin încheierea din 3 iunie 1998, Curtea Supremă de Justiţie a trimis cauza în faţa Tribunalului Bucureşti şi a anulat toate actele de procedură efectuate în faţa Tribunalului Covasna. 36. La 7 septembrie 1998, domnul Hejja a solicitat instanţei amânarea cauzei din motive de sănătate. 37. La 10 septembrie, 5 noiembrie şi 3 decembrie 1998, Tribunalul Bucureşti a amânat cauza, constatând fie absenţa inculpaţilor, fie absenţa reprezentanţilor reclamanţilor. 38. La 5 noiembrie 1998, în cadrul unei şedinţe publice, Tribunalul Bucureşti a constatat că domnul Konrad nu a putut fi citat să compară la şedinţă deoarece era plecat definitiv în Ungaria şi a dispus citarea sa prin afiş pe uşa consiliului municipal. 39. La 21 decembrie 1998, instanţa 1-a audiat pe domnul Reiner. Acesta şi-a menţinut declaraţiile precedente şi a repetat că nu a fost implicat în fapte. Acesta a afirmat că nu 1-a văzut pe domnul Paisz agresând victima şi că nu putea spune ce faceau ceilalţi inculpaţi în momentul evenimentelor în cauză, cu privire la care a reamintit că a dat deja o declaraţie, în 1997. Domnul Konrad care lipsea, a fost reprezentat de un avocat numit din oficiu. 40. în cadrul aceleiaşi şedinţe, admiţând cererea formulată de avocatul domnilor Paisz, Reiner şi Hejja în vederea audierii martorilor interogaţi în cadrul instrumentării din 1991, 1992 şi 1997, instanţa a dispus citarea acestora pentru şedinţa din 18 ianuarie 1999. 41. La 18 ianuarie 1999, instanţa a respins cererea de amânare a şedinţei, formulată de inculpaţi din cauza absenţei avocatului acestora, care a fost înlocuit de unul dintre colaboratorii săi. Aceasta 1-a audiat pe domnul Paisz, apoi trei martori, V.V., D.E. şi L.L., care au depus mărturie în cadrul instrumentării cauzei. 42. Având în vedere că ceilalţi martori care au depus mărturie în cadrul instrumentării nu s-au prezentat la şedinţă, instanţa a considerat că audierea lor nu mai era necesară şi că cererea în acest sens viza în realitate întârzierea cauzei. Fără a-şi motiva decizia, aceasta a considerat şi că audierea martorilor care nu s-au prezentat la şedinţă nu mai era posibilă şi, în temeiul art. 329 C. proc. pen., a dispus citirea depoziţiilor aflate la dosarul cauzei. Doi dintre reclamanţi au depus mărturie şi în calitate de părţi civile în cadrul instrumentării. 43. La 15

46

Page 47: Cauze Cedo

februarie 1999, Tribunalul Bucureşti i-a condamnat pe domnii Hejja şi Paisz la patru ani de închisoare fiecare, pe doamna F.-O. la şapte ani şi pe domnul Reiner la trei ani cu suspendare pentru lovituri cauzatoare de moarte. Inculpatul Konrad a fost achitat din lipsă de probe. Cei patru inculpaţi care au fost găsiţi vinovaţi au fost condamnaţi şi la plata solidară a zece milioane de lei soţiei lui Aurel Agache, cu titlu de prejudiciu material, şi a cincizeci de milioane lei fiecărei părţi civile cu titlu de prejudiciu moral. Instanţa şi-a bazat decizia pe probele de la dosar, pe declaraţiile inculpaţilor Reiner şi Paisz, precum şi pe depoziţiile celor trei martori din momentul instrumentării. Aceasta a considerat că faptele descrise în rechizitoriul parchetului erau pe deplin dovedite. 44. Cei patru condamnaţi şi parchetul au formulat apel împotriva acestei hotărâri. Condamnaţii au solicitat achitarea, pe motiv că faptele pretinse nu constituiau infracţiuni, ci acte revoluţionare.

Aceştia au susţinut că victima a fost agresată de mai multe persoane şi că era imposibil de stabilit cu certitudine identitatea celor care au participat la agresiune. 45. Parchetul a solicitat condamnarea domnului Konrad, precum şi revocarea suspendării executării pedepsei domnului Reiner. 46. în cadrul şedinţelor din 1 octombrie şi 5 noiembrie 1999, avocatul domnilor Paisz, Reiner şi Hejja a solicitat audierea, de către instanţă, a martorilor care au depus mărturie în cadrul instrumentării cauzei, în 1991, 1992 şi 1997. Avocatul numit din oficiu pentru a îl reprezenta pe domnul Konrad s-a alăturat acestei cereri. în cadrul şedinţei din 5 noiembrie 1999, instanţa a respins această cerere, pe motiv că declaraţiile respectivilor martori au fost citite în faţa Tribunalului Bucureşti. 47. Prin hotărârea din 18 noiembrie 1999, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul parchetului, considerând că instanţa nu trebuia să dispună suspendarea executării pedepsei domnului Reiner. în baza declaraţiilor martorilor P.H.S. şi H.P. din cadrul instrumentării, aceasta 1-a găsit pe domnul Reiner vinovat de lovituri cauzatoare de moarte asupra lui Aurel Agache. Instanţa a respins apelul domnilor Paisz, Reiner şi Hejja, considerând, în baza declaraţiilor martorilor K.G., H.P. şi V.V. din cadrul instrumentării, că persoanele în cauză au agresat întradevăr victima. Pe de altă parte, aceasta a considerat surprinzătoare cererea de achitare formulată de avocat în numele domnului Hejja, în măsura în care acesta din urmă a recunoscut în cadrul procedurii că a luat parte la fapte. 48. Inculpaţii au introdus recurs şi au solicitat achitarea lor, susţinând că nu au comis faptele reproşate. Aceştia au susţinut că domnul Paisz nu era prezent la locul agresiunii; că domnul Reiner era prezent, dar că nu a agresat victima; şi că domnul Konrad nu a fost citat în mod corect. 49. De asemenea, parchetul a introdus recurs şi a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru domnii Konrad şi Reiner din lovituri cauzatoare de moarte în omor. 50. Prin hotărârea din 26 martie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a confirmat faptele astfel cum au fost stabilite de celelalte instanţe şi a respins recursurile ca nefondate. B. Executarea pedepselor aplicate terţilor condamnaţi pentru lovituri cauzatoare de moarte asupra lui Aurel Agache 51. La 9 mai 2001, au fost emise mandate de executare a pedepselor pentru cele cinci persoane condamnate. 52. Domnul Hejja a fost încarcerat la 9 iulie 2001. Opt luni mai târziu, la 18 martie 2002, acesta a fost repus în libertate, beneficiind de graţiere individuală. 53. La 5 august 2001, domnul Reiner a fost încarcerat, după

47

Page 48: Cauze Cedo

ce un mandat de urmărire generală a fost emis pe numele său. La 5 februarie 2003, acesta a fost eliberat condiţionat, astfel cum a dispus Judecătoria Braşov. 54. Doamna F.-O. s-a sustras de la executarea pedepsei cu închisoarea, deşi un mandat de urmărire generală a fost emis pe numele său. în prezent, aceasta locuieşte în Ungaria. 55. La 18 aprilie 2007, Tribunalul Bucureşti a emis un mandat european de arestare pe numele său. Până în prezent, acest mandat nu a fost executat. 56. Prin decizia din 5 noiembrie 2007, Tribunalul Budapesta a refuzat executarea mandatului european de arestare, pe motiv că doamna F.-O. avea dublă cetăţenie, maghiară şi română. Acesta a considerat că, în speţă, condamnarea persoanei respective în absenţa sa încălca legislaţia maghiară, ceea ce reprezenta un motiv de ordine publică care justifica neluarea de măsuri împotriva sa; şi a decis suspendarea procedurii, având în vedere că autorităţile române nu au trimis un certificat care să ateste legislaţia românească aplicabilă.

57. Şi domnul Paisz s-a sustras de la executarea pedepsei cu închisoarea. Acesta locuieşte în Ungaria, de asemenea. Un mandat de urmărire generală a fost emis pe numele său la 26 iunie 2001. La 4 august 2003, autorităţile maghiare au refuzat să admită cererea de transfer comunicată de autorităţile române, considerând că probele administrate împotriva persoanei în cauză nu erau suficiente pentru stabilirea vinovăţiei sale. 58. La 18 aprilie 2007, Tribunalul Bucureşti a emis un mandat european de arestare pe numele domnului Paisz. Până în prezent, acest mandat nu a fost executat. La 18 iulie 2008, Ministerul Justiţiei român 1-a informat pe reclamantul Aurel-Dionisie Agache că mandatul european de arestare nu a fost trimis autorităţilor maghiare deoarece nu se ştia dacă domnul Paisz se afla în continuare în Ungaria. 59. Şi domnul Konrad s-a sustras de la executarea pedepsei cu închisoarea, deşi un mandat de urmărire generală a fost emis pe numele său. în prezent, acesta locuieşte în Ungaria. La 18 aprilie 2007, Tribunalul Bucureşti a emis un mandat european de arestare pe numele său. 60. Prin decizia din 5 noiembrie 2007, Tribunalul Budapesta a refuzat executarea mandatului european de arestare, pe motiv că domnul Konrad avea dublă cetăţenie, maghiară şi română, şi a invocat aceleaşi motive ca şi pentru doamna F.-O. Acesta a decis suspendarea procedurii. 61. în ceea ce priveşte despăgubirile civile în sarcina celor cinci persoane condamnate, reclamanţii au iniţiat o procedură de executare silită, care este şi astăzi pendinte; şi aceştia încearcă din 2001 să obţină, în Ungaria, recunoaşterea hotărârii judecătoreşti definitive obţinute în România. C. Procedura în Ungaria privind decesul domnului Aurel Agache 62. Prin decizia din 4 august 2003, făcând trimitere la elementele de probă obţinute în cadrul anchetei desfăşurate de autorităţile române, Parchetul Bekes a solicitat încetarea urmăririi penale în cazul domnului Paisz, pe motiv că nu existau probe privind răspunderea inculpatului în decesul violent al domnului Aurel Agache. D. Raportul publicat în 1991 de o comisie parlamentară 63. La 31 decembrie 1990, o comisie parlamentară formată din douăzeci şi cinci de deputaţi şi senatori a fost creată în cadrul Parlamentului României pentru a examina susţinerile conform cărora, după 22 decembrie 1989, au fost încălcate drepturile omului în judeţele Harghita şi Covasna. Această comisie a întocmit un raport, pe care Parlamentul 1-a adoptat la 14 octombrie 1991, şi care are ca titlu pentru capitolul al doilea „[1] Revoluţia din decembrie 1989 şi evenimentele legate de revoluţie în judeţele Harghita şi Covasna". Părţile

48

Page 49: Cauze Cedo

relevante din acest capitol au următorul cuprins:„La 22 şi 23 decembrie [1989], 35 de posturi de miliţie au fost distruse în judeţul Harghita şi trei în judeţul Covasna. Participanţii la aceste acţiuni - [...] - au devastat tot: emiţătoare radio, televizoare, telefoane, uniforme, arhive etc. în anumite cazuri, clădirile au fost incendiate pentru a şterge orice urmă [...] Din nefericire, acţiunile devastatoare nu s-au oprit aici, iar participanţii au început să regleze conturile cu miliţienii şi membrii Securităţii [...] Astfel, în judeţele Harghita şi Covasna, şapte persoane au fost ucise, dintre care şase erau cadre active sau în rezervă ale miliţiei sau Securităţii [...] în nici un moment, persoanele ucise, şi anume [...], maiorul Agache Aurel din cadrul Miliţiei Târgu Secuiesc [...] nu au făcut uz de armă. [...] Maiorul Agache Aurel, din Târgu Secuiesc, a fost efectiv linşat; trecătorii îi scuipau cadavrul şi continuau să îl lovească. I s-a pus o monedă şi insigna de la şapcă pe pleoape şi un şobolan pe gură. De asemenea, s-a încercat arderea sa dând foc uniformei sale. [...]

în plus, 104 ofiţeri şi subofiţeri de miliţie şi din cadrul Securităţii au fost maltrataţi şi au suferit traumatisme, comoţii cerebrale şi fracturi multiple [...]"

Raportul preciza şi că ancheta penală privind decesul violent al lui Aurel Agache era în curs. II. Dreptul intern şi internaţional şi practica relevante 64. Esenţialul dispoziţiilor relevante din Codul penal care reglementa infracţiuni contra vieţii este descris în hotărârea Pantea împotriva României, nr. 33343/96, pct. 154, CEDO 2003-VI (fragmente). 65. Decizia-cadru 2002/584/JAI privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre, adoptată de Consiliul Uniunii Europene la 13 iunie 2002 (JO L 190 din 18 iulie 2002, p. 1, Ediţie specială, 19/vol. 6, p. 3) prevede executarea în orice stat membru a mandatelor europene de arestare emise de un alt stat membru în vederea unei proceduri penale sau a executării unei pedepse privative de libertate. Art. 3 şi 4 enunţă motivele de neexecutare a mandatului european de arestare care pot fi invocate de autoritatea judiciară din statul membru de executare. Art. 5 prevede garanţiile pe care trebuie să le ofere statul membru emitent în cazuri speciale. Părţile relevante ale acestuia sunt redactate după cum urmează:Art. 5. Garanţiile pe care trebuie să le ofere statul membru emitent în cazuri speciale. Executarea mandatului european de arestare de către autoritatea judiciară de executare poate fi subordonată prin dispoziţiile dreptului statului membru de executare următoarelor condiţii: 1. atunci când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă pronunţate printr-o decizie dată în absenţa uneia dintre părţi şi în cazul în care persoana în cauză nu a fost citată personal şi nici informată în alt mod despre data şi locul audierii care a dus la decizia dată în absenţă, predarea poate fi supusă condiţiei ca autoritatea judiciară emitentă să dea asigurări considerate suficiente pentru a garanta persoanei care face obiectul mandatului european de arestare că va avea posibilitatea să solicite o nouă procedură de judecată în statul membru emitent şi să fie prezentă la judecată; [...]"

66. România a transpus în dreptul intern decizia-cadru 2002/584/JAI privind mandatul european 49

Page 50: Cauze Cedo

de arestare prin Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 594 din 1 iulie 2004.

In dreptI. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 2 din convenţie 67. Reclamanţii pretind că ancheta privind circumstanţele decesului tatălui lor nu a fost efectivă. Aceştia invocă art. 2 din convenţie, redactat după cum urmează:„1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. [...]"

A

A. Cu privire la admisibilitate 68. în temeiul concluziilor la care Curtea a ajuns în cauza Blecic împotriva Croaţiei [(GC), nr. 59532/00, pct. 63-69, CEDO 2006-III], Guvernul ridică o excepţie preliminară întemeiată pe incompatibilitatea ratione temporis a cererii. Acesta susţine că, la momentul ineficienţei anchetei şi al perioadei de inactivitate denunţate de reclamanţi, România nu ratificase încă convenţia.

69. Curtea reaminteşte principiile impuse de hotărârea Silih împotriva Sloveniei [(GC), nr. 71463/01, pct. 159-163, 9 aprilie 2009], conform cărora obligaţia procedurală inclusă la art. 2 de a desfăşura o anchetă efectivă a devenit o obligaţie distinctă şi independentă. Deşi efectuează acţiuni care vizează aspectele materiale ale art. 2, aceasta poate genera o constatare a unei „ingerinţe" diferite şi independente, în sensul hotărârii Blecic (citată anterior, pct. 88). In această măsură, ea poate fi considerată o obligaţie detaşabilă care rezultă din art. 2 şi care îi poate fi impusă statului, chiar dacă decesul a survenit înainte de data intrării în vigoare a convenţiei în ceea ce priveşte statul. Totuşi, ţinând seama de principiul securităţii juridice, competenţa temporală a Curţii de a verifica respectarea obligaţiei procedurale care decurge de la art. 2 referitoare la un deces anterior datei critice nu este lipsită de limite. în primul rând, în cazul unui deces survenit înainte de data critică, doar actele şi/sau omisiunile de natură procedurală ulterioare acestei date pot ţine de competenţa temporală a Curţii. în al doilea rând, pentru ca obligaţiile procedurale impuse de art. 2 să devină aplicabile, trebuie să existe o legătură veritabilă între deces şi intrarea în vigoare a convenţiei pentru statul pârât. Astfel, trebuie să se stabilească că o parte importantă a măsurilor procedurale impuse de această dispoziţie - precum o anchetă efectivă cu privire la decesul persoanei respective - au fost sau trebuiau puse în aplicare după data critică. Totuşi, Curtea nu exclude ca, în anumite circumstanţe, această legătură să se poată baza pe necesitatea verificării faptului că garanţiile oferite de convenţie şi valorile pe care se bazează sunt protejate în mod real şi efectiv. 70. în speţă, Curtea constată că procedura împotriva autorilor loviturilor care au provocat decesul lui Aurel Agache a fost iniţiată în decembrie 1989, dar a continuat după 20 iunie 1994, data ratificării convenţiei de către România, şi a făcut obiectul unei hotărâri definitive a Curţii Supreme de Justiţie la 26 martie 2001. 71. Aplicând circumstanţelor speţei principiile enunţate mai sus, Curtea evidenţiază că, dacă decesul rudei

50

Page 51: Cauze Cedo

reclamanţilor s-a produs cu cinci ani înainte de intrarea în vigoare a convenţiei pentru România, toate procedurile în faţa instanţelor penale şi civile, cu excepţia anchetei preliminare, au fost iniţiate şi desfăşurate după această dată. Este adevărat că procedura penală a debutat la 27 decembrie 1989, când Parchetul de pe lângă Tribunalul Covasna a iniţiat o anchetă penală in rem cu privire la cauzele decesului, şi că împotriva domnilor Hejja şi Paisz şi împotriva doamnei F.-O. a fost declanşată urmărirea penală pentru uciderea victimei la 26 noiembrie şi, respectiv, 4 decembrie 1991. Cu toate acestea, mare parte a anchetei s-a desfăşurat după 1997, adică după data critică (supra, pct. 22 şi urm.). 72. Curtea observă că capătul de cerere procedural al reclamanţilor vizează, în esenţă, procedurile judiciare menţionate mai sus, care au fost desfăşurate după intrarea în vigoare a convenţiei pentru România, şi al cărei obiect era tocmai de a stabili circumstanţele decesului, precum şi orice răspundere eventuală. 73. în lumina considerentelor de mai sus, Curtea consideră că este competentă ratione temporis pentru a examina alegaţia de încălcare a art. 2 sub aspect procedural, astfel cum a fost pentru a examina alegaţia de încălcare a art. 6 în ceea ce priveşte persoanele condamnate în cadrul aceleiaşi proceduri ca cea care face obiectul prezentei cereri (a se vedea Reiner şi alţii împotriva României, nr. 1505/02, pct. 49, 27 septembrie 2007). Aceasta urmează a se limita la a stabili dacă faptele survenite după intrarea în vigoare a convenţiei pentru România evidenţiază o încălcare a acestei dispoziţii. 74. Rezultă că excepţia preliminară a Guvernului trebuie respinsă. Pe de altă parte, având în vedere că cererea nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, ea trebuie declarată admisibilă.

B. Cu privire la fond 75. Reclamanţii consideră că ancheta privind circumstanţele decesului rudei lor nu a fost desfăşurată în mod independent şi imparţial. în special, aceştia subliniază că procedura a durat unsprezece ani şi trei luni, dintre care şase ani şi nouă luni după ratificarea convenţiei de către România. în plus, instanţele nu au audiat martorii acuzării şi apărării, iar audierile care au avut loc au fost pur formale. în această privinţă, reclamanţii pretind să se bazeze pe concluziile la care Curtea a ajuns în ceea ce priveşte cererea celor patru persoane condamnate în aceeaşi procedură (Reiner şi alţii, citată anterior). 76. Făcând trimitere la decizia de inadmisibilitate pronunţată în cauza Cubanit împotriva României (nr. 31510/02, CEDO, 4 ianuarie 2007), Guvernul susţine că, în opinia sa, întreaga procedură penală desfăşurată de autorităţile naţionale în urma decesului lui Aurel Agache a permis stabilirea cauzei decesului său, identificarea şi sancţionarea vinovaţilor şi acordarea unei reparaţii reclamanţilor. Guvernul se declară conştient de faptul că a existat o perioadă de inactivitate a organelor însărcinate cu ancheta, dar o atribuie „contextului sociopolitic general din perioada următoare Revoluţiei din 1989", care nu poate, în opinia sa, fi imputat autorităţilor responsabile cu ancheta. în plus, acesta face trimitere la deosebita complexitate a cauzei, reamintind că Aurel Agache a fost victima violenţei mulţimii, care a ieşit în stradă pentru a manifesta împotriva reprezentanţilor puterii comuniste, din care facea parte, fiind la momentul respectiv ofiţer de miliţie. 77. Curtea a examinat caracterul efectiv al anchetei privind decesul lui Aurel Agache în lumina principiilor bine stabilite în domeniu (a se vedea, printre altele, Voiculescu împotriva României, nr. 5325/03,

51

Page 52: Cauze Cedo

pct. 30-31, 3 februarie 2009). 78. în speţă, procedura a durat mai mult de unsprezece ani, dintre care aproximativ şapte ani după intrarea în vigoare a convenţiei în România, la 20 iunie 1994. 79. Ca şi Guvernul, Curtea consideră că ancheta a fost extrem de complexă. Totuşi, aceasta evidenţiază că, după ratificarea convenţiei, timp de peste trei ani, adică între 20 iunie 1994 noiembrie 1997, autorităţile române responsabile cu ancheta nu au luat nicio măsură pentru soluţionarea acesteia, şi niciun act procedural nu a fost întreprins (a se vedea şi cauza Reiner şi alţii, citată anterior, pct. 58). Abia după primirea unei cereri scrise în acest sens din partea parchetului superior ierarhic, şi anume Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov, Parchetul de pe lângă Tribunalul Covasna a trimis în judecată, la 15 decembrie 1997, cele cinci persoane bănuite că l-au agresat şi ucis pe Aurel Agache. Pentru ca o anchetă să fie considerată efectivă, autorităţile trebuie să fi dovedit celeritate şi diligenţă (a se vedea, Mahmut Kaya împotriva Turciei, nr. 22535/93, pct. 106-107, CEDO 2000-III şi Turkmen împotriva Turciei, nr. 43124/98, pct. 54 şi următoarele, 19 decembrie 2006). 80. Guvernul justifică această lungă perioadă de inactivitate făcând trimitere la „contextul sociopolitic general din perioada următoare revoluţiei din 1989", care nu poate, în opinia sa, fi imputat autorităţilor responsabile cu ancheta. Ţinând seama de concluziile la care a ajuns în cauza Reiner şi ceilalţi, citată anterior (pct. 50 şi 57-59), Curtea nu poate considera că inactivitatea autorităţilor se justifică prin elementele de la dosar. 81. Deşi reiese din schimbul de scrisori dintre reclamantă şi autorităţi din perioada 1990-1992 că ancheta presupunea dificultăţi datorate faptului că unii martori şi-au schimbat declaraţiile, instanţele au audiat doar trei martori şi doi inculpaţi şi s-a bazat pe declaraţiile făcute de ceilalţi martori în cadrul instrumentării. Acestea ar fi trebuit, în absenţa altor probe, să audieze martorii

oculari înregistraţi, pentru a stabili faptele şi identitatea responsabililor (a se vedea, mutatis mutandis, Reiner şi alţii, citată anterior, pct. 72-77, şi Halit Qelebi împotriva Turciei, nr. 54182/00, pct. 60, 2 mai 2006). 82. Apoi, Curtea ia act de faptul că cauza Cubanit, citată anterior, invocată de Guvern, viza eficienţa unei anchete referitoare la decesul unui matelot bolnav de paludism, în cadrul unei călătorii în Brazilia. în această cauză, motivele obiective care au dus la prelungirea procedurii erau faptul că victima a decedat în străinătate şi că martorii călătoreau mult, ceea ce nu se aplica în speţă. 83. în sfârşit, Curtea constată că trei dintre persoanele condamnate pentru violenţe care au dus la decesul domnului Aurel Agache nu au executat pedepsele cu închisoarea pronunţate împotriva lor, din cauză că autorităţile române nu au îndeplinit demersurile de extrădare necesare [a se vedea, mutatis mutandis, Okkali împotriva Turciei, nr. 52067/99, pct. 76, CEDO 2006-... (fragmente)]. 84. în consecinţă, Curtea consideră că, în speţă, procedura penală nu s-a desfăşurat cu suficientă diligenţă. Astfel, în circumstanţele speciale ale cauzei, procedura în litigiu nu a oferit măsuri de reparaţie corespunzătoare atingerii aduse valorilor consacrate la art. 2 din convenţie. Prin urmare, această dispoziţie a fost încălcată sub aspect procedural. II. Cu privire la celelalte pretinse încălcări 85. Invocând art. 6 din convenţie, reclamanţii se plâng de durata excesivă a procedurii la care au participat ca părţi civile şi care a fost soluţionată definitiv la 26 martie 2001 prin hotărârea Curţii Supreme de Justiţie. 86. Având în vedere faptul că acest capăt de cerere se analizează prin reiterarea celui ridicat din

52

Page 53: Cauze Cedo

perspectiva art. 2 din convenţie şi ţinând seama de faptul că concluziile sale de la pct. 84 şi 57 de mai sus, Curtea consideră că nu este necesar să se pronunţe cu privire la admisibilitatea şi temeinicia acestor capete de cerere. III. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie 87. Art. 41 din convenţie prevede:„în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."

A. Prejudiciu 88. Reclamanţii solicită 555 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral suferit. De asemenea, aceştia solicită 175 357 EUR cu titlu de prejudiciu material, dintre care 10 357 EUR doar pentru reclamanta Ileana Agache, ultima sumă reprezentând în special valoarea salariilor pe care victima le-ar fi primit până la majoratul copiilor săi. Reclamanţii invocă faptul că la momentul la care Aurel Agache a decedat, acesta avea patru copii minori, şi anume, reclamanţii Ioan Agache, în vârstă de 17 ani la momentul respectiv, Andrei-Ovidiu Agache (16 ani), Ileana Depner Agache (12 ani) şi Liviu Agache (10 ani). De asemenea, aceştia au subliniat faptul că au fost nevoiţi să părăsească oraşul în urma decesului tatălui lor şi că reclamanta Ileana Agache a trebuit să renunţe la slujba sa. în opinia acestora, pasivitatea autorităţilor în stabilirea răspunderii penale a decesului

violent al rudei lor a fost sursa unor suferinţe morale imense pentru ei; iar cererile repetate pe care au trebuit să le facă pentru a se informa cu privire la evoluţia anchetei dup 1994 au reprezentat o umilinţă profundă. 89. Guvernul consideră că nu există o legătură de cauzalitate între prejudiciul material invocat de reclamanţi şi pretinsa încălcare a obligaţiei unei anchete efective privind decesul lui Aurel Agache. în plus, acesta consideră excesivă suma solicitată cu titlu de prejudiciu moral. 90. Curtea nu observă nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins şi respinge cererea formulată cu acest titlu. în schimb, aceasta consideră că trebuie să li se acorde reclamanţilor împreună suma de 25 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral. B. Cheltuieli de judecată 91. De asemenea, reclamanţii solicită 3 500 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa instanţelor interne şi a Curţii, dintre care 500 EUR cu titlu de cheltuieli de executare a deciziei interne definitive prin care li se acordau daune-interese. Aceştia au transmis documente justificative de plată pentru 2044 lei româneşti (RON), care corespund cheltuielilor cu traducerile, în special pentru traducerea documentelor din maghiară în română, precum şi pentru 5 000 000 lei româneşti vechi (ROL), care corespund onorariilor avocatului plătite la finalul reprezentării în faţa instanţelor interne. 92. Guvernul invocă faptul că reclamanţii nu au prezentat documente justificative pentru cheltuielile de reprezentare în faţa Curţii. 93. în conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. în speţă şi ţinând seama de documentele de care dispune şi de criteriile menţionate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde reclamanţilor

53

Page 54: Cauze Cedo

pentru toate cheltuielile suma de 1 000 EUR. C. Dobânzi moratorii 94. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,1. Declară cererea admisibilă; 2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 2 din convenţie din punct de vedere procedural; 3. Hotărăşte că nu este necesară examinarea admisibilităţii şi temeiniciei capătului de cerere întemeiat pe art. 6 din convenţie; 4. Hotărăşte: a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, cumulat, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, suma de 25 000 EUR (douăzeci şi cinci mii euro), cu titlu de prejudiciu moral, care va fi convertită în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;

b) că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, împreună, în acelaşi termen, 1 000 EUR (o mie euro), cu titlu de cheltuieli de judecată, care trebuie convertiţi în lei româneşti la rata de schimb aplicabilă la data plăţii; c) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

5) CAUZA SANDRU SI ALTII ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

(Cererea nr. 22465/03)

Hotarâre

Strasbourg

8 decembrie 2009

Hotarârea devine definitiva în conditiile prevazute la art. 44 § 2 din Conventie. Aceasta poate suferi modificari de forma.

În cauza Sandru si altii împotriva României, Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), reunita într-o camera compusa din Josep Casadevall, presedinte, Elisabet Fura, Boštjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ann Power, judecatori, Corneliu-Liviu Popescu, judecator ad hoc, si Santiago Quesada, grefier de sectie,

54

Page 55: Cauze Cedo

Dupa ce a deliberat în camera de consiliu la 17 noiembrie 2009, pronunta prezenta hotarâre, adoptata la aceeasi data:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se afla cererea nr. 22465/03 îndreptata împotriva României, prin care patru resortisanti ai acestui stat, domnii Horia Teodor Sandru si Stefan Raducan si doamnele Silvia Benea si Daniela Grama, casatorita Moldovan („reclamantii”), au sesizat Curtea la 22 iulie 2003 în temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale („conventia”).

2. Domnul Raducan si doamna Benea sunt reprezentati de domnul Sandru. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Razvan-Horatiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. În special, reclamantii pretind ineficienta anchetei penale initiate în urma evenimentelor survenite în decembrie 1989 la Timisoara.

4. La 6 aprilie 2006, Curtea a declarat cererea partial inadmisibila si a decis sa comunice Guvernului capetele de cerere întemeiate pe art. 2 si art. 6 § 1. În conformitate cu art. 29 § 3 din Conventie, aceasta a hotarât, de asemenea, ca admisibilitatea si fondul cauzei vor fi examinate împreuna.

5. Având în vedere ca domnul Corneliu Bîrsan, judecator ales pentru România, s-a revocat, Guvernul l-a desemnat pe domnul Corneliu-Liviu Popescu ca judecator ad hoc (art. 27 § 2 din Conventie si 29 § 1 din regulament).

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANTELE CAUZEI

6. Reclamantii s-au nascut în 1941, 1959, 1928 si, respectiv, 1974. Acestia locuiesc în Timisoara.

7. La 16 decembrie 1989, la Timisoara au izbucnit manifestatiile împotriva regimului comunist. La 17 decembrie 1989, la ordinul Nicolae Ceausescu, Presedintele Republicii, mai multi militari de rang înalt, printre care generalii Victor Atanasie Stanculescu si Mihai Chitac, au fost trimisi la Timisoara pentru restabilirea ordinii. A urmat o represiune violenta, care a facut numeroase victime.

8. Primii doi reclamanti si sotul celei de-a treia reclamante, domnul Trofin Benea, care participau la manifestatii, au fost grav raniti de gloante. Fratele celei de-a patra reclamante, Alexandru Grama, a fost împuscat si a murit.

55

Page 56: Cauze Cedo

9. Manifestatiile au continuat pâna la caderea regimului comunist, la 22 decembrie 1989. Generalii mentionati s-au alaturat noii puteri si au devenit în 1990 si, respectiv, 1991 ministrul Apararii si ministrul Internelor.

10. La 12 ianuarie 1990, parchetul militar a initiat o ancheta privind represiunea manifestatiilor de la Timisoara. A fost efectuata o prima deplasare la locul unde a fost împrastiata cenusa mai multor persoane ucise si s-au dispus expertize medicale ale persoanelor ranite.

11. Medicii au stabilit ca primii doi reclamanti si sotul celei de-a treia reclamante trebuiau sa accepte o invaliditate permanenta, care a dus la incapacitate de munca si includere în categoria persoanelor cu handicap. Prin urmare, fiecare a avut nevoie de mai multe luni de îngrijiri medicale.

12. În perioada ianuarie-aprilie 1990, parchetul militar a interogat mai multe zeci de martori ai evenimentelor. Mai multi militari de rang înalt au fost anchetati, printre care si cei doi generali mentionati anterior.

13. La 29 martie 1996, Parchetul Militar de pe lânga Curtea Suprema de Justitie a pronuntat încetarea urmaririi penale care, în urma recursului Asociatiei victimelor represiunii manifestatiilor de la Timisoara, a fost infirmata la 28 octombrie 1997 de procurorul-sef al Parchetului Militar de pe lânga Curtea Suprema de Justitie. Dosarul a fost trimis Parchetului Militar Timisoara pentru continuarea anchetei. În perioada octombrie - decembrie 1997, mai multi martori au fost interogati din nou.

14. Prin rechizitoriul din 30 decembrie 1997, parchetul militar i-a trimis în fata Sectiei militare a Curtii Supreme de Justitie pe cei 2 generali sub acuzatia de omor si tentativa de omor. Parchetul militar a considerat ca acestia erau responsabili de organizarea represiunii armate în cursul careia 72 de persoane au fost ucise si 253 au fost ranite de gloante.

15. Parchetul militar a anexat la rechizitoriu lista victimelor, printre care se numarau primii doi reclamanti, sotul celei de-a treia reclamante si fratele decedat al celei de-a patra reclamante, precizând ca acestea aveau posibilitatea de a se constitui parti civile în procedura.

Procedura în fata Curtii Supreme de Justitie.

16. Cauza a fost înscrisa pe rolul Sectiei militare a Curtii Supreme de Justitie. La sedintele din 6, 7 si 8 aprilie 1998, au fost audiate mai multe victime. La sedintele din 29 aprilie si 11 mai 1998, au fost solutionate probleme de procedura. La 12, 13 si 14 mai 1998, a reînceput audierea victimelor si a martorilor. La 10 iunie 1998, avocatii acuzatilor au solicitat o amânare. La 9 noiembrie 1998, cauza a fost transferata la sectia penala a Curtii Supreme. Avocatii acuzatilor au solicitat din nou o amânare. La 18 ianuarie, 8 februarie, 19 aprilie si 17 mai 1999, au fost audiate alte victime si noi martori. Doua sute treizeci si patru de persoane, printre care primul reclamant, sotul celei de-a treia reclamante si mama celei de-a patra reclamante, s-au constituit parti civile. Al doilea reclamant nu s-a constituit parte civila la procedura.

56

Page 57: Cauze Cedo

17. În cursul sedintei din 14 iunie 1999, acuzatii au invocat o exceptie de neconstitutionalitate care viza dispozitiile Codului de procedura penala care limitau la o singura cale de atac dreptul de contestare a unei decizii pronuntate în prima instanta de Curtea Suprema de Justitie. Cererea lor de trimitere a dosarului în fata Curtii Constitutionale a fost respinsa de Curtea Suprema, care a audiat pledoariile finale si a trecut la deliberarea cauzei.

18. Prin hotarârea din 15 iulie 1999, pronuntata de un complet format din trei judecatori, Curtea Suprema de Justitie a confirmat realitatea infractiunilor retinute de parchet împotriva acuzatilor. Aceasta i-a condamnat pe cei doi generali la cincisprezece ani de închisoare pentru omor si tentativa de omor, precum si la plata, împreuna cu Ministerul Apararii, ca parte responsabila civilmente, de daune-interese catre partile civile.

19. Curtea Suprema i-a acordat primului reclamant suma de cinci sute de milioane de lei vechi românesti (ROL) [aproximativ 30 000 euro (EUR)] cu titlu de prejudiciu material si moral. Sotul celei de-a treia reclamante a primit o despagubire de doua sute de milioane ROL (aproximativ 12 000 EUR), iar mama celei de-a patra reclamante a obtinut, ca urmare a decesului fiului sau, o despagubire de doua sute de milioane ROL (aproximativ 12 000 EUR).

20. Atât acuzatii, cât si Ministerul Apararii, au formulat recurs împotriva acestei hotarâri în fata completului de noua judecatori al Curtii Supreme de Justitie.

21. La sedinta din 7 februarie 2000, procurorul a solicitat amânarea.

22. AcuzatulAcuzatul V.A. Stanculescu nu s-a prezentat la sedinta din 7 februarie 2000. La 20 februarie 2000, acesta si-a schimbat avocatul. La sedinta care a avut loc în ziua urmatoare, noul avocat a solicitat amânarea pentru a putea studia dosarul. Curtea Suprema a respins aceasta cerere, considerând ca acuzatul încearca sa prelungeasca în mod nejustificat examinarea dosarului si a considerat cauza în stare de judecata.

23. Prin hotarârea definitiva din 25 februarie 2000, Curtea Suprema a respins recursul.

24. Ministerul Apararii a platit partilor civile daunele-interese la plata carora a fost obligat în solidar cu cei doi acuzati.

25. La 27 martie 2000, Curtea Suprema de Justitie a respins o noua cerere în anularea hotarârii din 25 februarie 2000, introdusa de unul dintre condamnati.

Recursul în anulare

26. La 7 august 2001, Procurorul General al României a introdus un recurs în anulare împotriva hotarârilor Curtii Supreme din 15 iulie 1999 si 25 februarie 2000. Acesta sustinea ca judecatorii au încalcat drepturile de aparare ale acuzatilor si au aplicat legea în mod gresit. Dosarul a fost înscris pe rolul Curtii Supreme de Justitie (Sectiile Unite).

57

Page 58: Cauze Cedo

27. Sotul celei de-a treia reclamante si mama celei de-a patra reclamante au decedat. Doamnele Silvia Benea si Daniela Grama s-au constituit parti civile, ca si primul reclamant.

28. La 28 ianuarie si 24 iunie 2002, cauza a fost amânata pentru a le permite acuzatilor sa-si pregateasca apararea. La 18 noiembrie 2002, cauza a fost din nou amânata datorita compunerii nelegale a completului de judecata. La 19 mai si 20 octombrie 2003, cauza a fost din nou amânata din cauza neregulilor în procedura de convocare a partilor.

29. Prin hotarârea pronuntata la 22 martie 2004, Curtea Suprema de Justitie, Sectiile Unite, în complet din saptezeci si cinci de judecatori, a admis recursul în anulare. Aceasta a considerat ca, prin respingerea cererii de trimitere a exceptiei de neconstitutionalitate, precum si a cererii de amânare formulate de avocatul lui V.A. Stanculescu, judecatorii au încalcat drepturile apararii.

30. De asemenea, Curtea Suprema a considerat ca, în temeiul dispozitiilor Codului de procedura penala, V.A. Stanculescu ar fi trebuit spitalizat pentru un examen medical care avea ca scop evaluarea discernamântului sau la momentul faptelor de care era acuzat.

31. În consecinta, Curtea Suprema a casat cele doua hotarâri si a trimis dosarul unui nou complet de trei judecatori pentru o noua examinare a fondului cauzei.

Procedura în fata Înaltei Curti de Casatie si Justitie.

32. Dosarul a fost reînscris pe rolul Înaltei Curti de Casatie si Justitie (noua denumire a Curtii Supreme de Justitie în temeiul Legii nr. 304/2004). Domnul Sandru si doamnele Benea si Grama si-au reiterat constituirea ca parte civila; cel de-al doilea reclamant, domnul Raducan, s-a constituit parte civila pentru prima oara.

33. La 6 decembrie 2004, sedinta a fost amânata la cererea unui acuzat care dorea sa îsi poata pregati apararea. La 18 ianuarie 2005, Înalta Curte a trimis Curtii Constitutionale exceptia de neconstitutionalitate ridicata anterior de catre acuzati. Examinarea dosarului a fost suspendata în asteptarea deciziei Curtii Constitutionale.

34. La 7 iunie 2005, Curtea Constitutionala a respins exceptia.

35. La 7 septembrie 2005, acuzatii au solicitat o amânare pentru a-si pregati apararea.

36. La 5 octombrie, 2 noiembrie si 14 decembrie 2005, examinarea dosarului a fost amânata, având în vedere ca anumite citatii ale partilor civile aveau nereguli.

37. La sedintele din 18 ianuarie, 15 februarie, 15 martie, 12 aprilie si 24 mai 2006, Înalta Curte a admis depozitiile mai multor martori si ale partilor civile. La 26 iunie 2006, a fost amânata examinarea dosarului din cauza neregulilor de procedura.

38. La 11 septembrie 2006, mai multi martori au fost audiati. La 12 octombrie 2009, a fost din nou amânata examinarea din motive de ordin procedural. La sedintele din 7 noiembrie si 5

58

Page 59: Cauze Cedo

decembrie 2006 si din 9 ianuarie si 5 februarie 2007, Înalta Curte a admis depozitiile mai multor martori si a examinat probele.

39. La 6 martie 2007, pledoariile finale au fost audiate si s-a trecut la deliberarea cauzei. Pronuntarea a fost amânata pentru 20 martie si apoi pentru 3 aprilie 2007.

40. Prin hotarârea pronuntata la aceasta ultima data, Înalta Curte i-a condamnat din nou pe cei doi acuzati la cincisprezece ani de închisoare pentru omor si tentativa de omor pentru organizarea si coordonarea represiunii manifestatiilor anticomuniste de la Timisoara. De asemenea, aceasta i-a condamnat la plata, catre partile civile, a unor sume similare celor acordate prin hotarârea precedenta din 15 iulie 1999 si a constatat ca aceste sume au fost deja platite de Ministerul Apararii.

41. Constituirea ca parte civila a domnului Raducan a fost respinsa pe motiv ca a omis sa se constituie ca parte civila la prima procedura în fata Curtii Supreme de Justitie.

42. La 4 aprilie si 27 noiembrie 2007, Înalte Curte a rectificat anumite erori materiale ale hotarârii.

43. Acuzatii, Ministerul Apararii si mai multe parti civile, printre care primul reclamant, au introdus recurs împotriva acestei hotarâri împotriva Completului de noua judecatori al Înaltei Curti de Casatie si Justitie.

44. La 31 martie 2008, examinarea recursului a fost amânata din cauza neregulilor în procedura de convocare a partilor. La 5 mai 2008, la cererea partilor, Înalta Curte a prezentat spre discutie oportunitatea examinarii de noi probe. La 9 iunie 2008, aceasta s-a pronuntat cu privire la aceasta cerere si a amânat examinarea fondului din cauza neregulilor de procedura.

45. La 23 iunie 2008, Înalta Curte a respins cererea unei parti civile care solicita accelerarea procedurii si stabilirea unei sedinte în perioada vacantei judecatoresti.

46. La 15 septembrie 2008, Înalta Curte a finalizat dezbaterile si a trecut la deliberare. Pronuntarea a fost amânata pentru 1 octombrie si apoi pentru 15 octombrie 2008.

47. Prin hotarârea definitiva pronuntata la aceasta ultima data, recursurile au fost respinse. Dupa arestare, domnii Chitac si Stanculescu au depus mai multe cereri de suspendare a executarii pedepselor. În 2009, acestia au fost pusi temporar în libertate pentru a beneficia de tratamente medicale în spitale civile.

II. DREPTUL INTERN RELEVANT

48. La momentul faptelor, Codul de procedura penala prevedea ca o hotarâre definitiva putea fi anulata printr-un „recurs în anulare” introdus de procurorul general. Dispozitiile privind recursul în anulare au fost abrogate prin Legea nr. 576/2004.

59

Page 60: Cauze Cedo

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCALCARE A ART. 2 DIN CONVENTIE

49. Reclamantii se plâng de absenta unei anchete efective în urma represiunii manifestatiilor anticomuniste de la Timisoara. Acestia invoca art. 2 din Conventie, formulat dupa cum urmeaza:

„Dreptul la viata al oricarei persoane este protejat prin lege. (...)”

A. Cu privire la admisibilitate

50. Desi Guvernul nu a ridicat vreo exceptie de inadmisibilitate a acestui capat de cerere, Curtea considera necesar sa se analizeze chestiunea aplicabilitatii la faptele spetei a dispozitiilor art. 2, a competentei ratione temporis a Curtii în ceea ce priveste faptele denuntate si, în sfârsit, cea a calitatii de victime a reclamantilor.

Cu privire la aplicabilitatea dispozitiilor art. 2 din Conventie sub aspect procedural

51. În primul rând, Curtea ia act de faptul ca violentele aplicate de agentii statului se pot analiza ca o încalcare a art. 2 din Conventie, atunci când nu exista deces al victimei, dar gradul si tipul fortei folosite demonstreaza intentia neechivoca de a ucide [Ilhan împotriva Turciei (GC), nr. 22277/93, pct. 76, CEDO 2000-VII, Makaratzis împotriva Greciei (GC), nr. 50385/99, pct. 49-55, CEDO 2004-XI].

52. Apoi, Curtea reaminteste faptul ca obligatia de a proteja viata, impusa de art. 2 din Conventie, necesita implicit ca o forma de ancheta oficiala adecvata si efectiva sa fie desfasurata atunci când folosirea fortei letale împotriva unei persoane i-a pus acesteia viata în pericol (Makaratzis, citata anterior, pct. 73).

53. În speta, Curtea ia act de faptul ca fratele celei de-a patra reclamante a fost ucis de gloante în timpul manifestatiilor anticomuniste de la Timisoara si ca primii doi reclamanti, precum si sotul celei de-a treia reclamante, au fost grav raniti de gloante în cursul acestor evenimente. Daca raspunderea penala a persoanelor care au recurs la forta nu este vizata de procedura în temeiul Conventiei, nu se contesta faptul ca, în decembrie 1989, agentii statului au folosit la Timisoara arme de foc pentru reprimarea manifestatiilor anticomuniste, omorând saptezeci si doua de persoane si ranind grav alte doua sute cincizeci si trei.

54. Prin urmare, tinând seama de folosirea considerabila a fortei letale împotriva populatiei civile care manifesta în 1989 la Timisoara, Curtea considera ca art. 2, sub aspect procedural, se aplica tuturor reclamantilor (a se vedea, mutatis mutandis, Acar si altii împotriva Turciei, nr. 36088/97 si 38417/97, pct. 77-79, 24 mai 2005).

Competenta ratione temporis

60

Page 61: Cauze Cedo

55. În primul rând, Curtea reaminteste ca, în decizia sa partiala privind admisibilitatea, s-a considerat necompetenta pentru a examina capatul de cerere întemeiat pe aspectul material al art. 2 din Conventie, având în vedere ca evenimentele în cauza au avut loc în 1989, adica înainte de intrarea în vigoare a Conventiei pentru România, la 20 iunie 1994.

56. Prin urmare, trebuie sa se stabileasca daca actele sau omisiunile care reprezinta pretinsa încalcare a art. 2, sub aspect procedural, se înscriu în perioada pentru care Curtea este competenta ratione temporis.

57. Obligatia procedurala inclusa la art. 2 este o obligatie distincta si independenta de actele privind aspectele materiale ale acestui articol [Šilih împotriva Sloveniei (GC), nr. 71463/01, pct. 159, 9 aprilie 2009, Dvorácek si Dvorácková împotriva Slovaciei, nr. 30754/04, pct. 53, 28 iulie 2009 si Varnava si altii împotriva Turciei (GC), nr. 16064/90, 16065/90, 16066/90, 16068/90, 16069/90, 16070/90, 16071/90, 16072/90 si 16073/90, pct. 136 si 138, 18 septembrie 2009). Totusi, pentru ca obligatiile procedurale impuse de art. 2 sa devina aplicabile, trebuie sa se stabileasca faptul ca o parte considerabila a masurilor procedurale au fost sau trebuiau aplicate dupa ratificarea Conventiei de catre statul în cauza (Šilih, citata anterior, pct. 163).

58. În speta, nu se contesta faptul ca trimiterea acuzatilor în fata instantelor, precum si majoritatea actelor de procedura au fost efectuate dupa intrarea în vigoare a Conventiei pentru România, la 20 iunie 1994. Pe de alta parte, Curtea ia act de faptul ca, la 22 martie 2004, admitând dreptul la recurs în anulare introdus de procurorul general, Înalta Curte de Casatie si Justitie a anulat condamnarea si a dispus o noua examinare a fondului cauzei.

59. Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea considera ca are competenta ratione temporis sa examineze sustinerea de încalcare a art. 2 din punct de vedere procedural. Aceasta urmeaza a se limita la a stabili daca faptele survenite dupa intrarea în vigoare a Conventiei pentru România evidentiaza o încalcare a acestei dispozitii.

Cu privire la calitatea de „victima” a reclamantilor

60. Curtea ia act de faptul ca al doilea reclamant, desi a participat la ancheta desfasurata de Parchetul Militar, nu s-a constituit parte civila la procedura în fata Curtii Supreme de Justitie în termenul stabilit de dreptul intern. Cu toate acestea, daca respectiva omisiune l-a privat de posibilitatea de a i se acorda daune-interese, aceasta nu scuteste statul de obligatia procedurala din perspectiva art. 2 din Conventie [a se vedea, mutatis mutandis, Slimani împotriva Frantei, nr. 57671/00, pct. 47-48, CEDO 2004-IX (fragmente)], si anume de a efectua o ancheta efectiva privind folosirea fortei letale (Finucane împotriva Regatului Unit, nr. 29178/95, pct. 67, CEDO 2003-VIII).

