carti populare

Cărţile populare în secolul al XVII-lea

Legenda lui Adam şi Eva s-a păstrat în mai multe manuscrise, cel mai vechi datând de pe la 1600-1625. Originalele sunt slave, dar traduse, la rândul lor, din limba greacă.

Adam şi Eva, izgoniţi din Rai, rămân totuşi la porţile lui, în Eden. Adam visează că soţia sa va naşte pe Cain şi Abel şi că primul îl va ucide pe cel de al doilea. Încercând să se hrănească, Adam şi Eva nu găsesc decât scaieţi. Înduioşat de rugile lor, Dumnezeu le dăruieşte animalele din Rai. Însă, pe când se pregătea să are, Adam este oprit de Diavol, care îi cere să încheie un zapis prin care dăruia Satanei sufletele celor ce se vor naşte din el. Zapisul a fost ascuns pe fundul Iordanului, unde era păzit de 100 de draci. Pe când s-a botezat Isus, acesta s-a aşezat pe zapis şi l-a spart. În alte variante, cel care distruge contractul este Sf. Ilie, care este urmărit apoi de Diavol. Acesta îi rupe Sfântului o bucată de carne din talpă şi astfel explică poporul scobitura piciorului (în alte legende Sfântul este înlocuit cu arhanghelul Mihail).

După ce Cain îl ucide pe Abel, Eva îi dă naştere lui Sit. Acesta, pentru a-şi bucura tatăl bolnav, se duce, însoţit de mama sa, în rai să îi ceară lui Dumnezeu o ramură din măslinul sfânt după care tânjea sufletul primului om. La poarta Raiului cei doi sunt atacaţi de o fiară, gorgonia, de care îi salvează Îngerul Domnului, care îi dă lui Sit o ramură din pomul din care Adam gustase fructul oprit. Din această ramură, bătrânul îşi făcu o cunună şi o puse pe cap. Atunci veniră trei îngeri care îi luară sufletul şi-l duseră la Dumnezeu. Sit îşi înmormântă tatăl cu acea cunună pe cap, din care crescu un pom. La rugăminţile Evei, Domnul o urcă şi pe ea la cer după şase zile de la moartea lui Adam.

Conform tradiţiilor talmudice, atunci când a a fost creat, Adam era atât de mare încât acoperea pământul de la o margine la cealaltă. În urma păcatului originar el a devenit mic. De aceea, în tradiţiile poporului nostru uriaşii se numesc şi jidovi.

Tema izgonirii lui Adam se regăseşte şi în cântecul al 18-lea din culegerea lui Anton Pann, precum şi într-o serie de colinde.

Legendele privitoare la Vechiul Testament îşi au originea în literatura iudaică. În Bizanţ, aceste apocrife au pătruns în hronografe, începând cu opera lui Malalas şi până la lucrările lui Cigala şi ale lui Dorotei de Monembasia, care, la noi, au fost reproduse din limba greacă pe la jumătatea secolului al XVII-lea.

În unele versiuni este întâlnită legenda referitoare la numele lui Adam. În hronografele româneşti se spune că

Acest nume al lui Adam se scrie cu patru slove: slova dintâi, A, arată partea despre răsărit; iară slova a doua iaste D, arată partea despre apus; iară slova a treia iaste A, arată partea despre miazănoapte; iară slova a patra iaste M, arată partea despre miazăzi..1

Prima literă din numele lui Adam aminteşte cuvântul άωατολή, adică răsăritul. A doua literă evocă δύσις, adică apusul, a treia, άρκτος, adică miazănoapte, iar a patra, μεσημβρία, miazăzi.

1 N. Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, Bucureşti, Editura Enciclopedia Română, 1974, p. 53.

_______________________ Monumente de limbă literară în secolul al XVII-lea 184

Această legendă bizantină îşi are rădăcinile în tradiţiile talmudice în care se spune că trupul lui Adam a fost creat în Locul Templului, din pământ roşu, negru, alb şi cafeniu, luat din cele patru colţuri ale lumii.

O altă legendă spune că din craniul lui Cain a izvorât o fântână cu apă împuţită din care au apărut nişte viermi mari cu patru picioare, cu capete şi urechi. Viermii aceştia au devenit mai târziu câini. Cercetătorul german Liebrecht a arătat că există un paralelism între termenii Cain, Κάιν şi câine, Κύων şi între viermi, σκουλίκια şi câini, σκύλοι, fapt care ar fi putut genera această legendă.2

Cea mai cunoscută transpunere a materialului biblic este Paleea historica, o cronică a textului biblic îmbogăţit cu numeroase legende populare. Paralel cu această lucrare a circulat în literatura rusă o Paleea interpretată, în care apar şi comentarii dogmatice, îndreptate în special împotriva iudeilor şi mahomedanilor. Acest text pare a nu fi fost cunoscut la noi.

O legendă interesantă, inspirată din Vechiul Testament este şi cea referitoare la Moise, despre care, la un moment dat, se spune că, fiind luat în braţe de Faraon, i-a smuls acestuia coroana de pe cap şi ar fi aruncat-o. Furios, faraonul vrea să îl pedepsească, dar este liniştit de fiica sa, care îl povăţuieşte să îi încerce intenţiile copilului aducându-i o tipsie cu galbeni şi una cu cărbuni încinşi. Copilul ia în mână un tăciune şi îl baga în gură arzându-şi limba, fapt care încearcă să explice gângăvia proorocului, defect amintit în Biblie. Legenda apare deja în Genesis rabba, din secolul al V-lea, dar nu explică de ce Dumnezeu a ales un gângav să-i răspândească Cuvântul.

Tot din Vechiul Testament este inspirată şi legenda referitoare la numele şi blazonul oraşului Braşov, pe care saşii l-au numit Kronstadt, Oraşul Coroanei, pentru că nişte copii, urmărind un şobolan bătrân, ar fi găsit în scorbura în care se ascunsese animalul, coroana lui Solomon.

Inspirate din Noul Testament sunt foarte frecvente legendele cu privire la Lemnul Crucii. Acesta ar fi crescut din arborele din care Adam şi Eva au gustat fructul oprit sau, după alte tradiţiuni, din cununa cu care a fost înmormântat pe cap Adam. Acesta ar fi avut un craniu uriaş, fapt consemnat în foarte multe legende. Conform unora, Solomon urmat de norodul său ar fi acoperit craniul cu pietre, dând astfel naştere muntelui Gorgota (Căpăţâna), unde a fost răstignit Mântuitorul.

De asemenea, frecvente sunt şi legendele cu referire la cei doi tâlhari care au fost crucificaţi o dată cu Isus. Cea mai interesantă este cea despre Mediaş, care, la vârsta de 7 ani, ascunde un ciomag din lemn de măr în podul casei. Când se face mare,pentru că părinţii îl ceartă mereu fiindcă nu munceşte,îi ucide cu acel ciomag. Se ascunde apoi în păduri şi devine tâlhar. Află o femeie care îi devine soţie şi îi naşte doi copii. Într-o noapte, la coliba lor cere găzduire Fecioara Maria, care abia îl născuse pe Isus. Îl îmbăiază pe acesta într-o albiuţă şi, în aceeaşi apă, îşi spală şi soţia lui Mediaş cei doi copii, care aveau numai răni pe trup, răni de care se vindecă imediat, ca urmare a îmbăierii în apa sfinţită de pruncul divin. Fratele cel mare avea să devină apostolul care îl va vinde pe Mântuitor.

2 Apud Ibidem, p. 59.

Cărţile populare în secolul al XVII-lea ______________________________ 185

Evagheliile apocrife erau necunoscute la noi până la începutul secolului trecut. Moses Gaster nu descrie nici una în docta sa lucrare Literatura populară română. El va aminti mai târziu de Evanghelia lui Nicodim pe care N. Cartojan a aflat-o în Biblioteca Academiei, unde a găsit şi o altă evanghelie apocrifă necunoscută: Dormitio Mariaei (Adormirea Maicii Domnului) sau Protoevnghelia lui Iacob, fratele Domnului. Un rezumat al acestui manuscris se găseşte în lucrarea călugărului din Creta, Agapie Landos, publicată la Veneţia, în 1636, cu titlul Αμαρτωλων Εωτηρία.

În limba română a fost tradusă în secolul al XVII-lea şi a intrat în culegerea Vieţile sfinţilor tipărită la Mănăstirea Neamţu, în 1817. Asemenea texte şi numeroase legende referitoare la viaţa Mântuitorului au început să apară tot mai des o dată cu trecerea timpului, ajungând să se răspândească puternic în secolul al XVIII-lea: Afrodiţian, Prosopografiile Domnului şi ale Preacuratei Fecioare, Minunile Maicii Domnului, Visul Maicii Domnului, Cearta lui Satanail cu Dumnezeu, Procla şi viţa de vie, Moartea lui Irod, Blestemul celor 12 neamuri jidoveşti etc.

Protoevanghelia lui Iacob, fratele Domnului descrie copilăria şi viaţa Fecioarei Maria, încercând să explice puritatea Ei şi fenomenul Naşterii Domnului, puternic atacat de grupările religioase ebraice. Varianta lor se găseşte şi în opera lui Celsius Discursul adevărat 3, în care se spune că Isus [...] a născocit pe de-a întregul naşterea sa dintr-o fecioară. În realitate, el a ieşot dintr-un sat iudaic, este fiul unei biete ţărance care torcea ca să-şi câştige pâinea. Izgonită de soţul ei, care era lemnar, pentru adulter, a rătăcit din aventură în aventură şi în cele din urmă a dat naştere în ascuns lui Isus, care este fiul unui soldat, anume Panthera.

