UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI

Catedra Psihologie Generală

Angela Potâng Valentina Botnari

ANTRENAMENTUL COMPETENŢELOR COMUNICATIVE

Culegere de texte, tehnici, exerciţii pentru studenţi

Chişinău, 2013

Cuprins

INTRODUCERE…………………………………………………………………………….....3

I. CADRUL REFERENȚIAL DE FORMARE A COMPETENȚELOR

COMUNICATIVE ÎN CONTEXTUL UNIVERSITAR……………………………...............5

1.1. Identitatea comunicării……………………………………………………......…….........6

1.2. Feedbackul constructiv-element al actului comunicațional………………......................12

1.3. Autocunoașterea și intercunoașterea în procesul comunicării.........................................17

1.4. Reguli pentru situații dificile............................................................................................22

1.5. Comportamente care inhibă, perturbă sau blochează comunicarea.................................26

1.6. Timiditatea ca blocaj al comunicării.................................................................................34

1.7. Comunicarea nonviolentă.................................................................................................40

1.8. Comunicarea asertivă.......................................................................................................47

1.9. Ascultarea activă−instrument de rezolvare a conflictului și reducere a acestuia.............52

1.10.Pozitivarea consecințelor negative ale conflictului........................................................57

II. EXERCIȚII DE ANTRENAMENT COMUNICATIV PENTRU ELEVI............................63

2.1. Comunicarea conflictuală.................................................................................................65

2.2. Cunoașterea de sine, imaginea de sine, respectul de sine.................................................71

2.3. Manifestarea stimei de sine la copii..................................................................................77

2.4. Exerciții de antrenament comunicativ..............................................................................82

III. COMUNICAREA PĂRINTE –COPIL. PROPUNERI ȘI SUGESTII PENTRU ȘCOALA

PĂRINȚILOR..........................................................................................................................99

ANEXE: METODE DE EVALUARE A ABILITĂŢILOR COMUNICATIVE

UTILIZATE ÎN ÎNVĂŢĂMÎNT..........................................................................................125

1. Grilă de observaţie pentru identificarea abilităţilor de comunicare.................................125

2. Autoevaluarea conduitei favorabile reușitei profesionale................................................125

3. Test pentru părinți ,,Cum știu să comunic cu copilul meu”.............................................126

4. Autoevaluarea capacității de ascultare.............................................................................129

5. Gînduri negative ce perturbează procesul comunicării.....................................................129

Bibliografie................................................................................................................................131

2

INTRODUCERE

Viaţa de fiecare zi ne-a demonstrat că independenţa oamenilor şi sinergia eforturilor umane

sînt resursele cele mai importante şi mai subtile ale progresului. Aceste resurse sînt inepuizabile

şi, în sens economic, sînt gratuite. Este necesar ca ele să fie exploatate şi aceasta se face numai

prin comunicare constructivă, proces care, în ,definitiv, nici el nu costă.

Comunicarea determină relaţia interumană, relaţia om-societate, înţelegerea reciprocă,

procesul de influenţă reciprocă. Maniera în care individul monitorizează, controlează, filtrează,

divizează, furnizează sau solicită informaţia relevantă pentru relaţie este parte componentă a

stilului de comunicare şi va determina în timp calitatea relaţiei, climatul emoţional care

caracterizează interacţiunile.

Competenţa de a comunica este deosebit de importantă pentru soluţionarea problemelor de

orice tip şi este una dintre cele mai principale valori pe care omul le dobîndeşte în viaţă.

Elaborarea acestei lucrări a fost susţinută de dorinţa autentică a autorilor de a contribui la

satisfacerea necesităţilor complexe de formare a competenţelor profesionale a viitoriilor

pedagogi şi psihologi.

Întîlnirile cu studenţii şi absolvenţii Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei din cadrul

prelegerilor, seminarelor şi activităţilor de formare în consiliere au constituit surse utile de

informaţii şi au generat momente de reflexie şi revizuire a demersului de elaborare a prezentei

lucrări. Este indiscutabil faptul că şi competenţa comunicativă este una decisivă în activitatea

psihologului şi pedagogului. La fel cum pictorul foloseşte pensula şi culorile, muzicianu -

instrumentul şi notele, tot aşa şi profesorul foloseşte comunicarea.

Învăţămîntul universitar modern subliniază importanţa comutării accentului de pe latura

informaţională a procesului de studii pe cea formativă, atît de deficitară pînă nu demult şi care,

de fapt, se soluţionează/realizează prin comunicare. Se simte necesitatea armonizării laturii

cognitive a studentului cu cea afectivă, atitudinală, care fortifică latura comportamentală. Or,

noile exigenţe, precum am remarcat deja, impuse de societatea democratică, implică o pregătire

profesională, de specialitate, care include competenţe de consiliere vocaţională, suportivă, de

dezvoltare personală sau informaţională. Doar avînd competenţele respective, cadrul didactic

poate facilita, prin activitatea sa, reducerea riscului de apariţie a problemelor şi a situaţiilor de

criză. Unul dintre principalele obiective ale acestor specialişti este de ai ajuta pe elevi să

parcurgă paşii unui demers de conştientizare, clarificare, evaluare şi actualizare a sistemului

personal de valori, care să le dezvolte şi să le menţină starea de bine şi confort sufletesc. Din

păcate, şi astăzi întîlnim cazuri cînd tocmai familia şi şcoala generează condiţii ce subminează

încrederea în sine a copiilor şi elevilor, îngrădesc autonomia şi independenţa lor, şablonează

3

individualităţile, implică competiţii neproductive în detrimentul cooperării şi colaborării,

cenzurează bucuriile şi plăcerile cotidiene etc. Astfel de cazuri sînt inadmisibile, şcoala trebuie

să fie locul în care se formează persoane armonioase cu sine însele, cu ceilalţi, cu lumea,

capabile să se bucure de procesul şi produsul activităţii lor şi a celor din jur.

Acest ghid este scris într-un stil pragmatic. Am optat anume pentru acest stil, doarece, din

experienţa noastră didactică, am înţeles că putem dezvolta competenţele comunicative doar

interactiv. Lucrarea de faţă intenţionează să fie utilă în pregătirea viitorilor pedagogi, psihologi,

psihopedagogi şi consilieri, precum şi tuturor persoanelor implicate în munca cu copiii şi

adolescenţii. Avem convingerea că orice persoană care se ocupă de educarea şi consilierea

generaţiei în creştere are nevoie de un set de cunoştinţe teoretice de bază, precum şi de o sumă de

exerciţii şi tehnici practice pentru antrenamentul competenţelor comunicative. De aceea, am

încercat să selectăm şi să adaptăm un şir de metode interactive pe care le putem utiliza în

practica noastră la cursurile de psihopedagogie a comunicării.

Prin conţinutul şi exerciţiile propuse, ghidul respectiv urmăreşte să formeze următoarele

competenţe:

Predicţia principalelor direcţii de dezvoltare a psihopedagogiei comunicării.

Manifestarea abilităţilor de comunicare cu implicarea termenilor psihopedagogiei.

Cunoaşterea mecanismelor psihologice ale comunicării în diferitele ei variante.

Transferarea teoriilor comunicării în situaţii reale ale vieţii.

Valorificarea oportunităţilor de dezvoltare personală şi integrare socioprofesională

reuşită.

Utilizarea tehnicilor şi proiectelor de dezvoltare a competenţelor de comunicare pentru

copii şi părinţi.

Stabilirea unor relaţii interumane şi socioprofesionale constructive.

Ghidul este destinat studenţilor Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei şi de la USM şi

de la alte instituţii de învăţămînt superior din ţară, care vor activa în instituţii de învăţămînt şi

care sînt obligaţi să cunoască cadrul teoretic şi metodologic al comunicării eficiente.

AUTORII

4

I. PROGRAMA PENTRU ANTRENAMENTUL COMPETENŢELOR

COMUNICATIVE ÎN CONTEXTUL UNIVERSITAR

Argument

Capitolul respectiv este orientat spre studierea problemelor general-teoretice şi metodologice,

specifice procesului de comunicare. Comunicarea determină relaţia interumană, relaţia om-

societate, înţelegerea reciprocă, procesul de influenţă reciprocă. Maniera în care individul

monitorizează, controlează, filtrează, divizează, furnizează sau solicită informaţia relevantă

pentru relaţie este parte componentă a stilului de comunicare şi va determina în timp calitatea

relaţiei, climatul emoţional care caracterizează interacţiunile.

În acest capitol sînt prezentate un şir de modele şi metode privind fenomenele comunicării,

precum şi experimente, exemple şi exerciţii edificatoare. Aceste activităţi vor servi drept

oportunitate pentru ca studenţii să-şi evalueze modul în care comunică cu ei înşişi şi cu ceilalţi,

să conştientizeze care le sînt părţile slabe şi prin ce căi şi modalităţi pot să-şi dezvolte

aptitudinile de comunicare, astfel încît să se integreze eficient în mediul socio-profesional.

Conţinut:

Identitatea comunicării.

Comunicarea ca şi competenţă socială.

Modurile comunicării. Funcţiile comunicării.

Feedbackul constructiv – element al actului comunicaţional.

Autocunoaştere şi intercunoaştere în procesul comunicării.

Reguli pentru situaţii dificile.

Comportamente care inhibă, perturbează sau blochează comunicarea.

Timiditatea ca blocaj al comunicării.

Comuicarea nonviolentă.

Comunicarea asertivă.

Ascultarea activă – instrument de rezolvare a conflictului şi de aplanare a acestuia.

Poziţionarea consecintelor negative ale conflictului.

Finalităţi.

Ca rezultat al studierii acestui capitol, studenţii vor fi capabili:

Să cunoască problematica şi modelele comunicării.

Să determine rolul comunicării în obţinerea performanţei.

Să cunoască şi să puteţi depăşi comportamentele care inhibă, perturbează sau blochează

comunicarea.

Să respecte regulile pentru situaţiile dificile în comunicare.

5

Să cunoască modalităţi de depăşire a timidităţii.

Să utilizeze mecanismele comunicării asertive în relaţiile interpersonale şi profesionale.

Să analizeze mecanismele de apărare utilizate de interlocutor.

Să respecte principiile ascultării active în comunicara interpersonală.

Să determine rolul comunicării nonviolente în evitarea conflictelor.

Să valorifice modalităţile de dezvoltare a asertivităţii la preadolescenţi şi adolescenţi.

Să estimeze rolul comunicării intrapersonale în dezvoltarea abilităţilor de relaţionare.

1.1. Identitatea comunicării

Comunicarea de zi cu zi, oglindeşte, atît de mult, toate activităţile, încît ajunge să fie un lucru

banal, de neluat în seamă. Fiecare va fi de acord că nu se poate co - exista fătă comunicare. În

acest context, filosoful Karl Popper spunea că „omul este înainte de toate limbaj verbal”, adică

cuvîntul stă la temelia condiţiei umane. Cuvintele, fiind declanşate, provoacă o interacţiune între

persoane. Astfel, comunicarea interpersonală este o formă fundamentală de interacţiune

psihosocială a persoanelor, în care are loc un schimb de semnale, de mesaje.

Comunicarea are două dimensiuni: relaţionarea şi comunitarul.

Ştefan Pruteanu (2004), făcînd o „sumară parabolă a definiţiilor comunicării, constată că nici

una dintre ele nu include informaţia în centrul actului de comunicare. Cu toate acestea,

informaţia nu e uitată şi nici ignorată, ci doar expediată pe planul secundar. Autorul susţine că

pentru comunicare contează mai curînd relaţia care ia naştere între interlocutori decît informaţia

transmisă între ei. Deşi mulţi oameni confundă comunicarea cu informarea, în realitate relaţia

interumană domină conţinutul informaţional.

Modul în care încercăm să relaţionăm cu ceilalţi poate da naştere la simpatii sau antipatii. În

ultimul caz, comunicarea joacă un rol foarte important în remedierea situaţiei şi dezvoltarea unei

relaţii normale, avînd în vedere că, de cele mai multe ori, antipatia este nejustificată şi ia naştere

tocmai dintr-o incapacitate de comunicare.

În orice comunicare ambii interlocutori sînt responsabili de eficacitatea acesteia. Dacă o

relaţie stabilită nu mai merge, fiecare din actanţii acesteia poartă o oarecare doză de vinovăţie.

Aceasta se poate demonstra printr-un mini experiment.

Exerciţiu. Grupul se împarte în echipe a cîte 2 persoane. Fiecare echipă va avea cîte un pix.

Sarcina lor va consta în a ţine pixul cu vîrful degetului arătător de către ambii: unul

dintr-o parte a pixului şi celălalt din altă parte. Fiecare echipă va trebui să se mişte prin sală

(mers, dans, gimnastică) ţinînd pixul cu vîrful degetelor. Persoanele relaţionează în acest mod,

iar pixul simbolizează relaţia dintre ele. Dacă pixul cade, echipa se aşază la loc.

6

La sfîrşit echipele care au scăpat pixul vor răspunde la următoarele întrebări:

De ce credeţi că aţi scăpat pixul?

Cine a fost cel vinovat?

Cum se putea preveni situaţia dată?

Apoi discuţiile în grup sînt orientate spre ideea că pixul a fost relaţia pe care o stabilesc

interlocutorii în procesul comunicării. Iar pentru menţinerea relaţiei ambii interlocutori poartă o

anumită responsabilitate şi implicaţie personală.

Tocmai de aceea trebuie să avem în vedere că tot ce facem şi modul cum ne raportăm la alţii

stă la baza dezvoltării unei relaţii; orice atitudine a noastră comunică ceva despre noi şi

determină o reacţie de răspuns din partea celorlalţi. Toate acestea determină situaţia noastră în

comunitate şi gradul de integrare la care am ajuns.

Ajungem, astfel, la cealaltă dimensiune a comunicării: comunitarul. Este un adevăr de

necontestat că viaţa comunitară nu poate exista în afara comunicării. Iar abilităţile comunicative

le dezvoltăm cel mai mult în comunitate (şcoală, echipă, anturaj, loc de muncă, proiecte comune

etc).

Activitatea în grup joacă roluri, diferite în dezvoltarea individului. În acest caz sînt antrenate

spiritul de apartenenţă la grup, încrederea în sine (succesul echipei fiind perceput ca un succes

individual care, în general, este mai uşor de a fi realizat), responsabilitatea (care sporeşte atunci

cînd se conştientizează faptul că succesul grupului depinde de buna realizare a sarcinilor

individuale), capacităţile de comunicare şi cele de conducere. Pentru consolidarea spiritului

comunitar, lucrul în echipă este esenţial, deoarece presupune mobilizarea colectivă şi nu poate

exista în absenţa comunicării.

În procesul învăţării, lucrul în echipă şi comunicarea realizată în cadrul acestora au o importanţă

deosebită, deoarece:

o echipele învaţă mai repede decît fiecare individ în parte;

o strategiile de învăţare ale echipelor stimulează mai mult gîndirea şi creativitatea;

o materialul învăţat poate fi aplicat cu uşurinţă în practică;

o în cadrul echipelor, comportamentul, feedbackul, sprijinul şi încurajarea de a învăţa sunt

mai bine monitorizate;

o experienţa comunicării devine mai interesantă în cadrul echipelor;

o relaţiile pozitive care se stabilesc între membrii echipei duc la creşterea motivaţiei

învăţării şi încurajează individul să lucreze mai mult.

o

Exerciţiu. Studenţilor li se propune textul-suport „Comunicarea ca şi competenţă socială”.

7

Sarcina lor este să citească însemnînd textul pe margine, după cum urmează:

„”- dacă ceva din ceea ce aţi citit confirmă ceea ce ştiaţi sau credeaţi că ştiţi;

„+”- dacă o informaţie pe care aţi întîlnit-o este nouă pentru dvs.;

„-”- dacă o anumită informaţie pe care aţi citit-o contrazice sau diferă de ceea ce ştiaţi;

„?”- dacă doriţi să ştiţi mai multe despre un anumit lucru sau dacă vi se pare că o informaţie este

confuză.

Această tehnică se numeşte SINELG.

Prezentăm mai jos textul-suport „Comunicarea ca şi competenţă socială”.

Comunicarea ca şi competenţă socială

Competenţa este o rezultantă a cunoştinţelor, aptitudinilor, deprinderilor, priceperilor,

capacităţilor, abilităţilor şi trăsăturilor temperamental-caracterologice care conduc la performanţe

în diferite domenii.

Competenţa socială este caracteristica persoanelor capabile să producă o influenţă socială

dezirabilă asupra altor persoane (M. Caluschi 2001). După Chelcea (1998), competenţa socială

este un tip de comportament ce conduce la performanţa socială.

Cei mai mulţi autori plasează competenţa de comunicare în topul abilităţilor ce conturează

performanţa socială.

Atunci cînd facem referire la definiţia comunicării din perspectiva competenţei sociale,

pornim de la etiologia conceptului. Astfel, termenul de comunicare îşi are rădăcină în latinescul

„communis”, ceea ce semnifică „contact”, „legătură”, „comunitate”, iar verbul „comunico”,

înseamnă a face ceva în comun, a pune împreună.

În prezent comunicarea este obiect de studiu din perspectivă interdisciplinară. Mecanismele

şi semnificaţiile comunicării sînt studiate din perspectiva sociologiei, antropologiei, psihologiei,

pedagogiei etc.

De aici apare dificultatea definirii comunicării, existînd o diversitate mare a unghiurilor de

vedere sub care aceasta poate fi privită. Făcînd o analiză a mai multor definiţii ale comunicării,

I.O. Pînişoară (2003) susţine: „Chiar dacă la o primă vedere definirea comunicării ar putea

părea un act simplu, în realitate tocmai vasta întindere a conceptului şi cotidianul practicii

comunicaţionale ridică probleme, delimitările terminologice relevîndu-se în fapt drept un proces

destul de complex şi de laborios.”

Totodată, americanii Frank Dance şi Carl Larson (specialişti în ştiinţele comunicării) au

adunat 126 de definiţii ale diferitor autori. După 20 de ani de muncă în domeniu, nici una nu s-a

dovedit satisfăcătoare.

Prezentăm cîteva definiţii ale comunicării din perspectiva unor autori diferiţi:

8

Edward Wilson:biolog

Comunicarea – acţiunea unui organism care modifică comportamentul

altui organism, într-o manieră adaptivă pentru unul sau ambii

participanţi.

Warren Weaver: specialist în afaceri

Comunicarea – totalitatea proceselor prin care o minte poate să o

influenţeze pe alta.

Charles Morris:filosof

Comunicarea – punere în comun, împărtăşire şi transmitere a unor

proprietăţi.

Luminiţa Iacob:

pedagog

Comunicarea – relaţia bazată pe coîmpărţirea unei semnificaţii, dacă

informaţia este premiză absolut necesară unui act de comunicare, ea nu

este însă şi suficientă. Absenţa înţelegerii acelei informaţii şi a

contextului relaţional care să-i confere semnificaţia anulează starea de

comunicare.

O altă abordare, oferită de George Gerbner, defineşte comunicarea ca interacţiune socială

realizată prin sistemul de simboluri şi mesaje. Brent D. Ruben reprezintă comunicarea ca un

proces de viaţă esenţial prin care oamenii generează sisteme, obţin, transformă şi folosesc

informaţia pentru a-şi duce la bun sfîrşit activităţile sau viaţa.

Modurile comunicării

Comunicarea didactică parcurge mai multe ipostaze. După criteriul partenerilor, comunicarea

poate fi intrapersonală (comunicarea cu sine, ex. elaborarea planului intern al acţiunii,

autojustificarea, autoîncurajarea, autocritica, autocompătimirea, automulţumirea), interpersonală

(între două persoane, ex. comunicarea elev-elev, elev-profesor), intragrup (între membrii

aceluiaşi grup) sau publică (cu un auditoriu mai mare).

După statutul interlocutorilor distingem comunicarea verticală (între parteneri cu statut

inegal, de ex. comunicarea profesor-elev) şi comunicarea orizontală (între parteneri cu statut

egal, de ex. comunicarea elev-elev). În raport cu modalitatea de codificare a mesajului, se pot

diferenţia trei tipuri de comunicări:

comunicarea verbală, cînd informaţia este transmisă prin intermediul cuvîntului; poate fi

orală sau scrisă;

comunicarea paraverbală, cîndinformaţia este transmisă prin elementele vocale şi

prozodice care însoţesc cuvîntul sau vorbirea în general (caracteristicile vocii, accentul în

pronunţie, intensitatea vorbirii, ritmul şi intonaţia, pauza etc.);

comunicarea nonverbală, care se realizează printr-o diversitate de semne legate de

postura, mişcările, gesturile, mimica şi înfăţişarea partenerilor de comunicare.

Aceste combinări, atunci cînd sînt comunicate clasei sînt extrem de variate.

9

După finalizarea actului comunicării, facem distincţie între:

comunicarea incidentală, caracterizată prin transmiterea întîmplătoare a informaţiei, fără

intenţia de a o face şi fără să fie destinată procesului de învăţare (ex. profesorul constată

lipsa cretei şi a buretelui în momentul în care vrea să scrie ceva pe tablă şi cere folosirea

retroproiectorului);

comunicarea subiectivă, caracterizată prin exprimarea directă de către emiţător a unei

stări emoţionale (de ex. exclamaţiile profesorului de tipul „Excelent!”, reproşul din

sintagma „M-aţi dezamăgit”, stare elevului care se agită în bancă etc.);

comunicarea instrumentală, caracterizată prin faptul că vizează un obiectiv concret,

urmăreşte unui anumit efect produs asupra receptorului şi se modifică în funcţie de

reacţia acestuia. Acest tip de comunicare este dominant în actul didactic, fără ca celelalte

două forme să fie excluse.

Funcţiile comunicării

Se cunosc cîteva zeci de clasificări ale funcţiilor comunicării din aspecte diferite. Laurenţiu

Şoitu a propus o serie de „taxonomii ale funcţiilor comunicării”. Prima clasificare a fost făcută

de Aristotel:

Funcţia politică − urmăreşte să evidenţieze oportunitatea sau inoportunitatea unei acţiuni

cu caracter public;

Funcţia judiciară − se referă la moralitatea sau imoralitatea faptelor luate în discuţie;

Funcţia demonstrativă − vizează elogierea (glorie, laudă) sau blamarea unei

personalităţi.

O altă taxonomie a funcţiilor comunicării este elaborată de Roman Jakobson, lingvist

francez:

Funcţia expresivă − de exprimare a atitudinii emiţătorului faţă de o situaţie şi faţă de

conţinutul mesajului;

Funcţia conativă − este raportată la receptorul mesajului şi vizează influenţarea

receptorului în vederea obţinerii unui răspuns sau a unei reacţii;

Funcţia referenţială − este funcţia de a da informaţii concrete, obiective raportate la

fapte concrete din realitatea înconjurătoare;

Funcţia fatică − constă în verificarea unei bune desfăşurări a comunicării, de stabilire şi

menţinere a contactului;

Funcţia metalingvistică − vizează codul comunicării;

Funcţia poetică − vizează felul în care se comunică doar nu conţinutul comunicării.

Această taxonomie a funcţiilor comunicării este una dintre cele mai plauzibile, apreciată de

mulţi autori, deoarece poate fi extrapolată la toate modalităţile de comunicare.

10

Susţinînd ideea specialiştilor de la Şcoala Palo Alto, comunicarea este unul dintre actele

care stau la baza legăturii sociale. Deci este o competenţă socială care provoacă o interacţiune

socială între doi sau mai mulţi actori sociali.

Comunicarea nu poate fi concepută ca un simplu proces de transmitere; bazată pe

interacţiune, ea constituie întotdeauna o tranzacţie între locutori: emiterea şi receptarea sînt

simultane, emiţătorul fiind în acelaşi timp emiţător şi receptor, şi nu emiţător, apoi receptor,

reciprocitatea este şi ea valabilă (Abric, 2002).

Prin urmare, comunicarea reprezintă ansamblul proceselor prin care se efectuează

schimburi de informaţii şi de semnificaţii între persoane aflate într-o situaţie socială dată.

Exerciţiu. După realizarea sarcinii anterioare, studenţilor li se propune:

Reflectaţi asupra celor citite şi reveniţi la însemnările iniţiale pentru a verifica ce cunoştinţe vi

s-au confirmat sau infirmat. Pentru a categoriza informaţiile, alcătuiţi un tabel asemănător celui

din exemplul de mai jos:

Tabelul SINELG

+ - ?

11

1.2. Feedbackul constructiv − element al actului comunicaţional

Vorbim despre feedback referindu-ne la situaţia în

care sîntem martorii unei acţiuni sau unui comportament

şi ne exprimăm punctul de vedere cu privire la ce am

văzut. Spunem că feedbackul este constructiv atunci cînd

este focalizat pe dezvoltare şi progres, pe îmbunătăţirea

performanţei, sau pe rezolvarea situaţiei problematice

care ,,doare”. Un feedback poate fi neconstructiv atunci cînd provoacă reacţii defensive, sau

cînd celălalt se simte atacat.

Însuşirea deprinderii de a oferi un feedback constructiv ne sporeşte şansele de a fi mai

eficienţi în comunicare şi în tot ceea ce facem. Feedbackul constructiv nu este o garanţie a

reuşitei, ci o condiţie necesară. Nu putem fi siguri că interlocutorul nostru nu se va simţi atacat

chair dacă folosim un feedback constructiv perfect. Sînt persoane foarte sensibile care se pot

simţi atacate şi în cazurile cînd nu există nici cea mai vagă intenţie. Însă, dacă folosim un

feedback neconstructiv, putem fi aproape siguri că vom da greş.

Elementele constructive ale unui feedback

Feedbackul constructiv reprezintă o şansă în plus pentru un dialog de calitate, în special dacă

respectăm următoarele reguli:

să ascultăm activ şi suportiv;

să începem cu ceva pozitiv, cu o apreciere;

să implicăm interlocutorul, cerîndu-i părerea, să nu ne impunem punctul de vedere;

să fim descriptivi, nu evaluativi;

să tindem să fim foarte precişi şi concreţi, să nu vorbim la modul general;

să ,,atacăm” problema, nu persoana;

să ne asumăm răspunderea pentru afirmaţiile pe care le facem.

12

Să ascultăm, să ascultăm, să ascultăm...activ şi suportiv

Pentru a ne convinge de beneficiile ascultării, avem o singură

cale: să practicăm ascultarea. Pentru a oferi celuilalt un feedback,

trebuie să-l înţelegem; pentru a-l înţelege, trebuie să-l ascultăm.

În acelaşi timp, pentru a-l înţelege pe celălalt, este necesar să ne

înţelegem pe noi înşine, să nu confundăm trăirile şi percepţiile lui cu

ale noastre, adică să nu atribuim celuilalt percepţiile şi trăirile noastre.

Exerciţiu. Analizaţi acest dialog şi observaţi cum se realizează o ascultare activă.

- Azi mi-a mers tare prost!

- Ţi s-a întîmplat ceva neplăcut?

- Da, şi încă ce! Imaginează-ţi, de şase luni organizaţia noastră din Bucureşti colaborează cu o

fundaţie de aici, din Iaşi. Eu am venit în Iaşi acum şase luni pentru a începe un proiect pentru

care am făcut un raport destul de mare şi un vîrf de ,,hîrţogăraie”, necesare desfăşurării

proiectului.

Aseară am venit în Iaşi foarte încrezător, gîndindu-mă că azi voi vedea, în sfîrşit, începutul

derulării proiectului şi rezulatul muncii mele.

- Şi...?

- Şi, cînd am ajuns dimineaţa la Fundaţie, cel cu care colaborăm mi-a spus că nu mai e sigur de

proiect. Am crezut că nu am înţeles bine, aşa că l-am rugat să repete ce a zis, a repetat că nu

mai este sigur de desfăşurarea proiectului.

- Cred că ai fost şocat să auzi aşa ceva…

Să începem cu o apreciere

Să presupunem că eşti în situaţia de a primi un eseu pe care l-ai

dat unui profesor pentru a-i afla părerea. Cum te-ai simţi, dacă el ţi-

ar spune: ,,Eseul conţine idei aberante pe care le-am subliniat cu

creionul. Unele dintre ele sunt absurde!”

Dacă ai fi tu în locul profesorului tău, ce i-ai spune? De fapt, cum

ţi-ar plăcea să primeşti feedbackul? Cum ar fi să ţi se spună: ,,Am citit cu atenţie eseul tău şi am

găsit cîteva lucruri foarte interesante. Mi-a plăcut modul tău original de abordare. De asemenea

m-a impresionat precizia cu care ai tratat subiectul X. Ar fi şi cîteva lucruri pe care, din punctul

13

meu de vedere, le-ai putea îmbunătăţi. Vrei să ţi le spun?” Apoi, profesorul ar putea să-ţi

enumere pasajele concrete care, din punctul lui de vedere, ar putea fi tratate mai bine.

Ce variantă preferi? Dacă te simţi mai bine cu cea de-a doua, atunci procedează şi tu la fel:

începe cu ceva apreciativ. Spune ce ţi-a plăcut. Fii sincer. Orice lucrare are ceva bun, aşa că uită-

te cu atenţie. După aceasta poţi vorbi şi despre ,,greşelile” pe care le-ai găsit.