61. În ceea ce îi priveste pe ceilalti trei reclamanti care s-au constituit parti civile la procedura, Curtea ia act de faptul ca, în urma pronuntarii acestei instante, primul reclamant, sotul celei de-a treia reclamante si mama celei de-a patra reclamante au obtinut despagubiri pentru daune materiale si morale. Totusi, Curtea considera ca aceste sume nu îi priveaza pe reclamanti de calitatea lor de victime ale unei încalcari a Conventiei, în sensul art. 34 din Conventie.

61

Page 62: Cauze Cedo

62. În fapt, pe de o parte, acordarea acestor sume nu a reprezentat rezultatul unei solutionari amiabile a cauzei acceptate de reclamanti [a se vedea, a contrario, Caraher împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 24520/94, CEDO 2000-I, si Hay împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 41894/98, CEDO 2000-XI] si, pe de alta parte, calitatea de „victima” se poate pierde doar daca autoritatile nationale au recunoscut, în mod explicit sau în esenta, iar apoi au reparat încalcarea Conventiei [Dalban împotriva României (GC), nr. 28114/95, pct. 44, CEDO 1999-VI].

63. În speta, sumele în cauza nu vizau repararea neplacerilor si a incertitudinii care rezulta din desfasurarea anchetei, ci aveau ca scop despagubirea reclamantilor pentru pierderile materiale suferite ca urmare a atingerii aduse integritatii lor fizice sau celei a apropiatilor lor si sa compenseze prejudiciul moral, consecinta directa a acestei atingeri. În plus, în niciun moment autoritatile interne nu au recunoscut, în mod explicit sau în esenta, vreo deficienta a anchetei.

64. Prin urmare, Curtea considera ca, în ciuda daunelor-interese acordate, reclamantii se pot pretinde victime în ceea ce priveste capatul de cerere întemeiat pe art. 2 din Conventie sub aspect procedural.

65. În sfârsit, Curtea constata ca acest capat de cere nu este în mod vadit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Conventie si ca nu prezinta nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar sa fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

66. Reclamantii pretind ca ancheta declansata în urma represiunii manifestatiilor anticomuniste de la Timisoara nu a permis stabilirea cu promptitudine a raspunderii cu privire la decesul fratelui doamnei Grama si la ranirea domnilor Sandru si Raducan si a sotului doamnei Benea. Procedura nu s-a desfasurat în mod corect deoarece, din cauza pozitiei acuzatilor în cadrul noii puteri instaurate în România dupa 1989, autoritatile s-au aratat reticente cu privire la instrumentarea cauzei.

67. Guvernul respinge acest argument. Autoritatile au desfasurat o ancheta efectiva care a permis stabilirea circumstantelor represiunii violente a manifestatiilor de la Timisoara, precum si identificarea si pedepsirea principalilor responsabili, si anume generalii Stanculescu si Chitac.

68. În ceea ce priveste durata anchetei, aceasta s-a datorat complexitatii cauzei, ca si numeroasele obstacole procedurale, fara a depasi totusi o durata rezonabila.

69. Pe de alta parte, prezenta cauza avea o miza politica si sociala considerabila pentru societatea româna. Apoi, procedura a fost de o complexitate considerabila deoarece a implicat marturiile a aproximativ o suta de persoane si a vizat aproximativ doua sute de parti civile. Prin urmare, dificultatile legate de prezenta participantilor la proces si de trimiterea citatiilor catre acestia au generat anumite întârzieri. Cu toate acestea, nu au existat perioade lungi de inactivitate din partea autoritatilor judiciare si, în cadrul fiecareia dintre cele doua proceduri, Curtea Suprema de Justitie a tinut peste douazeci de sedinte de judecata si a pronuntat mai multe încheieri.

62

Page 63: Cauze Cedo

70. În plus, vacantele judecatoresti anuale, în perioada iulie-august, au determinat stabilirea unor intervale mai lungi între sedinte, si anume din iunie pâna în noiembrie 1998, din mai pâna în octombrie 2003 si din ianuarie pâna în septembrie 2005. În plus, din cauza complexitatii cauzei, pronuntarea hotarârilor a fost amânata de mai multe ori.

71. În sfârsit, în ceea ce priveste atitudinea partilor, acuzatii au solicitat de opt ori amânarea sedintelor pentru a-si pregati apararea si au ridicat o exceptie de neconstitutionalitate care a dus la suspendarea examinarii cauzei din ianuarie pâna în iunie 2005 în asteptarea deciziei Curtii Constitutionale. În ceea ce îi priveste pe reclamanti, acestia nu s-au prezentat la mai multe sedinte.

72. Curtea reaminteste ca, în cazul în care obstacole sau dificultati împiedica evolutia unei anchete într-o situatie deosebita, înseamna ca reactia prompta a autoritatilor este capitala pentru pastrarea încrederii publicului si adeziunea la statul de drept. Obligatia statului în ceea ce priveste art. 2 din Conventie nu poate fi considerata satisfacuta decât daca mecanismele de protectie prevazute în dreptul intern functioneaza efectiv, ceea ce presupune o examinare prompta a cauzei si fara întârzieri inutile. Orice carenta a anchetei care îi slabeste capacitatea de stabilire a circumstantelor spetei sau de identificare a responsabililor risca sa conduca la concluzia ca nu prezinta nivelul de eficienta necesar (Šilih, citata anterior, pct. 195 si Varnava si altii, citata anterior, pct. 191).

73. În speta, Curtea ia act de faptul ca, la scurt timp dupa evenimentele de la Timisoara din 1989, a fost initiata o ancheta din oficiu. Initiata în ianuarie 1990, procedura s-a încheiat la 15 octombrie 2008 cu condamnarea definitiva a responsabililor de organizarea represiunii manifestatiilor anticomuniste. Prin urmare, Curtea se va limita la examinarea caracterului sau efectiv în raport cu durata sa. Aceasta reaminteste ca competenta sa ratione temporis nu îi permite sa ia în considerare faptul ca perioada de paisprezece ani si patru luni ulterioara datei de 20 iunie 1994, data intrarii în vigoare a Conventiei pentru România.

74. Mai întâi, Curtea ia act de faptul ca, în 1994, cauza era înca pendinte în fata Parchetului Militar, unde nu s-a instrumentat aparent nimic dupa aprilie 1990. Încetarea urmaririi penale pronuntata în 1996 a fost, la rândul sau, infirmata un an si jumatate mai târziu. În aceasta privinta, Curtea ia act de faptul ca ancheta le-a fost încredintata procurorilor militari care erau, ca si acuzatii, militari care respectau principiul subordonarii ierarhice si erau astfel subordonati acuzatilor care, în perioada 1990-1991, au fost ministri ai apararii si internelor (a se vedea, mutatis mutandis, Barbu Anghelescu/România, nr. 46430/99, pct. 67, 5 octombrie 2004, Bursuc împotriva României, nr. 42066/98, pct. 107, 12 octombrie 2004, si Mantog împotriva României, nr. 2893/02, pct. 69-70, 11 octombrie 2007).

75. În ceea ce priveste procedura care a avut loc în fata instantelor interne, Curtea ia act de faptul ca a început si s-a desfasurat pâna pe 9 noiembrie 1998 în fata Sectiei militare a Curtii Supreme de Justitie. În plus, Curtea evidentiaza ca, în ciuda numarului ridicat de sedinte, desfasurarea acesteia a fost marcata de amânari repetate pentru vicii de procedura, care vizau în special citarea partilor si compunerea completului de judecata, precum si de lungi intervale între sedinte care nu

63

Page 64: Cauze Cedo

se justificau pe deplin prin vacantele judecatoresti si examinarea exceptiei de neconstitutionalitate.

76. În ceea ce priveste atitudinea reclamantilor, Curtea considera ca aceasta nu a contribuit semnificativ la prelungirea duratei totale a procedurii. În fapt, persoanele în cauza nu au solicitat niciodata amânarea, iar faptul ca nu s-au prezentat la anumite sedinte nu a împiedicat instantele sa examineze cauza.

77. De asemenea, Curtea constata ca prima procedura s-a încheiat prin hotarârea definitiva din 25 februarie 2000 a Curtii Supreme de Justitie. Întreaga procedura a fost anulata în urma interventiei Procurorului general, care a introdus un recurs în anulare în favoarea condamnatilor, solutionarea definitiva a cauzei fiind astfel întârziata cu peste opt ani, în timp ce fusese afectata de inactiunea totala a parchetului în perioada aprilie 1990 - martie 1996.

78. Desi Curtea nu este competenta sa se pronunte cu privire la temeinicia interventiei Procurorului general si, mai general, la modul în care instantele nationale au interpretat si aplicat dreptul intern, trebuie sa se constate ca inactivitatea parchetului si anularea hotarârii mentionate anterior au contribuit în mod decisiv la prelungirea procedurii. În aceasta privinta, ea aminteste ca statul trebuie sa îsi adapteze sistemul judiciar astfel încât sa le permita instantelor sale sa raspunda cerintelor Conventiei, în special celor consacrate de obligatia procedurala care rezulta de la art. 2 (Šilih, citata anterior, pct. 210).

79. În sfârsit, în cazul în care Curtea nu ignora complexitatea de necontestat a cauzei, aceasta considera ca miza politica si sociala invocata de Guvern nu poate justifica durata anchetei. Din contra, importanta sa pentru societatea româna ar fi trebuit sa stimuleze autoritatile interne sa solutioneze dosarul cu promptitudine si fara întârzieri pentru a preveni orice aparenta de tolerare a actelor nelegale sau întelegeri pentru savârsirea lor.

80. Având în vedere elementele de mai sus, Curtea considera ca autoritatile nationale nu au actionat cu diligenta impusa în conformitate cu art. 2 din Conventie. Prin urmare, aceasta stabileste ca aceasta dispozitie a fost încalcata sub aspect procedural.

II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCALCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENTIE

81. Reclamantii denunta durata excesiva a procedurii penale. Acestia invoca art. 6 § 1 din Conventie.

82. Guvernul respinge acest argument.

83. Având în vedere constatarea cu privire la art. 2 din Conventie, Curtea considera ca nu este necesar sa se examineze daca a fost încalcata, în speta, aceasta dispozitie.

III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENTIE

84. Art. 41 din Conventie prevede:

64

Page 65: Cauze Cedo

„În cazul în care Curtea declara ca a avut loc o încalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al înaltei parti contractante nu permite decât o înlaturare incompleta a consecintelor acestei încalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila.”

85. Domnii Sandru si Raducan si doamna Benea pretind, fiecare, 200 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral suferit ca urmare a prelungirii nejustificate a procedurii.

86. Doamna Daniela Grama pretinde 456 000 EUR cu titlu de prejudiciu material si 1 000 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral. Familia sa a fost privata de sustinerea morala si materiala pe care fratele sau decedat i-ar fi putut-o acorda. Cu titlu de cheltuieli de judecata efectuate în fata instantelor interne si în fata Curtii, aceasta pretinde 13 400 EUR, fara a oferi documente justificative în sprijinul cererii sale.

87. Guvernul considera ca pretentiile reclamantilor sunt excesive si invoca jurisprudenta Curtii în materie.

88. Curtea ia act de faptul ca, în speta, unicul temei de retinut pentru acordarea unei reparatii echitabile consta în faptul ca autoritatile nationale nu au tratat dosarul privind vinovatii pentru represiunea manifestatiilor anticomuniste de la Timisoara cu diligenta ceruta de art. 2 din Conventie.

89. În baza elementelor de care dispune, Curtea considera ca încalcarea art. 2 sub aspect procedural le-a cauzat persoanelor în cauza un prejudiciu moral, punându-i într-o situatie de suferinta si frustrare. Pronuntându-se în echitate, aceasta acorda fiecarui reclamant 5 000 EUR cu acest titlu. În absenta documentelor justificative, aceasta respinge cererea doamnei Grama cu titlu de prejudiciu material si cheltuieli de judecata.

90. Curtea considera necesar ca rata dobânzilor moratorii sa se întemeieze pe rata dobânzii facilitatii de împrumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, majorata cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

CURTEA,

1. Declara cererea admisibila în ceea ce priveste capatul de cerere întemeiat pe art. 2 din Conventie, în ceea ce priveste eficienta anchetei desfasurate de autoritatile competente;

2. Hotaraste ca a fost încalcat art. 2 din Conventie sub aspect procedural;

3. Hotaraste ca nu este necesar sa examineze capatul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Conventie;

65

Page 66: Cauze Cedo

4. Hotaraste:

a) ca statul pârât trebuie sa plateasca fiecaruia dintre reclamanti, în termen de trei luni de la data ramânerii definitive a hotarârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Conventie, suma de 5 000 EUR (cinci mii euro), care trebuie convertita în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabila la data platii, pentru prejudiciul moral, plus orice suma ce poate fi datorata cu titlu de impozit;

b) ca, de la expirarea termenului mentionat si pâna la efectuarea platii, aceste sume trebuie majorate cu o dobânda simpla, la o rata egala cu rata dobânzii facilitatii de împrumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, aplicabila pe parcursul acestei perioade si majorata cu trei puncte procentuale;

5. Respinge cererea de acordare a unei reparatii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactata în limba franceza, apoi comunicata în scris, la 8 decembrie 2009, în temeiul art. 77 § 2 si 3 din regulament.

Santiago Quesada Josep Casadevall

Grefier Presedinte

În conformitate cu art. 45 § 2 din Conventie si cu art. 74 § 2 din regulament, este anexat la prezenta hotarâre un rezumat al opiniei separate a judecatorului Popescu.

Opinia concordanta a judecatorului Corneliu-Liviu Popescu

1. Am votat la fel ca judecatorii alesi în cadrul Curtii în ceea ce priveste solutia retinuta în cadrul hotarârii.

Regretând caracterul imprecis al cererii si al motivelor capetelor sale de cerere (reclamantii nu au fost niciodata reprezentati de un avocat în procedura în fata Curtii), în raport cu situatia de fapt retinuta de Curte si cu documentele furnizate la dosar de parti, tin sa exprim, în cadrul acestei opinii concordante, pozitia mea ca judecator ad hoc în locul judecatorului ales sa reprezinte România.

2. Conform jurisprudentei constante a Curtii, art. 2 din Conventie le impune statelor parti o obligatie procedurala pozitiva, de a desfasura o ancheta efectiva. Consider ca aceasta obligatie pozitiva (de diligenta) este mai stricta într-un caz particular, în care marja nationala de apreciere este mai redusa, iar controlul exercitat de Curte mai puternic.

Este vorba de situatia în care o pretinsa încalcare a art. 2 din Conventie poate reprezenta în acelasi timp o infractiune internationala (genocid, crima împotriva umanitatii, crima de razboi), având în vedere gravitatea extrema a acestor infractiuni si caracterul imprescriptibil al raspunderii penale. Este evident faptul ca competenta privind încadrarea faptelor apartine în special instantelor penale nationale. Cu toate acestea, fara a stabili ea însasi încadrarea penala,

66

Page 67: Cauze Cedo

Curtea poate constata existenta unor elemente care pot justifica o astfel de încadrare din partea autoritatilor judecatoresti nationale si, prin urmare, existenta acestei obligatii pozitive speciale de ancheta.

La pct. 54 din hotarâre (partea „În drept”), Curtea retine „folosirea considerabila a fortei letale împotriva populatiei civile”. Este vorba aici de un vocabular specific mai degraba dreptului international umanitar si dreptului international penal decât dreptului international al drepturilor omului. Un limbaj similar a fost deja folosit de Curte, care a vorbit, în aceeasi hotarâre, de „conflict”, „insurectie armata ilegala”, „lupta”, „rezistenta”, „armata”, „combatanti”, „arme”, notiuni specifice dreptului international umanitar (Issaïeva împotriva Rusiei, nr. 57950/00, pct. 54, 24 februarie 2005).

În ciuda faptului ca este instanta de drept international (european) al drepturilor omului, Curtea poate actiona uneori (si cu anumite particularitati) ca instanta de drept international umanitar si/sau instanta de drept international penal. În interpretarea si aplicarea Conventiei (principala sa sarcina), Curtea nu poate face abstractie de celelalte norme de drept international public, din care conventia face parte [ex. si, mutatis mutandis, Al-Adsani împotriva Regatului Unit (GC), nr. 35763/97, CEDO 2001-XI].

Astfel, conventia o autorizeaza în mod expres în acest sens prin art. 7 § 2 si prin art. 15 § 1 si 2. Primo, principiul legalitatii penale nu împiedica pronuntarea sentintei si pedepsirea unei persoane vinovate de o actiune sau o omisiune care, la momentul comiterii, era de natura penala conform „principiilor generale de drept recunoscute de natiunile civilizate”, ceea ce înseamna în special dreptul international umanitar si dreptul international penal [ex. si, mutatis mutandis, Streletz, Kessler si Krenz împotriva Germaniei (GC), nr. 34044/96, 35532/97 si 44801/98, CEDO 2001-II, K.-H.W. împotriva Germaniei (GC), nr. 37201/97, CEDO 2001-II (fragmente), Korbely împotriva Ungariei (GC), nr. 9174/02, 19 septembrie 2008, Jorgic împotriva Germaniei, nr. 74613/01, CEDO 2007-IX (fragmente)]. Secundo, masurile derogatorii de la drepturile omului luate în caz de „razboi” (conflict armat international sau non-international) sau în caz de alt pericol public, care ameninta viata natiunii, nu trebuie sa fie contrare celorlalte „obligatii care rezulta din dreptul international”, si anume dreptul international umanitar (aplicabil în caz de conflict armat) si dreptul international penal. Tertio, imposibilitatea juridica de derogare de la art. 2 nu vizeaza cazul de deces care rezulta „din acte legale de razboi”, considerat legal prin prisma dreptul international umanitar. În interpretarea si aplicarea acestor parti ale Conventiei, Curtea trebuie sa foloseasca, ca instanta de drept international al drepturilor omului, normele dreptului international umanitar si/sau ale dreptului international penal.

Alte texte ale Conventiei pot impune, de asemenea, folosirea normelor juridice ale celor doua ramuri ale dreptului international înrudite cu dreptul international al drepturilor omului, în special art. 5 si 6, cu privire la aprecierea „caracterului legal”/„legalitatii” detentiei si/sau a instantei sau a procedurii judiciare penale. Cu privire la modelul de la art. 3, care include obligatia unui stat parte la Conventie de a nu preda o persoana unui stat în care risca sa fie torturata (Soering împotriva Regatului Unit nr. 14038/88, 7 iulie 1989), acelasi rationament este valabil pentru art. 5 si 6, impunând astfel statelor parti sa nu transfere o persoana unui alt stat în care risca încalcarea dreptului la libertate si securitate sau a dreptului la un proces echitabil.

67

Page 68: Cauze Cedo

Solutia trebuie sa fie aceeasi pentru transferul catre o instanta penala internationala (a se vedea, mutatis mutandis, decizia Milosevic împotriva Tarilor de Jos, nr. 77631/01, 19 martie 2002, în care cererea a fost declarata inadmisibila pentru neepuizarea cailor interne de atac si nu ca incompatibila ratione materiae cu conventia), deoarece faptul ca un stat are alte angajamente internationale decât conventia nu îl scuteste de obligatia de a asigura respectarea drepturilor garantate de Conventie oricarei persoane care intra sub jurisdictia sa [ex. si, mutatis mutandis, Bosphorus Hava Yollari Turizm ve Ticaret Anonim Sirketi împotriva Irlandei (GC), nr. 45036/98, CEDO 2005-VI].

3. Obligatia pozitiva procedurala în temeiul art. 2 din Conventie nu se încheie prin hotarârea definitiva a instantelor penale nationale. În cazul unei condamnari, aceasta continua sub forma obligatiei statului de a lua toate masurile corespunzatoare pentru executarea hotarârii de condamnare, atât sub aspect penal (arestare, dare în urmarire a condamnatului, cerere de extradare pentru executarea pedepsei etc.), cât si civil (plata despagubirilor partilor civile). Bineînteles, condamnatul are dreptul la respectarea tuturor drepturilor sale, inclusiv cu privire la conditiile de detentie corespunzatoare în caz de boala sau batrânete sau sa fie eliberat pe motive medicale sau umanitare [ex. si, mutatis mutandis, Papon împotriva Frantei (nr. 1) (dec.), nr. 64666/01, CEDO 2001-VI].

În aceasta perspectiva, trebuie semnalate patru aspecte de fapt:

- în perioada 2000 – 2001, dupa hotarârea definitiva de condamnare la închisoare pronuntata de Completul de 9 judecatori al Curtii Supreme de Justitie si înainte de suspendarea executarii pedepsei stabilite de Procurorul general al Parchetului de pe lânga Curtea Suprema de Justitie, domnul Stanculescu nu a început sa îsi execute pedeapsa; la dosar nu exista nicio dovada a unor demersuri efectuate de autoritatile române în vederea executarii condamnarii sale;

- în 2001, atacând printr-un recurs în anulare hotarârea definitiva de condamnare pronuntata în 2000 de Completul de 9 judecatori al Curtii Supreme de Justitie, Procurorul general al Parchetului de pe lânga Curtea Suprema de Justitie a decis simultan suspendarea executarii partii penale a acestei hotarâri; în temeiul legislatiei române la momentul respectiv, suspendarea executarii pedepsei era stabilita de procurorul general (si nu de o instanta judecatoreasca), opunându-se astfel executarii unei hotarâri penale definitive de condamnare, fara niciun control din partea vreunui instante. În urma acestei hotarâri a procurorului general, domnul Chitac (care executase înainte patru luni si jumatate din pedeapsa sa) si domnul Stanculescu au ramas în libertate pe durata judecarii recursului în anulare, apoi (în urma anularii de catre Sectiile Unite ale Înaltei Curti de Casare si Justitie a hotarârii definitive de condamnare) în cursul rejudecarii cauzei în prima instanta si în casare, pâna la sfârsitul lui 2008, când au fost pentru a doua oara condamnati definitiv la închisoare;

- dupa a doua condamnare definitiva de la sfârsitul lui 2008 si dupa arestarea lor în vederea executarii pedepsei, cei doi condamnati au fost pusi temporar în libertate din motive medicale (ceea ce nu pune o problema în sine în baza art. 2 din Conventie), deciziile fiind totusi luate de instantele militare (alcatuite din judecatori militari, care sunt atât judecatori, cât si ofiteri activi, care apartin în acelasi timp corpului judecatorilor si corpului ofiterilor armatei în activitate);

68

Page 69: Cauze Cedo

- instantele nationale au acordat daune-interese pentru prejudiciul material si moral partilor civile, cei doi condamnati si Ministerul Apararii Nationale fiind obligati sa le plateasca în solidar; despagubirile au fost acordate doar de Ministerul Apararii Nationale si nu exista nicio proba la dosar privind o actiune în regres a Ministerului Apararii Nationale sau a Ministerului Finantelor Publice împotriva condamnatilor.

4. Despagubirea de reparatie echitabila acordata de Curte partilor lezate în temeiul art. 41 din Conventie tine seama doar de constatarea încalcarii art. 2 sub aspect procedural (deoarece latura sa materiala nu tine de competenta ratione temporis a Curtii, aspect retinut în hotarârea privind admisibilitatea).

Valoarea sa corespunde practicii Curtii în materie.

Regret, totusi, faptul ca practica Curtii în materie nu este orientata catre sume mult mai mari, având în vedere sentimentele de neputinta si disperare ale victimelor (supravietuitori mutilati sau urmasi ai unor rude decedate), cauzate de atitudinea autoritatilor judecatoresti nationale.

6) Hotarare CEDO in Cauza Mugurel Soare si altii c. Romaniei

Cauza are la baza conditiile arestarii unui tanar de 19 ani (reclamantul Mugurel Soare) de catre politia romana si in principal faptul ca un politist l-a impuscat pe acesta cu un glont in cap, in conditii asupra carora partile s-au contrazis. Tanarul - primul petent - a supravietuit dar este pe jumatate paralizat. Cel de-al doilea si al treilea reclamant au asistat la incident si s-au plans de conditiile in care au fost interogati in calitate de martori. 

Curtea a concluzionat:In ceea ce il priveste pe reclamantul Soare:

In unanimitate, a hotarat ca au existat doua incalcari ale articolului 2 din Conventie (punerea vietii sale in pericol si lipsa unei anchete efective) 

In unanimitate, a hotarat ca au existat  ca a existat o incalcare a articolului 13 (dreptul la o cale efectiva de atac), coroborat cu articolul 2;

4 din 7 judecatori au considerat ca nu a fost incalcat articolului 14 (interzicerea discriminarii) coroborat cu articolele 2 si 3 (interzicerea tratamentelor inumane si degradante);.

Privitor la cel de-al doilea si al treilea reclamant:In unanimitate, Curtea a hotarat ca a existat o incalcare a articolului 3 (interzicerea tratamentelor degradante).

Ca si satisfactie echitabila, Curtea a hotarat ca Romania trebuie sa plateasca 90 000 de Euro reclamantului Mugurel Soare pentru daune materiale cat si 40 000 Euro pentru daune morale. Romania mai trebuie sa plateasca si 10 000 euro pentru fiecare dintre ceilalti doi petenti (Angela Vlasceanu si Dorel Baicu), cu titlu de daune morale. De asemenea, Romania trebuie sa plateasca

69

Page 70: Cauze Cedo

8 291 Euro cu titlu de cheltuieli de judecata direct pe numele avocatului reclamantilor. (In total: 158 291 Euro)

7) Roşca Stănescu şi Ardeleanu c. România - Calitatea de victimă. Victimă potenţială.CEDO, secţia II, decizia Roşca Stănescu şi Ardeleanu c. România, 19 februarie 2002, 35441/97

Nu se poate plânge în faţa CEDO nici o persoană ce nu a suferit vreo vătămare a drepturilor sale garantate prin Convenţie.

Cei doi reclamanţi au fost trimişi în judecată pentru infracţiunea de ofensă adusă autorităţi, comisă printr-o serie de articole care îl acuzat pe dl. Iliescu, preşedintele în funcţie al României, de colaborare cu KGB. În urma procesului penal, cei doi au fost achitaţi, pe motiv că art. 238 C. pen. care incrimina ofensa adusă autorităţi nu se aplică articolelor de presă.

Art. 34. Calitatea de victimă. Curtea a constatat că reclamanţii au fost achitaţi în urma procesului penal astfel încât nu au suferit nici o ingerinţă în libertatea lor de exprimare. De asemenea, ei nu pot fi consideraţi nici victime potenţiale ale unei violări a libertăţi de expresie, rezultată din simpla existenţă a normei penale care incriminează ofensa adusă autorităţii, cât timp instanţa a fost suficient de fermă în afirmarea faptului că acest text penal nu se aplică delictelor de presă. De aceea, reclamanţii nu au calitatea de victimă, iar plângerea este inadmisibilă.

8) Fane Ciobanu c. Romaniei - Tratament medical deficitar in penitenciarele romanesti

Astăzi 11 octombrie, CEDO a pronunţat o nouă hotarăre într-o cauză ce are are la bază o cerere îndreptată împotriva statului român. Este vorba de cererea nr. 27240/03, formulată de petentul M. Fane Ciobanu contra României. Reclamantul este născut în anul 1954, domiciliază în Giurgiu şi a fost condamnat definitiv la 19 octombrie 2000 de către Curtea Supremă de Justiţie (actual ICCJ) la o pedeapsă de douăzeci de ani de închisoare pentru omor calificat.

 

Ca majoritatea hotărârilor pronunţate de CEDO în ultimul timp împotriva României, şi hotărârea din data de 11 octombrie 2011 are ca obiect condiţiile de detenţie din penitenciarele româneşti, mai exact, cele din închisorile Craiova, Giurgiu şi Bucureşti-Jilava.

În speţă, reclamantul M. Fane Ciobanu s-a plâns de suprapopularea celulelor şi a reproşat autorităţilor române că nu i-a oferit în mod constant tratament medical şi regimul alimentar

70

Page 71: Cauze Cedo

prescris de doctori, si,  în principal că nu i-a oferit o proteză care i-ar fi alinat suferinţele generate de absenţa totală a dinţilor (edentiţie totală). El a invocat articolul 3 din Convenţie (interzicerea torturii ş ai tratamentelor inumane sau degradante)

Curtea Europeană a hotărât că România a încălcat într-adevăr articolul invocat de reclamant şi a obligat statul român la plata sumei de 13 300 EURO cu titlu de daune morale şi 3 450 EURO cu titlu de cheltuieli de judecată.

9) Pavalache c. Romaniei - Incalcarea prezumtiei de nevinovatie Expunere la fum de tigara in arest

CEDO a pronunţat astăzi 18/10/2011 hotărârea în cauza Pavalache contra României.

În speţă, reclamantul este Fănel Pavalache, de cetăţeanie română, născut în 1955 şi domiciliat actualmente în Bucureşti.

Doi oameni de afaceri l-au denunţat pe reclamantul Fănel Pavalache în data de 17 octombrie 2002 pentru fapte de corupţie. Cei doi oameni de afaceri s-au întâlnit cu reclamantul şi soţia sa în ziua următoare (pe 18 octombrie), moment în care acesta din urmă a fost şi arestat de un grup de poliţişti şi procurori. În geanta soţiei reclamantului s-au găsit două plicuri conţinând fiecare 10 000 dolari americani. Ca urmare a acestor evenimente, un procuror PNA a emis ordonanţa în baza căreia reclamantul a fost arestat preventiv la 19 octombrie 2002. 

Ordonanţa procurorului de arestare preventivă relata că Fănel Pavalache a fost prins într-un flagrant delict de trafic de influenţă. El era acuzat că a primit suma de 20 000 dolari americani pentru a interveni pe lângă magistraţi ca să influenţeze pronunţarea în anumite dosare.

Instanţele au motivat drept necesară prelungirea măsurii arestului preventiv apreciind că reclamantul reprezenta pericol public şi că eliberarea lui ar împiedica realizarea corespunzătoare a unor acte de urmărire penală. Astfel, măsura arestării preventive a fost prelungită până la condamnarea reclamantului din octombrie 2004 de către ICCJ la o pedeapsa de şase ani închisoare cu executare. 

Presa scrisă şi televiziunile au mediatizat destul de amplu acest caz. Este notabil un articol din ziarul "Adevărul" în care procurorul PNA preciza că Pavalache ar fi cerut de fapt patru milioane de dolari, dar atunci când au organizat flagrantul instituţia dispunea doar de 20 000 dolari. Procurorul a mai susţinut că dacă ar fi avut toţi acei bani, probabil Pavalache i-ar fi luat.

În 2006, reclamantul Fănel Pavalache a beneficiat de măsura eliberării condiţionate.

Plângerile în faţa CEDO

Invocând articolul 6 § 2 (prezumţia de nevinovăţie) al Convenţiei europene, el a pretins că, menţinând măsura arestării sale preventive, autorităţile naţionale politice şi judiciare au adus

71

Page 72: Cauze Cedo

atingere dreptului său de a fi prezumat nevinovat până la stabilirea vinovăţiei pe cale judecătorească. Reclamantul s-a mai plâns şi de declaraţiile în presă a unor oameni politici ,care, la rândul lor, i-ar fi adus atingere prezumţiei de nevinovăţie.

Referitor la declaraţiile care emanau de la oameni politici, Curtea a apreciat că acestea se situau în contextul luptei împotriva corupţiei, un subiect de preocupare pentru întreaga societate românească. CEDO a apreciat declaraţiile respective ca fiind politice şi că nu ar fi influenţat în niciun fel aprecierea faptelor de către judecători.

În schimb, Curtea a sublinat că, atunci când a informat presa de arestarea preventivă reclamantului, procurorul cazului a afirmat că toate probele duceau la stabilirea cu certitudine a vinovăţiei lui Fănel Pavalache a cărui condamnare era inevitabilă: "nimeni şi nimic nu-l mai poate scăpa de răspunderea penală" .

Curtea a mai remarcat că aceste informaţii au fost relatate presei într-un context independent procedurii penale şi a concluzionat că ele încurajau publicul să îl considere pe reclamant vinovat de corupţie şi puteau genera prejudecăţi în aprecierea faptelor de către judecători.

Astfel, Curtea a concluzionat că declaraţiile făcute de procurorul cazului au adus atingere prezumţiei de vinovăţie garantate de articolul 6 § 2 al Convenţiei.

Petentul a invocat de asemenea şi articolul 3 al Convenţiei (interzicerea tratamentelor inumane şi degradante) şi s-a plâns că a trebuit să suporte condiţii de încarcerare improprii în timpul detenţiei sale. Mai exact, în cursul arestului preventiv, a fost obligat să împartă celula cu deţinuţi fumători. Fănel Pavalache a mai reclamat că această expunere la fumul de ţigară i-ar fi provocat la 31 decembrie 2002 un infract şi boli cardiovasculare şi pulmonare pentru care nu a primit un tratament corespunzător (plângere considerată de Curte drept nefondată).

Curtea a apreciat drept plauzibilă plângerea reclamantului referitoare la expunerea sa la fumul de ţigară, făcând trimitere şi la alte cazuri similare în care s-a mai pronunţat (Florea c. României, Elefteriadis c. României).

Curtea a constatat că în momentul arestării preventive a reclamantului, starea lui de sănătate era relativ bună şi că nu suferea de hipertensiune arterială. Totuşi, după câteva luni de detenţie, la 8 august 2003, certificatul medical a relevat apariţia unei bronşite astmatice (diagnostic confirmat de mai mulţi medici care i-au şi recomandat să evite aerul poluat).

Curtea a mai precizat că statul trebuie să dea explicaţii plauzibile atunci când o persoană fără probleme de sănătate la data arestări dobândeşte anumite maladii după o oarecare perioadă de timp petrecută în arest. În speţă, Guvernul nu a oferit Curţii nicio explicaţie cu privire la apariţia şi agravarea bronşitei astmatice cronice şi nu a indicat nici în ce fel de celule a stat reclamantul încarcerat. De aceea, Curtea a făcut aplicarea principiului "affirmanti incumbit probatio", Guvernul fiind singurul care ar fi avut acces la informaţiile susceptibile de a confirma sau infirma afirmaţiile reclamantului.

72

Page 73: Cauze Cedo

CEDO a apreciat că statul român nu a depus toate eforturile necesare ca să-i asigure reclamantului condiţii de detenţie compatibile cu respectarea demnităţii umane şi că, în consecinţă, a încălcat prevederile articolului 3 din Convenţie.

Reclamantul a solicitat suma de 563986 euro cu titlu de daune materiale reprezentând datoriile societăţii sale către alte firme, datorii care n-au fost recuperate din cauza menţinerii stării de arest. El a mai solicitat şi 240000 cu titlu de daune morale.

Curtea a considerat că nu există nicio legătură de cauzalitate între încălcările Convenţiei constatate şi daunele materiale pretinse şi a respins această cerere.

În schimb, CEDO a apreciat că reclamantul a suferit un prejudiciu moral de necontestat şi i-a acordat suma de 10000 de euro cu titlu de daune morale. 

De asemenea, statul român a fost obligat şi la plata a 1800 euro cu titlu de cheltuieli de judecată.

10) Avram c. Romaniei - Prelungire masurii arestarii preventive fara indicarea duratei

Cauza Avram contra României (cererea nr. 25339/2003), hotărâre pronunţată la 18/10/2011.

D-ul Bogdan Avram, reclamant în cauză, a fost acuzat de constituire de grup infracţional şi de furt (articolele 208, 209 şi 323 din codul penal român) , fiind luat în custodie şi apoi arestat preventiv până la momentul pronunţării condamnării sale penale.

Procurorul de caz şi-a întemeiat ordonanţa prin care a dispus aresarea preventivă a reclamantului pe articolul 148 literele e) şi h) ale codului de procedură penală. Recursul reclamantului împotriva acestei ordonanţe a fost respins la 22 mai 2002 printr-o hotărâre a judecătoriei Sibiu. Judecătoria a reţinut că, prin natura sa, infracţiunea de asociere pentru comitere de infracţiuni era una care constituia "pericol public" în sensul articolul 148 litera h) a codului de procedură penală şi că reprezenta, de asemenea, un act pregătitor pentru comiterea unor alte infracţiuni, în sensul articolului 148 litera e) cod procedură penală.

Judecătoria Sibiu a prelungit arestul preventiv în mai multe rânduri. Toate recursurile reclamantului referitoare la aceste sentinţe au fost respinse de către Tribunalul Sibiu, considerând că motivele pentru care arestul preventiv fusese dispus subzistau.

În cererea iniţiată către CEDO în 2003, Bogdan Avram a a reclamat că timp de aproximativ cinci luni după arestarea sa preventivă autorităţile i-au interzis corespondenţa cu avocatul şi familia. În observaţiile scrise pe care le-a trimis Curţii la 24 martie 2011, reclamantul s-a mai plâns, printre altele, şi de lipsa asistenţei medicale în închisoare în timpul aceleiaşi perioade şi de faptul că a trebuit să poarte aceleaşi haine timp de 16 zile după arestare (cerere respinsă de CEDO, nefiind formulată în termenul de şase luni).

73

Page 74: Cauze Cedo

Judecătoria Sibiul l-a condamnat pe Bogdan Avram la o pedeapsă cu închisoarea de cinci ani şi şase luni pentru săvârşirea infracţiunilor de constituire de grup infracţional şi complicitate la două furturi.

Tribunalul Sibiu a admis apelul reclamantului la 20 februarie 2004, diminuând pedeapsa sus-menţionată la patru ani şi opt luni.

Curtea de Apel Alba Iulia a admis recursul reclamantului apreciind că nu a existat o asociere pentru comiterea de infracţiuni între inculpaţi. Ea a mai considerat că mai multe probe erau nule (înregistrarea convorbirilor telefonice etc.) şi că numai furtul comis la 13 februarie 2002 putea fi reţinut în împotriva reclamantului, mai ales în baza declaraţiei victimei şi a recunoaşterii de către aceasta din urmă a fotografiilor autorilor furtului. Curtea de apel a diminuat pedeapsa aplicată reclamantului la trei ani de închisoare.

În speţă, CEDO a observat că sentinţa din 10 iulie 2002 a menţiunt măsura arestării preventive a reclamantului fără să precizeze durata, în timp ce următoarele trei hotărâri, din 20 noiembrie 2002, 18 decembrie 2002 şi 19 martie 2003, au respins cererile formulate de reclamant care vizau eliberarea sa din arest preventiv sau înlocuirea acestei măsuri cu una mai puţin restrictivă.

Curtea a citat hotărârea din cauza Konolos c. României, unde s-a făcut referire la o decizie Curţii constituţionale române, care, interpretând articolul 23 § 4 din Constituţie, a statuat că tribunalele sunt obligate să controleze legalitatea măsurii arestului preventiv la fiecare 30 de zile, până la finalul procedurii. Curtea a apreciat în acest caz că instanţele naţionale dispuneau de o clarificare în materie jurisprudenţială care le permitea să îşi argumenteze deciziile pronunţate.

Tot în cauza Konolos, Curtea a mai stabilit că o hotărâre judecătorească de prelungire a măsurii arestării preventive fără indicarea duratei prelungirii încalcă dispoziţiile legale interne astfel cum au fost ele interpretate de către Curtea Constituţională şi nu poate consitui o bază legală suficientă în sensul articolului 5 § 1 al Convenţiei. 

Curtea a reţinut că în perioada cuprinsă între 9 august 2002 şi 21 mai 2003, arestul preventiv al reclamantului nu era hotărât prin nicio decizie internă valabilă şi în lipsă unei baze legale în sensul articolului 5 § 1 al Convenţie.

În final, CEDO a hotărât că autorităţile române au încălcat art. 5 § 1 şi a obligat statul român la plata unei satisfacţii echitabile de 8 000 euro cu titlu de daune morale.

11) Creanga c. Romaniei - Politist privat ilegal de libertate

Marea Cameră a CEDO a pronunţat astăzi, 23 februarie 2011, hotărârea în cauza Creangă c. României (cererea nr. 29226/03). Cauza are ca obiect privarea de libertate a unui poliţist în cadrul unei anchete penale de mare anvergură care urmărea destructurarea unei reţele de trafic de produse petroliere.

74

Page 75: Cauze Cedo

În cauză, reclamantul, d-ul Sorin Creangă, este cetăţean român, născut în 1956 şi domicilat în Bucureşti (România). Ofiţer al poliţiei judiciare din cadrul eşpoliţiei Bucurti, el a fost convocat şi apoi interogat de PNA (Parchetul Naţional Anticorupţie-actual DNA), în cadrul unei anchete penale referitoare la furtul unor produse petroliere prin conducte aflate în împrejurimile Bucureştiului.

La 15 iulie 2003, d-ul Creangă şi alţi colegi poliţişti au fost citaţi la PNA ca să depună declaraţii pentru ancheta penală. La 16 iulie 2003, în jurul orelor 12, procurorul l-a informat pe reclamant că a fost începută urmărirea penală împotriva sa şi a altor 10 colegi poliţişti pentru fapte de luare de mită, complicitate la furt şi constituire de grup infracţional. În jurul orei 22, procurorul l-a plasat in arest preventiv pe d-ul Creangă şi pe mai mulţi agenţi de poliţie. La 18 iulie 2003, Curtea de Apel Militară a prelungit pentru 27 de zile arestul preventiv. D-ul Creangă şi ceilalţi coinculpaţi au recurat respectiva decizie. Printr-o hotărâre din 21 iulie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul, a casat hotărârea şi a dispus repunerea în libertate a d-ului Creangă şi a celorlalţi coinculpaţi. Procurorul general al României a formulat atunci recurs în anularea acestei hotărâri, apreciind că CSJ a comis grave erori de drept. Printr-o hotărâre definitivă din 25 iulie 2003, CSJ a admis recursul în anulare al procurorului. CSJ a apreciat că detenţia provizorie era justificată, dosarul cauzei conţinând probe suficiente care să demonstreze că fiecare dintre inculpaţi ar fi putut comite faptele pentru care erau acuzaţi.

La 25 iulie 2003, d-ul Creangă a fost plasat în arest preventiv. Printr-o hotărâre interlocutorie din 29 iunie 2004, Tribunalul Militar a dispus repunerea sa în libertate, cu interdicţia de a părăsi ţara. Printr-o hotărâre pronunţată la 22 iulie 2010, Curtea de Apel Bucureşti l-a condamnat pe d-ul Creangă la o pedeapsă de trei ani cu suspendare pentru luare de mită şi favorizarea infractorilor.

 

Plângerea în faţa CEDO

Invocând articolul 5 § 1 (dreptul la libertate şi siguranţă), reclamantul a susţinut că privarea sa de libertate din 16 iulie 2003 a fost lipsită de bază legală. El a mai susţinut şi că ordonanţa de plasare în arest preventiv luată împotriva sa la 16 iulie 2003 nu a fost motivată prin elemente concrete, în principal referitoare la pericolul public pe care l-ar fi putut reprezenta de punerea sa în libertate. De asemenea, el a considerat drept nelegală arestarea sa preventivă din 25 iulie 2003, după intervenţia procurorului general.

Reclamantul a introdus cererea în faţa CEDO la 4 septembrie 2003. În hotărârea de cameră din 15 iunie 2010, Curtea a concluzionat, în unanimitate, că a fost încălcat articolul 5 § 1 în ceea ce priveşte privarea de libertate a d-ului Creangă la 16 iulie 2003 între orele 10 şi 22 şi al arestării sare la 25 iulie 2003,ca urmare a recursului în anulare al procurorului general. Curtea a considerat că nu a existat o încălcare a art. 5 § 1 în ceea ce priveşte arestarea reclamantului din intervalul 16-18 iulie 2003. La 3 septembrie 2010, Guvernul a solicitat trimiterea cauzei în faţa Marii Camere a CEDO conform articolului 43 din Convenţie. La 22 noiembrie 2010, colegiul Marii Camere a acceptat această cerere.

75

Page 76: Cauze Cedo

În hotărârea Marii Camere pronunţate la 23 februarie 2011, CEDO a reamintit că este esenţial ca raţiunea privării de libertate în virtutea dreptului intern să satisfacă criteriul "legalităţii" stabilit de Convenţie, Curtea subscriind integral la concluziile hotărârii de cameră din 15 iunie 20120 şi apreciind că a existat o încălcare a art. 5 § 1 din Convenţie.

Ca şi satisfacţie echitabilă, Curtea a stabilit ca statul român să-i plătească reclamantului 8000 EUR cu titlu de daune morale şi 500 EUR cheltuieli de judecată.

Judecătorii Bratza, Costa, Garlicki, Gyulumyan, Myjer, Hirvelä, Malinverni, Vučinić şi Raimondi au exprimat opinii separate.

12) Cauza Manolachi

La apelul nominal, facut în sedinta publica la pronuntare au lipsit partile.

Procedura legal îndeplinita.

S-au verificat si citit actele si lucrarile dosarului, constatându-se ca reclamanta Manolachi Doina a depus concluzii scrise, dupa care:

Se mai constata ca, dezbaterile în cauza au avut loc în sedinta publica din data de 27 mai 2010, fiind consemnate în încheierea de sedinta din acea, încheiere ce face parte integranta din prezenta hotarâre, când, pentru a da posibilitatea partilor sa depuna concluzii scrise, în baza art. 146 si art. 260 alin. 1 Cod procedura civila, s-a amânat pronuntarea pentru astazi, 31 mai 2010, când s-au retinut urmatoarele:INSTANTA DE JUDECATA

Asupra cauzei civile de fata;

Prin cererea formulata la data de 03.03.2008 si înregistrata sub nr. 532 89 2008 pe rolul Tribunalului Vaslui, reclamanta Manolachi Doina a chemat în judecata pârâtii Colegiul Agricol Dimitrie Cantemir " Husi si Inspectoratul Scolar Judetean Vaslui, pentru ca prin hotarârea ce se va pronunta sa se dispuna anularea deciziei nr. 50 din data de 02.10.2007 privind eliberarea sa din functia de director adjunct, anularea calificativului acordat de catre consiliul de administratie din cadrul Colegiul Agricol Dimitrie Cantemir" Husi, precum si obligarea la încheierea contractului de management privind functia de director adjunct al Colegiul Agricol Dimitrie Cantemir" Husi.

Cauza a fost solutionata prin sentinta civila nr. 86 CA 20-03-2009, ce a fost casata prin decizia nr. 686 CA 14-12-2009 pronuntata de Curtea de Apel Iasi, dosarul fiind trimis la rejudecare.

Cu ocazia rejudecarii, reclamanta Manolachi Doina si-a precizat actiunea (fila 21 dosar), solicitand anularea deciziei nr. 50 02-10-2007, reintegrarea pe functia de director adjunct si incheierea contractului de management.

76

Page 77: Cauze Cedo

La termenul de judecata din data de 23-06-2008 (fila 52 dosar), reclamanta personal a renuntat la capatul de cerere privind anularea calificativului acordat de catre consiliul de administratie din cadrul Colegiul Agricol Dimitrie Cantemir" Husi.

Cu ocazia rejudecarii, nu s-au mai administrat alte probe.

In cauza s-au invocat urmatoarele exceptii:

Pârâtul Colegiul Agricol Dimitrie Cantemir Husi a invocat exceptia lipsei calitatii procesuale pasive, exceptia tardivitatii, exceptia lipsei de interes, exceptia inadmisibilitatii.

Instanta a invocat exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a paratului Inspectoratul Scolar Judetean Vaslui

Paratul Inspectoratul Scolar Judetean Vaslui a invocat exceptia lipsei procedurii prealabile. La termenul din 09-03-2009, Inspectoratul Scolar Judetean Vaslui a renuntat la aceasta exceptie numai in ce priveste primul capat de cerere.

Din actele si lucrarile dosarului, instanta de judecata retine urmatoarele:

În temeiul prevederilor art. 137 CPC, instanta de judecata se va pronunta mai întâi asupra exceptiilor invocate în cauza.

În ceea ce priveste exceptia lipsei de interes, invocata de catre pârâtului Colegiul Agricol Dimitrie Cantemir Husi, instanta retine ca aceasta exceptie este neîntemeiata pentru urmatoarele considerente:

Demisia, potrivit prevederilor art. 79 din Codul Muncii, constituie acel act unilateral de vointa, care trebuie sa îmbrace forma scrisa, irevocabil, prin care salariatul îsi manifesta vointa încetarii contractului individual de munca, care înceteaza dupa expirarea termenului de preaviz.

În speta, conform prevederilor art. 24 pct.6 din Ordinul nr. 3142 2006, contractul de management înceteaza prin renuntarea directorului la contract, cu respectarea termenului de preaviz pentru functii de conducere, care este de 30 de zile calendaristice de la data notificarii manifestarii de vointa.

Reclamanta Manolachi Doina, în urma promovarii examenului desfasurat în luna noiembrie 2006, în conformitate cu prevederile art. 21 al. 9 din Ordinul nr. 3142 2006 privind Metodologia de organizare si desfasurare a concursului pentru ocuparea functiilor de director si director adjunct din unitatile de învatamânt preuniversitar de stat, prin decizia nr. 23 04.12.2006 a directorului pârâtului Colegiul Agricol Dimitrie Cantemir Husi a fost numita ca si director adjunct al acestei unitati de învatamânt .

Începând de la aceasta data, pâna la data emiterii deciziei contestate, respectiv pâna la data de 04.12.2007, reclamanta a îndeplinit efectiv atributiile specifice directorului adjunct în cadrul

77

Page 78: Cauze Cedo

unitatii de învatamânt preuniversitar mai sus aratate, chiar daca acest lucru nu s-a materializat în încheierea unui contract de management educational.