Pentru a combate asemenea atacuri, un autor anonim a adunat legendele privitoare la Maica Domnului, dând naştere unei evanghelii apocrife menite să descrie sfinţenia Fecioarei. De-a lungul timpului alţi scriitori au adăugat diverse pasaje dezvoltând considerabil textul. Varianta bizantină se încheie cu prezentarea ultimului compilator, Iacob, care s-ar fi retras în deşert, în urma tulburărilor de după moartea lui Irod.

Textul prezintă naşterea Fecioarei ca fiind un har divin, dobândit de Ioachim şi Ana, ambii foarte în vârstă şi lipsiţi până atunci de bucuria procreării. Îndoiala îşi face însă loc şi în acest caz... Ioachim este foarte bogat în turme. La templu, el jertfeşte de două ori mai multe animale decât ceilalţi, dar este în cele din urmă apostrofat de rabin, în manuscrisele româneşti, de Rubin4 (un concetăţean), în originalul grecesc, pentru că nu a lăsat nici un urmaş. Cercetând registrul celor douăsprezece triburi evreieşti şi observând că toţi drepţii au avut copii, Ioachim se retrage la păstorii săi, în pustie pentru a se ruga timp de 40 de zile şi nopţi. Hotărăşte să rămână acolo până când Dumnezeu îl va izbăvi. În acest timp, Ana leapădă veşmintele de doliu pe care le purta, îmbracă rochia de mireasă şi coboară în grădină, unde un înger al Domnului o vesteşte că Domnul s-a îndurat de ea. Ioachim se întoarce acasă, pentru că aşa îl sfătuise îngerul, care i se arătase şi lui. După nouă luni se naşte Maria.

3 Apud Ibidem, p. 83. 4 De remarcat că Ruvin este şi unul dintre cei care au dat naştere unuia dintre cele douăsprezece neamuri evreieşti.


Fetiţa va fi dusă la 3 ani în templu şi acolo va rămâne până la 12 ani, fiind hrănită de un înger. Ajungând la vârsta pubertăţii, conform vechilor tradiţii ebraice, ea trebui să părăsească sfântul lăcaş. Preoţii adună văduvii bătrâni şi, printr-un semn al Domnului (o porumbiţă ce zboară deasupra capului său), este ales Iosif, la 80 de ani, să o adăpostească pe Maria în casa sa. Acolo are loc episodul Bunei Vestiri, când Fecioarei i se arată îngerul ce îi vesteşte naşterea Fiului. Când află că este însărcinată, Iosif este chinuit de remuşcări pentru că nu îndeplinise misiunea primită de la preoţi. Îngerul îl linişteşte însă.

Puţin mai târziu împăratul August cere recensământul cunoscut, iar Iosif şi familia sau pornesc la drum. Fiul său, Iacob, poartă asinul de căpăstru. Obosită, Maria este adăpostită într-o peşteră, iar Iosif porneşte în căutarea unei locuinţe omeneşti. Intervine în text un episod neobişnuit: „Este aici o scenă de toată frumuseţea, pe care a reluat-o şi Selma Lagerlöf: păsările care se îndreptau spre cuibul lor rămân nemişcate pe bolta cerului, cu aripile întinse, caprele adunate la marginea izvorului rămân cu boturile deasupra apei, fără să bea, oile care se întorceau de la păscut rămân şi ele locului, ciobanul care ridicase mâna să le lovească cu ciomagul rămâne cu bâta îndreptată în sus, fără să poată lovi, şi muncitorii care cinau în marginea satului încremenesc cu lingurile întinse în aer, fără să poată duce bucătura la gură, toţi cu ochii ridicaţi spre cer.”5

Întors cu o femeie la peşteră, Iosif descoperă că Isus se născuse. Necredincioasă, Salomeea vine să vadă minunea şi o atinge cu mâna pe Fecioară. Mâna îi este mistuită de flăcări. Cuprinsă de spaimă şi de pocăinţă, Salomeea este învăţată de înger să apropie mâna de copil. Femeia se conformează, iar mâna i se vindecă.

Elemente din acest text apocrif au trecut în unele scrieri bisericeşti şi în Minee, la zilele respective (la 8 septembrie, Naşterea Maicii Domnului, Sfinţii Ioachim şi Ana, în 9 septembrie, Adormirea Sfintei Ana, în 25 iulie, intrarea Maicii Domnului în Biserică, 21 noiembrie etc.).

Legendele româneşti privind Naşterea Maicii Domnului au fost adunate de Simion Fl. Marian sub acest titlu. Episoadele sunt aceleaşi, diferă evenimentele în mici detalii. Unele amintesc de episodul cu Crăciun care îi interzice nevestei sale să o ajute pe Fecioară la naştere, iar pentru că aceasta nu îl ascultă el îi taie mâinile care îi vor fi puse la loc de Maica Domnului (tot prin apropierea de copil). De aici tema a pătruns în colindele româneşti şi a inspirat pe unii scriitori, ca de pildă Ion Pillat, care a publicat un poem cu acest subiect în Suflet românesc, la Craiova şi în volumul Biserica de altă dată: povestea Maicii Domnului..

Încă din secolul al XVI-lea începuseră să circule la noi legendele cu caracter astrologic. Aceste texte pornesc de la ideea că toate schimbările care se petrec sunt generate sau motivate de aşezarea planetelor. Preoţii caldeeni stabiliseră zodiile, iar babilonienii stabiliseră un sistem de determinism astral. În Egipt, ele s-au bucurat, de asemenea, de o largă răspândire.

În imperiul roman ele au fost interzise în anul 357, de către Constantin. Ioan Hrisostomul scrie o omilie intitulată Pentru mincinoşii prooroci şi cei fără

5 N. Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, Bucureşti, Editura Enciclopedia Română, 1974, p. 87.


Dumnezeu eretici, text tradus în limba română de către Radu Greceanu, pe care îl încorporează în Mărgăritariul, tipărit la 1691.

Primul tip de zodiac din literatura română este Rojdanicul. Acest text încearcă să prevestească viitorul după luna în care este născută persoana respectivă. Cel mai vechi fragment se păstrează în copia defectuoasă a lui Ioan Românul din Sâmpetru, de la 1620. Rojdanicul nu este un zodiac în adevăratul sens al cuvântului pentru că nu zodia stabileşte destinul omului, ci luna naşterii.

Calendarul lui Ioan Românul


Textul este important şi pentru că prezintă cele 72 de nume ale lui Hristos, despre care vom vorbi la timpul potrivit.

Un al treilea tip de zodiac este cel care determină soarta în funcţie de planeta care stăpâneşte anul naşterii. Acest tip de lucrare apare la noi abia în calendarul de la Braşov, din 1733: Calendari acumu întâi rumânescu alcătuită de pe cel sârbescu. Aşezatu-s-au pe limba rumănească ca întru 100 de ani să slujească ca şi celu slovenescu într-acestu chipu au fostu, fiindu de un mare astrologu la Kiev scosu de un mare dohtor muscalu s-au tălmăcit într-acesta chip precum acum s-au izvoditu şi precum în izvod am aflatu acumu în stambă noao s-au datu, în Braşovu, 1733, Fev. 20.

În acest calendar este cuprins şi un text care descrie raporturile dintre diferite faze ale lunii şi creşterea seminţelor în brazde.

Un text foarte frecvent şi care a cunoscut o largă răspândire este Gromovnicul (tunet), carte care dezvăluie prefacerile în soarta omenirii, după zodia în care cade tunetul. Cea dintâi carte tipărită la Alba Iulia în 1639, cuprinde şi un Gromovnic. Dascălul Costea din Schei a tradus unul la 1703. Timotei Cipariu publică şi el o variantă, în Organul luminării în nr. XXV din 1847.

O carte interesantă este şi Trepetnicul (tremur) care prezice viitorul omului după diferitele mişcări ale trupului, precum bătaia ochilor, clipirea, mâncărimile palmelor etc.

Aceste texte au fost foarte bine primite de către public. Elemente ale acestui tip de literatură se pot regăsi în numeroase basme, în care personajele apelează la cetitori în stele, vrăjitori etc.

Trecerea de la literatura religioasă apocrifă la romanul popular se face printr-o operă interesantă care se leagă de literatura italiană medievală: Flore di virtu. În cultura veche românească această carte este cunoscută sub titlul Albinuşa sau Floarea Darurilor. După toate aparenţele ea este opera lui Tommaso Gozzini, un călugăr benedectin, care ar fi redactat-o în secolul al XIII-lea, la Bologna. La 1474 era deja tipărită, iar la 1540 ajungea la a 40-a ediţie. În cultura românescă era cunoscută încă din secolul al XVI-lea.

Lucrarea s-a bucurat de o atenţie deosebită din partea cercetătoarei italiene Maria Corti6 care a stabilit că originalul ar fi apărut la Emilia, zona Bologna – Ferrara. Autorul nu este sigur, opera fiind atribuită şi lui Tomaso Leoni sau Cherubino da Spoleto.

Cartea este împărţită în 35 de capitole în care sunt analizate virtuţile şi viciile opuse. Fiecare capitol este structurat în patru secţiuni bine determinate:

1. definiţia virtuţii sau viciului, 2. compararea acestora cu un animal (real sau mitic), 3. maxime referitoare la virtutea sau viciul respectiv, 4. o povestire cu caracter moralizator. Maximele sunt preluate din Biblie, filozofi ai Antichităţii, scriitori

medievali etc. Povestirile moralizatoare sunt extrase, de asemenea, din diverse opere: Vitae Patrum, Gesta Romanorum, Alexandria etc.