Exerciţiu. Reformulaţi următoarele propoziţii conform feedbackului constructiv;

- Nu ai strălucit pe scenă, putea fi şi mai bine;

- Ţi-ar sta mai bine o cravată cu nuanţe verzi;

- Am observat cîteva greşeli în eseul pe care mi l-ai dat să-l citesc şi am însemnat cu roşu

ideiile cu care nu sînt de acord;

- Astăzi te-ai prezentat oribil;

- Nu este nimic original în lucrarea ta.

Să-l implicăm pe interlocutorul nostru

Tendinţa firească a unora dintre noi este să ne grăbim să

propunem soluţia. Acţionînd astfel, interlocutorul poate da

dovadă de unele comportamente nefavorabile unei bune relaţii,

descrise mai jos în cadrul atitudinii de soluţionare imediată. Îl

putem implica pe interlocutor cerîndu-i părerea şi evitînd să ne

impunem punctul de vedere.

De asemenea, este de dorit evităm a ne exprima superioritatea, indiferenţa, sau

inflexibilitatea, deoarece în acest fel neglijăm nevoia de recunoaştere a celuilalt. Superioritatea

poate fi percepută în cazul unui limbaj pretenţios, de specialitate, destinat experţilor dintr-un

domeniu, sau printr-o atitudine nonverbală caracterizată prin ,,privirea de sus”depreciativă.

Inflexibilitatea se manifestă prin lipsa dorinţei de a lua în discuţie şi alte opţiuni decît cele

personale. Indiferenţa poate fi exprimată prin a nu acorda atenţia cuvenită interlocutorului

nostru, prin evitarea contactului din priviri, prin folosirea unui limbaj impersonal de genul ,,o

persoană ar trebui să...” în loc de ,,dumneavoastră ar trebui să...”, sau prin întreruperea

frecventă a celui care vorbeşte.

Pentru a-l implica pe celălalt, trebuie să-l facem să se simtă apreciat, să-i acceptăm ideile, să-l

încurajăm să vadă mai clar problema şi să-l susţinem în găsirea soluţiei juste. Este important să

începem cu ideile importante pe care le enunţă interlocutorul nostru, cu avantajele, cu aprecierea

înainte de a trece la ideile mai puţin importante, la dezavantaje şi la critică.

Exerciţiu. Analizaţi următoarele propoziţii şi determinaţi care dintre ele este constructivă şi care

14

disctructivă în sensul feedbackului constructiv.

Reformulaţi-le pe cele distructive conform feedbackului constructiv.

- Aş vrea să cunosc şi părerea voastră despre cele întîmplate, ce propuneri aţi avea ca să

rezolvăm problema dată?

- Nu ştiu ce părere ai tu, dar eu cred că am găsit soluţia şi vom face anume aşa.

- Nu mă interesează părerile dumneavoastră, decizia oricum imi aparţine.

- Este o idee foarte bună, imi place cum ai expus-o.

Să fim descriptivi şi să nu evaluăm

Oamenilor nu le place să fie judecaţi, iar evaluările ar putea să fie eronate din punctul de

vedere al interlocutorului nostru. Pentru a rămîne centraţi pe obiectivele noastre, vom căuta să

fim cît mai precişi, descriind ceea ce observăm, fără alte interpretări sau judecăţi de valoare. S-ar

putea să ne fie greu la început, deoarece atunci cînd judecăm, reproşăm, criticăm sau evaluăm

avem cîştiguri personale, ne satisfacem într-un mod neadecvat nevoile psihologice.

Să ne ferim, aşadar, de etichetări, fie ele negative sau pozitive. Să descriem ce am văzut, să

ne expunem propriile noastre reacţii şi sentimente legate de problemă, să analizăm implicaţiile

problemei asupra colectivului. În final, putem discuta cu interlocutorul nostru despre soluţiile

posibile.

Exerciţiu. Transpuneţi în scenă următoarele situaţii posibile, respectînd cerinţa de a descrie

comportamentul şi nu de a judeca:

un student absentează nemotivat;

un coleg întîrzîie frecvent la toate activităţile de grup;

şeful grupei vorbeşte arogant şi îi ignoră pe mulţi dintre colegii săi.

Să tindem să fim foarte precişi şi concreţi

Claritatea în exprimare este una dintre calităţile importante ale comunicării eficiente. A

spune ,,Am citit eseul dumneavoastră. Are părţi bune şi părţi care pot fi îmbunătăţite” este bine

din punctul de vedere al validării celuilalt, deoarece am început cu ,,cele bune”. Dar nu e

suficient! Care sînt părţile bune? Ce le face bune? Care sînt elementele care pot fi îmbunătăţite ?

Ce anume trebuie perfecţionat? De ce? Cum? Sunt doar cîteva întrebări care, dacă rămîn fără

răspuns, eficienţa feedbackului este practic nulă.

Atunci cînd transmitem mesajul, este bine s-o facem în aşa fel încît acesta să conţină implicit

răspunsurile la aceste întrebări. Dacă sîntem pe poziţia de recepţie, este de dorit să nu cădem în

capcana demoralizării şi să punem întrebările de mai sus folosind partea de Adult a Eului nostru

(un element din Analiza tranzacţională după Eric Berne).

15

Exerciţiu. Elaboraţi un mesaj despre ultima activitate realizată de grupa voastră în care să

expuneţi informaţii precise şi concrete.

Să ,,atacăm” problema, nu persoana

Oamenii se schimbă greu. Ni se întîmplă frecvent să

avem pretenţia ca ceilalţi să se schimbe după pofta noastră,

adică aşa cum ne-am dori noi. Este bine să studiem

problema, urmărind cel mult o schimbare de comportament.

De exemplu, o persoană care întîrzie nu este nici lenesă,

nici lipsită de bun simţ, ci pur şi simplu întîrzie. Acest

comportament poate avea urmări nedorite în activitatea echipei, sau poate veni în contradicţie cu

valorile şi regulile grupului. În această situaţie, problema trebuie luată în discuţie şi rezolvată.

Dacă dorim să rezolvăm această problemă în primul rînd, atunci este bine să ştim că avem şanse

mai mari dacă facem tot posibilul ca persoana să nu se simtă atacată, iar pentru acest lucru merită

a cheltui timp.

Exerciţiu. Analizaţi următoarele propoziţii şi determinaţi care este constructivă şi care este

distructivă în sensul fedbackului constructiv. Reformulaţi-le pe cele distructive conform

feedbackului constructiv.

- Am fost foarte îngrijorat atunci cînd nu răspundeai la telefon.

- De ce ai întîrziat, eşti un iresponsabil.

- Numai o persoană ca tine poate avea aşa idei stupide.

- Comportamentul tău a dus la înrăutăţirea relaţiei mele cu Alina, ce s-a întîmplat?

- Şi de ce nu mi-am dat seama de la bun început că o voi da în bară apelînd la tine?

Să ne asumăm răspunderea pentru afirmaţiile pe care le facem

Atunci cînd ni se solicită părerea referitor la o anumită problemă, este de dorit să ne

exprimăm punctul nostru propriu de vedere. Să evităm exprimări de genul ,,se consideră

că ...”, ,,experţii recomandă...”, ,,conducerea este de părere că...”, ,,s-ar putea spune

că...”, ,,foarte mulţi sînt de părerea că...”.

Asumîndu-ne responsailitatea celor afirmate, comunicăm interlocutorului că avem

disponibilitatea de a investi în relaţia cu el.

16

1.3. Autocunoaştere şi intercunoaştere în procesul comunicării

Comunicarea în cadrul grupului facilitează stabilirea relaţiilor atît cu alte persoane, cît şi cu

sine însuşi.

Aceasta se întîmplă, deoarece în cadrul relaţionării cu ceilalţi are loc intercunoaşterea, cît şi

autocunoaşterea. Într-o relaţie contează foarte mult ce ştim noi despre noi, capacitatea noastră de

autocunoaştere şi modul în care ne percep alţii. Cu cît raportul dintre aceste aspecte este mai

proporţional, cu atît relaţia are mai multe şanse să devină una constructivă. Pentru a dezvolta

autocunoaşterea şi intercunoaşterea, poate fi utilizat modelul teoretic ,,Fereastra lui Johari”

care explică această relaţie.

Acest model reprezintă exemplificarea rolului pe care îl are comunicarea în sfera relaţiilor şi

în cea a comunităţilor (micro sau macro) în care trăim, o reprezentare a raporturilor dintre

individ şi ceilalţi. Din intersectarea percepţiilor personale cu ale celorlalţi se creează patru zone

ce relevă situarea fiecărui individ în comunitate şi în sfera relaţiilor: arena, zona oarbă, faţada,

necunoscutul.

TU

ALŢII

Cunoscut de tine Necunoscut ţie

Cunoscut celorlalţiARENA

(deschis către tine)

ZONA OARBĂ

(închis către mine )

Necunoscut celorlalţiFAŢADA

(închis către alţii)

NECUNOSCUTUL

( blocat)

ARENA − conţine informaţii pe care le ştii atît tu, cît şi ceilalţi şi serveşte ca bază a relaţilor

tale cu ceilalţi. Mărimea arenei arată calitatea relaţiilor. Cînd se interacţionează liber şi se fac

schimburi de informaţii, comunicarea este facilitată, deci şi relaţiile interpersonale se

consolidează.

ZONA OARBĂ − conţine informaţii pe care alţii le au despre tine, dar tu nu le ştii. Aceste

informaţii nu îţi sînt cunoscute, pentru că cei ce le deţin nu ţi le aduc la cunoştinţă în mod

deliberat. O persoană poate afla mai multe despre sine prin atenţia acordată feedbackului pe care

îl dau celelalte persoane.

FAŢADA − conţine informaţii cunoscute numai de către tine: planuri de viitor, idei,

adevărata stare emoţională, idealuri, talente etc. Din dorinţa de autoprotecţie, aceste informaţii

nu sînt făcute cunoscute celorlalţi, persoana menţine ,,un paravan” în spatele căruia se ascunde.

Aceste informaţii devin publice doar în situaţia în care persoana doreşte acest lucru, prin auto-

dezvăluiri.

17

NECUNOSCUTUL − conţine sentimente, abilităţi, talente încă nedescoperite. Prin sinergism

interpersonal poţi descoperi calităţi nebănuite ale propriei pesoane, dar şi ale celorlalţi.

Dimensiunile ,,ferestrei” sunt relative, în funcţie de starea afectivă a persoanei, natura relaţiei

cu interlocutorul, subiectul în discuţie.

Exerciţiu. Grupul se împarte în subgrupe de 4-5 membri. Fiecare are la dispoziţie 10 minute

pentru a completa ARENA. După aceea, în cadrul subgrupelor care s-au format, fiecare va trebui

să completeze ZONA OARBĂ pentru ceilalţi (10 minute). În următoarele 10 minute fiecare

persoană îşi va completa FAŢADA şi va citi observaţiile din ZONA OARBĂ , avînd astfel

o ,,fereastră” aproape completă (ultimul cadran neputînd fi completat la momentul respectiv). Se

vor mai acorda 15 minute pentru o discuţie în grup, după care întregul grup va trage concluzii.

În comunicare dorinţa de a-l înţelege pe alt om trebuie să fie determinată de oportunitatea de

a te înţelege pe tine însuţi. Dorinţa de a-i înţelege pe alţii necesită atenţie şi dragoste faţă de

oameni. Tendinţa de a te înţelege şi a te face înţeles implică şi curajul de a te manifesta.

Este deosebit de importantă priceperea de a formula clar gîndurile şi de a le expune logic.

Dacă ne expunem opinia în mod elocvent şi argumentat, manifestînd concomitent înţelegerea

profundă a opiniei interlocutorului, atunci cel cu care comunicăm va înţelege că noi nu contăm

doar pe peprcepţia personală a lucrurilor, dar încercăm să înţelegem profund situaţia. Acest fapt

indică dorinţa noastră de a-l înţelege pe interlocutor şi aceasta în consecinţă, va face comunicarea

mai profundă şi mai sinceră.

Omul care ştie să comunice corect înţelege ce se întîmplă cu el şi cu alţi oameni. Cunoaşterea

de sine este legată de propriile perceperi, opinii, sentimente şi dorinţe; cunoaşterea altor oameni

înseamnă conştientizarea sentimentelor şi emoţiior acestora.

În comunicare este important felul cum ne exprimăm sentimentele şi dorinţele. Este util să

apelăm la formule de genul : ,,aş avea nevoie de cartea pe care ţi-am împrumutat-o. Am promis

că i-o împrumut unui prieten. Dacă se poate, te rog să mi-o aduci mîine la liceu”. Şi în nici un

caz nu vom folosi fraze de tipul: ,,să-mi întorci cartea mîine”.

O comunicare corectă presupune exprimarea sinceră a unei opinii nu numai în ceea ce

priveşte obiectul discuţiei, ci şi faţă de interlocutor, de exemplu: „Pari a fi supărat. Probabil a

fost ceva neclar în discuţia noastră. Hai să încercăm împreună să stabilim ce s-a întîmplat. Cred

că ne respectăm şi, prin urmare, putem fi sinceri”. Partenerii care au încredere unul în celălalt nu

au teamă de discuţii sincere. Iar încrederea în sine şi în alţii se obţine atunci cînd avem suficiente

informaţii.

Un alt aspect de care trebuie să ţinem cont atunci cînd vorbim despre comunicare îl constituie

tabuurile şi prejudecăţile care există în jurul nostru şi care funcţionează ca inhibitori ai relaţiilor

şi integrării sociale. Tabuurile şi prejudecăţile sînt norme nescrise de comportamente colective,

18

care acţionează la nivel individual. Apărute iniţial ca reguli ale unei bune comunicări şi

organizări sau integrări sociale, acestea sînt, în general, rezervate de tradiţie şi – într-un context

diferit de cel în care au apărut, rezultat al evoluţiei sociale – acţionează contrar destinaţiei lor

iniţiale. De aceea, e necesar a face cu grijă un discernămînt între valoarea (şi expresivitatea) lor

culturală şi utilitatea lor instrumentală. Totodată, asumate pînă la extrem, acceptate necondiţionat

şi nesupuse unei integrări personale (şi nu numai, chiar unor discuţii de grup), acestea pot uşor să

transcende dimensiunea lor colectiv-comunitară şi se pot transforma în inhibiţii personale şi

comportamente defensive.

De aceea, discutarea deschisă a acestora şi crearea – la adolescenţi şi tineri – a unei atitudini

responsabile faţă de propriile experienţe constituie una dintre dimensiunile cele mai sensibile ale

procesului educativ.

Exerciţiu. Participanţii se grupează în grupuri de lucru – un grup pentru fiecare afirmaţie.

Sarcina lor este să aducă argumente şi contraargumente în dezbaterea fiecărei situaţii

enunţate.

După ce fiecare grup şi-a enunţat cazul, la toţi participanţii, iniţiază o discuţie.

Prejudecăţi

Dacă rîzi....

Dacă lăcrimezi....

Dacă vrei să cunoşti pe cineva....

Dacă îţi exprimi sentimentele....

Dacă împărtăşeşti altora ideile tale..

Dacă iubeşti...

Dacă speri.....

Dacă încerci ....

Dacă trăieşti...

rişti să pari caraghios

rişti să pari sentimental

rişti să te decepţionezi în privinţa lui

rişti să pari ridicol

rişti să le pierzi

rişti să nu fii iubit

rişti să fii disperat

rişti să dai greş

rişti să mori

Recomandare: în prezentările de grup se încurajează abordările creative!

În procesul comunicării şi relaţionării cu ceilalţi, persoana poate analiza în ce măsură este ea

însăşi dominată de raţiune şi în ce măsură emoţiile încearcă să o domine.

Viaţa noastră este ghidată de două forţe: raţiunea şi emoţiile. De multe ori, ele ne trag în

direcţii opuse. Forţa care se dovedeşte a fi mai puternică la un moment dat va determina felul în

care ne înţelegem cu ceilalţi şi în ce mod ne poate afecta nivelul realizărilor personale. E uşor a

reacţiona mai promt în virtutea emoţiilor decît a raţiunii, dar răspunsul raţional ne ajută să

abordăm situaţiile dificile într-un mod constructiv.

19

Omul cunoaşte despre felul cum reacţionează în unele situaţii dificile din experienţa

personală. Pentru a putea perfecţiona capacitatea de comunicare în situaţii dificile, se pot utiliza

unele exerciţii:

Exerciţiu. Se propun următoarele sarcini, pe care studentul trebuie neapărat să le noteze, nu doar

să le parcurgă mental:

1. Pe o foaie de hîrtie, scrieţi toate momentele care vă provoacă stres (lăsaţi spaţiu între ele).

Încercaţi să identificaţi cel puţin cinci factori de stres.

2. Pe o scară de la 1 la 10 (10 fiind valoarea cea mai înaltă), determinaţi nivelul fiecărui factor

de stres.

3. Determinaţi dacă factorul de stres este pozitiv (o nuntă, o promovare, naşterea unui copil, o

slujbă nouă) sau negativ (o purtare grosolană, condusul maşinii prin oraş în orele de vîrf).

4. Alături de fiecare factor de stres, notaţi sentimentele pe care vi le trezeşte situaţia stresantă

respectivă (furie, frustrare, fericire, frică).

5. Identificaţi care latură din viaţa dvs. este cea mai afectată de fiecare dintre factorii de stres

negativ (familială, socială, afaceri/ profesie).

6. Apoi, pentru fiecare factor de stres, determinaţi dacă:

a) stă în puterea dvs. să rezolvaţi problema. Notaţi cuvîntul „da” lîngă factorul

respectiv; sau

b) nu stă în puterea dvs. să schimbaţi situaţia. Este în afara controlului dvs., nu puteţi

face nimic ca s-o schimbaţi. Notaţi cuvîntul „nu” lîngă factorul respectiv (după R.

Cava, 2007).

De asemenea, în procesul comunicării interumane se poate identifica tipul de personalitate al

interlocutorilor: extrovertit sau introvertit. Prezentăm o descriere paralelă a ceea ce gîndesc şi

simt persoanele extrem de introvertite şi cele extrem de extrovertite.

Exerciţiu. Observaţi cu atenţie care sînt cogniţiile şi emoţiile celor două tipuri de persoane.

Acum faceţi o listă cu oamenii care vă creează dificultăţi:

NUME TIP DE PERSONALITATE

1.

2.

3.

4.

20

a) În ce fel aţi putea schimba modul în care-i abordaţi, astfel încît să vă îmbunătăţiţi

situaţia?

b) Cînd am de-a face cu această persoană, îmi amintesc următoarele:

1. _______________________________________________________________________

2. _______________________________________________________________________

3. _______________________________________________________________________

4. _______________________________________________________________________

21

1.4. Reguli pentru situaţii dificile

În situaţiile zilnice avem de-a face cu oameni absolut diferiţi. Astfel, de multe ori se

întîmplă să venim în contact cu oameni furioşi, grosolani, nerăbdători, agresivi sau morocănoşi,

timizi, inhibaţi etc. Roberta Cava (2007) consideră că situaţiile dificile de comunicare apar atunci

cînd oamenii încearcă:

să ne facă să ne pierdem cumpătul;

să ne oblige să facem lucruri pe care nu vrem să le facem;

să ne împiedice să facem ceea ce dorim sau avem nevoie să facem;

să folosească forţa, manipularea sau alte metode necinstite pentru a obţine ceea ce vor;

să ne facă să ne simţim vinovaţi dacă nu ne conformăm dorinţelor lor;

să ne facă să ne simţim neliniştiţi, supăraţi, frustraţi, furioşi, deprimaţi, geloşi, inferiori

sau înfrînţi;

să ne determine să facem anumite lucruri în locul lor.

Aşa se întîmplă că uneori sîntem în situaţii cînd cei care ne înconjoară şi cu care trebuie să

colaborăm, nu sînt tocmai receptivi, sociabili şi predispuşi spre o comunicare constructivă.

Ce putem face în acest caz, noi, cei care le sîntem alături?

Literatura de specialitate oferă cîteva modalităţi privitor la faptul, cum să procedaţi în a vă

ajuta interlocutorii aflaţi la ,,ananghie”.

Interlocutorul meu, timidul....

Doi oameni, unul este timid; poate tu nu eşti, dar fii sensibil la faptul că alte persoane nu pot

fi atît de sigure pe ele şi de încrezătoare ca şi tine. O persoană timidă îşi găseşte în permanenţă

scuze şi pretexte pentru a nu participa la petreceri, care se face ,,roşu ca racu” atunci cînd este

pus în vre-o situaţie nouă.

Ar fi foarte drăguţ din partea ta să-l faci să se simtă bine în preajma altor persoane.

Nu face abuz, rişti să-l intimidezi şi mai mult! Iată cîteva idei:

într-o discuţie, asigură-te că nici o persoană nu monopolizează discursul/atenţia; acest

lucru va face posibil ca toţi ceilalţi să beneficieze de o oarecare atenţie pentru un timp;

acţionează astfel încît să scoţi la iveală ce este mai bun în prietenul tău, în orice situaţie;

la petreceri sparge gheţa, apropiindu-te tu de cei care stau singuri şi atrage-i în discuţie şi

acţiune;

ajută-l pe timid să se implice în conversaţii care-l avantajează, care-i scoate în evidenţă

calităţile ascunse;

află ce-l interesează, ce-l preocupă pe timidul de lîngă tine şi încheagă tu o discuţie cu el,

pe această temă;

22

oferă-i dreptul la replică într-o dispută; de cele mai multe ori el nu intervine într-o

discuţie neîntreruptă;

cere-i părerea, asugură-l că te interesează opinia lui – astfel îi va spori încrederea în

propria persoană şi va fi mai sigur pe el.

Cu siguranţă, prietenul tău timid îţi va mulţumi. Cine, dacă nu el, îţi poate fi cel mai bun priten,

care ştie să-ţi fie recunoscător?

Interlocutorul meu, narcisistul....

Imaginează-ţi că în gupul tău de prieteni şi-a făcut loc şi unul din ,,descendenţii onomastici

ai miticului Narcis”? Acesta se consideră excepţional, pretinde atenţia tuturor, este extrem de

preocupat de felul cum arată, vorbeşte doar despre sine. Este vedeta grupului sau, cel puţin, aşa

se percepe el. Îşi dă aere, iar acest lucru îl face deseori subiect de bîrfă, de invidie, şi chiar riscă

să fie marginalizat, exclus. Cum se poate comunica cu el?

Ce se poate face pentru a-l ajuta? (În primul rînd: nu-i oferi direct ajutorul tău, o va lua drept

ofensă, fii subtil!):

ori de cîte ori manifestă un pic de empatie faţă de ceilalţi, încurajează-l;

ca să-i demonstrezi că greşeşte (dar are şanse de a se corecta), foloseşte jocul de rol;

nu-l lăuda exagerat;

dacă face ceva negativ, spune-i, dar fără a intra în detalii;

fă-i complemente sincere de cîte ori e cazul – te va considera o persoană inteligentă şi

sensibilă, capabilă să aprecieze adevărata valoare;

nu-i vorbi despre reuşitele şi privelegiile tale, îi vei stîrni invidia, iar la narcisişti acest

sentiment e înzecit (apelează la un alt prieten pentru asta!);

evită să-i faci mici servicii, rişti astfel să ţi „se urce în cap”;

trasează o hartă a propriilor tale teritorii, stabilind care sînt cererile pe care le vei accepta

şi pe care le vei refuza;

în nici un caz nu reproşa unui narcisic că se crede deasupra celorlalţi sau că ar fi egoist

(este inutil, şi-apoi te expui riscului de a deveni ,,victima” unei răzbunări).

E foarte probabil că încrederea în sine pe care o manifestă te poate ajuta şi pe tine să-ţi cauţi

resursele latente.

Interlocutorul meu, perfecţionistul...

O astfel de persoană este ,,frate” cu timidul. Acordă o atenţie exagerată detaliilor, regulilor.

Este încăpăţînat, conservator şi, de cele mai multe ori, este neîncrezător, şovăielnic şi scrupulos.

Nu acceptă greşelile din partea sa şi, mai ales, din partea celorlalţi, ceea ce îl face adesea să pară

un nesuferit.

23

Tu poţi să-l ajuţi:

operează cu strategiile de socializare aplicate şi în cazul timidului;

apreciază-i simţul ordinii, însă spune-i atunci cînd exagerează, va ţine cont de sugestia ta;

nu-l critica, doar el e ,,specialistul”;

respectă-i nevoia sa de organizare, te va aprecia pentru asta;

arată-i un alt stil de viaţă: ,,încălcaţi” reguli împreună şi arată-i că a greşi nu e catastrofal;

faceţi împreună lucruri trăsnite;

spune-i glume, învaţă-l să aprecieze umorul şi să-şi dezvolte, ulterior, o abilitate din asta.

Trebuie să ştii, însă, că perfecţionistul va rămîne perfecţionist pînă la urmă. Tu îl poţi ajuta

doar să se adapteze şi să fie mai tolerant la extravaganţe. Şi-apoi anume el este persoana de

încredere, pe care poţi conta mereu, punctual şi gata să te ajute să-ţi corectezi greşelile, chiar

dacă te-a criticat iniţial.

Interlocutorul meu, impulsivul...

În foarte multe grupuri de prieteni există astfel de persoane care sînt asemănătoare

unui ,,vulcan”, izbucneşte atunci cînd te aştepţi mai puţin, şi nimeni nu reuşeşte să-i depisteze

tempo-ul. Are izbucniri violente, nu reuşeşte să-şi controleze emoţiile şi manifestă bruşte

descărcări de mînie. Cu toate acestea, este unul din personajele cu ,,lipici” şi grupul nu se poate

lipsi de el, mai ales, la petreceri!

Tu poţi să-l ajuţi:

,,distribuiţi-l” în rolurile principale la toate activităţile, festivităţile; astfel îşi va descărca

acolo energia;

vorbiţi în limba lui şi nu-l contraziceţi deschis, folosiţi umorul, ironia; nimeni mai bine ca

el nu vă va face jocul;

în nici un caz nu încerca să-l calmezi atunci cînd se află în culmea furiei, rişti să agravezi

situaţia;

aprobă-l atunci cînd crezi că pentru tine este o cauză pierdută;

vină cu explicaţii despre comportament după ce a trecut de valul furiei.

Interlocutorul meu, bufonul....

Aceasta este persoana care se dă mereu în spectacol (într-un mod frumos), este campionul

distracţiilor, caută mereu să atragă atenţia celorlalţi, utilizînd mijloace posibile. Practică farsele.

Nu vrea recunoaşterea, mai degrabă caută afectivitatea celor din jur. Şi pentru aceasta

dramatizează, exagerează, demonstrează. Se descurcă de minune ca actor amator şi vorbeşte cu

uşurinţă în public. Rîde şi plînge cu uşurinţă, este şi gazdă simpatică. Însă felul lui de a fi îi poate

dăuna uneori. E de datoria ta să-l ajuţi:

24

nu acorda prea multă atenţie acceselor sale de isterie şi scenelor de demonstrativitate,

aceasta îl va face să înţeleagă că trebuie, din cînd în cînd, să se comporte şi altfel;

stabileşte anumite reguli, cu care să fiţi ambii de acord;

manifetsă interes ori de cîte ori se comportă şi el normal;

vorbeşte-i pe un ton serios, dar nu colocvial.

Ori de cîte ori ne confruntăm cu situaţii dificile, se declanşează sindromul „luptă sau fugi”.

Simptomele fizice ale acestui sindrom sînt următoarele: muşchi tensionaţi, dinţi încleştaţi, stare

de tensiune în maxilar, puls rapid, bătăi de inimă puternice, transpiraţie abundentă, respiraţie

întretăiată, creşterea tensiunii arteriale, piele umedă şi rece, mîini şi picioare reci şi/ sau respiraţie

rapidă. De fiecare dată cînd observaţi că aveţi aceste reacţii, opriţi-vă şi întrebaţi-vă: „Oare

reacţionez corect sau am o reacţie exagerată în raport cu situaţia aceasta?” Veţi descoperi că în

opt situaţii din zece aţi avut o reacţie exagerată, adică i-aţi permis celuilalt să controleze situaţia

(R. Cava, 2007).

În concluzie, putem accentua că situaţiile dificile în comunicare pot fi ameliorate prin

competenţa de identificare a tipului interlocutorului. Făcînd faţă cu succes situaţiilor dificile,

vom trăi un sentiment de satisfacţie şi încredere.

Cunoaşterea unor tehnici eficiente de abordare a persoanelor şi a situaţiilor dificile va spori

încrederea în sine, va îmbunătăţi competenţa de relaţionare, poate reduce stresul şi anxietatea şi

va creşte entuziasmul pentru ceea ce se face în grup.

25

1.5. Comportamente care inhibă, perturbă sau blochează comunicarea

Comunicarea între oameni este un proces deosebit de complex şi important. Ea reprezintă, de

fapt, ţesătura, canavaua, pe care se aşază însăşi viaţa, structura reuşitelor, miracolelor sau

dezastrelor umane.

Indiferent de modul de abordare ca act, sistem, cod sau mijloc, comunicarea stă la baza

organizării şi dezvoltării sociale, influenţînd raporturile pe orizontală şi pe verticală între oameni,

intervenind chiar în aspiraţiile lor intime, dar şi în cunoaşterea realităţii. De aceea ea este

considerată drept cea mai importantă competenţă socială cu implicaţii în manifestarea şi

dezvoltarea celorlalte. Putem spune că, de fapt, comunicarea se află în centrul performanţei şi al

competenţei sociale. Din acest motiv dezvoltarea competenţelor comunicative constituie un

obiectiv major pentru întreaga societate. Una dintre căile principale de antrenare a comunicării o

constituie identificarea blocajelor care reduc considerabil fidelitatea sau eficienţa transferului de

mesaj. Blocajele comunicării pot avea o asemenea intensitate, încît între informaţia transmisă şi

mesajul primit să existe diferenţe vizibile. Perturbaţiile pot fi atît de natură internă − factori

fiziologici, perceptivi, semantici, factori interpersonali sau intrapersonali, cît şi de natură externă

− acestea apar în mediul fizic în care are loc comunicarea (poluare fonetică puternică, întreruperi

succesive ale procesului de comunicare).