La data de 09.05.2007, a depus la ISJ Vaslui un înscris prin care-si manifesta vointa de a înceta unilateral, prin demisie, raporturile de management educational cu pârâtul Colegiul Agricol Dimitrie Cantemir Husi. Acest înscris a fost înregistrat în evidenta unitatii de învatamânt preuniversitar Colegiul Agricol Dimitrie Cantemir Husi la data de 14.06.2007, dupa cum reiese din mentiunile existente pe cererea de demisie a reclamantei în partea dreapta sus ( fila 34 dosar).

Chiar si dupa expirarea termenului de preaviz prevazut pentru functiile de conducere de 30 de zile calendaristice, reclamanta Manolachi Doina si-a continuat activitatea specifica de director adjunct în cadrul Colegiului Agricol Dimitrie Cantemir, fara sa fie împiedicata în vreun fel pâna la data eliberarii sale din functie la data de 04.12.2007, drept urmare a emiterii deciziei nr. 50 4.12.2007, prin care s-a dispus eliberarea acesteia din functie drept urmare a acordarii calificativului slab la evaluarea anuala.

Raportat la aceasta situatie de fapt, instanta retine faptul ca ambii pârâti si-au manifestat acordul tacit ca reclamanta sa-si continue activitatea în functia de director adjunct, demisia reclamantei fiind astfel retractata prin acordul tacit al pârâtilor.

Fata de cele expuse, instanta constata ca reclamanta justifica existenta unui drept subiect recunoscut de lege, a carei realizare se urmareste prin promovarea prezentei actiuni, în conditiile în care contractul sau de management nu a încetat prin demisie în conditiile art. 24 pct. 6 din Ordinul nr. 3142 din 2006, exceptia lipsei de interes urmând a fi respinsa în consecinta.

În al doilea rând, în ceea ce priveste exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a pârâtului Colegiul Agricol Dimitrie Cantemir Husi, instanta retine faptul ca aceasta este neîntemeiata.

Astfel, în cazul primului capat de cerere privind anularea deciziei de eliberare din functia de director adjunct a reclamantei, decizia nr. 50 4.12.2006 a fost emisa de director în calitate de reprezentant al unitatii de învatamânt pârâtului Colegiul Agricol Dimitrie Cantemir, nu în calitate de persoana fizica.

În ceea ce priveste cel de la doilea capat de cerere, respectiv cel privind obligarea la încheierea contractului de management educational, instanta retine, raportat la dispozitiile art. 21 alin. 9 din Ordinul nr. 3142 2006, ca exceptia este neintemeiata.

De asemenea, instanta retine faptul ca si exceptia tardivitatii procedurii prealabile cu privire la cel de la doilea capat de cerere este neîntemeiata, raportat la considerentele deciziei nr. 686 CA 14-12-2009 a Curtii de Apel Iasi, unde se arata ca litigiul este un conflict de munca, astfel incat o astfel de procedura nu trebuia urmata.

In ceea ce priveste exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a pârâtului Inspectoratul Scolar Judetean Vaslui raportat la capatul de cerere referitor la obligarea acestui pârât la încheierea în

78

Page 79: Cauze Cedo

forma scrisa a contractului de management educational, instanta retine faptul ca aceasta exceptie este neîntemeiata, raportat la dispozitiile art. 21 alin. 8 din Ordinul nr. 3142 2006.

Cu privire la exceptia lipsei procedurii prealabile invocata de pârâtul Inspectoratul Scolar Judetean Vaslui, instanta retine faptul ca aceasta exceptia este neîntemeiata deoarece nefiind in prezenta unui act administrativ, nu este necesara parcurgerea procedurii prealabile.

In ceea ce priveste exceptia tardivitatii formularii actiunii, raportat la dispozitiile art. 283 alin. 1 lit. a din Codul muncii, instanta retine ca la data de 01-11-2007 reclamanta Manolachi Doina a formulat plangere prealabila impotriva deciziei nr. 50 02-10-2007, astfel incat aceasta si-a manifestat intentia de a o contesta, chiar la un organ necompetent. Urmeaza ca, raportat la aceasta imprejurare, instanta sa respinga exceptia tardivitatii formularii actiunii.

In conformitate cu dispozitiile art. 3 Cod civil, instanta apreciaza ca fiind neintemeiata exceptia inadmisibilitatii, urmand a fi respinsa.

In temeiul art. 246 C.p.c., instanta va lua act renuntarea la judecata capatului de cerere referitor la anulare calificativ.

Pe fondul cauzei, instanta retine urmatoarele:

Reclamanta Manolachi Doina, în urma promovarii examenului desfasurat în luna noiembrie 2006, în conformitate cu prevederile art. 21 al. 9 din Ordinul nr. 3142 2006 privind Metodologia de organizare si desfasurare a concursului pentru ocuparea functiilor de director si director adjunct din unitatile de învatamânt preuniversitar de stat, prin decizia nr. 23 din data de 04.12.2006 a directorului pârâtului Colegiul Agricol Dimitrie Cantemir a fost numita ca si director adjunct al acestei unitati de învatamânt. Începând de la aceasta data, pâna la data emiterii deciziei contestate, respectiv pâna la data de 04.12.2007, reclamanta Manolachi Doina a îndeplinit efectiv atributiile specifice directorului adjunct în cadrul unitatii de învatamânt preuniversitar mai sus aratate, chiar daca acest lucru nu s-a materializat în încheierea unui contract de management educational.

Numirea reclamantei, în acord cu prevederile art. 21 din Ordinul 3142 2006 s-a realizat pe o perioada de proba de 90 de zile, perioada de proba care este inclusa în durata contractului de management educational.

Desi prevederile art. 23 din acelasi act normativ impun ca înainte de expirarea perioadei de proba sa se realizeze o evaluarea a activitatii manageriale a directorului adjunct de catre inspectorul scolar de management educational, evaluare care sa fie consemnata în fisa de evaluare a directorului adjunct, si pe baza careia consiliul de administratie al unitatii de învatamânt trebuia sa stabileasca punctajul obtinut la evaluare si sa stabileasca daca directorul adjunct corespunde din punct de vedere managerial postului ocupat, în caz contrar, adica de necorespundere, contractul de management educational încetând în temeiul prevederilor art. 24 pct. 1 din Ordinul nr. 3142 2006, în cazul concret al reclamantei o asemenea evaluare la finalul perioadei de proba nu s-a realizat.

79

Page 80: Cauze Cedo

De abia pe parcursul solutionarii prezentei cauze, reclamanta a fost evaluata de inspectorul scolar de management educational, primind calificativul bine.

La data de 10.09.2007, în cadrul sedintei consiliului de administratie al Colegiului Dimitrie Cantemir Husi, desi evaluarea anuala a directorilor adjuncti, se realizeaza de catre consiliul de administratie al inspectoratului scolar judetean, care stabileste punctajul final, pe baza fisei de autoevaluarea a directorului adjunct, avizata de directorul unitatii de învatamânt, care poate transmite observatiile sale în cazul în care nu este de acord cu autoevaluarea realizata de directorul adjunct , s-a procedat de acest organism de conducere al Colegiului Dimitrie Cantemir Husi la evaluarea anuala a reclamantei pentru anul scolar 2006 2007, acordându-i-se calificativul slab ( nesatisfacator).

Avându-se în vedere acest calificativ, care atrage conform prevederilor art. 24 pct. 3 din ordinul nr. 3142 2006 încetarea contractului de management educational, la data de 4.12.2007, directorul Colegiului Dimitrie Cantemir Husi a dispus eliberarea reclamantei din functia de director adjunct al acestei unitati de învatamânt.

Raportat la aceasta situatie de fapt retinuta în cauza, în ceea ce priveste capatul de cerere formulat în contradictoriu cu pârâtul Colegiul Agricol Dimitrie Cantemir Husi , având drept obiect anularea deciziei nr. 50 din 2 .10.2007 emisa de catre pârâtul Colegiul Agricol Dimitrie Cantemir Husi, prin directorul sau, instanta retine ca decizia nr. 50 din 4 .12.2007 este nelegala pentru urmatoarele considerente:

Prin decizia nr. 50 din 2 .10.2007, s-a dispus eliberarea reclamantei din functia de director adjunct al pârâtului Colegiul Agricol Dimitrie Cantemir Husi, datorita obtinerii calificativului anual ,, slab" ( nesatisfacator), caz de încetare al contractului de management prevazut de art. 24 pct. 3 din Ordinul MEC nr. 3142 2006.

Evaluarea directorilor si directorilor adjuncti din unitatile de învatamânt preuniversitar de stat, evaluarea manageriala a directorilor si directorilor adjuncti se realizeaza anual prin parcurgerea mai multor etape.

Astfel, prima etapa consta într-o autoevaluare, realizata de directorii si directorii adjuncti, supusi acestui proces de evaluare manageriala si consta în completarea de catre acestia a fiselor de evaluare proprie .

Aceste fise de evaluare proprie, însotite de raportul de autoevaluare, detaliat pe criteriile din fisa si raportul de analiza, asupra activitatii desfasurata în unitatea respectiva în unitatea respectiva, vor fi depuse la inspectoratul scolar judetean.

Fisa de evaluare manageriala a directorului adjunct este avizata de director, de inspectorul scolar teritorial si de catre inspectorul general adjunct. În cazul în care directorul nu e de acord cu acest punctaj stabilit prin autoevaluare, va depune la secretariatul inspectoratului o analiza a activitatii adjunctului sau în care va motiva dezacordul.

80

Page 81: Cauze Cedo

Procesul de evaluare manageriala se finalizeaza prin analizarea fiselor în cadrul Consiliului de Administratie al ISJ, la care participa ca observator un reprezentant al sindicatelor si, care decide asupra punctajului final.

În urma evaluarii, punctajul obtinut va determina acordarea calificativului anual, care poate fi F.B.( 86-100 p), bine (71-85), satisfacator (61-70) si nesatisfacator ( 0-60 p).

Este, astfel, evident faptul ca evaluarea anuala a reclamantei, pentru anul scolar care din 2006, 2007 nu avea contract de management educational, ca forma a contractului individual de munca încheiat în forma scrisa exercita efectiv atributii de director adjunct, nu putea fi realizata decât cu respectarea procedurilor mai sus aratate.

În cauza, evaluarea reclamantei Manolachi Doina, contrar prevederilor mai sus aratate, s-a realizat de catre consiliul de administratie al pârâtului Colegiul Agricol ,,Dimitrie Cantemir" Husi, care evident era necompetent a proceda la evaluarea reclamantei, ca si director adjunct, drept pentru care decizia atacata, ca si act subsecvent, respectiv, decizia nr. 50 din 2.10.2007 a directorului pârâtului Colegiul Agricol ,,Dimitrie Cantemir" Husi , prin care s-a dispus practic încetarea contractului de management educational si eliberarea din functie a reclamantei datorita obtinerii calificativului anual slab (nesatisfacator) este evident nelegala.

Decizia mai sus aratata este nelegala si datorita faptului ca, consiliul de administratie în cadrul caruia s-a aprobat calificativul reclamantei pentru anul scolar 2006-2007 din data de 10.11.2007 a fost nelegal constituit raportat la prevederile art. 34 din Regulamentul de organizare si functionare a unitatilor de învatamânt preuniversitar, care arata ca, consiliul de administratie este legal constituit doar în prezenta a 2 3 din membrii sai, iar hotarârile se iau prin vot, cu jumatate plus unu.

Din adresa emisa de Inspectoratul Scolar Judetean ( fila 51) rezulta ca hotarârea cu privire la calificativul reclamantei s-a luat doar cu 6 voturi, trebuia luata cu 7 voturi pentru a respecta cvorumul legal de jumatate plus unu, iar la sedinta au fost prezenti doar 8 membri , deci mai putin 2 3 din numarul membrilor necesari pentru ca, consiliul de administratie sa fie legal constituit. In finalul adresei se mentioneaza ca activitatea reclamantei va fi reanalizata.

Raportat la toate cele retinute, instanta retine ca acest capat de cerere este întemeiat, drept pentru care va anula decizia nr. 50 din 2 .10.2007.

Se impune a se remarca faptul ca prin adoptarea acestei solutii, prin care practic s-a anulat decizia nr. 50 pentru nerespectarea procedurii de evaluare, adica pentru nelegalitate nu semnifica faptul ca instanta a cenzurat justetea calificativului acordat în conditiile în care evaluarea competentei manageriale a reclamantei, sub aspectul temeiniciei, constituie atributul exclusiv al organelor mai sus aratate.

Ca efect al anularii dispozitiei nr. 50 02-10-2007 si al aplicarii principiului repunerii partilor in situatia anterioara - art. 78 Codul muncii, instanta va dispune reintegrarea reclamantei pe functia de director adjunct al paratului Colegiul Agricol Dimitrie Cantemir " Husi.

81

Page 82: Cauze Cedo

În ceea ce priveste capatul de cerere privind obligarea Inspectoratului Scolar Judetean Vaslui si a Colegiului Agricol Dimitrie Cantemir " Husi sa încheie cu reclamanta un contract de management educational, instanta retine faptul ca si acest capat de cerere este întemeiat pentru motivele ce vor fi expuse mai jos.

Conform prevederilor art. 21 din Legea nr. 128 1997 privind statutul personalului didactic, directorii unitatilor de învatamânt liceu sunt numiti, în urma câstigarii concursului, printr-un ordin al Ministerului educatiei, la propunerea inspectorului scolar general, pentru o perioada de 4 ani, iar pentru exercitarea atributiilor ce-i revin, potrivit legii, directorul încheie un contract de management educational cu inspectoratul scolar general.

Directorul adjunct este numit prin decizia directorului unitatii de învatamânt preuniversitar, pe baza hotarârii consiliului de administratie, cu, consultarea consiliului profesoral, dintre persoanele care au promovat concursul de ocupare al acestui post.

Legea nr. 128 1997 nu prevede cu cine încheie contract de management educational directorul adjunct. Totodata, conform prevederilor art. 21 din Ordinul nr. 3142 2006 , privind aprobarea Metodologiei de organizare si desfasurare a concursului pentru ocuparea functiilor de director si director adjunct din unitatile de învatamânt preuniversitar, se stabileste ca numirea în functia de director si director adjunct la institutiile de învatamânt preuniversitar se face în urma reusitei candidatilor la concursul organizat în acest sens, directorul unitatii de învatamânt liceal fiind numit prin ordin al ministerului educatiei si cercetarii pentru o perioada de 4 ani, iar contractul de management se încheie cu inspectoratul scolar general , pe o perioada de 4 ani de la numire.

Directorul adjunct e numit printr-o decizie a directorului unitatii de învatamânt, cu avizul consultativ al consiliului local, pe baza hotarârii consiliului de administratie cu , consultarea consiliului profesoral, dintre candidatii care au promovat examenul.

Nici prin Ordinul nr. 3142 2006 nu se reglementeaza printr-o norma juridica cu cine încheie contractul de management educational directorul adjunct.

În atare conditii, instanta, aplicând regula de interpretare logica constând în interpretarea legii prin analogie, care reprezinta practic (procedeul) prin care se determina un text de lege care sa fie aplicabil la o situatie concreta, nereglementata de lege, bazata pe identitate de ratiune, retine ca în cauza trebuie aplicata norma juridica incidenta în cazul contractului de management educational încheiat de director.

Astfel, pentru cele expuse anterior, instanta retine ca pentru identitate de motivare si în cazul directorilor adjuncti ai unitatii liceale, contractul de management educational trebuie încheiat de directorul adjunct cu inspectorul general scolar, ca urmare a emiterii deciziei de catre director.

Astfel, instanta va admite si capatul de cerere al actiunii reclamantei si va obliga pârâtii Colegiul Agricol Dimitrie Cantemir " Husi si Inspectoratul Scolar Judetean Vaslui, sa încheie cu reclamanta Manolachi Doina un contract de management educational privind functia de director

82

Page 83: Cauze Cedo

adjunct al Colegiului Agricol Dimitrie Cantemir" Husi, începând cu data de 01.12.2006 (data numirii, conform deciziei nr. 23 04-12-2006).

În temeiul prevederilor art. 274 Cod procedura civila, întrucât pârâtii au cazut în pretentii, vor fi obligati sa achite reclamantei suma de 1650 lei, cu titlu cheltuieli judiciare, reprezentând onorariu aparator ales.

De asemenea, va fi respinsa cererea pârâtului Colegiul Agricol ,,Dimitrie Cantemir" Husi, privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor judiciare, constând în onorariu aparator, deoarece reclamanta nu a cazut în pretentii, spre a putea fi obligata la plata acestor cheltuieli de judecata.PENTRU ACESTE MOTIVE,ÎN NUMELE LEGIIHOTARASTE

Respinge exceptia tardivitatii.

Respinge exceptia lipsei procedurii prealabile.

Respinge exceptia inadmisibilitatii.

Respinge exceptie lipsei de interes.

Respinge exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a pârâtului Colegiul Agricol Dimitrie Cantemir" Husi.

Respinge exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a pârâtului Inspectoratul Scolar Judetean Vaslui.

Ia act de renuntarea la judecata capatului de cerere referitor la anulare calificativ.

Admite actiunea formulata de catre reclamanta Manolachi Doina, domiciliata în, în contradictoriu cu pârâtii Colegiul Agricol Dimitrie Cantemir" Husi, cu sediul în Husi, str. Mihail Kogalniceanu, nr. 17, judetul Vaslui, si Inspectoratul Scolar Judetean Vaslui, cu sediul în Vaslui, str. Donici, nr. 2, judetul Vaslui.

Anuleaza dispozitia nr. 50 din 02 octombrie 2007 emisa de catre pârâtul Colegiul Agricol Dimitrie Cantemir" Husi, prin director.

Dispune reintegrarea reclamantei pe functia de director adjunct al Colegiului Agricol Dimitrie Cantemir" Husi.

Obliga pârâtii Colegiul Agricol Dimitrie Cantemir" Husi si Inspectoratul Scolar Judetean Vaslui sa încheie cu reclamanta Manolachi Doina un contract de management educational cu privire la functia de director adjunct al Colegiului Agricol Dimitrie Cantemir" Husi, începând cu data de 01 decembrie 2006.

83

Page 84: Cauze Cedo

Obliga pârâtii sa-i achite reclamantei Manolachi Doina suma de 1.650 lei, cu titlu de cheltuieli de judecata, reprezentând onorariu aparator.

Respinge cererea formulata de pârâtul Colegiul Agricol Dimitrie Cantemir" Husi privind acordarea cheltuielilor de judecata, constând în onorariu aparator.

Cu drept de recurs, în termen de 10 zile de la comunicare.

Pronuntata în sedinta publica din 31 mai 2010.

13) Cauza Ilie Serban

Ilie Şerban c. României - Înscriere în barou fără examen. Refuzul consiliului baroului. Consilier juridic cu vechime de peste 10 ani .

Cauza Ilie Şerban împotriva României(Cererea nr. 17.984/04)StrasbourgHotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.În Cauza Ilie Şerban împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,după ce a deliberat în camera de consiliu, la 19 iunie 2012,pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:PROCEDURA1. La originea cauzei se află Cererea nr. 17.984/04 îndreptată împotriva României prin care un resortisant al acestui stat, Ilie Şerban (reclamantul), a sesizat Curtea la 1 aprilie 2004 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale (Convenţia).2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.3. La 21 septembrie 2009, cererea a fost comunicată Guvernului. În conformitate cu art. 29 § 1 din Convenţie, s-a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.4. În urma abţinerii lui Corneliu Bîrsan, judecător ales să reprezinte România (art. 28 din regulament), preşedintele camerei a desemnat-o pe Kristina Pardalos în calitate de judecător ad-

84

Page 85: Cauze Cedo

hoc (art. 26 § 4 din Convenţie şi art. 29 § 1 din regulament).ÎN FAPTI.Circumstanţele cauzei5. Reclamantul s-a născut în 1953 şi locuieşte în Petroşani.6. La 20 decembrie 2000, reclamantul a solicitat Consiliului Baroului Hunedoara (consiliul baroului) înscrierea sa în barou fără examen. Acesta susţinea că exercita profesia de jurist într-o întreprindere de peste 10 ani şi că, în conformitate cu art. 14 alin. 2 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, avea dreptul de a fi înscris în profesie cu scutire de examen.7. La 1 august 2001, consiliul baroului a emis un aviz negativ cu privire la admiterea cu scutire de examen a reclamantului în Baroul Hunedoara. Contestaţiile formulate de reclamant în faţa Comisiei permanente a Uniunii Avocaţilor (Comisia permanentă) şi a Consiliului Uniunii Avocaţilor (Consiliul Uniunii) au fost respinse la date neprecizate de reclamant.8. În ianuarie 2002, reclamantul a depus o nouă cerere de înscriere în barou cu scutire de examen. La 2 februarie 2002, a fost supus unui examen scris privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat. Consiliul baroului a emis un nou aviz negativ, pe motiv că reclamantul nu a trecut examenul scris.9. La 22 martie 2002, bazându-se pe avizul consiliului baroului, Comisia permanentă a respins cererea reclamantului. Reclamantul nu a primit răspuns la contestaţia pe care a formulat-o în faţa Consiliului Uniunii.10. La 2 iulie 2002, reclamantul a contestat decizia Comisiei permanente în faţa Curţii de Apel Alba Iulia. Acesta a arătat că respingerea cererii sale era arbitrară, deoarece Legea nr. 51/1995 îi acorda dreptul de a fi primit în barou cu scutire de examen, consiliul baroului având doar un rol consultativ.

11. Prin hotărârea din 28 august 2002, curtea de apel a admis acţiunea, hotărând că reclamantul îndeplinea toate condiţiile impuse de lege pentru a fi admis în profesie cu scutire de examen.12. Uniunea Avocaţilor a formulat recurs împotriva acestei hotărâri, invocând faptul că, în temeiul statutului profesiei de avocat, pentru a beneficia de înscrierea în barou cu scutire de examen, candidaţii care au cel puţin 10 ani de experienţă într-o profesie juridică trebuie să treacă un examen privind organizarea şi exercitarea profesiei, test pe care reclamantul nu l-a trecut.13. Prin hotărârea sa din 3 octombrie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul, considerând că admiterea în profesie reprezintă o posibilitate, nu un drept, şi că decizia Comisiei permanente a fost legală, în măsura în care consiliul baroului a emis un aviz negativ. Curtea a reţinut că, potrivit art. 14 alin. 2 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, persoana care a îndeplinit funcţia de judecător, procuror, notar sau consilier juridic timp de cel puţin 10 ani poate deveni avocat cu scutire de examen. Cu toate acestea, decizia privind admiterea în profesie este de competenţa Uniunii, care o exercită prin autorităţile sale în condiţiile legii. În măsura în care dispoziţiile art. 14 alin. 2 din Legea nr. 51/1995 ofereau persoanei în cauză doar o posibilitate, nu şi un drept de a fi admis în profesie cu scutire de examen şi ţinând seama de faptul că autorităţile competente au constatat că reclamantul nu a trecut examenul de admitere şi au justificat legal refuzul lor de a autoriza admiterea în profesie cu scutire de examen, Curtea a concluzionat că acţiunea reclamantului este nefondată.14. La 1 martie 2005, reclamantul a fost înscris în Baroul Hunedoara, în urma avizului favorabil al Consiliului baroului asupra unei noi cereri a acestuia de admitere în profesie. La 1 mai 2006,

85

Page 86: Cauze Cedo

reclamantul a fost transferat la cerere în Baroul Dolj.II.Dreptul şi practica interne relevante15. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa internă relevante sunt descrise în Hotărârea Ştefan şi Ştef împotriva României (nr. 24.428/03 şi 26.977/03/02, pct. 20–26, 27 ianuarie 2009).16. Prin hotărârea sa din 25 februarie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a hotărât că, în cazul în care un candidat avea experienţa profesională impusă de lege şi nu se afla într-o situaţie de incompatibilitate, dreptul său de a fi admis în profesie deriva din lege şi că Uniunea nu putea să împiedice exercitarea acestui drept.17. În hotărârile pronunţate la 22 noiembrie 1996, 6 martie 1998, 23 mai 2000, 10 decembrie 2002, 29 ianuarie 2003, 16 septembrie 2004, 27 ianuarie, 25 februarie şi 23 martie 2005, Curtea Supremă de Justiţie a considerat că admiterea în profesia de avocat cu scutire de examen era, pentru persoana care îndeplinea condiţiile legii, un drept, nu o posibilitate lăsată la aprecierea discreţionară a Uniunii.ÎN DREPTI.Cu privire la excepţia Guvernului asupra pierderii calităţii de „victimă“18. Reclamantul a susţinut că hotărârea Curţii Supreme din 3 octombrie 2003 de respingere a cererii sale de admitere în barou cu scutire de examen aduce atingere principiului securităţii juridice.19. Guvernul invocă pierderea calităţii de victimă a reclamantului în sensul art. 34 din Convenţie. Acesta reaminteşte că, pentru ca un reclamant să se poată pretinde victimă în sensul acestui articol, este necesar nu doar să aibă această calitate la momentul introducerii cererii, dar şi în cursul procedurii în faţa Curţii. De asemenea, Guvernul invocă şi cauzele Stoicescu împotriva României [(revizuire) nr. 31.551/96, 21 septembrie 2004] şi Negusse Mekonnen împotriva României [(decembrie), nr. 19.011/06, 25 noiembrie 2008]. Guvernul arată că, după respingerea primei sale cereri de admitere în barou cu scutire de examen, reclamantul a obţinut înscrierea în barou la 1 martie 2005.20. Curtea reaminteşte că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă în principiu pentru a-i retrage acestuia statutul de „victimă“, decât în cazul în care autorităţile naţionale au recunoscut, explicit sau în esenţă, iar apoi au reparat încălcarea Convenţiei (Amuur împotriva Franţei, 25 iunie 1996, pct. 36, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-III).21. În speţă, chiar dacă înscrierea reclamantului în barou ar putea fi considerată o recunoaştere în esenţă a încălcării dreptului său de a beneficia de primirea în profesie cu scutire de examen, Curtea consideră că această măsură nu îi oferă o reparaţie adecvată în sensul jurisprudenţei Curţii. Astfel, mai mult de 5 ani, reclamantul s-a aflat în imposibilitatea de a exercita profesia de avocat fără a primi ulterior vreo reparaţie.22. În consecinţă, Curtea respinge excepţia Guvernului.II.Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie23. Reclamantul denunţă o atingere adusă principiului securităţii juridice. Acesta invocă art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede următoarele:„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil […] de către o instanţă […], care va hotărî […] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil […]“A.Cu privire la admisibilitate24. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

86

Page 87: Cauze Cedo

B.Cu privire la fond25. Reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său la un proces echitabil pe motiv că, în cazul său, Curtea Supremă de Justiţie a pronunţat o hotărâre care încalcă jurisprudenţa constantă a acesteia. Acesta arată că se afla într-o situaţie identică celei a altor consilieri juridici cărora li s-a recunoscut dreptul de a fi înscrişi în barou cu scutire de examen.26. Prin urmare, reclamantul consideră că poziţia adoptată la 3 octombrie 2003 de Curtea Supremă în cazul său aduce atingere principiului securităţii juridice.27. Guvernul relevă faptul că reclamantul nu şi-a întemeiat capătul de cerere, în special că nu a adus copii ale hotărârilor contrare celei pronunţate în cauza sa în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat. De asemenea, Guvernul afirmă că hotărârea ce îl priveşte pe reclamant nu poate fi calificată drept arbitrară şi, în consecinţă, nu poate aduce atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil de vreme ce Curtea Supremă a analizat şi a răspuns detaliat la toate argumentele reclamantului şi a motivat suficient această hotărâre.28. Guvernul adaugă că, începând din anul 2004, jurisprudenţa Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie (fosta Curte Supremă) a fost întotdeauna în favoarea primirii cu scutire de examen a foştilor consilieri juridici în profesia de avocat.29. Curtea a constatat deja în hotărârea Ştefan şi Ştef, citată anterior, că, într-o serie de hotărâri pronunţate între anii 1996 şi 2005, Curtea Supremă de Justiţie (devenită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) a hotărât că dispoziţiile Legii nr. 51/1995 acordă juriştilor cu vechime mai mare de 10 ani dreptul de primire în Ordinul Avocaţilor cu scutire de examen de admitere.30. Curtea observă că, în mod contrar jurisprudenţei sale constante care confirmă acest drept, Curtea Supremă de Justiţie a adoptat o soluţie opusă în cauza reclamantului. Or, trebuie să se constate că hotărârea din 3 octombrie 2003 nu poate fi calificată drept un reviriment al jurisprudenţei datorat unei noi interpretări a legii. Astfel, Curtea Supremă de Justiţie nu a explicat în niciun fel motivele schimbării poziţiei sale şi a revenit ulterior la jurisprudenţa sa constantă. În acest context, hotărârea care îi refuză reclamantului dreptul de a beneficia de dispoziţiile Legii nr. 51/1995 apare drept singulară şi arbitrară (Ştefan şi Ştef, citată anterior, pct. 35).31. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.III.Cu privire la pretinsa încălcare a art. 14 coroborat cu art. 6 din Convenţie32. Reclamantul denunţă un tratament discriminatoriu în raport cu alte persoane care se află într-o situaţie similară cu a sa.33. Având în vedere concluziile incluse la pct. 31 supra, Curtea concluzionează că acest capăt de cerere trebuie declarat admisibil, dar că nu sunt motive să se pronunţe cu privire la fond [a se vedea, mutatis mutandis, printre altele, Laino împotriva Italiei (MC), nr. 33.158/96, pct. 25, CEDO 1999-I, Biserica Catolică din Cannee împotriva Greciei, 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, pct. 50, şi Ruianu împotriva Românei, nr. 34.647/97, pct. 74, 17 iunie 2003].IV.Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie34. Potrivit art. 41 din Convenţie,„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.“A.Prejudiciu

87

Page 88: Cauze Cedo

35. Reclamantul solicită 100 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.36. Guvernul solicită Curţii să respingă aceste pretenţii, considerând că nu sunt justificate şi că nu au o legătură de cauzalitate cu pretinsele încălcări ale Convenţiei. În orice caz, acesta consideră că o constatare a încălcării drepturilor invocate de reclamant poate constitui în sine o reparaţie suficientă a prejudiciilor suferite.37. Curtea relevă că singura bază care trebuie reţinută pentru acordarea unei satisfacţii echitabile constă în speţă în faptul că reclamantul nu a putut beneficia de garanţiile art. 6. Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral ce nu poate fi contestat. Pronunţându-se în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenţie, aceasta acordă reclamantului 3.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.B.Cheltuieli de judecată38. Reclamantul nu solicită rambursarea cheltuielilor de judecată. Prin urmare, nicio sumă nu va fi acordată cu acest titlu.C.Dobânzi moratorii39. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3 puncte procentuale.PENTRU ACESTE MOTIVE,În unanimitate,CURTEA:1. declară cererea admisibilă;2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie;3. hotărăşte că nu este necesar să examineze capătul de cerere întemeiat pe art. 14 coroborat cu art. 6 din Convenţie;4. hotărăşte:a) ca statul pârât să îi plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 3.000 EUR (trei mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, care va fi convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, pentru prejudiciul moral;b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu 3 puncte procentuale;5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

14) A.M.M. contra Romaniei -actiune in tagada paternitatii unui minor judecata in lipsa Autoritatii Tutelare si a procurorului

CEDO a pronunţat la 14 februarie 2012 hotărârea în cauza A.M.M. contra României (cererea nr. 2151/01, care are la bază o acţiune în tăgada paternităţii a unui minor cu handicap, formulată de către mama acestuia, care suferea la rândul ei de un handicap sever.

88

Page 89: Cauze Cedo

În speţă, reclamantul, A.M.M. are cetăţenie română, este născut în 2001 şi domiciliază în Pantelimon (România). Fiind minor (10 ani), el a fost iniţial reprezentat în faţa Curţii Europene de mama sa şi apoi de către bunica din partea mamei care între timp a dobândit un handicap grav. În ceea ce priveşte starea de sănătate a lui A.M.M, două rapoarte medicale indicau că acesta prezenta semne de rahitism, anemie şi întârziere în dezvoltarea neuropsihică, neputând vorbi.

A.M.M. figurează în certificatul de naştere cu tată necunoscut. La 20 iunie 2001, mama sa a introdus o acţiune în tăgada paternităţii împotriva lui Z., susţinând că A.M.M. ar fi fost conceput ca urmare a unui relaţii cu pârâtul. Ea se sprijinea pe o declaraţie scrisă de mână semnată de Z în care recunoştea că el este tatăl copilului şi promitea să-i plătească pensie alimentară.

În cerere, mama lui A.M.M. a afirmat că Z nu-şi ţinuse promisiunea de a plăti acea pensie alimentară. În cadrul procedurii probatoriului în faţa instanţei, ea a solicitat proba cu interogatoriul pârâtului, propunând şi audierea unor martori şi realizarea unui test de paternitate. Printr-o încheiere de şedinţă din 2 aprilie 2002, Tribunalul Bucureşti a aprobat efectuarea testului de paternitate şi a convocat părţile la Institutul de Medicină Legală, însă numai A.M.M.şi mama sa s-au prezentat la institut la data convocării. În şedinţa din 30 aprilie 2002, instanţa a luat act că reclamanta renunţă la expertiza medicolegală şi la audierea martorilor. Tribunalul a respins cererea mamei ca nefondată, motivând şi că declaraţia manuscrisă a lui Z nu putea fi luată în considerare pentru că era doar o copie şi nu fusese depus originalul.

Mama lui A.M.M. a apelat această hotărâre, Tribunalul Bucureşti respingând apelul la 24 octombrie 2002 şi menţinând hotărârea instanţei de fond.

Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul mamei la 29 ianuarie 2003 şi a casat hotărârea Tribunalului Bucureşti. Curtea de Apel a constatat că tribunalul nu îşi exercitase rolul activ pentru stabilirea faptelor şi aplicarea corectă a legii, cu atât mai mult cu cât reclamanta era nereprezentată. CA Bucureşti a trimis dosarul spre rejudecare la tribunal.

Tribunalul Bucureşti, în rejudecare, a admis din nou proba cu martori şi interogatoriu şi a apreciat în şedinţa din 22 mai 2003 că se impune şi prezenţa unui reprezentat al Ministerului Public. La 5 şi 19 iunie 2003, tribunalul a constatat absenţa a doi dintre cei doi martori convocaţi şi a emis mandate de aducere pentru aceştia. Mandatele nu au putut fi executate pentru că martorii nu se aflau la adresa indicată de reclamantă. Tribunalul a dispus la 18 septembrie 2003 efectuarea raportului de expertiză pentru stabilirea filiaţiei şi l-a convocat pe Z la IML Bucureşti în acest sens. La termenul din 30 octombrie 2003, când raportul de expertiză ar fi trebuit să fie depus, Z a lipsit, constatându-se că acesta nu s-a prezentat nici la IML.

Autoritatea Tutelară şi procurorul din partea Ministerului Public, deşi legal citaţi, au lipsit de asemenea. Mama lui A.M.M. a declarat din nou la termenul respectiv că nu mai doreşte realizarea raportului de expertiză pentru stabilirea filiaţiei şi că nu mai solicită administrarea vreunei probe. În final, Tribunalul Bucureşti a respins cererea mamei, apreciind cererile sale drept nejustificate. Tribunalul a motivat că declaraţia manuscrisă a lui Z, chiar dacă exista la

89

Page 90: Cauze Cedo

dosar în original, nu dovedea filiaţia şi niciun alt mijloc de probă, excluzând mărturia subiectivă a buncii materne, nu se coroborau cu aceasta.

Plângerea la CEDO

A.M.M. s-a adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului la 7 februarie 2002, invocând articolele 6 şi 8 din Convenţie, reclamând că acţiunea în tăgada paternităţii nu a fost soluţionată de instanţele române într-un termen rezonabil şi că dreptul său la viaţa privată şi familială i-a fost încălcat.

Decizia Curţii, pronunţată pe 14 februarie 2011

Curtea a apreciat mai întâi dacă statul, prin instituţiile sale, şi-a îndeplinit obligaţiile care decurg din articolul 8 din Convenţie la tratarea acţiunii în tăgada paternităţii formulată de reclamantă. Spre exemplu, Curtea a constatat că Autoritatea Tutelară, care trebuia să apere interesul copilului, nu a participat la procedură conform obligaţiilor sale. De asemenea, a mai observat şi că A.M.M. şi mama sa n-au fost niciodată reprezentaţi de un avocat. În fapt, acestea au fost şi carenţele care au determinat CA Bucureşti să admită primul recurs al mamei. Or, aceleaşi carenţe s-au repetat şi la rejudecarea procesului. În timpul audienţelor în faţa tribunalului departamental, autoritatea tutelară nu s-a prezentat niciodata. Tribunalul nu a luat nicio măsură procedurală pentru a obliga această instituţie să se prezinte şi nici măsuri de protecţie a interesului copilului pentru a atenua absenţa Autorităţii, măsuri precum desemnarea unui avocat din oficiu sau asigurarea participării Ministerului Public. De asemenea, autorităţile nu au luat nicio măsură pentru a contacta martorii propuşi de mamă, după ce primul mandat de aducere nu a putut fi executat.

Ţinând cont de interesul superior al copilului şi al reglementării care obligă participarea Autorităţii Tutelare sau a reprezentantului Ministerului Public la procedura tăgadei paternităţii, Curtea a apreciat că autorităţile statului român erau obligate să acţioneze în favoarea copilului pentru a evita ca acestă să rămână fără protecţie, având în vedere şi handicapul mamei sale.

De altfel, la o dată neprecizată, mamei lui A.M.M. i-a fost admisă asistenţa socială, ea dezvoltând un handicap sever.

Jurisprudenţa Curţii Europene a stabilit în nenumărate rânduri că, în momentul epuizării căilor de atac interne, trebuie examinată vulnerabilitatea anumitor persoane şi, respectiv, incapacitatea lor în anumite cazuri de a-şi formula plângerile într-o manieră coerentă sau chiar de a se putea plânge în vreun fel.

Curtea a observat că dreptul intern nu prevede nicio măsură care poate obliga un terţ să facă un test de paternitate, ceea ce ar putea corespunde necesităţii protejării terţilor, excluzând posibilitatea de a-i constrânge să efectueze anumite analize medicale. În acest sens, Guvernul a opinat că tribunalele pot lua măsuri atunci când o parte încearcă să împiedice stabilirea sau dovedirea anumitor fapte. Dar, în speţă, tribunalele n-au tras nicio concluzie şi nu au dispus nicio măsură văzând refuzul presupusului tată de a se prezenta la IML

90

Page 91: Cauze Cedo

Curtea a concluzionat că instanţele naţionale nu au pastrat un just echilibru între dreptul minorului de a a-şi vedea interesele protejate în procedura stabilirii paternităţii şi dreptul presupusului tată de a nu participa la această procedură sau de a refuza să se supună expertizei medicale. Curtea a concluzionat că a existat o încălcarea a articolului 8 şi statul român trebuie să-i plătească reclamantului A.M.M. 7000 euro cu titlu de daune morale.

15) Maria Sipos c. Romaniei - Prezentatoare TVR1 concediata. Comunicat de presa defaimator.

*In cauza Sipos impotriva Romaniei, Cererea nr. 26125/04,

Reclamanta Maria Sipoş are cetăţenia română, domiciliază în Bucureşti şi s-a născut în 1949. Ea este jurnalistă, scriitoare şi traducătoare. În 2002, în timp ce realiza şi prezenta în calitatea sa de angajat al Societăţii române de televiziune emisiunea "Evenimentul" difuzată pe canalul naţional TVR1,  conducerea canalului a concediat-o fără nicio explicaţie. Maria Sipoş, neobţinând niciun răspuns la contestaţia sa, a dat declaraţii presei, acuzând o reintroducere a cenzurii în sânul televiziunii publice.

La 20 ianuarie 2003, biroul de presă SRTV a publicat un comunicat preluat de şase ziare naţionale care expunea starea de fapt în speţă cât şi o motivare a măsurii luate împotriva doamnei Sipoş, motivare fondată în primul rând pe chestiuni referitoare la audienţă. Au urmat mai multe comentarii asupra situaţiei care subliniau discernământul doamnei Sipoş, prezentată ca o victimă a manipulărilor politice, făcându-se referire la anumite probleme familiale şi la pretinsrelaţii conflictuale pe care aceasta le-ar fi avut cu colegii din televiziune.

La 20 martie 2003, Doamna Sipoş a sesizat instanţa judecătorească cu o plângere penală împotriva directorului canalului şi a coordonatoarei din biroul de presă al SRTV pe care i-a acuzat de insultă şi defăimare. Ea s-a constituit parte civilă şi a solicitat despăgubirea pentru prejudiciul moral care i-a fost cauzat. La 26 iunie 2003, instanţa de fond i-a achitat pe acuzati, pe motiv că aceştia nu acţionaseră cu intenţia de a o insulta şi defăimă pe d-na Sipoş, ci pentru a exprima o poziţie oficială a SRTV cu privire la acuzaţiile de cenzură pe care le-a înaintat reclamanta; de asemenea, instanţa i-a respins acesteia şi cererea de despăgubire. D-na Sipoş a declarat recurs împotriva sentintei.

Prin hotărârea din 3 decembrie 2003, Tribunalul Bucureşti a apreciat comunicatul de presă ca fiind unul ce conţine expresii defăimătoare împotriva d-nei Sipoş. În acelaşi timp, ţinând cont de lipsa intenţiei inculpaţilor de a o insulta sau defăima şi văzând buna lor credinţa, instanţa a respins in mod definitiv recursul d-nei Sipoş.

Plângeri, procedura şi compunerea Curţii

91

Page 92: Cauze Cedo

D-na Sipoş a susţinut că autorităţile române şi-au încălcat obligaţia  de a proteja dreptul său la respectarea reputaţiei şi a vieţii private în raport cu afirmaţiile conţinute în comunicatul de presă al SRTV, obligatie garantata de articolul 8 al CEDO.

Cererea a fost introdusa în faţa Curţii europene a drepturilor omului la 24 mai 2004.

Hotărârea Curţii

Curtea a amintit mai întâi că articolul 8 nu se limitează la obligatia Statului de a nu comite încălcări arbitrare ale dreptului de respectare a vieţii private. Statul are şi "obligaţii pozitive" care pot necesita adoptarea unor măsuri ce vizează asigurarea respectării vieţii private chiar şi în relaţiile dintre indivizi. Mai exact, în cazul d-nei Sipoş, Curtea a trebuit să stabilească daca România a administrat un just echilibru între protecţia dreptului la reputaţie al reclamantei  şi respectarea vieţii sale private, pe de o parte şi libertatea de exprimare (articolul 10) a persoanelor care au publicat comunicat de presă în cauza.

Pentru a stabili acest aspect, Curtea a examinat conţinutul comunicatului respectiv.

Curtea a notat în primul rând că Tribunalul Bucureşti a constatat în hotararea sa definitivă faptul că respectivul comunicat de presă conţinea expresii defăimătoare adresate d-nei Sipoş.

Curtea a constatat apoi că acest comunicat, redactat fiind de un departament specializat al televiziunii publice române şi deci care nu putea fi echivalentul unor păreri expuse în mod spontan, nu se limita la o expunere sau explicaţii de fapt. Comunicatul conţinea de asemenea afirmaţii privind manipularea politică a cărei victimă ar fi fost d-na Sipoş, cât şi la starea sa emoţională marcată mai ales de probleme familiale şi care îi crează dificultăţi în relaţiile cu colegii.

CEDO a considerat că aprecierile care o prezentau pe d-na Sipoş drept o victimă a manipulărilor politice sunt lipsite de orice probe în măsura în care nu exista niciun indiciu că ea ar fi acţionat sub influenţa unui anumit partid politic. Referitor la argumentele ce privesc starea emoţională a d-nei Sipoş, Curtea a constatat că acestea se sprijină pe elemente din viaţa ei personală ale căror divulgare nu era necesară.

Referitor la aprecierile privind discernământul d-nei Sipoş, despre acestea nu se putea spune că aduc un element indispensabil în poziţia SRTV astfel cum a fost ea exprimată în comunicatul de presă, atât timp cât se sprijineau pe elemente din viaţa privată a reclamantei cunoscute direcţiei SRTV.

În sfârşit, afirmaţiile contestate de d-na Sipoş au depăşit limita acceptabilă şi instanţele române nu au reuşit să stabilească un just echilibru între protejarea dreptului acesteia la reputaţie şi libertatea de exprimare la care face referire articolul 10.

Prin urmare, Statul român a încălcat articolul 8 al Convenţiei.

92

Page 93: Cauze Cedo

Cu titlu de satisfacţie echitabilă, CEDO a obligat România să-i plătească d-nei Sipoş suma de 3000 euro pentru daune morale.

16) Bacila c. Romaniei - Poluarea din Copsa Mica Dreptul la un mediu sanatos

CAUZA BĂCILĂ ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

(Cererea nr. 19234/04)

Hotărâre

Strasbourg

30 martie 2010

 

Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.

 

În Cauza Băcilă împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din:

Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, judecători, şi Santiago Quesada,grefier de secţie,

 

După ce a deliberat în camera de consiliu, la 2 martie 2010,

pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

 

PROCEDURA

 

1. La originea cauzei se află cererea nr. 19234/04 îndreptată împotriva României prin care un resortisant al acestui stat, doamna Maria Băcilă („reclamanta”),a sesizat Curtea la

93

Page 94: Cauze Cedo

27 ianuarie 2004 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).

2. Reclamanta este reprezentată de o organizaţie neguvernamentală din România, şi anume Organizaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului (OADO). Guvernul român („Guvernul”)este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. Reclamanta susţinea că poluarea generată de societatea Sometra afecta grav sănătatea sa şi mediul înconjurător. De asemenea, aceasta se plângea de pasivitatea autorităţilor cu privire la remedierea acestei situaţii.

4. La 24 mai 2007, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului capătul de cerere întemeiat pe art. 8 din Convenţie. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.

 

ÎN FAPT

 

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

 

5. Reclamanta s-a născut în 1946 în Copşa Mică şi a locuit acolo până în 1973 când a plecat din oraş din cauza poluării care afecta sănătatea copiilor săi.

6. În 1996, după închiderea unora dintre uzinele din oraş, aceasta s-a întors cu speranţa că poluarea se diminuase. Ea locuieşte într-o casă situată în apropiere de uzina Sometra, specializată în producţia de metale neferoase.

 

A. Situaţia ecologică în Copşa Mică

 

7. Copşa Mică este un oraş cu aproximativ 6 000 de locuitori, situat în centrul ţării. Activitatea industrială metalurgică a început aici înainte de al doilea război mondial şi, treptat, complexul industrial al oraşului a devenit unul din cei mai mari producători de metale neferoase din Europa. În paralel, o poluare intensă a afectat mediul înconjurător.

94

Page 95: Cauze Cedo

8. Principalele surse de poluare erau uzinele Sometra şi Carbosim. Aceasta din urmă producea substanţe chimice derivate din cărbune, care, pe parcursul timpului, înnegriseră în întregime oraşul şi împrejurimile sale. În 1993, uzina Carbosim a fost închisă, ceea ce a diminuat poluarea şi a condus la ameliorarea aspectului exterior al oraşului.

 

B. Poluarea generată de activitatea societăţii Sometra

 

9. Înfiinţată în 1939, uzina Sometra (denumită în continuare „societatea”) a devenit unul din producătorii principali de plumb şi zinc. Naţionalizată în 1948, aceasta a aparţinut statului până în septembrie 1998, dată la care a fost vândută unui important grup industrial grec, Mytilineos Holdings S.A.

10. După închiderea uzinei Carbosim, societatea Sometra a rămas cel mai mare angajator din oraş, precum şi principalul sit industrial din care se eliminau în atmosferă elemente puternic contaminate. Emisiile sale constau în principal în eliminarea unor importante cantităţi de dioxid de sulf (gaz incolor şi toxic, a cărui inhalare este foarte iritantă) şi de pulberi conţinând metale grele, printre care în principal plumb şi cadmiu.

11. Din analizele efectuate în septembrie 1998 de Agenţia Regională pentru Protecţia Mediului (denumită în continuare „Agenţia regională”) reiese că, în cursurile de apă din oraş, metalele grele depăşeau limitele admise şi că aceste metale se regăseau, de asemenea, în aer, soluri şi în vegetaţie în cantităţi care depăşeau limitele maxime de până la şapte ori.

12. Reclamanta a introdus mai multe plângeri în faţa autorităţilor locale pentru a semnala impactul poluării asupra sănătăţii sale şi pentru a solicita măsuri destinate să diminueze poluarea.

13. În decembrie 1999, Direcţia de Sănătate Publică Judeţeană a informat-o că, în pofida unei diminuări în ansamblu a poluării faţă de 1990, cantităţile de pulberi, de metale grele şi de dioxid de sulf depăşeau, în momentele de vârf ale poluării, limitele maxime admise de aproximativ douăzeci de ori.

14. Într-o comunicare trimisă reclamantei la 13 aprilie 2000, Agenţia regională a confirmat că existase o creştere a poluării de la privatizarea societăţii, dar că aceasta se angajase ca până în 2003 să facă lucrări de punere în conformitate a instalaţiilor sale. În plus, Agenţia regională a precizat că oprirea activităţii societăţii ar provoca probleme sociale şi că autorităţile locale nu preconizau adoptarea unor măsuri pe termen scurt, deoarece, în trecut, acestea se dovediseră ineficiente.

15. Conform unor buletine de analize puse la dispoziţia reclamantei de Agenţia regională în iulie, august, septembrie şi octombrie 2000, poluarea aerului fusese constantă, cu valori care depăşeau uneori de aproximativ treizeci de ori limitele maxime autorizate.