6 A se vedea bibliografia din ediţia îngrijită de Ion Gheţie şi Alexandru Mareş, Bucureşti, Editura Minerva, 1996, p. 15.


În literatura română, Flore di virtu a cunoscut o serie de modificări. Cea mai veche copie a textului, cuprinsă în Codex Neagoeanus, prezintă unele prescurtări, dar şi amplificări în unele părţi.

Se pare că textul fusese copiat încă din secolul al XVI-lea, acea variantă nu s-a păstrat însă. Într-un manuscris rusesc păstrat la Moscova există următorul titlu: Cartea Floarea darurilor (virtuţilor) şi a păcatelor tradusă din limba italiană în valahă sau bogdănescă de către Gherman Vlahul, iar din vlahă tradusă în slavă de Veniamin ieromonahul Rusin, la anul 1592.

Opera a fost tradusă din limba slavă şi se păstrează în Codex Neagoeanus (1620), descoperit în 1860 de profesorul Ştefan Neagoe (de unde şi numele codicelui) şi într-un manuscris copiat de către dascălul Costea din Şcheii Braşovului (1693). Din varianta românească lipsesc două capitole: cel despre minciună şi cel despre umilinţă. Din şase capitole (avariţia, nebunia, dreptatea, adevărul, puterea, trufia) lipseşte definiţia care alcătuieşte prima secţiune. Povestirea moralizatoare din finalul capitolelor lipseşte şi ea în cinci cazuri (nebunia, loialitatea, ticăloşia, nesocotinţa, curtenia). În versiunea italiană maximele sunt prezentate cu numele autorului care le-a emis, în traducerea românească acestea lipsesc de cele mai multe ori şi sunt combinate între ele.

Cartea ni s-a păstrat în 36 de manuscrise, unele bilingve, redactate în diverse epoci şi a fost tipărită în cinci ediţii; începând cu anul 1700, la Snagov, eveniment datorat lui Antim Ivireanul.

Următorul fragment de text oglindeşte faza la care se afla limba română din Ardeal, la acea vreme:

Liubovul credincios, şi cu bucurie, cu inemă curată, easte un lucru mare. Şi semnu întâiu a toate să vadză omul şi să cunoască. Cum grăiaşte şi stzi Avgustin: că nimenea nu poate să cunoască vrun lucru su vrun om, de nu va avea mainte cunoscută / cu acela. Şi aceasta se face de cinci firi ale trupului, ce se cheamă: de vedearea ochilor şi de audzul urechilor şi de apuţitul narilor şi gustarea gurei şi pipăitul mânilor. Cu aceaste cinci lucrure se cunoaşte liubovul: şi mai multu e den ochi, ce se cheamă de vedeala ochilor cum spune şi prea /înţeleptul Solomon: Că întânia pohtă omenească să înceape de-ntr-aceasta, ce se dzice den cunoscută. Şi cu aceasta se schimbă pohta omenească şi aduce de râvneaşte inima lui lucrul ce veade şi-i place. Şi acesta e darul liubovului şi rădăcina lui şi easte temeiu mare întru toate darurele. / Cum scrie şi filozoful Frat Tomas şi arată că nice un dar nu poate fi fără liubovul şi toate se începu den el.

Şi cine va să aleagă binele den rău, să vadză cumu se înceape den darul liubovului; şi într-aceaea veri cunoaşte adevărul. Şi dereptu aceaea să vadzî înţelepţii şi să înţeleagă carea e bunătatea şi care e răul. //

Derept aceaea liubovul acesta poate să-lu închipuiască omul spre o pasăre ce se cheamă caladrinon. Ce acea pasăre are aşa nărav şi înţelepciune: cându-l duc înaintea omului bolnav şi easte omul spre moarte a muri, el întoarce capul, să nu-l vadză pre om; iară de easte bolnavul de-a firea viu, elu-i caută asupră şi toate boalele ies dentru omu atunceşti. / Aşijderea face şi darul liubovului, că nu poate să aibă mestecătură cu răul niceodată şi totuu să scârbeaşte de lucrul cela răul pre lume. Şi rămâne darul cu bunătăţile şi pururea se află omului cela bunul întru inemă, ca şi paserile în verdeaţa câmpului. Şi-ş arată darul său liubovul, ca şi lumina: cât o veri pu / ne în loc întunecat, atâta-ş arată lumina mai mult. Cum grăiaşte Frat Tomas: „Cine va să fie îndereptat întru liubov va să iubească pre părinţii-ş şi toţi ai lui, care cumu se cade să-l iubească, mai multu bunii decât răii”. Încă şi răii se cade să-i iubim, ce nu


reale-năravurile, cum grăi stzi Avgustin. Dereptu aceaea să grăim întâiu de liubovul lui Dumndzău, că easte mai sus de toate.

A doo easte păntru liubovul muierilor, că liubovul lui Dumnedzău vine den doao darure: den credinţă şi razimul. Că nimenea nu poate să aibă liubov dumnedzeiescu, de nu va avea // credinţă şi nădeajde întru Dumnedzău, ca să priimească veciia veacului. Că şi Solomon aşa grăi: / „Eu, Solomon, împăratul Ierusalimului, puş întru sufletul mieu să cerc de toate lucrurile lumiei. Şi într-aceasta, eu zidiiu case şi polate şi sădiiu vini şi pomeate şi de toată ruda plod ce era pre lume. Avuiu şi mulţime de to //ată avuţiia şi avuiu nume mare, robi şi roabe, guicători şi cântători şi de toată ruda de oameni mulţi; şi-m făcea mai mare cinste de câtă e pre lume. Avuiu şi învăţătură mai multă de toţi oamenii în lume. Şi nu fu nemică în lume de ce pohtiiu şi să nu mă sator. E deca mă întorşu întru căinţă de câte făcuiu pre lume, de toate realele-patimele lumiei, folos nu vădzuiu, numai răutate sufletului; şi nice într-un lucru razim şi nădeajde nu aflaiu, numai întru liubovul lui Dumnedzău şi întru lucrurele Lui. Şi mă rugaiu cătră Dumnedzău să-m dăruiască moarte”. [...]7

Opusul liubovului este invidia: Băsăul unde easte, mare răotateliubovului. // Şi sânt doao oarecum: una easte

cându-ţi pare rău de binele altuia. A doua easte cându te bucuri de răul altuia, de-i faci lui mai multă obidă, aceluia ce are pagubă: pizma ce faci aceaea.

Şi poate să se închipuiască pizmaşul cu o paseră ce se cheamă aelin, // ce atâta are băsău, că de veade că i se îngraşă puii, el i bate cu piscul în coaste şi-i face de nemoştescu.

Senac dzise: „Pizma unde easte, ea scoate binele şi face răul; şi răul face bine”. Şi păntru zavistiia grăiescu: Cum viermele strică haina omului, aşijdere şi băsăul strică trupul omului. / Solomon dzise: „Cându vedzi că cade ceva de la soţul tău, nu te bucura de paguba lui, că lui Dumnedzău nu-i place. Şi va lua paguba de la el şi o va da ţie.” Iarăşi grăiaşte că: „Cine se bucură răului altuia nu însereadză fără obidă”. Styi Grigorie dzise că: „Nu easte mai mare păcat de pizma; şi unde easte ea nice // odată nu e pace, nice liubov. Şi aceasta easte mai mare păcat în lume”.

Păntru pizma se află că era oarecine um boiarin mare şi avea la casa lui doi robi: unul era de mulţi mai scumpu pre lume, iară altul era de mulţi mai pizmaş în lume. Şi aduse / cel boiarin amândoi înaintea lui şi grăi lor: „Eu voiu să fac amândoi să fiţi boiari şi soţi mie, mai de toţi de câţ sântu în curtea mea, că v-am aflat buni şi cu credinţă mai de toţi robii câţi am. Şi acmu ceareţi ce veţi vrea de la mine. Şi cine va ceare mai întuiu, să dau ceialalt mai mult cu doao părţi”.

Şi nu vru să ceară niceunul înainte, de băsău, ca să nu ia unul mai mult de alalt // cu doao părţi. Şi apoi grăi cel scumpu: „Vădz eu că Scarson nu va să ceară întâiu” -, aşa-i era numele lui.

Şi grăi: „Doamne, Scarson, nu va să ceară întâiu, de pizmă ce are. Ce eu te ceriu să-mi scoţi un ochiu şi a lui Scarson, amândoi”.

Şi aceişi boiarin scoase celuia scumpul un ochiu şi lui / Scarson amândoi. Şi Senac dzise: „Nu faci rău, să n-aibi vrajmaşi, că pizma face patime undeş easte”.

Platon dzise: „Niciodată nu e pizmaşul fără durori, nice scumpul fără frică”. Styi Avgustin dzise: „Pizma nu iubeaşte pre nimenea. Derept aceaea, întru omul ce lăcuiaşte nu easte mai amărât păcat”. //

7 Cele mai vechi cărţi populare în literatura română, vol. I, Bucureşti, Editura Minerva, 1996, p. 119-121.


Omir dzise: „Mai bine să se ferească omul de zavistiia rudei lui şi priiatnicului,, decât [de vrăjmaşul cela răul]”. Tulie dzise: „Pizmaşul bucurosu e a piarde, numai să facă şi altuia pagubă”.