Înainte de a aminti de modalităţile de depăşire a barierelor de comunicare, vom prezenta

cîteva taxonomii ale acestora care fac trimitere la personalitate în ansamblul ei.

Barierele comunicării din perspectiva complexelor personale

E. Limbos identifică patru tipuri de bariere personale în raporturile interumane care blochează

comunicarea:

1. Barierele legate de contextul sociocultural se referă la condiţiile în care un individ trăieşte

într-un tip de societate sau mediu nesatisfăcător pentru el. În această categorie se înscriu:

a) Conflictul de valori şi lipsa cadrelor de referinţă − apare atunci cînd persoanele nu pot

admite şi nici nu pot adera la scările de valori, la ideologiile societăţii în care trăiesc,

pentru că acestea nu se pot regăsi pe sine.

b) Condiţionarea şi manipularea prin mass-media − apare dacă indivizii nu dau dovadă de

spirit critic şi de luciditate faţă de informaţiile primite prin mass-media.

c) Prejudecăţile sau ideile gata confecţionate sunt raportate la tradiţii ce îşi au rădăcinile într-

un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat. Adaptarea unei atitudini nonconformiste faţă

de norme şi prejudecăţi conduce deseori la o comunicare neeficientă.

d) Diferenţele culturale.

O cultură diferită de cea în care a fost crescută o persoană constituie o privire diferită asupra

lumii, un sistem diferit de valori şi ideologii, ceea ce deseori face dificilă comunicarea.

2. Bariere datorate fricii endemice.

26

Barierele datorate fricii endemice se referă la teama pe care o încearcă anumiţi membri ai

societăţii, cei mai vulnerabili, cei care au unele sensibilităţi personale (Roco, 2001). În această

categorie se înscriu:

a) Înfruntarea - poate provoca unor indivizi reacţii de teamă, adesea imprevizibile. Aceştia au

tendinţa de a-l considera pe interlocutor ca fiind un judecător, un om cu atitudine critică, ceea

ce conduce la timiditate. Această situaţie determină persoanele să fie retrase, închise în sine şi

aproape mereu gata să se apere.

b) Agresivitatea − comunicarea în acest caz poate să se transforme într-o stare conflictuală.

c) Principiul competiţiei − poate fi o barieră în comunicare dacă este legat prea mult de

dominare, învingere şi mai puţin de progres ca atare. Dacă însă competiţia este corectă,

constructivă, bazată pe valori autentice, atunci ea este stimulativă, ducînd la afirmarea şi

valorizarea interlocutorilor.

d) Rezistenţa la schimbare − apare deoarece orice modificare provoacă teamă, anxietate,

implicînd necunoscutul şi asumarea de riscuri.

e) Lipsa încrederii în sine − apare datorită falsei idei despre sine şi despre interlocutor.

3. Bariere datorate atitudinilor individualiste.

Aceste bariere de comunicare sînt specifice indivizilor care pun accentul pe propria persoană.

Din această categorie enumerăm:

a) Comportamentul egocentric − face ca individul să nu fie receptiv la ceea ce se petrece în

jurul lui, dialogul astfel devenind greoi, uneori chiar imposibil.

b) Necunoaşterea propriei persoane − favorizează o imagine deformată, chiar eronată, a

propriei persoane ceea ce conduce la lipsa autocontrolului reacţiilor şi comportamentelor

în procesul de comunicare.

c) Sentimente de incompetenţă sau ineficienţă − este tendinţa de a nega sistematic valoarea

propriilor capacităţi în raport cu cele ale altor persoane. Acest sentiment de inferioritate

se manifestă prin jenă, sfială, conduite excesiv steriotipe, stîngăcii, autocritică exagerată,

tăcere nejustificată, dificultate în exprimare.

d) Lipsa de obiectivitate şi realism − apare atunci cînd percepţia realităţii are loc prin

prisma sentimentelor personale şi a experienţei anterioare. Un astfel de blocaj duce la o

comunicare deformată, falsificată sau deturnată în mod voit.

e) Pasivitatea excesivă − care duce la inerţie, indolenţă şi dezinteres, precum şi

neimplicarea în diverse situaţii de comunicare.

4. Bariere referitoare la relaţiile individ − grup.

a) Marginalizarea. Este foarte dificilă comunicarea cu persoane marginalizate de societate,

dat fiind faptul că, în general, acestea sînt cele care nu-şi respectă cuvîntul dat, care nu

respectă legile, care au comportamente deviate de la normă, de la medie.

27

b) Lipsa de autenticitate. Este incapacitatea de a se exprima în conformitate cu ceea ce

oamenii simt şi îşi doresc în mod real. Asemenea oameni sînt mereu nişte actori, ce îşi

asumă roluri cu care nu sînt de acord.

c) Izolarea. Se manifestă prin afişarea unui comportament individualist, teamă faţă de alţii,

teamă de ridicol, neimplicare, lipsa de iniţiativă. Izolarea poate fi atît blocaj al

comunicării, cît şi consecinţa unei comunicări neeficiente.

Alte taxonomii ale blocajelor comunicării

Leonard Saules (cf. Tran. & Stănciugelu, 2003) consideră că în procesul de comunicare pot

interveni următoarele bariere:

Bariere de limbaj:

aceleaşi cuvinte au sensuri diferite pentru diferite persoane;

cel ce vorbeşte şi cel ce ascultă se pot deosebi ca pregătire şi experienţă;

starea emoţională a receptorului poate deforma informaţia pe care o aude;

ideile preconcepute şi rutina influenţează receptivitatea;

dificultăţi de exprimare;

utilizarea unor cuvinte sau expresii confuze.

Bariere de mediu:

climatul de muncă necorespunzător (poluarea fonică ridicată);

folosirea de suporturi informaţionale necoresunzătoare;

climatul locului de muncă poate determina angajaţii să-şi ascundă gîndurile adevărate

pentru că le este frică să spună ce gîndesc.

Poziţia emiţătorului şi receptorului în comunicare poate, de asemenea, constitui o barieră

datorită:

imaginii pe care o are emiţătorul sau receptorul despre sine şi despre interlocutor;

caracterizării diferite, de către emiţător şi receptor, a situaţiei în care are loc comunicarea:

sentimentelor şi intenţiilor cu care interlocutorii participă la comunicare.

Barierele de concepţie:

existenţa presupunerilor;

exprimarea stîngace a mesajului de către emiţător;

concluzii pripite asupra mesajului;

lipsa de interes a receptorului faţă de mesaj;

rutina în procesul de comunicare.

Conform Maiei Dushkina (2008), există trei categorii de bariere ce apar în actul

comunicaţional:

28

1. Bariere de autoritate − cînd destinatarul informaţiei are încredere în ea numai, dacă

aceasta provine de la o sursă autoritară.

2. Bariere de evitare − cînd destinatarul preferă să evite contactele sau situaţiile

emoţionale negative cu iniţiatorul.

Depăşirea acestei situaţii este posibilă prin folosirea unei tehnici care cuprinde următoarele

procedee: captarea atenţiei prin utilizarea unor mijloace acustice; reducerea intensităţii vocii,

evitarea monotoniei şi ilizibilităţii; atragerea atenţiei prin intermediul unui contact vizual, prin

concentrarea privirii asupra cîtorva persoane din auditoriu etc.

3. Bariere de neînţelegere − cînd informaţia nu este percepută de destinatar din cauza

existenţei următoarelor obstacole:

a) Obstacole fonetice, ca urmare a particularităţilor sonore ale vorbirii iniţiatorului

comunicării informaţionale: dicţia, articularea, paralingvistica, tonul comunicării etc.

Depăşirea este posibilă folosind mijloacele verbale ale conexiunii inverse şi procedeele

protecţiei psihologice.

b) Obstacole semantice, ca urmare a folosirii aceloraşi semne şi simboluri pentru

identificarea diferitelor obiecte şi fenomene din cauza: polisemantismului cuvintelor;

diferenţei dintre cîmpurile semantice ale partenerilor; întrebuinţarea metalimbajelor; a

jargonului şi dialectului; deosebirile socioculturale, naţional religioase ale partenerilor

etc.

Depăşirea este posibilă prin luarea în consideraţie a particularităţilor partenerului şi folosirea

unui limbaj extrem de simplu, prin înţelegerea prealabilă privind întrebuinţarea termenilor.

c) Obstacole stilistice ca urmare a lipsei de coincidenţă a formelor de prezentare a

informaţiei în procesul comunicării, cînd caracteristicile stilistice ale informaţiei

împiedică percepţia ei din cauza incompatibilităţii de stil, dificultăţii sau, invers, a

uşurinţei, neconcordanţei cu cele scontate etc.

Depăşirea este posibilă prin folosirea regulii cadrului care constă în trasarea exactă a

limitelor comunicării şi a regulii lanţului care presupune structurarea informaţiei.

d) Obstacole logice, cînd nu coincid următoarele caracteristici ale activităţii raţionale a

partenerilor: formule dominante de gîndire logic-abstractă, plastic-intuitivă, intuitiv-

acţională; particularităţile desfăşurării operaţiilor raţionale: comparaţiile, analiza, sinteza,

generalizarea, abstractizarea etc.Depăşirea este posibilă prin luarea în calcul a: logicii şi

poziţiei partenerului; particularităţilor individual- specifice ale partenerului,

caracteristicilor funcţionale şi de rol ale acestuia şi a argumentaţiei adecvate (apud. G.

Arădăvoaice, 2007).

Sidney Shore (cf. Jaoni, 1990) identifică trei tipuri de blocaje care constituie probleme reale în

realizarea procesului de comunicare.

29

Blocaje de tip emoţional:

teama de a nu comite o greşeală, de a nu părea extravagant;

teama de a risca să fii un "pionier", de a fi în minoritate;

neîncrederea faţă de superiori, colegi, colaboratori;

dificultatea de a schimba modelul de gîndire;

dependenţa excesivă faţă de opiniile altora;

lipsa competenţei de a depune un efort susţinut pentru a desfăşura procesul de rezolvare a

unei probleme de la identificarea ei pînă la soluţionare.

Blocaje de ordin cultural:

dorinţa de a se conforma modelelor sociale, dorinţa de apartenenţă;

„conformism” la idei vechi, ca şi la cele noi;

slaba capacitate de a transforma sau modifica ideile.

Blocaje de ordin perceptiv:

incapacitatea de a se pronunţa asupra evidentului;

incapacitatea de a distinge între cauză şi efect;

dificultatea de a defini o problemă sau declinarea capacităţii, refuzul de a sesiza, de a

releva;

incapacitatea de a defini lucrurile;

îngustarea excesivă a punctului de vedere.

Zgomotul este considerat, de asemenea, o barieră de comunicare care intervine în

transmiterea mesajului. Există trei tipuri de zgomot:

zgomotul semantic − apare atunci cînd oameni diferiţi redau diferite înţelesuri sau unor

aceloraşi cuvinte sau fraze;

zgomotul mecanic ─ apare atunci cînd există o problemă cu mecanismul folosit pentru a

ajuta comunicarea;

zgomotul de mediu ─ se referă la zgomotele externe care intervin în proces (un restaurant

zgomotos pentru cineva care doreşte o conversaţie în linişte etc). Feedbackul este important

în reducerea efectelor zgomotului.

Deşi îmbracă forme diferite, constituind reale perturbaţii ale comunicării, barierele nu sînt de

neevitat. Există mai multe reguli ce trebuie luate în considerare pentru înlăturarea lor:

1. Se atacă problema şi nu persoana.

Trebuie evitată tendinţa de a judeca. Convingerea unor persoane că cei din jurul lor nu îşi vor

îmbunătăţi comportamentul decît dacă vor fi criticaţi este o barieră în calea unei comunicări

eficiente. În loc de: „Tu eşti vinovat pentru această situaţie deplorabilă...”, se va spune: „Să

vedem cum putem rezolva această problemă...”.

2. Se vorbeşte la concret şi nu global, general.

30

Nu se permite folosirea etichetelor în caracterizarea unei persoane. Dacă persoana a greşit sau

a avut un comportament neadecvat, trebuie să-i spunem exact locul, timpul şi condiţiile în care a

greşit. Se spune: „M-aţi întrerupt de trei ori în timpul şedinţei şi aceasta m-a deranjat pentru că,

pe de o parte, mi-a afectat continuitatea argumentării, iar pe de alta, pentru că s-ar fi putut crea

impresia că nu ascultaţi ce spun”, în loc de „întotdeauna încercaţi să atrageţi atenţia asupra

dvs. şi să vă remarcaţi în detrimentul altora”.

3. Ascultarea suportivă înseamnă recepţionarea mesajelor, prin modul de ascultare şi prin

reacţiile de feedback. Modul în care ascultăm în cadrul comunicării trebuie să sugereze

interlocutorului că sîntem interesaţi de persoana sa, sîntem convinşi că ceea ce simte şi crede el

este important pentru noi, că îi respectăm sentimentele, emoţiile şi gîndurile şi, chiar dacă nu

sîntem de acord cu punctul său de vedere, avem convingerea că acesta este important şi valid

pentru el, că atestăm importanţa contribuţiei interlocutorului la comunicare.

Există şi alte modalităţi de înlăturare a barierelor de comunicare pentru a evita declanşarea şi

menţinerea situaţiei conflictuale:

planificarea comunicării;

determinarea precisă a scopului fiecărei comunicări;

alegerea momentului potrivit pentru efectuarea comunicării;

clasificarea ideilor înaintea comunicării;

folosirea unui limbaj adecvat.

Bariere în comunicarea eficientă copil − adolescent − adult

Studiile în domeniul educaţional au arătat rolul primordial al comunicării în sfera cognitivă,

afectivă şi volitivă a copilului/adolescentului. Trower şi Hollin (1986) susţin că deprinderile

sociale insuficient dezvoltate sînt asociate cu performanţe academice scăzute, probleme

emoţionale şi comportamentale, dificultăţi de adaptare socială. Aceşti factori declanşează şi

susţin sentimentul de singurătate, care este prezent la aproximativ 75% dintre persoanele sub 18

ani. Singurătatea, la rîndul său, are drept consecinţe dezvoltarea timidităţii, depresiei, anxietăţii

sociale, stimei de sine scăzută, inabilitatea de exprimare emoţională, deprinderi ineficiente de

asertivitate, participarea scăzută la activităţile sociale şi extracurriculare.

Pentru o comunicare eficientă, este necesară prevenirea reacţiilor defensive, întîlnite destul de

frecvent în relaţia interumană. Aceste forme ineficiente de comunicare sînt provocate de

mesajele care atacă persoana şi care, desigur, trebuie evitate (Băban, 2001)

Prezentăm în tabelul de mai jos tipuri de mesaje, care duc la declanşarea reacţiilor defensive,

şi modalităţi de prevenire a acestora.

31

Mesaje care duc la declanşarea reacţiilor defensive şi blocarea comunicării

Mesaje care previn reacţiile defensive şi blocarea comunicării

Comunicarea evaluativă − constă în mesaje adresate la persoana a II-a – „Nu ştii despre ce vorbeşti!”, „Nu lucrezi cît ar trebui!”, „Vorbeşti prea mult!” etc. Aceste mesaje implică judecarea interlocutorului şi întrerupe comunicarea datorită reacţiilor pe care le declanşează.

Comunicarea descriptivă − constă în mesaje adresate la persoana I-a (limbajul responsabilităţii), focalizate pe ceea ce simte persoana care comunică şi pe comportamentul interlocutorului. „Cînd nu îmi dai posibilitatea să spun ce cred (descrierea comportamentului) devin nervos şi frustrat! (emoţia şi consecinţa)”.

Controlul presupune mesaje prin care avem tendinţa de a controla interlocutorul prin oferirea de soluţii şi sfaturi. „Eu ştiu mai bine cum trebuie să procedezi corect, aşa că ascultă-mă şi o să-ţi meargă bine!”

Comunicarea orientată spre problemă conţine mesaje ce ajută interlocutorul să identifice alternativele problemei sale fără a-i impune soluţia. „Mă gîndesc că aceasta se poate rezolva mai eficient dacă vei pleca singur”

Manipularea transmite mesaje de non-acceptare şi neîncredere în deciziile celorlalţi. „Nu cred că eşti în măsură să faci lucrul acesta”

Spontanietatea este exprimarea spontană a opiniilor personale, fără a încerca să-ţi impui punctul de vedere. „Într-adevăr acesta este un lucru foarte dificil”

Neutralitatea transmite mesajul că persoana cu care comunici nu este importantă pentru tine. „Lasă, nu-mi spune tu nimic, eu ştiu ce trebuie să fac”

Comunicarea empatică − conţine mesaje de înţelegere, compasiune şi afecţiune faţă de interlocutor. „Înţeleg, te-ai simţit foarte umilit în situaţia ceea”

Superioritatea determină formarea unei relaţii defectuoase de comunicare şi încurajează dezvoltarea conflictelor.

Egalitatea este acceptarea necondiţionată şi respectul fiecărei persoane indiferent de abilităţile sau nivelul său educaţional.

Sperăm că această incursiune în aspectul psihologic al blocajelor creativităţii va contribui

la depăşirea acestora, dezvoltînd astfel competenţele comunicative.

Exprimarea ermetică, adică exprimarea ambiguă, neclară a mesajului. Unii devin

ermetici involuntar, din cauza comodităţilor care îi reţine de la efortul necesar exprimării

clare sau absenţei abilităţilor de formulare clară şi logică a ceea ce gîndesc sau simt.

Întreruperea actului de ascultare, din cauza anticipării sau poziţiei vorbitorului.

Sfaturi necerute, cînd persoana nu vrea decît să fie ascultată. Sfatul nu se dă decît la

solicitatea expresivă şi, dacă e posibil, după o încercare de a-l determina pe partener să

găsească singur soluţia la problema sa. De exemplu: ,,Ce mă fac acum? Spune-mi , ce mă

fac?” ,,Tu la ce te-ai gîndit?”

Neatenţia, participarea formală la discuţie, ascultătorul fiind distras de un stimul din

mediu sau de propriile sale gînduri.

Ignoranţa absolută sau relativă faţă de problema aflată în discuţie, dar neacceptată ca

atare. Persoana iniţiază sau răspunde unei discuţii, deşi nu cunoaşte subiectul.

Monologul egocentric. Nu ascultăm, fiind atenţi la emiţător, ci pur şi simplu urmărim

propriul ,,scenariu intim”, aşteptînd rîndul ca să vorbim sau chiar întrerupem vorbitorul.

32

A face celuilalt ceea ce ne place nouă: gesturi, glume, activităţi care au un cu totul alt

impact asupra celuilalt.

Lauda în scopul obţinerii unor beneficii de la interlocutor. De exemplu: ,,Tu ai cel mai

frumos accent la limba engleză. Mîine şi poimîine avem un vizitator britanic, n-ai vrea să

fii tu translatorul? Nu vreau să apelez la un stîlcitor de limbă”.

Refuzul de a accepta probleme. De exemplu: ,,Eu nu văd de ce îţi faci probleme”, ,,Nu

te teme n-ai să păţeşti nimic”.

Critica, insulta, ironia, interogarea (bombardăm cu întrebări, preluînd astfel controlul

conversaţiei), diagnosticarea (în loc să facem un efort de înţelegere a faptului concret, ne

precipităm să definim cauzele, tipul de conflict, de persoane, de comportamente).

33

1.6. Timiditatea ca blocaj al comunicării

Fenomenul timidităţii este extrem de răspîndit. Literatura de specialitate îl tratează ca pe un

fenomen complex şi contradictoriu şi ca pe o realitate dureroasă pentru timizi şi neatrăgătoare

pentru cei care îl înconjoară. Conform unui studiu realizat de Elena Dimitriu (1998) pe un

eşantion de 834 de subiecţi, 42% din cei chestionaţi au un nivel înalt de timiditate. Acelaşi autor

consideră timiditatea ca fiind o tulburare afectogenă a conştiinţei de sine, de autoestimare şi

interestimare, în limitele personalităţii normale, care se manifestă în prezenţa oamenilor sau în

cadrul reprezentărilor prin blocaje verbale şi acţionale repetate şi care determină în ultimă

instanţă inadaptarea socială sau adaptarea negativă.

P.Zimbardo (1979), autorul celui mai cunoscut test de timiditate, face o analiză a tuturor

abordărilor acestui concept, identificînd maniera în care diferite curente abordează acest

fenomen controversat.

Astfel, adepţii teoriei factoriale a personalităţii susţin că timiditatea este o trăsătură care se

moşteneşte la fel ca şi statura sau culoarea ochilor. O versiune mai modernă a acestei teorii, după

care ar exista o transmitere ereditară a timidităţii, este apărată de R.Cattell. După el, nu se

moşteneşte timiditatea ca întreg, ci un factor de personalitate − factorul H (threctia). Astfel,

timidul, avînd acest factor H, s-a născut cu un sistem nervos mai sensibil, mai uşor excitabil, care

îl predispune la o sensibilitate crescută în situaţiile ameninţătoare de natură socială.

Behavioriştii arată că timizii nu şi-au dezvoltat aptitudinile sociale necesare pentru a stabili

raporturi satisfăcătoare cu alţii, ci au învăţat reacţii fobice la evenimentele sociale: teama de a nu

se comporta „cum trebuie”, care întreţine un climat permanent de anxietate, autodenigrare,

experienţe negative, de eşec social.

Psihanaliştii spun că timiditatea nu este decît un simptom, o manifestare conştientă a

conflictelor inconştiente, reprimate în adîncul psihismului lor: de exemplu, visele de grandoare

ale timizilor, care sînt desfăşurate în cea mai mare intimitate.

Alţi autori pun accentul pe procesul prin care copilul se separă din punct de vedere psihologic

de mama sa şi îşi dezvoltă propria individualitate. Dacă această separare are loc prea devreme

sau în modalităţi traumatizante, Eul abandonat va trăi teama de a nu putea face faţă

incertitudinilor vieţii. Orientarea psihanalitică subliniază legăturile care pot exista între timiditate

şi sexualitate, nevoia de putere, de superioritate şi ostilitatea.

Sociologii cred că timiditatea se poate explica în termenii programării sociale. Individul

trebuie analizat în raport cu mediul său şi nu putem neglija forţa determinantă a situaţiei. Astfel,

mobilitatea socială cunoscută în America, societate bazată pe principiul concurenţei „a fi

primul”, creează condiţii ce favorizează instalarea timidităţii: singurătatea, dezrădăcinarea de un

anumit climat protector, obţinerea performanţei cu orice preţ.

34

Psihosociologii consideră că timiditatea se naşte odată cu atribuirea unei simple etichete,

aceea de timid. Forţa „etichetei”, care poate să nu fie decît o falsă atribuire, o prejudecată, constă

în adecvarea comportamentului celorlalţi şi a subiectului în cauză potrivit acestei etichete.

Exerciţiu. Analizaţi abordările conceptului de timiditate prezentate mai sus. Explicaţi care dintre

acestea îşi găsesc relevanţă în situaţiile reale. Încercaţi să oferiţi o definiţie proprie a timidităţii

care ar întruchipa mai multe abordări.

Manifestarea timidităţii

Timiditatea este o stare psihică sau personală manifestată prin sfială, jenă, tăcere

nejustificată, dificultate în exprimare.

Oamenii timizi posedă următoarele caracteristici:

se sperie cu uşurinţă;

sînt greu de abordat din cauza sfielii, prudenţei sau neîncrederii;

sînt temători în a se angaja într-o acţiune;

sînt prudenţi, îndărătnici, şovăitori;

sînt potrivnici acceptării vreunui principiu sau abordării vreunui subiect;

sînt rezervaţi;

sînt precauţi cînd vorbesc;

sînt sfioşi în a se afirma;

sînt extrem de timizi.

Timiditatea se referă la relaţia pe care o stabileşte individul cu alte persoane şi presupune un

sentiment de inferioritate în anumite privinţe, iar tratamentul timidităţii se bazează pe învingerea

acestui sentiment şi crearea respectului de sine.

Iată cîteva din situaţiile în care se manifestă timiditatea:

Interacţiunea cu persoanele de sex opus, chiar dacă acestea sînt de aceeaşi vîrstă. Încă

din pubertate apare o creştere a interesului faţă de persoanele de sex opus. Lipsa de

experienţă este uneori dublată de o nelinişte extremă şi de o teroare a faptului că

interacţiunea ar putea să eşueze.

Participarea la întruniri, petreceri, mai ales dacă la ele acestea sînt prezente un număr

impunător de persoane necunoscute sau mai puţin cunoscute. Uneori senzaţia de apăsare

este dublată de frica persoanei de a fi zărită de ceilalţi că manîncă sau consumă băuturi.

Vorbitul în public, răspunsurile orale, adresarea unor cuvinte unui grup mai mare de

oameni, uneori chair de aceeaşi vîrstă.

Vorbitul la telefon – majoritatea persoanelor timide au, încă din copilărie o problemă cu

vorbitul la telefon, în special atunci cînd trebuie să poarte convorbiri cu o persoană

necunoscută. De cele mai multe ori, frica de a vorbi la telefon se datorează posibilităţii ca

35

la celălalt capăt al firului să existe o persoană mai puţin înţelegătoare, care emite judecăţi

critice.

Luarea de notiţe sau alte activităţi practice atîta timp cît cineva este în preajmă. Timizii

nu suportă să fie priviţi atunci cînd fac ceva.

Relaţia cu adulţii, fie că aceştia sînt cunoscuţi, fie necunoscuţi, este retrăită cu atît mai

mult disconfort, cu cît aceştia au potenţialul de a fi mai critici cu copilul. Timiditatea se

manifestă cel mai frecvent prin dificultatea de a comunica cu alţii. Persoana timidă e

rezervată, evită conversaţiile cu străinii, încearcă să facă tot posibilul să fie invizibilă, din

teama că nu va fi acceptată, că va fi criticată, umilită.

Un alt simptom al timidităţii este preocuparea de sine – pentru o persoană timidă este

excesiv de importantă impresia pe care o poate face asupra celorlalţi şi această preocupare o

împinge spre izolare.

Totodată, persoanele timide au o permanentă atitudine defensivă în faţa criticilor, simt

mereu nevoia să se scuze. Şi astfel, nu reuşesc nicidecum să-şi facă prieteni.

Tipurile timidităţii

Există grade diferite de timiditate şi o mare varietate de aspecte; majoritatea oamnilor sînt

timizi în anumite momente, dar există și persoane care sînt timide tot timpul.

P. Zimbardo (1979) identifică 2 tipuri de timiditate: autentică care se manifestă tot timpul, în

toate situaţiile şi cu toată lumea, şi timiditatea situaţională − prezentă numai în anumite situaţii.

Cauzele timidităţii

Unii autori vorbesc despre cauzele timidităţii provenite din copilărie. Iată cele mai des

întîlnite:

Oportunităţi sociale reduse. Există situaţii în care unii copii nu sînt deloc pregăţiţi pentru

un anumit tip de interacţiune socială. De exemplu, un copil care este axat de foarte

timpuriu doar pe performanţa academică va avea mult mai puţin timp să se socializeze.

Pe măsură ce va trece vremea, şansa de a i se dezvolta abilităţi de interacţiune socială cu

cei de aceeaşi vîrstă va scădea, iar copilul va fi privit ca ciudat de către ceilalţi.

Un model familial care favorizează o rezervă faţă de relaţiile sociale. Există uneori

o ,,tradiţie a timidităţii” în unele familii. Părinţii mai retraşi, cu contacte sociale mai

puţine, excesiv de bine crescuţi, mereu atenţi la ce-ar putea spune cei din jur, imprimă

copilului un model aparte de comportament. Concluzia pe care copilul o poate trage este

că în orice relaţie socială există un risc de judecată negativă. Ca urmare, copilul va învăţa

prin imitare comportamentul părinţilor.

Traumele sociale. La vîrsta copilăriei, dar în special în pubertate şi adolescenţă, sîntem

foarte vulnerabili la părerea celorlalţi. Există multe situaţii care ne pot trimite definitiv în

tabăra timizilor. O clasă întreagă care te transformă în ţinta ironiilor sau bătăilor de joc,

36

un insucces răsturnător într-o situaţie de vorbit în public, o replică usturătoare din partea

unei persoane de sex opus atunci cînd încerci să o abordezi pentru o întîlnire.

O clasificare mai amplă a cauzelor timidităţii este prezentată de E.Dimitriu (1998) în lucrarea

“Timiditatea şi terapia ei”. Astfel, făcînd o corelaţie între factorii endogeni şi exogeni, autoarea

identifică 5 categorii de factori care condiţionează apariţia timidităţii:

I. Factori organici neuroendocrini:

1) constituţia fizică;

2) tipul de sistem nervos;

3) activitatea glandulară.

II. Factori afectogeni:

1) teama anxioaso − fobică;

2) emotivitatea;

3) introversiunea;

4) distimia.