95

Page 96: Cauze Cedo

16. La 30 martie 2001, Ministerul Mediului a informat reclamanta că, în urma unui control, se identificaseră depăşiri importante ale pragurilor de poluare, dar că societatea se angajase să reducă poluarea până la sfârşitul anului 2002.

17. La 8 noiembrie 2001, prefectul a informat reclamanta că se constituise o comisie pentru a supraveghea respectarea programului de punere în conformitate. De asemenea, prefectul a precizat că societatea lucra la un nou plan de dezvoltare şi de modernizare, incluzând obiectivele din programul precedent care nu fuseseră atinse.

18. La 13 august 2003, agenţia regională a informat reclamanta că, pentru a evita eliminarea în atmosferă a substanţelor toxice, societatea trebuia să recurgă la investiţii, dar că nu dispunea de mijloacele necesare. Cu toate acestea, a indicat faptul că fusese introdus un sistem de măsurare orară a poluării şi că, atunci când pragurile erau depăşite, societatea trebuia să reducă sau să îşi oprească activitatea.

19. Laboratorul de evaluare a factorilor de risc pentru mediu care funcţiona în apropiere de Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca a constatat, pe baza prelevărilor efectuate în 2003, că toate solurile, toată vegetaţia şi toate cursurile de apă din oraş şi din împrejurimi, pe o rază de aproximativ 35 de kilometri, conţineau metale grele (plumb, cupru, cadmiu, zinc) în cantităţi care depăşeau cu mult limitele maxime admise. La această poluare se adăugau ploi acide cauzate de eliminarea în atmosferă a unor importante cantităţi de dioxid de sulf, ceea ce împiedica dezvoltarea vegetaţiei.

20. La începutul anului 2007, societatea a instalat un sistem de măsurare orară a cantităţilor de pulberi şi de dioxid de sulf eliminate în atmosferă.

21. În urma mai multor controale efectuate între martie şi septembrie 2007, agenţia regională a aplicat societăţii amenzi în valoare totală de 600 000 lei româneşti (RON), şi anume echivalentul sumei de aproximativ 180 000 euro (EUR), pentru depăşirea pragurilor de emisii de dioxid de sulf în timpul acestei perioade.

22. La 26 ianuarie 2009, invocând criza pe pieţele internaţionale de materii prime, acţionarii grupului Mytilineos Holdings S.A. au decis închiderea temporară a uzinei şi concedierea a 735 de angajaţi din cei aproximativ 1 000 pe care îi avea uzina la momentul închiderii.

 

C. Procesul decizional privind acordarea autorizaţiilor de mediu societăţii

 

23. La 7 mai 1998, agenţia regională a acordat societăţii o primă autorizaţie de mediu valabilă până la 6 mai 2003 care era însoţită de un program în paisprezece etape de punere în conformitate a instalaţiilor în vederea reducerii poluării.

96

Page 97: Cauze Cedo

24. La cumpărarea societăţii în septembrie 1998, grupul Mytilineos Holdings S.A. şi-a asumat răspunderile de mediu luate de societate.

25. La 29 octombrie 2001, a fost respinsă o solicitare din partea societăţii de amânare până în 2004 a măsurilor de punere în conformitate.

26. În 2003, societatea a demarat procedura de obţinere a unei noi autorizaţii în conformitate cu dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2002.

27. În martie 2004, societatea a solicitat autorităţilor române acordarea, în cadrul negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană, o perioadă de tranziţie în vederea punerii în conformitate a instalaţiilor sale. S-a acordat societăţii o derogare de la normele europene de autorizare a activităţilor industriale până la 31 decembrie 2014.

28. La 28 februarie 2005, societatea a depus dosarul la agenţia regională în vederea obţinerii autorizaţiei. Dosarul conţinea în special mai multe studii privind impactul activităţii sale asupra mediului realizate de un institut specializat.

29. O comisie formată din reprezentanţii societăţii şi ai tuturor autorităţilor publice locale s-a reunit de şase ori între 29 martie 2005 şi 20 aprilie 2006 pentru examinarea dosarului.

30. Anunţul privind depunerea solicitării de autorizare a apărut în mai multe ziare, iar populaţia a fost invitată să îşi transmită opiniile agenţiei regionale. Punctele de vedere exprimate, inclusiv cel al reclamantei, au fost ulterior publicate pe site-ul internet al agenţiei regionale.

31. De asemenea, populaţia interesată a fost invitată la patru şedinţe publice care au avut loc, în prezenţa a mai multor sute de persoane, la 18, 22, 23 aprilie şi 3 mai 2005 la Copşa Mică şi în localităţile limitrofe.

32. La 5 decembrie 2005, agenţia regională a făcut public un aviz favorabil cu privire la acordarea autorizaţiei şi a precizat că persoanele interesate puteau introduce contestaţii până la 10 ianuarie 2006. Reclamanta a primit personal o copie a avizului agenţiei regionale, prin scrisoare recomandată.

33. La 24 ianuarie 2006, o comisie a Ministerului Mediului responsabilă pentru examinarea contestaţiilor a decis amânarea acordării autorizaţiei şi a solicitat societăţii să revizuiască planul de acţiuni pentru mediu negociat cu autorităţile locale. De asemenea, comisia a impus societăţii să reia în noul plan măsurile la care se angajase în 1998 şi care nu fuseseră realizate.

34. Întrucât societatea s-a angajat să finalizeze programul de punere în conformitate cu doi ani înainte de sfârşitul perioadei de tranziţie negociate cu Uniunea Europeană, agenţia regională a emis din nou un aviz public favorabil acordării autorizaţiei.

35. În absenţa contestaţiilor, la 12 iunie 2006, agenţia regională a acordat societăţii o autorizaţie valabilă până în 2012. În autorizaţie se precizau praguri ale cantităţilor de substanţe poluante

97

Page 98: Cauze Cedo

care puteau fi eliminate în atmosferă şi era anexată la aceasta o listă de 51 de măsuri de punere în conformitate a instalaţiilor, completată cu măsurile care erau deja menţionate în planul din 1998.

D. Impactul poluării generate de activitatea societăţii asupra sănătăţii reclamantei

 

36. În decembrie 1999, Direcţia de Sănătate Publică Judeţeană a informat reclamanta că incidenţa bolilor, în special de natură respiratorie, era la Copşa Mică de şapte ori mai ridicată decât în restul ţării.

37. Potrivit unui buletin de analize din 20 ianuarie 2005, concentraţia de plumb şi de derivaţi ai acestuia în sângele reclamantei depăşea valorile maxime admise.

38. În aceeaşi zi, reclamanta a fost spitalizată prezentând mai multe simptome, printre care tuse frecventă şi iritantă, modificarea vocii, astenie şi tulburări digestive. Un medic a constatat că aceasta trăia într-un mediu toxic şi că suferea de laringită a cărei cauză putea fi expunerea prelungită la vapori toxici.

 

II. DREPTUL INTERN ŞI COMUNITAR RELEVANT

 

39. Legea nr. 137 din 29 decembrie 1995 privind protecţia mediului prevede următoarele:

 

Art. 5

 

„Statul recunoaşte tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos, garantând în acest scop:

a) accesul la informaţiile privind calitatea mediului; […]

c) dreptul de consultare în vederea luării deciziilor privind dezvoltarea politicilor, legislaţiei şi a normelor de mediu, eliberarea acordurilor şi a autorizaţiilor de mediu, inclusiv pentru planurile de amenajare a teritoriului şi de urbanism;

d) dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul unor asociaţii, autorităţilor administrative sau judecătoreşti în vederea prevenirii sau în cazul producerii unui prejudiciu direct sau indirect;

e) dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.”

98

Page 99: Cauze Cedo

 

Art. 6

 

             „Protecţia mediului constituie o obligaţie a autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, precum şi a tuturor persoanelor fizice şi juridice.”

 

Art. 7

 

             „Responsabilitatea privind protecţia mediului revine autorităţii centrale pentru protecţia mediului şi agenţiilor sale teritoriale.”

 

Art. 10 alin. (4)

 

          „Pentru activităţile existente care nu întrunesc condiţiile de autorizare, autoritatea pentru protecţia mediului dispune efectuarea bilanţului de mediu şi stabileşte programul pentru conformare, de comun acord cu titularul [...]”

 

Art. 9 alin. (2)

 

             „Acordul sau autorizaţia de mediu nu se emite în cazul în care nici o varianta de proiect sau program pentru conformare nu prevede eliminarea efectelor negative asupra mediului,raportate la standardele şi la reglementările în vigoare [...]

             Valabilitatea acordului şi a autorizaţiei de mediu este de maximum 5 ani.”

 

 

Art. 12

99

Page 100: Cauze Cedo

 

                „Procedura de autorizare este publica. Mediatizarea proiectelor şi activităţilor pentru care se cere acord sau autorizaţie şi a studiilor de impact, precum şi dezbaterea publica se asigura de către autoritatea pentru protecţia mediului.

                Studiile de impact se realizează prin unităţi specializate, persoane fizice sau juridice atestate, cheltuielile fiind suportate de titularul proiectului sau al activităţii şi atunci când i se cere refacerea sau reluarea studiului.

                Răspunderea pentru realitatea informaţiilor furnizate privind acţiunea propusă revine titularului, iar pentru corectitudinea raportului studiului de impact, executantului acestuia.”

 

40. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 152/2005 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului au abrogat Legea nr. 137/1995 şi au transpus în dreptul intern Directiva 96/61/CE a Consiliului privind prevenirea şi controlul integrat al poluării.

41. În principal, acestea au reluat aceeaşi procedură privind acordarea autorizaţiilor. Noile dispoziţii permit autorităţilor să elibereze o autorizaţie pentru o durată de mai mult de cinci ani pentru activităţile care nu sunt conforme legislaţiei de mediu, cu condiţia ca operatorul să îşi asume respectarea unui plan de acţiuni pentru protecţia mediului.Acestea garantează dreptul de a obţine o despăgubire pentru prejudiciul suferit de orice persoană vătămată în urma unei atingeri aduse dreptului său la un mediu sănătos.

42. Directiva 96/61/CE prevede obligaţia statelor membre de a lua măsurile necesare pentru ca autorităţile competente să se asigure că instalaţiile industriale sunt exploatate astfel încât să nu cauzeze o poluare importantă. În special, aceasta prevede ca autorităţile competente să se asigure că, prin eliberarea autorizaţiilor, instalaţiile industriale existente sunt exploatate în conformitate cu cerinţele comunitare.

43. În anexa VII D a Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, semnat la 25 aprilie 2005 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007, societatea Sometra era menţionată printre întreprinderile româneşti care beneficiau, până la 31 decembrie 2014, de o derogare de la condiţiile comunitare de autorizare a instalaţiilor industriale, prevăzute de Directiva 96/61/CE. Cu toate acestea, societatea avea obligaţia de a respecta pragurile de emisie de substanţe poluante stabilite de normele comunitare.

 

ÎN DREPT

 

100

Page 101: Cauze Cedo

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 8 DIN CONVENŢIE

 

44. Invocând art. 6 şi 8 din Convenţie, reclamanta se plânge de faptul că poluarea mediului generată de societatea Sometra afectează grav sănătatea sa şi mediul său înconjurător. De asemenea, aceasta se plânge de pasivitatea autorităţilor locale privind adoptarea unor măsuri pentru a găsi o soluţie la problema gravă pe care o reprezintă poluarea mediului generată de societatea menţionată anterior.

45. Curtea consideră că respectivele capete de cerere ale reclamantei trebuie examinate sub incidenţa art. 8 din Convenţie, care prevede următoarele:

 

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

 

A. Cu privire la admisibilitate

 

46. Mai întâi, Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne. Acesta arată că, în temeiul Legii nr. 137/1995, reclamanta ar fi putut să depună plângere penală împotriva persoanelor responsabile cu poluarea sau ar fi putut să solicite societăţii repararea prejudiciilor suferite. De asemenea, susţine că, deşi reclamanta a avut acces la toate informaţiile relevante, aceasta a omis să conteste şi să solicite anularea autorizaţiei acordate societăţii Sometra.

47. Reclamanta contestă argumentul Guvernului.

48. Curtea reaminteşte că obligaţia de epuizare a căilor de atac interne se limitează la obligaţia de a utiliza în mod normal căile de atac eficiente, suficiente şi accesibile.

49. Curtea reaminteşte că, în temeiul regulii privind epuizarea căilor de atac interne enunţate la art. 35 § 1 din Convenţie, un reclamant trebuie să se prevaleze de acţiunile disponibile şi suficiente în mod normal pentru a-i permite să obţină repararea încălcărilor pretinse, iar Guvernul care invocă neepuizarea trebuie să convingă Curtea că acţiunea invocată era eficientă

101

Page 102: Cauze Cedo

şi disponibilă atât în teorie, cât şi în practică la momentul faptelor, cu alte cuvinte că era accesibilă şi îi putea oferi reclamantului rezolvarea cererilor sale, şi că prezenta perspective rezonabile de reuşită (a se vedea, printre altele, Akdivar şi alţii împotriva Turciei, 16 septembrie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-IV, p. 1210, pct. 66, şi Giacobbe şi alţii împotriva Italiei, nr. 16041/02, pct. 63, 15 decembrie 2005). Curtea subliniază că, în alte două cauze privind, ca în speţă, susţineri referitoare la consecinţele poluării mediului asupra sănătăţii reclamanţilor [Tătar împotriva României (dec.), nr. 67021/01, 5 iulie 2007, şi Brânduşe împotriva României, nr. 6586/03, pct. 56, 7 aprilie 2009], a respins deja excepţii similare cu cele pe care Guvernul le reiterează în prezenta cauză, cu privire la căile penală, administrativă şi civilă pe care reclamanta ar fi putut să le utilizeze. Or, Guvernul nu a prezentat nici exemple de jurisprudenţă, nici alte elemente care să justifice îndepărtarea, în prezenta speţă, de concluziile la care ajunsese Curtea în cauzele citate anterior.

Chiar dacă excepţia Guvernului s-ar referi, de asemenea, în speţă, la dispoziţiile prevăzute de Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005 (supra, pct. 40 şi 41), aceste dispoziţii sunt posterioare şi faptelor denunţate de reclamantă şi datei de introducere a cererii sale (supra, pct. 1). În afară de aceasta, Guvernul nu a prezentat exemple de jurisprudenţă care să demonstreze, cu un grad suficient de certitudine, că o asemenea cale avea perspective rezonabile de reuşită.În orice caz, Curtea apreciază că eventuala condamnare penală sau civilă a autorilor direcţi ai poluării nu poate scuti autorităţile interne de obligaţiile care le revin în temeiul art. 8 din Convenţie.

50. În ceea ce priveşte omisiunea de a solicita anularea autorizaţiei acordate societăţii, Curtea subliniază că plângerea reclamantei nu se referă la anularea acestei autorizaţii, ci la pasivitatea autorităţilor interne astfel încât desfăşurarea activităţii societăţii să fie conformă cu angajamentele luate în cadrul acestei autorizaţii şi compatibilă cu bunăstarea locuitorilor din Copşa Mică.

51. Rezultă că excepţia Guvernului nu poate fi reţinută.

52. De asemenea, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

 

B. Cu privire la fond

 

1. Argumentele părţilor

 

53. Guvernul susţine că autorităţile interne au adoptat măsuri rezonabile şi adecvate pentru a proteja mediul şi sănătatea reclamantei.

102

Page 103: Cauze Cedo

54. În această privinţă, arată că acordarea primei autorizaţii, în 1998, a fost însoţită de un plan de măsuri pentru reducerea poluării. În continuare, susţine că acordarea celei de a doua autorizaţii, în 2006, s-a bazat pe mai multe studii de impact privind activitatea societăţii asupra mediului. Acesta adaugă că acordarea autorizaţiei a fost precedată de o largă campanie de informare şi de consultare a publicului interesat şi că autorităţile locale s-au implicat în mod activ în negocierile cu societatea, ceea ce a permis stabilirea unui program precis de reducere a poluării.

55. Guvernul subliniază că, din 2007, societatea a făcut obiectul unei supravegheri sporite din partea autorităţilor interne. Societatea a fost sancţionată de mai multe ori, iar controalele efectuate au constrâns-o să introducă un sistem de măsurare zilnică a substanţelor nocive eliminate, rezultatele fiind publicate pe site-ul internet al societăţii.

56. Potrivit Guvernului, locuitorii din Copşa Mică pot de acum înainte să înştiinţeze autorităţile locale cu privire la noxele generate de Sometra. De asemenea, aceştia ar dispune de un număr de telefon special pentru a semnala aceste noxe direct societăţii.

57. În cele din urmă, Guvernul susţine că, din iulie 2006, societatea a demarat un proces aprofundat de revizuire şi a făcut investiţii importante care au avut drept consecinţă respectarea pragurilor privind eliminarea în atmosferă a pulberilor şi a metalelor grele.

58. Reclamanta îşi reiterează susţinerile şi afirmă că poluarea nu s-a diminuat deloc.

 

2. Motivarea Curţii

 

a) Principii care decurg din jurisprudenţa Curţii

 

59. Curtea reaminteşte că atingerile grave aduse mediului pot să afecteze bunăstarea persoanelor şi să le priveze pe acestea de folosinţa propriului domiciliu astfel încât să dăuneze vieţii lor private şi de familie (López Ostra împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 51, seria A nr. 303-C şi Guerra şi alţii împotriva Italiei, 19 februarie 1998, pct. 60, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-I).

60. De asemenea, aceasta subliniază că art. 8 nu se limitează la obligarea statului de a evita încălcările arbitrare din partea autorităţilor publice: la acest angajament mai degrabă negativ se pot adăuga obligaţii pozitive, inerente respectării efective a vieţii private sau de familie. În orice caz, dacă abordăm chestiunea din perspectiva obligaţiei pozitive a statului de a adopta măsuri rezonabile şi adecvate pentru protejarea drepturilor individului în temeiul art. 8 § 1 sau din perspectiva unei ingerinţe a unei autorităţi publice care trebuie justificată în temeiul art. 8 § 2,

103

Page 104: Cauze Cedo

principiile aplicabile sunt destul de asemănătoare (López Ostra, citată anterior, pct. 51, şiGuerra, citată anterior, pct. 58).

61. Există, mai presus de toate, o obligaţie pozitivă a statelor, în special în cazul unei activităţi periculoase, de a adopta o legislaţie adaptată caracterului specific al activităţii respective, în special nivelului de risc ce ar putea rezulta din aceasta. Această obligaţie trebuie să reglementeze autorizarea, punerea în funcţiune, exploatarea, securitatea şi controlul activităţii în cauză, precum şi să impună oricărei persoane interesate de aceasta adoptarea unor măsuri de ordin practic care să asigure protecţia efectivă a cetăţenilor a căror viaţă riscă să fie expusă la pericolele inerente domeniului în cauză [a se vedea, mutatis mutandis, Oneryildiz împotriva Turciei, (GC), nr. 48939/99, pct. 90, CEDO 2004-XII].

62. În această privinţă, procesul decizional menţionat anterior trebuie să presupună în primul rând realizarea unor anchete şi a unor studii corespunzătoare, astfel încât să se prevină şi să se evalueze anticipat efectele activităţilor care pot aduce atingere mediului şi drepturilor indivizilor şi să permită astfel stabilirea unui echilibru just între diversele interese concurente implicate (Giacomelli împotriva Italiei, nr. 59909/00, pct. 83, CEDO 2006-XII).

 

b) Aplicarea acestor principii generale în speţă

 

63. Curtea constată că reclamanta locuieşte în apropiere de uzina Sometra. De asemenea, aceasta observă că efectele nocive pentru sănătatea oamenilor ale substanţelor chimice periculoase eliminate în atmosferă de această uzină au fost stabilite în mod clar de numeroase rapoarte emise de autorităţile publice şi private, ceea ce, de altfel, Guvernul nu contestă. În plus, reclamanta a prezentat documente medicale care atestă impactul şi legătura de cauzalitate dintre poluare şi degradarea sănătăţii sale, în special intoxicarea cu plumb şi cu dioxid de sulf.

64. Incidenţa directă a emisiilor nocive asupra dreptului reclamantei la respectarea vieţii private şi de familie a acesteia permite, prin urmare, să se ajungă la concluzia conform căreia art. 8 este aplicabil.

65. În mod evident, autorităţile române şi în special autorităţile din Copşa Mică nu sunt direct responsabile de emisiile nocive în cauză. Ţinând seama de studiile de impact realizate la momentul acordării autorizaţiei de mediu în 2006 şi de dezbaterea publică ce a precedat-o, Curtea nu poate nici să pună la îndoială seriozitatea procesului decizional şi voinţa autorităţilor locale de a-i implica pe locuitorii din Copşa Mică în acest proces şi de a le ameliora condiţiile de viaţă [a se vedea, a contrario, Tătar împotriva României, nr. 67021/01, pct. 116, CEDO 2009-... (extrase)].

66. Cu toate acestea, Curtea reaminteşte că reclamanta se plânge nu de un act, ci de o lipsă de acţiune din partea statului. Ea nu denunţă nici continuarea activităţii uzinei ca atare, nici absenţa

104

Page 105: Cauze Cedo

informaţiilor cu privire la nivelul de poluare din Copşa Mică, ci incapacitatea autorităţilor locale de a constrânge societatea să reducă poluarea la niveluri compatibile cu bunăstarea locuitorilor din Copşa Mică.

67. În această privinţă, Curtea observă că fiecare din cele două autorizaţii emise în 1998 şi 2006 era însoţită de o serie de măsuri precise pentru reducerea poluării. Or, Guvernul nu a prezentat niciun element care să demonstreze că măsurile stabilite în aceste autorizaţii au fost într-adevăr puse în aplicare conform calendarului prevăzut.

68. În afară de aceasta, Curtea constată că, între 6 mai 2003 şi 12 iunie 2006, uzina Sometra a funcţionat fără autorizaţia de mediu impusă de legislaţia internă, deşi autorităţile locale erau la curent cu problemele grave de poluare generate prin continuarea activităţii sale.

69. Curtea nu este competentă să se pronunţe cu privire la posibilitatea unei eventuale opriri a activităţii uzinei astfel încât aceasta să se conformeze normelor de protecţie a mediului (a se vedea, mutatis mutandis, López Ostra, citată anterior, pct. 51). Cu toate acestea, trebuie să se constate că, în pofida unei creşteri a poluării după privatizarea uzinei, recunoscută de autorităţile locale, din dosar nu reiese că acestea ar fi luat, înainte de 2007, măsuri împotriva societăţii. Reticenţa în privinţa sancţionării societăţii a fost motivată prin faptul că măsurile pe termen scurt ar fi ineficiente şi ar ameninţa o mare parte a locurilor de muncă din regiune (a se vedea supra, pct. 14 şi urm.).

70. Bineînţeles, Curtea recunoaşte interesul pe care autorităţile interne îl pot avea în a menţine activitatea economică a celui mai mare angajator dintr-un oraş deja destabilizat prin închiderea altor industrii.

71. Totuşi, Curtea apreciază că acest interes nu poate să prevaleze asupra dreptului persoanelor interesate de a beneficia de un mediu echilibrat şi care să nu le afecteze sănătatea. Existenţa unor consecinţe grave şi dovedite asupra sănătăţii reclamantei şi a celorlalţi locuitori din Copşa Mică impunea statului obligaţia pozitivă de a adopta şi de a pune în aplicare măsuri rezonabile şi adecvate, capabile să le protejeze bunăstarea.

72. Ţinând seama de cele de mai sus – şi în ciuda marjei de apreciere recunoscute statului pârât – Curtea apreciază că acesta nu a ştiut să păstreze un echilibru just între interesul bunăstării economice a oraşului Copşa Mică – cel de a menţine activitatea principalului angajator din oraş - şi dreptul efectiv al reclamantei la respectarea domiciliului său şi a vieţii sale private şi de familie (a se vedea, mutatis mutandis, López Ostra, citată anterior, pct. 58).

73. Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenţie.

 

II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE

 

105

Page 106: Cauze Cedo

74. Art. 41 din Convenţie prevede:

 

„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

 

75. Reclamanta, care este reprezentată de o organizaţie neguvernamentală românească de apărare a drepturilor omului, nu a formulat nicio cerere de reparaţie echitabilă în termenul care i-a fost acordat.

76. În consecinţă, Curtea consideră că nu este necesar să i se acorde vreo sumă cu acest titlu.

 

PENTRU ACESTE MOTIVE,

CURTEA,

ÎN UNANIMITATE,

 

1. Respinge excepţia preliminară a Guvernului;

2. Declară cererea admisibilă;

3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din Convenţie. 

OPINIA CONCORDANTĂ A JUDECĂTORULUI ZUPANČIČ

 

1. Aş dori să adaug următoarele observaţii la hotărârea unanimă în speţă, la care subscriu pe deplin, având în vedere, de asemenea, opinia mea separată anexată la hotărârea din cauza  Tătar împotriva României.

2. În ambele cauze, este vorba despre legătura de cauzalitate dintre poluarea mediului, pe de o parte, şi prejudiciul real cauzat sănătăţii reclamantei, pe de altă parte. Pe scurt, problema invocată este legătura de cauzalitate dintre cele două serii de evenimente. Cu toate acestea, în cauza Tătar împotriva României, spre deosebire de prezenta cauză, se pare că această legătură nu fusese

106

Page 107: Cauze Cedo

stabilită în mod corect. În aceste două cauze, concluziile respective sunt în mod evident subordonate unei anumite noţiuni de cauzalitate, astfel cum este definită în mod general în drept şi în mod specific în cele două cauze menţionate.

3. În plus, aceste teorii ancestrale ale cauzalităţii sunt în curs de evoluţie. Principiul precauţiei este un principiu constituţional în anumite ţări (de exemplu, Franţa). În mod logic rezultă că acesta generează drepturi constituţionale, de exemplu dreptul de a fi protejat atât prin legislaţie, cât şi prin hotărârile judecătoreşti rezultate din principiul constituţional al precauţiei. Prin urmare, nu se pune deloc la îndoială că principiul precauţiei generează drepturi constituţionale. Printr-o proiectare logică, art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi posibil alte dispoziţii ale acestui instrument pot, la rândul lor, să dea naştere la drepturi ale omului care să coincidă cu drepturile constituţionale garantate de un  anumit drept intern şi care să fie din aceeaşi categorie de drepturi substanţiale.

4. Se pune problema de a şti cum putem traduce şi transpune principiul precauţiei într-o cauză determinată. Substanţa acestui principiu trebuie avută în vedere pe planul constituţional, şi anume politic, cel mai abstract. Astfel, înţelegem cu uşurinţă că principiul precauţiei nu are altă finalitate decât o simplă răsturnare a sarcinii probei. Deşi teoria principiului precauţiei poate părea complicată multor persoane, aceasta  nu este în mod intrinsec nimic altceva din punct de vedere juridic decât o prezumţie refragabilă (presumptio juris). La nivelul politic cel mai abstract, această prezumţie răstoarnă ipoteza de bun-simţ conform căreia orice activitate industrială este inofensivă pentru mediu şi individ. Această ipoteză a fost considerată de bun-simţ timp de numeroase decenii după revoluţia industrială. Multiplicarea activităţilor chimice şi a altor activităţi dăunătoare mediului a dus totuşi la conştientizarea la nivel politic a faptului că nu mai poate fi luată în considerare caracterul dăunător al unor asemenea activităţi .

5. În mod logic, extinderea la nivel politic a acestei conştientizări de bun-simţ este însoţită de răsturnarea prezumţiei. Prin urmare, în conformitate cu principiul precauţiei, întreprinderea care desfăşoară o activitate periculoasă pentru mediu este cea care trebuie să dovedească, de preferinţă în avans, că activitatea respectivă nu va fi toxică pentru mediu şi, prin extensie, că nu va fi toxică nici pentru fiinţa umană.

6. O asemenea orientare politică demnă de lăudat poate în mod evident, pe termen lung, să limiteze enormele prejudicii care au fost deja cauzate mediului, de exemplu de pesticide, ftalaţi, PCB etc. Rămâne de stabilit dacă aceste prejudicii pot fi restrânse, fără să mai vorbim despre decontaminarea retroactivă a mediului, precum şi a indivizilor în cauză. Se cunoaşte, de exemplu, că nişte cantităţi chiar infime de plumb în corpul unui copil vor diminua în mod radical inteligenţa acestuia şi vor genera tot felul de condiţii neurologice incompatibile cu demnitatea umană cea mai importantă în măsura în care aceasta este subordonată în mod constituţional integrităţii corpului. În acest sens, este în mod evident absurd să se insiste asupra probei cauzalităţii în ceea ce priveşte prejudiciile demonstrabile cauzate individului deoarece ştim foarte bine că prejudiciul nu este numai structural atunci când este vorba de sănătate, astfel  cum o defineşte Organizaţia Mondială a Sănătăţii (şi anume bunăstarea). În plus, emisia de substanţe toxice în mediu va produce o întreagă serie de „lanţuri cauzale”, de exemplu în lanţul trofic şi în ecosisteme în general, având drept consecinţă o degradare generalizată a sănătăţii umane, astfel

107

Page 108: Cauze Cedo

încât nimeni nu va putea vreodată să o dovedească, în mod direct sau indirect, în cazul unul reclamant individual. Astfel, trăim într-un mediu saturat de xenoestrogeni, ceea ce are în mod evident un impact asupra regresiei curbelor demografice constatate pretutindeni. Miliarde de indivizi sunt afectaţi în diverse moduri şi, cu toate acestea, nicio persoană nu poate pretinde că infertilitatea sa sau cancerul său de sân este „consecinţa directă” a emisiei de ftalaţi în mediu.

7. Prin urmare, nu se subliniază suficient că drepturile omului în sensul cel mai elementar al termenului sunt afectate de degradarea chimică a mediului şi că totuşi niciun reclamant individual nu poate invoca această chestiune. În mod paradoxal, teoria extrem de veche a legăturii de cauzalitate împiedică să se beneficieze de o protecţie juridică, chiar şi din partea propriei noastre Curţi, împotriva celor mai grave atingeri aduse demnităţii umane şi celor mai elementare drepturi ale omului. Dacă mâine cineva ar veni să îşi revendice dreptul omului la un mediu sănătos, în timp ce acesta se degradează în diferite feluri, nu ar avea nicio calitate pentru a se prezenta în faţa Curţii noastre.

8. Raţionamentul juridic tradiţional, depăşit de eveniment, nu oferă răspuns la această problemă evidentă. În timp ce Curtea noastră tratează diferite tipuri de încălcări tehnice ale drepturilor omului consacrate prin Convenţia europeană a drepturilor omului, această modalitate de autoreferire face abstracţie de problema urgentă pe care o pune realitatea palpabilă, numai din cauză că respectivul cadru conceptual interzice integrarea problemelor reale în cadrul de referinţă. Teoria cauzalităţii reprezintă una din aceste bariere conceptuale.

9. Principiul precauţiei nu este mai puţin capabil să răstoarne situaţia chiar şi în împrejurări specifice precum cele din cauzele Tătar şi Băcilă.. În prezenţa unui început de dovadă privind toxicitatea mediului poluat, problema care se pune în raport cu principiul precauţiei este în prezent aceea de a şti dacă statul parte la Convenţie poate sau nu să susţină în mod convingător argumentul contrar. Acesta dispune de toate mijloacele pentru a demonstra caracterul dăunător al mediului; poate să angajeze tot felul de experţi şi să dispună tot felul de expertize ştiinţifice. Prin urmare, individul reclamant trebuie să îşi păstreze dreptul procedural fundamental la o răsturnare a sarcinii probei. Este echitabil să se răstoarne prezumţia pentru a proteja integritatea fizică şi demnitatea umană a individului în faţa unui mediu care nu ar fi degradat în mod periculos dacă barierele juridice şi factuale de care dispune statul ar fi stabilite şi ar funcţiona conform principiului precauţiei.

17) Cauza Pantea c. Romaniei

CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI HOTARAREA din 15 iunie 2006 (Cererea nr. 5.050/02) Strasbourg

In Cauza Pantea impotriva Romaniei, 

108

Page 109: Cauze Cedo

Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a II-a), intr-o camera compusa din: domnii B. M. Zupancic, presedinte, J. Hedigan, L. Caflisch, C. Birsan, V. Zagrebelsky, E. Myjer, David Thor Bjorgvisson, judecatori, si domnul V. Berger, grefier de sectie, dupa deliberarea din Camera de consiliu din data de 23 mai 2006, pronunta urmatoarea hotarare, adoptata la aceeasi data:http://jurisprudentacedo.comPROCEDURA 1. La originea cauzei se afla Cererea nr. 5.050/02 formulata impotriva Romaniei de catre un cetatean roman, doamna Elisabeta Pantea (reclamanta), care a sesizat Curtea la 20 octombrie 2001, in baza art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia). 2. Reclamanta, care a beneficiat de asistenta juridica, este reprezentata de doamna N. Popescu, avocat in Baroul Bucuresti. Guvernul roman (Guvernul) este reprezentat de agentul sau, doamna B. Ramascanu. 3. Raclamanta se plange, in temeiul art. 6 din Conventie, de neexecutarea de catre administratie a unei hotarari judecatoresti definitive care dispunea inscrierea in registrul agricol a dreptului sau de proprietate asupra unui imobil si radierea dreptului de proprietate al lui P.C. 4. Cererea a fost atribuita Sectiei a II-a a Curtii (art. 52 alin. 1 din Regulament). In cadrul acesteia, camera careia i s-a incredintat examinarea cauzei a fost constituita conform art. 26 alin. 1 din Regulament. 5. La 1 noiembrie 2004, Curtea si-a modificat compunerea sectiilor (art. 25 alin. 1 din Conventie). Prezenta cerere a fost atribuita Sectiei a III-a astfel remaniate (art. 52 alin. 1). 6. Prin Decizia din 1 septembrie 2005, Curtea a declarat cererea partial admisibila. 7. Atat reclamanta, cat si Guvernul au depus observatii scrise privind fondul cauzei (art. 59 alin. 1).

IN FAPT I. Circumstantele cauzei 8. Reclamanta s-a nascut in 1962 si locuieste la Barlad. 9. In 1982 reclamanta a cumparat un imobil situat in Grivita, prin contract sub semnatura privata. De la aceasta data a inceput sa plateasca taxele fiscale aferente, dar nu a intrat in posesia imobilului, care era stapanit de cumnatul sau, P.C. 10. La 24 ianuarie 1990, P.V., mandatat de catre P.C., a cumparat pentru P.C. si in numele acestuia acelasi imobil, printr-un contract de vanzare-cumparare autentic, si a inscris dreptul de proprietate apartinand lui P.C. in registrul agricol. 11. Printr-o hotarare din 31 martie 1998 Judecatoria Barlad a dat castig de cauza reclamantei si a validat contractul din 1982. Aceasta sentinta a fost confirmata prin Hotararea definitiva din 16 iulie 1999 a Curtii de Apel Iasi. Aceasta hotarare, investita cu formula executorie la data de 29 noiembrie 1999, a inlocuit contractul de vanzare-cumparare notarial. 12. Prin Hotararea definitiva din 15 noiembrie 2000, Curtea de Apel Iasi a admis actiunea in anularea contractului de vanzare formulata de reclamanta impotriva lui P.C. si P.V., intemeindu-se pe Hotararea din 31 martie 1998 prin care s-a constatat dreptul sau de proprietate asupra imobilului. 

1. Demersurile intreprinse de reclamanta in vederea inscrierii dreptului sau de proprietate in

109

Page 110: Cauze Cedo

registrul agricol anterior datei de 29 noiembrie 1999 

13. La 16 februarie si 20 martie 1998, precum si la 18 noiembrie 1999 reclamanta a solicitat Consiliului Local Grivita inscrierea in registrul agricol a dreptului sau de proprietate asupra imobilului si anularea, pe cale de consecinta, a inscrierii in favoarea lui P.C., pe motiv ca inca de la cumparare, in 1982, s-a comportat ca un adevarat proprietar, achitand toate taxele fiscale cu privire la imobil, desi nu a intrat inca in posesie. 14. Primaria din Grivita (primaria) i-a respins toate cererile, pe motiv ca nu a dovedit anularea de catre o instanta judecatoreasca a contractului de vanzare catre P.C. 15. Prin Hotararea din 28 septembrie 1998, Tribunalul Vaslui a respins o prima actiune in contencios administrativ formulata de reclamanta pentru a obliga primaria sa-i inscrie dreptul de proprietate in registrul agricol si pentru a anula inscrierea dreptului lui P.C. asupra aceluiasi imobil, cu motivarea ca nu a facut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului. 

2. Demersurile intreprinse de reclamanta in vederea inscrierii dreptului sau de proprietate in registrul agricol dupa 29 noiembrie 1999 16. Prin Hotararea din 19 decembrie 2000, Tribunalul Vaslui a admis cererea reclamantei si a obligat primaria sa inscrie dreptul sau de proprietate in registrul agricol, precum si sa anuleze inscrierea pe numele lui P.C. A retinut ca reclamanta a facut dovada dreptului sau de proprietate prin Hotararea definitiva din 31 martie 1998, precum si prin Hotararea definitiva din 15 noiembrie 2000 prin care s-a anulat contractul de vanzare-cumparare al lui P.C. Tribunalul a respins ca neintemeiata cererea reclamantei cu privire la despagubiri. 17. Aceasta hotarare a devenit definitiva dupa recursul partilor, ca urmare a Hotararii Curtii de Apel Iasi din 2 aprilie 2001. 18. La 28 iunie 2001 reclamanta a trimis o noua cerere primariei, solicitand inscrierea dreptului sau de proprietate asupra imobilului, astfel cum s-a dispus prin Hotararea din 19 decembrie 2000.

19. Neprimind raspuns, la 18 aprilie 2002 reclamanta a adresat primariei o noua cerere. La 27 mai 2002, primaria a informat reclamanta cu privire la inscrierea dreptului sau de proprietate in registrul agricol. Totusi, a semnalat ca P.C. a ramas in continuare inscris in registrul agricol, in calitate de persoana care locuieste efectiv in imobil, si ca reclamanta trebuia sa solicite evacuarea acestuia pentru a putea cere radierea lui.

20. Printr-o scrisoare din 19 martie 2003 reclamanta a informat Curtea ca Hotararea din 19 decembrie 2000 a ramas neexecutata partial in ceea ce priveste radierea numelui lui P.C. din registrul agricol. 

3. Alte demersuri intreprinse de reclamanta pentru a pune in executare Hotararea din 19 decembrie 2000. 21. Prin Hotararea din 22 august 2003, Tribunalul Vaslui a admis actiunea reclamantei impotriva primarului si a Consiliului Local Grivita, obligandu-i pe acestia sa elibereze reclamantei o copie de pe registrul agricol privind inscrierea dreptului sau de proprietate astfel cum s-a dispus prin

110

Page 111: Cauze Cedo

Hotararea din 19 decembrie 2000. Aceasta hotarare a fost confirmata, in recursul reclamantei, printr-o hotarare definitiva a Curtii de Apel Iasi din 10 noiembrie 2003.

22. Prin Hotararea din 4 mai 2004, Tribunalul Vaslui a admis actiunea reclamantei impotriva primarului si a Consiliului Local Grivita, obligandu-i pe acestia sa puna in executare Hotararea definitiva din 22 august 2003, si a obligat autoritatile locale la plata unei amenzi pentru intarzierea executarii, precum si la acordarea de despagubiri reclamantei. Aceasta hotarare a fost confirmata, in recursul reclamantei, printr-o hotarare definitiva a Curtii de Apel Iasi din 13 septembrie 2004. 23. La 7 februarie 2005 reclamanta a adresat o notificare Primariei Grivita in vederea executarii Hotararii din 4 mai 2004 a Tribunalului Vaslui, confirmata de Hotararea Curtii de Apel Iasi din 13 septembrie 2004. 24. Printr-o incheiere din 16 noiembrie 2005, pronuntata in camera de consiliu, Judecatoria Barlad, sesizata de reclamanta cu o cerere privind urmarirea conturilor debitoarei, a respins cererea, cu motivarea ca reclamanta ar fi trebuit sa sesizeze un executor judecatoresc, iar nu sa sesizeze instanta. 

4. Actiunea in revendicare a reclamantei impotriva lui P.C. 25. Prin Hotararea din 23 octombrie 2003 Judecatoria Barlad a admis actiunea in revendicare imobiliara formulata de reclamanta impotriva lui P.C. si P.V. Apelul lui P.C. a fost respins printr-o hotarare din 25 februarie 2004. Din actele dosarului reiese ca aceasta actiune se afla inca pe rolul instantelor nationale. 

II. Dreptul intern aplicabil 1. Ordonanta Guvernului nr. 1 din 13 martie 1992 privind registrul agricol. Articolul 1 "In scopul asigurarii unei evidente unitare cu privire la starea terenurilor [...], dezvoltarea agriculturii gospodariilor populatiei si buna utilizare a resurselor locale, consiliile locale comunale, orasenesti, municipale si ale sectoarelor municipiului Bucuresti vor organiza intocmirea si tinerea la zi a registrului agricol [...]." 

Articolul 2 "Registrul agricol constituie documenul oficial de evidenta primara unitara, in care se inscriu date cu privire la gospodariile populatiei, si anume: a) capul gospodariei si membrii acesteia; b) terenurile pe care le detin, indiferent de titlu, pe categorii de folosinta, suprafetele cultivate cu principalele culturi si numarul de pomi pe specii; c) efectivele de animale, pe specii si categorii, existente la inceputul anului; evolutia anuala a efectivelor de bovine, porcine, ovine si caprine; d) cladirile de locuit si celelalte constructii gospodaresti; e) mijloacele de transport cu tractiune animala si mecanica; f) tractoarele si masinile agricole.

111

Page 112: Cauze Cedo

Formularul registrului agricol este cel prevazut in anexa, care face parte integranta din prezenta ordonanta." 2. Ordinul nr. 95.136-712-10/806 al ministrului agriculturii din 21 martie 2001 privind adoptarea Normelor tehnice necesare pentru completarea Registrului agricol pentru perioada 2001-2005. Acest ordin cuprinde normele pe care autoritatile locale trebuie sa le urmeze pentru intocmirea registrului agricol pentru fiecare localitate. Registrul agricol constituie documentul oficial de evidenta in care sunt inscrise informatiile privind terenurile pe categorii de folosinta, precum si gospodariile care apartin persoanelor, in ceea ce priveste structura si evolutia efectivelor de animale. De altfel, registrul agricol constituie o baza de date pentru indeplinirea la nivel local a politicilor administratiei publice centrale. Termenul "gospodarie" sau "familie" semnifica grupul format din doua sau mai multe persoane care locuiesc impreuna si care isi organizeaza impreuna activitatea, participand la veniturile si cheltuielile gospodariei.

IN DREPT I. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 6 din Conventie 26. Reclamanta arata ca neexecutarea de catre primarie a Hotararii Curtii de Apel Iasi din 2 aprilie 2001, care a dispus inscrierea in registrul agricol a dreptului sau de proprietate asupra imobilului si radierea dreptului lui P.C. asupra aceluiasi imobil, a incalcat dreptul sau de acces in instanta, prevazut de art. 6 alin. 1 din Conventie, care este redactat astfel: "Orice persoana are dreptul la judecarea [...] de catre o instanta [...] care va decide [...] asupra contestatiilor sale privind drepturi si obligatii cu caracter civil [...]". 

27. Guvernul reaminteste jurisprudenta Curtii, potrivit careia executarea unei hotarari trebuie sa fie considerata ca facand parte din "proces", in sensul art. 6 din Conventie (Hornsby impotriva Greciei, Hotararea din 19 martie 1997, Culegerea de hotarari si decizii 1997-II, p. 510-511, paragraful 4). Totusi, apreciaza ca in speta autoritatile competente au executat Hotararea din 2 aprilie 2001 la 27 mai 2002, adica la o luna dupa inregistrarea cererii pe care reclamanta le-a adresat-o la 18 aprilie 2002. De la acea data, nicio intarziere in executarea hotararii nu le este imputabila. 

28. Reclamanta contesta teza Guvernului. Ea considera ca, in masura in care Hotararea din 2 aprilie 2001 nu a fost executata conform dispozitivului sau, in sensul ca numele lui P.C. nu a fost radiat din registrul agricol, nu se poate considera ca a fost executata. Reclamanta apreciaza ca primaria a intarziat cu rea-credinta executarea hotararii. 

29. In observatiile complementare (ulterioare datei de 1 septembrie 2005, data la care camera a declarat cererea admisibila) reclamanta a informat Curtea ca, in ciuda demersurilor intreprinse pentru a obtine executarea Hotararii din 19 decembrie 2000, autoritatile administrative

112

Page 113: Cauze Cedo

competente au ramas in pasivitate si nu au executat hotararea amintita, conform dispozitivului. Mai precis, a subliniat ca autoritatile refuza sa radieze numele lui P.C. din registru, desti Hotararea din 19 decembrie 2000 a recunoscut expres lipsa calitatii acestuia de a figura in registrul agricol. 30. De altfel, reclamanta arata ca, potrivit legislatiei nationale si practicii administrative, conform careia pentru inscrierea in cartea funciara a dreptului de proprietate este necesara prezentarea unei copii de pe registrele agricole, se afla in imposibilitatea de a face aceasta inscriere si de a determina opozabilitatea fata de terti a dreptului de proprietate. 31. Curtea aminteste ca, potrivit jurisprudentei sale constante, executarea unei sentinte sau hotarari a unei instante de judecata trebuie privita ca facand parte integranta din "proces", in sensul art. 6 din Conventie. Dreptul de acces la instanta ar fi iluzoriu daca ordinea juridica interna a unui stat contractant ar permite ca o hotarare judecatoreasca definitiva si obligatorie sa ramana inoperanta in detrimentul uneia dintre parti (Immobiliare Saffi impotriva Italiei, nr. 22.774/93, paragraful 63, CEDH 1999-V). 

32. In prezenta cauza, reclamanta a obtinut o hotarare definitiva in 2 aprilie 2001 dispunand ca Primaria Grivita sa-i inscrie dreptul de proprietate in registrul agricol si sa radieze de pe rol numele lui P.C. Or, aceasta hotarare nu a fost nici executata integral, nici anulata sau modificata ca urmare a exercitarii unei cai de atac prevazute de legea interna. 33. Curtea admite, ca si Guvernul, ca dreptul de acces la un tribunal nu poate obliga statul sa execute fiecare hotarare civila, oricare ar fi consecintele (Sanglier impotriva Frantei, nr. 50.342/99, paragraful 39, 27 mai 2003). Totusi, apreciaza ca, daca administratia refuza, omite sau intarzie sa execute, garantiile prevazute de art. 6, de care a beneficiat justitiabilul in timpul fazei de judecata, ar fi lipsite de efecte (Hornsby impotriva Greciei, paragraful 41). In speta, primaria avea obligatia de a respecta Hotararea din 2 aprilie 2001, si anume de a inscrie dreptul de proprietate al reclamantei in registrul agricol si de a radia numele lui P.C. 34. Curtea constata ca Hotararea din 2 aprilie 2001 a fost executata partial, numai in ceea ce priveste inscrierea numelui reclamantei in registrul agricol. In ceea ce priveste radierea numelui lui P.C. din registrul agricol, hotararea mentionata nu a fost executata de primarie pe motiv ca acesta foloseste imobilul si, potrivit dispozitiilor legale, registrul agricol presupune intocmirea unei situatii de evidenta a tuturor celor care folosesc imobilele, si nu numai a proprietarilor. 

35. Totodata, Curtea arata ca, desi potrivit dispozitiilor nationale rolul registrului agricol este acela de a tine evidenta populatiei, jurisdictiile nationale sesizate cu actiunea reclamantei privind radierea numelui lui P.C. din registrul agricol au stabilit, bazandu-se pe probele prezentate de parti, ca P.C. nu avea dreptul de a figura in registrul agricol si au obligat primaria sa-i radieze numele din acesta. Astfel, Curtea apreciaza ca primeaza hotararea definitiva a jurisdictiilor nationale si ca autoritatile administrative sunt tinute sa se conformeze in totalitate Hotararii din 2 aprilie 2001. De altfel, considera ca nici autoritatile administrative si nici P.C. nu au inteles sa invoce aceste dispozitii legale intr-o cale extraordinara de atac.

113

Page 114: Cauze Cedo

36. In plus, Curtea considera ca simpla notificare trimisa de primarie reclamantei pentru a o informa despre refuzul sau de a executa integral Hotararea din 2 aprilie 2001, invocand elemente de fapt pe care se pronuntasera deja autoritatile judecatoresti, nu poate reprezenta o "imposibilitate obiectiva" care sa o exonereze de obligatia prevazuta de aceasta hotarare. 37. Aceste elemente sunt suficiente pentru a-i permite Curtii sa concluzioneze, avand in vedere circumstantele concrete ale spetei, ca statul, prin intermediul autoritatilor sale specializate, nu a depus toate diligentele pentru a proceda la executarea integrala a hotararii judecatoresti favorabile reclamantei. 38. In consecinta, a avut loc incalcarea art. 6 alin. 1 din Conventie. 

II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Conventie 39. In termenii art. 41 din Conventie, "In cazul in care Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila." 