Dereptu răul pizmaşului scrie Leage Veache: Pentru căce vădzu / Cain toate lucrurele frăţine-său, lui Avel, că le înmulţeaşte Dumnedzău şi mărg înaintea lui Dumnedzău, ucise-l, Şi era ei amândoi numai fraţi întâiu născuţi pre lume. Şi acesta fu întâiu sânge vărsat pre pământu, de răul zavistiei.8

Romanul popular apare, în literatura românească, în secolul al XVI-lea, primul text de acest gen fiind Alexandria, care a intrat în cultura noastră din Occident, deşi, la origini, este o operă bizantină plecată, probabil, chiar din Alexandria. Autorul, necunoscut, a adunat legendele populare şi unele mărturii scrise (reale sau nu) şi unificându-le a dăruit culturii universale unul dintre cele mai gustate şi răspândite romane. Textul a fost prelucrat în secolul al XII-lea într-un lung poem „cavaleresc”, de douăsprezece silabe, vers ce poartă din această cauză denumirea de „alexandrin”. Autorii poemului sunt trei poeţi francezi, Lambert le Tort de Chateaudun, Alexandre de Bernaz şi Pierre de Saint Cloud.

Unele manuscrise greceşti precizează că autorul acestei opere ar fi Callisthenes, a cărei mamă era verişoară cu Aristotel şi care a fost ucis de însuşi Alexandru, la un banchet, pentru că l-a criticat pe acesta pentru fastul cu care exagera cuceritorul.

Originalul după care a fost tradus în limba română s-a pierdut. Cea mai veche copie se găseşte în Codex Neagoeanus şi a fost realizată după un text sârbesc, cu care se aseamănă atât în cuprinsul episoadelor, cât şi în succesiunea lor. Lipsesc doar câteva elemente.

În versiunea românească a romanului, Alexandru poartă gugiuman cu stemă şi pene pe cap, asemenea domnilor noştri.. Se îmbracă în caftan şi este înconjurat de voievozi, vornici, vistieri şi căpitani.

El este fiul natural al ultimului faraon, Nehtinav, alungat de oastea lui Darius şi refugiat la curtea lui Filip, în Macedonia. Nehtinav se înfăţişează reginei sub chipul zeului Amon şi întârzie naşterea lui Alexandru până când stelele sunt favorabile. Filip îl binecuvântează pe copil ca fiind al său. La şapte ani, Alexandru învaţă de la Aristotel toată filozofia, iar de la Nehtinav astrologia şi astronomia. Încă de copil dă dovadă de un neobişnuit curaj, încălecând pe temutul Ducipal. Se ia la întrecere cu boierii tatălui său, luptă în ostrovul Dalfionului, îl obligă pe Filip să se împace cu soţia sa, Olimpiada, de care se despărţise la sfatul boierilor, înfrânge pe tătari, şi îl ia prizonier pe împăratul Anarhos care răpise regina şi îl rănise grav pe Filip, fapt care îi provoacă acestuia moartea.

Darius află că pe tron a urcat Alexandru şi trimite un sol, Candarcus, care să preia destinele Macedoniei. Tânărul rege rupe scrisoarea împăratului persan şi răspunde ironic solului. Darius trimite o nouă solie prin Calinderus care aduce o altă scrisoare şi câteva jucării. Îi trimite şi doi saci cu mac pentru ca Alexandru să numere câţi oşteni are Persia. Tânărul roade macul şi trimite împăratului o traistă cu piper şi îl invită să guste pentru a vedea cât sunt macedonenii de iuţi şi de tari.

8 Ibidem, p. 126-128.


Alexandru adună oştile şi cucereşte Solonul, Antina, Roma, Ţara leşească, Englitera şi Ţarigradul. Ridică în Egipt cetatea Alexandriei, iar în Ierusalim este cădelniţat de proorocul Ieremia cu cădelniţa de argint şi, în Biserică, se leapădă de idoli şi se închină lui Dumnezeu. Îi învinge pe perşi, iar Darius dă bir cu fugiţii convocând toate oştile la Babilon. În ajutorul său vine şi Por, împăratul Indiei, dar Alexandru nimiceşte oştile vrăjmaşe. Rănit şi părăsit în pulbere de ostaşii săi, Darius este salvat de Alexandru şi dus în cetatea sa unde tânărul se înscăunează împărat al perşilor. Darius îi dă drept soţie pe fiica sa, Ruxanda, fapt care îl impresionează pe macedonean.

După ce îl înfrânge pe Cresus şi cucereşte tot ce mai era de cucerit, Alexandru părăseşte hotarele lumii şi intră în ţinuturile minunilor unde întâlneşte furnici uriaşe care mănâncă oameni, arimaspii, ciclopi care se luptă cu zgripţorii, pitici, oameni cu şase mâini şi şase picioare, căpcăuni, nagomudrii, izvorul cu apă vie, ispolinii (centauri) etc. Ajungând la Rai, Alexandru este sfătuit de îngeri să se întoarcă între oameni. Prin agerime îl înfrânge pe Por, pe care îl ucide în cele din urmă, devenind împărat al Indiei. Ajunge în Ţara Amazoanelor unde trimite reginei cele 3000 de fecioare primite ca haraciu. În ţara Mersiodului, închide, cu ajutorul lui Dumnezeu, limbile păgâne între două lanţuri muntoase. Coboară în Infern unde îi vede pe Por şi pe Darius, ajunge la cetatea reginei Candachia, cucereşte toate cetăţile răsăritene şi se întoarce la Babilon.

Într-un vis, proorocul Ieremia îi vesteşte apropiatul sfârşit, iar împăratul este cuprins de tristeţe. Devine extrem de generos dăruind sume mari de bani şi chiar cetăţi calicilor. Pe un tâlhar care îi arată că Alexandru este mai mare ucigaş decât el şi cu toate astea oamenii îi spun împărat, tânărul conducător de oşti îl numeşte căpitan. Această anecdotă este prezentă numai în versiunea românească, tâlharul fiind un arhetip al haiducului, întruchiparea unui fond literar autohton. Originală, şi în spiritul folclorului românesc, este şi pâra unei femei care se plânge de suduielile soţului ei. Similar legendelor lui Vlad Ţepeş, Alexandru pune să i se taie femeii limba, pentru a nu mai greşi faţă de bărbatul ei şi să fie învăţătură de minte şi pentru alte muieri.


În final, împăratul este otrăvit de invidioşi. Vraciul reuşeşte să îi prelungească viaţa cu trei zile, vreme în care Alexandru face rânduială în împărăţie şi îşi ia rămas bun de la cei dragi. Speriat de moarte, tânărul este cuprins de întristare şi deplânge deşertăciunea gloriei şi a vieţii pe pământ. Mortul este plâns până şi de calul său care îl omoară cu cornul pe ucigaşul lui Alexandru, apoi se face nevăzut:

Alexandru zise: O, dragul mieu Filipe, poţi-mi da zile de la tine? Filip zise: Oh, împărate Alexandre, Dumnezeu poate da zile, iară eu nu poci să-ţi dau ţie zile.

Trei zile poci să-ţi dau, până îţi vei întocmi împărăţiile. Alexandru clăti cu capul şi zise: O, mincinoasă şi deşartă lume şi mărire putredă, cum te arăţi frumoasă în puţină

vreme şi curând îi pierzi pe toţi! Cum să zice: nu iaste bucurie pre lume şi pre pământ, care să nu să schimbe cu jale, şi nu iaste pre pământ mărire, ca să nu să spargă şi să nu cază. Şi iar zise: O, lume şi soare şi toate făpturile pământului, să plângeţi astăzi pre Alexandru, că în puţină vreme fusei pre pământ! Zisă iară: O, maica noastră pământule, cât creşti oamenii de frumoşi în lume şi apoi curând îi tragi supt tine şi-i înghiţi pre toţi! Şi iară zise: O, dragii miei viteji şi hraboli machedoneni, dară puteţi să mă scoateţi din moarte, ca să mai fiu cu voi? Aceasta auziră machedonenii şi plânseră toţi cu amar mare şi ziseră:

O, mare împărate Alexandre, de am putea, noi toţi am da zilele noastre pentru tine! Ci nu putem; iară împărăţia ta bine ai petrecut pre această lume, cu cinste; şi mai cu mare cinnste te vom petrece. Ci pasă, Alexandre, la locul tău, unde-i gătit ţie de la Dumnezeu! Aicea bine ai petrecut şi acolo mai bine vei petrece. Şi pasă cu Dumnezeu, Alexandre!

Iară Filip vraciul spintecă un muşcoiu, adecă un cal, şi băgă pre Alexandru gol în muşcoiu şi zise Filip:

Tocmeşte-ţi împărăţiile, Alexandre, şi-ţi împarte lumea şi împărăţiile şi domniile. Şi chemă Alexandru pre mumă-sa Olimpiiada şi pre Ruxanda împărăteasa şi le

sărută dulce şi zise lui Potolomeiu şi lui Filon şi lui Antioh: Iată, fraţilor, maica mea şi împărăteasa mea, le dau în mâinile voastre, să le cinstiţi

şi să le socotiţi pentru frăţiia noastră! Dar să nu le uitaţi şi Machedoniia bine să o socotiţi. Şi trupul mieu să-l duceţi la Alexandriia şi acolo să o îngropaţi. Şi să ştiţi, fraţilor, că ne vom aduna la judecata lui Hristos, toţi viii şi morţii şi vom fi goli, stând înaintea dreptului judecători. Şi să ştiţi că în veacul de apoi turcii vor lua Machedoniia şi voi veţi fi robi, cum ne sunt ei noao astăzi.

Şi iară chiemă pre Ruxandra şi o ţinu de mână şi zise: O, fata lui Darie, dragul mieu suflet, inima mea şi lumina ochilor miei! Însă vezi că

veni curând necredincioasa moarte şi pre noi ne despărţi! Şi viiaţă în lume şi credinţa noastră nimenea n-au avut-o, iară acum ne despărţim! Şi vei şti că acum mă duc în lumea cea vecinică şi de acolo nu mă voiu mai întoarce. Ci rămâi cu Dumnezeu!