III. Factori psihointelectuali:

1) raţionamentul afectiv, hiper(auto)analitic, intuitiv;

2) limbajul intern şi comunicarea specifică acestuia prin tăcere.

IV. Factori motivaţionali şi de perturbare a conştiinţei de sine:

1) conflictul;

2) complexele de inferioritate;

3) frustrarea;

4) stresul.

V. Factori socioeducaţionali:

1) lipsa de dragoste;

2) hiperprotecţionismul;

3) perfecţionismul;

4) spiritul posesiv;

5) narcisismul;

6) nervozitatea;

7) competiţia;

8) etichetarea şi atribuirea;

9) conflictul rol-status-sine;

10) învăţarea socială negativă.

Identificarea şi analiza factorilor ce duc la declanşarea timidităţii sînt absolut necesare atît

personalului care lucrează cu timizii, cît şi nemijlocit persoanelor timide, deoarece dacă suferi de

timiditate, o mai bună înţelegere a cauzelor problemelor tale şi o nouă perspectivă asupra

37

modului în care ai putea să le rezolvi, îţi poate deschide calea spre un nebănuit sentiment de

încredere.

Exerciţiu. Metoda aprecierii obiective a personalităţii după Zapan

Se prezintă o definiţie de lucru a timidităţii, cerîndu-se apoi subiecţilor să numească primii 5-7

timizi şi ultimii 5-7 timizi din colectivul respectiv. Ultima întrebare se referă la autopercepţia

subiectului testat.

Timiditatea este o tulburare a personalităţii care se manifestă prin:

emoţii extrem de puternice şi frecvente, de multe ori nejustificate;

dificultatea de a comunica şi a stabili contacte sociale;

stîngăcie în conduită;

nesiguranţă;

neîncredere în sine.

1. Numiţi în ordine descrescătoare primii 5 (cinci) dintre colegii pe care-i consideraţi cei

mai timizi. În ce situaţie aţi constatat că sînt timizi?

2. Numiţi în ordine descrescătoare ultimii 5 (cinci) dintre colegii pe care-i consideraţi

netimizi.

3. Dar tu cum te consideri? De ce?

Urmează lista cu studenţii sau colectivul respectiv.

Subiecţii cu punctajul cel mai mare au primit rangul I, ceilalţi, în ordine descrescătoare, rangurile

II şi III.

Informaţii utile pentru persoanele timide

Şi tu eşti unul dintre aceştia?

Într-o situaţie ca aceasta trebuie să ştii un singur lucru: AI ÎNTOTDEAUNA O SOLUŢIE

LA ÎNDEMÎNĂ!

Cea mai proastă idee ar fi să zaci în casă şi să suferi. Trebuie să ieşi să-ţi faci prieteni.

Avertisment! Nu te aştepta din prima la un succes garantat. Trebuie să-ţi cîştigi respectul

celor din jur, trebuie să le cîştigi încrederea, chiar dacă acesta înseamnă să fii uneori caraghios,

ridicol şi stîngaci. Nu te speria, mergi înainte cu zîmbet şi vei reuşi. Totul este să încerci! Aşadar,

dacă eşti în timpul şcolii:

- înscrie-te într-un club sau o organizaţie după orele de studii;

- oferă-ţi ajutorul la pregătirile unei petreceri;

- găseşte şi tu alte idei ingenioase care să te ajute să te împrieteneşti cu cei din jur.

Dacă eşti în vacanţă, învîrte-te pe lîngă alţi singuratici şi încearcă să legi o prietenie (nu-

ţi ,,cîştiga” însă statutul de ,,lipitoare”!):

38

- ieşi cu bicicleta sau rolele şi amestecă-te şi tu printre cei ce fac acelaşi lucru;

- i-aţi mingea, du-te la cel mai apropiat teren de sport şi încearcă să intri şi tu în joc;

- du-te la bibliotecă, fă-te că nu vezi afişurl pe care scrie ,,Linişte” şi încearcă să

stîrneşti o discuţie;

- dacă ai prin apropiere o plajă sau un iaz, ia cu tine un joc şi încearcă să-ţi găseşti

un partener de joc;

- oferă-ţi serviciile de voluntar undeva unde şi alţi adolescenţi pot s-o facă (un azil,

o tabără, un spital, o grădină zoologică etc.)

Şi-apoi, nu te feri să profiţi de ceilalţi membri ai familiei care te-ar putea ajuta să-ţi găseşti

prieteni. Uneori, prin intermediul altor persoanele, reuşesc să se găsească unii pe alţii. În loc să

faci o mutră acră cînd mama vrea să cunoşti pe cineva, mai bine du-te şi întîlneşte-te cu persoana

respectivă. Nu ai absolut nimic de pierdut. Dacă ai fraţi mai mici, petrece ceva timp şi în

compania lor, poate ei au, la rîndul lor, prieteni care au fraţi mai mari.

Şi nu uita, tu poţi învinge timiditatea:

acţionează ca şi cum ai avea siguranţă de sine şi ascunde-ţi frămîntările interioare, atunci

cînd te simţi stînjenit de prezenţa unor persoane necunoscute;

manifestă o grijă reală faţă de cei din jurul tău: cînd faci un gest prietenesc pentru o

cunoştinţă, inhibiţiile dispar ca prin minune;

nu te subestima: fă o listă cu calităţile pe care crezi că le ai şi te vei simţi mult mai

încrezător în propriile forţe atunci cînd o vei citi;

acceptă faptul că şi tu – ca şi ceilalţi oameni – ai puncte vulnerabile: evită

autocompătimirea şi alege în locul ei optimismul;

combate letargia, sentimentul disperat al izolării, al neputinţei de a participa la petreceri

sau la distracţii, de a-ţi face prieteni şi de a te angaja în activităţi noi; imaginează-ţi

scopul pe care vrei să-l atingi şi satisfacţia pe care o vei simţi în final şi spune-ţi că

trebuie să începi să acţionezi chiar acum!

fii gata să accepţi complementele cu plăcere;

fereşte-te să te scuzi prea mult;

nu fi excesiv de politicos;

străduieşte-te cu adevărat să comunici cu oamneii pe care îi întîlneşti;

aminteşte-ţi că nu te poţi aştepta ca toată lumea să te placă;

fii tolerant cu tine şi cu cei din jur.

39

1.7. Comunicarea nonviolentă

,,Inima în inimi nu răzbate

Decît prin glasul inimii adînc...”

(Goethe)

Trăim într-o lume în care sîntem invăţaţi din frageda copilărie să judecăm, să emitem

pretenţii, să credem că exprimarea sentimentelor e un semn de slăbiciune şi să nu ne

recunoaştem vulnerabilităţile, modul obişnuit în care gîndim şi interacţionăm. Aceasta reprezintă

o piedică în calea unei comunicări veritabile, avînd efecte nefaste asupra relaţiilor interpersonale

pe care le formăm.

Comunicarea Nonviolentă (CNV), proces conceput şi dezvoltat de Marshall B. Rosenberg, se

adresează tuturor celor care îşi doresc altfel de relaţii: pline de satisfacţii, bazate pe respect

reciproc, pe înţelegerea sentimentelor şi nevoilor proprii şi ale celor cu care intrăm în legătură.

Este o abordare simplă care poate fi aplicată eficient în cele mai diverse situaţii: relaţii intime,

familie, şcoli, instituţii, terapie şi consiliere, negocieri diplomatice şi de afaceri, dispute şi

conflicte de orice natură.

Premisa de la care se porneşte este pe cît de simplă, pe atît de reală: la baza fiecărei acţiuni

umane, indiferent de natura ei, se află o nevoie de îmbogăţire şi înfrumuseţare a vieţii. Cînd ne

înţelegem şi ne recunoaştem nevoile, creem o bază comună pentru o relaţie mai satisfăcătoare,

un contact mai profund cu cei cu care interacţionăm şi cu noi înşine. Odată ce am deprins acest

lucru, începem deja să privim legăturile pe care le avem şi reacţiile celor din jurul nostru cu alţi

ochi.

Comunicarea nonviolentă este o modalitate de interacţiune care facilitează fluxul comunicării

pentru schimburi de informaţii şi rezolvarea neînţelegerilor în mod paşnic. Se concentrează

asupra valorilor şi nevoilor general − umane şi încurajează folosirea unui limbaj ce sporeşte

bunăvoinţa şi nu generează resentimente.

Comunicarea nonviolentă pleacă de la premisa că îmbogăţirea vieţii este cea mai

satisfăcătoare motivaţie a acţiunilor umane, spre deosebire de frică, învinovăţire sau ruşine. Pune

accentul pe asumarea responsabilităţii alegerilor şi îmbunătăţirea calităţii relaţiilor ca scop

prioritar. Este eficientă chiar şi atunci cînd persoanele implicate nu sînt familiarizate cu procesul.

Prin comunicarea nonviolentă vei înţelege că:

- orice acţiune este o încercare de a veni în întîmpinarea unor nevoi nesatisfăcute;

- satisfacerea nevoilor prin cooperare, nu prin competiţie, este mai sănătoasă pentru toată

lumea;

- oamenilor le place să contribuie la starea de bine a celorlalţi atunci cînd o pot face de bună

voie.

Comunicarea nonviolentă e o metodă practică ce te ajută:

40

să te eliberezi de efectele nocive ale vechilor experimente şi de cele ale condiţionării

culturale;

să elimini tiparele de gîndire care conduc la certuri, furie, depresie;

să depăşeşti sentimentele de vină, ruşine, frică de deprimare;

să rezolvi conflictele în mod pasnic, indiferent de natura lor;

să transpui furia sau frustrarea în crearea de coaliţii şi în obţinerea de rezultate prin

cooperare;

să creezi structuri ce susţin principiul satisfacerii nevoilor tuturor;

să găseşti soluţii bazate pe siguranţă şi respect reciproc;

să ai relaţii bazate pe compasiune şi cooperare;

să satisfaci nevoile individuale, comunitare, ale familiei, şcolii şi societăţii în moduri

care îmbogăţesc viaţa.

Cînd oamenii învaţă să comunice eficient, viaţa şi relaţiile lor se schimbă. Comunicarea

nonviolentă ne pune la dispoziţie o modalitate de a ne exprima nevoile consecvent şi neacuzător

şi o cale de a asculta, astfel încît ceilalţi să se simtă nu doar auziţi, ci şi înţeleşi.

Să nu crezi că dacă nu te-ai bătut nicodată, n-ai lovit pe nimeni, n-ai vorbit urît, n-ai înjurat şi

nu eşti genul de persoană violentă, înseamnă că eşti în mod automat posesor al limbajului

comunicării nonviolente şi că îl ,,practici” în viaţa de fiecare zi. Din păcate, cu toţii, oricît de

paşnici am fi, sîntem tributarii unei forme de violenţă ,,pasivă”, care provoacă suferinţe

emoţionale, mai perfide şi mai grele decît cele fizice. Şi, ce e mai rău, nu recunoaştem violenţa

din comportamentul nostru pentru că nu sîntem conştienţi de ea. Am fost educaţi de la naştere să

concurăm, să judecăm, să emitem pretenţii, să diagnosticăm şi etichetăm oamenii. Însuşirea

noului limbaj ne poate schimba totalmente stilul de comunicare şi relaţionare cu cei din jur.

Aşadar prin comunicarea nonviolentă ai şansa:

să clădeşti relaţii mai bune;

să-ţi satisfaci nevoile în moduri care respectă valorile tale şi valorile celorlalţi;

să te vindeci de experienţele şi relaţiile dureroase din trecut.

Principiul metodei. Comunicarea nonviolentă porneşte de la premisa că la baza fiecărei

acţiuni umane se află nevoia de îmbogăţire şi înfrumuseţare a vieţii. Pentru a ne satisface această

nevoie, trebuie să abordăm comunicarea – vorbirea şi ascultarea – dintr-un unghi diferă de cel cu

care am fost obişnuiţi, şi anume − cel al compasiunii. Lăsaţi compasiunea voastră înnăscută să se

manifeste.

Cum? Prin cele patru componente ale modelului CNV:

Faza 1 . Observăm ce spun şi ce fac ceilalţi, fără să îi judecăm sau evaluăm.

Faza 2. Stabilim felul în care ne simţim şi ce sentimente ne trezeşte această acţiune.

41

Faza 3. Identificăm ce nevoi se ascund în spatele sentimentelor descrise anterior şi

învăţăm să le exprimăm.

Faza 4 . Exprimăm clar şi onest ceea ce trăim şi ceea ce dorim de la persoana cu care

comunicăm.

Exerciţiu. Amintiţi-vă o situaţie de conflict pe care aţi trăit-o recent. Încercaţi să vă transpuneţi

iarăşi în acea stare. Analizaţi situaţia respectivă după modelul de mai jos (etapele procesului

CNV):

Exprim onest

ce trăiesc eu fără să acuz

sau să critic

Accept empatic

ce trăieşti tu fără să auzi acuzaţii

sau critici

OBSERVAŢII

1. Ce observ (văd, aud, îmi amintesc, îmi

reprezint, fără să evaluez) care contribuie

sau nu la starea mea de bine: Cînd văd/

aud...

1. Ce observi tu (vezi, auzi, îţi aminteşti, îţi

reprezinţi, fără să evaluezi) care contribuie

sau nu la starea ta de bine: Cînd vezi/ auzi...

SENTIMENTE

2. Ce simt (emoţie sau senzaţie, nu gînd) în

legătură cu ce observ: „Mă simt...”

2. Ce simţi tu (emoţie sau senzaţie, nu gînd)

în legătură cu ce observi: „Te simţi...”

NEVOI

3. Ce nevoie sau valoare (nu o preferinţă

sau acţiune specifică) se află la originea

sentimentelor mele: „... pentru că am

nevoie/ valorizez...”

3. Ce nevoie sau valoare (nu o preferinţă sau

acţiune specifică) se află la originea

sentimentelor tale: „... pentru că ai nevoie/

valorizezi...”

Cer clar acel lucru care mi-ar

îmbogăţi viaţa, fără să emit

o pretenţie

Accept empatic acel lucru care

ţi-ar îmbogăţi viaţa, fără să aud

vreo pretenţie

CERERI

4. Acţiunile concrete care mi-ar plăcea să fie

întreprinse: „Eşti dispus să...?”

4. Acţiunile concrete care ţi-ar plăcea să fie

întreprinse: „Ţi-ar plăcea să...?”

(Uneori renunţăm la aceasta cînd manifestăm empatie)

În comunicarea nonviolentă e necesar să înţelegem rădăcina sentimentelor şi să nu

confundăm gîndurile cu emoţiile. Orice cerinţă este influenţată de necesităţile fundamentale:

fiziologice, de autonomie (care apare la 1 an), de înţelegere a sensului vieţii, de a face viaţa mai

42

frumoasă (ultimele două sunt neconştientizate), de siguranţă, apartenenţă, odihna, pace. Fiecare

om are strategii diferite de a le realiza. Conflictele apar atunci cînd selectăm strategiile de

satisfacere a necesităţilor.

Comunicare nonviolentă este numit limbajul girafic, iar comunicare violentă este numit

limbajul şacalic (al lupului).

Comunicare nonviolentă pune accent pe afectivitate, pe ceea ce simte interlocutorul, îl

înţelege emoţional şi raţional, îl empatizează. Empatia este energia pozitivă pe care o transmitem

celorlalţi. Dacă nu empatizăm, nici pe noi nu ne empatizează.

Există patru tipuri de situaţii în care oamenii pot să se plaseze:

Prima situaţie este cea de „girafă cu urechile orientate spre interior”.

În acest caz persoana este empatică cu sine, simte o pace interioară, îşi conştientizează

necesităţile şi emoţiile.

A doua situaţie este cea de „girafă cu urechile orientate spre exterior”.

Aceasta presupune capacitatea de a stabili conexiune cu interlocutorul, de a putea identifica

necesităţile realizate şi nerealizate ale acestuia, de a-l empatiza, de a-l putea înţelege atît raţional,

cît şi emoţional, de a-l putea ajuta să se simtă mai bine.

A treia situaţie este cea de „şacal cu urechile orientate în interior”, ceea ce înseamnă că

persoana este agresivă cu sine însăşi, este frustrată, neliniştită, nemulţumită, nu are conexiune cu

propriile necesităţi şi emoţii, nu-şi găseşte pacea interioară.

A patra situaţie este cea de „şacal cu urechile orientate spre exterior”. Aceasta este situaţia

tipic violentă, agresivă, cînd individul este agresiv cu alţii, toată energia negativă este orientată

spre exterior, nu conştientizează necesităţile şi emoţiile interlocutorului şi nici pe ale sale, nu

stabileşte conexiune inimă la inimă, nu empatizează.

Exerciţiu. Amintiţi-vă trei critici aduse cel mai fregvent persoanei dvs. Apoi scrieţi consecinţele

acestor critici în situaţia cînd veţi avea „urechi de girafă orientate în interior şi exterior” şi în

situaţia cînd veţi fi „şacal cu urechile orientate în interior şi în exterior”.

GIRAFĂ ŞACAL

Situaţia I

Situaţia III

Situaţia II

Situaţia IV

43

Pentru conştientizarea propriei stări emoţionale şi înţelegerea necesităţilor şi emoţiilor

celorlalţi, e necesar un nivel înalt de empatie. Empatia nu apare în cuvinte, ea ajută să înţelegem

ce este în inima interlocutorului, ce simte acesta şi care sunt suferinţele lui. Există un şir de

necesităţi de bază pe care la avem cu toţii şi cîteva sentimente pe care le trăim atunci cînd

necesităţile fie sînt, fie nu sînt satisfăcute.

Prezentăm mai jos lista acestora:

I. Subzistenţă: adăpost, aer, apă, atingere, hrană, mişcare, sport, odihnă, protecţie faţă de

entităţi care periclitează viaţa (viruşi, bacterii, insecte, animale de pradă, sex).

II. Interdependenţă: acceptare, apreciere, apropiere, asigurare, căldură, comuniune,

consideraţie, contribuţie la îmbogăţirea vieţii (nevoia de a-şi exercita puterea oferind ceva ce

contribuie la întreţinerea vieţii), empatie, iubire, încredere, înţelegere, onestitate (care ne permite

să învăţăm din limitările noastre).

III. Autonomie: de a ne alege visurile, obiectivele, valorile, de a alege un plan pentru

împlinirea viselor, obiectivelor, valorilor personale.

IV. Joc: distracţie, rîs.

V. Integritate: autenticitate, creativitate, respect de sine, sens.

VI. Comuniune spirituală: frumuseţe, armonie, inspiraţie, ordine, pace.

Cîteva sentimente de bază pe care le avem cu toţii:

Sentimente pe care le trăim cînd nevoile noastre „sînt” satisfăcute

Bucuros Intrigat Recunoscător

Confortabil Împlinit Stimulat

Disponibil Încrezător Surprins

Energic Mîndru Uimit

Impresionat Mişcat Uşurat

Impulsionat Optimist Vesel

Inspirat Plin de speranţă

Sentimente pe care le trăim cînd nevoile noastre „nu sînt” satisfăcute

Agasat Furios Pesimist

Confuz Iritat Rezervat

Copleşit Îngrijorat Singur

Derutat Jenat Stînjenit

Descurajat Neajutorat Trist

Dezamăgit Nerăbdător Tulburat

Frustrat Nervos

44

Cunoaşterea, în înţelegerea acestor necesităţi şi sentimente, ne va ajuta să manifestăm mai

frecvent empatie faţă de interlocutori.

Ce blochează empatia:

1) judecăţile moraliste (acesta e rău, acesta e orgolios...);

Un filosof american spunea că forma supremă a inteligenţei umane constă în a observa fără a

evalua.

2) analiza (cum este altă persoană?);

3) comparaţia (el este mai bun ca mine);

4) negarea responsabilităţii (nu am avut de ales, am fost pus în situaţie...);

5) sfaturi (atunci cînd încep să rezolv problemele altora, sfaturile trebuie date după conexiunea

inimă la inimă, dacă ele sînt solicitate de vorbitor).

Exerciţiu. Se lucrează în perechi. Unul dintre participanţi doreşte să fie empatizat, să fie ascultat,

însă celălalt nu-l ascultă pînă la capăt şi începe să-i dea sfaturi. Cum i-aţi spune, printr-o

propoziţie, că nu doriţi sfaturi, ci aveţi nevoie să vă asculte şi să vă înţeleagă.

Comunicarea nonviolentă te învaţă să fii activ, să schimbi lucrurile în profunzime şi nu la

suprafaţă, să te bazezi pe sentimentele interlocutorului şi pe sentimentele proprii. Iată cîteva

recomandări aduse de psihologul american, cu precizarea că acestea reprezintă baza comunicării

nonviolente şi trebuie adaptate în funcţie de situaţie. De aceea, este nevoie de multă voinţă,

răbdare şi perseverenţă pentru a vedea rezultate.

1. Renunţaţi la ierarhizare

Primul lucru, pe care trebuie să-l facem atunci cînd vorbim de o echipă, este renunţarea la

împărţirea pe grade de superioritate şi inferioritate. Pentru că o echipă înseamnă un grup de

oameni uniţi de acelaşi scop, şi atît! Nu înseamnă şefi şi subalterni, directori şi adjuncţi.

2. De ce eşti în conflict cu ceilalţi?

Identifică cu sinceritate ce anume te deranjează la un coleg/ profesor/ şef etc. Dar fără a face

propriile observaţii, ci, pur şi simplu, numeşte acea acţiune care îţi creează nemulţumiri din

partea celuilalt. De exemplu, faci o observaţie cînd spui: are ticuri nervoase, nu mă ia niciodată

în seamă cînd îi vorbesc sau mă priveşte cu superioritate. Acestea sînt lucruri pe care tu le treci

prin propriul tău filtru şi le interpretezi. Ceea ce înseamnă că nu sînt neapărat adevărate. De

aceea fii sincer şi renunţă la etichete.

3. Cum te simţi din cauza acestui conflict?

Odată stabilită cauza conflictului cu ceilalţi, identifică ce sentimente îţi provoacă ţie această

situaţie, însă, iarăşi, fără a interpreta. Astfel, adevărate sentimente apar atunci cînd spunem: mă

45

simt dezamăgit/ furios/ jenat/ frustrat etc. şi nu atunci cînd observăm: mă simt umilit/

nedreptăţit/ abandonat etc. Acestea din urmă sînt propriile noastre diagnosticări cu privire la

acţiunile celorlalţi.

4. După sinceritate, empatie.

Următorul pas este acela de a merge la persoana respectivă şi de a purta o discuţie deschisă

despre ceea ce ai identificat anterior. Pur şi simplu, fără a emite pretenţii, a critica sau a reproşa

pentru că aceste metode garantează eşecul discuţiei. Formula de adresare va fi întotdeauna eu mă

simt....(sentimentele tale), cînd tu faci..(acţiunea celuilalt). Şi nicodată invers, pentru că va

suna a reproş. Indiferent de reacţia celuilalt, deja ai realizat o conexiune, ai format o punte de

legătură între voi.

5. Sîntem conduşi de nevoi.

Conform lui Marshall Rosenberg, toţi oamenii sînt la fel în ceea ce priveşte nevoile lor. Toţi

avem aceleaşi nevoi, însă în momente diferite sau în cantităţi diferite. Iar comportamentul nostru

este generat exclusiv de aceste nevoi. Cînd sînt satisfăcute, ne simţim mîndri, recunoscători,

bucuroşi, optimişti, veseli etc. În caz contrar, însă, sentimentele pe care le trăim sînt cu totul

altele: furioşi, confuzi, trişti, dezamăgiţi etc. În ambele cazuri, ceea ce simţim în interior se va

oglindi în exterior prin comportamentul şi limbajul nostru. Astfel, în spatele oricărei reacţii

proprii sau ale celorlalţi stă o nevoie mai mult sau mai puţin satisfăcută.

6. Emite cererea, dar cu grijă!

Această etapă intervine, în general, atunci cînd la etapa a 4-a descrisă, celălalt îţi dă un

răspuns neaşteptat (şi ce dacă te simţi aşa, nu am ce să fac etc).

După ce ai parcurs paşii anteriori şi ai identificat în ce măsură te afectează comportamentul

celuilalt, treci la etapa a doua şi identifică motivul pentru care el se poartă astfel. Vorbim de

asemenea de sentimente pure, fără observaţii. Îi vei spune te simţi..., pentru că ai nevoie de ...?

Nu contează dacă ai dreptate din prima sau nu. Vei stabili o conexiune cu celălalt, îi vei arăta că

îţi pasă, îl vei ajuta să se deschidă şi să intuieşti mai bine care îi sînt nevoile.

De exemplu, în spatele unui şef care te mustră pentru fiecare 5 minute întîrziere poate stă

nevoia acestuia de siguranţă că toate proiectele pentru acea zi să fie terminate la timp şi astfel el

să fie scutit de probleme. Sau în spatele unui coleg arţăgos poate stă pur şi simplu nevoia lui de

odihnă pe care nu şi-a putut-o satisface de cîteva zile.

7. De ce ar vrea el să se schimbe?

În momentul în care pretindem o schimbare din partea celuilalt, trebuie să îi spunem clar ce

vrem să facă persoana pentru a ne simţi mai bine şi nu ceea ce ne-am dori să facă. Pentru că acest

lucru creează confuzii. Însă trebuie să fim conştienţi din ce motive ar vrea el să facă acea

schimbare. Trebuie să ne plasăm şi în poziţia celuilalt şi să ne gîndim ce am face noi în această

situaţie, ce nevoie am avea pentru a putea acţiona conform dorinţelor celuilalt. Este de fapt cam

46

acelaşi lucru cu identificarea nevoii lui. Astfel, ne vom adresa folosind expresii de genul: eşti

dispus să faci..., ai vrea să.... sau ţi-ar plăcea să....

8. Fără recompensare şi pedepse!

Indiferent de poziţia pe care o ocupi în acea companie/ grup, niciodată nu îi impulsiona pe

subalterni sau colegi cu recompense materiale şi nici nu aplica pedepse de acest fel. Pentru că în

ambele cazuri acestea se vor întoarce în mod negativ asupra ta. Recompensele materiale sînt

foarte eficiente pe o perioadă scurtă. Însă atunci cînd fie nu ţi le vei mai putea permite, fie nu vei

mai găsi ceva atrăgător, entuziasmul angajatului va scădea brusc, iar capacităţile sale nu vor mai

fi aceleaşi. Pentru că recompensele materiale creează dependenţă. În cazul pedepselor (tăieri din

adaos la salariu, ore suplimentare neplătite, mustrări în public, extrasarcini etc.) celălalt va lucra

de frică o perioadă. Dar la un moment dat, însă, sentimentele sale de frustrare vor ieşi la iveală şi

va căuta o modalitate de a se răzbuna.

Aşadar, dacă simţi că între tine şi alţii există tensiuni sau lucruri care te deranjează, gîndeşte-

te că poate totul este doar în mintea ta. Nevoile generează într-adevăr sentimente, iar acestea sînt

un filtru nesigur pentru ce se întîmplă în jurul nostru. Etapele acestea sînt greu de pus într-o

ordine sau de stabilit nişte reguli clare, doarece situaţiile diferă de la individ la individ.

1.8. Comunicarea asertivă

Comunicarea asertivă reprezintă un termen care începe să fie din ce în ce mai des utilizat,

deoarece oamenii resimt avantajele acestuia.

Teoria spune că termenul de asertivitate desemnează atît abilitatea de a exprima

emoţiile şi convingerile fără a afecta drepturile celorlalţi, cît şi capacitatea individualui de a

spune ,,nu” şi de a-şi susţine punctul de vedere, fără a se simţi vinovat de acest lucru.

În practică, asertivitatea înseamnă, în primul rînd să ştii ce vrei să obţii şi, mai ales, ce

nevoi ai. Obiectivul nu este să învingi, ci să rezolvi problemele şi să obţii maximum de rezultate.

Cuvîntul asertivitate provine de la verbul to assert, ceea ce înseamnă a afirma, a spune, a-şi

arăta drepturile...

Asertivitatea este rezultatul unui set de atitudini şi comportamente învăţate care au ca şi

consecinţe, pe termen lung, îmbunătăţirea relaţiilor sociale, dezvoltarea încrederii în sine,

respectarea drepturilor personale, formarea unui stil de viaţă sănătos, îmbunătăţirea abilităţilor de

luare de decizii responsabile, dezvoltarea abilităţilor de management al conflictelor.

Asertivitatea îşi propune să-l facă pe individ capabil să-şi exprime personalitatea,

continuînd să fie acceptat social fără teama de a stîrni ostilitatea în mediul înconjurător.

De aceea, asertivitatea nici pe departe nu înseamnă agresivitate, dar nici pasivitate. Ea ocupă

palierul de mijloc între agresiv şi pasiv.

47

În atingerea obiectivelor lor, oamenii agresivi adoptă mental strategia ,,eu cîştig – tu pierzi”.

Într-o situaţie stresantă comportamentul cel mai des întîlnit este cel agresiv. Un astfel de

comportament se caracterizează prin faptul că persoana respectivă se luptă cu toată forţa pentru

ceea ce doreşte să obţină, neţinînd cont, de cele mai multe ori, de cei din jur.

Tipul agresiv încalcă regulile de etichetă, cerinţele impuse de autorităţi, nu-şi respectă

interlocutorii, considerînd că au întotdeauna dreptate. Sînt sarcastici şi utilizează o critică

justificată în comunicare, rezolvă problemele prin violenţă.