A. Prejudiciu 40. Reclamanta a solicitat suma de 98.723 de euro cu titlu de prejudiciu material direct, sustinand ca, urmare a neexecutarii de catre autoritatile competente a Hotararii din 2 aprilie 2001, nu si-a putut exercita dreptul de proprietate asupra imobilului in cauza si ca valoarea acestuia s-a diminuat. A solicitat, de asemenea, 3.650 de euro cu titlu de dobanzi si 500.000 de euro cu titlu de "sanctiuni indirecte". 41. Reclamanta a mai solicitat 25.000 de euro cu titlu de prejudiciu moral, invocand frustrarea provocata de imposibilitatea de a obtine executarea hotararii, ceea ce a pus sub semnul intrebarii fata de terti calitatea sa de proprietar al imobilului in cauza. 42. Guvernul considera ca despagubirile solicitate de reclamanta cu titlu de prejudiciu material direct nu au legatura cu pretinsa incalcare a Conventiei. In aceasta privinta, el arata ca inscrierea dreptului de proprietate al reclamantei in registrul agricol nu are nicio consecinta asupra dreptului de proprietate asupra imobilului in cauza si mentioneaza ca nicio dispozitie legala sau practica administrativa nu conditioneaza inscrierea dreptului de proprietate in cartea funciara de inscrierea dreptului in registrul agricol. 43. In ceea ce priveste cererea de acordare a dobanzilor, Guvernul subliniaza ca acestea au fost dispuse in cadrul unei alte proceduri, care s-a finalizat cu Hotararea din 2 aprilie 2001, si ca, in orice caz, reclamanta nu a urmat procedura interna pentru a solicita plata acestora. Relativ la suma de 500.000 de euro ceruta de reclamanta cu titlu de "sanctiuni indirecte", Guvernul aminteste ca aceasta categorie nu a fost prevazuta de art. 41 din Conventie si ca este si excesiva. 44. Guvernul considera ca suma ceruta cu titlu de prejudiciu moral este, de asemenea, excesiva. Potrivit acestuia, despagubirea privind prejudiciul moral suferit trebuie sa fie determinata tinandu-se cont de incalcarea Conventiei stabilita de Curte, precum si de jurisprudenta acesteia in

114

Page 115: Cauze Cedo

materia neexecutarii unei hotarari judecatoresti (Burdov impotriva Rusiei, nr. 59.498/00, paragraful 47, CEDO 2002-III). 

45. Curtea reaminteste ca, in speta, singurul fundament pentru acordarea unei satisfactii echitabile consta in faptul ca reclamanta nu a beneficiat de dreptul sau de acces la instanta ca urmare a incalcarii art. 6 din Conventie. Totusi, trebuie tinut cont si de faptul ca este vorba de o neexecutare partiala a Hotararii din 19 decembrie 2000. 46. Curtea reaminteste, de asemenea, jurisprudenta sa constanta, potrivit careia, in caz de incalcare a art. 6 din Conventie, reclamanta trebuie repusa, pe cat posibil, intr-o situatie echivalenta celei in care s-ar fi gasit daca nu ar fi fost eludata aceasta dispozitie (Piersack impotriva Belgiei, Hotararea din 26 octombrie 1984, seria A, p. 16, paragraful 12). O hotarare care constata o incalcare a unui drept incumba statului parat nu numai obligatia juridica de a plati reclamantului sumele de bani acordate cu titlu de satisfactie echitabila, dar si de a alege, sub controlul Comitetului de Ministri, masurile generale sau/si, dupa caz, individuale pe care sa le adopte in ordinea juridica interna pentru a pune capat nerespectarii drepturilor constatate de Curte si a inlatura, pe cat posibil, consecintele, astfel incat sa se restabileasca, pe cat posibil, situatia anterioara (Ilascu si altii impotriva Moldovei si Rusiei, nr. 48.787/99, paragraful 487, CEDO 2004-VII). 

47. In plus, Curtea apreciaza ca reclamanta a suferit un prejudiciu moral mai ales ca urmare a frustarii provocate de imposibilitatea de a obtine executarea hotararilor pronuntate in favoarea sa si ca acest prejudiciu nu poate fi compensat in totalitate prin simpla constatare a incalcarii Conventiei. 48. In aceste circumstante, avand in vedere ansamblul elementelor cauzei si hotarand in echitate, potrivit art. 41 din Conventie, Curtea acorda reclamantei 1.000 de euro cu titlu de prejudiciu moral. 

B. Cheltuieli de judecata 49. Reclamanta solicita suma de 22.000 de euro cu titlu de cheltuieli de judecata, din care 350 de euro reprezinta cheltuieli ocazionate de procedura in fata Curtii. 50. Guvernul considera ca aceste cheltuieli nu pot fi acordate decat daca sunt reale, rezonabile si au legatura cu nerespectarea dreptului constatat (Cvijetic impotriva Croatiei, nr. 71.549/01, 26 februarie 2004, paragraful 63, si Jasiuniene impotriva Lituaniei, nr. 41.510/98, 6 martie 2003, paragraful 55). In plus, arata ca anumite cheltuieli solicitate au fost angajate de reclamanta in proceduri interne care nu au legatura cu procedura finalizata prin Hotararea din 2 aprilie 2001 si ca, oricum, suma solicitata cu acest titlu este excesiva. 51. Potrivit jurisprudentei Curtii, un reclamant nu poate solicita rambursarea cheltuielilor de judecata decat daca sunt reale, necesare si sunt rezonabile in cuantum. Curtea retine ca reclamanta a beneficiat de asistenta juridica si ca suma de 569 de euro a fost achitata cu acest titlu avocatului ei. In plus, avand in vedere elementele cauzei si criteriile mentionate mai sus,

115

Page 116: Cauze Cedo

Curtea apreciaza ca fiind rezonabila suma de 100 de euro cu titlu de cheltuieli de judecata pentru procedura urmata in dreptul intern si o acorda reclamantei. 

C. Dobanzi 52. Curtea considera potrivit sa stabileasca nivelul dobanzii la nivelul dobanzii facilitatii de pret marginal a Bancii Centrale Europene, majorate cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

In unanimitate,

C U R T E A

1. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 6 alin. 1 din Conventie; 2. hotaraste: a) ca statul parat, in 3 luni de la data la care hotararea a ramas definitiva, conform art. 44 alin. 2 din Conventie, trebuie sa garanteze, prin masuri adecvate, executarea integrala a Hotararii din 2 aprilie 2001 a Curtii de Apel Iasi si trebuie, in plus, sa plateasca reclamantei 1.000 de euro pentru prejudiciu moral si 100 de euro pentru cheltuieli de judecata, precum si orice suma care ar putea fi datorata cu titlu de impozit; b) ca incepand de la expirarea acestui termen si pana la efectuarea platii aceste sume sa fie majorate cu o dobanda simpla avand o rata egala cu cea a facilitatii de pret marginal a Bancii Centrale Europene aplicabile in aceasta perioada, majorate cu 3 puncte procentuale; 3. respinge cererea de satisfactie echitabila pentru rest. Intocmita in limba franceza, apoi comunicata in scris la data de 15 iunie 2006, in aplicarea art. 77 alin. 2 si 3 din Regulament.

18) Cauza Filip impotriva Romaniei - Internarea psihiatrică. Condiţiile măsurii.După ce a deliberat în camera de consiliu din 23 noiembrie 2006,Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:PROCEDURA1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 41124/02) îndreptată împotriva României prin care un cetăţean al acestui stat, Domnul Marin Filip (“reclamantul”), a sesizat Curtea la data de 15 noiembrie 2002 în temeiul articolului 34 al Convenţiei de Protecţie a Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale (“Convenţia”).2. Reclamantul, este reprezentat de A. Kovacs, avocată în Bucureşti. Guvernul român (“Guvernul”) a fost reprezentat de împuternicitul său, Doamna Roxana Rizoiu, apoi de Doamna B. Ramaşcanu de la Ministerul Afacerilor Externe.

116

Page 117: Cauze Cedo

3. Reclamantul a invocat în special caracterul abuziv al internării sale într-un centru psihiatric pentru o perioadă de 88 de zile precum şi relele tratamente suferite cu ocazia acestei internări.4. Printr-o decizie din 8 decembrie 2005 camera a declarat cererea admisibilă.5. Atât reclamantul cât şi Guvernul au depus observaţii scrise suplimentare (articolul 59 § a regulamentului).DE FAPTI. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI6. Reclamantul s-a născut în 1932 şi locuieşte în Bucureşti.A. Originea cauzei7. La 23 octombrie 2000 reclamantul a depus la judecătoria sectorului 6 Bucureşti o plângere penală împotriva lui M.G., fosta sa soţie şi N.L.F., fiul său, acuzându-i că nu-i permit să recupereze anumite bunuri mobiliare ce îi aparţin, dar care se aflau în apartamentul acordat fostei sale soţii în urma partajului. Partajul bunurilor comune şi evacuarea reclamantului din apartamentul acordat fostei sale soţii au condus de altfel la numeroase proceduri judiciare care i-au pus faţă în faţă pe reclamant şi pe M.G.8. La 5 aprilie 2001 judecătoria sectorului 6 Bucureşti a sesizat parchetul de pe lângă această instanţă în privinţa comiterii infracţiunii de ultraj, prevăzută de articolul 239 al codului penal, care ar fi fost comisă de reclamant cu prilejul şedinţei din 13 martie 2001. Conform procesului-verbal prezentat de tribunal, reclamantul ar fi acuzat judecătorul şi reprezentantul Ministerului Public că “au comis infracţiunea constând în favorizarea răufăcătorilor pentru ca, la adăpostul justiţiei, inculpaţii să-l omoare”.9. Un memoriu supus de către reclamant în timpul procesului atenţiei Ministrului Justiţiei a fost anexat la procesul-verbal al tribunalului. În memoriul său el acuza pe judecătorul şi pe procurorul şedinţei de nerespectarea legilor şi de comiterea mai multor infracţiuni, şi anume abuz de funcţie publică, trafic de influenţă şi pentru fapta de a favoriza pe autorul unui infracţiuni. El a cerut ministerului să-i răspundă la adresa ce figura şi în plângerea penală drept domiciliu procedural, adică str. Drumul Taberei nr. 128, bloc TD 18, apartament 51, sectorul 6 Bucureşti.10. Parchetul de pe lângă judecătoria sectorului 6 Bucureşti a deschis o anchetă. El a ordonat citarea cu mandat de prezentare a reclamantului. Reclamantul a fost citat la adresa care figura drept domiciliu în registrele poliţiei, str. Partiturii nr. 10, bloc 63, apartament 12, sector 6 Bucureşti, unde era situat apartamentul acordat fostei sale soţii şi din care reclamantul fusese evacuat. Prin urmare mandatul nu a fost executat.11. La 15 octombrie 2001 parchetul de pe judecătoria sectorului 6 Bucureşti a ordonat cercetarea reclamantului sub acuzaţia de ultraj.12. La 23 octombrie 2002, considerând că reclamantul a fugit pentru a se sustrage anchetei, parchetul s-a adresat poliţiei pentru a emite un mandat de căutare, măsură care a fost executată la 1 noiembrie 2002.B. Internarea provizorie a reclamantului într-un centru psihiatric13. La 8 noiembrie 2002 reclamantul a fost căutat de poliţie la adresa din str. Drumul Taberei nr. 128, bloc TD 18, apartament 51, sectorul 6 Bucureşti, în urma percheziţiei ordonate de parchet.

117

Page 118: Cauze Cedo

Datorită refuzului reclamantului de a însoţi agenţii de poliţie, aceştia i-au pus cătuşe. Reclamantul a fost condus în faţa unui procuror al parchetului de pe lângă judecătoria sectorului 6 Bucureşti care, după ce l-a audiat în prezenţa unui avocat din oficiu, a ordonat internarea sa psihiatrică provizorie într-un spital psihiatric. Măsura, care trebuia să permită supunerea reclamantului la un examen psihiatric având drept scop să stabilească dacă avea discernământ, a fost luată în temeiul articolului 114 al codului penal, pentru o durată nedeterminată. Reclamantul a fost internat în aceeaşi zi la spitalul clinic psihiatric Prof. Al. Obregia din Bucureşti în una din saloanele comune de supraveghere (salon de supraveghere).14. Conform dosarului medical deschis de acest spital, medicul psihiatru care l-a examinat pe reclamant la 72 de ore de la internarea sa a concluzionat că avea “tulburări paranoice”. Dosarul medical nu indică dacă reclamantul a fost sau nu legat cu forţa de pat. Totuşi, cu ocazia unei examinări, medicul spitalului psihiatric a observat că pacientul prezenta o echimoză la braţul drept pe care a considerat-o ca “probabil datorată imobilizării”. Documentele medicale privind evoluţia psihiatrică a reclamantului atestă că reclamantul era un pacient liniştit şi cooperant.15. În ceea ce priveşte starea generală a reclamantului, din dosarul medical reiese că a fost supus la mai multe examene medicale (neurologic, dermatologic, oftalmologic şi cardiologic). Medicul cardiolog a constatat o hipertensiune simptomatică, i-a prescris un tratament şi a ordonat monitorizarea tensiunii arteriale.16. Între timp reclamantul a început să adreseze mai multe plângeri împotriva măsurii de internare şi condiţiilor de internare Preşedintelui României şi Ministrului Justiţiei. A fost informat de către Ministerul Justiţiei şi cabinetul Preşedintelui României că plângerile sale fuseseră transmise la parchetul de pe lângă tribunalul Bucureşti şi respectiv la parchetul de pe lângă Curtea de apel Bucureşti.17. La 2 decembrie 2002, în temeiul articolului 434 al codului de procedură penală, reclamantul a formulat o plângere împotriva privării sale de libertate adresată judecătoriei sectorului 6 Bucureşti. El a invocat că a fost internat fără să sufere de vreo afecţiune psihică şi fără ca parchetul sau tribunalul să fi ordonat o expertiză medico-legală psihiatrică. El a subliniat între altele că o asemenea expertiză nu fusese ordonată după internarea sa, care avea deja 80 de zile. De altfel, reclamantul a indicat că suferea de o afecţiune locomotorie, din cauza a două accidente vasculare cerebrale suferite unul după altul. Se temea de deteriorarea stării sale de sănătate din cauza condiţiilor internării sale în spitalul psihiatric.18. Judecătoria sectorului 6 Bucureşti a transmis cererea la parchetul de pe lângă această instanţă. La o dată neprecizată parchetul a solicitat avizul centrului psihiatric referitoare la cererea formulată de reclamant asupra încetării internării, în calitate de organ competent să-şi dea avizul în temeiul articolului 434 al codului de procedură penală asupra necesităţii menţinerii măsurii de siguranţă. Documentele prezentate de către Guvern nu indică dacă centrul psihiatric a formulat un asemenea aviz.19. La 3 decembrie 2002 reclamantul a depus o plângere la parchetul de pe lângă judecătoria sectorului 6 Bucureşti.La 12 decembrie 2002 parchetul de pe lângă sectorul 6 Bucureşti a cerut Institutului medico-

118

Page 119: Cauze Cedo

legal Bucureşti să efectueze o expertiză medico-legală asupra reclamantului.20. La 19 decembrie 2002 trei medici experţi de la Institutul medico-legal Bucureşti au examinat reclamantul.21. La 5 ianuarie 2003 reclamantul a adresat Preşedintelui României o nouă plângere împotriva privării sale de libertate. El a subliniat că fusese internat într-un salon unde se aflau persoane afectate de boli psihice grave, cea mai mare parte din ele fiind recidivişti. Reclamantul a invocat că era “tratat ca un criminal, legat de pat şi maltratat”. El a pretins că a fost bătut pe 4 ianuarie 2003 de C.T., o persoană recidivistă internată în acelaşi spital, care ameninţa şi agresa permanent toţi pacienţii salonului.22. La 6 ianuarie 2003 cabinetul Preşedintelui României l-a informat că a trimis memoriul său la direcţia generală a poliţiei din Bucureşti, precum şi la parchetul de pe lângă tribunalul Bucureşti, în calitate de autorităţi competente pentru a ancheta faptele relatate.23. La 22 ianuarie 2003 cei trei medici experţi ai Institutului medico-legal din Bucureşti au prezentat raportul întocmit pe baza examenului medical din 19 decembrie al reclamantului. Raportul a stabilit că reclamantul era foarte influenţat de numeroasele procese pe care le-a avut cu fosta sa soţie, dar că era cooperant. Raportul concluziona că reclamantul prezenta “o stare de reacţie de tip paranoic adăugată la o afecţiune organică de personalitate involutivă” având “discernământul mult diminuat”. În consecinţă, raportul a recomandat o altă măsură de siguranţă, şi anume obligaţia pentru reclamant de a se supune unui tratament psihologic, măsură neprivativă de libertate prevăzută de articolul 113 al codului penal.C. Ridicarea măsurii internării psihiatrice şi evoluţiile ulterioare24. La 28 ianuarie 2003 parchetul a ordonat ridicarea măsurii provizorii a internării psihiatrice şi a ordonat, tot cu titlu provizoriu, ca reclamantul să fie supus unui tratament psihiatric obligatoriu.25. La 29 ianuarie 2003 plângerea pe care a formulat-o împotriva deciziei procurorului care ordona internarea sa psihiatrică a fost respinsă de procurorul şef al parchetului de pe lângă judecătoria Bucureşti, fiind considerată ca lipsită de obiect. În aceeaşi zi parchetul a informat centrul psihiatric al ridicării măsurii provizorii a internării psihiatrice. La 30 ianuarie 2003 reclamantul a fost eliberat.26. La 25 februarie 2003 direcţia generală a poliţiei din Bucureşti a informat reclamantul că plângerea sa adresată Preşedintelui României făcuse obiectul verificărilor în cursul cărora poliţia a constatat că nu existau dovezi pertinente în sprijinul afirmaţiilor sale. Reclamantul a fost invitat să prezinte poliţiei orice alt element care ar fi putut contribui la elucidarea circumstanţelor cazului.27. La 5 martie 2003 parchetul de pe lângă judecătoria sectorului 6 Bucureşti a ordonat încheierea urmăririi penale începută împotriva reclamantului, bazându-se pe articolul 18¹ al codului penal, pe motiv că faptele atribuite reclamantului nu atingeau pragul minim de gravitate pentru a constitui o infracţiune.28. La 21 mai 2003 acelaşi parchet a solicitat judecătoriei sectorului 6 Bucureşti confirmarea măsurii de siguranţă vizând supunerea reclamantului la un tratament psihiatric obligatoriu cu aplicarea articolului 113 al codului penal.

119

Page 120: Cauze Cedo

29. La 3 iunie 2003, la încheierea unei şedinţe, tribunalul a confirmat măsura de siguranţă, ţinând cont de concluziile raportului de expertiză medico-legală din 22 ianuarie 2003. Reclamantul nu a formulat recurs împotriva acestei decizii.

II. DREPTUL INTERN PERTINENT

A. Codul penal30 Dispoziţiile pertinente ale codului penal, în vigoare la vremea faptelor, prevăd următoarele:Articolul 113“Dacă persoana care a comis o infracţiune prezintă un pericol pentru societate din cauza unei boli sau intoxicării cronice cauzată de alcool, stupefiante sau alte substanţe, ea poate fi obligată să se prezinte cu regularitate pentru un tratament medicat până la recuperarea sănătăţii sale.(...)”Articolul 114“Dacă persoana care a comis o infracţiune suferă de o boală mintală sau este toxicoman şi se află într-o stare care prezintă un pericol pentru societate, măsura internării într-un institut medical specializat poate fi luată până la recuperarea sănătăţii sale.Această măsură poate fi luată provizoriu, chiar în cursul anchetei penale sau al judecăţii”.B. Codul de procedură penală31. Dispoziţiile pertinente ale codului de procedură penală, în vigoare la vremea faptelor, prevăd următoarele:Articolul 162“Pe toată durata procesului penal, fie procurorul, fie tribunalul care constată că acuzatul se află în una din situaţiile prevăzute de articolele 113 sau 114 ale codului penal, ordonă provizoriu măsura de siguranţă adecvată.Procurorul sau tribunalul iau măsurile necesare pentru executarea internării provizorii şi în acelaşi timp sesizează comisia medicală competentă pentru a aviza internarea bolnavilor mintali şi a toxicomanilor periculoşi.Măsura internării provizorii durează până la confirmarea sa de către tribunal.Această confirmare este realizată pe baza avizului comisiei medicale.(...)Hotărârea justiţiei prin care internarea a fost confirmată poate fi atacată separat printr-un recurs. Recursul nu suspendă executarea.”Articolul 434“(...)Încetarea sau înlocuirea măsurii internării poate fi cerută atât de persoana internată cât şi de procuror. În aceste cazuri instanţa judiciară solicită avizul unităţii sanitare unde se află persoana internată.”Articolul 435“În cazul în care măsura obligării la tratament medical sau a internării medicale a fost luată în

120

Page 121: Cauze Cedo

mod provizoriu în cursul urmăririi penale sau a judecăţii, punerea în executare se face de către procuror sau instanţa judiciară care a luat această măsură.Dispoziţiile prevăzute de articolele 430 – 434 se aplică corespunzător.”DE DREPTI. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE A ARTICOLULUI 3 AL CONVENŢIEI32. Reclamantul invocă mai multe infracţiuni la articolul 3 al Convenţiei, care prevede următoarele:“Nimeni nu poate fi supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente inumane sau degradante.”A. Argumentele părţilor33. Reclamantul se plânge că nu a primit un tratament adaptat la boala sa cardio-vasculară şi la handicapul său locomotor. În plus, se plânge că a fost legat cu forţa de patul său şi că nu a fost eliberat decât la 24 de ore, atunci când îşi făcea toaleta. El subliniază că imobilizarea la pat nu era justificată nici de motive medicale nici de raţiuni de securitate, ţinând cont în special de capacitatea sa de mişcare redusă de vârsta şi de starea sa de sănătate precară.Reclamantul adaugă că a fost internat într-un salon în care se aflau persoane afectate de boli psihice grave, cea mai mare parte din criminalii care au fugit de justiţie şi care se arătau foarte agresivi în privinţa altor pacienţi.El subliniază că a informat autorităţile competente despre relele tratamente invocate prin plângerea depusă la 5 ianuarie 2003 la Preşedintele României.34. Guvernul afirmă că reclamantul nu a fost supus la tratamente contrare articolului 3 în timpul internării sale; din contră, ar fi fost “hidratat, hrănit şi supravegheat permanent”. El susţine că din cauza internării sale în temeiul articolului 114 al codului penal reclamantul a fost “pus într-un salon comun de supraveghere (salon de supraveghere)”, fără a preciza totuşi regimul unui asemenea plasament. El declară că reclamantul nu a fost deloc legat de patul său cu ocazia internării sale şi că de altfel, nicio măsură de imobilizare nu a fost folosită.Guvernul indică de asemenea că reclamantul a primit un tratament adecvat pentru ameliorarea afecţiunilor sale somatice.În fine, făcând trimitere la cauzele Labita, Indelicato, Poltoratskiy şi Kuznetsov, Guvernul susţine că reclamantul nu a prezentat certificatul medical care să dovedească afirmaţiile sale. Dacă este adevărat că pe certificatul de internare este menţionat “echimoză datorată probabil imobilizării”, Guvernul scoate în evidenţă că este vorba despre o menţiune înscrisă la rubrica “antecedente” şi, prin urmare, eventuala imobilizare este anterioară internării reclamantului.B. Aprecierea Curţii35. Curtea aminteşte că articolul 3 al Convenţiei consacră una din valorile fundamentale ale societăţilor democratice. Chiar şi în împrejurările cele mai dificile, cum ar fi combaterea terorismului şi crimei organizate, Convenţia interzice în termeni absoluţi tortura şi pedepsele sau tratamentele inumane sau degradante. Articolul 3 nu prevede restricţii, în care contrastează cu majoritatea clauzelor normative ale Convenţiei şi Protocoalelor nr. 1 şi 4 şi conform articolului 15 § 2 nu suferă nici-o derogare, chiar şi în caz de pericol public care ameninţă viaţa naţiunii (Labita contra Italiei [GC], nr. 26772/95, § 119, CEDO 2000-IV, Selmouni contra Franţei [GC],

121

Page 122: Cauze Cedo

nr. 25803/94, § 95, CEDO 1999-V, şi Assenov şi alţii contra Bulgariei, hotărârea din 28 octombrie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-VIII, pag. 328, § 93). Interdicţia torturii sau a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante este absolută, indiferent care ar fi acţiunile victimei (Chahal contra Regatului Unit al Marii Britanii, hotărârea din 15 noiembrie 1996, Culegere 1996-V, pag. 1855, § 79). Natura infracţiunii care era atribuită reclamantului este aşadar lipsită de pertinenţă pentru examinare din punctul de vedere al articolului 3.36. Un rău tratament trebuie să atingă un minim de gravitate pentru a intra sub incidenţa articolului 3. Aprecierea acestui minim este relativă prin esenţă; ea depinde de ansamblul de date ale cauzei, şi în special de durata tratamentului, a efectelor sale fizice şi mintale precum şi, uneori, de sex, de vârsta şi de starea de sănătate a victimei. Atunci când un individ este privat de libertate, folosirea în privinţa sa a forţei fizice în condiţiile în care nu era strict necesară datorită comportamentului său aduce atingere demnităţii umane şi constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de articolul 3 (Labita citat anterior, § 120, Assenov şi alţii citat anterior, pag. 3288, § 94, şi Tekin contra Turciei din 9 iunie 1998, Culegerea 1998-IV, pag. 1517-1518, §§ 52 şi 53).37. Curtea a considerat un anumit tratament în acelaşi timp “inuman”, în special pentru că a fost aplicat cu premeditare timp de ore întregi şi a cauzat dacă nu veritabile leziuni atunci cel puţin suferinţe fizice şi morale evidente şi “degradant” deoarece este de natură să provoace victimelor sale sentimente de teamă, de nelinişte şi de inferioritate tocmai ca să le umilească şi să le înjosească. Pentru ca o pedeapsă sau tratamentul de care este însoţit să fie “inumane” sau “degradante”, suferinţa sau umilinţa trebuie în orice caz să meargă dincolo de cele pe care le comportă inevitabil o anumită formă de tratament sau de pedeapsă legitimă. Problema de a şti dacă tratamentul avea drept scop să umilească sau să înjosească victima este un alt element de luat în calcul (a se vedea, de exemplu, hotărârile V. contra Regatului Unit al Marii Britanii [GC], nr. 24888/94, § 71, CEDO 1999-IX, şi Raninen contra Finlandei din 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, pag. 2821-2822, § 55). Lipsa unui asemenea scop nu ar putea totuşi exclude în mod definitiv o constatare de încălcare a articolului 3.38. Afirmaţiile de tratamente rele trebuie să fie susţinute în faţa Curţii prin mijloace de probă adecvate (a se vedea, mutatis mutandis, Klaas contra Germaniei, hotărârea din 22 septembrie 1993, seria A nr. 269, pag. 17, § 30). Pentru stabilirea faptelor invocate Curtea se foloseşte de criteriul probei “dincolo de orice îndoială rezonabilă”; o asemenea dovadă poate totuşi rezulta dintr-o serie de indicii sau de prezumpţii nerespinse, suficient de grave, precise şi potrivite (Irlanda contra Regatului Unit al Marii Britanii, hotărârea din 18 ianuarie 1978, seria A nr. 25, pag. 65, § 161 in fine).1. Asupra afirmaţiei de rele tratamente la spitalul Prof. Al. Obregia39. În ceea ce priveşte lipsa unui tratament medical adecvat, Curtea constată că din probele medicale prezentate de Guvern reiese că reclamantul a fost examinat de medici de diferite specializări (neurologie, dermatologie, oftalmologie şi cardiologie), care au prescris mai multe analize medicale.În privinţa handicapului locomotor Curtea constată că hemipareza reclamantului survenise în

122

Page 123: Cauze Cedo

urma a două accidente vasculare cerebrale din 1985 şi 1987. Medicul cardiolog care l-a examinat a constatat o hipertensiune simptomatică, a ordonat monitorizarea tensiunii arteriale şi o dietă hiposodică şi i-a prescris un tratament medicamentos pentru boala sa cardio-vasculară. Dosarul medical conţine recomandarea de a continua acest tratament medical după încetarea internării psihiatrice.40. În consecinţă, ţinând cont de documentele aflate în posesia sa, Curtea consideră că autorităţile nu şi-au încălcat datoria de a proteja sănătatea interesatului.41. În ceea ce priveşte măsurile de imobilizare invocate, Curtea remarcă faptul că Guvernul neagă aplicarea acestor măsuri şi prezintă o scrisoare semnată de directorul centrului psihiatric prin care menţionează că dosarul medical al reclamantului nu conţine nici-o referire la măsuri de imobilizare, chiar dacă reclamantul a fost internat “într-un salon comun de supraveghere” (salon de supraveghere).42. Curtea constată de asemenea că reclamantul nu a prezentat mijloace de probă concludente în sprijinul afirmaţiilor sale de tratament contrar articolului 3 al Convenţiei. Este totuşi adevărat că, cu prilejul unei examinări, medicul spitalului psihiatric a precizat în observaţiile sale că pacientul prezenta o echimoză la braţul drept, pe care a considerat-o drept “probabil datorată imobilizării”. În această privinţă Curtea găseşte convingător argumentul Guvernului că este vorba despre o menţiune înscrisă în rubrica “antecedente” a fişei de observaţie clinică generală şi, prin urmare, eventuala imobilizare este anterioară internării reclamantului.43. În aceste condiţii, Curtea consideră că elementele de care dispune în privinţa afirmaţiei reclamantului conform căreia ar fi fost supus unor rele tratamente fizice la spitalul clinic Prof. Al. Obregia din Bucureşti nu oferă indicii de natură să susţină o asemenea concluzie.44. În concluzie, elementele de care Curtea dispune nu permit să se stabilească dincolo de orice îndoială rezonabilă că reclamantul a fost supus unor tratamente suficient de grave pentru a intra în domeniul de aplicare al articolului 3. Ea consideră deci că faptele nu sunt suficient stabilite pentru a-i permite să concluzioneze că s-a încălcat articolul 3 al Convenţiei din cauza relelor tratamente invocate şi lipsei de tratament medical.45. În ciuda acestei concluzii Curtea trebuie încă să se asigure că imposibilitatea în cazul în speţă de a ajunge la constatări de fapt definitive în privinţa relelor tratamente la spitalul Al. Obregia nu a rezultat din lipsa de reacţie efectivă a autorităţilor la plângerile formulate de reclamant la vremea aceea pertinente (a se vedea, mutatis mutandis, Ay contra Turciei, nr. 30951/96, § 58, 22 martie 2005, Martinez Sala şi alţii contra Spaniei, nr. 58438/00, § 145, 2 noiembrie 2004, şi Ilhan contra Turciei [GC], nr. 22277/33, § 79, CEDO 2000-VII).2. Asupra caracterului investigaţiilor efectuate asupra plângerilor reclamantului46. Curtea aminteşte obiectul şi mărimea obligaţiilor de natură procedurală pe care articolul 3, luat separat sau combinat cu articolul 13 al Convenţiei (pentru discuţia asupra acestei chestiuni, a se vedea Ilhan, citat anterior, §§ 91-93), le impune autorităţilor naţionale în privinţa stabilirii faptelor şi răspunderilor din cauza actelor şi omisiunilor atribuibile agenţilor de stat (a se vedea, de exemplu, Assenov şi alţii citat anterior, § 102, şi Z. şi alţii contra Regatului Unit al Marii Britanii [GC], nr. 29392/95, § 109, CEDO 2001-V). Ori, aşa cum a indicat deja în hotărârea sa

123

Page 124: Cauze Cedo

M.C. contra Bulgariei, o asemenea obligaţie nu ar putea în principiu să fie limitată numai la cazurile de rele tratamente aplicate atunci când statul ştie (nr. 39272/98, §§ 151 şi 153, CEDO 2003-XII).47. Curtea reafirmă deci că interdicţia absolută înscrisă în articolul 3 al Convenţiei, ca cea care decurge din articolul 2 (Menson contra Regatului Unit al Marii Britanii (decizie), nr. 47916/99, CEDO 2003-V), implică pentru autorităţi obligaţia de a efectua o anchetă oficială efectivă, atunci când o persoană afirmă, în mod “susţinut” că a fost victima acţiunilor contrare articolului 3 şi comise în circumstanţe suspecte, indiferent care ar fi calitatea persoanelor în discuţie. Plângerea legată de existenţa tratamentului interzis trebuie să fie “susţinută”, nu neapărat aprecierea făcută, pe nedrept sau pe bună dreptate, de victimă în privinţa identităţii “responsabililor presupuşi”: odată sesizate corespunzător conform căilor legale existente, instanţelor naţionale le revine sarcina de a supune faptele aduse în atenţia lor la examenul cel mai scrupulos pe care îl cere articolul 3, pentru ca faptele să fie elucidate şi “adevăraţii” responsabili identificaţi.48. În cazul în speţă Curtea constată că plângerea reclamantului datată din 2 decembrie 2002 şi adresată judecătoriei sectorului 6 Bucureşti conţinea afirmaţii referitoare la condiţiile de detenţie inadaptate stării sale de sănătate. Între altele, la 5 ianuarie 2003 reclamantul a precizat în plângerea sa adresată Preşedintelui României şi trimisă de cabinetul Preşedintelui la parchet că era legat de pat şi maltratat de o persoană internată în acelaşi centru psihiatric.49. Curtea aminteşte că în decizia sa asupra admisibilităţii din 8 decembrie 2005 ea s-a pronunţat asupra excepţiei de neepuizare a căilor de atac interne, formulată de Guvern şi, cu acest prilej, ea a constatat pasivitatea autorităţilor române în privinţa plângerilor penale ale reclamantului. Curtea a considerat că afirmaţiile reclamantului, al căror caracter cel puţin susţinut reieşea din realitatea necontestată că parchetul ordonase internarea sa psihiatrică fără să se fi cerut opinia unui medic expert, fiind suficient de grave pentru a justifica o asemenea anchetă (a se vedea, mutatis mutandis, Hénaf contra Franţei, nr. 65436/01, §§ 36-39, CEDO 2003-XI). Cu toate acestea, deşi reclamantul a informat autorităţile competente asupra încălcărilor invocate prin plângerile mai sus menţionate, reieşea că parchetul nu se pronunţase asupra temeiniciei concluziei poliţiei că nu existau dovezi pertinente în sprijinul afirmaţiilor reclamantului. În plus, Curtea a observat că Guvernul nu prezentase nici un document de constatare că o anchetă preliminară ar fi fost demarată de poliţie sub autoritatea ministerului public în privinţa plângerii reclamantului privind relele tratamente suferite cu ocazia internării.50. Curtea remarcă faptul că nici până astăzi Guvernul nu a oferit informaţii suplimentare care ar fi putut sta mărturie pentru faptul că a fost deschisă între timp o anchetă penală sau că parchetul s-ar fi pronunţat asupra plângerilor reclamantului.51. În aceste condiţii, având în vedere lipsa unei anchete aprofundate şi efective asupra afirmaţiei susţinute a reclamantului de rele tratamente în spitalul psihiatric Prof. Al. Obregia, Curtea consideră că s-a încălcat articolul 3 al Convenţiei.II. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE A ARTICOLULUI 5 § 1 e) AL CONVENŢIEI52. Reclamantul invocă mai multe încălcări ale articolului 5 § 1 e) al Convenţiei ale cărui părţi pertinente prevăd următoarele:

124

Page 125: Cauze Cedo

“1. Orice persoană are dreptul la libertate şi siguranţă. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, decât în cazurile următoare şi conform căilor legale:(...)e) dacă este vorba despre internarea normală (...) a unui alienat (...)”A. Argumentele părţilor53. Reclamantul subliniază că a fost internat fără să sufere de o afecţiune psihică şi fără ca parchetul sau tribunalul să ordone o expertiză medico-legală psihiatrică. El subliniază de asemenea că o asemenea expertiză nu a fost ordonată decât la o lună de la internarea sa, raportul medico-legal fiind întocmit abia pe 22 ianuarie 2003, adică la peste două luni de la internarea sa.54. Guvernul consideră că internarea reclamantului era conformă cu dispoziţiile legale ce o reglementează. El susţine că privarea de libertate era justificată prin dovezi incontestabile că reclamantul se sustrăsese urmăririi penale. Internarea avea drept scop tocmai obţinerea unei expertize psihiatrice, pentru a aprecia necesitatea iniţierii unei proceduri judiciare împotriva reclamantului.Guvernul menţionează de asemenea că reclamantul nu a prezentat un aviz medical care să certifice că era perfect sănătos din punct de vedere mintal.B. Aprecierea Curţii55. Curtea aminteşte că articolul 5 § 1 al Convenţiei face trimitere în principal la legislaţia naţională şi consacră obligaţia de a-i respecta normele de fond ca şi de procedură, ci cere, în plus, ca privarea de libertate intervenită să nu fie contrară scopului acestui articol, care este de a proteja individul împotriva arbitrarului (Winterwerp contra Olandei, hotărârea din 24 octombrie 1979, seria A nr. 33, pag. 17, § 39, şi Hutchison Reid contra Regatului Unit al Marii Britanii, nr. 50272/99, 20 februarie 2003, § 46). Le revine în primul rând autorităţilor naţionale, şi în special tribunalelor, sarcina să interpreteze şi să aplice dreptul intern. Totuşi, din moment ce în privinţa articolului 5 § 1 nerespectarea dreptului intern implică încălcarea Convenţiei, Curtea poate şi trebuie să exercite un anumit control pentru a descoperi dacă dreptul intern chiar a fost respectat (Douiyeb contra Olandei [GC], nr. 31464/96, § 45, 4 august 1999, şi Pantea contra României, nr. 33343/96, § 220, CEDO 2003-VI).56. Curtea aminteşte jurisprudenţa sa constantă conform căreia un individ nu poate fi considerat “alienat” şi nu poate suferi o privare de libertate decât dacă cel puţin următoarele trei condiţii sunt îndeplinite: în primul rând, alienarea sa trebuie să fi fost stabilită în mod edificator; în al doilea rând, tulburarea trebuie să aibă un caracter sau o amploare care să justifice internarea; în al treilea rând internarea nu se poate prelungi valabil fără persistenţa acestei tulburări (Winterwerp citat anterior, § 39, şi Johnson contra Regatului Unit al Marii Britanii, hotărârea din 24 octombrie 1997, Culegerea 1997-VII, pag. 2409, § 60).57. Curtea consideră că nici o privare de libertate a unei persoane considerată drept alienată nu poate fi considerată conformă articolului 5 § 1 e) dacă a fost hotărâtă fără să se fi cerut avizul unui medic expert. Orice altă abordare merge dincolo de protecţia cerută împotriva arbitrarului, legată de articolul 5 al Convenţiei.58. Ea aminteşte de asemenea deplina libertate de care statele contractante dispun într-un

125

Page 126: Cauze Cedo

asemenea caz în materie de internare cu titlul de urgenţă (X. contra Regatului Unit al Marii Britanii, hotărârea din 5 noiembrie 1981, seria A nr. 46, pag. 18, § 41, şi Varbanov contra Bulgariei, nr. 31365/96, 5 octombrie 2000, CEDO 2000-X, § 47). În această privinţă, forma şi procedura reţinute pot depinde de circumstanţe. Este acceptabil, în cazuri urgente sau atunci când o persoană este arestată din cauza comportamentului său violent, ca un asemenea aviz să fie obţinut imediat după arestare. În toate celelalte cazuri este indispensabilă o consultare prealabilă. În lipsa altor posibilităţi, de exemplu din cauza refuzului interesatului de a se prezenta la un examen, trebuie cel puţin să se ceară evaluarea unui medic expert pe baza dosarului, altminteri nu se poate susţine că alienarea interesatului a fost stabilită în mod edificator (X. contra Regatului Unit al Marii Britanii citat anterior, şi Varbanov citat anterior, § 47).59. În fine, Curtea reiterează că unul din elementele necesare “legalităţii” detenţiei în sensul articolului 5 § 1 este lipsa arbitrarului. Privarea de libertate este o măsură atât de gravă încât nu se justifică decât atunci când măsurile, mai puţin severe, au fost analizate şi considerate insuficiente pentru a proteja interesul personal sau public care impune detenţia. Trebuie stabilit că privarea de libertate a interesatului era indispensabilă pe baza circumstanţelor (Litwa contra Poloniei, nr. 26629/95, § 78, CEDO 2000-III).60. În cazul în speţă Curtea constată că pe 8 noiembrie 2002 reclamantul a fost internat pe o perioadă nedeterminată în baza deciziei parchetului luată fără ca avizul unui medic expert să fi fost obţinut în prealabil. Parchetul a ordonat o expertiză medico-legală abia la o lună de la internare, după ce a primit plângerea reclamantului care critica legalitatea măsurii de siguranţă pe motiv că o asemenea expertiză nu fusese ordonată nici în prealabil nici după internarea sa care data deja de 80 de zile. Curtea estimează că evaluarea prealabilă din partea unui psihiatru era indispensabilă, ţinând cont în special de faptul că reclamantul nu avea antecedente de tulburăi psihice. În orice caz, nu era vorba în cazul în speţă de o internare de urgenţă.61. Este adevărat că internarea reclamantului ordonată de către procuror avea drept obiect tocmai obţinerea unui aviz medical pentru a aprecia dacă avea discernământul necesar pentru a-şi asuma răspunderea penală. Este la fel de adevărat că cu ocazia internării sale reclamantul a fost condus într-un centru psihiatric unde a fost examinat de medici. Cu toate acestea, nimic nu indică faptul că medicii care l-au internat în spitalul psihiatric la 8 noiembrie 2002 ar fi fost întrebaţi dacă reclamantul avea nevoie să fie internat în vederea unei examinări.62. Pe bună dreptate Curtea constată că raportul comisiei medicale nu a confirmat măsura de siguranţă a internării medicale obligatorii. Chiar dacă raportul a stabilit că reclamantul prezenta “o stare reactivă de tip paranoic adăugată la o afecţiune organică de personalitate involutivă”, având “discernământul mult diminuat”, comisia s-a limitat la a recomanda o măsură de siguranţă neprivativă de libertate, şi anume obligaţia de a urma un tratament psihiatric.63. În consecinţă, Curtea estimează că internarea reclamantului pentru o perioadă de 80 de zile nu a constituit “internarea (...) normală a unui alienat” în sensul articolului 5 § 1 e), în măsura în care a fost ordonată fără ca vreun medic să fi fost consultat în prealabil şi deci alienarea reclamantului nu fusese stabilită în mod edificator.64. În plus Curtea notează că ordonanţa parchetului nu menţiona elementele care îl făcuseră să

126

Page 127: Cauze Cedo

constate că starea psihică a reclamantului prezenta un pericol pentru societate, chiar dacă este una din condiţiile prevăzute de articolul 114 al codului penal pentru luarea măsurii internării.65. Curtea observă de asemenea că în temeiul articolului 162 al codului de procedură penală, procurorul sau tribunalul iau măsurile necesare pentru executarea internării provizorii şi sesizează, în acelaşi timp, comisia medicală competentă pentru a aviza internarea. Ori, ea notează că în cazul în speţă comisia medicală nu a fost sesizată decât peste o lună de la internarea reclamantului şi i-a mai trebuit încă o lună ca să întocmească raportul de expertiză medico-legal. În această privinţă, Curtea consideră că privarea de libertate a reclamantului care se înscrie în ipoteza articolului 5 § 1 e) al Convenţiei, nu a fost ordonată “conform căilor legale”, aşa cum o cere articolul 5 § 1.66. În concluzie, Curtea estimează că s-a încălcat articolul 5 § 1 e) al Convenţiei deoarece privarea de libertate a reclamantului nu era justificată şi nu a fost ordonată “conform căilor legale”.III. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE A ARTICOLULUI 5 § 4 AL CONVENŢIEI67. Reclamantul invocă mai multe infracţiuni la articolul 5 § 4 al Convenţiei care prevede următoarele:“Orice persoană privată de libertate prin arestare sau detenţie are dreptul de a înainta un recurs în faţa unui tribunal pentru ca acesta să hotărască în scurt timp asupra legalităţii detenţiei şi ordonă eliberarea sa dacă detenţia este ilegală”.Argumentele părţilor60. Reclamantul susţine că tribunalul competent a refuzat să controleze temeinicia internării sale şi de aceea l-a privat de dreptul său ca un tribunal să controleze legalitatea internării sale. El denunţă faptul că procurorul a aşteptat expirarea măsurii internării înainte de a hotărî asupra recursului său şi de a-l respinge ca lipsit de obiect.Reclamantul se plânge de asemenea că tribunalul, aşteptând expirarea măsurii internării înainte de a hotărî asupra plângerii sale, nu a respectat dreptul la un control al legalităţii internării într-un termen scurt, în sensul articolului 5 § 4.69. Guvernul susţine că codul de procedură penală, aşa cum era în vigoare la vremea faptelor, reglementa posibilitatea pentru persoana internată de a cere încetarea internării provizorii sau înlocuirea cu o altă măsură de siguranţă, competenţa pentru a se pronunţa asupra unei asemenea cereri revenind judecătoriei. În ceea ce priveşte durata de circa două luni a procedurii privind încetarea internării, Guvernul specifică faptul că plângerea reclamantului nu putea fi judecată corect de tribunal în lipsa raportului de expertiză medico-legală ce a fost întocmit abia pe 22 ianuarie 2003 şi pentru finalizarea căruia s-au efectuat examene medicale ulterior.B. Aprecierea Curţii1. Plângere inspirată din lipsa unui control al legalităţii internării70. Curtea aminteşte jurisprudenţa sa constantă conform căreia oricine este privat de libertate are dreptul la un control al legalităţii detenţiei sale din partea unui tribunal. Cerinţa Convenţiei conform căreia o acţiune de privare de libertate trebuie să fie susceptibilă de un control jurisdicţional independent capătă o importanţă fundamentală, având în vedere obiectivul care stă

127

Page 128: Cauze Cedo

la baza articolului 5 al Convenţiei, adică protecţia împotriva arbitrarului. Sunt în joc aici protecţia libertăţii fizice a indivizilor, precum şi siguranţa persoanei (Kurt contra Turciei, hotărârea din 25 mai 1998, Culegere 1998-III, pag. 1185, § 123).71. În unele cazuri controlul jurisdicţional poate fi inclus în decizia de internare dacă aceasta este luată de un organ care constituie un “tribunal” în sensul articolului 5 § 4 al Convenţiei. Prin “tribunal” această dispoziţie nu înţelege în mod obligatoriu o instanţă de tip clasic, integrată în structurile judiciare ordinare ale ţării. Acest termen ajută la desemnarea “organelor care prezintă nu numai trăsături fundamentale comune, pe primul loc al cărora se situează independenţa faţă de executiv şi părţi (...) ci şi garanţiile”, “adaptate la privarea de libertate despre care este vorba”, “adaptate la privarea de libertate în discuţie”, “de o procedură judiciară” ale cărei modalităţi pot varia de la un domeniu la altul dar care trebuie să includă competenţa de a “decide” asupra “legalităţii” detenţiei şi de a ordona eliberarea în caz de detenţie ilegală (Weeks contra Regatului Unit al Marii Britanii, hotărârea din 2 martie 1987, seria A nr. 114, pag. 30, § 61).72. Dacă procedura urmată de organul competent care ordonă internarea nu oferă aceste garanţii, statul trebuie să permită o recurgere efectivă la o a doua autoritate prezentând toate garanţiile unei proceduri judiciare. Interesatul trebuie să aibă acces la un tribunal şi să aibă prilejul de a fi audiat personal sau prin intermediul unei anumite forme de reprezentare (De Wilde, Ooms şi Versyp contra Belgiei, hotărârea din 18 iunie 1971, seria A nr. 12, pag. 39-41, §§ 73-76, şi Winterwerp citat anterior, pag. 24-25, §§ 60-61).73. Persoanele arestate sau deţinute au dreptul la o examinare din partea unui asemenea tribunal a “legalităţii” privării lor de libertate nu numai din punctul de vedere al dreptului intern ci şi al textului Convenţiei, principiilor generale pe care le consacră şi scopului restricţiilor pe care le autorizează articolul 5 § 1 (a se vedea, în special, Brogan şi alţii contra Regatului Unit al Marii Britanii, hotărârea din 29 noiembrie 1988, seria A nr. 145-B, pag. 34-35, § 65). Aceasta nu garantează dreptul la un examen judiciar de o asemenea însemnătate încât ar autoriza tribunalul să înlocuiască, asupra ansamblului aspectelor cauzei, inclusiv consideraţiile de oportunitate, aprecierea autorităţii din care reiese decizia cu propria sa apreciere. Ar trebui un control destul de amplu pentru a se extinde la fiecare din condiţiile indispensabile, în privinţa Convenţiei, la legalitatea internării unui individ supus la genul deosebit de privare de libertate aplicat reclamantului (Hutchison Reid citat anterior, § 65).74. Curtea estimează de asemenea că simplul fapt că o măsură de internare provizorie a încetat nu ar putea priva interesatul de dreptul de a pune să se controleze legalitatea acestei măsuri chiar şi după încetarea sa, în special pe baza gravităţii pe care o constituie o internare într-un spital psihiatric, chiar şi provizoriu. Garanţiile pe care le oferă articolul 5 § 4 şi care se aplică în mod egal la instanţe de recurs diferite ar fi într-adevăr lipsite de sens dacă controlul judiciar al unei internări provizorii, care prin natura sa este limitată în timp, nu ar fi posibil câtă vreme efectele măsurii privative continuă (a se vedea, mutatis mutandis, Herz contra Germaniei, nr. 44672/98, 12 iunie 2003, § 68).75. În cazul în speţă Curtea observă că dreptul la un recurs în faţa unui tribunal împotriva internării provizorii ordonată de procuror este garantat de articolul 434 al codului de procedură