Şi o sărută dulce. Şi aşa chiemă pre toţi boiarii, pre rând, şi să iertă cu toţi împăraţii, cu toţi craii şi cu toţi domnii. Zisă:

O, dragii miei machedoneni, să ştiţi că altul ca Alexandru împărat nu veţi mai avea! Şi zise: Aduceţi-mi şi pre dragul mieu Ducipal!

Şi-l scoaseră din grajdi şi-l aduseră la Alexandru. Şi văzu Ducipal pre Aqlexandru murind şi necheză tare, fără seamă, şi bătu cu picioarele în pământ şi să apropie de Alexandru


şi-şi plecă capul la domnul său. Şi-i mergea lacrămile din ochii lui, izvor. Şi-l luo Alexandru de coamă şi-l sărută pre obraz şi zise:

O, dragul mieu Ducipal, altul ca Alexandru nu te va mai încăleca! Iar Ducipal îşi râdică capul şi căută preste domni şi văzu pre Levcaduş, cela ce

otrăvise pre Alexandru. Şi să răpezi la el şi-l lovi cu cornul la inimă şi-l puse supt picioarele lui şi-l călcă până îl omorî.

Şi Ducipal nu să ştiu ce să făcu.9 În versiunea sârbească şi românească a romanului, în locul lamentării

macedonenilor din jurul patului muribundului, apare un bocet al Ruxandei, bocet ce se caracterizează prin constituenţii tipici ai folclorului popoarelor respective. Astfel, sunt invocate elementele naturale, soarele, munţii, marea, codrii etc.:

- O, vai de mine, Alexandre, amărâta de mine, dragul mieu Alexandre, împăratul mieu şi domnul mieu, dară eu ce-ţi fusei vinovată de mă scoseşi în ţeri streine şi acum mă laşi jalnică şi amărâtă? Pentru aceasta plângeţi astăzi toţi împăraţii şi craii şi domnii, tinerii şi bătrânii, munţii şi codrii, şi toate râurile şi izvoarăle, întristaţi-vă! Şi iară zise: O, dragul mieu Alexandre, astăzi apuse soarele mieu şi al mechedonenilor! O, amar mie, Alexandre, astăzi întunecă lumea toată! Să plângă soarele şi luna, şi stelele, câmpii şi codrii, de veninul mieu. O, dragul mieu Alexandre, dulce împărate preste toţi împăraţii, lumea şi soarele mieu, sufletul mieu, inima mea şi dragostea mea, Alexandre, de astăzi înainte altul nu va încăleca şaoa ta; nici de tine nu mă voiu despărţi!

Regina se înjunghie, neputând suporta atâta suferinţă. Cei doi au fost înmormântaţi într-un sicriu de aur, într-un turn din Alexandria.

Romanul a influenţat numeroase opere culte sau anonime româneşti. Meritul copiştilor constă în faptul că „n-au făcut traduceri literale. Cartea populară a trecut prin primenirea intelectuală şi sufletească personală şi a căpătat o nouă înfăţişare”10.

Cartea a văzut lumina tiparului pentru prima oară la Sibiu, în 1794, prin bunăvoinţa lui Simeon Pantea din Selcioa de Sus, care a asigurat mijloacele financiare necesare. Tipograful Petru Bart a tipărit textul pregătit de Dimitrie Iercovici, cu titlul Istoria a Alexandrului celui Mare din Machedonia şi a lui Darie din Persida împăraţilor. Au urmat numeroase ediţii: 1796, 1809, 1810, 1824, 1852, 1857 etc. Prin grija lui M. Sadoveanu, cartea va apărea în 1909, sub titlul Istoria marelui împărat Alexandru Macedon, în vremea când era cursul lumii 5250 de ani şi va fi republicată foarte des: 1910, 1911, 1920, 1923 etc.

Toate acestea dovedesc succesul de care s-a bucurat acest text la publicul românesc. Numeroase elemente sunt inedite faţă de versiunile occidentale şi chiar balcanice, fapt ce demonstrează, printre altele, spiritul inovator, artistic al poporului nostru. Un episod inexistent în variantele apusene este cel al scrisorii Olimpiadei către fiul ei. În textul în limba română, scrisoarea adusă de Aristotel împăratului pare a fi scrisă de o ţărancă română, măcinată de dor:

Şi puseră masa şi şăzură la masă cu Alexandru. Şi pusă pre Aristotel mai sus decât toţi craii şi apoi şăzură fieştecarele la locul său. Iară Aristotel să sculă de scoase daruri. Şi scoase doao steme de aur făr’ de preţ, una lui Alexandru de la Olimpiiada, alta împărătesei Ruxandei şi doao caftane de aur şi cu pietri scumpe şi cu mărgăritariu şi doi bidivii albi cu 9 Toate citatle sunt preluate din ediţia îngrijită de Dan Simionescu, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1958. 10 I.C. Chiţimia, Probleme de bază ale literaturii române vechi, Bucureşti, Editura Academiei, 1972, p. 391.


şalele de diamant piiatră şi un guciuman de samur şi cu cunună de aur polăit şi doao inele de antraxă piiatră şi de filot şi de ametista piiatră şi doaosprăzece blide de aur vărsate şi un lanţ de aur cu pietri nestemate şi cu mărgăritariu de cel mare.

Şi scoasă şi carte de la mumă-sa Olimpiiada, scrisă aşa: „Scris-am eu, Olimpiiada, împărăteasa, la Alexandru, dragul mieu, sufletul mieu şi inima mea şi lumina ochilor miei! Fătul mieu, Alexandre împărate, sănătate şi voiue bună trimiţ împărăţiei tale! Şi să ştii, fătul mieu, că de când s-au despărţit maica ta de la tine, de atuncea s-au învrăjbit sufletul mieu cu inima mea şi eu nu-i pociu împăca, ci numai cu lacrămile, eu, maica ta, mă mângi. Şi le vărs zioa şi noaptea şi eu cuget: vedea-te-voiu sau nu te voiu mai vedea? Ci mă bat cu cugetele ca corăbiile cu valurile mării! Şi eu n-am pre niminea în lume, fără numai pre tine. Ci mă rog, dragul maicăi, şi te jur, pentru Dumnezeu şi pentru ţiţa de la mine carea ai supt, să-mi trimiţi carte: au tu să vii la mine, au să viiu eu l atine. Că de nu vei face aşa, moarte îmi voi face pentru dorul tău, că nici te-am văzut, nici te-am auzit, de sunt doaozeci şi cinci de ani; ci voiu să te văz şi să moriu şi să fii sănătos întru mulţi ani! Amin.”

În opinia lui N. Cartojan11, din episodul în care Alexandru călătoreşte în ostrovul nagomudrilor, poporul a extras imaginea acestor personaje mitice. În tradiţia românească ei se vor numi Blajini, Romani sau Rogmani, Rohmani, Rocmani. Aceştia sunt urmaşii lui Sit, fiul lui Adam, trăiesc goi, retraşi într-un ostrov înconjurat de Apa Sâmbetei. Nu au case, îşi petrec viaţa în rugăciuni şi asigură bunul mers al evenimentelor cu caracter cosmogonic, beneficiind şi de o sărbătoare a lor: Paştele Blajinilor12, unica lor ocazie, într-un an, de a-şi întâlni partenerele. Este posibil ca obiceiul acesta să fie anterior legendei. În opinia lui Andrei Oişteanu13 legenda este o reminiscenţă a cultului morţilor şi strămoşilor.

În realitate, există o carte populară cu acest subiect, care s-a bucurat de mare succes în acea vreme. Călătoria lui Zosim la Blajini este traducerea unui text rusesc (sau ucrainean14) din secolul al XVII-lea, dar care circula într-o altă variantă încă din secolul al XIV-lea: Călătoria lui Zosim la rahmani. Gabriel Ştrempel15 atrage atenţia asupra unor asemănări ale acestui text cu două legende biblice: cea despre copiii lui Moise şi alta despre urmaşii lui Recab. Cercetătorul ajunge la concluzia că legenda blajinilor este rezultatul prelucrării unor scriitori creştini medievali..

Textul este o scriere apocrifă şi, după toate aparenţele, a fost interzisă de Biserică întrucât în Rusia nu sunt decât două atestări ale acestei cărţi, iar la noi, una singură.

Cartea s-a păstrat în biblioteca lui S. Fl. Marian până când a intrat în patrimoniul Bibliotecii Academiei. Miscelaneul are formatul 150 x 95mm, cuprinde 104 file şi are următorul conţinut:

[Fragment de slujbă religioasă], în limba ucrainiană; De viaţa preacuviosului Alexei, omul lui Dumnedzău, în limba română; Citenie a lui s[ve]ti Zosim, în limba română;

11 N. Cartojan, Cărţile populare în literature românească, Bucureşti, Editura Enciclopedia Română, 1974. 12 De la zonă la zonă diferă celebrarea lor, dar de obicei se serbează lunea după Duminica Tomii. 13 Andrei Oişteanu, Rohmans brahmanes. Le voyage d’un motif a travers l’espace et le temps, în Ethnologica, I, Bucureşti, 1983, p. 138-142. 14 Cele mai vechi cărţi populare în literatura română, vol. III, Bucureşti, Editura Minerva, p. 23. 15 G. Ştrempel, Contribuţiuni la cunoaşterea legendei blajinilor, în Rebvista de istorie şi teorie literară, XXIV (1975), nr. 2., p. 263-264.