Tipul pasiv întotdeauna răspunde în aşa mod ca să evite confruntările, conflictele, îşi

doreşte ca toată lumea să fie mulţumită, fără însă a ţine cont de drepturile sau dorinţele sale

personale, nu îşi apără opiniile personale. Aceste persoane se simt rănite, frustrate, iritate, fără a

încerca să-şi exprime nemulţumirile faţă de ceilalţi. Ei nu au încredere în propriile valori şi nu

cred că ceea ce exprimă ei este valoros.

Spre deosebire de tipul pasiv şi agresiv, comportamentul asertiv se caracterizează prin

următoarele:

Spune NU fără a se simţi vinovat sau jenat.

Discriminează tensiunea interindividuală în faţa interlocutorului.

Face economie de gesturi şi cuvinte (nici imobilitate, nici gesticulare excesivă) şi spune

cuvîntul potrivit la momentul potrivit.

Priveşte în ochi interlocutorul.

Spune EU şi nu NOI.

Recunoaşte şi drepturile interlocutorului.

Cere „feedback” pentru prevenirea greşelilor de interpretare.

Schimbă discuţia sau evită persoana atunci cînd nu poţi comunica asertiv.

Se focalizează pe comportament şi nu pe persoană atunci cînd vrea să facă o remarcă.

Acceptă şi face complimente.

Iată cîteva reguli recomandate de literatura de specialitate:

Fii direct! Nu te pierde printre cuvinte şi fraze complicate. A fi direct nu înseamnă însă

să nu ţii cont de circumstanţe. A şti ce să comunici, cînd, cum şi mai ales să ţii cont de toate

barierele care pot interveni în acest proces şi care pot afecta mesajul transmis.

Cere feedback. Pentru a te asigura că ai fost bine înţeles, pune întrebări. Procesul de

comunicare nu presupune doar transmiterea unui mesaj, ci înseamnă schimbul de informaţii

între cel puţin două persoane. De asemenea, pentru a te asigura că mesajul tău este înţeles

corect de ceilalţi, va trebui să oferi şi o serie de lămuriri şi argumente.

Motivează-ţi spusele. Dar nu în mod valid, pentru a nu părea că îţi cauţi scuze incontinuu.

Argumentele solide sînt cele mai potrivite pentru a-ţi întări afirmaţiile.

48

Fă complimente! Nu te zgîrci în a face complimente celor cu care intri în contact. Nu

exagera însă. Oferă-le în condiţii propice. Pe de altă parte, acceptă complimentele şi acordă-

le valoare.

Critică, dar constructiv! Atunci cînd cineva are un comportament greşit sau nedorit, este

indicat să faci o remarcă referitoare, dar în termeni pozitivi. Aceasta înseamnă să critici

părţile negative ale comportamentului, şi nu persoana. Atunci cînd comentezi un

comportament, evidenţiază efectele negative care te-ar afecta pe tine. Completează

argumentaţia ta şi cu precizarea comportamentului pe care l-ai dorit.

Asertivitatea presupune un grad înalt de onestitate şi corectitudine din partea

vorbitorului.

Comunicarea asertivă trebuie însoţită de argumente solide, convingătoare care să fie expuse,

astfel încît interlocutorul agresiv să le înţeleagă şi să le accepte. Trebuie de stabilit clar ce e

negociabil şi ce nu se poate negocia. Se păstrează tot timpul un comportament cooperant şi

prietenos, dar neclintit. Dacă e necesar, se repetă poziţia clar şi fără supărare. Se negociază ca

între egali! Se cer sugestii, se controlează emoţiile şi nu se răspunde cu agresivitate sau supunere

în situaţii de stres.

Exprimarea asertivă presupune aserţiunea-Eu

Structura aserţiunii - Eu

Aserţiunea-Eu este o frază prin care se începe discuţia sau procesul mai îndelungat de

rezolvare a unei situaţii problematice sau a unui conflict, ori chiar se rezolvă definitiv. Prin

aserţiunea-Eu comunicăm ceva altei persoane referitor la modul în care ne simţim în legătură cu

acea situaţie, fără să blamăm şi fără să impunem modalitatea de soluţionare. Acest tip de mesaj

arată, într-un mod impersonal, care este situaţia ce mă incomodează, ce efecte are aceasta

asupra mea şi cum aş vrea eu să fie.

Structura aserţiunii − Eu

Acţinea

Efectul asupra mea

Facultativ: cauza, motivele

Rezultatul dorit de mine

Cînd....

Simt/Sînt...

Deoarece...

Aş vrea ca eu...

Exemple de aserţiuni − Eu:

49

Profesoara către clasa neatentă: ,,Cînd vă explic ceva şi îmi dau seama că nu mă ascultaţi,

simt că pierdem timpul şi că va trebui să reiau explicaţiile. Aş vrea să ştiu dacă ceea ce

spun vă interesează şi dacă m-am făcut înţeleasă”.

Cînd nu primesc nici un răspuns la întrebări, mă gîndesc că nimic din ce spun nu vă

trezeşte interesul. Aş dori să cred că acest lucru nu se întîmplă şi că vă intimidez sau vă

plictisesc.

Exerciţiu. Formulaţi aserţiuni-Eu pentru situaţiile:

Cîţiva colegi povestesc ceva şi rîd zgomotos în bibliotecă.

Un coleg nu ţi-a dat la timp lucrarea pe care trebuie să o continui tu.

O colegă a divulgat un secret pe care l-ai încredinţat numai ei.

Mesajele − Eu

Mesajele-Eu reprezintă o formă extrem de simplificată a aserţiunii-Eu, păstrînd doar esenţa

acesteia. Acestea iau deseori forma unei constatări a unei stări de lucruri. Este mai bine să

vorbeşti în termenii propriilor preocupări, nevoi şi sentimente, decît să foloseşti mesajele-Tu – să

oferi critici despre ceea ce celălalt a făcut sau să-i ceri, ordoni ori sugerezi ce trebuie să facă.

Exemple de mesaje-Eu:

Mă simt foarte umilit în faţa clienţilor care mă văd în postura de subordonat mustrat.

Am tot felul de datorii, nu fac faţă cheltuielilor casei cu venitul pe care îl realizez.

Exerciţiu. Răspundeţi prin mesajele-Eu la situaţiile conflictuale de mai jos:

Şeful îţi dă sarcini peste sarcini. Şi nu reuşeşti să le realizezi la timp.

O colegă şi-a făcut un obicei din a-ţi face observaţii privitoare la felul în care te

îmbraci, făcînd acest lucru deseori în public.

Caracteristicile asertivităţii

1. Accepţiunea comunicării – comunicarea înseamnă împărtăşirea propriilor trăiri, efortul

de a le cunoaşte şi înţelege pe ale celuilalt şi cooperarea în găsirea unei soluţii reciproc

avantajoase.

2. Voinţa – hotărîrea de a-l înţelege pe celălalt sau de a te face corect înţeles, implicarea şi

concentrarea tuturor eforturilor în rolul pe care îl are de jucat în actul comunicaţional

respectiv reprezintă atitudinea care stă la baza unei bune comunicări.

3. Alegerea momentului – momentul potrivit este important pentru a declanşa actul

comunicaţional; totodată alocarea timpului necesar pentru rezolvarea conflictului este la

fel de importantă.

50

4. Toleranţa bilaterală − aceasta presupune conştientizarea şi acceptarea următoarelor

aspecte:

a) a ridica problemele în mod corect nu înseamnă automat că ele pot fi rezolvate:

b) fiecare are dreptul la opiniile, nevoile, preocupările şi dorinţele proprii şi fiecare

are dreptul să şi le facă auzite;

c) o afirmaţie puternică este cea făcută cu încrederea în dreptul la sentimentele,

nevoile şi opiniile proprii;

d) fiecare are dreptul la o reacţie emoţională iniţială, spontană la ceea ce i se

comunică;

e) acceptarea posibilităţii că o persoană poate să-şi schimbe punctul de vedere sau

poate avea un alt punct de vedere care să convină altuia.

5. Claritatea mesajului – este important de transmis mesajul într-un mod care să le ofere

celorlalţi cea mai bună şansă de a înţelege ce aveţi de spus.

6. Evitarea atacului la persoană – nepermiterea transformării rezultatului neconvenabil

pentru mine al unui comportament al celuilalt într-o deficienţă de personalitate.

7. Interactivitatea dialogului − presupune feedback bilateral şi ajutor reciproc.

51

1.9. Ascultarea activă – instrument de rezolvare a conflictului şi de reducere

a efectelor acestuia

Toate lucrările despre comunicare susţin că ascultarea este parte inseparabilă a procesului

comunicaţional.

Conform lui Jaques Salome, să asculţi înseamnă să primeşti ce spune celălalt fără să judeci,

încercînd să înţelegi universul său interior prin raportarea la propriul sistem de referinţă.

Oliver Wendell susţine că cel mai eficient mecanism de pe lumea aceasta, pentru a fi în

armonie cu ceilalţi şi a obţine o prietenie de viaţă, este să fii în stare să-i asculţi plin de

înţelegere.

Gheorghe Arădăvoaice în lucrarea „Comunicarea interumană” defineşte ascultatul ca o

activitate de gîndire activă şi critică. Trebuie să încercăm să înţelegem procesul gîndirii

persoanei pe care o ascultăm, să gîndim în concordanţă cu punctul său de vedere.

Reguli generale pentru a asculta activ

Da Nu

1.În momentul ascultării active ne

concentrăm atît asupra sentimentelor

interlocutorului, cît şi asupra

conţinutului mesajului. Cunoaştem

emoţiile şi sentimentele prin ceea ce

comunică el nonverbal.

2. Dacă e nevoie, se întreabă despre

nevoile, preocupările, anxietăţile şi

dificutăţile lui.

3. În adresarea întrebărilor se folosesc

cu predicţie:

a) întrebări deschise, exploratorii;

b) întrebări unice, nu duble sau triple;

c) termeni cunoscuţi de interlocutori.

4. Se confirmă dacă au fost înţelese

întrebările și se verifică prin

parafrazare, adică reformulare.

1. Nu se folosesc conduite inhibitorii sau

defensive în conversaţie:

a) Nu vorbiţi despre dvs.

b) Nu schimbaţi subiectul.

c) Nu daţi sfaturi, mai ales neclare.

d) Nu diagnosticaţi.

e) Nu încurajaţi formal.

f) Nu criticaţi sau hărţuiţi.

g) Nu vă gîndiţi la ceea ce veţi

spune, în timp ce interlocutorul îşi

prezintă problema, concentraţi-vă,

încercînd să-l înţelegeţi.

2. Nu pretindeţi că aţi înţeles ce vrea să

spună celălalt cînd, de fapt, nu l-aţi

înţeles.

Aşa cum abilitatea de comunicare este mai mult dobîndită decît înnăscută aşa şi capacitatea

de a asculta se dobîndeşte în timp, susţine G. Arădăvoaice (2007) cu eforturi constante vizînd,

totodată, şi înlăturarea unor bariere, precum:

52

concentrarea exagerată asupra propriei persoane, atenţia excesivă dată preocupării de a face

impresie;

atenţia disproporţionată acordată modului de exprimare a propriului punct de vedere,

neglijînd sensul şi importanţa celor spuse de interlocutor;

decodificarea superficială a mesajului, prin prisma unor idei preconcepute, conturarea

impresiei despre afirmaţiile lui survenind adesea cu mult înainte ca el să fi terminat de

expus propriul mesaj;

acordarea unei atenţii excesive aspectului exterior al emitentului, modului de exprimare,

anumitor ticuri etc.;

perceperea mesajului ce i se transmite cu sentimentul că iroseşte timpul;

absenţa priceperii şi a bunei voinţe de a ajuta partenerul să-şi prezinte punctul de vedere,

indiferenţa faţă de dificultăţile unor persoane de a formula în cuvinte ceea ce gîndesc şi ce

simt.

Forme şi utilizări ale ascultării active

Ascultarea activă înseamnă, în fapt, a-i oferi emiţătorului un feedback mai mult nonverbal

decît verbal.

Ascultarea activă cu rol de informare

Ascultarea activă se foloseşte pentru a afla mai multe detalii despre problemă, pentru a

identifica adevăratul motiv al supărării celuilalt. Ascultînd putem, pe de o parte, să cunoaştem

persoana, să aflăm informaţii despre ea, despre alţii sau despre realitate, iar pe de altă parte,

putem să învăţăm, să beneficiem de cunoştinţele şi experienţele celorlalţi.

Informarea necesită o regulă suplimentară, specifică, şi anume: ca ascultător, asiguraţi

interlocutorul că îl auziţi, îl înţelegeţi şi vă interesează subiectul.

Exerciţiu. Se formează grupe a cîte 3 studenţi. Doi dintre ei intră în jocul de rol pentru

ascultarea activă şi, respectiv, relatare a unei neplăceri. Al treilea observă şi notează

intervenţiile reuşite. Apoi echipele împărtăşesc experienţele grupului lor.

Ascultarea activă cu rol de suport emoţional/liniştitor/consiliere

Sînt binecunoscute situaţiile în care ne simţim plini, tensionaţi şi avem dorinţa de a ne

împărtăşi cuiva. Odată realizat acest lucru, starea de tensiune diminuează, ne simţim liniştiţi şi

împăcaţi.

Reguli specifice suportului emoţional:

1. Nu deschideţi noi subiecte – scopul ascultării active nu este de a vă impune propriile dvs.

interpretări şi idei.

2. Încercaţi din nou, dacă nu înţelegeţi corect.

53

3. Readuceţi conversaţia la subiect – el face aceasta cînd simte că nu-l înţelegeţi, cînd nu-şi

dă seama de ceea ce este important pentru el sau pur şi simplu din supraexcitare

emoţională.

4. Respectaţi-i intimitatea şi secretele – în focul descărcării emoţionale, vorbitorul poate

spune mai mult decît intenţionează şi intră în detalii prea intime, confidenţiale, care

ulterior le va regreta:

a) nu-l lăsaţi să continue;

b) întrebaţi-l dacă doreşte, într-adevăr, să vă povestească şi apoi asuguraţi-i

confidenţialitatea, păstrarea secretului.

5. Permiteţi pauzele – adeseori cea mai bună empatie se realizează în linişte.

6. Nu numai dvs. să auziţi, ci şi el să audă ceea ce spune, în sensul de a-l ajuta să înţeleagă

şi să-şi clarifice problema.

7. Permiteţi-i celuilalt să vă corecteze.

8. Rostiţi cîte o propoziţie sau două după fiecare idee mai importantă – oamenii au nevoie

să vă audă vorbind.

9. Daţi aprobativ din cap, continuînd după terminarea spuselor celuilalt încă de 4-5ori, o

dată pe secundă.

10. Evitaţi să-i induceţi propriile dvs. atitudini.

11. Reflectaţi-i sentimentele şi intensitatea acestora, identificaţi stimulii din mediu care îi

provoacă sentimentele şi denumiţi sentimentele subînţelese în discursul vorbitorului sau

existente la vedere.

Ascultarea activă cu rol de reducere a agresivităţii verbale a interlocutorului

Pentru a reduce agresivitatea verbală a vorbitorului, interlocutorul trebuie să respecte unele

reguli:

Nu intraţi în defensivă, nu intraţi în ofensivă, nu transferaţi responsabilitatea – îl

iritaţi şi mai mult pe vorbitor.

Conștientizați care este punctul lui de vedere, percepţia conflictului.

Exploraţi împreună cu el, blînd şi delicat, pentru a vedea ce se află în spatele

emoţiilor.

Reformulaţi punctul lui de vedere, cît mai clar cu putinţă, pînă se calmează.

Explicaţi poziţia dvs. fără a o nega pe a lui.

Întrebaţi-l ce s-ar mai putea face acum pentru a remedia lucrurile.

Calităţile unui bun ascultător:

54

o Deschiderea, disponibilitatea de a comunica, de a stabili relaţii, şi de a asculta.

o Receptivitatea, în sens de manifestare a interesului faţă de celălalt, de dorinţă de a

primi mesajele sale.

o Empatia, capacitatea de înţelegere şi rezonanţa emoţională cu partenerul.

o Acceptarea partenerului, o poziţie pozitivă lipsită de ironie sau agresivitate.

o Răbdarea, capacitatea de a aştepta ca persoana să se deschidă, să vorbească, care este

asociată cu o bună toleranţă la frustrare.

o Implicarea şi prezenţa în relaţie, nu doar fizică, ci mai ales mentală şi emoţională.

o Capacitatea de a oferi feedback interlocutorului, astfel încît acesta să poată şti că este

ascultat cu interes şi că celălalt înţelege ceea ce spune. Acest feedback include

elemente verbale, precum şi elemente de mimică şi pantomimică şi se referă mai ales

la adecvarea acestora la situaţie şi persoană.

Exerciţiu. În tabelul de mai jos sînt 10 afirmaţii care descriu abilităţile de ascultare activă

necesare într-o comunicare interpersonală eficientă. Gîndiţi-vă la voi în relaţie cu fiecare

afirmaţie şi plasaţi un punct în căsuţa care reprezintă o evaluare cinstită. După ce aţi terminat de

încadrat toate afirmaţiile, trasaţi linii drepte pentru a uni punctele. Aceasta vă va oferi profilul

personal de ascultare.

Afirmaţii legate de abilităţile de ascultare

Niciodată Rareori Cîteodată Frecvent Întotdeauna

1. Încerc să aflu , din ceea ce spune partenerul, idei pe care să-mi pot construi o imagine despre ceea ce are nevoie.

2. Evit să ascult doar ceea ce vreau să aud şi să trec cu vederea ce spune partenerul de fapt.

3. Evit să întrerup fluxul expunerii partenerului.

4. Ascult atît pentru a afla sentimentele, atitudinile, percepţiile şi valorile, cît şi faptele pe care le prezintă partenerul.

5. Sînt atent la indiciile nonverbale pe care un partener le dă în timp ce se exprimă.6. Evit să las prejudecăţile mele personale să-mi influenţeze modul

55

în care ascult ce are de spus cineva.7. Sînt foarte atent la partenerul greu de urmărit, datorită ritmului vorbirii, ideilor prost organizate, tendinţei de a se repeta etc.8. Folosesc semnale non-verbale pentru a încuraja partenerul să continue să vorbească.9. Am tendinţa de a reformula afirmaţiile partenerului pentru a-l ajuta să-şi clarifice argumentele.10. Evit să-mi formulez răspunsul atît timp cît partenerul mai vorbeşte.

TIPURI DE ASCULTARE ÎNTÎLNITE ÎN PROCESUL COMUNICĂRII

TIPURI

DE ASCULTAREMANIFESTARE SCOP EXEMPLE

Atent

Folosirea mesajelor non-verbale (priviri, expresia feţei, poziţii şi mişcări ale corpului) pentru a arăta atenţia îndreptată asupra partenerului.

Manifestarea interesului faţă de partener şi mesajul său.

Priviri, înclinări ale capului cu sens afirmativ, poziţionarea face to face cu vorbitorul.

Neutru

Folosirea cuvintelor neutre, care nu exprimă nici acordul, nici dezacordul cu partenerul.

Încurajarea partenerului de a continua să vorbească, fără a interveni.

„Înţeleg”„Aha”„Interesant”„Şi...”

Repetativ Repetarea afirmativă a întregii sau ultimei părţi a propoziţiei finale spuse de partener.

Dovadă că sînteţi foarte atent; ajutaţi partenerul să nu-şi piardă firul gîndului.

Orice citat direct din ceea ce a spus clientul.

Rezumativ Selectarea ideilor şi/sau a sentimentelor şi reafirmarea lor drept concluzii.

Partenerul readuce în discuţie problema sau o evidenţiază

„Dacă înţeleg bine, ..., nu?”

Parafrazarea

Răspuns în ceea ce priveşte conţinutul şi părerile partenerului, exprimat în cuvintele vorbitorului.

Arată că interlocutorul a înţeles corect atît ceea ce a spus partenerul, cît şi ceea ce a simţit.

A: Am mai procurat acest model şi nu a fost reuşit.B: Sînteţi nemulţumit de felul cum a funcţionat acest model.

Întrebări Cine?Ce?Cînd?

Pentru a obţine informaţii suplimentare, ajută partenerul să

„Ce consecinţe credeţi că ar putea avea?”„Cum ar putea ceilalţi

56

Unde?Cum?În ce mod?

cerceteze toate aspectele problemei respective.

intercepta ideea aceasta?”„Cînd aveţi nevoie de un asemenea serviciu?”

Indiferent de tipul de ascultare abordat e necesar de respectat următoarele:

1. Uitaţi-vă la partenerul care vorbeşte.

2. Fiţi interesat de ceea ce spune.

3. Aplecaţi-vă capul spre cel care vorbeşte şi ascultaţi-l concentrat.

4. Adresaţi întrebări.

5. Nu-l întrerupeţi.

6. Nu divagaţi de la subiectul partenerului.

7. Folosiţi cuvintele partenerului pentru a vă sublinia propriul punct de vedere.

1.10. Pozitivarea consecinţelor negative ale comunicării conflictuale

Termenul „conflict” provine de la verbul latinesc cobfligo, ere- „a se lupta”, „a se bate într e

ei”, cu participiul substantivat de conflictus, avînd sensurile de ciocnire, şoc, dar şi ceartă, luptă

împotriva cuiva. Multe dicţionare definesc conflictul prin termeni similari violenţei, ca

disensiune, fricţiune, dispută, ceartă, scandal, luptă, război.

E.Van de Vliert consideră că „indivizii sînt în conflict cînd sînt obstrucţionaţi sau iritaţi de

un alt individ sau grup şi reacţionează inevitabil la aceasta într-un mod benefic sau costisitor”.

J. Z.Rubin, D.G.Pruit şi S.H.Kim văd conflictul ca pe „o divergenţă de interese aşa cum este

ea percepută, sau credinţa că aspiraţiile curente ale părţilor nu pot fi realizate simultan”.

L.A.Coser a avansat o definiţie care a făcut carieră: „Conflictul este o luptă între valori şi

revendicări de statuturi, putere şi resurse în care scopurile oponenţilor sînt de a neutraliza, leza

sau elimina rivalii”.

După B. Mayer (2000), conflictul este un fenomen psihosocial tridimensional, care implică o

componentă cognitivă (gîndirea, percepţia situaţiei conflictuale), o componentă afectivă

(emoţiile şi sentimentele) şi o componentă comportamentală (acţiunea, inclusiv comunicarea).

A. Stoica-Constantin consideră: conflictul social apare atunci cînd două sau mai multe

„părţi”/„sisteme” (persoane, grupuri, comunităţi) aflate în interdependenţă sînt (sau doar se

percep) diferite sau chiar incompatibile la nivelul trebuinţelor, scopurilor, valorilor, resurselor

sau al unor trăsături de personalitate, diferenţă sau incompatibilitate, care produc o stare de

tensiune ce se cere descărcată.

Aceeaşi autoare, în lucrarea sa „Conflictul interpersonal” prezintă o gamă largă de surse ale

conflictului:

a) diferenţele şi incompatibilităţile dintre persoane;

57

b) nevoile/ interesele umane;

c) comunicarea;

d) stima de sine;

e) valorile individului;

f) nerespectarea normelor explicite sau implicite;

g) comportamentele neadecvate;

h) agresivitatea;

i) competenţele sociale;

j) cadrul extern;

k) statutul, puterea, prestigiul, „principiile”; utilizarea şi comunicarea culturii şi

informaţiilor.

Conflictele sînt inevitabile în viaţa noastră. De aceea, odată ce au fost declanşate, trebuie

găsită modalitatea de convertire, reorientare a energiei conflictului în fenomene benefice.

Conflictele sînt experienţe potenţial ambivalente şi nu au desfăşurări, dar mai ales,

rezultate exclusiv invariabile şi obiective dăunătoare sau inutile.

Exerciţiu. Amintiţi-vă conflictele pe care le-aţi trăit în ultima lună. Întocmiţi o listă cu toate

efectele negative ale acestora. Comparaţi lista dvs. cu lista de mai jos şi completaţi lista

propusă de noi.

Consecinţele negative ale conflictelor:

Produc emoţii şi sentimente negative: furie, anxietate, teamă, suferinţă şi agresiune,

resentimente, tristeţe, stres, singurătate.

Produc confuzie afectivă şi cognitivă.

Produc îmbolnăviri psihice şi organice (cardiace, gastrice etc.)

Pot distruge coeziunea şi identitatea grupului.

Distrug relaţiile, produc duşmani.

Determină risipă de timp, de energie.

Conflictele nerezolvate limiteză autoanaliza critică şi împiedică dezvoltarea personală.

Duc la activităţi neterminate, la neîndeplinirea îndatoririlor; obstrucţionează rezolvarea

problemelor.

Produc uneori pagube materiale.

Pot conduce la privarea de liberate.

Se pot solda cu pierderi de vieţi omeneşti.

58

Exerciţiu. Întocmiţi o listă cu toate efectele pozitive ale conflictelor.

Comparaţi lista dvs. cu lista de mai jos şi completaţi lista propusă de noi.

Consecinţe efectiv sau potenţial pozitive ale conflictelor:

Combat stagnarea şi sînt surse ale schimbării, dezvoltării, dinamismului şi vitalităţii unei

relaţii sau organizaţii.

Contribuie la acumularea experienţei.

Contribuie la dezvoltarea personală, îl incită pe individ, încurajează reflecţia autocritică.

Consolidează încrederea în sine şi stima de sine.

Stimulează interesul şi curiozitatea.

Pot încuraja intercunoaşterea: explorarea şi conştientizarea sentimentelor, nevoilor şi

opiniilor altora.

Pot promova coeziunea şi identitatea de grup.

Pot stabiliza şi integra realţiile, ajutînd la scăderea tensiunilor interpersonale.

Eficientizează activitatea. Încurajează examinarea problemelor, rezolvarea acestora.

Duc la o mai mare adeziune la soluţii, o mai bună calitate a deciziilor.

Pot încuraja creativitatea şi inovarea.

Pot apropia persoanele implicate în conflict datorită preţuirii reciproce a modului în care

au făcut faţă conflictului.

59

Exerciţiu. Pe foaia împărţită în două coloane fiecare completează următoarele:

a) În coloana din stînga notează cîteva experienţe (întîmplări, situaţii) neplăcute din viaţă.

b) În coloana din dreapta vor nota, pentru fiecare eveniment negativ, partea

pozitivă/părţile pozitive, conform exemplului de mai jos:

Experienţe neplăcute Consecinţe pozitive

Am avut un conflict cu unii colegi de

muncă, pentru că şcoala era ameninţată de

reducerea personalului; deci am cerut

transferul pentru a nu fi disponibilizată pe

motiv de restrîngere de activitate.

- Motiv de schimbare în bine, de

dezvoltare a personalităţii.

- Am încetat să mă expun

stresului; am evitat duşmanii care

îmi consumau energia şi timpul.

- Am evitat să-mi înmulţesc

conflictele personale.

Am lăsat copilul mic în seama unor

persoane neglijente, iar el s-a îmbolnăvit

grav, încît doi-trei ani a trebuit să-l ţin la

regim şi să apelez la fel diferiţi doctori.

- Am căpătat experienţă.

- M-am apropiat şi mai mult

sufleteşte de copil.

- Am învăţat să lucrez în echipă

cu soţul meu, pentru a ieşi din

impas.

Conflict familial. Eliberarea tensiunelor acumulate,

care ar fi putut duce la un conflict

major.

Pierderea unor bani într-o afacere

riscantă.

Motiv de peocupare pentru o

administrare mai judicioasă a

afacerilor.

1 Argumentaţi ideea filosofului Karl Popper conform căreia cuvântul stă la temelia

condiţiei umane.

2 Care este diferenţa dintre comunicare şi informare?

3 Cum explicaţi dimensiunile comunicării: relaţionarea şi comunitarul?

4 Care sînt elemetele definitorii ale comunicării ca şi competenţă socială?

5 Caracterizaţi elementele constructive ale unui feedback în procesul de comunicare.

6 Explicaţi mecanismele de producere a autocunoaşterii şi intercunoaşterii în procesul de

60

Sarcini de autoevaluare

comunicare.

7 Enumeraţi comportamentele care inhibă, perturbează sau blochează comunicarea.

8 Analizaţi barierele comunicării din perspectiva complexelor personale.

9 Care sînt regulile de depăşire a barierelor comunicării?

10 Daţi exemple de mesaje care previn reacţiile defensive şi cele de blocare a comunicării.

11 Expuneţi prin ce reacţii, comportamente se manifestă timiditatea la copii şi adolescenţi?

12 Care sînt cauzele apariţiei timidităţii?

13 Daţi definiţia comunicării nonviolente. Explicaţi structura procesulul comunicării

nonviolente.

14 Ce înseamnă observare fără evaluare? Daţi exemple.

15 Care sînt factorii ce blochează compasiunea şi empatia?

16 Analizaţi comunicarea asertivă în raport cu cea agresivă şi pasivă.

17 Cum înţelegeţi pozitivarea consecinţelor negative ale conflictului?

1. Consultaţi tabelul de mai jos elaborat de Ildiko Erdei (2004) şi căutaţi situaţii concrete din

viaţa cotidiană şi din viaţa unei instituţii de învăţământ, în care comunicarea orală, respectiv cea

scrisă, este mai adecvată. Motivaţi!