128

Page 129: Cauze Cedo

penală, care prevede că orice persoană interesată poate cere tribunalului competent ridicarea sau înlocuirea oricărei măsuri provizorii de siguranţă. În acest caz, tribunalul are obligaţia de a solicita avizul unităţii sanitare unde se află internatul.76. Ori, în cazul în speţă, la 2 decembrie 2002, reclamantul a formulat o plângere împotriva privării sale de libertate, adresată judecătoriei sectorului 6 Bucureşti. Judecătoria s-a mulţumit să transmită plângerea la parchet, în ciuda dispoziţiilor articolului 434 al codului de procedură penală, care prevede că judecătoria este instanţa competentă să se pronunţe asupra ridicării sau înlocuirii măsurilor de siguranţă, după ce a solicitat avizul spitalului psihiatric respectiv. La o dată neprecizată parchetul a cerut avizul centrului psihiatric. Documentele supuse atenţiei de către Guvern nu indică dacă centrul psihiatric a formulat un asemenea aviz.Pe 29 ianuarie 2003 plângerea a fost respinsă de procurorul şef al parchetului de pe lângă judecătoria Bucureşti, considerând-o lipsită de obiect din cauza ridicării măsurii, ordonată în ajun.77. Curtea consideră, în fine, că tribunalul competent a refuzat să controleze temeinicia internării reclamantului şi de aceea l-a privat de dreptul său de a se verifica legalitatea internării sale de către un tribunal, în sensul articolului 5 § 4. În plus, ea notează că parchetul a aşteptat ridicarea măsurii de internare înainte de a hotărî asupra plângerii reclamantului, creând astfel posibilitatea de a nu o examina în fond, ci de a o respinge ca rămânând fără obiect.78. Prin urmare, s-a încălcat articolul 5 § 4 al Convenţiei din cauza lipsei de control al legalităţii internării reclamantului.2. Plângere inspirată din nerespectarea condiţiei de termen scurt79. Curtea aminteşte că articolul 5 § 4 consacră de asemenea dreptul pentru persoanele internate de a obţine într-un termen scurt o sentinţă judiciară în privinţa legalităţii detenţiei lor şi punând capăt privării lor de libertate dacă se dovedeşte ilegală. Preocuparea dominantă care traduce această dispoziţie este cea a unei anumite rapidităţi. Pentru a ajunge la o concluzie definitivă, trebuie luate în calcul circumstanţele cauzei (E. contra Norvegiei, hotărârea din 29 august 1990, seria A nr. 181-A, pag. 27-28, § 64, şi Delbec contra Franţei, nr. 43125/98, § 33, 18 iunie 2002, nepublicată).80. În cazul în speţă, Curtea constată că punctul de plecare al procedurii demarate de reclamant este 2 decembrie 2002, data sesizării judecătoriei sectorului 6 Bucureşti. În ceea ce priveşte data încheierii procedurii, Curtea constată că măsura a fost ridicată pe 28 ianuarie 2003 şi reclamantul şi-a recăpătat libertatea pe 30 ianuarie 2003. În consecinţă, durata procedurii de luat în considerare este de peste opt săptămâni.81. Comparând cazul în speţă cu alte cauze în care a concluzionat că nu s-au respectat cerinţele de “termen scurt” în sensul articolului 5 § 4 (a se vedea, de exemplu, Laidin contra Franţei, nr. 43191/98, §§ 27-30, 5 noiembrie 2002, şi E. contra Norvegiei, citat anterior, §§ 63-67, în care este vorba despre termene de circa cinci săptămâni), Curtea estimează că întârzierea invocată de reclamant este excesivă.82. De altfel, ea notează că comisia medicală competentă nu a examinat reclamantul decât pe 19 decembrie 2002, la peste o lună de la internarea reclamantului, şi a redactat raportul abia pe 22

129

Page 130: Cauze Cedo

ianuarie 2003, la o lună de la examinare.83. În consecinţă, Curtea consideră că s-a încălcat articolul 5 § 4 al Convenţiei din cauza nerespectării condiţiei de termen scurt.IV. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI84. În temeiul articolului 41 al Convenţiei,“Dacă Curtea declară că s-au încălcat Convenţia sau Protocoalele sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite să se şteargă decât incomplet consecinţele acestei încălcări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.A. Dauna85. Reclamantul cere daune morale şi materiale pe care le cifrează la sume diferite: 1 milion de dolari americani printr-o scrisoare din 15 noiembrie 2002, 50 milioane de euro printr-o scrisoare din 2 iulie 2003, 900.000 euro printr-o scrisoare din 28 ianuarie 2006, 2 milioane de euro printr-o scrisoare din 13 februarie 2006 şi 60 milioane de euro printr-o scrisoare din 29 septembrie 2006. Ele cere aceste despăgubiri pentru dauna cauzată de internarea sa abuzivă şi relele tratamente suferite în spitalul psihiatric şi pentru prejudiciile datorate numeroaselor procese de partaj declanşate împotriva fostei sale soţii.86. Guvernul neagă existenţa unei legături de cauzalitate între încălcările invocate şi daunele morale şi materiale invocate, subliniind între altele că reclamantul nu a prezentat nici-un act doveditor în acest sens în faţa Curţii. În fine, în opinia Guvernului, constatarea încălcării ar constitui în sine o reparaţie suficientă cu titlu de prejudiciu moral.87. În privinţa prejudiciilor suferite din cauza proceselor privind partajul bunurilor care au aparţinut reclamantului şi fostei sale soţii, Curtea împărtăşeşte opinia Guvernului conform căreia sumele cerute cu titlu de prejudiciu material nu au vreo legătură de cauzalitate cu încălcările constatate în acest caz.88. Curtea consideră totuşi că, având în vedere gravitatea încălcărilor constatate în cazul în speţă a articolelor 3 şi 5 §§ 1 şi 4 ale Convenţiei, o compensaţie pentru paguba morală trebuie să fie acordată reclamantului. Hotărând echitabil, aşa cum o cere articolul 41, Curtea decide să acorde suma de 8.000 euro.B. Cheltuieli şi taxe89. Printr-o scrisoare din 28 ianuarie 2006 reclamantul cere în fine rambursarea cheltuielilor şi onorariilor suportate în faţa tribunalelor interne în urma celor 36 de acţiuni ale sale în justiţie. El le cifrează la 600.000 euro. Printr-o scrisoare din 13 februarie 2006 el cere rambursarea cheltuielilor pentru avocaţii săi, fără a preciza dacă este vorba despre avocaţii care l-au reprezentat în procedurile interne sau despre cei care l-au reprezentat în faţa Curţii.90. Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor şi taxelor plătite cu adevărat de reclamant şi dovedite de reclamant.91. În privinţa avocaţilor care au reprezentat reclamantul în litigiile împotriva soţiei sale, Curtea constată că aceste litigii nu au făcut obiectul prezentei cereri. În privinţa avocaţilor care l-au reprezentat în procedurile interne referitoare la legalitatea internării sale şi în prezenta procedură, Curtea constată că reclamantul nu a cifrat şi nu a prezentat onorariile şi nici nu a trimis actele

130

Page 131: Cauze Cedo

doveditoare.Ţinând cont în plus de faptul că reclamantul a beneficiat de asistenţă judiciară în prezenta cauză, Curtea respinge cererea referitoare la cheltuielile şi taxele sale.C. Dobânzi moratorii92. Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe baza ratei dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii centrale europene majorată cu un procent de trei puncte.DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,1. Decide că nu s-a încălcat articolul 3 al Convenţiei în partea sa materială;2. Decide că s-a încălcat articolul 3 al Convenţiei în partea sa procedurală;3. Decide că s-a încălcat articolul 5 § 1 al Convenţiei;4. Decide că s-a încălcat articolul 5 § 4 al Convenţiei;5. Decide că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni începând din ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, 8.000 euro (opt mii euro) pentru paguba morală, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, sumă de transformal în lei româneşti la cursul aplicabil la data plăţii;că începând de la expirarea respectivului termen şi până la plată, aceste sume se vor mări cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea de împrumut marginal a Băncii centrale europene aplicabil în această perioadă, mărit cu un procent de trei puncte;6. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru restul.

19) Vili Rupa impotriva Romaniei (2) - rele tratamente si lipsa anchetei eficiente

La 19 iulie 2011, CEDO a pronuntat hotararea in cauza Rupa contra Romaniei (nr. 2) (cerea nr. 37971/02), initiata la cererea reclamantului Vili Rupa, un cetatean roman nascut in 1973 care domiciliaza Hunedoara (Romania). 

In septembrie 2000,  in timp ce reclamantul iesea noaptea dintr-un bar cu alte trei persoane, a fost interpelat de o patrula formata din doi politisti si alti doi jandarmi.

Vili Rupa a refuzat controlul identitatii pe strada, apreciind ca cei doi politisti deja il cunosteau. In continuare, unul dintre politisti a scos pistolul pentru a-l determina pe reclamant sa prezinte actele de identitate. Reclamantul in acel moment s-a infuriat si l-a lovit pe unul dintre politisti, dupa care a spart geamul portierei din dreapta a masinii  de politie si a plecat.

Au urmat cercetari penale impotriva sa finalizate cu respingerea recursului din 14 martie 2002 de catre Curtea de Apel Alba, ramanand astfel definitiva condamnarea reclamantului la 6 luni de inchisoare pentru ultraj.

131

Page 132: Cauze Cedo

Invocand articolul 3 (interzicerea tratamentelor inumane sau degradante) si articolul 13 (dreptul la un recurs eficient), Vili Rupa s-a plans ca a fost batut in timpul interogatoriului in biroul procurorului de  catre ofiteri mascati care i-au aplicate lovituri de picior la cap, nas si stomac. S-a mai plans, de asemenea, de absenta anchetei eficiente si de faptul ca nu a avut la dispozitie o cale de atac care sa poata oferi un remediu eficient. Toate plangerile penale depuse de Vili Rupa impotriva procurorului care l-a interogat si a atacatorilor s-au solutionat cu neinceperea urmaririi penale. Dintre toate cele trei plangeri pe care reclamantul le-a adresat autoritatilor, numai in cazul uneia dintre ele procurorul a demarat o ancheta. Curtea Europeana nu a considerat insa ca aceasta ancheta a fost si ineficienta.

Invocand de asemenea, printre altele articolul 6, petentul a sustinut ca procurorul i-ar fi refuzat asistenta juridica a unui avocat ales si ca avocatul din oficiui nu i-a oferit asistenta juridica suficienta.

Completul CEDO a hotarat, in unanimitate, ca statul roman trebuie sa-i plateasca lui Vili Rupa, in trei luni de la data ramanerii definitive a hotararii:

i) 5.200 EURO (cincimiidouasute euro), cu titlu de daune morale;ii) 5.000 EURO (cincimii euro) cu titlu de cheltuieli de judecata in contul avocatului reclamantului.

De asemenea, patru din cei sapte judecatori au respins celelalte cereri de satisfactie echitabila.

n Cauza Rupa împotriva României (nr. 2)(Cererea nr. 37.971/02)

Strasbourg

Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.În Cauza Rupa împotriva României (nr. 2),Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Mihai Poalelungi, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,după ce a deliberat în camera de consiliu la 21 iunie 2011,pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată.PROCEDURA1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 37.971/02) îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, dl Vili Rupa (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 12 septembrie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).2. Reclamantul este reprezentat de Dan Mihai, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental, dl Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.3. La data de 23 februarie 2010, Curtea a declarat cererea parţial inadmisibilă şi a decis să comunice Guvernului capetele de cerere întemeiate pe art. 3, 6 §§ 1 şi 3 c) şi 13 din Convenţie,

132

Page 133: Cauze Cedo

astfel cum au fost invocate de reclamant în formularul de cerere. În conformitate cu art. 29 § 1 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.ÎN FAPTI. Circumstanţele cauzei 4. Reclamantul s-a născut în 1973 şi locuieşte în Hunedoara.A. Originea cauzei 5. Reclamantul este înscris la Direcţia de muncă şi protecţie socială ca persoană cu handicap de gradul II.6. În noaptea de 17 spre 18 septembrie 2000, în timp ce ieşea dintr-un bar împreună cu alte 3 persoane, reclamantul a fost interpelat de o patrulă de securitate formată din 2 agenţi de poliţie (C.D. şi E.A.) şi 2 jandarmi, care sosiseră la faţa locului cu două autovehicule particulare. Agenţii de poliţie i-au cerut să prezinte actele de identitate.Reclamantul a refuzat, replicând că era bine cunoscut de agenţii de poliţie din Hunedoara. Drept urmare, C.D. ar fi scos pistolul şi l-ar fi ameninţat pe reclamant. Agenţii de poliţie au insistat în demersurile lor, ameninţând reclamantul cu o amendă. Reclamantul s-a înfuriat şi l-a lovit pe E.A., care a căzut. Reclamantul a spart geamul portierelor din dreapta autoturismului lui C.D. şi apoi a plecat de la faţa locului.B. Cercetarea penală împotriva reclamantului 7. Convocat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara în legătură cu incidentele din noaptea de 17 spre 18 septembrie 2000, reclamantul s-a prezentat la 27 septembrie 2000. Într-o declaraţie olografă, acesta a declarat că agenţii de poliţie erau în stare de ebrietate, că îl ameninţaseră şi că nu îşi mai amintea ce se întâmplase în continuare.În aceeaşi zi, reclamantul a fost informat cu privire la drepturile sale şi ulterior a fost interogat în prezenţa lui C.R., avocatul numit din oficiu în aceeaşi zi pentru a-l asista pe reclamant, care îl acceptase în calitate de apărător, în lipsa mijloacelor pentru a angaja un avocat ales. Reclamantul a reiterat în declaraţie faptul că agenţii de poliţie erau în stare de ebrietate.8. La data de 28 noiembrie 2000 a fost începută urmărirea penală împotriva acestuia şi procurorul l-a audiat a doua oară pe reclamant, asistat de L.B., avocat desemnat din oficiu. Potrivit afirmaţiilor reclamantului, procurorul i-ar fi refuzat asistenţa din partea unui avocat ales. Acesta pretinde, de asemenea, că a fost bătut de poliţişti mascaţi în biroul procurorului, în prezenţa lui L.B., care nu a reacţionat.Guvernul contestă aceste acuzaţii.9. În aceeaşi zi, reclamantul a fost arestat preventiv în centrul de detenţie al Comisariatului de poliţie din Hunedoara. Pe mandatul de arestare, acesta a menţionat că fusese arestat fără prezenţa unui avocat.10. În cursul urmăririi penale reclamantul a fost supus unui examen psihiatric. Laboratorul Judeţean de Medicină Legală Hunedoara a stabilit că reclamantul prezenta o „tulburare severă a personalităţii de tip excitabil-impulsiv şi antisocial, cu grave tulburări comportamentale“. Drept urmare, raportul de expertiză a concluzionat că la momentul faptelor discernământul reclamantului era diminuat.11. Prin rechizitoriul din 29 noiembrie 2000 reclamantul a fost trimis în judecată în faţa Judecătoriei Hunedoara. Acesta era acuzat de ultraj verbal la adresa unui poliţist şi de ultraj cu violenţă împotriva unui poliţist, precum şi de distrugere.12. La data de 1 decembrie 2000, la sosirea sa în închisoarea Bârcea Mare, a fost întocmit la

133

Page 134: Cauze Cedo

spitalul închisorii un certificat medical care atesta că reclamantul era sănătos. În certificatul respectiv nu a fost menţionată nicio urmă de rană.C. Procedura penală în faţa instanţelor naţionale 13. La termenul din 14 decembrie 2000 în faţa Judecătoriei Hunedoara, reclamantul, asistat de un avocat desemnat din oficiu, B.E., şi-a manifestat dorinţa de a fi asistat de avocatul D.E., dar, în cele din urmă, la data de 11 ianuarie 2001, a încheiat un contract de asistenţă juridică cu avocatul P.M.14. Interogat la 11 ianuarie 2001 în faţa instanţei, reclamantul, asistat de P.M., a reiterat versiunea sa asupra faptelor. Acesta a menţionat că îi dăduse doar o palmă lui E.A., care, la momentul incidentelor, era în stare de ebrietate. Reclamantul a adăugat că s-a prezentat de bună voie în faţa procurorului pentru a fi audiat. În plus, s-a plâns că fusese bătut în biroul procurorului în cursul interogatoriului şi că fusese împiedicat să angajeze un avocat. De asemenea, acesta a susţinut că era „handicapat mintal“.Cei doi agenţi de poliţie, C.D. şi E.A., au fost, de asemenea, audiaţi de instanţă.15. La 25 ianuarie şi 8 februarie 2001 cei 4 martori prezenţi la momentul faptelor au declarat în faţa instanţei că poliţiştii nu se prezentaseră, că erau în stare de ebrietate, că E.A. fusese nepoliticos cu ei, că îl ameninţase pe reclamant cu pistolul şi că îl amendează; că, în ceea ce îl priveşte pe reclamant, acesta nu îi ameninţase pe poliţişti, dar că îi dăduse o palmă lui E.A. În plus, martorul S.C. a declarat că în cursul cercetării fusese obligat de procuror să dea declaraţii împotriva reclamantului.Jandarmii au negat că poliţiştii consumaseră alcool în acea noapte sau că fuseseră agresivi cu reclamantul.16. În cursul dezbaterilor E.A. a prezentat un certificat medico-legal emis la data de 19 septembrie 2000, prin care se constatau leziunile cauzate de reclamant. Conform certificatului, poliţistul prezenta o „otită traumatică dreapta, o posibilă ruptură a timpanului“, leziunile puteau data din 18 septembrie 2000 şi necesitaseră 16–17 zile de îngrijiri medicale.17. La 15 februarie 2001, fondându-se pe declaraţiile reclamantului şi ale martorilor, precum şi pe concluziile certificatului medico-legal din 19 septembrie 2000, instanţa l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de 6 luni de închisoare cu executare, sub acuzaţia de ultraj asupra unui poliţist şi ultraj cu violenţă. Aceasta l-a obligat, de asemenea, să urmeze un tratament medical până la însănătoşire.Instanţa a reţinut că reclamantul refuzase să prezinte actele poliţistului, care, în consecinţă, îl avertizase că îl va amenda; că reclamantul se enervase şi începuse să insulte şi să ameninţe poliţiştii şi că, după ce fusese ameninţat la rândul său cu pistolul de către C.D., îi dăduse o palmă lui E.A. şi spărsese geamul portierelor de pe partea dreaptă a autoturismului lui C.D.18. Reclamantul a declarat apel împotriva acestei hotărâri, solicitând să fie achitat, pe motiv că elementele constitutive ale infracţiunii de ultraj nu erau întrunite în speţă. Acesta a considerat că fusese provocat de poliţiştii care erau la curent cu starea lui de sănătate şi a reiterat faptul că martorii confirmaseră, în faţa judecătoriei, versiunea sa privind faptele.Prin Hotărârea din data de 14 ianuarie 2002, Tribunalul Hunedoara a respins apelul reclamantului ca nefondat. Tribunalul, întemeindu-se pe documentele din dosar şi pe declaraţiile făcute de martorii pe care i-a audiat, a considerat în fapt că reclamantul a recunoscut că avusese un comportament agresiv faţă de poliţişti, astfel cum rezulta din probele administrate, şi a concluzionat că judecătoria apreciase corect faptele. La prima audiere reclamantul a fost asistat de un avocat desemnat din oficiu, V.B., şi, ulterior, de avocaţii aleşi, întâi S.E., iar apoi S.G.

134

Page 135: Cauze Cedo

19. Reclamantul a formulat recurs împotriva acestei hotărâri, solicitând să fie achitat, pe motiv că poliţiştii abuzaseră de funcţia lor şi că, prin urmare, nu erau întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de ultraj. Recursul reclamantului a fost redactat de un avocat ales, G.S., dar, în faţa curţii de apel, acesta a fost asistat de un avocat desemnat din oficiu, M.S.Recursul a fost respins ca nefondat prin Hotărârea definitivă din 14 martie 2002 a Curţii de Apel Alba Iulia, redactată la data 18 aprilie 2002. Curtea a considerat că acuzaţiile reclamantului, conform cărora acesta fusese agresat de poliţişti, nu erau justificate.20. Reclamantul a fost deţinut între 28 noiembrie 2000 şi 27 mai 2001, dată la care a fost eliberat, după ce executase în întregime pedeapsa.21. La 19 şi 26 februarie 2001 reclamantul a fost îngrijit la infirmeria penitenciarului pentru o nevralgie intercostală.22. În timp ce reclamantul se afla în închisoare, Comitetul Helsinki România i-a făcut o vizită, în urma căreia a fost întocmit un raport privind situaţia sa. În concluziile acestui raport, comitetul a reţinut următoarele, în privinţa agresiunilor la care ar fi fost supus reclamantul cu ocazia audierii sale de către procuror la data de 28 noiembrie 2000:„Vili Rupa are o listă de cinci martori care l-au văzut când a fost adus la închisoare şi care pot confirma că prezenta urme de agresiune (S.U., F.B., G.S.P., N.S. şi C.D). […]G.S.P. […] a confirmat că îl văzuse pe Vili Rupa la sosirea acestuia în închisoare şi că acesta prezenta urme vizibile de lovituri la cap […].“23. Guvernul contestă caracterul pertinent şi obiectiv al acestui raport, în măsura în care reprezentantul reclamantului în faţa Curţii este, de asemenea, membru al acestei ONG.D. Plângeri penale privind relele tratamente 24. La data de 29 martie 2002 reclamantul a adresat procurorului general o plângere împotriva procurorului care îl audiase la data de 28 noiembrie 2000. Acesta pretindea că în biroul procurorului şi în prezenţa lui L.B., avocatul desemnat din oficiu, poliţişti mascaţi îl bătuseră, aplicându-i lovituri cu picioarele în cap şi în coaste.Plângerea sa a fost trimisă la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia.25. La data de 24 mai 2002 procurorul i-a audiat pe A.R. şi L.T., 2 avocaţi care au declarat că au fost desemnaţi din oficiu pentru a-l reprezenta pe reclamant în cursul anchetei penale. Aceştia au declarat că reclamantul nu fusese agresat în prezenţa lor şi că, prudent cu privire la boala reclamantului, procurorul fusese atent cu el pentru a evita să îl provoace.În aceeaşi zi parchetul a emis o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale în cauză, considerând, în lumina declaraţiilor avocaţilor numiţi din oficiu şi a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în procedura penală împotriva reclamantului, că acuzaţiile acestuia de rele tratamente erau nefondate.Tot la data de 24 mai 2002 procurorul i-a trimis reclamantului o scrisoare prin care l-a informat cu privire la rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale în cauză, în măsura în care acesta considerase că măsurile luate împotriva reclamantului fuseseră legale.Reclamantul nu a primit copia integrală a rezoluţiei procurorului.

26. La 4 aprilie 2004 reclamantul a reiterat plângerea sa, pretinzând că, în biroul procurorului, în prezenţa avocatului desemnat din oficiu, poliţişti mascaţi îi aplicaseră lovituri cu picioarele în cap, nas şi stomac. La data de 26 aprilie 2005 Parchetul de la lângă Curtea de Apel Alba Iulia a emis o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale, pe motiv că faptele fuseseră examinate deja de parchet în luna mai 2002 şi că se concluzionase că reclamantul beneficiase de asistenţa unui

135

Page 136: Cauze Cedo

avocat şi că nu fusese agresat. În aceeaşi zi procurorul i-a trimis reclamantului copia rezoluţiei sale, fără a preciza căile de atac. Adresa la care procurorul a trimis scrisoarea nu corespundea cu cea indicată de reclamant în plângerea sa.Reclamantul nu a contestat rezoluţia parchetului.II. Dreptul intern relevant 27. Ansamblul dispoziţiilor relevante din Codul de procedură penală privind căile de atac disponibile pentru a contesta o rezoluţie a parchetului, adică art. 278 şi 2781, introdus de Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, sunt citate exhaustiv în cauzele Dumitru Popescu (nr. 1) (nr. 49.234/99, §§ 43–46, 26 aprilie 2007) şi Stoica împotriva României (nr. 42.722/02, § 45, 4 martie 2008).În plus, Legea nr. 480/2004 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, în vigoare începând din 26 noiembrie 2004, a modificat art. 278 din Codul de procedură penală, pentru a preciza, între altele, că plângerea împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale a procurorului se depune în termen de 20 de zile de la data comunicării acestei rezoluţii. Aceeaşi lege a introdus obligaţia autorităţilor de comunicare a copiei rezoluţiei prin care se soluţionează plângerea împotriva unei rezoluţii de neîncepere a urmăririi penale.28. Jurisprudenţa şi doctrina sunt unanime în a considera că numărul de zile de îngrijiri medicale constituie elementul hotărâtor pentru încadrarea juridică a atingerilor aduse integrităţii fizice a persoanelor. Din practică şi din doctrină reiese că noţiunea de „zile de îngrijiri medicale“ nu se confundă nici cu perioada de incapacitate de muncă, nici cu cea de spitalizare. Stabilirea numărului de zile de îngrijiri medicale este atributul exclusiv al medicului legist care, în urma unui examen medico-legal, întocmeşte un certificat, ale cărui concluzii sunt necesare instanţelor.29. Codul de procedură penală prevede, la art. 114–116, că, în cazul atingerii aduse integrităţii fizice unei persoane, organele de urmărire penală pot solicita medicilor legişti să efectueze o examinare medico-legală a urmelor prezente pe corpul victimei.30. La momentul faptelor, activitatea de medicină legală era reglementată de Ordonanţa Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală şi de regulamentul adoptat la 7 septembrie 2000 în comun de Ministerul Justiţiei şi al Sănătăţii privind procedura de efectuare a expertizelor medico-legale.31. Acest ultim text prevede, la art. 15, că examinarea medico-legală în vederea întocmirii unui certificat medico-legal trebuie să fie efectuată înainte de dispariţia leziunilor şi, în orice caz, cel târziu la 30 de zile de la data agresiunii.ÎN DREPTI. Asupra pretinsei încălcări a art. 3 din Convenţie sub aspect material 32. Reclamantul se plânge că a fost bătut, la data de 28 noiembrie 2000, cu ocazia audierii sale de către procuror, şi că, fiind plasat în detenţie imediat după agresiune, autorităţile l-au privat de orice posibilitate de a se prezenta în faţa unui medic pentru constatarea leziunilor sale. De asemenea, invocă absenţa eficienţei anchetei efectuate de parchet ca urmare a acuzaţiilor sale de rele tratamente. Acesta invocă art. 3 din Convenţie, redactat după cum urmează:„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.“A. Asupra admisibilităţii 33. Guvernul invocă, în primul rând, neepuizarea căilor de recurs interne. Acesta arată că reclamantul şi-ar fi putut atinge scopul utilizând calea de atac prevăzută de art. 278 şi 2781 din Codul de procedură penală, introducând, în speţă, o acţiune în faţa instanţelor interne împotriva rezoluţiilor de neîncepere a urmăririi penale din 24 mai 2002 şi 26 aprilie 2005 ale Parchetului de

136

Page 137: Cauze Cedo

pe lângă Judecătoria Alba Iulia. Guvernul consideră că acţiunea prevăzută la articolele sus-menţionate era suficientă, accesibilă şi eficientă în sensul art. 35 § 1 din Convenţie.34. Reclamantul pretinde că nici rezoluţia din data de 24 mai 2002 şi nici motivele invocate de procuror pentru emiterea acesteia nu i-au fost comunicate niciodată, ceea ce a făcut imposibilă exercitarea de către acesta a vreunei căi de atac, atât înainte, cât şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 281/2003. Acesta susţine că adoptarea Legii nr. 480/2004 demonstrează că, la momentul faptelor, legislaţia era deficientă şi nu îi asigura persoanei în cauză o apărare efectivă, deoarece aceasta nu putea cunoaşte motivele prezentate de procuror pentru respingerea unei plângeri.În plus, reclamantul subliniază că Rezoluţia din 26 aprilie 2005 nu i-a parvenit niciodată deoarece procurorul a indicat o adresă greşită. Acesta nu exclude posibilitatea ca scrisoarea să fi fost trimisă în mod deliberat la o altă adresă pentru a-l împiedica să facă plângere împotriva respectivei rezoluţii.Acesta concluzionează că, având în vedere erorile din comunicarea rezoluţiilor parchetului, termenul pentru contestarea acestor rezoluţii nu a început să curgă.35. Guvernul admite că Rezoluţia procurorului din 26 aprilie 2005 a fost trimisă la o adresă greşită.36. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, art. 35 § 1 din Convenţie le impune reclamanţilor epuizarea căilor de atac disponibile în mod normal şi suficiente în ordinea juridică internă pentru a le permite obţinerea unei reparaţii pentru încălcările pretinse. Totuşi, subliniază că trebuie să aplice respectiva regulă ţinând seama în mod corespunzător de context, cu o anumită flexibilitate şi fără un formalism excesiv. Acest lucru înseamnă că, în special, Curtea trebuie să analizeze în mod realist nu doar acţiunile prevăzute în teorie în sistemul juridic al părţii contractante în cauză, ci şi situaţia personală a reclamantului (Selmouni împotriva Franţei [MC], nr. 25.803/94, § 77, CEDO 1999-V).37. În speţă, Curtea observă că noua cale de atac citată de Guvern a devenit disponibilă după mai mult de 3 ani de la data faptelor care i-au cauzat prejudicii reclamantului.38. Curtea nu exclude posibilitatea ca procedura instituită de articolul citat anterior să îi fi permis reclamantului să conteste rezoluţiile parchetului în faţa unei instanţe (mutatis mutandis, Stoica, citată anterior, § 107). Totuşi, pentru acest lucru ar fi fost necesar ca cele două rezoluţii în cauză să îi fie comunicate în mod corespunzător şi rapid, ceea ce nu s-a întâmplat în speţă (mutatis mutandis, Lupaşcu împotriva României, nr. 14.526/03, § 42, 4 noiembrie 2008).39. Într-adevăr, scrisoarea pe care procurorul a trimis-o reclamantului la data de 24 mai 2002 nu oferea detalii suficiente cu privire la motivele de respingere a plângerii reclamantului pentru a-i permite acestuia să conteste, dacă era cazul, rezoluţia procurorului (a contrario, Chiriţă împotriva României, nr. 37.147/02, § 100, 29 septembrie 2009).În plus, rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale emisă de procuror la data de 26 aprilie 2005 nu a fost comunicată în bună formă, astfel cum recunoaşte Guvernul.Prin urmare, Curtea concluzionează că reclamantul nu a avut nicio posibilitate efectivă de a utiliza calea de atac invocată de procuror.40. De asemenea, Curtea observă că, deşi reclamantul a prezentat plângerea sa Judecătoriei Deva, la 11 ianuarie 2001, cu ocazia audierii sale, nici instanţa şi nici procurorul nu au dat curs plângerii sale.41. În lumina considerentelor precedente şi fără să conteste totuşi principiul eficienţei acţiunii introdus de art. 2781 din Codul de procedură penală, Curtea consideră că, în circumstanţele

137

Page 138: Cauze Cedo

speţei, această acţiune nu poate fi considerată adecvată pentru obţinerea unei reparaţii a încălcărilor pretinse.Prin urmare, excepţia preliminară a Guvernului nu poate fi reţinută.42. De asemenea, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De altfel, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, urmează a fi declarat admisibil.B. Asupra fondului 1. Argumentele părţilor 43. Reclamantul susţine că există martori care pot confirma leziunile sale, dar că procurorul a refuzat sistematic să îi audieze. În plus, acesta afirmă că, prin contestarea credibilităţii raportului întocmit de Comitetul Helsinki din România, susţinerile Guvernului aduc în mod gratuit atingere atât asociaţiei, a cărei reputaţie este impecabilă, cât şi avocaţilor care lucrează în cadrul acesteia.De asemenea, reclamantul afirmă că a fost supus unui examen medical abia după 3 zile de la arestarea sa şi că, în orice caz, fişa medicală din data de 1 decembrie 2000 nu dovedeşte absenţa leziunilor. El invocă, în acest sens, hotărârea pronunţată cu privire la cererea sa anterioară înaintată Curţii (Rupa nr. 1, citată anterior, § 145).44. Guvernul neagă faptul că reclamantul ar fi fost supus unor rele tratamente de către poliţişti. Acesta consideră că reclamantul nu a dovedit acuzaţiile sale, care sunt contrazise de fişa medicală întocmită la data de 1 decembrie 2000 cu ocazia arestării sale şi de rezultatul anchetei desfăşurate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia. Prin urmare, având în vedere că era vorba despre o simplă acuzaţie de rele tratamente, nedovedită, Guvernul susţine că nu avea obligaţia de a dovedi contrariul, adică absenţa leziunilor. În această privinţă, Guvernul invocă hotărârile Klaas împotriva Germaniei (22 septembrie 1993, § 30, seria A nr. 269) şi Irlanda împotriva Regatului Unit (18 ianuarie 1978, § 161 În fine, seria A nr. 25).2. Motivarea Curţii 45. Curtea face trimitere la principiile generale dezvoltate în jurisprudenţa sa referitoare la problema stabilirii dacă o persoană aflată sub controlul agenţilor statului a fost supusă unor tratamente sancţionate de art. 3 din Convenţie (Rupa nr. 1, citată anterior, paragrafele 93–100). Aceasta aminteşte, în special, că acuzaţiile de rele tratamente trebuie să fie dovedite „dincolo de orice îndoială rezonabilă“ prin elemente de probă adecvate şi că, în ceea ce priveşte aprecierea probelor, Curtea joacă un rol subsidiar şi trebuie să dea dovadă de prudenţă înainte de a-şi asuma rolul unei instanţe de prim grad de jurisdicţie care trebuie să judece fapte, atunci când circumstanţele unei anumite cauze nu îi impun acest lucru (Rupa nr. 1, citată anterior, § 96; Dumitru Popescu nr. 1, citată anterior, § 61, şi Tahsin Acar împotriva Turciei [MC ], nr. 26.307/95, § 216, CEDO 2004–III).46. În speţă, Curtea constată, în mod similar Guvernului, că fişa medicală din 1 decembrie 2000 nu menţionează niciun fel de leziune. De asemenea, în afară de declaraţiile şi plângerile reclamantului, singurul element din dosar care indică faptul că acesta ar fi putut fi bătut de poliţişti la data de 28 noiembrie 2000 este menţiunea din fişa medicală întocmită la locul de detenţie, conform căreia acesta a fost tratat pentru o nevralgie intercostală pe 19 şi 26 februarie 2001, ceea ce ar putea dovedi existenţa unei coaste fisurate sau rupte în timpul pretinsei agresiuni. Or, reclamantul a primit îngrijiri abia după 3 luni de la agresiunea pretinsă. Totuşi, acesta nu s-a plâns niciodată de un refuz din partea autorităţilor penitenciarului de a-i oferi îngrijiri medicale în timpul detenţiei sale.În plus, reclamantul ar fi putut face o radiografie imediat după ce a fost pus în libertate, pentru a

138

Page 139: Cauze Cedo

evidenţia sechelele din zona coastelor, cauzate de violenţele la care pretinde că a fost supus de poliţişti.47. De asemenea, Curtea trebuie să observe incoerenţele din declaraţiile făcute de reclamant în ceea ce priveşte tratamentele la care ar fi fost supus: în plângerea sa din data de 29 martie 2002 acesta pretindea că a suferit lovituri la cap şi coaste, în vreme ce, în plângerea sa din 4 aprilie 2004, acesta pretindea că a primit lovituri la cap, nas şi stomac.48. Desigur, neefectuarea unei expertize medicale în cel mai scurt timp, faptul că procurorul nu a audiat reclamantul sau martorii, precum şi ritmul lent al cercetărilor afectează credibilitatea faptelor stabilite de autorităţile interne. Cu toate acestea, Curtea consideră că aceste aspecte privesc mai degrabă eficienţa anchetei desfăşurate în speţă şi prin urmare că este vorba de o problemă diferită de încălcarea materială pretinsă în temeiul art. 3 din Convenţie; de altfel, Curtea va reveni mai târziu asupra acestui aspect (mutatis mutandis, Dumitru Popescu nr. 1, citată anterior, § 67).49. Prin urmare, după ce a apreciat toate elementele relevante, Curtea consideră că reclamantul nu a dovedit „dincolo de orice îndoială rezonabilă“ că, la data de 28 noiembrie 2000, acesta a fost supus de către autorităţi unor tratamente contrare art. 3 din Convenţie.Rezultă că, în speţă, nu a fost încălcat art. 3 din Convenţie sub aspect material.II. Asupra pretinsei încălcări a art. 3 din Convenţie sub aspect procedural 50. Reclamantul se plânge de modul în care autorităţile au răspuns acuzaţiilor sale de rele tratamente şi de rezultatul cercetărilor efectuate.A. Asupra admisibilităţii 51. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De altfel, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Aşadar, urmează să fie declarat admisibil.B. Asupra fondului 1. Argumentele părţilor 52. Reclamantul consideră că ancheta efectuată de procuror ca urmare a acuzaţiilor sale de rele tratamente nu a fost eficientă.53. Acesta reiterează că parchetul nu i-a audiat pe cei 5 martori menţionaţi în raportul Comitetului Helsinki din România, care ar fi văzut urmele leziunilor sale, nici pe reprezentanţii acestei organizaţii, ceea ce, în opinia acestuia, constituie o eroare evidentă a autorităţilor. În plus, din cei 2 avocaţi audiaţi, A.R. nu îl reprezenta pe reclamant la data de 28 noiembrie 2000 şi dosarul anchetei nu conţinea elemente care să permită stabilirea faptului că L.T. şi L.B. erau aceeaşi persoană, dar că aceasta îşi schimbase numele de familie în intervalul cuprins între cele două date.54. De asemenea, acesta pretinde că fişa medicală din data de 1 decembrie 2000 nu este utilă, deoarece aceasta nu conţine nicio menţiune privind existenţa sau absenţa leziunilor.55. Guvernul subliniază că autorităţile nu au rămas inactive, ci au desfăşurat investigaţii aprofundate şi eficiente, examinând toate mijloacele de probă.56. Acesta susţine, de asemenea, că anchetatorii erau procurori civili care beneficiau de o situaţie de independenţă în raport cu poliţiştii învinuiţi.2. Motivarea Curţii 57. Curtea a declarat de mai multe ori că, atunci când o persoană afirmă, în mod susţinut, că a suferit din partea poliţiei violenţe ilicite grave şi contrare art. 3, această dispoziţie, combinată cu obligaţia generală impusă de către stat prin art. 1 din Convenţie de „a recunoaşte oricărei

139

Page 140: Cauze Cedo

persoane aflate sub jurisdicţia [sa], drepturile şi libertăţile definite (…) [în] Convenţie“, impune, implicit, deschiderea unei anchete oficiale efective care trebuie să poată conduce la identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile (Assenov şi alţii împotriva Bulgariei, 28 octombrie 1998, § 102, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-VIII, şi Georgescu împotriva României, nr. 25.230/03, § 71, 13 mai 2008).58. În cauză Curtea observă că nici în certificatul medical din data de 1 decembrie 2000 şi nici în fişa medicală întocmită la locul de detenţie nu apărea nicio menţiune privind o eventuală leziune. Totuşi, remarcă faptul că reclamantul a susţinut de mai multe ori, în faţa autorităţilor interne, că a fost supus unor violenţe. Aceasta aminteşte că reclamantul se afla, la momentul faptelor, sub autoritatea statului şi avea mijloace limitate pentru a aduna probe. Curtea consideră că reclamantul a invocat un capăt de cerere justificabil din perspectiva art. 3. Contradicţiile din descrierile oferite de reclamant privind violenţele la care acesta pretinde că fost supus nu pot schimba această concluzie [a se vedea supra, § 47, şi, mutatis mutandis, İpek împotriva Turciei, nr. 25.760/94, § 116, CEDO 2004–II (extrase) şi Dumitru Popescu nr. 1, citată anterior, § 56].59. Curtea reţine faptul că reclamantul a adus de 3 ori plângerea sa în atenţia autorităţilor: în faţa judecătoriei la data de 11 ianuarie 2001, apoi în faţa parchetului la data de 29 martie 2002 şi la data de 4 aprilie 2004. Doar plângerea sa din 29 martie 2002 a generat o anchetă efectuată de procuror. Totuşi, urmează să stabilească dacă această anchetă a fost efectivă (Georgescu, citată anterior, §72).60. Curtea constată că reclamantul a sesizat procurorul după mai mult de un an de la incidente, ceea ce afectează calitatea probelor care pot fi strânse de anchetatori. Totuşi, reclamantul se plânsese deja autorităţilor competente la mai puţin de două luni de la violenţele pretinse, cu ocazia înfăţişării sale în faţa judecătoriei, la şedinţa de judecată din 11 ianuarie 2001.61. În ceea ce priveşte această şedinţă, care a fost prima ocazie a reclamantului de a se plânge efectiv de rele tratamente, Curtea observă că, deşi acesta a formulat plângerea, nici procurorul, nici instanţa nu a solicitat efectuarea unei expertize pentru a se constata eventuale urme de leziuni şi pentru a fi apreciată gravitatea acestora. Curtea reţine absenţa unei astfel de examinări, care ar fi putut fi hotărâtoare pentru confirmarea sau infirmarea acuzaţiilor de rele tratamente. Această lipsă de diligenţă din partea statului a diminuat considerabil şansele ca autorităţile să desfăşoare o anchetă efectivă în speţă.62. Curtea reţine faptul că aceste deficienţe nu exonerau autorităţile de obligaţia de a folosi toate mijloacele aflate la dispoziţia lor pentru a stabili dacă reclamantul a fost sau nu victima unor rele tratamente aplicate de poliţie, cel mai târziu cu ocazia anchetei desfăşurate ca urmare a plângerii reclamantului din 29 martie 2002 (L.Z., citată anterior, § 35–36).63. Or, Curtea observă că procurorul nu a audiat decât 2 dintre avocaţii desemnaţi din oficiu, că unul dintre aceştia (A.R.) nu asistase reclamantul la 28 noiembrie 2000 şi că există în continuare îndoieli cu privire la identitatea celuilalt avocat audiat de procuror (L.T.), având în vedere că numele de familie nu sunt identice (a se vedea supra, § 8 şi 25). În ceea ce îl priveşte pe reclamant, acesta nu a fost audiat în persoană de procuror. De asemenea, procurorul nu a audiat alţi martori, în special codeţinuţii reclamantului, şi nu a întreprins niciun demers pentru a verifica lista celor 5 potenţiali martori menţionaţi în raportul Comitetului Helsinki din România pentru a susţine acuzaţiile reclamantului. Desigur, din dosar nu reiese faptul că reclamantul a propus martori sau a insistat ca aceştia să fie audiaţi; cu toate acestea, având în vedere gravitatea acuzaţiilor făcute de reclamant, Curtea consideră că era obligaţia procurorului să ia toate măsurile necesare pentru a elucida faptele.

140

Page 141: Cauze Cedo

64. Având în vedere cele de mai sus şi ţinând seama de circumstanţele specifice ale cauzei, Curtea consideră că ancheta desfăşurată de autorităţi a fost insuficientă.Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 3 din Convenţie sub aspect procedural.III. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 din Convenţie 65. Reclamantul consideră că nu a beneficiat de un proces echitabil în sensul art. 6 § 1 şi 3 c) din Convenţie, care prevede următoarele:„1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil ( ), de către o instanţă (…) care va hotărî […] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. (…)3. Orice acuzat are, în special, dreptul: (…)c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;“.66. În special, reclamantul pretinde că procurorul a refuzat asistenţa sa din partea unui avocat ales la interogatoriul din 28 noiembrie 2000 şi că avocatul desemnat din oficiu nu i-a oferit suficientă asistenţă, având în vedere că acesta a asistat la agresarea sa. În plus, acesta consideră că instanţele nu au încercat să clarifice circumstanţele incidentului din noaptea de 17 spre 18 septembrie 2000, ci s-au limitat să ţină seama de mărturiile poliţiştilor. De altfel, instanţele au ignorat complet declaraţia lui S.C., care a depus mărturie în faţa instanţei că fusese constrâns de procuror să facă declaraţii împotriva reclamantului. În cele din urmă, instanţele nu au luat niciodată în considerare posibilitatea ca, în ciuda depoziţiilor martorilor, poliţiştii să fi fost în stare de ebrietate şi astfel să îşi fi depăşit atribuţiile legale.A. Asupra admisibilităţii 67. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne, susţinând că reclamantul nu a invocat niciun capăt de cerere privind lipsa de eficienţă a apărării sale asigurate din oficiu în cursul procedurilor de apel ori în recurs.De asemenea, Guvernul susţine că reclamantul nu a respectat termenul de 6 luni pentru sesizarea Curţii. Astfel, acesta susţine că, în măsura în care judecătoria nu a răspuns plângerii sale, Curtea va putea reţine că acesta nu avea la dispoziţie nicio cale de recurs efectivă pentru a corecta această pretinsă eroare şi că, prin urmare, termenul de 6 luni a început să curgă din data de 15 februarie 2001, dată la care instanţa a pronunţat hotărârea. Or, introducând cererea sa la 12 septembrie 2002, reclamantul nu a respectat termenul stabilit de Convenţie în acest scop.68. În ceea ce îl priveşte, reclamantul respinge susţinerile Guvernului. În ceea ce priveşte epuizarea căilor de atac interne, acesta pretinde că plângerea sa referitoare la lipsa eficienţei apărării asigurate de avocaţii desemnaţi din oficiu a fost respinsă de parchet, prin rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale din data de 26 aprilie 2005, care nu i-a fost comunicată niciodată. Acesta invocă hotărârea pronunţată de Curte cu privire la cererea sa anterioară (Rupa nr. 1, citată anterior).69. Curtea face trimitere la raţionamentul pe care l-a dezvoltat pentru a decide respingerea excepţiei privind neepuizarea căilor de atac interne, invocată de Guvern în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 3 din Convenţie, menţionată anterior (paragrafele 37–41). Aceasta consideră că acelaşi raţionament este valabil în privinţa excepţiei privind capătul de cerere întemeiat pe art. 6. Prin urmare aceasta nu va fi reţinută.70. În ceea ce priveşte alegaţiile privind nerespectarea termenului de 6 luni, Curtea observă că hotărârea definitivă a fost publicată în speţă la data de 18 aprilie 2002, adică cu mai puţin de 6

141

Page 142: Cauze Cedo

luni înainte de data la care a fost introdusă prezenta cerere, la 12 septembrie 2002. În plus, în ceea ce priveşte rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale, pronunţată de parchet la 26 aprilie 2005, dat fiind faptul că aceasta nu a fost comunicată niciodată reclamantului, termenul de 6 luni nu se ia în considerare.De asemenea, Curtea observă că, în Cauza Rupa nr. 1, citată anterior, aceasta a respins o excepţie similară ridicată de Guvern, motivând că omisiunea reclamantului de a informa instanţele cu privire la dificultăţile pe care le întâmpina în pregătirea apărării sale nu poate exonera autorităţile de obligaţia de a reacţiona pentru a garanta eficienţa reprezentării sale (Rupa nr. 1, citată anterior, § 230). Aceasta consideră că circumstanţele celor două cauze fiind similare, în special în privinţa situaţiei speciale a reclamantului, acelaşi raţionament se aplică şi în speţă (a se vedea, de asemenea, mai jos, paragraful 79).În aceste condiţii excepţiile preliminare ale Guvernului nu pot fi reţinute.71. În cele din urmă, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De altfel, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, urmează să fie declarat admisibil.B. Asupra fondului 1. Argumentele părţilor 72. Reclamantul susţine că lipsa continuităţii în apărarea sa de către avocaţii numiţi din oficiu, precum şi desemnarea acestor avocaţi chiar în ziua actului procesual când era necesară prezenţa lor au afectat considerabil calitatea reprezentării sale. Acesta susţine că menţiunea pe care a făcut-o în mandatul de arestare, conform căreia acesta fusese arestat în lipsa unui avocat (§ 9), se referea la faptul că avocatul numit din oficiu avusese o atitudine pasivă şi nu îi oferise o apărare reală în faţa procurorului.73. Guvernul remarcă faptul că pe tot parcursul procedurii penale reclamantul a fost asistat de un avocat, fie numit din oficiu, fie ales, şi că acesta nu s-a plâns niciodată baroului de prestaţia avocaţilor săi, nici nu a solicitat procurorului înlocuirea vreunuia din avocaţii desemnaţi din oficiu. Cu ajutorul avocaţilor săi, reclamantul a putut să îşi prezinte apărarea şi cererile sale au putut fi examinate de către autorităţi.2. Motivarea Curţii 74. Având în vedere că cerinţele paragrafului 3 al art. 6 reprezintă aspecte specifice dreptului la un proces echitabil garantat de paragraful 1, Curtea va examina capetele de cerere ale reclamantului din perspectiva acestor două texte coroborate (Doorson împotriva Ţărilor de Jos, 26 martie 1996, § 66, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-II, şi Rupa nr. 1, citată anterior, § 221).75. Curtea face trimitere la principiile generale pe care le aplică în materie de echitate a procedurii penale (Salduz împotriva Turciei [MC], nr. 36.391/02, §§ 50–51, 27 noiembrie 2008, şi Rupa nr. 1, citată anterior, §§ 221–226). În special, Curtea aminteşte că etapa procesuală care se desfăşoară înainte de sesizarea instanţei este, de asemenea, acoperită de garanţiile prevăzute la art. 6 § 3, Curtea stabilind deja că nerespectarea iniţială a acestor garanţii riscă să compromită grav echitatea procesului (Salduz, citată anterior, § 50). În plus, simpla numire a unui avocat nu asigură prin ea însăşi eficienţa asistenţei pe care acesta o poate acorda acuzatului, ci art. 6 § 3 c) obligă autorităţile naţionale competente să intervină în cazul în care carenţele în apărare ale unui avocat numit din oficiu sunt vădite sau dacă sunt informate suficient cu privire la acest lucru printr-o altă modalitate (Artico împotriva Italiei, 13 mai 1980, § 33, seria A nr. 37, şi Rupa nr. 1, citată anterior, §§ 225–226).