Cuvânt despre judecata înfricoşată, în limba română; Cuvântul sfântului Ioan Bogoslov de vinire Domnului nostru Iisus Hristos, în limba română; [Învăţături pentru prescuri şi proscomidie], în limba română; [Fragment de Pateric], în limba română; „Aşe grăiaşte Dumnedzău: ‚De tri[i] lucruri să scârbeşte sufletul meu’...”, în limba română; Liac de şerpe, în limba română; [Fragment eshatologic], în limba română; Cunoştinţa tainii pocăinţei şi a ispovedani[i]i, cum şi în ce chip să cade a şti şi a cunoaşte când au greşit Adam; [Învăţături morale], în limba română; [Testamentul lui Avraam], în limba română (lipseşte finalul textului); [Catehism], în limba ucrainiană (lipseşte finalul textului); [Cântări bisericeşti], în limba ucrainiană (lipseşte finalul textului); [Cazanie], în limba ucrainiană (lipseşte finalul textului). Filele Călătoriei lui Zosim cuprind, de obicei, 18 rânduri pe o filă, scrise cu

cerneală neagră ce imită tiparul, iar unele file sunt uşor deteriorate. O însemnare de la fila 60v menţionează anul scrierii acestui text: V leato

7184 (1676). Evg(l)ie 29 glava. Argumentând prin limpezimea limbii din aceste pagini, Gabriel Ştrempel16 contestă datarea textului, dar ulterior va accepta acest an ca dată la care au fost copiate textele din prima parte a miscelaneului.

Analiza filologică şi lingvistică a textului indică nordul Bucovinei ca zona din care provenea copistul17.

Elementul latin este preponderent în text, în al cărui vocabular se mai înregistrează elemente slavone şi maghiare. În cele ce urmează vom reproduce integral textul18:

Era un omu într-un pustii; pre nume îl chema Zosim. Şi nu mânca pâne câte patrudzăci de dzile, nici vede acolo faţă de om acolo. Şi să ruga lui Dumnădzău să vadză viaţa oamenilor lui Dumnădzău, rohmanilor. Şi aice stătu îngerul lui Dumnădzău înainte lui şi dzisă: „Zosime, omul lui Dumnădzău, iată că m-au trimis Dumnădzău să-m spui cuvânte-ţi de la toată vederea lui Dumnădzău. Credinţă să-ţ spui, că ai şi tu credinţă, cătră oamenii lui Dumnădzău; ce însă numai să nu lăcuieşti cu dânşii să nu să întristedze inima ta”.

El dzisă că „postesc. Câte 40 de dzile n-am // mâncat pâne să vă[dz] aceasta”. Şi mă sculai dentr-aceea peştirea şi purceş şi nu ştie încotro mă duc. Şi mărşi 40 de

dzile şi deci nu mai pute; ce şedzui 3 dzile şi mă rugai lui Dumnădzău. Iar ea veni la mine o fiară iute dentr-acel pustii şi să plecă de mă luo pre sine şi mă dusă în 40 de dzile. Şi atunce mă descălică de pre sine şi să dusă de la mine la alte fere iuţ ca dânsa, întru nişte peştiri mari. Şi eu mă spărieiu şi mă rugai lui Dumnădzău. Şi la mine veni un vânt mare şi mă luo pre sine şi mă dusă 12 dzile şi mă pusă în ţărmurile unii ape ce să chema Ermilisul. Şi vruiu să / trăc, ia[r] apa s[t]rigă şi dzi[să]: „Zosine, omul lui Dumnădzău, nu mă veri pute, că nu easte putere să tracă de acolo nici pasirile ce îmblă în vânt, nici vântul, nici soarile, nici diiavolul den lume deşartă”. Şi căutaiu un nuor dentr-apă până[-n] cer. Şi eu mă rugai lui Dumnădzău, iar ele ieşiră, doo lemne din pământ. Şi unul ce fu de cătră mine, el să plecă până la mine şi

16 Ibidem., p. 267. 17 Cele mai vechi cărţi populare în literatura română, vol. III, Bucureşti, Editura Minerva, p. 21. 18 Ibidem, p. 55-65.


mă luo pre sine şi mă dusă până la mijlocul apii şi mă tâmpină alt lemnu şi mă luo pre sine. Şi mă pusă în lature sa şi odihnii într-acel loc 3 dzile. Şi după acie mă sculai şi purceş.

Iar eu mărgând, eu n-ave unde şede, că era acel // pământ pli[n] de apă şi de toată bunătate. Şi nu era daluri, ce era tot şes şi cu flori înfrumuşăţate. Şi într-un loc vădzui un om şădzind numai cu piele. Şi gândind întru mine şi dziş: „Au doar să păduchea, sau va fi diiavol?” Ce-m aduş aminte că-m dzisă ace apă: „Nu mă poate trece nime, nici diiavolul den lume deşartă”. Ce mă duş la dânsul şi dziş: „Bucură-te, frate”. Şi el îm răspunsă şi dzisă: „Binele lui Dumnădzău fi-va cu tine”. Şi dzisă: „Spune-m, omul lui Dumnădzău, cine eşti tu?” Şi eu spuş lui şi dziş: „De ceialalţi oamini sint. Ce am venit să rogu Dumnădzău aice, de sine. Arată-m această ascunsă viiaţă şi cum le este / săvârşitu acestora”.

Şi ne sculăm împreună şi ne rugăm lui Dumnădzău. Şi veni îngerul lui Dumnădzău den cer şi [dzi]să lor: „Nu vă temereţ de cest om, că l-au trimis Dumnădzău la voi să fie numai şepte dzile. Deci să va duce iar de la voi”.

Şi mă luo unul dentru ei şi mă deade la s[lu]gile lui şi dzisă: „Pădziţi cest om 7 dzile”. Ei mă luară, slugile, şi mă dusără la locurile sale. Şi eu vădzuiu suptu nişte lemne lăcuind. Şi mânca din al 7-le ceas în al noa[o]le ceas. Şi ieşie nişte apă dulce ca mierea din rădăcinile acelor lemne şi săţioasă şi apoi iar să întu[rna] la locurile sale // de care şi mânca. Şi audzi şi alţi mulţi de mine că am venit de aice. Şi să spărie toată ţara şi vinie toţ să mă vadză, că le era minune de mine.

Eu spuind lor, iar svântul mieu nu mai pute cu trupul. Ce dziş celuie ce-m slujie: „Frate, de va mai veni cineva şi alţi să mă vadză, iar tu dzi: ‚nu este aice’, să mă răpaos”. El dzisă, acel om al lui Dumnădzău: „o, vai de mine ce va fi de voi face aşe, că mă voi arăta cu greşala lui Adam”. Şi să rugă el să spui eu cum ne rugăm noi lui Dumnădzău. Şi iar dzisă: „Spune-m noa, în ce bine vei să-ş facem?” Eu dziş lor: „Voi să ştiu viiaţa voastră”. Ei să bucurară foarte. / Şi lua[ră o hârtie şi scrisără vi]aţa sa şi grăi:

„Ascultaţ, fi[i]i mei, omul lui Dumnedzău, că noi încă suntem de aceie oameni. Ce, când spusă Irimie proroc că cetatea noastră, Ierusalimul, prădat va fi de alte limbi, el au aruncat văşimânturile sale în foc şi presără capul său cu cenuşă şi spusă oamenilor tuturor să să întoarcă din lucrurile sale ce-au făcut fără lege. Aceasta audzi părintili nostru, Rahmanul, ficiorul lui Asafuvu, şi ne [dzisă]: ‚Ascultă, fi[i]i tatălui vostru, Rahmanul, dezbrăcaţi-va veşmintile voastre cele bune şi băuturile nu beţ, până va audzi Dumnădzău ruga me.’ Noi // [spus-am părintelui nostru]: ‚Părinte, noi fece-vom’. Şi rugând Dumnădzău cu plângere, şi întoarsă de noi mânie sa Dumnădzău.

Iar după ci muri părintele noastru, a cetăţii Ierusalimului, şi fu alt împărat şi să adunară oamenii la dâns şi grăiră lui de la noi: ‚Împărate, sint aice a celuie împărat nişte oameni. Cu noi nu vor să să mestice’. Elu-i chemă, împăratul, la sine şi dzisă lor: ‚Cine sunteţ voi?’ Noi dzisăm: ‚De ai tăi sântem, a cetăţii Ierusalimului’. Iar împăratul dzisă: ‚A cui ficiori sinteţ?’ Noi dzisăm: ‚De ruda ta, a păratului Rohman, ficiorul lui Asafou. Deci când spusă Irimie proroc, părintele nostru, că va pieri cetate Ierusalimului, el n-au / [dzis: -Băuturile nu beţi şi nu mân]careţi pâne, până va audzi Dumnădzău pre noi-. Iar noi fecem aşe. Şi întoarsă Dumnădzău mânie sa despre noi’. Şi dzisă împăratul: ‚Bine-ţ făcut aşe, ce încă cu noi acmu vă veţ mestăca, de veţ mânca şi veţ be’. Iar noi dzisăm împăratului: ‚Nu vom treace dzisa împăratului nostru’. Iar împăratul să mânie pre noi şi [n]i aruncă în tămniţă. Şi ne luo pre noi îngerul de păr den temniţă. Şi ne dusă pre un nuor. Şi ne adusă acel nuor cu apă dedesuptu. Şi ne adusă cu îngerul aci, într-această ţară. Şi veni nuor den cer, de stătu până-n pământ. Şi // ne asemănăm noi pre această ţară a noastră. Hrană este bună şi săţâoasă. Şi iesă din rădăcinele cestor lemne apă dulce ca miere, de bem noi aice.