C

omu

nic

area

ora

lă

Avantaje Dezavantaje

rapiditate şi reacţie imediată;

se pot pune întrebări şi clarifica

problema;

poate fi observat efectul produs de

mesaj;

subordonatul/elevul are senti-mentul

importanţei ce i se acordă.

risipă de timp şi de bani;

înţelegerea semnificaţiei

mesajelor nu poate fi clar

stabilită mai tîrziu.

61

Activităţi pentru lucrul individual

Com

un

icar

ea s

cris

ă

mesajele pot fi păstrate şi pot fi

folosite ca referinţă;

promovează uniformitatea în politici

şi proceduri pentru un număr mare

de oameni;

în unele cazuri, reduce costul

comunicării.

acumularea unui mare volum de

mesaje asociată cu ideea de

birocraţie în sens negativ;

în cazul unor emitenţi netalentaţi

şi inabili, mesajele sînt

inexpresive, neconvingătoare;

reacţia, nu este, de regulă,

imediată.

2. Ce implicaţii au avut de-a lungul timpului dezvoltarea tehnicii asupra comunicării

umane, în general, şi a comunicării didactice, în special?

3. Elaboraţi un microposter şi un microcomentariu la unul dintre următoarele subiecte:

Tangenţe şi discrepanţe dintre confruntare şi colaborare;

Structura activităţii de comunicare în cazul diferenţelor educaţionale ale

partenerilor;

Structura activităţii de comunicare în cazul intereselor diferite referitoare la mesaj;

Structura activităţii de comunicare în cazul comporatmentului egocentric al unuia

dintre interlocutori;

Structura activităţii de comunicare în cazul încălcării normelor proxemiei de către

unuul dintre parteneri;

Structura activităţii de comunicare didactică.

62

II. EXERCIŢII DE ANTRENAMENT COMUNICATIV PENTRU ELEVI

Argument

Formarea competenţelor comunicative la elevi reprezintă unul dintre obiectivele valorice ale

educaţiei formale. Competenţa nominalizată este cuprinsă în cele 10 competenţe cheie incluse în

curricula învăţămîntului preuniversitar. Nivelul deţinerii de către elevi a competenţei date are

impact impunător asupra activităţii de învăţare.

Însuşirea competenţei comunicative se realizează prin exerciţiu, antrenamente ce vizează atît

formarea capabilităţii de a coda, emite, decoda şi recepta mesajul, cît şi formarea, tot-odată a

cunoaşterii de sine, imaginii de sine, respectului de sine, abilităţii ce permit a da un feedback

adecvat partenerului de comunicare şi a realiza eficient scopul comunicării chiar şi în cazul

comunicării conflictuale.

Conţinut

1. Competenţa comunicativă - scop şi finalitate a antrenamentului comunicativ.

2. Elevul - ca obiect şi ca subiect al antrenamentului comunicativ.

3. Comunicarea conflictuală: atu-uri şi rezerve .

4. Tehnici de comunicare - ca circumstanţă facilă a antrenamentului comunicativ.

5. Cunoaşterea de sine - ca precondiţie în formarea imaginii de sine.

6. Imaginea de sine – drept condiţie a însuşirii competenţei comunicative.

7. Respectul de sine –condiţie a comunicării eficiente.

8. Particularităţi ale manifestării stimei de sine la copii.

9. Exerciţii de antrenament comunicativ.

Finalităţi.

Ca rezultat al studierii acestui capitol, studenţii vor fi capabili:

- Să cunoască factorii principali de impact asupra competenţei comunicative a elevilor.

- Să distingeă dezavantajele comunicării conflictuale .

- Să estimeze locul şi ponderea cunoaşterii de sine, imaginii de sine şi a respectului de sine

în formarea competenţei comunicative la elevi.

- Să posede tehnici specifice de antrenament comunicativ.

- Să deţină tehnologia implementării tehnicilor de dezvoltare a competenţelor

comunicative la elevi.

- Să valorizeze anumite tehnici pentru sporirea calităţii comunicării.

- Să aplice psihopedagogia comunicării interactive.

- Să conştientizeze importanţa unei relaţii sănătoase, reciproc satisfăcătoare şi armonioasă

între copil şi părinte.

63

Copilăria, în sine, se caracterizează printr-un intens ritm de dezvoltare. Fiind o perioadă de

pregătire pentru viaţa socială, ea este dependentă de complexitatea mediului sociocultural la care

copilul trebuie să se adapteze şi în care trebuie să se integreze.

Experienţa verbală a copilului din primii 10 ani de viaţă influenţează întreaga activitate

psihică. În mica copilărie reflecţiile verbale ale individului se bazează pe activitatea de joc. Pe

măsură ce cresc, interacţiunea devine mai centrată pe acceptarea covîrstnicilor şi intimitate.

Relaţiile de prietenie tind să treacă de la cele bazate pe acţiune la relaţia bazată pe conştiinţa

sentimentelor şi emoţiilor celorlalţi. Între 7-11 ani copiii au mai multe contacte sociale şi sînt

mai capabili să identifice ,,oamenii semnificativi” sau ,,prietenii buni”. Odată cu stabilirea

acestora, relaţiile de prietenie tind să implice mai multă interacţiune verbală. La acest stadiu este

importantă capacitatea de comunicare a copiilor şi realizarea unor relaţii satisfăcătoare din punct

de vedere social. Pentru aceasta e necesară formarea unor aspecte indispensabile abilităţii

comunicative: imagine de sine sanogenă, abilitatea de a-şi identifica propriile emoţii şi

sentimente în procesul interacţiunii cu ceilalţi, stăpînirea de sine, toleranţa la frustraţie,

capacitatea de a iniţia o conversaţie etc. Antrenarea abilităţilor comunicative la copii trebuie să

se axeze anume pe aceste aspecte, deoarece ele generează formarea competenţelor sociale.

Neformarea abilităţilor comunicative poate duce la traume emoţionale şi comportamente

autodistructive, doarece copiii sînt incapabili să-şi exprime sentimentele sau să vorbească despre

nevoile şi grijile lor, ei nu pot să discute despre problemele lor importante cu alţii, nu pot să se

afirme etc.

Copiii care au abilităţi slabe de comunicare, de cele mai multe ori nu reuşesc ei singuri să-şi

apere drepturile. În relaţia cu semenii sau adulţii, această lipsă de asertivitate poate produce

sentimente de neajutorare şi nepuţinţă, apare impresia că nu sînt sub control. Pentru a nu ajunge

la această stare, copiii trebuie învăţaţi să comunice asertiv, să-şi poată proteja opiniile fără a-i

ignora sau agresa pe ceilalţi.

Pornind de la aceste reflecţii teoretice şi de la hipercomplexitatea comunicării, într-un

antrenament comunicativ cu copiii trebuie incluse tehnici şi exerciţii care să dezvolte toate

aceste aspecte.

Obiectivele fundamentale ale unui antrenament comunicativ sînt următoarele:

- a-l face pe copil să depăşească probleme emoţionale dificile;

- a-l face pe copil să dobîndească un anumit nivel de congruenţă cu privire la mesaje,

emoţii şi comportamente;

- a-l face pe copil să se simtă bine cu el însuşi;

- a-l face pe copil să-şi accepte limitele şi rezistenţele lui şi să se simtă bine cu sine;

- a-l face pe copil să obţină încredere în sine, să conştientizeze propriile bariere în

comunicare, să-i apară tendinţa de a le depăşi;

64

- a-l face pe copil să-şi schimbe comportamentele ce au consecinţe negative;

- a-l face capabil pe copil să funcţioneze confortabil şi adaptativ în mediul extern (la

şcoală, în stradă....);

- a-l face pe copil să conştientizeze importanţa abilităţilor comunicative pentru dezvoltarea

personalităţii sale.

2.1. Comunicare conflictuală

Deseori, din cauza unei comunicări defectuoase, în cadrul grupelor, colectivelor, claselor de

elevi apar conflicte. Un conflict în sine nu este un fapt complet negativ. Modul în care este

rezolvat determină consecinţele conflictului în mediul în care a apărut. Astfel, unele conflicte se

pot dovedi chiar productive în cadrul grupului, dacă sînt abordate cu o atitudine deschisă,

constructivă, cu dorinţa de a găsi soluţii adecvate. Cîteva dintre rezultatele pozitive ale unui

conflict soluţionat eficient sînt: sporirea creativităţii – prin găsirea unei idei şi soluţii noi de

rezolvare/evitare a conflictului, îmbunătăţirea comunicării dintre interlocutori, promovarea unui

climat pozitiv, deoarece conflictele scot la suprafaţă problemele ascunse ale unui grup sau

colectiv. Este vorba despre o rezolvare asertivă a situaţiilor conflictuale, care elimină

agresivitatea, ignorarea/acceptarea, ezitarea, ca moduri de raportare la situaţia creată şi se

centrează pe găsirea unei soluţii de compromis, a unei variante de tip ,, cîştig-cîştig”, de care să

beneficieze toţi cei implicaţi. De asemenea, necamuflarea conflictului şi soluţionarea eficientă a

acestuia duce la creşterea motivaţiei membrilor grupului spre schimbare, le dezvoltă capacitatea

de adaptare la realitate, apare oportunitatea de cunoaştere şi dezvoltare a abilităţilor sociale etc.

Conflictele nerezolvate se soldează cu pierderi de timp, de energie, eficienţă etc. Iar dacă

conflictul este negat, reprimat, camuflat, sau soluţionat de tipul celui cîştigător învins, acesta

poate avea multe efecte negative:

- dispare necesitatea de a comunica la subiecţii lor implicaţi în conflict;

scade tendinţa membrilor grupului de a se implica în activitate;

se diminuează sentimentul de încredere în sine, se ştirbeşte din iniţiativă etc.;

se formează coaliţii în grup, ceea ce-i foarte periculos pentru coeziunea grupului;

apar dificultăţi în luarea deciziilor;

apar diverse dileme morale.

Pentru a nu ajunge la astfel de consecinţe în comunicare şi relaţionare, e necesară utilizarea

unor principii de management al conflictului (A. Băban, 2001):

1. Menţinerea unei relaţii pozitive pe perioada conflictului prin: ascultarea activă,

utilizarea întrebărilor deschise pentru clarificarea mesajelor.

2. Diferenţierea dintre evenimente, comportament şi interpretarea lor, evaluarea

diferitelor opţiuni.

65

3. Focalizarea pe problemă şi nu pe persoane, folosirea unor termeni concreţi,

specifici, comportamentali în descrierea situaţiei şi nu generali; utilizarea unui

limbaj adecvat („A apărut o problemă...” nu „Tu ai creat o problemă...”).

4. Utilizarea comunicarii directe, fără a reacţiona cu propriile argumente, clarificarea

întrebărilor, solicitarea informaţiilor pentru înţelegerea situaţiei, evaluarea

impactului conflictului asupra relaţiei şi a grupului.

5. Identificarea barierelor în rezolvarea conflictului. Acestea pot fi: judecarea

persoanei şi nu evaluarea mesajului, căutarea de contraargumente, reacţia

prematură, ascultarea interlocutorului pentru a identifica greşelile şi nu pentru a

înţelege mesajul, convingerea ca numai el/ea are dreptate.

6. Utilizarea deprinderilor de rezolvareae problemelor în abordarea conflictului.

În continuare propunem cîteva activităţi pe care le pot utiliza profesorii în activitatea cu

elevii, în vederea dezvoltării abilităţilor de soluţionare a conflictului prin comunicare.

Activitatea 1. Noi putem să rezolvăm situaţia

Diferenţele de opinie uneori pot duce la declanşarea unui conflict, dezacord sau ceartă. Şi

motivele pot fi diferite: o prietenie ratată, o situaţie de intimidare, bîrfe etc. În cadrul acestei

activităţi copiii vor discuta despre situaţiile care duc la conflict, cauzele care le declanşează, vor

explora conflictul şi vor exersa diverse modalităţi de rezolvare a conflictelor. Este mai bine de a

preveni, decît a-l rezolva după declanşare.

Obiective:

În cadrul acestei activităţi copiii vor explora situaţii generatoare de conflict şi motivele

acestora, vor exprima şi vor accepta opinii, vor comunica, îşi vor exersa încrederea în sine.

Desfăşurare:

1. Rugaţi copiii să formeze perechi.

2. În perechi, copiii vor reflecta asupra diferenţelor şi asemănărilor dintre oameni. Persoana

A va povesti persoanei B despre nişte situaţii cînd s-au certat cu prietenii sau alte

persoane după formula :

Ce s-a întîmplat?

Care au fost motivele ?

Cum v-aţi simţit într-o atare situaţie?

Ce aţi învaţat din această situaţie?

Ce veţi face data viitoare?

Apoi rolurile se vor schimba.

3. Perechile care doresc vor expune public rezultatul discuţiei lor după aceeaşi formulă.

4. Alcătuiţi un poster cu:

66

situaţii care duc la conflict;

motivele declanşării unui conflict;

învăţăminte;

paşi pe viitor.

5. Discutaţi cu copii despre situaţiile ce duc la un conflict, un dezacord sau o ceartă:

sfîrşitul unei prietenii, intimidarea, bîrfele. Discutaţi cu copiii:

De ce ne supărăm noi?

Ce îi face pe oameni să devină agresivi?

Este bine să reacţionăm într-un aşa fel?

Este posibil să rezolvăm conflictul pe căi paşnice?

Cum putem noi să explicăm ce simţim, fără ca să ajungem la conflict?

Exersaţi. Aveţi grijă ca fiecare copil să exerseze, să explice modalitatea lui

de evitare a conflictului.

6. Prin brainstorming, elaboraţi cu copiii o listă de persoane la care ei pot apela atunci cînd

au o situaţie de conflict.

7. Reflecţie/revizuire:

Ce am făcut?

Cum ne-am simţit?

Ce am îmvăţat?

Rugaţi copiii să discute despre căile de rezolvare a conflictelor pe viitor.

Activitatea 2. Problema dulce

Prin intermediul acestei tehnici copiii pot să rezolve unele probleme mici prin tratative.

Esenţialul în acest joc este că, într-o atmosferă caldă, copiii pot să se concentreze asupra luării de

decizii comune şi să se înveţe a renunţa la rezolvarea problemei în folosul propriu.

Obiective:

În cadrul acestei activităţi, copiii vor comunica eficient, vor colabora , vor rezolva

problemele de comunicare creativ şi în mod paşnic, vor învăţa să negocieze, vor avea încredere

în forţele proprii, vor fi mîndri de sine.

Materiale: cîte un biscuit pentru fiecare copil; fiecărei perechi – cîte un şerveţel de hîrtie.

Desfăşurare:

1. Propuneţi copiilor să-şi aleagă perechea (la dorinţă) şi să se aşeze pe scaune, faţă în faţă,

într-un cerc comun.

2. Puneţi şerveţelul cu un biscuit în mijloc între parteneri.

3. Explicaţi copiilor scopul sarcinii:

67

În fiecare pereche unul dintre parteneri va cere biscuitul de la celălalt, apoi rolurile se

inversează. Cel care cere biscuitul trebuie să comunice în aşa fel, ca partenerul lui să

cedeze de bună voie.

Interdicţie: copiii au voie să vorbească, dar nu şi să ia biscuiţii fără permisiunea

partenerului.

4. Aşteptaţi pînă cînd toţi copiii vor lua o oarecare hotărîre, apoi daţi-i fiecărei perechi cel

de-al doilea biscuit şi propuneţi-le din nou ca unul dintre parteneri să ceară biscuitul de la

celălalt. Cum vor proceda de această dată cu biscuitul?

5. Discutaţi cu copiii rezulatele discuţiilor în perechi: ,,Povestiţi-mi ce aţi făcut cu primul

biscuit şi ce s-a întîmplat cu al doilea...”

Reflecţie/revizuire:

Ai dat biscuitul partenerului tău? Cum te-ai simţit?

Ai vrut ca biscuitul să rămînă la tine? Ce ai făcut pentru acea?

La ce te aştepţi atunci cînd te adresezi politicos cuiva?

În acest joc te-ai comportat natural?

Cît timp ţi-a trebuit ca să ajungi la un ,,numitor comun” cu partenerul tău?

Cum te-ai simţit atunci?

Cum altfel se mai putea ajunge la ,,numitorul comun”?

Ce dovezi ai avut ca să primeşti biscuiţii? Cum ai vorbit?

Stimulaţi toţi copiii să vorbească, să-şi spună părerea, să spună ce au simţit.

6. Elaboraţi un poster al clasei cu modalităţi de comunicare prin tratative.

7. Generalizaţi activitatea prin a comenta posterul.

Sugestii pentru extindere: prin brainstorming elaboraţi cu copiii ,,Regulile de comunicare

eficientă în caz de conflict” şi afişaţi-le în clasă. Cînd e nevoie, apelaţi la ele.

Exemplu:

1) m-am uitat în ochii lui;

2) i-am spus ,,Te rog”;

3) i-am promis că îi voi da şi eu ceva cînd voi avea;

4) e-am luat de mînă;

5) i-am spus că sînt flămînd;

6) i-am promis că dacă mi-l dă, îl vom împărţi;

7) i-am promis să îl împărţim.

Activitatea 3. Covorul păcii

68

Acestă tehnică vă propune o strategie eficientă pentru rezolvarea conflictelor în clasă cu

ajutorul tratativelor şi discuţiilor. Însăşi prezenţa ,,covorului păcii” îndeamnă copiii să renunţe la

bătăi, ceartă, lacrimi, înlocuindu-le cu o discuţie în comun a problemei.

Obiective:

În cadrul acestei activităţi copiii vor comunica eficient, vor soluţiona problemele de

comunicare în mod paşnic, îşi vor consolida încrederea în forţele proprii.

Materiale:

O bucată de cuvertură cu mărimea 90x150 cm sau un covoraş de aceeaşi dimensiune,

cariocă, clei pentru decor (scoică, sclipici de aluminiu etc.)

Desfăşurarea:

1. Puneţi covorul în mijlocul cercului, pe el o carte frumoasă cu desene sau o jucărie

amuzantă.

2. Propuneţi copiilor să se aşeze în cerc.

3. Începeţi prin a-i întreba pe copii:

Ce discutaţi unul cu celălalt cîte odată?

Ce împărţiţi cu fraţii şi cu surorile voastre?

Despre ce discutaţi aici în clasă?

Cum vă simţiţi după această polemică?

Ce se poate întîmpla dacă în această discuţie se ciocnesc diferite păreri?

4. Prezentaţi ,,covorul păcii” copiilor şi spuneţi-le că el are o forţă magică: atunci cînd apare

vre-un conflict, inamicii se aşază pe covor şi pot discuta în aşa fel ca să găsească

rezolvarea problemei pe cale paşnică.

5. Propuneţi copiilor să organizeze un joc de rol: ,, Închipuiţi-vă că Nicu şi Ana vor să

primească această jucărie, însă aceasta este numai una, iar ei – doi. Ambii se vor aşeza

pe ,,covorul păcii”, iar eu mă voi aşeza alături ca să-i ajut în cazul în care ei vor vrea să

discute şi să rezolve această problemă. Nimeni nu are dreptul să ia pur şi simplu

jucăria”. Ambii copii ocupă locul pe covor. Propuneţi-le mai întîi lor să rezolve situaţia.

6. Întrebațu dacă cineva din clasă are vre-o propunere în privința cum poate fi rezolvată

această problemă?

Repetaţi jocul cu alţi copii şi în alte situaţii. Situaţiile pot să le propună copiii.

Daţi-le posibilitate tuturor copiilor să exerseze pe ,,covorul păcii” modalităţile de

rezolvare a conflictelor pe cale paşnică.

Încurajaţi orice propunere, orice situaţie. Stimulaţi-i mai ales pe cei timizi, retraşi.

Atenţionaţii pe copii să nu critice, dar să-şi spună opinia lor.

69

Propuneţi-le copiilor să înfrumuseţeze ,,covorul păcii”: Acum noi putem transforma

această bucată de pînză în ,,covorul păcii” al clasei noastre. Voi scrie numele tuturor

elevilor clasei noastre, iar voi mă veţi ajuta să-l înfrumusețez.

Reflecţie/revizuire:

De ce ne este aşa de necesar ,, covorul păcii”?

Ce se întîmplă atunci cînd în discuţie cîştigă cel puternic?

De ce în discuţie e inadmisibilă violenţa?

Ce înţelegi tu prin dreptate, echitate?

Acest proces are o însemnătate enormă, fiindcă datorită lui copiii, în mod simbolic, fac

din ,,covorul păcii” o parte integrantă a vieţii lor. Ei vor putea folosi ,,covorul păcii” de fiecare

dată cînd se vor stîrni discuţii şi va fi nevoie să rezolve problema pe cale paşnică. Cînd copiii se

vor obişnui cu acest ritual, ei vor începe să folosească ,,covorul păcii” şi fără ajutorul dvs. Acea e

foarte important, pentru că rezolvarea de sine-stătător a problemei este scopul principal al

acestei strategii. „Covorul păcii” le va întări copiilor încrederea în sine şi le va crea un confort

sufletesc, îi va ajuta să-şi concentreze eforturile în rezolvarea problemelor reciproce. Este un

simbol minunat al refuzului de la agresiunea fizică şi verbală.

Activitatea 4. E bine să comunicăm

Obiective:

În cadrul acestei activităţi, copiii vor înţelege că, pentru a fi ascultat, trebuie să

vorbeşti/povesteşti interesant, captivant, ca să ,, provoci” o ascultare activă.

Materiale: fotografii, felicitări, imagini.

Desfăşurarea:

Rugaţi copiii să aducă o fotografie, o felicitare sau orice obiect pe care ar vrea să-l prezinte

clasei. Ei trebuie să spună de ce au ales acest obiect, spre exemplu: amintiri frumoase sau

deosebite, legate de o persoană anumită. Fiecare copil în parte trebuie să vină cu cît mai multă

informaţie posibilă privind obiectul ales. Daţii fiecărui vorbitor cîte 2-3 min pentru comunicare.

În timp ce vorbesc, copiii vor ţine în mînă Microfonul Fermecat (altcineva, în afară de vorbitor,

nu are voie să vorbească în acelaşi timp). În caz contrar, Microfonul Fermecat se deconectează.

Reflecţie/ revizuire:

Copiii urmează să facă schimb de păreri referitor la activitatea desfăşurată. Întrebaţi copiii:

A ascultat clasa comunicarea ta? Cum au făcut?

A fost interesant ce s-a povestit? Cum v-a captivat povestitorul?

Cum te-ai simţit cînd te ascultau? De ce te ascultau?

Cum te-ai simţit cînd nu te ascultau? De ce nu te ascultau?

70

Notă. Dacă nu toţi copiii au reuşit să facă prezentările, veţi continua data viitoare sau cu

altă ocazie, dar NEAPĂRAT, să nu rămînă vre-un copil în afara atenţiei dvs. şi/sau a clasei.

Îi veţi asculta pe TOŢI!

71

2.2. Cunoaşterea de sine, imaginea de sine, respectul de sine

Cunoaşterea de sine şi acceptarea de sine sînt condiţiile necesare pentru funcţionarea omului

în mediul social.

Cunoaşterea de sine se dezvoltă odată cu vîrsta şi cu experienţele prin care omulntrece. Pe

măsură ce persoana avansează în etate, dobîndeşte o capacitate mai mare şi mai acurată de

autoreflexie, adică autoexplorare. Totuşi, niciodată nu vom putea afirma că ne cunoaştem pe noi

înşine în totalitate. Cunoaşterea de sine nu este un proces care se încheie cu adolescenţa sau

tinereţea. Omul află despre sine toată viaţa. Confruntîndu-ne cu diverse evenimente, fiecare

dintre noi poate scoate la iveală calităţi, resurse despre care nici nu bănuiam. Cunoaşterea de sine

este un proces multiaspectual şi se referă la toate dimensiunile personalităţii:

1. Aspectul fizic: cum este exteriorul meu: înalt, scund, atletic, slab, gras etc.

2. Aspectul cognitiv: ce ştiu din diferite domenii, cît de repede pot să învăţ, să

memorez, să calculez, să inventez, etc;

3. Aspectul emoţional: cum reacţionez în anumite situaţii, cît de repede pot să mă

îndrăgostesc, cît de repede încep a plînge, stau mult timp supărat, mă bucur des,

ştiu să trăiesc fericirea, etc;

4. Aspectul social: pot comunica cu oamenii necunoscuţi, ştiu să mă adaptez la noile

circumstanţe ale vieţii, pot să mă integrez într-un grup, am iniţiativă, etc.

5. Aspectul prospectiv: cum îmi văd viitorul, ce cred că am să fac peste cîţiva ani,

care sînt aspiraţiile, etc.

Este necesar ca deja de la vîrsta pubertăţii să tindem spre cunoaşterea propriei persoane,

pentru a găsi resurse şi potenţialităţi pentru depăşirea obstacolelor care apar.

Imaginea de sine se referă la totalitatea percepţiilor privind abilităţile, atitudinile şi

comportamentele personale. Imaginea de sine poate fi înţeleasă ca o reprezentare mentală a

propriei persoane sau ca o structură organizată de cunoştinţe declarative despre sine care

ghidează comportamentul social. Astfel spus, imaginea de sine presupune conştientizarea a ,,cine

sînt eu” şi a ,,ceea ce pot face eu”. Imaginea de sine este influenţată atît de percepţia lumii, cît şi

de autopercepţia propriilor comportamente.

O persoană cu o imagine de sine săracă sau negativă va tinde să gîndească, să simtă şi să se

comporte negativ. De exemplu, un elev care se percepe pe sine ca fiind o persoană interesantă,

va înțelege lumea din jurul său şi va acţiona complet diferit faţă de un alt elev care crede despre

sine o persoană plictisitoare. Imaginea de sine nu reflectă întotdeauna realitatea se poate

întîmpla, ca o fată cu o înfăţişare fizică atractivă să se considere urîtă şi grasă sau invers.

Cunoaşterea de sine şi formarea imaginii de sine sînt complexe ce implică mai multe

dimensiuni. Imaginea de sine (Eul) nu este o structură omogenă. În cadrul imaginii de sine facem

distincţie între Eul real, Eul viitor şi Eul ideal.

72

Eul real sau Eul actual este rezultatul experienţelor noastre, în ceea ce priveşte cadrul social

şi cultural în care trăim. Eul real cuprinde: eul fizic, eul cognitiv, eul emoţional, eul social şi eul

spiritual.

Eul fizic structurează dezvoltarea, încorporarea şi acceptarea propriei corporalităţi.

Imaginea corporală se referă la modul în care persoana se percepe pe sine şi la gradul

în care te simţi confortabil în şi cu corpul tău.

Eul cognitiv se referă la modul în care sinele receptează şi structurează conţinuturile

informaţionale despre sine şi lume, şi felul în care operează cu acestea.

Eul emoţional se mai numeşte şi Eul initm sau Eul privat, sintetizează totalitatea

sentimentelor şi emoţilor faţă de sine, lume şi viitor. De multe ori, persoana nu

doreşte să îşi dezvăluie sinele emoţional decît unor persoane foarte apropiate:

familiei, prietenilor, rudelor. Cu cît persoana are un Eu emoţional mai stabil, cu atît

va percepe lumea şi pe cei din jur ca fiind un mediu sigur, care nu ameninţă imaginea

de sine.

Eul social sau Eul interpersonal este acea dimensiune a personalităţii pe care suntem

dispuşi să o expunem lumii, este ,,vitrina” persoanei.

Eul spiritual reflectă valorile şi jaloanele existenţiale ale unei persoane. Din această

perspectivă, persoanele pot fi caracterizate ca fiind pragmatice, idealiste, religioase,

altruiste, pacifiste.

Eul viitor (Eul posibil) vizează modul în care persoana îşi percepe potenţialul de dezvoltare

personală şi se proiectează în viitor. Eul viitor încorporează repertoriul aspiraţiilor, motivaţiilor

şi scopurilor de durată medie şi lungă. Eul viitor este o structură importantă de personalitate,

deoarece acţionează ca factor motivaţional în comportamentele de abordare strategică, şi în acest

caz devine Eul dorit. Eul viitor încorporează şi posibilele dimensiuni neplăcute de care ne este

teamă să nu le dezvoltăm în timp (de exemplu: alcoolic, singur, eşuat) şi în acest caz poartă

denumirea de Eul temut. Eul viitor sau posibil (fie el dorit sau temut ) derivă din combinarea

reprezentărilor trecutului cu ale viitorului. O persoană optimistă va contura un Eu viitor dominat

de Eul dorit, pentru care îşi va mobiliza resursele motivaţionale şi cognitive: o persoană

pesimistă va contura Eul temut şi comportamentele evitative, emoţii negative.

Este important să fim optimişti, dominaţi de un Eu dorit constructiv. Optimismul este

energizant, directiv şi constructiv, dă un sens şi scop vieţi. Pesimismul are un efect inhibitiv,

blocant, evitativ şi destructiv şi poate determina starea de alienare. Fiecare din aceste două Eu-ri

viitoare are ataşat un set emoţional: fie încredere, bucurie, plăcere; fie anxietate, furie, frustraţie,

depresie. Structura Eu-lui viitor şi funcţia lui motivaţională implică nevoia de a fixa, a sublinia şi

a întări aspectele pozitive ale fiecărui elev.