142

Page 143: Cauze Cedo

76. În speţă, Curtea reţine, în primul rând, faptul că reclamantul a acceptat, în lipsa mijloacelor necesare pentru a-şi angaja propriul avocat, să fie reprezentat de un avocat numit din oficiu în cursul cercetării penale. De asemenea, aceasta observă că cel puţin o dată în cursul acestei etape reclamantul a făcut o declaraţie în absenţa unui avocat.Totuşi, nu reiese clar din dosar dacă era vorba de prima declaraţie a acestuia, iar reclamantul nu susţine acest lucru.În orice caz, din fapte reiese că este vorba despre un episod izolat şi autorităţile nu au încercat niciodată să limiteze dreptul reclamantului de a fi asistat de un avocat (a contrario, Salduz, citată anterior, § 56). Desigur, reclamantul a declarat în faţa judecătoriei, în timpul interogatoriului, că procurorul îl împiedicase să angajeze un avocat (supra, § 14). Totuşi, Curtea observă că acesta nu a dovedit aceste acuzaţii şi că, în afară de declaraţia olografă sus-menţionată, a fost asistat mereu de un avocat.77. Curtea reţine faptul că, în această declaraţie, reclamantul a susţinut că cei 2 poliţişti din patrula de securitate erau în stare de ebrietate şi că îl ameninţaseră, argument pe care l-a reiterat pe tot parcursul procedurii.În plus, în declaraţia respectivă reclamantul susţinea că nu îşi mai aminteşte ce s-a întâmplat după ce a fost arestat pe stradă de poliţişti. Or, atunci când a beneficiat de un avocat, fie numit din oficiu – în faţa procurorului, fie ales – în faţa instanţei, reclamantul şi-a modificat declaraţia iniţială, recunoscând că i-a dat o palmă lui E.A.Curtea constată că declaraţiile făcute în prezenţa avocatului reclamantului au fost cele utilizate de instanţe pentru a-şi întemeia hotărârile, şi nu declaraţia pe care acesta a dat-o fără reprezentant (a contrario, Salduz, citată anterior, § 57).78. În cele din urmă reclamantul şi-a retractat în faţa Curţii acuzaţiile conform cărora ar fi fost arestat în absenţa unui avocat (§ 72).79. Curtea trebuie să reţină faptul că reclamantul nu s-a plâns în faţa autorităţilor naţionale de o deficienţă a reprezentării sale din oficiu; de fapt, reclamantul nu i-a reproşat avocatului numit din oficiu decât faptul că acesta ar fi asistat fără să intervină la violenţele a căror victimă pretinde că a fost. Or, aceste acuzaţii nu au fost dovedite (supra, § 49). În plus, acestea nu fac referire la prestaţia de avocat sau la calitatea apărării şi, prin urmare, nu sunt relevante în speţă.80. De altfel, ca urmare a plângerilor penale formulate de reclamant, procurorul a concluzionat că acesta beneficiase de o apărare adecvată în cursul procedurii. Totuşi, această constatare ar trebui apreciată cu o oarecare circumspecţie, în măsura în care reclamantul nu a avut posibilitatea de a o contesta, procurorul omiţând să îi comunice Rezoluţia din 26 aprilie 2005 (a se vedea, mai sus, paragraful 39).81. Curtea observă că în faţa instanţei reclamantul a beneficiat de prezenţa unui avocat ales. Faptul că acesta a schimbat avocaţii de mai multe ori şi că uneori ar fi recurs din nou la avocaţi din oficiu nu poate fi imputat, în niciun caz, statului.82. Curtea consideră că, în circumstanţele cauzei, prezenţa în faţa instanţelor a apărătorilor aleşi a putut remedia eventualele dificultăţi legate de reprezentarea sa în faţa parchetului, cu atât mai mult cu cât acesta şi-a menţinut declaraţiile pe tot parcursul procedurii şi nu s-a plâns de ineficienţa apărării sale din oficiu.83. Apreciind procedura în ansamblul ei, Curtea ajunge la concluzia că autorităţile au luat măsuri adecvate pentru a-i garanta reclamantului o apărare şi o reprezentare evective.84. În cele din urmă, având în vedere informaţiile pe care le are la dispoziţie şi întrucât nu poate avea cunoştinţă decât în mod limitat de erorile de fapt sau de drept imputate jurisdicţiilor interne,

143

Page 144: Cauze Cedo

cărora le revine cu prioritate sarcina de a examina faptele şi de a interpreta şi aplica dreptul intern (Brualla Gómez de la Torre împotriva Spaniei, 19 decembrie 1997, § 31, Culegere 1997-VIII; şi García Ruiz împotriva Spaniei [MC], nr. 30.544/96, § 28, CEDO 1999-I), Curtea consideră că nu există nicio aparenţă de arbitrar în modul în care instanţele interne au judecat acţiunea penală îndreptată împotriva reclamantului.85. În consecinţă, nu a fost încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul art.6 § 1 şi 3 c) din Convenţie.IV. Asupra pretinsei încălcări a art. 13 din Convenţie 86. Invocând art. 13 din Convenţie, coroborat cu art. 3, reclamantul se plânge de faptul că în dreptul român nu există o cale de atac efectivă care i-ar fi permis să se plângă de relele tratamente din data 28 noiembrie 2000 şi să remedieze încălcările pretinse. Art. 13 prevede următoarele:„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de (…) Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.“A. Asupra admisibilităţii 87. Guvernul atrage atenţia asupra faptului că nu a identificat în formularul depus de reclamant un eventual capăt de cerere care să se refere la pretinsa absenţă a unei căi de atac pentru a se plânge de violenţele la care ar fi fost supus reclamantul la 28 noiembrie 2000.88. Reclamantul face trimitere la formularul de cerere.89. Asemeni reclamantului, Curtea observă că acesta a prezentat într-adevăr capătul de cerere în formular. Prin urmare, argumentul Guvernului nu poate fi reţinut.90. De asemenea, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. În plus, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.B. Asupra fondului 1. Argumentele părţilor 91. Reclamantul consideră că nu a avut la dispoziţie o cale de atac efectivă.92. Guvernul reiterează argumentele pe care le-a prezentat din perspectiva art. 3 din Convenţie în ceea ce priveşte căile de atac aflate la dispoziţia reclamantului. Acesta invocă Hotărârea Stoica, citată anterior, §§ 101–110.2. Motivarea Curţii 93. Curtea face trimitere la principiile generale care decurg din jurisprudenţa sa referitoare la art. 13 din Convenţie (Rupa nr. 1, citată anterior, §§ 185–186).94. Aceasta aminteşte că a concluzionat deja, în speţă, că reclamantul a invocat un capăt de cerere justificabil din perspectiva art. 3 din Convenţie (supra, § 58). Prin urmare, art. 13 este aplicabil în speţă (Rupa nr. 1, citată anterior, § 187, şi Cobzaru împotriva României, nr. 48.254/99, § 83, 26 iulie 2007).95. Curtea consideră că plângerea împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, formulată în temeiul art. 2781 din Codul de procedură penală, calea de atac invocată de Guvern, nu ar fi fost efectivă în speţă din motivele pe care le-a menţionat cu ocazia analizei art. 3, sub aspect procedural (supra, § 37–41).96. În plus, Curtea constată că Guvernul nu prezintă niciun element de natură să conducă la o concluzie diferită în temeiul art. 13, nici nu propune alte căi de atac care ar fi putut îndeplini cerinţele articolului respectiv.

144

Page 145: Cauze Cedo

97. Prin urmare, aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că a fost încălcat art. 13, coroborat cu art. 3 din Convenţie în această privinţă.V. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie 98. Conform art. 41 din Convenţie:„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.“A. Prejudiciu 99. Reclamantul pretinde 123.000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit, în principal, din cauza relelor tratamente aplicate de agenţii statului şi ca urmare a lipsei reacţiei autorităţilor la plângerile sale.100. Guvernul susţine că nu există o legătură de cauzalitate între prejudiciul pretins şi suma solicitată de reclamant. În plus, acesta susţine că suma este excesivă în raport cu jurisprudenţa Curţii în materie şi că o constatare a existenţei unei încălcări a Convenţiei ar putea constitui prin ea însăşi o reparaţie suficientă a prejudiciului moral ce se pretinde a fi fost suferit.101. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi încercat puternice sentimente de umilinţă, nelinişte, frustrare şi nesiguranţă, cauzate de lipsa reacţiei autorităţilor la doleanţele sale (Rupa nr. 1, citată anterior, § 251).102. De asemenea, aceasta observă că art. 465 din Codul de procedură penală oferă oricărei persoane care a obţinut o hotărâre definitivă din partea Curţii posibilitatea de a solicita redeschiderea procedurii interne pentru a obţine repararea încălcării constatate.103. În lumina considerentelor precedente, Curtea consideră că trebuie să i se acorde reclamantului suma de 5.200 EUR cu titlu de prejudiciu moral.B. Cheltuieli de judecată 104. Reclamantul solicită totodată 6.800 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa Curţii, din care 50 EUR pentru cheltuielile de corespondenţă şi 6.750 EUR pentru onorariul avocatului, sumă care urmează să îi fie plătită direct reprezentantului său.105. Guvernul susţine că cererea reclamantului referitoare la onorariul avocatului este speculativă şi exagerată.106. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. În speţă, ţinând seama de documentele pe care le deţine şi de jurisprudenţa sa, Curtea apreciază rezonabilă suma de 5.000 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată pentru procedura în faţa Curţii şi o acordă reclamantului, sumă care urmează să fie plătită direct domnului Dan Mihai (Marian Niţă împotriva României, nr. 28.162/05, § 67, 7 decembrie 2010).C. Dobânzi moratorii 107. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3 puncte procentuale.

Pentru aceste motive,

CURTEA

145

Page 146: Cauze Cedo

1. declară, în unanimitate, restul capetelor de cerere admisibile;

2. hotărăşte, în unanimitate, că nu a fost încălcat art. 3 din Convenţie sub aspect material;3. hotărăşte, în unanimitate, că a fost încălcat art. 3 din Convenţie sub aspect procedural;4. hotărăşte, cu 4 voturi la 3, că nu a fost încălcat art. 6 § 1 şi 3 c) din Convenţie;5. hotărăşte, în unanimitate, că a fost încălcat art. 13 din Convenţie;6. hotărăşte, în unanimitate:a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie:1. (i) 5.200 EUR (cinci mii două sute euro), cu titlu de prejudiciu moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;2. (ii) 5.000 EUR (cinci mii euro) pentru cheltuielile de judecată, sumă ce se va plăti direct domnului Dan Mihai, care a reprezentat reclamantul în calitate de avocat;b) că sumele în cauză vor fi convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;c) că de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu 3 puncte procentuale;7. respinge, cu 4 voturi la 3, cererea de reparaţie echitabilă pentru celelalte capete de cerere.Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 19 iulie 2011, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.

Josep Casadevall, 

preşedinteSantiago Quesada, 

grefier

Opinia separată a judecătorilor Gyulumyan, Ziemele şi Poalelungi

În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi cu art. 74 § 2 din regulament, este anexată la prezenta hotărâre opinia separată a judecătorilor Gyulumyan, Ziemele şi Poalelungi.1. Nu putem subscrie la concluzia neîncălcării art. 6 § 1 şi 3 c), la care a ajuns majoritatea în prezenta cauză. În special, amintim că etapa procesuală care se desfăşoară înainte de sesizarea instanţei este, de asemenea, acoperită de garanţiile prevăzute la art. 6 § 3, Curtea stabilind anterior că nerespectarea iniţială a acestor garanţii riscă să compromită grav echitatea procesului (Salduz împotriva Turciei [MC], nr. 36.391/02, §§ 50–51, 27 noiembrie 2008, § 50). În plus, simpla numire a unui avocat nu asigură prin ea însăşi eficienţa asistenţei pe care acesta o poate acorda acuzatului; art. 6 § 3 c) obligă autorităţile naţionale competente să intervină în cazul în care carenţa unui avocat numit din oficiu este vădită sau dacă sunt informate cu privire la acest lucru printr-o altă modalitate (Artico împotriva Italiei, 13 mai 1980, § 33, seria A nr. 37, şi Rupa împotriva României (nr. 1), nr. 58.478/00, §§ 225–226, 16 decembrie 2008).

146

Page 147: Cauze Cedo

2. În speţă, observăm, în primul rând, că reclamantul, în lipsa mijloacelor suficiente pentru a-şi angaja propriul avocat, a acceptat să fie reprezentat de un avocat numit din oficiu în cursul urmăririi penale.Cu toate acestea, cel puţin o dată în cursul acestei etape reclamantul a făcut o declaraţie fără prezenţa unui avocat. Rezultă că statul nu a asigurat prezenţa unui apărător pentru acest act, care a avut loc chiar la începutul urmăririi penale şi, prin urmare, era de natură să compromită grav echitatea întregii proceduri penale.3. În plus, observăm că, în faţa parchetului, cel puţin 3 avocaţi diferiţi au fost desemnaţi din oficiu pentru a reprezenta partea în cauză pentru actele de procedură. De asemenea, desemnarea acestora pare să fi avut loc chiar în ziua actului în cauză.În aceste circumstanţe este greu de crezut că avocaţii în cauză au dispus de timpul necesar să studieze dosarul şi, după caz, să discute cu reclamantul pentru a pregăti apărarea acestuia (Daud împotriva Portugaliei, 21 aprilie 1998, § 39, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-II, şi Goddi împotriva Italiei, 9 aprilie1984, § 31, seria A nr. 76).Cu siguranţă, în faţa instanţei, reclamantul a beneficiat de prezenţa unor avocaţi aleşi. Cu toate acestea, considerăm că prezenţa acestora alături de reclamant, în faţa instanţelor, nu a putut remedia lacunele în ceea ce priveşte reprezentarea acestuia în faţa parchetului.4. În această privinţă, Guvernul nu a putut stabili că o plângere la barou referitoare la aspectele invocate ar fi constituit o cale de atac efectivă. De fapt, nu vedem cum ar fi fost posibil acest lucru, în măsura în care problema din prezenta cauză nu rezultă din acte individuale ale avocaţilor numiţi din oficiu, ci mai degrabă din caracterul discontinuu al apărării şi din lipsa de timp pentru ca avocaţii să poată pregăti cauza. Or, aceste aspecte sunt mai degrabă legate de sistemul care, cel puţin în speţă, a permis autorităţilor să numească avocaţi diferiţi, chiar în ziua actului de procedură în cauză, fără să le ofere posibilitatea de a se familiariza cu dosarul reclamantului sau de a discuta cu acesta.În orice caz, reclamantul a adus la cunoştinţa autorităţilor lacunele reprezentării sale din oficiu; în special, acesta s-a plâns, atunci când a fost audiat de judecătorie, că avocatul numit pentru apărarea sa ar fi asistat, fără să intervină, la violenţele a căror victimă pretinde că a fost, dar plângerea sa nu a primit niciun răspuns.5. Deşi reclamantul nu a putut dovedi faptul că a fost supus unor violenţe în prezenţa avocatului, este posibil ca însuşi faptul că era convins de acest lucru să îi fi slăbit în mod rezonabil încrederea în sistemul de asistenţă din oficiu.În plus, ca urmare a plângerilor penale formulate de reclamant, procurorul a concluzionat că acesta beneficiase de o apărare adecvată în cursul procedurii. Totuşi, reclamantul nu a avut posibilitatea de a contesta aceste concluzii, în măsura în care procurorul nu i-a comunicat Rezoluţia din data de 26 aprilie 2005.6. Pentru motivele menţionate anterior, considerăm că autorităţile nu au luat măsuri pentru a garanta reclamantului o apărare şi o reprezentare efectivă şi, astfel, nu şi-au îndeplinit obligaţia de a reacţiona pentru a garata efectivitatea reprezentării acestuia.Concluzionăm că a fost încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 § 1 şi 3 c) din Convenţie.

20) Cauza Velcea şi Mazăre împotriva României

din 1 decembrie 2009 definitivă la 1 martie 2010

147

Page 148: Cauze Cedo

(Cererea nr. 64.301/01)

PROCEDURAv

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 64.301/01) îndreptată împotriva României, prin care 2 cetăţeni ai acestui stat, domnul Ştefan Velcea (reclamantul) şi doamna Florica Mazăre (reclamanta), au sesizat Curtea la datele de 11 aprilie 2000 şi 12 aprilie 2002, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2. Reclamanţii, cărora li s-a acordat asistenţă judiciară din oficiu, sunt reprezentaţi de doamna N. Popescu, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul R.-H. Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. În cererea lor, reclamanţii susţineau în mod special că li s-ar fi încălcat drepturile garantate de art. 2 şi 8 din Convenţie.

4. La data de 24 martie 2006, preşedintele Secţiei a treia a decis să comunice Guvernului cererea. Astfel cum prevede art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a decis să se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

5. Reclamantul s-a născut în anul 1919, iar reclamanta în 1949; amândoi locuiesc în Bucureşti.

A. Drama din 7 ianuarie 1993

6. La data evenimentelor, Tatiana A., fiica reclamantului şi sora reclamantei, introdusese acţiune de divorţ. Dat fiind comportamentul violent al soţului său, Aurel A., ea s-a mutat la domiciliul reclamantului.

7. În seara zilei de 7 ianuarie 1993, în jurul orei 18,00, Aurel A. şi fratele său, George L., agent de poliţie, s-au deplasat la domiciliul reclamantului. Aurel A. avea de gând să o convingă pe soţia lui să renunţe la procesul de divorţ şi să se întoarcă la domiciliul familial. Aceştia au lovit cu putere în uşă şi au strigat „Deschideţi! Poliţia!“. În apartament se aflau reclamantul, soţia sa, Georgeta V, şi fiica lor, Tatiana A.

8. Reclamantul le-a permis lui Aurel A. şi lui George L. să intre în apartament. După o scurtă conversaţie cu soţul său, Tatiana A. le-a cerut să plece şi i-a condus spre ieşirea din apartament.

9. Nemulţumit că nu a putut să o convingă pe soţia lui să se întoarcă în căminul familial, Aurel A. s-a înfuriat şi a scos un cuţit cu care a atacat-o pe soţia sa. Aceasta a ieşit din apartament şi s-a grăbit spre uşa apartamentului aflat la acelaşi etaj cu cel al părinţilor ei.

148

Page 149: Cauze Cedo

10. Reclamantul şi soţia sa au ieşit din apartament pentru a o ajuta pe fiica lor. Aurel A. l-a înjunghiat pe reclamant, care s-a prăbuşit pe pragul apartamentul aflat vizavi de apartamentul său. Reclamantul l-a văzut pe Aurel A. sărind peste corpul soţiei sale lungite pe podea şi fugind pe scări. Conform relatărilor reclamantului, George L. l-a urmat pe Aurel A.

11. Fiica şi soţia reclamantului au decedat pe loc. Reclamantul a fost dus la spital.

12. George L. l-a dus pe fratele său la domiciliul acestuia. Două ore mai târziu, Aurel A. s-a sinucis. Acesta a lăsat două scrisori în care mărturisea că le ucisese pe soţia şi pe soacra sa.

13. Această versiune a faptelor este reluată în deciziile autorităţilor de urmărire penală şi nu este infirmată de Guvern. Aceasta în ciuda versiunii diferite date de George L. în timpul anchetei.

B. Ancheta penală îndreptată împotriva lui Aurel A. (Dosarul penal nr. 48/P/1993)

14. După dramă, George L., în calitatea sa de agent de poliţie, a informat biroul de poliţie nr. 2 din Bucureşti despre cele întâmplate. În aceeaşi seară, o echipă formată dintr-un procuror, 3 poliţişti şi un medic legist s-a deplasat la apartamentul reclamantului. Aceste persoane au fost înlocuite ulterior de procurorul Florin C., care a procedat la o verificare a locului faptelor şi a luat depoziţiile membrilor familiei B., vecini de palier cu reclamantul. Au fost efectuate şi fotografii. Cu această ocazie a fost întocmit un proces-verbal în prezenţa a 2 martori, care însă nu l-au semnat. În acest proces-verbal nu figura nicio menţiune referitoare la eventualele acte îndeplinite de prima echipă de anchetă.

15. În aceeaşi seară, 2 agenţi ai Poliţiei Bucureşti s-au deplasat la domiciliul lui Aurel A. şi au aplicat sigiliu pe apartament în prezenţa unui martor.

16. La data de 8 ianuarie 1993, procurorul Florin C. a procedat la vizitarea apartamentului lui Aurel A. şi al Tatianei A. şi a întocmit un proces-verbal în prezenţa mai multor martori, printre care Constantin T., cumnatul lui Aurel A. În acesta se consemna faptul că în apartament nu se aflau decât o masă şi două scaune. Pe masă erau mai multe ceşti de cafea, pahare şi 3 sticle de vin. Procurorul a ridicat un cuţit găsit pe podea, a cărui lamă avea 12 cm lungime şi 1,5 cm lăţime şi al cărui mâner măsura 11 cm. Cuţitul era pătat cu o substanţă de culoare roşie despre care bănuia că este sânge. Au fost efectuate şi fotografii. Procurorul a dispus şi un examen dactiloscopic al cuţitului.

17. La data de 8 ianuarie 1993, corpurile lui Aurel A., Georgetei V. şi al Tatianei A. au fost autopsiate de medicii Institutului Naţional de Medicină Legală din Bucureşti (INML). În ceea ce o priveşte pe Georgeta V, examenul a relevat în special prezenţa unei leziuni de circa 18–20 cm lungime şi 1,8–2 cm lăţime, cauzată de o lovitură violentă aplicată cu un obiect tăios şi ascuţit. La data de 13 martie 1993, comisia de control a INML a aprobat rapoartele de autopsie care au fost trimise parchetului la 23 februarie, 16 martie şi, respectiv, 4 august 1993.

18. La datele de 11 şi 25 ianuarie 1993, cei 3 membri ai familiei B. au fost audiaţi de procuror. Gheorghe B., tatăl, a declarat că l-a văzut pe Aurel A. înjunghiind-o pe Tatiana A., pe care

149

Page 150: Cauze Cedo

părinţii ei încercau să o apere. El a încercat să îl imobilizeze pe Aurel A. înainte ca fiul său să îl ia de la locul crimei. Aurelia B., mama, a declarat că l-a văzut pe Aurel A. aplicându-le lovituri de cuţit Tatianei A. şi Georgetei V., după care s-a închis în apartament. Ceva mai târziu, când a ieşit din apartament, a văzut corpurile Tatianei A. şi Georgetei V. şi pe reclamant, rănit în abdomen. Ştefan B., fiul, a declarat că a ieşit din apartament atunci când Tatiana A. era deja lungită pe jos şi reclamantul înjunghiat. L-a luat pe tatăl său de acolo şi l-a introdus în apartament. Mai târziu, când a ieşit din nou din apartament, a descoperit corpul Georgetei V. Nu l-a văzut pe Aurel A. fugind, dar a aflat de la tinerii aflaţi la parterul clădirii că Aurel A. coborâse însoţit de o altă persoană. Conform declaraţiilor tinerilor, numai Aurel A. avea cuţit.

19. La datele de 18 ianuarie, 3 şi 12 februarie 1993, Maria T, sora lui Aurel A., Antoniu T., fiul Măriei T., o colegă de serviciu de-a Tatianei A., vecinii reclamantului şi Lucreţia I., o persoană aflată pe palierul etajului de deasupra celui unde a avut loc drama, au fost audiaţi de procuror.

20. La data de 18 ianuarie 1993, poliţia a rupt sigiliul apartamentului ce aparţinea Tatianei A. şi lui Aurel A. Cu această ocazie, Lucian L., fratele lui Aurel A., a luat cele două scrisori lăsate de acesta, în care mărturisea că îşi ucisese soţia şi soacra, însă nu le-a predat poliţiei decât abia la data de 24 iunie 1993. Una dintre scrisori conţinea următoarele:

„În atenţia parchetului

Subsemnatul Aurel N., născut la data de 14 februarie 1952, în Bucureşti, dau următoarea declaraţie:

Am luat şi am vândut toate bunurile aflate în casă şi am plătit datoriile cu banii obţinuţi din această vânzare. Nu este vina nimănui. Ceea ce vedeţi în faţa ochilor (cele două cadavre) este opera mea. Nici asta nu este vina nimănui. Membrii familiei mele nu erau la curent cu decizia mea. Nimeni nu ştia nimic.“

21. La data de 20 ianuarie 1993, reclamantul i-a solicitat procurorului să îl audieze, ţinând cont de starea sa de sănătate precară.

22. La data de 25 ianuarie 1993, reclamantul a fost audiat de procuror. El a menţionat că George L. îl însoţise pe fratele său, Aurel A., şi că intraseră în apartament, după ce au bătut la uşă. După ce a ieşit din apartament, reclamantul l-a văzut pe Aurel A. înjunghiind-o pe fiica sa. În schimb, nu a văzut cine a înjunghiat-o pe soţia sa.

23. La data de 2 februarie 1993, laboratorul Poliţiei Bucureşti a efectuat examenul dactiloscopic al cuţitului şi a relevat faptul că acesta nu prezenta urme papilare.

24. La data de 10 februarie 1993, procurorul a solicitat INML să efectueze un examen serologic al cuţitului.

25. Raportul INML din 16 martie 1993 a constatat prezenţa de sânge uman de grupa A sau AB pe lamă şi de grupa 0 sau A pe mâner.

150

Page 151: Cauze Cedo

26. Prin Rezoluţia din 20 august 1993, Parchetul de pe lângă Tribunalul Municipiului Bucureşti a dispus clasarea cauzei. Pentru a ajunge la această concluzie, acesta a constatat că autorul infracţiunilor, Aurel A., decedase şi că nicio altă persoană nu fusese implicată. Şi-a întemeiat decizia pe mai multe examene medico-legale (rapoartele de autopsie şi examinarea cuţitului), pe cercetarea la faţa locului din 7 ianuarie 1993 şi pe depoziţiile celor 3 membri ai familiei B. şi a Lucreţiei I. Raportul de autopsie referitor la Tatiana A. constata că aceasta prezenta o leziune de 2,2 cm lăţime şi 11 cm lungime, cauzată de un cuţit. Conform raportului de autopsie referitor la Georgeta V., aceasta prezenta o leziune de 1,8–2 cm lăţime şi de 18–20 cm lungime cauzată de un cuţit. Parchetul a constatat că leziunile fuseseră provocate de cuţitul găsit în apartamentul lui Aurel A., cuţit care măsura 2 cm lăţime şi 15 cm lungime. Parchetul a explicat diferenţa de lungime dintre leziunea Georgetei V. şi cea a cuţitului prin deplasarea lui Aurel A. pe o traiectorie laterală. Nici parchetul, nici poliţia nu l-au audiat pe George L.

27. Reclamantul a fost informat despre clasarea cauzei printr-o scrisoare ce i-a fost adresată la data de 23 august 1993.

28. La data de 28 octombrie 1997, reclamanta a solicitat copii ale rapoartelor de autopsie referitoare la mama şi sora sa. La data de 29 octombrie 1997, parchetul i le-a trimis.

29. La data de 17 februarie 1998, la cererea sa, reclamanta a primit o copie integrală a Dosarului penal nr. 48/P/1993.

30. În luna octombrie 1999, reclamanţii au contestat ordonanţa din data de 20 august 1993. La o dată neprecizată, procurorul-şef al Parchetului de pe lângă Tribunalul Municipiului Bucureşti a confirmat ordonanţa menţionată mai sus.

C. Ancheta penală îndreptată împotriva lui George L.

31. La data de 22 ianuarie 1993, reclamantul a depus o plângere penală la Parchetul de pe lângă Tribunalul Municipiului Bucureşti, motivat de faptul că George L. ar fi ocupat în mod abuziv apartamentul ce îi aparţinuse fiicei sale. Acesta şi-a exprimat teama ca bunurile aflate în apartament să nu dispară. De asemenea, el a menţionat că George L. participase la drama din data de 7 ianuarie 1993, în calitate de „coautor al crimei“.

32. La data de 26 ianuarie 1993, ca răspuns la plângerea reclamantului, parchetul i-a sugerat să apeleze la calea civilă a partajului succesoral al bunurilor ce au aparţinut fiicei sale pentru a rezolva orice neînţelegere în legătură cu apartamentul.

33. La data de 25 mai 1993, reclamantul a depus o plângere penală împotriva lui George L. cu acuzaţia de violare de domiciliu, omor, complicitate şi tentativă de omor, la Parchetul Militar Bucureşti. În plus, el mai susţinea că ginerele lui şi fraţii acestuia i-au sechestrat fiica mai multe ore în ziua de dinaintea decesului ei şi că au furat bunurile aflate în apartamentul fiicei sale. De asemenea, el a mai afirmat că după decesul fiicei sale a plătit la Primăria Bucureşti ratele lunare ale apartamentului pe care aceasta îl cumpărase cu credit, dar că ulterior Lucian L., fratele lui

151

Page 152: Cauze Cedo

Aurel A., a falsificat, cu ajutorul unui funcţionar de la primărie, chitanţele emise de aceasta, astfel încât Lucian L. apărea ca şi cum ar fi plătit chiar el aceste rate.

34. La o dată neprecizată, Parchetul Militar Bucureşti a declanşat o anchetă.

35. La 28 şi 30 iunie 1993, parchetul i-a interogat pe mai mulţi vecini ai reclamantului.

36. La 27 august 1993, INML a întocmit un raport medical ce stabilea că leziunile cauzate reclamantului îi puseseră viaţa în pericol.

37. La data de 4 mai 1994, după ce a constatat existenţa mai multor neconcordanţe între declaraţia reclamantului şi cele pe care George L. le-a dat între timp, parchetul a procedat la confruntarea acestora. Reclamantul a susţinut în principal că George L. sosise odată cu fratele său în apartament. Aurel A. ar fi înjunghiat-o pe fiica sa şi apoi ar fi fugit. George L. a declarat că el sosise la domiciliul reclamantului după fratele său pentru a-l ajuta pe acesta să transporte bunurile Tatianei A., care avea de gând să se întoarcă la domiciliul său, şi că nu a intrat în apartamentul reclamantului. L-ar fi văzut pe fratele său înjunghiindu-i pe reclamant, pe fiica şi pe soţia acestuia, însă, fiind cuprins de o emoţie puternică, el nu a reacţionat. L-a urmat pe fratele său când acesta a luat-o la fugă.

38. La data de 17 noiembrie 1994, parchetul a audiat 3 tineri care se aflau la parterul clădirii în momentul evenimentelor. Aceştia au declarat că au văzut două persoane intrând împreună în clădire în jurul orei 18,30 şi ieşind în fugă după aproximativ o jumătate de oră.

39. Prin Ordonanţa din 9 decembrie 1994, Parchetul Militar Bucureşti a dispus neînceperea urmăririi penale în ceea ce priveşte infracţiunile de violare de domiciliu şi de omor. Acesta a reţinut că George L. intrase în apartamentul reclamantului, dar că a ieşit la cererea acestuia din urmă. Aurel A. i-a înjunghiat pe Tatiana A., Georgeta V. şi pe reclamant. Nu a existat nicio înţelegere între George L. şi Aurel A. cu privire la aceste crime, primul sosind la domiciliul reclamantului numai în scopul de a-l ajuta pe fratele său să transporte bunurile. În opinia parchetului, această concluzie era confirmată şi de scrisorile lăsate de Aurel A. înainte de a se sinucide.

40. Printr-o adresă din aceeaşi zi, parchetul l-a informat pe reclamant cu privire la soluţia de neîncepere a urmăririi penale.

41. La data de 30 iulie 1997, în urma mai multor plângeri ale reclamanţilor, dintre care doar cea din 17 martie 1997 a fost depusă la dosar, Parchetul Militar General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a apreciat că ancheta nu era completă, deoarece existau neconcordanţe între depoziţiile martorilor şi a reclamantului, pe de o parte, şi cea a lui George L., pe de altă parte, fiind neclar dacă acesta din urmă sosise la domiciliul reclamantului odată cu fratele său şi în ce loc se afla acesta în timpul comiterii crimelor din 7 ianuarie 1993. Prin urmare, parchetul a infirmat Ordonanţa din 9 decembrie 1994 şi a decis continuarea urmăririi şi o nouă audiere a reclamantului, a lui George L. şi a celorlalţi 3 martori ale căror nume le-a precizat. Această ordonanţă i-a fost comunicată la data de 6 august 1998 numai reclamantei.

152

Page 153: Cauze Cedo

42. La 6 octombrie, 7 şi 28 noiembrie şi 4 decembrie 1997, Parchetul Militar General i-a audiat pe reclamanţi, pe George L., pe Ştefan B., pe Aurelia B. şi pe Lucreţia I. Reclamanta a solicitat o confruntare între George L. şi martori, precum şi o reconstituire a faptelor din 7 ianuarie 1993.

43. La o dată neprecizată, reclamanta a depus un memoriu la Direcţia Generală de Politie Bucureşti pentru a denunţa implicarea lui George L. şi a lui Constantin T., cumnatul lui Aurel A., şi el agent de poliţie, în desfăşurarea anchetei.

44. La data de 20 ianuarie 1998, Direcţia Generală de Poliţie Bucureşti i-a răspuns reclamantei după cum urmează:

„În urma memoriului dumneavoastră (…) referitor la implicarea colonelului Constantin T. şi a sergentului George L. în buna soluţionare a dosarului penal în care victimele au fost părinţii şi sora dumneavoastră, vă informăm că: (…)

– procesul-verbal redactat la data de 8 ianuarie 1993 cu ocazia sinuciderii lui Aurel A., în apartamentul său situat în str. Şerban Vodă, a fost depus la dosarul nr. 48/P/93; colonelul Constantin T. se afla [în apartament] în calitate de martor;

– agentul de poliţie care a aflat că o persoană intrase în reşedinţa părinţilor dumneavoastră cu autorul infracţiunii a furnizat precizări în acest sens procurorului care a condus ancheta;

– sergentul George L. i-a raportat verbal, în seara de 7 ianuarie 1993, ofiţerului de serviciu şi locotenentului său din secţia de poliţie nr. 2 (de care aparţine) drama la care a asistat;

– colonelul Constantin T. a fost avertizat să nu se amestece în urmărirea penală începută împotriva cumnatului său, George L (…)“.

45. La data de 9 februarie 1998, s-a procedat la o reconstituire parţială a faptelor din 7 ianuarie 1993. Reclamantul şi Aurelia B. au indicat poziţiile corpurilor Tatianei A. şi Georgetei V., precum şi pe aceea a reclamantului după ce au fost înjunghiaţi. George L. a refuzat să urce la etajul unde avusese loc drama. Procurorul a întocmit un proces-verbal, precum şi o schiţă; au fost făcute fotografii.

46. La data de 19 februarie 1998, George L. a confirmat exactitatea poziţiilor corpurilor din schiţa din 9 februarie 1998, cu excepţia celei a corpului Georgetei V., care, după părerea sa, căzuse în spaţiul aflat între apartamentul reclamantului şi cel situat vizavi, nu în faţa scărilor, aşa cum arăta schiţa.

47. La data de 3 martie 1998, parchetul l-a confruntat pe George L. cu Adrian A., unul dintre tinerii aflaţi la parterul clădirii la momentul dramei. Acest tânăr a declarat că a văzut două persoane intrând împreună în clădire în jurul orei 18,30, care au ieşit după aproximativ o jumătate de oră. Nu l-a putut identifica cu certitudine pe George L. ca fiind una dintre acele două persoane, însă nu a exclus această posibilitate. George L. a dezminţit faptul că ar fi ajuns la apartamentul reclamantului odată cu fratele său, Aurel A.

153

Page 154: Cauze Cedo

48. La data de 18 mai 1998, pentru a da curs unei cereri a parchetului din 25 februarie 1998, laboratorul de expertiză criminalistică al Ministerului Justiţiei a efectuat o expertiză grafoscopică, a cărei concluzie a fost că cele două scrisori găsite în apartamentul lui Aurel A. fuseseră scrise de acesta.

49. La data de 24 iunie 1998, Parchetul Militar General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a pronunţat neînceperea urmăririi penale. Decizia i-a fost comunicată reclamantului la data de 29 iunie 1998.

50. Reclamanţii au formulat mai multe plângeri împotriva soluţiei de neîncepere a urmăririi penale.

51. Prin Ordonanţa din data de 23 decembrie 1999, Parchetul Militar General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a hotărât redeschiderea anchetei. Acesta a constatat în primul rând că exista o incompatibilitate între lungimea cuţitului folosit la săvârşirea crimelor – 12 cm – şi dimensiunile leziunii Georgetei V., care atingea 18–20 cm. În continuare, acesta a menţionat că nu s-a verificat dacă George L. îl ajutase pe fratele său să comită crimele.

52. La o dată neprecizată, reclamantul şi un alt martor au fost audiaţi de procuror.

53. La 7 iulie şi 19, 25 şi 31 august 1999, procurorul însărcinat cu ancheta a audiat mai mulţi vecini de-ai lui Aurel A.

54. La data de 15 mai 2000, procurorul l-a audiat pe Constantin T., cumnatul lui Aurel A., care se dusese la apartamentul acestuia şi l-a transportat la spital în ziua dramei.

55. La data de 25 ianuarie 2001 a fost audiată şi reclamanta de către procuror. Aceasta a menţionat că, la data de 12 ianuarie 1993, când s-a prezentat la parchet pentru a intra în posesia bijuteriilor surorii sale, rămase în custodia poliţiei, l-a informat pe procurorul însărcinat cu ancheta despre participarea lui George L. la drama din 7 ianuarie 1993.

56. Între 23 ianuarie şi 6 februarie 2001, alţi 15 martori, vecini ai reclamantului, colegi de serviciu ai Tatianei A. şi angajaţi ai serviciului Primăriei Bucureşti, răspunzători cu încasarea ratelor lunare aferente centratului de credit, au fost ascultaţi de procuror.

57. La data de 7 februarie 2001, procurorul a dispus o expertiză medico-legală care trebuia să clarifice, în special, dacă leziunea ce a condus la decesul Georgetei V. ar fi putut fi produsă de un cuţit de 12 cm sau de un cuţit de mai puţin de 18–20 cm.

58. La data de 2 martie 2001, INML a trimis la parchet noul raport de expertiză medico-legală, iar o parte din concluziile sale erau următoarele:

„Este posibil ca leziunea constatată la victima Georgeta V. să se datoreze manipulării unui cuţit cu o lamă de 12 cm lungime. Utilizarea unui cuţit cu o lamă mai lungă, între 18–20 cm, ar fi produs leziuni cu un canal mai lung, corespunzător lungimii active a lamei şi, pe cale de

154

Page 155: Cauze Cedo

consecinţă, o leziune de tip plagă transfixiantă a arterei aorte toracice, deci cu un canal mai lung.“

59. La data de 24 mai 2001, reclamantul a obţinut o copie a acestui raport, cu plata unei taxe.

60. La data de 18 septembrie 2001, dat fiind faptul că noul raport de expertiză ajunsese la concluzii diferite de cele ale primei expertize, doctoriţa C.G.B., care participase la realizarea expertizei din 8 ianuarie 1993, a fost audiată de procuror. Aceasta s-a limitat la a declara că raportul de autopsie fusese întocmit pe baza constatărilor obiective şi a măsurătorilor precise.

61. Într-un raport din 21 noiembrie 2001, procurorul militară constatat că concluziile expertizei medico-legale din 8 ianuarie 1993 le contraziceau pe cele ale expertizei din 2 martie 2001 în ceea ce priveşte lungimea leziunii Georgetei V. şi că lama cuţitului identificat ca fiind corpul delict în speţă prezenta numai urme de sânge din grupa A sau AB, în timp ce victimele (reclamantul, soţia sa şi fiica sa) aveau cu toţii grupa 0. În consecinţă, acesta i-a solicitat comisiei superioare de control din cadrul INML opinia sa asupra ultimului raport de expertiză medico-legală.

62. La data de 16 decembrie 2001, comisia superioară menţionată mai sus şi-a exprimat opinia astfel:

„1. Lungimea canalului plăgii cauzate victimei V.G. nu era de 18–20 cm; traiectoria sa, ţinând cont de formaţiunile anatomice lezate menţionate în raportul de autopsie (pornind din spaţiul IV intercostal drept parasternal până la peretele posterior al aortei de la baza inimii) nu poate depăşi 12 cm. Prin urmare, această leziune ar fi putut fi produsă de un cuţit cu o lungime de minimum 12 cm, posibil chiar cuţitul corp delict.

2. Din buletinul de analiză serologică nr. 242/1993 reiese că prezenţa [sângelui] de grupa 0 nu poate fi exclusă.

3. Explicaţia prezenţei [sângelui] de grupa AB pe lamă şi pe vârful cuţitului şi [de sânge] de grupa 0 pe mâner este că cuţitul a folosit în final la sinuciderea agresorului [al cărui sânge] era de grupa AB.“

63. La data de 10 ianuarie 2002, Institutul de Medicină Legală a informat parchetul că avizul era realizat, dar că nu avea să îi fie trimis decât după plata unei taxe. Avizul nu i-a fost transmis parchetului decât pe 23 decembrie 2002.

64. La data de 22 aprilie 2002, reclamanţii s-au constituit părţi civile în cauză.

65. La data de 7 aprilie 2003, în urma modificărilor legislative privind statutul poliţiştilor, cauza a fost declinată în favoarea parchetului civil. Procurorul militar a constatat totuşi că ancheta, în prima sa etapă, demonstrase o grabă nejustificată de a adopta o soluţie, mai multe elemente nefiind încă elucidate la momentul respectiv, astfel încât, în opinia sa, reclamanţii puteau pune la îndoială rezultatele anchetei. Totuşi, acesta a constatat că infirmarea rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale se baza pe un raţionament juridic greşit.

155

Page 156: Cauze Cedo

66. La data de 2 martie 2004, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a dispus neînceperea urmăririi penale. Acesta a arătat că, din mesajele lăsate de Aurel A., rezulta că niciun membru al familiei sale nu era la curent cu intenţia sa infracţională şi nu participase la evenimente. În ceea ce priveşte dimensiunea leziunii Georgetei V., opinia comisiei superioare de control a INML referitoare la raportul realizat de acest institut la data de 16 decembrie 2001 a infirmat concluziile raportului medico-legal din 1993 şi a ajuns la concluzia că, de fapt, leziunea Georgetei V. nu ar fi putut să depăşească 12 cm. Astfel, leziunea fusese provocată de un cuţit cu o lamă de 12 cm, precum cuţitul găsit în apartamentul lui Aurel A. În fine, din dosar rezulta că George L. nu participase la pregătirea sau la comiterea crimelor. Faptul că l-a condus pe Aurel A. la domiciliul său după dramă nu poate fi considerat decât un act de tăinuire a autorului crimei, act ce nu era pedepsit în dreptul român din cauza legăturilor de rudenie dintre cei 2 bărbaţi.

D. Procedura de partaj succesoral

67. La data de 1 iunie 1993, reclamantul a introdus o acţiune în faţa Judecătoriei din Bucureşti pentru partajarea bunurilor ce îi aparţinuseră fiicei sale. Acesta a cerut ca membrii familiei lui Aurel A. să fie excluşi de la succesiunea fiicei sale. În opinia sa, aceştia erau nedemni să o moştenească, având în vedere că ginerele său cauzase cu intenţie moartea acesteia.

68. La data de 15 martie 1994, reclamanta a solicitat permisiunea să intervină în procedură ca soră a Tatianei A. Ea a declarat că plătise la data de 1 iulie 1993 restul ratelor lunare aferente contractului de credit prin care sora sa şi soţul acesteia cumpăraseră un apartament. Instanţa a admis cererea de intervenţie.

69. În aceeaşi zi, reclamantul şi-a precizat acţiunea, arătând că înţelege să o îndrepte împotriva lui Lucian L., singurul care acceptase succesiunea lui Aurel A.

70. La data de 31 mai 1994, Lucian L. a depus o cerere reconvenţională prin care arăta că plătise ratele lunare restante ale apartamentului în litigiu în două tranşe, pe 23 martie şi pe 1 iunie 1993.

71. Prin Sentinţa din data de 3 februarie 1998, judecătoria a dispus partajul bunurilor ce îi aparţinuseră Tatianei A. şi lui Aurel A. Aceasta a apreciat că reclamantul avea dreptul la 3/16 din masa succesorală de pe urma Tatianei A., reclamanta la 9/16, iar Aurel A., ca soţ supravieţuitor, la un sfert. Lucian L. avea dreptul la întreaga masă succesorală ce îi revenea lui Aurel A. şi la un sfert din masa succesorală a Tatianei A., pe care Aurel A. ar fi trebuit să o moştenească. Prin urmare, instanţa i-a atribuit apartamentul lui Lucian L., bijuteriile reclamantei, iar restul bunurilor mobile reclamantului.

72. Reclamanţii au introdus apel împotriva acestei sentinţe, solicitând să li se atribuie apartamentul. În esenţă, aceştia susţineau că Lucian L. nu putea lua locul fratelui său în ordinea succesorală, având în vedere incidenţa normelor ce reglementează nedemnitatea succesorală în privinţa defunctului. În plus, reclamanta a arătat că ea plătise ratele lunare ale împrumutului, după decesul surorii sale, ceea ce îi dădea dreptul la apartament.

156

Page 157: Cauze Cedo

73. Prin Decizia din data de 6 noiembrie 1998, Tribunalul Municipiului Bucureşti a confirmat sentinţa judecătoriei. Bazându-se pe existenţa unei jurisprudenţe constante şi pe doctrină, acesta a apreciat că art. 655 din Codul civil ce reglementa cauzele de nedemnitate succesorală cerea o hotărâre definitivă de condamnare a succesorului pentru omor pentru a putea fi înlăturat ca moştenitor al persoanei decedate. Or, în speţă, Aurel A. nu fusese condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, deoarece se sinucisese la puţin timp după ce şi-a ucis soţia. Astfel, Lucian L., fratele lui Aurel A., putea deveni moştenitorul fiicei reclamantului.

74. În ceea ce priveşte plata ratelor lunare, pe baza elementelor de probă depuse la dosar, instanţa a constatat că ele fuseseră plătite în primă fază de Lucian L. şi că, prin urmare, apartamentul îi fusese atribuit pe bună dreptate. Instanţa i-a indicat reclamantei calea unei acţiuni în restituire împotriva primăriei.

75. Reclamanţii au formulat recurs. Reclamantul a cerut din nou ca Lucian L. să fie înlăturat de la succesiunea fiicei sale. Reclamanta a solicitat ca apartamentul să îi fie atribuit, având în vedere că ea plătise prima restul ratelor lunare.

76. Prin decizia rămasă definitivă din data de 14 octombrie 1999, Curtea de Apel Bucureşti a confirmat deciziile anterioare.

II. Dreptul intern pertinent

77. Articolul 655 din Codul civil prevede următoarele:

„Sunt nedemni de a succede şi prin urmare excluşi de la succesiune:

1. condamnatul pentru că a omorât sau a încercat să omoare pe defunct;

2. acela care a făcut în contra defunctului o acuzaţie capitală, declarată de judecată calomnioasă;

3. moştenitorul major care, având cunoştinţă de omorul defunctului, nu a denunţat aceasta justiţiei.“

Prevederile relevante din noul Cod civil român din 17 iulie 2009, care nu a intrat încă în vigoare, sunt următoarele:

ARTICOLUL 958

Nedemnitatea de drept

„(1) Este de drept nedemnă de a moşteni:

a) persoana condamnată penal pentru săvârşirea unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe cel care lasă moştenirea;

157

Page 158: Cauze Cedo

(…)

(2) În cazul în care condamnarea pentru faptele menţionate la alin. (1) este împiedicată prin decesul autorului faptei (…), nedemnitatea operează dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă.

(3) Nedemnitatea de drept poate fi constatată oricând, la cererea oricărei persoane interesate sau din oficiu de către instanţa de judecată ori de către notarul public, pe baza hotărârii judecătoreşti din care rezultă nedemnitatea.“

ÎN DREPT

I. Asupra pretinsei încălcări a art. 2 din Convenţie

78. Reclamanţii susţin că autorităţile naţionale nu au efectuat o anchetă rapidă şi eficientă pentru a identifica şi a pedepsi toate persoanele răspunzătoare pentru drama din 7 ianuarie 1993. Ei invocă art. 2 din Convenţie, care prevede următoarele:

ARTICOLUL 2

„Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege.

2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă:

a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;

b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute;

c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.“

A. Asupra admisibilităţii

79. Curtea constată că reclamanţii se plâng, în speţă, de ineficienţa anchetei realizate care, potrivit opiniei lor, nu a asigurat protecţia „prin lege“ prevăzută de prima frază a art. 2. De asemenea, Curtea observă că părţile admit amândouă că este competentă ratione temporis să analizeze capătul de cerere al reclamanţilor întemeiat pe art. 2 din Convenţie. Cu toate acestea, ea este obligată să analizeze din oficiu competenţa sa în acest sens.