Şi iar asculă, fii omenesc! Întru noi vie nu-i, nici vaci, nici fieri, nici casă, nici văşmânturi, nici cuţite, nici argint, nici aur, nici ploaie, nici tunet, nici altăceva de aur întru noi. Iar cine-ş ia muiere aice, el face numai doi ficiori cu dânsa. După acee să împart, de lăcuiesc în curăţenie. Şi nu este întru noi numărul ailor, nici a lunilor, nici a ceasurilor, ce toate dzilili noastre sint ca o dzi. Şi întru sălaşile noastre / dzac flori dentr-aceste lemne şi scăldămu-ne pre însăle. Deci, cee ce n-avem veşmântă noao [nu] ni-i ruşine unul de altul. Şi să înmulţăşte mâncarea şi băutura în toate dzile, de mâncăm şi bem şi ne însăţăşăm.

Şi ştim de cee lume şi de voi, drepţii, şi de păcătoş. În toate dzile vin îngeri de ne spun de voi. Că de namul vostru sintem şi noi. Că dirept acie ne lasă pre noi Dumnădzău într-această ţară, să lăcuiască şi îngerii cu noi, de ne spun noa de lucrurile voastre. Şi noi de dirăpţi ne bucurăm, iar de păcătoş plângem cu lacrămi şi rugăm Dumnădzău şi să // încete mânie sa despre voi, să fie iertate păcatile voastre. Deca soseaşte ruga voastră la Dumnădzău, noi ştim că atunce cade noao mană de la Dumnădzău, cee ce a fost dată Dumnădzău părinţilor noştri în pustii. După acee înţălegem când să schimbă aii şi când va veni dzua de Viere. Şi ştim acela an. Şi după acee ne rugăm lui Dumnădzău trii dzile şi trii nopţi. După acee ştim ceasul morţii când vo[m] muri. Şi nu-i nici o boală întru noi, ce-i tot bine şi liubov şi nu dorim de nemic.

Îngeri vin bucuroş după sufletile noastre. Svinţi[i] îngeri, dacă sosesc ei la noi, la suflet, ei dzic aşe: / ‚Purcede, că t-au chemat pre tine Hristos’. Atunce iasă sufletul den trup. Şi să apropie cătră îngeri tindzându-ş mânule. Iar ei dzic îngerii: ‚Pasă acmu, fericite suflete, la Dumnădzăul tău’. Şi a vieţii acei lumi sint trii sute. Deci, cine agiunge atâţe ai, atunce moare. Iar viiaţa noastră easte 1080 de ai, date noao de la Dumnădzău. Iar când vinu îngerii lui Dumnădzău, cine va lua dentru noi, iar noi mergem şi noi cu îns, până-l duc îngerii sufletul pre locul răpaosului. Şi înger[i]i înşi[şi] sapă gropniţa a trupurilor noastre. Şi noi ne adunăm atunce îngerii înalţă sufletul cântind cântice dumnădzăieşti. Şi când îngeri îl întâmpină, ei-l sărută. Şi decă-l duc în loc unde vor să-l închine lui Dumnădzău, Svinţia sa, îsuş Hristos, Fiiul lui Dumnădzău celui viu, cu înger[i]i svinţ[i]i sale, iar sufletul nostru de-l duc la scaunul părintelui de veci. Şi iar, când cântăm noi pre pământ, ei încă aud glasul notru. Şi când ne închinăm noi sufletul nostru lui Dumnădzău,atunce noi cădem cu faţa la pământ. Deca primeşte Dumnădzău acel suflet, atunce ne sculăm noi de la pământ. Deca cade acel suflet în locul răpaosului, atunce şi noi mergem în besearică şi săvârşim ruga cătră Dumnădzău.”

Aceste toate scrisără. Şi mă luo îngerul de mână şi mă adusă în 40 de dzile până la peştirea ce fui dentâi într-ânsa. Şi-m pusă acee mâncare şi-m pusă şi carte ce îm dideasă [de] la oamenii lui Dumnădzău, pe masa peştirii mele. Şi să dusă de la mine îngerul.

Şi aciiaş stătu diavolul, având obraz groaznic în lână. Şi plinsă cu amar şi dzisă că „ce îmblaş, la rohmani îmblaş? Ce-ţi voiu eu arăta cum te voiu perde şi toţ ceia ce vor lua carte aceasta // ce e[s]te adu[să] de acolo”. Şi dzisă acest cuvânt şi să dusă de la mine. Şi când fu a opta dzi el adusă cu sine 8 draci şă mă apuce din peştire. Eu, deca-i vădzui, feci rugă în 40 dzile. Şi diavolul stătu înainte peşter[i]i mele. El plânsă şi dzisă: „Cum, cât om de prelestim atita lume dobâdescu, iar ruga ta mă birui?”. Şi începu a purcede de la mine, cu soţiile sale. Şi iar să plânsă diiavolul, plânge cu amar mare şi dzisă: „Făgăduieşti-te şi te giură cu tărie a şepte ceruri că viaţa ta gios este. Deci nu voiu mai veni într-acesta loc”. Atunce eu-l trimiş în focul /de veci.

După aceea veni la mine îngerul lui Dumnădzău, de fu cu mine aice, şi cu dâns şi alţi îngeri. Şi vişu acie în 38 de ai. Şi trimiş în lume această citiniia a dumnădzăieştilor oameni, rahmanilor.


Şi deca audzi diavolul că este citinie ce este de la fericiţii oameni, rahmani, el plânsă diavolul pentru ce va hi în lume: „Şi eu voi să hiu într-însă”. Şi după svârşitul ailor 38 de ai, el veni la mine de la Dumnădzău, acel înger, ce mă trecu înapoi, preste acea apă, de la oamenii lui Dumnădzău, de la rahmani. Şi atunce să adunară dentru ceia laturea, în veşminte // călugăreşti şi citi acea viiaţa, a oamenilor lui Dumnădzău. După acee într-acela cin să dusă sufletul mieu den trupul mieu.

Iar îngerii păziră trupul sufletului Zosim până crescu un finic în gura peşterii, cu şepte gemănări. Şi crescu până acoperi toată peştirea. Şi este până astădzi. Şi acolo este multă vindecare betegilor de toate bolile, cine ar merge acolo.

Dirept aceea, ferice de oamen[i]i aceia ce aud citenie svântului Zosin şi a veţ[i]i ferâciţilor oameni rahmani şi vor lua credinţă întru sine. Acelora fi-va milostivul / Dumnădzău, mâ[n]tuitor şi agiuto[r] de toate nevoile. Şi ferici de omul cela ce va citi citenie svântului Zosim.

A Domnului easte slava şi Închinăciune şi tăriia, Părintelui şi Fiiului şi Duhul [ui] Svânt. Şi acmu [şi] pu[ru]rea întru veci de veci. Amin!

Un alt roman popular important pentru cultura noastră a fost Varlaam şi Ioasaf, tradus la 1648, de boierul Udrişte Năsturel din Fiereşti, fratele Domniţei Elena, soţia lui Matei Basarab. Manuscrisul original s-a pierdut şi se păstrează în mai multe copii.

S-a presupus că textul ar fi opera Sfântului Ioan Damaschinul, dar cercetările au arătat că nu este aşa, romanul fiind o prelucrare creştină a legendei lui Buddha. Astfel, întemeietorul religiei budiste devine un ascet creştin.

După moartea lui Isus, apostolii pornesc în cele patru colţuri ale lumii. Datorită predicilor apostolului Toma creştinismul se răspândeşte până la hotarele Indiei. Împăratul Avenir, observând că îl părăsesc supuşii, porunceşte ca creştinii să fie torturaţi până se vor lepăda de credinţa lor. Dumnezeu îi dăruieşte împăratului, care nu avea urmaşi, un copil care se va numi Ioasaf. Un cititor în stele îi dezvăluie împăratului că fiul său se va creştina. Avenir îl izolează pe copil într-un palat uriaş şi îl fereşte de orice întristare. Pentru a nu îi provoca vreo întristare, împăratul acceptă dorinţa prinţului de a ieşi în lume, dar aranjează în aşa fel ca pe oriunde va trece acesta să găsească numai veselie şi privelişti frumoase. Profitând însă de neatenţia însoţitorilor săi, tânărul întâlneşte un cocoşat şi un orb. Astfel află pentru prima dată că sănătatea este măcinată de boli. Apoi întâlneşte un bătrân şi află că tinereţea se scurge în bătrâneţe şi că toţi oamenii se îndreaptă către moarte, atunci când vede un mort. Sufletul băiatului este zguduit de îndoieli.

Aflând de zbuciumul tânărului, un călugăr desăvârşit, Varlaam, se hotărăşte să îl mântuiască. Trecând drept un negustor ce vrea să îi ofere prinţului o piatră preţioasă fără semăn pe lume, Varlaam ajunge înaintea tânărului şi îi dezvăluie acestuia deşertăciunea lumii şi mântuirea pe care o aduce credinţa creştină, unde moartea nu este decât o despărţire a sufletului de trup. Ioasaf se botează şi este cuminecat. Prinţul începe o viaţă în rugăciuni.

Pentru a-l face să se răzgândească, împăratul aduce un vrăjitor, Nahor, care la înfăţişare semăna perfect cu Varlaam. Ei se înţeleg să organizeze o discuţie între pretinsul călugăr şi filozofii păgâni, pentru ca în cele din urmă acesta să se dea învins.


Ioasaf îi spune însă infractorului că dacă filozofii vor ieşi biruitori îi va smulge inima şi o va arunca la câini. Nahor, de teamă, susţine cu atâta îndârjire religia creştină, încât îi înfrânge pe învăţaţii păgâni şi este atât de convingător încât el însuşi se converteşte.