73

Trebuie făcută distincţia dintre Eul viitor şi Eul ideal. Eul ideal este ceea ce ne-am dorit să

fim, dar în acelaşi timp sînt conştienţi că nu avem resurse reale să-l atingem. Eul viitor este cel

care poate fi atins, pentru care putem lupta ca să-l materializăm şi, prin urmare, ne mobilizăm

resursele proprii. Eul ideal este, ca multe dintre idealuri, o himeră. Cînd ne apropiem sau chiar

atingem aşa-tnumitul ideal, realizăm că dorim alceva şi acel altceva devine ideal. Alteori, Eul

ideal nu poate fi niciodată atins (de exemplu, o adolescentă josuță care visează să aibă statura şi

silueta unui manechin). Dacă o persoană se va cantona în decalajul dintre Eul real şi cel ideal, are

multe şanse să trăiască o permanentă stare de mulţumire de sine, frustrare şi chiar depresie.

Respectul de sine, sau stima de sine, este valoarea pe care individul o atribuie persoanei sale

(imaginii de sine). Această valoare depinde de rezultatul comparaţiei pe care o efectuează

subiectul între el însuşi şi alţi indivizi semnificativi pentru el.

O definiţie uzuală pe care o putem oferi noţiunii de stimă de sine ar fi: stima de sine este

felul în care ne vedem şi dacă ne place sau nu ceeea ce vedem. Această privire judecată despre

noi înşine este vitală pentru echilibrul nostru psihologic. Atunci cînd este pozitivă sau sănătoasă,

ne permitem să acţionăm eficient, să ne simţim bine, să fim mai puternici în faţa factorilor

stresanţi, să facem faţă dificultăţilor vieţii. Dar cînd este negativă, provoacă numeroase suferinţe

şi neplăceri, care perturbă echilibrul nostru emoţional şi psihologic şi ne face mult mai

vulnerabili în faţa dificultăţilor cotidiene.

Dacă mă respect şi cer şi celorlalţi să mă trateze cu respect, atunci mă comport astfel încît

probabilitatea unui răspuns adecvat din partea celorlalţi creşte. Cînd acest lucru se întîmplă,

credinţa mea iniţială se confirmă şi se consolidează. Dacă-mi lipseşte stima pentru mine însumi

şi, ca urmare, consider fireşti lipsa de politeţe, insulta şi exploatarea din partea celorlalţi, eu

transmit inconştient acest lucru şi unii oameni mă vor trata la nivelul acestei stime faţă de mine

însumi. Iar cînd se întîmplă asemenea lucruri şi eu mă resemnez, gradul meu de autoapreciere se

deteriorează şi mai mult.

Valoarea stimei de sine nu constă numai în simplul fapt că ne permitem să ne simţim mai

bine, ci şi în aceea că oferă posibilitatea să trăim mai bine; să reacţionăm la provocări şi la

oportunităţi cu mai multe resurse şi într-un mod mai adecvat.

Nivelul stimei de sine are consecinţe profunde asupra fiecărui aspect al existenţei noastre:

relaţiile cu oamenii, modul în care acţionăm, cît de mult e probabil să realizăm ceva, de cine ne

putem îndrăgosti, modul în care reacţionăm la prieteni, părinţi, colegi, ce nivel de fericire

personală atingem.

Cu cît avem o stimă de sine ridicată, cu atît manifestăm mai puternic tendinţa de a fi

ambiţioşi, şi nu neapărat în sens profesional sau financiar, ci în termenii a ceea ce sperăm să

înfăptuim în viaţă, pe plan afectiv, cultural, creativ, spiritual. Cu cît stima de sine este mai

74

scăzută, cu atît mai modeste ne sînt aspiraţiile şi reuşitele. Ambele reuşite tind să se

autoconsolideze şi să se autoperpetueze.

Cu cît stima de sine este mai ridicată, cu atît este mai puternică tendinţa de a ne exprima pe

noi înşine, reflectînd bogăţia interioară. Cu cît stima de sine este mai scăzută, cu atît mai presantă

devine nevoia de a ne ,,pune la încercare” sau de a uita de noi înşine, trăind în mod mecanic şi

inconştient.

Stima de sine nu trebuie confundată cu sentimentul de autosuficienţă. Cea din urmă ia cu

totul alte forme şi se consolidează ca un aspect negativ al personalităţii.

Convingeri şi idei - gînduri caracteristice sentimentului de superioritate/autosuficienţă

(după A. Băban, 2001):

Tuturor le face plăcerea să mă asculte.

Sînt născut pentru a fi lider.

Colegii au multe de învăţat de la mine.

Pot să fac pe oricine să creadă ce vreau eu.

De obicei sînt în centrul atenţiei unui grup.

Sînt o persoană extraordinară.

Cunosc în general oamenii ca pe o carte deschisă.

Întotdeauna ştiu ce am de făcut.

Pot, de obicei, să vorbesc despre orice subiect.

Pot să fac orice îmi propun.

Dacă, însă, persoana are o stimă de sine scăzută, se subestimează şi imaginea de sine este

deformată, atunci apar următoarele trăsături negative de caracter:

Complexul de inferioritate este tendinţa de a nega sistematic valoarea propriilor capacităţi în

raport cu cele ale celorlalte persoane.

Teama de ridicol este teama de o judecată negativă din partea celorlalţi. Comportamentul

unei persoane cu o imagine de sine scăzută se schimbă radical atunci cînd este privit, deoarece

are impresia că toate slăbiciunile sale sînt descoperite.

Închiderea în sine este limitarea contactelor cu ceilalţi: vorbeşte puţin, nu-şi expune părerile,

evită întîlnirile cu persoanele care îl impresionează, se închide în sine prin lectură etc.

Persoanele care au o conştiinţă de sine scăzută trebuie neapărat să cunoască aceste cauze şi

să le poată identifica, cu scopul de a le înfrunta eficient, pentru că un duşman necunoscut şi

ascuns este greu de învins.

Orice cadru didactic este conştient de faptul că o imagine personală sănătoasă este cheia

convieţuirii cu sine. Pentru ca persoana să fie adaptabilă şi eficientă, ea trebuie să fie formată ca

atare de timpuriu şi ajutată să-şi menţină disponibilităţile pe care le are la cote înalte de

funcţionare.

75

Iată cîteva reguli pentru obţinerea încrederii în sine:

15 paşi către obţinerea încrederii în sine:

1. Recunoaşte-ţi părţile forte şi cele slabe ale personalităţii şi respectiv fromulează-ţi sopurile.

2. Decideți ce este valoros pentru voi în ce credeţi, cum a-ţi dori să vă vedeţi viaţa.

Analizaţi-vă planurie şi apreciaţi-le din punct de vedere al zilei de astăzi, pentru a te folosi

de acestea atunci cînd se va stabili un progres.

3. Analizîndu-vă trecutul, clarificaţi ce v-a adus la situaţia de astăzi. Străduiţi-vă să-i înţelgeţi

şi să-i iertaţi pe cei care v-au făcut să suferiţi sau nu v-au oferit ajutor chiar dacă au avut

posibilitate. Iertaţi-vă greşelile anterioare, rătăcirile şi păcatele. După ce aţi descoperit în

amintirile apăsătoare anumite eşecuri, ,,îngropaţi-le” şi nu vă mai întoarceţi la ele. Trecutul

neplăcut se păstrează în amintirile voastre doar pînă atunci, pînă cînd voi nu doriţi să le

izgoniţi; mai bine eliberaţi loc pentru amintirile despre succesele obţinute, chiar dacă

acestea au fost foarte neînsemnate.

4. Simţul de vinovăţie şi ruşine nu vă vor ajuta să obţineţi succese. Nu vă consacraţi acestora.

5. Căutaţi cauze ale comportării în aspectele fizice, sociale, economice şi politice ale situaţiei

actuale şi nicidecum în neajunsurile propriei persoane.

6. Nu uitaţi! Fiecare eveniment poate fi interpretat diferit. Realitatea nu este ceea ce vede

fiecare individual, ci e mai mult decît rezultatul acordului dintre oameni în a numi lucrurile

cu aceleaşi nume. Această părere va permite să aveţi o atitudine mai răbdătoare faţă de alţi

oameni şi să suportaţi cu generozitate ceea ce vi se pare jignitor.

7. Niciodată nu vorbiţi rău despre sine; îndeosebi evitaţi să vă atribuiţi calităţi negative, cum

ar fi: ,,prost”, ,,urît”, ,,incapabil”, ,,ghinionist”, ,,incorigibil” .

8. Acţiunile proprii pot obţine orice apreciere, dacă acestea sînt supuse criticii constructive.

Utilizaţi spusele în favoarea voastră, dar nu permiteţi numănui să vă critice personalitatea.

9. Reţineţi! Orice eşec nu trebuie considerat ca pe o nonvaloare a personalităţii, dar ca pe o

problemă ce trebuie rezolvată, ca pe o situaţie care trebuie depăşită.

10. Nu fiţi de acord cu persoanele, activităţile şi situaţiile care vă fac să vă simţiţi depreciat (de

valoare relativă). Dacă nu vă reuşeşte să-i schimbaţi pe ei sau pe dvs. într-atît încît să vă

simţiţi ferm convins, e cel mai bine să-l evitaţi, plecînd.

11. Permiteţi să te relaxezi, să-ţi asculţi gîndurile, să te ocupi cu ceea ce-ţi place, între patru

ochi cu tine însuţi. Astfel te vei înţelege mai bine pe tine însuţi.

12. Comunicaţi. Simte plăcerea de la energia cu care se schimbă oamenii care sînt atît de

diferiţi şi originali. Imaginează-ţi că ei pot manifesta frică şi neîncredere şi străduiește-te

să-i ajuţi. Decide ce doreşti tu de la ei şi ce le poţi oferi, apoi dă de înţeles că eşti deschis

pentru astfel de schimb.

76

13. Încetează să-ţi ocrotești excesiv Eul propriu – acesta este mult mai puternic şi mai plastic

decît ţi se pare; acesta se presează, dar nu se strică. Lasă-l mai bine să simtă o lovitură

emoţională de scurtă durată decît să se afle în pasivitate şi izolare.

14. Alege-ţi cîteva scopuri de lungă durată, pentru atingerea cărora va trebui să-ţi îndeplineşti

alte scopuri mai mărunte, intermediare. Cîntăreşte bine şi vezi de ce fel de mijloace ai

nevoie pentru a-ţi satisface aceste scopuri intermediare. Atrage atenţia la fiecare pas al

succesului, nu uita să te încurajezi şi să te lauzi. Nu-ţi fie teamă că vei părea lipsit de

modestie, căci nimeni nu te va auzi.

15. Tu nu eşti un obiect pasiv, asupra căruia cad toate neplăcerile, nu eşti un fir de iarbă care

aşteaptă cu înfiorare să nu-l calce cineva. Tu-eşti vîrful piramidei evolutive, tu-eşti

întruchiparea speranţelor părinţilor tăi, tu-eşti chipul şi întruchiparea lui Dumnezeu. Tu-

eşti o personalitate irepetabilă, eşti creatorul vieţii personale, Tu-eşti cel care îţi dirijezi

acţiunile. Dacă eşti încrezător, atunci obstacolele devin pentru tine provocare, iar

provocarea te stimulează spre realizare. Timiditatea va ceda pentru că în loc să te

nelinişteşti gîndindu-te cum să trăieşti, te vei scufunda în vîltoarea vieții.

2.3. Manifestarea stimei de sine la copii

De la o vîrstă fragedă un copil începe să se deseneze. Acest desen se referă în general la

imaginea de sine a copilului şi se bazează pe felul în care copilul este tratat de persoane

semnificative din viaţa sa. Aceste persoane, prin răspunsurile lor, îi furnizează copilului

informaţii despre el însuşi şi despre comportamentul lui. În consecinţă, el își va dezvolta atît

atitudini pozitive, cît şi negative faţă de el însuşi.

Am menţionat mai sus că imaginea de sine nu este aceeaşi cu stima de sine. Desenul pe care

l-a făcut copilul despre el însuşi este imaginea sa de sine. Aşa se vede pe el. Valoarea pe care o

dă acestei imagini este măsura stimei de sine. Stima de sine este un indicator al gradului în care

un copil se autoevaluează.

Este important ca atunci cînd lucrăm cu copiii să recunoaştem diferenţa dintre imaginea de

sine şi stima de sine. Faptul că mulţi copii cu imagine de sine în general pozitivă au şi o stimă de

sine înaltă, nu este întotdeauna veridică. Unii copiii se văd pe ei înşişi ca avînd multe trăsături

pozitive: pot fi buni la sport, la învăţătură etc. Şi, ca rezultat, au o concepţie de sine pozitivă.

Oricum, ei pot să nu evalueze aceste caracteristici, astfel încît pot să aibă o stimă de sine scăzută.

Unii copii foarte capabili, care au păreri exgerate despre ei înşişi, se văd ca lipsiţi de succes şi

nedemni, deoarece performanţa lor nu corespunde cu aspiraţia proprie. Frica de nereuşită le

măreşte anxietatea şi stima lor de sine este ameninţată. Se poate întîmpla şi invers: unii copii se

pot vedea pe ei înşişi ca fiind neinteligenţi, slabi sportivi dar, cu toate acestea, să aibă o stimă de

sine înaltă.

77

Valoarea pe care o dă copilul imaginii de sine reprezintă nivelul stimei de sine a copilului şi

va avea inevitabil o influenţă majoră asupra nivelului său de apărare. Părerile, gîndurile,

atitudinile, sentimentele, interesele şi implicarea în evenimente vor fi influenţate semnificativ de

nivelul stimei de sine. În plus, capacitatea copilului de a intra şi de a menţine relaţii importante

pentru el va depinde de stima de sine.

Copiii cu stimă de sine înaltă sînt înclinaţi să aibă următoarele caracteristici:

se adaptează mai uşor la noile circumstanţe;

au o mare capacitate de a fi creativi;

îşi asumă cel mai probabil roluri active în grup;

mai puţin probabil vor manifesta un comportament plin de îndoială, frică şi

ambivalenţă;

e mult mai probabil să-și propună direct şi realist scopuri persoanle;

consideră că este mai uşor să accepte diferenţa dintre propriile niveluri de competenţă

şi alte arii ca performanţe şcolare, dintre relaţiile cu sămașii şi abilităţile lor fizice.

Sînt capabili să accepte aceste diferenţe,, şi cu toate acestea să se simtă bine.

Mulţi dintre copiii cu care lucrează cadrele didactice nu au aceste caracteristici. Ei se simt

lipsiţi de ajutor şi sînt incapabili să-şi îmbunătăţească situaţia fiind convinși că nu au resurse

pentru a-și reduce anxietatea. Aceşti copii au stima de sine redusă.

Unii copii cu stima de sine scăzută urmăresc aprobarea socială, comportîndu-se într-un fel

exagerat de docil sau arătînd că au toată încrederea, în timp ce nu au și continuă să primească

răspunsuri pozitive. Ei se străduiesc să se simtă pozitiv.

În general, stima de sine a unui copil rămîne a fi destul de constantă şi stabilă o perioadă de

mai mulţi ani. Cu toate acestea, stima de sine poate, printr-o intervenţie adecvată, să fie

influenţată direct sau indirect. Profesorul, psihologul, părintele poate ajuta copilul să-şi sporească

stima de sine.

Intervenţiile directe, de obicei, implică folosirea laudelor sau a feedbackului performanţelor

pentru a îmbunătăţi atît conceptul de sine, cît şi stima de sine a copilului. Deşi folositor, acest tip

de intervenţie directă nu este întotdeuna modul cel mai eficace pentru a îmbunătăţi stima de sine.

Abordarea indirectă ţinteşte arii specifice, cum ar fi performanţa şcolară a copilului, relaţiile lui

cu prietenii sau performanţa sa motrică.

Practica arată că pentru cei mai mulţi copii munca în grup creează cele mai bune condiţii

pentru a îmbunătăţi stima de sine. Copiii se pot evalua pozitiv şi realist pe ei înşişi prin procesul

de interacţiune de grup. Arii specifice de dezvoltare a abilităţilor pot fi uşor atinse prin exerciţii

şi activităţi.

Sînt înregistrate cazuri cînd unii copii nu au forţa eului sau caracteristicile comportamentale

pentur a fi capabili să participe satisfăcător într-un proces de grup. Acesţi copii pot proveni din

78

medii unde au avut puţine experienţe de dragoste şi succes şi unde dominarea, respinderea,

pedepsirea severă au anihilat eul copilului. Ei pot deveni supuşi şi retraşi sau pot răspunde prin

agresivitate şi dominare extremă. Deoarece astfel de copii pot fi incapabili de a se simți

confortabili într-un grup, este mai adecvată o şedinţă individuală. Aceşti copii sînt, de obicei,

adepţii evitării şi abaterii de la orice fel de discuţii care se centrează pe incompetenţele, limitele

şi anxietăţile lor. Exerciţiile pe care le propunem în acest paragraf îi pot ajuta să se focalizeze

pentru a găsi resursele proprii şi a-şi creşte cunoaşterea de sine şi stima de sine.

Unele tehnici de îmbunătăţire a stimei de sine se centrează pe faptul de a-l ajuta pe copil să

recunoască şi să accepte propriile însuşiri, punctele lui tari şi cele slabe. Aceasta este ca şi cum i-

ai spune: ,,aceasta este ceea ce ai obținut”, ,,fă mai mult decît atît”. Deşi această abordare poate fi

folositoare, nu este suficientă, deoarece limitează potenţialul de schimbare a copilului.

Trebuie urmărită nu numai acceptarea copilului, ci şi dorinţa sa de a recunoaște a tuturor

calităţilor sale atît negativ,e cît şi pozitive. Imaginează-ţi că îi dai copilului o cutie de acuarele şi

pensule împreună cu un set de instrucţiuni: Acestea le vei folosi. Fă un desen, cît poţi mai bine.

Acum imaginează-ţi că îi dai aceeaşi cutie de acuarele şi aceleaşi pensoane, însă cu instrucţiuni

diferite: Acestea păstrează-le tu. Fă un desen cît poţi mai bine. Cea de-a doua instrucţiune

implică dreptul de proprietate şi subtil schimbă folosirea atitudinilor, responsabilităţilor şi obligă

să folosească culorile. În ambele cazuri poţi alege să faci un desen. Dar în al doilea caz poţi fi

interesat să doreşti a folosi acuarelele şi pensoanele astfel încît ele să-ţi aducă maximum de

ajutor în viitor. În mod similar, insistînd asupra dreptului de proprietate, îl ajutăm pe copil să se

descopere mai mult pe el însuşi. Făcînd aceasta, este mai probalil să dezvolte strategii pentru a

trata şi dirija aceste trăsături ale lui pe care le percepe ca negative.

Dacă un copil este pregătit să accepte şi să-şi stapînească propriile forţe şi limite, atunci e

probabil că va accepta responsabilitatea dezvoltării şi va învăţa să o perfecţioneze şi să

stăpînească limitele fiind convins că numai el este responsabil pentru schimbările din el însuşi.

Imaginea de sine şi stima de sine ale unui copil depind de abilitatea copilului de a relaţiona

cu adulţii şi covîrstnicii. Aceste abilităţi, la rîndul lor contribuie la stima de sine, deoarece un

copil cu abilităţi sociale bune poate cel mai probabil să-şi construiască relaţii satisfăcătoare şi să

primească feedbackuri pozitive de la ceilalţi, iar un copil cu abilităţi sociale slabe e posibiil să

aibă relaţii nesatisfăcătoare, obținînd feedbackuri negative.

Într-o clasă de elevi pot fi copii cu tulburări emoţionale care au avut abilităţi sociale scăzute.

În consecinţă, aceşti copii au relaţii interpersonale disfuncţionale. Adesea, ei s-au angajat în

comportamente neacceptabile social, care au provocat consecinţe dureroase pentru ei.

Abilităţile sociale sărace pot fi rezultatul slabei modelări a adulţilor. În plus, copiii care au trăit

traume dezvoltă adesea comportamente neadecvate social, ei pot deveni sau agresivi, sau foarte

79

docili. Alţi copii pot avea păreri iraţionale şi autodistructive care îi determină să nu aibă

încredere în ceilalţi şi să înterpreteze greşit comportamentul celorlalţi.

E clar că abilităţile sociale sărace ale copiilor provoacă probleme nu doar în copilărie, ci şi

mai tîrziu în viaţă, astfel încît este foarte important pentru aceștia să primească un tratament

adecvat care să-i ajute a-şi îmbunătăţi capacităţile lor în așa fel ca ei să se poată bucura de

interacţiunile lor sociale pentru a se simți bine.

Caracteristicile tipice la copiii cu abilităţile sociale sărace sînt următoarele:

adesea nu-şi adaptează comportamentul pentru a se ralia la nevoile celorlalţi;

comunică foarte puţin cu cei din jur;

au dificultăţi în prognozarea consecinţelor comportamentului lor;

înţeleg greşit indicii sociali;

manifestă un mod de comunicare agresiv sau, dimpotrivă, foarte pasiv;

sînt incapabili să folosească abilităţile sociale cerute într-o anumită situaţie;

adesea au inabilitatea de a-şi controla comportamentele impulsive sau agresive.

Implicînd copilul în diverse activităţi profesorii, au menirea să-l ajute a dobîndi idei clare

despre ceea ce constituie un comportament adaptat din punct de vedere social, să descopere cum

se folosesc abilităţile sociale adecvate şi să generalizeze abilităţile învăţate astfel încît să le poată

pune în practică în situaţii sociale variate.

Este preferabil să folosim o combinaţie de muncă în grup şi consilierele educaţionale

individuale. Munca în grup provoacă oportunitatea pentru ca copii să identifice şi să discute

comportamentele sociale acceptate şi inacceptate şi să practice altele noi.

În consilierele individuale, folosim exerciţii pentru a-l ajuta pe copil să se gîndească la

comportamentele curente şi la consecinţele lor, să recunoască comportamentele alternative şi să

aleagă cum intenţionează să răspundă în anumite situaţii viitoare. Munca individuală îi dă

copilului oportunitatea de a examina propriile răspunsuri şi să aleagă fără a fi presați de ceilalți.

Este clar, că la şedinţele individuale, fiecare copil lucrează în mod diferit. Odată ce copiii au ales

abilităţile adecvate anumitor situaţii, îi putem ajuta să pună la cale un plan de acţiune. În acest

plan copilul are nevoie să decidă care este cel mai bun moment pentru a folosi abilităţile

selectate în diferite situaţii din mediu. El devine capabil să se gîndească la felul cum

generalizează abilităţile sociale învăţate cu diferite ocazii.

După ce copilul a încercat să-şi îndeplinească planul de acţiune, el poate fi invitat să-şi

evalueze acest plan şi să-l modifice, dacă e necesar, pentru viitor. Îl putem ajuta să se gîndească

la răspunsurile posibile date unor noi probleme care se pot ivi ca o consecinţă a folosirii altor

abilităţi sociale.

Dacă dorim ca stima de sine a unui copil să crească, el ar trebui să facă următoarele:

să se descopere pe sine însuşi, astfel încît să aibă o imagine de sine mai realistă;

80

să recunoască şi să înţeleagă punctele sale tari și punctele sale slabe;

să stabilească scopuri pentru viitor, să inventeze şi să implementeze un plan pentru a

le atinge.

Pentru fiecare scop se poate utiliza un set de exerciţii care îl vor ajuta pe copil să realizeze

următoarele:

să depisteze propriile probleme şi blocaje în comunicare;

să reflecteze asupra unor noi moduri de gîndire şi comportament;

să exploreze, să înţeleagă şi să dezvolte abilităţi de rezolvare a problemelor şi de luare a

deciziilor;

să aleagă cum poate răspunde într-o anumită situaţie sau eveniment social şi să

exploreze consecinţele posibile ale acestor răspunsuri;

să recunoască diferenţele dintre vechile şi noile comportamente;

să confirme şi/sau să consolideze concepţii, idei, credinţe şi comportamente care să fie

examinate şi discutate în timpul consilierii;

să dezvolte un plan, astfel încît abilităţile învăţate să fie generalizate în mediul

copilului.

Exerciţiile sînt destinate să ajute copii să se descopere pe ei înşişi, astfel încît să aibă o

concepţie despre sine mai realistă. Aceste fişe dau copiilor permisiunea să facă următoarele:

să exprime punce de vedere opuse despre ei înşişi;

să examineze ce parte a lor o expun liber celorlalţi şi pe care o ascund;

să descopere cum să aleagă ceea ce fac;

să descopere cum pot alege cînd să facă lucrurile ei înşişi şi cînd să le

facă cu ceilalţi;

să identifice forţele şi limitele;

să descopere resurse proprii care să poată fi folosite pentru a spori stima de

sine;

să identifice orice gînduri şi păreri autodistructive pe care le are despre el

însuşi, care-l împiedică să devină mai puternic, mai comunicativ;

să descopere cum să fie sigur pe sine;

să recunoască greşelile ca oportunităţi de învăţare şi schimbare.

Astfel, acestea stimulează discuţia cu privire la acea partea lui însuşi care se manifestă cel

mai bine în diferite momente şi situaţii. De exemplu, un copil se simte puternic atunci cînd este

cu pritenii săi şi supus cînd e cu părinţii. Folosind această fişă încurajăm ca discuţia să se

focalizeze în jurul convingerii că este bine să te comporţi diferit în circumstanţe diferite şi noi,

adaptîndu-ne la ceilalţi şi ţinînd cont de ei.

81

Unele din ele permit copilului să dezvolte o imagine vizuală ale acelor părţi din el însuși pe

care le arată celorlalţi şi acelor părţi pe care preferă să le ascundă. Discutînd, putem examina

riscurile care pot apărea, dacă ne expunem părţile noastre ascunse. Copilul este încurajat să

examineze posibilitatea ca părţile ascunse să poată deveni expuse pentru ca ceilalţi să le poată

vedea şi aprecia.

Alte exerciţii încurajează copilul să înceapă să vadă viaţa lui în termeni de activităţi care sînt

corespunzătoare unor anumite categorii. Acest lucru îl invită să identifice activităţile în categorii

şi să creeze o imagine despre el însuşi. Această imagine îl poate ajuta pe copil să descopere cît de

mult timp petrece în anumite activităţi şi să se decidă dacă doreşte sau nu doreşte să facă

schimbări. În timpul şedinţei de consiliere educaţională un copil poate fi încurajat să facă

anumite lucruri sau să se decidă dacă ar vrea să schimbe anumite părţi din imaginea pe care şi-a

făcut-o.

2.4. Exerciţii de antrenament comunicativ

Propunem un set de exerciţii care pot fi utile educatorilor, învăţătorilor, profesorilor şi

consilierilor şcolari în minca cu elevii în vederea formării unei imagini de sine adecvate,

sanogene.

Activitatea 1. Acestea sînt dorinţele mele

Acest exerciţiu permite copilului să viseze despre viaţa sa şi să se gîndească ce i-ar plăcea să

fie în prezent, în viitorul apropiat şi pe termen lung. Sarcina profesorului este să încurajeze copii

să fie cît mai creativi şi mai imaginativi, acoperind mai multe arii din viaţa lor.

Dorinţa 1, pentru azi.....................................................................................

82

Dorinţa 2, pentru

mîine........................................................................................................... .....................................

......................................................................................................................

Dorinţa 3, pentru viitor............................................................................................................

.................................................................................................................................................

La finalul acestei activităţi profesorul încurajează copii să argumenteze răspunsurile propuse de

ei.

Activitatea 2. Desenează-te pe tine însuţi...

Cum erai, cum eşti şi cum vei fi în viitor

Această activitate permite copilului să schiţeze un tablou al viitorului examinînd trecutul,

cercetînd prezentul şi pregătindu-se pentru îndeplinirea visurilor şi dorinţelor. Copilul este

încurajat să identifice ce a realizat, ce doreşte să realizeze şi de cine sau de ce are nevoie pentru

a-l ajuta să-şi atingă scopul.

83

Activitatea 3. Alegerea mea...

Dezvăluie-ţi interesele prin selectarea acelor activităţi din categoriile de mai jos care te

artag mai mult şi plasează-le pe grafic. Foloseşte pentru fiecare activitate o culoare diferită.

Marchează apoi pe grafic, respectînd culorile, cît de mult timp petreci făcînd acea

activiatate de-a lungul zilei şi cu cine faci activitatea.

84

Muncă Călătorii Învăţare Îngrijirea corpului

- gospodărie - maşină - şcoală - mîncare, dormit, spălat

- cumpărături - tren - lecţii de muzică - igienă

- slujbă - autobuz - meditaţii - dans

- bicicletă - efectuarea temelor - gimnastică

Socializare Relaxare Ocupaţii

- convorbiri telefonice - a asculta muzică - hobby-uri: desen,

- vizitarea unui priten - a citi colecţii, gătit, jocuri

- întreţinerea unei prietenii - a visa cu ochii deschişi pe computer,pescuit

- discuţii cu adulţii - a medita

- a juca un joc - a te uita la TV

- a ajuta pe cineva

Dacă vrei, poţi să adaugi .........................................................................................................

..................................................................................................................................................

85

Îmi petrecmult timp

de unul singur

Îmi petrecmult timpcu ceilalţi

Îmi petrecmult timp

liber

Îmi petrecpuţin timp cu

ceilalţi

Priveşte graficul. Ce ai descoperit despre tine însuţi?

Activitatea 4. Înăuntru-în afară

Acest exerciţiu permite copilului să identifice trei componente separate ale lui însuşi: corpul,

trăirile emoţionale şi gîndurile sale. Cu ajutorul acestei fişe îl putem ajuta pe copil să descopere

noi feluri de a ţine la corpul său, la trăirile emoţionale şi la gîndurile sale. De asemenea, copilul

cu ajutorul profesorului poate să recunoască şi să stăpînească comportamentele care împiedică

dezvoltarea forţelor sale.