80. Din jurisprudenţa Curţii, în special din Hotărârea Blečić împotriva Croaţiei ([MC], nr. 59.532/00, CEDO 2006-III), rezultă că competenţa trebuie să se determine în raport cu faptele ce constituie ingerinţa pretinsă. Astfel, Curtea a stabilit că este esenţial să realizeze în fiecare cauză

158

Page 159: Cauze Cedo

dată fixarea exactă în timp a încălcării pretinse. Ea trebuie să ţină cont în acest sens atât de faptele de care se plânge reclamantul, cât şi de sfera de aplicare a dreptului garantat de Convenţie, a cărui încălcare este pretinsă, ceea ce poate presupune o anumită dificultate atunci când cererile se bazează pe fapte ce reprezintă o prelungire a unei situaţii sau o înlănţuire de evenimente dintre care unele se situează înaintea datei ratificării sau, dacă este cazul, înaintea datei de recunoaştere de către statul pârât a dreptului la plângere individuală, când aceasta nu era încă facultativă (vezi Blečić, menţionată mai sus, §§ 77 şi 82, Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei [MC], nr. 48.787/99, §§ 402, 403, 459, 462, 463, CEDO 2004-VII, Yağci şi Sargin împotriva Turciei, Hotărârea din 8 iunie 1995, seria A nr. 319-A, p. 16, § 40, şi Broniowski împotriva Poloniei [MC], nr. 31.443/96, § 122, CEDO 2004-V).

81. Curtea reaminteşte că obligaţia procedurală pe care o cuprinde art. 2 de a efectua o anchetă eficientă a devenit o obligaţie distinctă şi independentă. Deşi provine din acte privind aspectele materiale ale art. 2, ea poate da naştere constatării unei „ingerinţe“ distincte şi independente, în sensul Hotărârii Blečić (menţionată mai sus, § 88). În această măsură, ea poate fi considerată ca o obligaţie distinctă ce rezultă din art. 2 şi care poate să i se impună statului, chiar dacă decesul a avut loc înainte de data critică.

82. Cu toate acestea, ţinând cont de principiul securităţii juridice, competenţa în timp a Curţii de a verifica respectarea obligaţiei procedurale ce reiese din art. 2 referitoare la un deces anterior datei critice, adică data recunoaşterii de către statul pârât a dreptului la plângere individuală, nu este nelimitată (Šilih împotriva Sloveniei [MC], nr. 71.463/01, § 161, 9 aprilie 2009).

83. În primul rând, este clar că, în cazul unui deces intervenit înainte de data critică, numai actele şi/sau omisiunile de natură procedurală ulterioare acestei date pot intra sub competenţa temporală a Curţii.

84. În al doilea rând, pentru ca obligaţiile procedurale impuse de art. 2 să devină aplicabile, trebuie să existe o adevărată legătură între deces şi intrarea în vigoare a Convenţiei pentru statul pârât.

Astfel, trebuie stabilit faptul că o parte importantă a măsurilor procedurale impuse de această prevedere – nu numai o anchetă eficientă cu privire la decesul persoanei în cauză, ci şi declanşarea unei proceduri adecvate ce vizează stabilirea cauzei decesului şi obligarea celor vinovaţi să răspundă pentru actele lor (Vo împotriva Franţei [MC], nr. 53.924/00, § 89, CEDO 2004-VIII) – au fost sau ar fi trebuit să fie puse în aplicare după data critică.

Totuşi, Curtea nu exclude posibilitatea ca, în anumite circumstanţe, această legătură să poată să se sprijine şi pe necesitatea de a verifica dacă garanţiile oferite de Convenţie şi valorile care o susţin sunt protejate în mod real şi efectiv.

85. Curtea reaminteşte încă de la început că, în ceea ce priveşte cererile introduse împotriva României, competenţa sa ratione temporis începe la 20 iunie 1994, dată la care a avut loc recunoaşterea de către acest stat a dreptului la plângere individuală (Vasilescu împotriva României, Hotărârea din 22 mai 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-III, p. 1075, § 49).

159

Page 160: Cauze Cedo

86. Curtea observă că, astfel cum a fost formulat de reclamanţi, prezentul capăt de cerere acoperă perioada care a început în momentul în care autorităţile au fost anunţate despre actele comise la data de 7 ianuarie 1993 şi se încheie prin finalizarea procedurii prin care acestea au avut posibilitatea să repare încălcările pretinse împotriva statului (vezi şi Selmouni împotriva Franţei [MC], nr. 25.803/94, § 74, CEDO 1999-V), respectiv la data de 2 martie 2004, deci cu mult după data la care a intrat în vigoare recunoaşterea de către România a dreptului la plângere individuală.

87. Curtea observă că capătul de cerere procedural al reclamanţilor se referă, în principal, la procedura judiciară pornită împotriva poliţistului George L. care a fost efectuată, în cea mai mare parte a ei, după intrarea în vigoare a Convenţiei şi al cărei obiect era tocmai să stabilească circumstanţele dramei din 7 ianuarie 1993 şi orice eventuală răspundere.

88. În lumina considerentelor de mai sus, Curtea statuează că este competentă ratione temporis să analizeze pretinsa încălcare a art. 2 sub aspectul său procedural. Curtea se va limita la a cerceta dacă faptele petrecute după intrarea în vigoare a Convenţiei pentru România dezvăluie o încălcare a acestei prevederi (Šilih, menţionată mai sus, § 167).

B. Asupra fondului

1. Argumentele părţilor

a) Guvernul

89. Guvernul consideră că ancheta condusă de autorităţile naţionale după tragedia din 7 ianuarie 1993 a respectat condiţiile de eficienţă şi obiectivitate impuse şi că, prin urmare, autorităţile române şi-au îndeplinit obligaţia procedurală ce le revenea în temeiul art. 2 din Convenţie.

90. În prima procedură penală care l-a vizat pe Aurel A. şi care s-a finalizat cu clasarea cauzei la data de 20 august 1993, au fost efectuate mai multe acte: cercetare la faţa locului, în prezenţa martorilor, în apartamentul reclamantului şi în cel al lui Aurel A., fotografii judiciare, expertize medico-legale, expertiză dactiloscopică, audierea a 11 martori.

91. În urma plângerii reclamantului referitor la participarea lui George L. la dramă, a fost deschisă o anchetă şi s-au realizat mai multe acte: audierea a numeroşi martori, confruntarea reclamantului cu George L. şi a acestuia din urmă cu un vecin al reclamantului, reconstituirea faptelor, expertiză grafoscopică şi o nouă expertiză medico-legală.

92. În plus, apropiaţii victimelor au fost implicaţi în procedură. Astfel, parchetele le-au comunicat reclamanţilor deciziile luate, iar reclamantei i s-au comunicat fotocopiile solicitate ale documentelor din dosar. În plus, confruntarea dintre George L. şi vecinul reclamantului şi reconstituirea faptelor au fost dispuse la cererea reclamantei.

93. În speţă, nu poate fi vorba de o lipsă de obiectivitate. În primul rând, George L. nu s-a folosit de calitatea sa de poliţist în timpul dramei din 7 ianuarie 1993. În al doilea rând, principiul lipsei

160

Page 161: Cauze Cedo

oricărei legături ierarhice sau instituţionale între persoanele însărcinate cu ancheta şi cele implicate în evenimente a fost respectat pe deplin. Singurul fapt că procurorii erau cadre militare ca şi învinuitul nu poate constitui o probă de lipsă de independenţă. Spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat în Cauza Bursuc împotriva României (nr. 42.066/98, Hotărârea din 12 octombrie 2004), niciun poliţist nu a participat la anchetă.

94. În final, ordonanţele de neîncepere a urmăririi penale s-au întemeiat pe mijloacele de probă administrate în timpul anchetei. În orice caz, ultima ordonanţă din data de 2 martie 2004 corespunde tuturor criteriilor ce au condus la anularea ordonanţei anterioare de neîncepere a urmăririi penale.

b) Reclamanţii

95. Reclamanţii semnalează mai multe disfuncţionalităţi în cadrul celor două anchete penale desfăşurate.

96. În ceea ce priveşte ancheta îndreptată împotriva lui Aurel A., procesul-verbal întocmit chiar în seara în care a avut loc drama nu conţine nicio menţiune cu privire la actele îndeplinite de prima echipă de anchetă şi, pe de altă parte, Guvernul pârât nu a oferit nicio explicaţie pentru schimbarea procurorilor însărcinaţi cu ancheta. În plus, procesul-verbal nu a fost semnat de martorii menţionaţi în text. Mai mult, percheziţia la domiciliul lui Aurel A. nu a avut loc decât a doua zi după dramă, ceea ce a dus la distrugerea şi pierderea unor mijloace de probă foarte importante pentru anchetă.

97. Autorităţile nu au deschis din oficiu o anchetă împotriva poliţistului George L., deşi reclamanţii le informaseră despre implicarea acestuia în incident. De asemenea, au existat mai multe lacune în efectuarea anchetei: procurorul nu a dispus efectuarea testului de alcoolemie a lui George L., iar scrisorile lăsate de Aurel A. în apartamentul său nu au fost ridicate.

98. Ancheta nu fost realizată nici cu celeritatea necesară: reconstituirea faptelor nu a avut loc decât abia la 9 februarie 1998, adică după mai mult de 5 ani de la momentul dramei, raportul de expertiză din 16 decembrie 2001, care trebuia să explice diferenţa dintre dimensiunea leziunii Georgetei V. şi lungimea cuţitului descoperit în apartamentul lui Aurel A. nu a fost depus la dosar decât la data de 23 decembrie 2002, adică după mai mult de un an de la întocmirea sa, iar expertiza grafoscopică a scrisorilor lăsate de Aurel A. nu a fost dispusă decât la data de 25 februarie 1998, adică după circa 5 ani de la data la care au fost prezentate parchetului, la data de 24 iunie 1993.

99. Reclamanţii nu au avut acces în mod adecvat la derularea procedurii. Astfel, ei nu au obţinut copia opiniei comisiei superioare de control din cadrul INML din 16 decembrie 2001 decât după plata unei taxe. În plus, rezoluţiile de neîncepere a urmăririi penale din 9 decembrie 1994 şi 2 martie 2004 nu le-au fost comunicate; ei au aflat de ultima rezoluţie menţionată mai sus numai în momentul comunicării observaţiilor Guvernului formulate în cadrul cererii de faţă.

161

Page 162: Cauze Cedo

100. Invocând Cauza Bursuc împotriva României (citată anterior), reclamanţii denunţă lipsa de imparţialitate obiectivă a procurorilor militari care au efectuat timp de 10 ani ancheta împotriva lui George L., faţă de poliţişti, deoarece ei sunt, ca şi aceştia din urmă, cadre militare active subordonate ierarhic. Parchetul care a preluat cauza ulterior a dat rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale din 2 martie 2004 pe baza probelor strânse numai de parchetul militar.

101. În final, imparţialitatea experţilor care au întocmit avizul medico-legal din 16 decembrie 2001 este discutabilă, avându-se în vedere legătura instituţională de subordonare ce exista între experţii medici legişti şi executiv. De altfel, INML este o instituţie coordonată de un organ compus din reprezentanţii Ministerului Justiţiei, ai Ministerului de Interne, ai Ministerului Sănătăţii şi ai parchetului – consiliul superior de medicină legală – şi controlată de Ministerul Sănătăţii. În plus, directorii INML şi ai institutelor regionale de medicină legală sunt numiţi de ministrul sănătăţii. Mai mult, finanţarea INML este asigurată în principal prin subvenţii înscrise în bugetul aceluiaşi minister.

2. Aprecierea Curţii

a) Principiile care se desprind din jurisprudenţa Curţii

102. Curtea reaminteşte că obligaţia de a proteja dreptul la viaţă pe care o impune art. 2, coroborată cu obligaţia generală care îi revine statului în baza art. 1 din Convenţie de a „recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa drepturile şi libertăţile definite în (…) Convenţie“, presupune şi impune desfăşurarea unei forme de anchetă oficială efectivă atunci când recurgerea la forţă a determinat moartea unui om (vezi, mutatis mutandis, McCann şi alţii împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 27 septembrie 1995, seria A nr. 324, p. 49, § 161, şi Kaya împotriva Turciei, Hotărârea din 19 februarie 1998, Culegere 1998-I, p. 329, § 105). O astfel de anchetă trebuie să aibă loc în fiecare situaţie în care a avut loc moartea unei persoane în urma recurgerii la forţă, indiferent dacă autorii bănuiţi sunt agenţi ai statului sau nişte terţi (Tahsin Acar împotriva Turciei [MC], nr. 26.307/95, § 220, CEDO 2004-III). Investigaţiile trebuie să fie în primul rând amănunţite, imparţiale şi derulate cu atenţie (McCann şi alţii împotriva Regatului Unit, citată anterior, p. 49, §§ 161–163, şi Çakici împotriva Turciei [MC], nr. 23.657/94, § 86, CEDO 1999-IV).

103. Cu toate acestea, indiferent care ar fi modalităţile de anchetă, autorităţile trebuie să acţioneze din oficiu, de îndată ce cauza le este adusă la cunoştinţă. Ele nu le pot lăsa apropiaţilor defunctului iniţiativa de a depune o plângere formală sau de a-şi asuma responsabilitatea unei proceduri de anchetă (vezi, de exemplu, mutatis mutandis, Ilhan împotriva Turciei [MC], nr. 22.277/93, § 63, CEDO 2000-VII, şi Finucane împotriva Regatului Unit, nr. 29.178/95, § 67, CEDO 2003-VIII).

104. Ancheta desfăşurată trebuie să fie şi eficientă. Aceasta înseamnă că ea trebuie să fie adecvată, adică să permită identificarea şi, eventual, pedepsirea persoanelor vinovate (Ramsahai şi alţii împotriva Olandei [MC], nr. 52.391/99, § 324, CEDO 2007-…). Aici nu este vorba de o obligaţie de rezultat, ci de o obligaţie de mijloace. Autorităţile trebuie să ia măsurile care le sunt accesibile în limite rezonabile pentru a strânge probele referitoare la incident (Tanrikulu [MC],

162

Page 163: Cauze Cedo

nr. 23.763/94, §§ 101–110, CEDO 1999-IV, § 109, şi Salman împotriva Turciei [MC], nr. 21.986/93, § 106, CEDO 2000-VII).

105. Tipul şi gradul examenului care corespunde criteriului minim de eficienţă a anchetei depind de circumstanţele speţei. Ele se apreciază pe baza tuturor faptelor relevante şi ţinându-se cont de realităţile practice ale muncii de anchetă. Nu este posibil să se reducă varietatea situaţiilor care s-ar putea produce la o simplă listă de acte de anchetă sau la alte criterii simplificate (Tanrikulu, menţionată mai sus, Kaya, menţionată mai sus, pp. 325–326, §§ 89–91, Güleç împotriva Turciei, Hotărârea din 27 iulie 1998,Culegere 1998-IV, pp. 1732–1733, §§ 79–81, Velikova împotriva Bulgariei, nr. 41.488/98, § 80, CEDO 2000-VI, şi Buldan împotriva Turciei, nr. 28.298/95, § 83, 20 aprilie 2004).

106. O cerinţă de celeritate şi de diligenţă rezonabilă este implicită în acest context. Trebuie admis faptul că pot exista obstacole sau dificultăţi care împiedică ancheta să progreseze într-o situaţie anume. Totuşi, un răspuns rapid al autorităţilor atunci când este cazul să se ancheteze recurgerea la forţă cauzatoare de moarte poate fi considerat, în general, ca esenţial pentru a păstra încrederea publicului în respectarea principiului de legalitate şi pentru a evita orice urmă de complicitate sau de toleranţă în legătură cu acte ilegale (McKerr împotriva Regatului Unit, nr. 28.883/95, § 114, CEDO 2001-III).

107. Din aceleaşi motive, publicul trebuie să aibă un drept de consultare suficient asupra anchetei sau asupra concluziilor ei, astfel încât să poată fi contestată răspunderea atât teoretic, cât şi practic. Gradul necesar de control al publicului poate varia de la o situaţie la alta. Cu toate acestea, în toate cazurile, apropiaţii victimei trebuie să fie implicaţi în procedură în măsura în care este necesar pentru protejarea intereselor lor legitime (Güleç, menţionată mai sus, § 82, şi McKerr, menţionată mai sus, § 148).

b) Aplicarea acestor principii generale în speţă

108. Curtea observă că în cauza de faţă a avut loc totuşi o anchetă la iniţiativa autorităţilor: Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a efectuat o anchetă imediat după dramă şi au fost luate mai multe măsuri pentru a conserva mijloacele de probă la locul crimei. Cu toate acestea, deşi au fost informate despre implicarea lui George L. în faptele respective, autorităţile nu au efectuat, în primă fază, investigaţii cu privire la acesta. Abia după mai multe luni, în urma unei plângeri penale formale a reclamantului din data de 25 mai 1993, autorităţile au procedat la investigaţii.

109. În ceea ce priveşte caracterul adecvat al anchetei, Curtea constată anumite insuficienţe şi lacune. Astfel, procesul-verbal întocmit chiar în seara dramei nu conţine nicio menţiune referitoare la actele îndeplinite de prima echipă de anchetă şi nu a fost dată nicio explicaţie referitoare la înlocuirea acestei echipe; percheziţia la domiciliul lui Aurel A. nu a avut loc decât în ziua următoare dramei; scrisorile lăsate de Aurel A. în apartamentul său nu au fost ridicate de procuror, ci au fost luate de fratele lui Aurel A., care le-a transmis parchetului câteva luni mai târziu. La toate acestea mai trebuie adăugat faptul că George L. nu a fost audiat în cadrul primei anchete, parchetul mulţumindu-se să claseze cauza motivat de decesul lui Aurel A. Deşi toate

163

Page 164: Cauze Cedo

faptele menţionate mai sus au avut loc înaintea datei de intrare în vigoare a Convenţiei pentru România, respectiv la data de 20 iunie 1994, Curtea apreciază că, în speţă, este vorba de elemente care au avut cu siguranţă o influenţă asupra modului de soluţionare a procedurii penale şi de care va trebui, prin urmare, să ţină cont.

110. Curtea reaminteşte că, pentru ca o anchetă desfăşurată pentru fapte de omucidere sau de rele tratamente comise de agenţi ai statului să poată fi considerată eficientă, persoanele răspunzătoare de anchetă şi cele care efectuează investigaţiile trebuie să fie independente de cele implicate în evenimente (vezi, de exemplu, hotărârile Güleç, menţionată mai sus, §§ 81–82, şi Öğur împotriva Turciei [MC] nr. 21.954/93, CEDO 1999-III, §§ 91–92). Aceasta presupune nu numai lipsa oricărei legături ierarhice sau instituţionale, ci şi o independenţă practică (vezi, de exemplu, Hotărârea Ergi împotriva Turciei din 28 iulie 1998, Culegere 1998-IV, §§ 83–84, şi Kelly şi alţii împotriva Regatului Unit, nr. 30.054/96, § 114, 4 mai 2001).

111. Curtea este dispusă să admită că George L. nu a acţionat în timpul dramei din 7 ianuarie 1993 în calitatea sa de agent de poliţie. Cu toate acestea, Curtea apreciază că independenţa procurorilor militari care au condus ancheta este îndoielnică, având în vedere reglementarea naţională în vigoare la data evenimentelor. Într-adevăr, în cauze anterioare, Curtea a statuat deja că a avut loc încălcarea laturii procedurale a art. 3 din cauza lipsei de independenţă a procurorilor militari chemaţi să conducă ancheta în urma unei plângeri penale privind acuzaţia de rele tratamente, îndreptată împotriva unor agenţi de poliţie (Barbu Anghelescu împotriva României, nr. 46.430/99, § 67, 5 octombrie 2004, precum şi Bursuc împotriva României, menţionată mai sus, § 107). Curtea a constatat că aceştia erau, la momentul respectiv, cadre militare active, întocmai ca şi procurorii militari, având aşadar grade militare, bucurându-se de toate privilegiile în materie, fiind răspunzători de încălcarea regulilor de disciplină militară şi făcând parte din structura militară, bazată pe principiul subordonării ierarhice (Barbu Anghelescu, menţionată mai sus, §§ 40–43). Curtea îşi reiterează constatarea anterioară şi nu vede niciun motiv de a se îndepărta de la ea în cauza de faţă (vezi şi Melinte împotriva României, nr. 43.247/02, § 27, 9 noiembrie 2006).

112. Pe de altă parte, Curtea observă că, deşi cauza i-a fost transmisă la data de 7 aprilie 2003 Parchetului de pe lângă Tribunalul Municipiului Bucureşti, acesta din urmă nu a îndeplinit niciun act de anchetă şi s-a limitat să dispună neînceperea urmăririi penale 11 luni mai târziu, la data de 2 martie 2004. Intervenţia acestui parchet nu este suficientă, în opinia Curţii, pentru a compensa lipsa de independenţă a procurorilor militari care au strâns majoritatea mijloacelor de probă pentru anchetă.

113. În ceea ce priveşte participarea reclamanţilor la procedură, Curtea reaminteşte că divulgarea sau publicarea unor rapoarte ale poliţiei şi a unor elemente referitoare la anchete poate ridica probleme sensibile şi poate prezenta riscul producerii unor consecinţe prejudiciabile pentru particulari sau pentru alte anchete. Aşadar, nu se poate considera ca o cerinţă ce reiese automat din art. 2 din Convenţie ca apropiaţii unei victime să poată avea acces la anchetă pe tot parcursul desfăşurării sale. Accesul necesar al publicului sau al apropiaţilor victimei poate fi acordat în alte stadii ale procedurilor disponibile (vezi, printre altele, McKerr, menţionată mai sus, § 129). În plus, Curtea apreciază că art. 2 nu le impune autorităţilor de anchetă obligaţia de a da curs

164

Page 165: Cauze Cedo

oricărei cereri de măsuri de investigare ce ar putea fi formulată de un apropiat al victimei în timpul anchetei (Ramsahai, menţionată mai sus, §348).

114. În speţă, Curtea observă că parchetul a admis cererea reclamantei de a primi o copie a probelor aflate în dosarul primei anchete; astfel, partea interesată a primit o copie a rapoartelor de autopsie la data de 28 octombrie 1997 (paragraful 26 de mai sus) şi o copie integrală a dosarului la data de 17 februarie 1998 (paragraful 27 de mai sus). În plus, în cadrul celei de-a doua anchete, parchetul a dat curs cererilor sale de a se realiza o confruntare între George L. şi ceilalţi martori şi de se a face reconstituirea faptelor. Cu toate acestea, în ceea ce priveşte susţinerea reclamanţilor referitoare la necomunicarea rezoluţiilor de neîncepere a urmăririi penale din 9 decembrie 1994 şi din 2 martie 2004, adoptate în cadrul celei de-a doua anchete, Curtea constată că Guvernul nu a oferit niciun element care să dovedească contrariul. Ea observă că, dacă parchetul l-a informat pe reclamant, printr-o adresă foarte sumară, că prima rezoluţie fusese adoptată, acesta nu a procedat în acest mod decât pentru respectiva rezoluţie şi s-a limitat la aceasta (vezi paragraful 40 de mai sus). Or, nemotivarea unei rezoluţii de neîncepere a urmăririi penale în cadrul unei cauze controversate poate, în sine, să dăuneze încrederii publicului şi riscă să îi lipsească pe apropiaţii victimelor de un acces la informaţii referitoare la o chestiune crucială pentru ele şi să împiedice orice contestare eficientă a soluţiei. Controlul publicului şi accesul familiei la anchetă, care sunt obligatorii, au lipsit aşadar în cursul anchetei.

115. În plus, Curtea constată o încetineală vădită în desfăşurarea anchetei referitoare la implicarea lui George L. în evenimente. În primul rând, aceasta observă că ancheta a durat mai mult de 11 ani, ceea ce reprezintă, în opinia sa, un termen nerezonabil în sine. În plus, ea observă o lipsă de diligenţă din partea procurorilor însărcinaţi cu dosarul: reconstituirea faptelor nu a avut loc decât la 9 februarie 1998, şi aceasta ca urmare a cererii reclamantei, iar o expertiză menită să identifice autorul celor două scrisori găsite în apartamentul lui Aurel A. nu a fost dispusă decât la data de 25 februarie 1998, adică după mai mult de 5 ani de la petrecerea dramei. Mai mult, abia după 8 ani şi jumătate de la data faptelor ce fac obiectul litigiului parchetul a încercat să elucideze problema diferenţei dintre dimensiunea leziunii Georgetei V., constatată prin raportul medico-legal din 13 martie 1993, şi cea a cuţitului descoperit în apartamentul lui Aurel A. Astfel, la data de 21 noiembrie 2001, procurorul militar a dispus o nouă expertiză. Cu toate acestea, deşi raportul era pregătit încă din 16 decembrie 2001, acesta nu a fost depus la dosarul anchetei decât la data de 23 decembrie 2002, adică după mai mult de un an, din cauză că parchetul nu a achitat taxele solicitate. În final, Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti i-a trebuit aproape un an din momentul în care i-a fost atribuită cauza, în luna aprilie 2003, pentru a dispune neînceperea urmăririi penale, deşi niciun act de anchetă nu fusese realizat între timp (paragraful 64 de mai sus).

c) Concluzie

116. Curtea apreciază că elementele de mai sus îi sunt suficiente pentru a concluziona că procedurile legate de rolul agentului George L. în drama din 7 ianuarie 1993, care s-a soldat cu decesul a două rude ale reclamanţilor şi cu vătămarea gravă a reclamantului, ce i-a pus în pericol viaţa, nu au constituit o anchetă rapidă şi eficientă. În consecinţă, autorităţile române nu au

165

Page 166: Cauze Cedo

respectat obligaţia procedurală ce reiese din art. 2 din Convenţie; prin urmare, în această privinţă a avut loc încălcarea acestei prevederi.

II. Asupra pretinsei încălcări a art. 8 din Convenţie

117. Reclamanţii se plâng de faptul că instanţele interne au refuzat să îl declare pe Aurel A. nedemn să o moştenească pe Tatiana A., permiţând astfel familiei lui Aurel A. să îi succeadă acesteia prin reprezentare. Dreptul lor la respectarea vieţii de familie ar fi fost aşadar încălcat. Caracterul neadecvat al anchetei penale ar determina, de asemenea, încălcarea art. 8 din Convenţie, care prevede următoarele:

ARTICOLUL 8

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.“

A. Asupra capătului de cerere întemeiat pe partajul succesiunii Tatianei A.

1. Asupra admisibilităţii

118. Curtea constată că, în ceea ce o priveşte pe reclamanta Florica Mazăre, această parte a capătului de cerere a fost formulată pentru prima oară în observaţiile transmise Curţii la data de 4 octombrie 2006. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenţie, ea nu poate fi sesizată decât în cel mult 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii interne. Or, în speţă, hotărârea internă definitivă referitoare la capătul de cerere al reclamantei este cea a Curţii de Apel Bucureşti din 14 octombrie 1999. Prin urmare, această parte a capătului de cerere este tardivă, în măsura în care este introdusă de reclamantă, şi trebuie respinsă, făcând aplicarea art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.

119. În schimb, Curtea observă că aceeaşi parte a capătului de cerere, în măsura în care a fost introdusă de reclamant, nu este vădit neîntemeiată în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altă parte, Curtea constată că nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă.

2. Asupra fondului

a) Argumentele părţilor

166

Page 167: Cauze Cedo

120. Guvernul susţine că refuzul instanţelor de a-l declara pe Aurel A. nedemn şi, astfel, de a-l împiedica pe Lucian L. să o moştenească pe fiica reclamantului nu constituie o ingerinţă în viaţa de familie a acestuia, deoarece Convenţia nu garantează dreptul la o anumită parte dintr-o succesiune.

121. În subsidiar, pentru cazul în care Curtea ar hotărî că a avut loc într-adevăr o ingerinţă în speţă, Guvernul susţine că ingerinţa corespundea condiţiilor prevăzute de al doilea paragraf al art. 8 din Convenţie. În primul rând, ea ar fi fost prevăzută printr-o normă legală accesibilă şi previzibilă, şi anume art. 655 § 1 din Codul civil. În al doilea rând, aceasta ar fi urmărit un scop legitim, şi anume drepturile moştenitorilor autorului omorului, care nu fusese condamnat. În al treilea rând, ea ar fi fost necesară într-o societate democratică, deoarece declararea nedemnităţii, ca sancţiune civilă, nu s-ar fi putut face decât pe baza unei sentinţe de condamnare. În lipsa unei astfel de hotărâri, autorul prezumat ar beneficia de prezumţia de nevinovăţie.

122. Ca un argument final, legislaţia română, care ar enunţa imposibilitatea de a declara nedemnă o persoană atunci când, din cauza decesului său, actele sale nu au ocazionat o condamnare, ceea ce ar împiedica sau ar stinge acţiunea publică, ar ţine de marja de apreciere a statelor contractante, care ar avea posibilitatea să aleagă mijloacele care să permită fiecăruia să aibă o viaţă de familie normală.

123. Admiţând că, potrivit art. 655 din Codul civil, este nedemn să îi succeadă defunctului cel care a fost condamnat pentru că i-a cauzat moartea, reclamantul consideră că trebuie procedat la o interpretare extensivă a acestei prevederi. În realitate, partea interesată contestă jurisprudenţa întemeiată pe această prevedere din Codul civil. După părerea sa, trebuie considerat nedemn să succeadă defunctului şi cel care i-a cauzat moartea sau a încercat să îi cauzeze moartea şi împotriva căruia, din cauza decesului său, acţiunea publică nu a putut fi exercitată. Astfel, în speţă, instanţele ar fi putut să ţină cont de rezoluţia de clasare emisă de parchet la data de 20 august 1993, care constata vinovăţia lui Aurel A., şi să îl declare pe acesta nedemn să o moştenească pe fiica reclamantului.

124. În speţă nu este vorba de dreptul la o anumită parte din succesiune, cum susţine Guvernul, ci este vorba de a defini persoanele chemate să moştenească o persoană decedată.

b) Aprecierea Curţii

125. Curtea reaminteşte încă de la început că viaţa de familie nu cuprinde numai relaţii cu caracter social, moral sau cultural, de exemplu în sfera educaţiei copiilor; ea înglobează şi interese materiale, astfel cum o arată în special pensiile alimentare şi locul atribuit rezervei ereditare în ordinea juridică internă a majorităţii statelor contractante. Pe de altă parte, Curtea a afirmat deja că domeniul succesiunilor şi al liberalităţilor între rude apropiate apare ca strâns legat de viaţa de familie (Marckx împotriva Belgiei, Hotărârea din 13 iunie 1979, seria A nr. 31, pp. 23 şi 24, § 52, şi Pla şi Puncernau împotriva Andorrei, nr. 69.498/01, § 26, CEDO 2004-VIII). Drepturile succesorale constituie, aşadar, un element al vieţii de familie ce nu poate fi neglijat. Curtea reaminteşte că art. 8 din Convenţie nu impune totuşi recunoaşterea unui drept general la liberalităţi sau la o anumită parte din succesiunea autorilor persoanei ori chiar a altor

167

Page 168: Cauze Cedo

membri din familia sa; şi în materie patrimonială, acest articol lasă, în principiu, statelor contractante dreptul de a alege mijloacele menite să permită fiecăruia să aibă o viaţă de familie normală, iar acest drept nu este indispensabil în căutarea acesteia.

126. Curtea observă că, în speţă, reclamantul denunţă în principal faptul că fratele ginerelui său, Lucian L., a moştenit-o pe fiica sa decedată. De asemenea, Curtea observă că, pe baza unei jurisprudenţe constante referitoare la interpretarea art. 655 § 1 din Codul civil, instanţele interne au refuzat să îl califice ca nedemn pe ginerele reclamantului, Aurel A., pe motiv că acesta nu fusese condamnat pentru omor printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Fratele său a putut astfel să îi ia locul la succesiune şi să o moştenească pe fiica reclamantului.

Pentru Curte, limitările aduse de Codul civil român asupra capacităţii reclamantului de a primi o anumită parte din succesiunea fiicei sale din cauza existenţei unor prevederi succesorale în favoarea unui soţ nu intră, în sine, în contradicţie cu Convenţia (vezi, mutatis mutandis, Marckx, menţionată mai sus, § 53, Merger şi Cros împotriva Franţei, nr. 68.864/01, § 47, 22 decembrie 2004). Cu toate acestea, Curtea constată că, în speţă, nu este vorba de dreptul la o numită parte din succesiune, astfel cum susţine Guvernul, ci mai degrabă de o contestare a calităţii de succesori. În concluzie, art. 8 din Convenţie intră în discuţie.

127. Curtea observă în continuare că această cauză se referă la un litigiu succesoral între două persoane private. Cauza ar putea fi analizată din perspectiva unei ingerinţe a instanţelor naţionale în respectarea vieţii de familie a reclamantului, dacă interpretarea dată de acestea prevederilor legale aplicabile ar trebui considerată ca şi cum ar încălca art. 8 din Convenţie, sau din perspectiva omisiunii instanţelor, în raporturi dintre persoane private, de a-şi respecta obligaţiile pozitive ce decurg din art. 8 şi care vizează adoptarea de măsuri eficiente, rezonabile şi adecvate pentru protejarea dreptului la viaţa de familie a reclamantului în aplicarea prevederilor legale respective [Schaefer împotriva Germaniei (dec.), nr. 14.379/03, 4 septembrie 2007].

Curtea poate totuşi să lase deschisă această chestiune. Indiferent dacă abordăm cauza din perspectiva unei obligaţii pozitive, în sarcina statului, de a adopta măsuri rezonabile şi adecvate pentru a proteja drepturile de care reclamantul beneficiază conform paragrafului 1 al art. 8, sau din perspectiva unei ingerinţe a unei autorităţi publice ce trebuie justificată conform paragrafului 2, principiile aplicabile sunt destul de asemănătoare. În cele două cazuri, trebuie ţinut cont de justul echilibru ce trebuie păstrat între interesele concurente ale individului şi ale societăţii în ansamblul ei; de asemenea, în cele două cazuri, statul se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a stabili prevederile ce trebuie adoptate pentru a asigura respectarea Convenţiei. În plus, chiar şi în cazul obligaţiilor pozitive ce rezultă din paragraful 1, obiectivele enumerate la paragraful 2 pot juca un anumit rol în căutarea echilibrului dorit (Powell şi Rayner împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1990, § 41, seria A nr. 172, López Ostra împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, § 51, seria A nr. 303-C, şi Hatton şi alţii împotriva Regatului Unit [MC], nr. 36.022/97, § 98, CEDO 2003-VIII).

128. Curtea constată că erau în conflict două interese: pe de o parte, interesul reclamantului, care dorea ca Aurel A. să fie declarat nedemn să o moştenească pe fiica sa, şi, pe de altă parte, cel al lui Lucian L., de a-l moşteni pe fratele său, inclusiv acea parte a bunurilor ce îi aparţinuse

168

Page 169: Cauze Cedo

Tatianei A., în lipsa unei hotărâri definitive de condamnare a fratelui său. Necesitatea unei hotărâri judiciare definitive de condamnare pentru omor în vederea calificării unei persoane ca nedemnă îşi poate găsi justificarea în protecţia drepturilor şi libertăţilor altuia, unul dintre scopurile legitime prevăzute de art. 8 § 2 din Convenţie. O astfel de hotărâre de condamnare aduce, în principiu, o garanţie de securitate juridică faţă de orice altă constatare a vinovăţiei persoanei presupuse a fi nedemnă, ceea ce serveşte intereselor societăţii.

129. Curtea reaminteşte că Convenţia nu îi impune unui stat membru să adopte prevederi legislative în materie de nedemnitate succesorală. Cu toate acestea, odată ce aceste prevederi au fost adoptate, ele trebuie aplicate în conformitate cu scopul lor. Astfel, în speţă, pentru a stabili dacă instanţele naţionale au păstrat un just echilibru între interesele concurente, Curtea este nevoită să acorde o atenţie specială aplicabilităţii regulii prevăzute de Codul civil în materie de nedemnitate şi, mai ales, aplicării sale în speţă (Osman împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Culegere 1998-VIII, § 150). Ca excepţii de la exercitarea dreptului la respectarea vieţii de familie, argumentele instanţelor impun o analiză atentă şi detaliată de către Curte (Emonet şi alţii împotriva Elveţiei, nr. 39.051/03, § 77, CEDO 2007-…). Curtea nu neagă faptul că obligaţia de a interpreta şi de a aplica dreptul intern le revine în primul rând autorităţilor naţionale, mai ales instanţelor jurisdicţionale, şi nu îşi va substitui propria interpretare a dreptului în locul interpretării lor, afară de situaţiile arbitrare (Bulut împotriva Austriei, 22 februarie 1996, Culegere 1996-II, § 29, şi Tejedor García împotriva Spaniei, 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, § 31). Cu toate acestea, în măsura în care Curtea este competentă să controleze procedura urmată în faţa instanţelor interne, ea consideră că o aplicare prea rigidă a prevederilor legale se poate dovedi contrară art. 8 din Convenţie.

130. În acest sens, Curtea observă că rezoluţia de clasare a cauzei din 20 august 1993 a declarat că Aurel A. era autorul morţii Tatianei A. (vezi paragraful 24 de mai sus). Parchetul şi-a întemeiat soluţia în special pe o scrisoare găsită în apartamentul lui Aurel A., în care acesta recunoştea că şi-a ucis soţia. Mai mult chiar, membrii familiei lui Aurel A., printre care Lucian L., nu au negat niciodată că Aurel A. era autorul morţii Tatianei A.

131. Fără a ignora importanţa principiului securităţii raporturilor juridice în orice ordine juridică naţională, principiu a cărui importanţă a afirmat-o în mai multe rânduri, Curtea apreciază, având în vedere circumstanţele speciale ale cauzei de faţă, că interpretarea prevederii din Codul civil ce reglementează cauzele de nedemnitate a fost prea restrictivă, în detrimentul vieţii de familie a reclamantului. În opinia sa, nu exista nicio îndoială cu privire la vinovăţia lui Aurel A. Neţinând cont de constatarea parchetului, de mărturisirea autorului omorului şi de recunoaşterea de către familie a vinovăţiei acestuia, instanţele au mers dincolo de ceea ce era necesar pentru a asigura respectarea principiului securităţii juridice.

132. Curtea nu poate admite ca, în urma decesului unei persoane, caracterul ilicit al acţiunilor sale să rămână fără efect. Desigur, principiile care guvernează răspunderea penală a unei persoane suspectate că ar fi comis fapte interzise de legea penală şi aplicarea lor de către autorităţile naţionale împiedicau, pe bună dreptate, odată ce s-a hotărât clasarea dosarului, continuarea anchetei privind răspunderea lui Aurel A. după decesul său. Curtea nu poate readuce în discuţie acest principiu fundamental al dreptului penal naţional ce constă în caracterul

169

Page 170: Cauze Cedo

personal şi netransmisibil al răspunderii penale. Nu e mai puţin adevărat faptul că recunoaşterea formală, de către autorităţi, a caracterului ilicit al unor astfel de acţiuni înainte de a ajunge la decizia de a clasa cauza, determinată de decesul persoanei în cauză, ar trebui să constituie, pe de o parte, un mesaj clar trimis opiniei publice că autorităţile nu sunt dispuse să tolereze astfel de acţiuni şi, pe de altă parte, ar trebui să servească părţilor interesate, în pretenţiile cu caracter civil pe care le pot avea (vezi, mutatis mutandis, Niţă împotriva României, nr. 10.778/02, § 36, 4 noiembrie 2008).

133. Respectarea vieţii de familie a reclamantului ar fi impus luarea în considerare a circumstanţelor speciale şi, ca să le numim aşa, excepţionale, ale cauzei pentru a evita o aplicare mecanică a principiilor de interpretare a prevederilor art. 655 § 1 din Codul civil. Curtea concluzionează de aici că, având în vedere situaţia foarte specială din cauza de faţă (paragraful 128 de mai sus) şi ţinând cont de marja de apreciere limitată de care beneficia statul pârât pentru o chestiune ce priveşte viaţa de familie, nu a fost păstrat un just echilibru între interesele succesorului Aurel A., pe de o parte, şi interesele reclamantului, pe de altă parte.

134. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 8 din acest punct de vedere. Curtea ia totuşi act cu interes de modificarea legislativă recentă referitoare la clauza privind nedemnitatea succesorală în noul Cod civil român (vezi paragraful 77 din dreptul intern relevant), modificare ce merge în acelaşi sens cu cel al raţionamentului său expus mai sus.

B. Asupra capătului de cerere întemeiat pe ineficienţa anchetei penale

135. Curtea constată că această parte a cererii nu este vădit neîntemeiată în sensul art. 35 § 3 din Convenţie şi că nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă.

136. Cu toate acestea, ţinând cont de concluziile sale bazate pe prevederile art. 2 (paragrafele 106–114 de mai sus), Curtea nu consideră necesar să analizeze separat acest capăt de cerere pe fond.

III. Asupra pretinsei încălcări a art. 5 din Convenţie

137. Invocând art. 5 din Convenţie, reclamantul denunţă şi impunitatea de care a beneficiat George L. pentru pretinsa sechestrare a fiicei sale în preziua decesului ei.

138. Având în vedere încălcarea art. 2 din Convenţie pe care a constatat-o în cazul de faţă (vezi paragrafele 106–114 de mai sus), Curtea consideră că a analizat chestiunile juridice principale ridicate de cerere, în măsura în care ea se referă la evenimentele care au dus la decesul fiicei reclamantului. Ţinând cont de totalitatea faptelor cauzei, Curtea consideră, aşadar, că nu se impune să statueze separat asupra capătului de cerere întemeiat de reclamant pe art. 5, în ceea ce o priveşte pe defunctă (vezi Kamil Uzun împotriva Turciei, nr. 37.410/97, § 64, 10 mai 2007; Demirel şi alţii împotriva Turciei, nr. 75.512/01, § 29, 24 iulie 2007; Mehmet şi Suna Yiğit împotriva Turciei, nr. 52.658/99, § 43, 17 iulie 2007; Kapan şi alţii împotriva Turciei, nr. 71.803/01, § 45, 26 iunie 2007).

170

Page 171: Cauze Cedo

IV. Asupra celorlalte pretinse încălcări ale Convenţiei

139. În temeiul art. 6 din Convenţie, reclamantul susţine că procedura civilă referitoare la partajul succesoral nu a fost echitabilă. În opinia sa, instanţele ar fi trebuit să suspende soluţionarea cauzei pentru ca autorităţile penale să se pronunţe asupra plângerilor sale de fals, uz de fals şi furt îndreptate împotriva ginerelui său şi a familiei acestuia. Curtea observă că acest capăt de cerere a fost formulat pentru prima dată în scrisoarea reclamantului din 23 noiembrie 2000. Or, în speţă, procedura de partaj succesoral a luat sfârşit prin decizia Curţii de Apel Bucureşti din 14 octombrie 1999. Rezultă că acest capăt de cerere este tardiv şi trebuie respins, făcând aplicarea art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.

140. Reclamanta consideră că a avut loc o discriminare în modul în care a fost condusă ancheta penală deschisă după drama din 7 ianuarie 1993 şi referitoare la infracţiunile de furt, sechestrare, violare de domiciliu şi omor. Această discriminare ar ţine de calitatea de poliţist a lui George L. Prin urmare, ar fi avut loc încălcarea art. 14 din Convenţie coroborat cu art. 2. În ceea ce priveşte acest capăt de cerere, Curtea observă că reclamanta se limitează la a denunţa caracterul discriminatoriu al anchetei penale, fără a-şi dovedi cu precizie plângerea. Mai mult, Curtea nu distinge nicio dovadă de discriminare în conducerea anchetei. Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă ca vădit neîntemeiată, în aplicarea art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.

141. În observaţiile lor din 4 octombrie 2006, reclamanţii se consideră victimele unui tratament discriminatoriu faţă de moştenitorii ce dispun de o hotărâre penală definitivă de condamnare a autorului unui omor, diferenţă de tratament ce nu poate fi justificată de niciun motiv obiectiv, cu atât mai mult cu cât, în cazul de faţă, chiar şi o autoritate a statului a constatat că Aurel A. era vinovat pentru decesul Tatianei A. În această privinţă, Curtea observă că acest capăt de cerere a fost formulat pentru prima dată la data de 4 octombrie 2006. Or, în speţă, procedura de partaj succesoral s-a încheiat cu decizia Curţii de Apel Bucureşti din 14 octombrie 1999. Rezultă că acest capăt de cerere este tardiv şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.

142. În final, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanţii consideră că refuzul instanţelor de a le atribui locuinţa ce aparţinuse Tatianei A. şi soţului ei reprezintă o încălcare a dreptului părţilor interesate de a se bucura de bunurile lor, în special din cauză că, după decesul surorii sale, reclamanta a plătit o parte din ratele lunare restante pentru apartament. În acest sens, Curtea observă că acest capăt de cerere a fost formulat pentru prima oară de reclamant în scrisoarea sa din 23 noiembrie 2000 şi de reclamantă în scrisoarea sa din 6 februarie 2003. Or, în speţă, procedura de partaj succesoral s-a finalizat cu Decizia Curţii de Apel Bucureşti din 14 octombrie 1999. Rezultă că şi acest capăt de cerere este tardiv şi trebuie respins pentru a face aplicarea art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.

V. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie

143. Conform art. 41 din Convenţie,

171

Page 172: Cauze Cedo

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.“

A. Prejudiciu

144. Reclamanţii solicită suma de 50.000 euro (EUR) fiecare pentru prejudiciul moral pretins cauzat de suferinţele datorate lipsei de recunoaştere şi de reparaţie, la nivel naţional, a încălcărilor drepturilor omului comise. Aceştia invită Curtea să ţină cont de natura încălcărilor denunţate şi de atitudinea autorităţilor române responsabile cu ancheta penală în cauză.

145. Guvernul consideră, în primul rând, că nu a fost stabilită nicio legătură de cauzalitate între pretinsul prejudiciu moral şi pretinsele încălcări ale Convenţiei. În plus, în opinia sa, o eventuală hotărâre de condamnare din partea Curţii ar constitui, în sine, o reparaţie suficientă pentru reclamanţi. Ca un argument final, sumele solicitate de părţile interesate ar fi excesive.

146. Statuând în echitate şi ţinând cont de sumele acordate în cauze de acelaşi tip şi de încălcările pe care le-a constatat, Curtea îi acordă reclamantului 15.000 EUR, iar reclamantei 8.000 EUR, cu titlu de daune morale, la care se adaugă orice sumă ce ar putea fi datorată ca impozit pentru aceste sume.

B. Cheltuieli de judecată

147. Reclamanţii mai solicită 7.550 EUR pentru cheltuielile de judecată angajate în faţa Curţii, sumă pe care o detaliază astfel:

a) 7.500 EUR pentru onorariul avocatei lor în faţa Curţii, conform unei convenţii încheiate la data de 19 aprilie 2006 şi în care s-a stipulat şi faptul ca suma acordată de Curte pentru cheltuielile de judecată să îi fie plătită direct avocatei; suma menţionată mai sus reprezintă 71 de ore de muncă efectuate de aceasta;

b) 50 EUR ca sumă fixă, pentru cheltuieli administrative.

148. Guvernul constată că reclamanţii nu au depus niciun document justificativ pentru a-şi dovedi cererile, pe care, de altfel, le consideră excesive. Dacă ne uităm la data încheierii convenţiei, avocata reclamanţilor pare să fi redactat numai observaţiile referitoare la cererea de satisfacţie echitabilă; tariful orar al onorariului ar fi excesiv şi nejustificat, mai ales în comparaţie cu sumele solicitate în alte cauze, adică 40 EUR pe oră (Natchova şi alţii împotriva Bulgariei, nr. 43.577/98 şi 43.579/98, § 185, 26 februarie 2004, Anguelova împotriva Bulgariei, nr. 38.361/97, § 174, CEDO 2002-IV, şi Velikova împotriva Bulgariei, nr. 41.488/98, §103, CEDO 2000-VI).

149. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. În speţă, având în vedere criteriile menţionate şi faptul că reclamanţii au beneficiat de asistenţă

172

Page 173: Cauze Cedo

judiciară, Curtea le acordă pentru cheltuieli de judecată suma de 6.000 EUR, ce îi va fi plătită direct doamnei avocat Popescu.

C. Dobânzi de întârziere

150. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii de întârziere să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

CURTEA

1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere ale reclamanţilor întemeiate pe art. 2 şi 5 din Convenţie şi capătul de cerere întemeiat de reclamant pe art. 8 din Convenţie referitor la refuzul instanţelor de a constata nedemnitatea succesorală a lui Aurel A. şi inadmisibilă în rest;

2. hotărăşte că a avut loc încălcarea laturii procedurale a art. 2 din Convenţie;

3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 8 din Convenţie, în ceea ce priveşte refuzul instanţelor de a constata nedemnitatea succesorală a lui Aurel A., în măsura în care capătul de cerere se referă la reclamant;

4. hotărăşte că nu este necesar să se pronunţe separat asupra capătului de cerere întemeiat pe art. 5 din Convenţie;

5. hotărăşte:

a) ca statul pârât să plătească, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care să fie convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii:

1. (i)

reclamantului, 15.000 EUR (cincisprezece mii euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată drept impozit, cu titlu de daune morale;

2. (ii)

reclamantei, 8.000 EUR (opt mii euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată drept impozit, cu titlu de daune morale;

173

Page 174: Cauze Cedo

3. (iii)

direct reprezentantei reclamanţilor, doamna avocat Popescu, 6.000 EUR (şase mii euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit de către reclamanţi, pentru cheltuieli de judecată;

b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale;

6. respinge cererea de satisfacţie echitabilă în rest.

174