Un alt vrăjitor, Tevda, hotărăşte atunci ca toate slugile lui Ioasaf să fie înlocuite cu fete tinere şi frumoase care să îl ducă în ispită. Prinţul are însă un vis despre rai şi iad şi nu numai că rezistă tentaţiilor, dar îl convinge pe vrăjitor să treacă la creştinism.

Archirie şi Anadan este romanul popular care a fost tradus în limba slavă în secolul al XI-lea sau al XVII-lea, în Macedonia sau sudul Bulgariei. După versiunea slavă a fost tradus şi în limba română în secolul al XVII-lea.

Împăratul Sinagrip avea un sfetnic înţelept, Archirie. Acesta, neavând nici un urmaş, înfiază la bătrâneţe pe nepotul său, Anadan. Învăţăturile pe care le primeşte acesta sunt în versiunea asiriană în număr de 135, în cea armeană în număr de 95, dar în traducerea românească acestea au fost reduse la 35. Reducerea maximelor este compensată prin îmbogăţirea cu noi elemente narative. De asemenea, proverbele diferă, fie datorită adaptării la fondul folcloric autohton, fie apar unele cu totul noi, care nu se găsesc în transpunerile anterioare.

Drăgătoriile şi numele proprii sunt schimbate în spiritul onomasticii locale: Akir devine Archirie, Nadan – Anadan etc.

Romanul este tipărit la 1850 de Anton Pann sub titlul Înţeleptul Archir cu nepotul său Anadam. Cărturarul român adaugă, în spirit popular, date şi expresii paremiologice noi. Următoarea ediţie, din 1854, este îmbogăţită mult, la fiecare învăţătură a lui Archirie, editorul adăugând toate proverbele româneşti care aveau legătură cu subiectul respectiv, cartea devenind o veritabilă culegere de proverbe româneşti, din secolul al XIX-lea.

Cu vădită intenţionalitate moralizatoare, Istoria lui Archirie, ea însăşi cunoscând nenumărate prelucrări prin lumina folclorului nostru, a avut decisdive influenţe asupra literaturii române ulterioare.

Archirie îl lasă în locul său la curtea împăratului, dar acesta, fără a se cunoaşte pe deplin motivele, pune gând rău unchiului său. Acesta este ascuns de un slujbaş şi nu este ucis. Faraonul Egiptului îi cere mai multe sarcini imposibile lui Sinagrip, pe care le rezolvă Archirie, care va fi reacreditat. Unchiul îşi va bate cu toiagul nepotul până îl va ucide, spunându-i la fiecare bătaie câte o fabulă. Numeroase întâmplări şi maxime se găsesc în izvoarele vechi. Multe se găsesc în scrierile grecului Menandru (342-291 î.d.H), suferinţele lui Archirie se regăsesc în Cartea lui Tobit din Vechiul Testament.

Unii cercetători susţin că textul îşi are originile într-un mediu de cultură ebraică, alţii siriană, alţii găsesc izvoarele în Orientul Apropiat. Romanul apare scris şi pe un papirus datând din secolul al V-lea î.d.H. descoperit la Elefantina, pe Nil, text redactat în limba aramaică.

Versiuni în limba slavonă apar în secolele al XI-lea sau au al XII-lea şi s-au păstrat în mai multe manuscrise, unele în glagolitică, datând din 1468, fapt care ar proba teoria conform căreia textul ar fi intrat în cultura slavă din literatura


greacă. A.D. Grigoriev demonstrează însă că traducerea în slavonă s-a făcut după o versiune armeană19.

Istoria lui Archirie nu a pătruns în literaturile occidentale, poate şi datorită faptului că textul nu se găseşte tradus în limba greacă.

După cum se poate observa, literatura populară din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea s-a alimentat, la noi, din izvoare sud-slave. La sfârşitul secolului al XVII-lea se face puternic simţită influenţa grecească care atinge apogeul în epoca fanariotă. Tot în această perioadă se face simţită influenţa rusească.

Din materialul hronografelor s-au mai dezvoltat, la noi, legendele istorice bizantine, precum Istoria Troadei sau Împăratul Theodosie cel Mic şi mărul, legende care vor cunoaşte o răspândire uimitoare în secolul al XVIII-lea, prin diverse traduceri, prelucrări şi copii.

Cea mai largă răspândire au cunoscut-o Viaţa şi fabulele lui Esop, Alexandria, Varlaam şi Ioasaf, Sindipa (Istoria celor şapte înţelepţi), Etiopica lui Heliodor, Bertoldo, O mie şi una de nopţi, Archirie şi Anadan etc. „În primul rând, se poate afirma că aceste scrieri populare au contribuit în general la formarea limbilor literare naţionale şi la menţionarea lor pe drumul viabilităţii. Destinate unor cercuri mai largi, cărţile populare au fost transpuse, începând din evul mediu, în limba naţională a multor popoare”20.

La primul congres de studii balcanice şi sud-est europene de la Sofia, din 1966, Andre Mirambel prezenta ca primă dată a confruntării literare dintre Orient şi Occident, finalul secolului al XVIII-lea. Lucrurile nu stau, în mod evident aşa, dacă luăm în calcul numai circulaţia cărţilor populare. Fiindcă în mare măsură se făceau transpuneri în limbile romanice, adică en romane, aceste scrieri au primit denumirea de romane, nume pe care l-a primit, în final, însăşi specia.

Textele respective au trecut din Orient, prin Bizanţ, spre Apus, transformându-se aici în veritabile poeme cavalereşti. Am arătat că aşa a fost prelucrată Alexandria sub pana lui Lambert le Tort, Alexandre de Bernaz şi Pierre de Saint-Cloud. Aşa va fi transpusă de poetul german Ulrich von Eschenbach. În versuri cu caracter popular se va răspândi în literatura cehă. Sindipa va fi transformat asemănător în secolul al XIII-lea de către poetul francez Herbers, sub titlul Dolopathos. „În concluzie, cărţile populare au o importanţă colosală, în general în Europa şi în particular în lumea slavă şi cea românească, în ce priveşte relaţiile literare vechi dintre popoare şi în ce priveşte rolul lor în formarea şi menţinerea limbii literare aproape de matca vie a graiului, lucru imprimat pe această cale şi în creaţia individuală a scriitorilor din epoca veche sau modernă”21. Cărţile populare au o importanţă de netăgăduit în cultura noastră, „ele au format literatura de predilecţie a tuturor claselor sociale, au dezvoltat gustul pentru cetit, au contribuit la îmbogăţirea lexicului şi la mlădierea frazei şi au pregătit, în parte, formarea stilului narativ, care va culmina în opera cronicarilor.”22

19 A se vedea I. C. Chiţimia, Probleme de bază ale literaturii române vechi, Bucureşti, Editura Academiei, 1972, p. 411. 20 Ibidem, p.418. 21 Ibidem, p.429. 22 N. Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, Bucureşti, Editura Enciclopedia Română, 1974, p. 330.


BIBLIOGRAFIE

1. Cartojan, N., Alexandria în literatura românească, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1910.

2. Cartojan, N., Alexandria în literatura românească. Noui contribuţii, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl-Rasidescu, 1922.

3. Cartojan, N., Cărţile populare în literatura românească, Bucureşti, 1974. 4. Cele mai vechi cărţi populare în literatura română, vol. I, Bucureşti, Editura Minerva,

1996. 5. Cele mai vechi cărţi populare în literatura română, vol. III, Bucureşti, Editura Minerva,

1999. 6. Chiţimia, I.C., „Alexandria” în receptare românească, în Probleme de bază ale literaturii

române vechi, Bucureşti, Editura Academiei, 1972, p. 385-395. 7. Chiţimia, I.C., „Alexandria” şi „Esopia”. Funcţia lor literară comună, în Probleme de

bază ale literaturii române vechi, Bucureşti, Editura Academiei, 1972, p. 397-402. 8. Chiţimia, I.C., Funcţia literară naţională a cărţilor populare, în Probleme de bază ale

literaturii române vechi, Bucureşti, Editura Academiei, 1972, p. 417-429. 9. Chiţimia, I.C., Problema raportului dintre cărţile populare şi folclor, în Probleme de bază

ale literaturii române vechi, Bucureşti, Editura Academiei, 1972, p. 351-363. 10. Chiţimia, I.C., Romanul „Archirie şi Anadan”. Legăturile lui cu folclorul, în Probleme de

bază ale literaturii române vechi, Bucureşti, Editura Academiei, 1972, p. 403-416. 11. Chiţimia, Ion C., Dan Simonescu, Cărţile populare în literatura românească,

Bucureşti, 1963. 12. Gaster, Moses, Chrestomatie română, Leipzig-Bucureşti, Editura F.A. Brockhaus-

Socec&Co., 1891. 13. Gaster, Moses, Literatură populară română, Bucureşti, 1883. 14. Mircea Eliade, Cărţile populare în literatura românească, în Revista Fundaţiilor Regale,

1939, nr. 4. 15. Moraru, Mihai, Cătălina Velculescu, Bibliografia analitică a literaturii române vechi, I-

II. Cărţile populare laice, Bucureşti, Editura Academiei, 1976-1978. 16. Moraru, Mihai, Cătălina Velculescu, Bibliografia analitică a literaturii române vechi, I-

II. Cărţile populare laice, Bucureşti, Editura Academiei, 1976-1978. 17. Pascu, Giorge, Istoriea literaturii române din secolul al XVII-lea, Iaşi, 1922.

carti populare

Documents