Iată o listă de lucruri la care te poţi gîndi, le poţi simţi sau trăi în corpul tău. Foloseşte un

creion roşu pentru a uni fiecare dintre lucrurile de mai jos cu acea figură cu care se află în strînsă

legătură (care va fi cea mai afectată).

- am umerii încovoiaţi - dorm mult

- doresc să mă comport mai bine - am dureri de stomac

- mă gîndesc că oamanii nu mă plac - mă gîndesc la ce e mai rău

- le las deoparte - îmi mănînc unghiile

- ar trebui să muncesc mai mult - mă simt tensionat

- mă îngrijorez pentru mîine - mă joc cu lucrurile

- pretind că le am (cînd de fapt nu le am) - nu-mi asum riscul

- mă prefac că nu le am - sînt nervos

- îl sun pe un prieten - merg gîrbovit

- imi accept greşelile - mănînc mult

- privesc emisiunile la TV - privesc chiorîş

- imi repet mie însumi că sînt o

persoană capabilă şi merit să fiu iubit

- strîng din dinţi

- număr pînă la 10 - am dureri de cap

- coc o prăjitură - fac baie

- imi amintesc mereu că sînt făcut din

contradicţii

- citesc o carte

- cer ajutor - vorbesc cu cineva

- suflu încetişor de 10 ori - ascult muzică

- mă relaxez

86

CORP SENTIMENTE GÎNDURI

Activitatea 5. Vulcanul

Acest exerciţiu vizează felul în care o persoană îşi poate exprima mînia. Copilul este

încurajat să vorbească despre ceea ce îl poate face să se simtă mînios, ce se poate întîmpla dacă

el este mînios şi/sau alte persoane sînt mînioase. Poate fi întrebat dacă e în stare să identifice alţi

copii sau adulţi care şi-au manifestat mînia. Copilului i se propune să răspundă la două întrebări:

1. Ce te face pe tine să fii furios?

Devin furios cînd ..........................................................................................................

2. Scrie ce faci cînd eşti mînios:

Cînd sînt

mînios ......................................................................................................................................

87

Apoi pentru fiecare răspuns trebuie să găsească acea parte a vulcanului, care reprezintă felul

în care această mînie se externalizează. După aceasta se discută despre reacţii adecvate şi

neadecvate de exprimare a mîniei.

88

Activitatea 6. Corpul tău

Acest exerciţiu încurajează copilul să folosească abilităţile de observare. Copilul este rugat să

reflecteze despre felul cum oamenii îşi folosesc corpul şi expresiile faciale, care indică cum se

simt. Plecînd de la aceste exerciţii, copilul poate fi învăţat să se gîndească la propriul său limbaj

corporal şi cum poate fi acesta folosit pentru a exprima emoţiile sale.

Putem ghici cum se simt oamenii din felul în care îşi folosesc corpul şi expresiile feţei.

Copiii sînt întrebaţi cum se simt aceşti oameni? Sarcina lor este să scrie în dreptul fiecărei

imagini starea emoţională a fiecărei persoane.

89

Activitatea 7. Ghiceşte ce se întîmplă?

Acest exerciţiu invită copiii să aprecieze cum se pot simţi alte personae. Folosind acestă fişă,

copilul poate, în imaginaţia sa, să se proiecteze el însuşi în situaţii similare celor descrise şi să

discute despre problemele şi situaţiile specifice ce pot apărea.

Sarcina copiilor este să completeze imaginile propuse cu replicele corespunzătoare.

90

Exerciţii ce dezvoltă comunicarea cu ceilalţi

Odată ce copiii pot identifica sentimentele lor şi a celorlalţi şi pot începe să-şi exprime

sentimentele adecvate, vor avea mai mult succes în comunicarea cu ceilalţi. Comunicarea socială

implică un schimb între doi sau mai mulţi oameni. Un individ iniţiază comunicarea şi ceilalţi

răspund. În mica copilărie, această interacţiune între covîrstnici se bazează pe activitatea de joc.

Pe măsură ce cresc, interacţiunea devine mai centrată pe acceptarea covîrstnicilor şi intimitate.

Relaţiile de prietenie tind să treacă de la cele bazate pe acţiune la relaţia bazată pe conştiinţa

sentimentelor şi emoţiilor celorlalţi. Între 7-11 ani copiii au mai multe contacte sociale şi sunt

mai capabili să identifice ,,prietenii buni”. Odată cu stabilirea celor mai buni prieteni, relaţiile de

prietenie tind să implice mai multă interacţiune verbală. La acest stadiu este importantă

capacitatea de comunicare a copiilor şi realizarea unor relaţii satisfăcătoare din punct de vedere

social. În plus, au nevoie să înveţe să trateze consecinţele emoţionale ale situaţiilor care au avut

loc inevitabil în copilărie: ca a fi părăsit, a fi ignorat, a dori să fii popular sau a fi ridiculizat.

Activitatea 8. Începuturi de conversaţie

Acestă activitate sugerează mai multe feluri în care un copil va putea începe o conversaţie în

timpul primei zile într-o şcoală nouă. Copilul este rugat să identifice care din începuturile de

conversaţie sugerate e mai bine să le folosească. El este de asemenea invitat să se gîndească la

răspunsurile pe care le poate da folosind unul din celelalte începuturi pe care nu le-a ales.

Această fişă îl ajută pe copil să se gîndească la diferite moduri de a începe conversaţia în situaţii

noi şi a-l ajuta să exploreze anxietatea ce poate apărea în unele situaţii sociale.

Marchează cu X în căsuţa de lîngă începuturile de conversaţie care ar fi bine să fie folosite în

prima zi într-o nouă şcoală.

91

După aceasta copiii discută despre ce este în neregulă în începuturile de conversaţie pe care

nu le-aţi bifat.

Activitatea 9. Întrebări

Acest exerciţiu îl învaţă pe copil cum să folosească întrebările şi răspunsurile pentru a începe

şi a menţine o conversaţie. Profesorul îl invită pe copil să răspundă la întrebări începînd

cu ,,ce”, ,,unde”, ,,cum”, ,,cînd”, ,,de ce”, ,,cine”, pentru a descoperi informaţiile referitoare la o

imagine. Apoi copilul pune întrebări despre imagine. În acest caz profesorul va răspunde în mod

creativ, astfel încît să dezvolte o poveste. De exemplu, copilul poate întreba: ,,De la ce s-a produs

balta pe duşumea?” Consilierul educaţional poate răspunde: ,,Este o gaură în acoperişul casei

care a fost construită exact sub o cascadă uriaşă”. Pe măsură ce copilul adresează mai multe

întrebări, profesorul poate dezvolta povestea, folosind umorul, dacă doreşte. În mod similar, se

pot pune întrebări pentru a-l încuraja pe copil să spună o altă poveste despre imagine. Mai tîrziu,

copilul şi consilierul pot să schimbe rolurile în punerea de întrebări şi să dezvolte povestea

împreună.

Făcînd acest exerciţiu, copilul învaţă să folosească întrebările şi răspunsurile pentru a iniţia

conversaţiile. De asemenea, învaţă să asculte, să schimbe rolurile. Copilul poate apoi practica

aceste abilităţi în diferite situaţii sociale.

92

Fişa de răspuns a elevului

Priveşte această imagine.

Pentru a afla mai multe despre ea, pune cîte trei întrebări începînd cu:

a) Ce.................................... d) Cînd.................................

b) Unde................................ e) De ce................................

c) Cum................................ f) Cine..................................

Activitatea 10. A învăţa să spui ,,nu”

Acestă activitate reflectă situaţiile în care un copil se simte presat să acţioneze într-un mod

care-i poate compromite propriile credinţe, valori şi ambiţii. O bună stăpînire de sine trebuie să

includă abilitatea de a spune ,,nu”, atunci cînd este cazul să o faci. Să spui ,,nu” covîrstnicilor nu

este pentru copii un lucru uşor. Se poate întîmplaca acel copil să fie ironizat, criticat, ridiculizat

de către colegi. A învăţa să spui „nu” il deprinde pe copil să folosească unele modalităţi practice

de răspuns la permisiunea colegilor. Psihologul propune elevilor fişa de mai jos. Fişa permite

consilierului să examineze, împreună, cu copilul, abilitatea cu care el poate fi capabil să

folosească unele sugestii. Această tehnică poate, de asemenea, să-l ajute pe copil să inventeze

modul său propriu de a spune ,,nu”.

93

Sarcina elevului este să traseze cu o linie răspunsurile potrivite.

Potriveşte răspunsul cu cerinţele formulate! Uneşte-le cu o linie.

Activitatea 11. Răsplăteşte-te singur

Acest exerciţiu permite copilului să-şi întărească pozitiv propriul statut social. Copilul poate

scrie sau desena ceva și de care se simte mîndru. În acest exerciţiu copilul poate spune ceva

despre realizările sale într-un mod adecvat, acceptabil, iar profesorul îl încurajează şi îi aprobă

comportamentele pozitive.

Instrucţiunea pentru elev este: sîntem în stare să ne dăm seama că putem fi mîndri de multe

lucruri pe care le facem sau le spunem. În fiecare din scuturile de mai jos scrie sau desenează

ceva de care să te simţi mîndru de a împărtăşi altcuiva rezultatele obținute.

94

...la şcoală .....acasă

...... cu tata ...cu mama .....cu prietenii

....la cumărături ....cu sora mea/fratele meu

...astăzi ....mîine

...

95

Activitatea 12. Drumul curcubeului

Acest exerciţiu învaţă copilul să adopte comportamente adecvate şituaţiilor în care se

întîlnesc, adică modele de salut în circumstanţe diferite.

Instrucţiunea pentru elev este următoarea: casetele de mai jos reprezintă moduri diferite în

care noi salutăm sau intrăm în contact cu alte persoane. Colorează casetele după indicaţiile din

tabel:

A atinge

locuri intimeA îmbrăţişa

A strînge

mînaA face semn

A urmări cu

privireaA ignora

roşu portocaliu verde albastru galben maro

Andreea este un copil de vîrsta ta. Ea este pregătită de plecare. Pe drum se va întîlni cu

mulţi oameni. Andreea va trebui să se decidă cum să salute aceste persoane. Poţi să o ajuţi?

Colorează fiecare casetă, potrivind culorile de mai sus, după cum crezi tu că Andreea va saluta

persoanele pe care le întîlneşte în călătorie.

Dr. Dragan Şoferul de

taxi

Doamna din

staţia de

autobuz

Vînzătorul de

bilete

Bărbatul care

plimbă

cîinele

Şoferul de

autobuz

Tata Mătuşa Ana Unchiul

Andrei

Omul din

maşină

Vînzătorul Mama Începutul Vecinul

Îngrijitoarea Profesoara Cel mai bun

prieten

Băiatul

vecinilor

Completează personal căsuţele libere.

Să depăşim barierile în comunicare

96

Această activitate încurajează copilul să-şi depisteze el însuși propriile blocaje, obstacole în

comunicare. Apoi el singur va identifica modalităţile de depistare a acestora.

Scopul meu este

să.................................................................................................................... ...................................

...............................................................................................................

Ceea ce mă împiedică să comunic cu prietenii este.................................................................

..................................................................................................................................................

.................................................................................................................................................

Modalităţi de depăşire a acestor bariere:

1. _______________________________________________________________________

_________________________________________________________________________

2.________________________________________________________________________

_________________________________________________________________________

1 Elaboraţi o conceptogramă care ar reflecta esenţa mecanismului comunicării.

2 Elaboraţi şi completaţi un „ciorchine” cu genericul „Condiţiile comunicării eficiente.

3 Selectaţi maxime care ar fi utile elevilor în formarea adecvată a imaginii şi stimei de sine.

Exemplu: Dacă nu-ţi cunoşti limitele, nu le vei depăşi niciodată. Serge Gainsbourg

4 Selectaţi şi explicaţi 3 tehnici de comunicare ce induc subiectul în situaţii de comunicare

conflictuală constructivă.

5 Reflectaţi asupra sintagmei „comunicare conflictuală constructivă.

6 Argumentaţi consecinţele comunicării conflictuale.

1. Estimaţi valoarea la autoevaluarea finalităţilor codificate în obiectivele fundamentale ale

unui antrenament comunicativ.

2. Identificaţi particularităţile manifestării stimei de sine la copiii de diferite vîrste.

3. Stabiliţi tangenţele şi discrepanţele dintre:

cunoaşterea de sine;

imaginea de sine;

97

Sarcini de autoevaluare

Activităţi pentru lucrul individual

respectul de sine.

4. Exemplificaţi regulile pentru obţinerea încrederii de sine.

5. Care este impactul comunicării asupra interrelaţionării sociale?

6. Ce relaţie se stabileşte între comunicare şi alte activităţi în care se implică copilul.

7. Cum influenţează cunoaşterea de sine, imaginea de sine, respectul de sine asupra

eficienţei comunicării?

8. Estimaţi valoarea anumitor tehnici de comunicare în formarea la elevi a competenţelor de

depăşire a barierelor în comunicare.

98

III. COMUNICAREA PĂRINTE-COPIL

PROPUNERI ŞI SUGESTII PENTRU ŞCOALA PĂRINŢILOR

Argument

Dezvoltarea competenţelor comunicative îşi are originea în familie, în relaţia părinţi-copii. E

ştiut faptul că schimbările induse în societate pun adesea părinţii în situaţii noi, mai puţin

obişnuite, ce impun obiective avansate de educare şi formare a copilului pentru o societate a

schimbării şi modernizării. În altă ordine de idei, activitatea educativă care este hipercomplexă

prin natura sa socioumană poate genera situaţii de criză, independent de competenţa părintelui.

Părinţii au nevoie de o îndrumare sau poate doar de o confirmare a intervenţiilor, soluţii pe care

şi le propune sau pe care le-au aplicat deja într-o situaţie de urgenţă.

Cel mai frumos cadou pe care îl poate face un părinte copilului său este să-l ajute şi să-l

înveţe să comunice cu lumea. Cum să vorbim unui copil care are o capacitate de comunicare

limitată? Unui copil căruia îi lipseşte dorinţa de a vorbi? Unui copil care nu ne ascultă, e agitat

sau se opune? Aceste situaţii cer capacităţi speciale din partea părinţilor.

Cadrele didactice pot oferi consultanţă şi consiliere educaţională în raport cu mai multe

probleme ce ţin de relaţia părinte-copil. De mai multe ori, în şcoală, se abordează problematica

comunicării în familie care constituie pilonul principal în formarea personalităţii copilului.

Conţinuturi:

Gîndirea raţională facilitează comunicarea.

Blocajele comunicării părinte-copil.

Reguli pentru o comunicare mai eficientă.

De ce au nevoie copiii?

Efectele cuvintelor asupra copilului.

Cum explicăm basmele şi poveştile copiilor?

Pregătirea emoţională pentru şcoală.

Părintele între copilul său şi solicitările de ordin profresional.

Cum îl ajutăm pe copil să desprindă bunele maniere?

Cum îl ajutăm pe copil să-şi facă prieteni?

Iubeşte-ţi copilul şi cînd eşti furios.

Cum să spui nu copilului tău?

Stilurile parentale.

Finalităţi.

Ca rezultat al studierii acestui capitol, studenţii vor fi capabili:

Să cunoacă specificul comunicării părinte-copil.

Să stabească, dificultăţile şi barierele în procesul comunicării părinte-copil.

99

Să identifice şi să utilizeze modalităţile de depăşire a barierelor de comunicare în relaţia

părinte-copil.

Să conştientizeze consecinţele negative ale comunicării neconstructive părinte-copil.

Să utilizeze tehnicile de soluţionare a problemelor emoţionale prin transformarea

gîndurilor iraţionale în gînduri raţionle.

Să analizeze specificul comunicării pentru diferite stiluri parentale.

Să cunoască mecanismele de apărare utilizate de către copii în comunicarea ceu părinţii.

Să poată explica corect basmele şi poveştile copiilor.

Să comunice constructiv cu copii pentru a-i învăţa nu numai a cîştiga şi a pierde.

Gîndirea raţională facilitează comunicarea

Educarea şi creşterea copiilor sînt indispensabile de comunicarea şi rezolvarea problemelor

practice care apar zi de zi. Soluţionarea cu succes a acestor probleme prin intermediul unei

comunicări constructive presupune multe abilităţi din partea părinţilor, inclusiv capacitatea lor de

a înţelege problemele emoţionale. Orice problemă practică care intervine în relaţia părinţi-copii

are la bază o problemă emoţională. Incapacitatea de a rezolva problema emoţională duce la

nesoluţionarea sau, mai mult ca atît, la agravarea problemei practice şi chiar consolidarea

conflictului. Terapia Raţional-Emotivă şi Comportamentală explică că problemele emoţionale

apar datorită sentimentelor care afectează sinele, aşteptările şi intenţiile individului. Astfel de

trăiri deseori devin un impediment pentru părinţi în relaţia cu copiii lor. Parţial, acestora le este

destul de greu să gîndească limpede, clar şi productiv sau să se comporte corect în diverse

situaţii.

Virginia Waters (2003), specialist în psihologie şcolară, prezintă în cartea sa ,,Poveşti

raţionale pentru copii” mai multe tehnici de soluţionare a problemelor emoţionale a părinţilor

prin transformarea gîndurilor lor iraţionale în gânduri raţionale. De cele mai multe ori părinţii

sînt dominaţi de anumite idei iraţionale care le provoacă probleme emoţionale adiacente

problemelor practice. Aşadar, ca să dispară problema practică, trebuie soluţionată cea

emoţională, iar pentru aceasta gîndurile iraţionale trebuiesc convertite în gînduri raţionale. Felul

în care părinţii încearcă să abordeze o situaţie sau o problemă legată de copiii lor, depinde de

ideile pe care le are acesta vizavi de această situaţie. Astfel, dacă aceste idei sînt iraţionale,

bineînţeles că problema practică va fi dominată de comunicarea tensionată, însoţită de furie,

anxietate, deprimare şi altele.

Virginia Waters susţine: ,,E nevoie să ne identificăm gîndurile iraţionale şi apoi să le punem

sub semnul întrebării, să le disputăm şi să le combatem pînă vom crede cu adevărat în

alternativele raţionale”.

100

Să prezentăm o situaţie:

Mama s-a întors de la serviciu seara şi o întreabă pe fiica sa dacă şi-a făcut temele. Aceasta îi

răspunde că tocmai acum s-a terminat un serial care îi place foarte mult şi de aceea încă nu s-a

apucat de lecţii. Mama simte că furia pune o stăpînire totală pe ea.

De ce mama simte că devine din ce în ce mai furioasă, ceea ce îi poate provoca imediat un

conflict cu fiica sa? Această problemă emoţională apare datorită gîndurilor iraţionale pe care le

are mama, şi anume: ,,Copiii ar trebuie să ştie cînd trebuie să-şi facă temele, pentru că aceasta

este sarcina lor de bază”, ,, Nu suport cînd stă pînă noaptea tîrziu, si îşi face temele pe care

trebuia să şi le pregătească cu cîteva ore mai înainte”, ,,Este îngrozitor că nu este deloc

responsabilă faţă de pregătirea temelor pentru acasă”.

Dacă aceste gînduri iraţionale vor dispărea şi în locul lor vor apărea altele raţionale, mama ar

putea trăi alte sentimente, adecvate chiar şi în astfel de situaţii neplăcute: în loc de furie poate să

apară iritarea, preocuparea.

Astfel de gînduri raţionale pot fi: ,,Mi-ar plăcea ca fiica mea să-şi facă temele la

timp”, ,,Păcat ca pînă în clasa aceasta nu s-a obişnuit să-şi pregătească lecţiile indată ce vine de

la şcoală”, ,,Mi-aş fi dorit ca fiică-mea să manifeste mai multă responsabilitate”.

Aceste idei raţionale exprimă referinţe şi dorinţe şi nu sînt doar nişte solicitări imperative faţă

de ceilalţi, faţă de sine sau faţă de viaţă în general ( ,,trebuie”, ,,e necesar”, ,,se cuvine”, „eşti

obligat” etc.).

Fiecare părinte îşi doreşte o comunicare eficientă cu copiii săi, bazată pe înţelegere, respect şi

afecţiune. Acest lucru este posibil dacă aceştia vor învăţa a gîndi mai raţional şi a crea

sentimente adecvate, nu dureroase. A gîndi raţional nu este doar mai plăcut la nivel emoţional, ci

contribuie şi la abilităţile persoanei de a aborda şi de a rezolva problemele practice de fiecare zi.

(Virginia Waters, 2003)

Abilitatea de a gîndi raţional poate fi dezvoltată, dacă există tendinţa şi convingerea că

aceasta va duce spre o relaţionare armonioasă cu copiii săi.

Blocajele comunicării în relaţia părinţi-copii

Blocaje Exemple Consecinţe

Ameninţarea,,Dacă nu lucrezi corect să ştii că

o să te pedepsesc!”

Principala preocupare a copilului va fi

să nu greşească, nu va avea curajul să

rezolve dacă nu este sigur că rezultatul

este pozitiv, astfel apare frica,

minciuna, intoleranţa.

Critica ,,De cîte ori trebuie să-ţi spun că

nu trebuie să alergi prin sală?”

Scade receptivitatea copilului la

părerile emise de părinte şi astfel se

101

,,Nu ţi-am spus să fii atent, să nu

răstorni supa pe masă?”naşte indiferenţa.

Etichetarea ,,Eşti cu capul în nori!”

,,Eşti rău!”

„Eşti un iresponsabil!”

„Nu pot avea încredere în tine,

eşti un neserios”

Dacă afirmaţiile se repetă frecvent

atunci copii vor fi urmăriţi de această

idee; în subconştientul lor vor fi

convinşi că sunt aşa cum au fost

etichetaţi şi apare astfel complexul de

inferioritate.

IndiferenţaCopilul arată mamei un desen

mîzgîlit.

- Mamă, priveşte ce frumos am

desenat!

- Bine. Lasă-mă că sînt ocupată!

Copilul a încercat să atragă atenţia

asupra sa chiar şi prin fapte negative.

Ironia ,,Tu ştii de ce există batiste?”

,,Mulţumesc pentru că ai adunat

jucăriile!” (pe ton ironic)

Scade încrederea copilului în forţele

proprii şi faţă de părinţi şi caută

apreciere în altă parte; astfel apare

distanţarea.

Nemulţumirea - Am adunat jucăriile!

- Măcar atîta să faci şi tu!

Îi scade entuziasmul şi motivaţia, apare

pasivitatea.

Ridicarea vocii

,,Eşti obraznic!!!”

,,Nicodată nu eşti atent!”

„Mereu nu strîngi după ce ai

terminat de mîncat”

Această formă de comunicare poate

atrage deprecierea părintelui; apare

riscul ca copilul să creadă că orice ar

face oricum părintele va striga.

Umilirea ,,Spune-i tatălui ce ai făcut!”Copilul va învăţa să ascundă adevărul şi

astfel apare neîncrederea în cei din jur.

Cîteva reguli de comunicare pentru părinţi

Găsiţi timp să vorbiţi cu copilul dumneavoastră.

În perioada şcolară nu veţi mai găsi aşa mult timp să discutaţi cu copilul aşa cum o făceaţi

cînd era un preşcolar. Faceţi un efort suplimentar şi găsiţi timpul disponibil pentru comunicare.

Cu cît copilul înaintează în vîrstă, cu atît va fi mai greu să găsiţi o cale de comunicare cu el.

Discutaţi cu copilul de la egal la egal.

Nu-i mai place să îl consideraţi un bebeluş şi să fie tratat ca atare. Nu încercaţi să îi impuneţi

reguli de pe o poziţie autoritară, ci mai degrabă sugeraţi-i-le într-un mod mai ferm.

Arătaţi respect faţă de copil.

102

Discutaţi mereu despre sentimentele fiecăruia şi împărtăşiţi-le. De fiecare dată cînd îi veţi

arăta respect fiţi siguri că veţi fi recompensat pe moment sau mai tîrziu în viaţă. Încercaţi să îl

ascultaţi fără să-l contraziceţi. Nu uitaţi, copilul poate vedea mediul în care trăieşte cu totul

diferit de felul în care părinţii văd acest mediu. Treaba părintelui este să se asocieze cu copilul şi

să lucreze în cadrul propus de copil.

Comunicaţi mai concret.

Decît să întrebaţi ,,cum a fost astăzi la şcoală”, mai degrabă întrebaţi ,,ce a spus profesoara de

matematică despre tema de acasă”. Întrebările concrete atrag după sine şi răspunsurile la obiect,

fără un simplu şi sec răspuns de genul ,,bine”.

Comunicare relaxată.

O comunicare relaxată, lejeră, plină de umor, ajută mai mult decît orice altfel de încordare în

a fixa anumite rigori.

Comunicaţi chiar şi atunci cînd copilul nu mai doreşte.

Acesta poate fi un semn al dorinţei de independenţă. Dar poate crea, în acelaşi timp, şi o

ruptură mare între voi. Aşa că cel mai bine e să continuaţi să comunicaţi cu el, chiar dacă copilul

nu e predispus spre comunicare. Încearcaţi să vă asociaţi cu lumea copilului şi încearcaţi să o

înţelegeţi.

Acordaţi atenţia necesară.

Copilul se simte mai bine cînd există un contact vizual şi adoptă o postură ce-i induce

ascultarea.

Capacitatea de a comunica asertiv cu copilul.

Comunicaţi asertiv cu copilul, aceasta presupune modalitatea prin care spunem ,,Nu” atunci

cînd situaţia o cere fără a jigni copilul.

Ascultaţi reflexiv.

Aceasta presupune a înţelege ce simte copilul şi ce doreşte să spună printr-o repetare a

propriilor idei.

Nu învinovăţi copilul pentru modul în care vă simţiţi.

În loc să-i spuneţi ,, Mă deranjezi” spuneţi-i ,,Mă deranjez”, sau în loc de ,,Mă enervezi cînd

te comporţi aşa” spuneţi-i ,,Mă enervez cînd văd comportamentul acesta”.

Acceptaţi copilul.

Acceptă-ţi copilul chiar şi atunci cînd el nu se comportă raţional. A accepta pe cineva nu

înseamnă a-i aproba întotdeauna comportamentul. Acceptă-ţi copilul aşa cum este şi ajută-l şă-şi

convertească comportamentul din unul iraţional, neadecvat, în unul raţional şi constructiv.

Fiţi exemplu pentru copil.

Oferiţi-i copilului exemple de afirmaţii şi gînduri raţionale.Nu aşteptaţi ca acesta să le

descopere singur.

103

Apreciaţi-vă copilul.

Apreciaţi verbal performanţele copilului în toate domeniile: muncă practică, instruire, auto-

instruire, comunicare, relaţii interpersonale, manifestarea stărilor emoţionale etc.

De ce au nevoie copiii?

Sîntem obişnuiţi cu imaginea părintelui care fiind o autoritate, cel puţin în ochii copilului

său, nu are cum să greşească. Însă putem admite fără rezerve, că nici un părinte nu poate fi

perfect. Cu toate acestea, spunem cu certitudine că orice părinte poate învăţa tot timpul ceva,

pentru a le oferi copiilor mai multe din ceea ce au ei nevoie.

Apare întrebarea: de ce au nevoie copiii? Este simplu, ei au nevoie de dragoste, respect,

onestitate, înţelegere, acceptare, răbdare din partea dumneavoastră, corectitudine, constanţa,

timp. Fiecare din aceşti factori îi face pe copii să devină cu adevărat o valoare. Unii părinţi

gîndesc astfel: ,,Este copilul meu, fac ce vreau cu el, îl educ cum vreau”. Nu, aşa nu merge,

copilul trebuie să fie educat luînd în consideraţie nevoile sale, capacităţile, potenţialul şi

motivaţiile. În continuare vom explica fiecare nevoie în parte:

Dragostea – sentiment care reuneşte toate emoţiile, sentimentele şi atitudinile pozitive,

sentiment care îţi readuce setea de viaţă şi fericire. Pentru copil dragostea trebuie să fie

permanentă. Chiar dacă părintele nu îi spune aceasta copilului, el poate să o simtă prin nişte

simple atitudini şi comportamente, prin simpla comunicare cu el. O faţetă a dragostei este

disciplinarea, şi anume cea pozitivă, fără pedepse. Este foarte important a asculta copilul, atunci

cînd acesta îşi exprimă gîndurile şi sentimentele. Copilul este predispus să comunice, el are

nevoie de acest lucru, mai ales cu dumneavoastră, cu părinţii, care îi sînteţi cele mai dragi fiinţe

de pe pămînt, dar dacă mai adăugaţi la acest lucru afecţiunea şi atenţia, atunci să ştiţi că copilul

se va simţi în al nouălea cer de fericire şi dumneavoastră, la fel, căci răspunsul din partea

copilului nu va întîrzia să vină şi veţi primi aceeaşi afecţiune, chiar poate şi mai mult.

În momentul cînd copilul este trist şi vorbeşte de parcă ar fi sfîrşitul lumii, o simplă

îmbrăţişare, zîmbet, apreciere, încredere l-ar putea face să simtă din nou dulceaţa vieţii.

Însă un sfat....Dacă toate aceste lucruri sînt prezente şi la un moment dat aţi manifestat un

comportament abuziv, o comunicare violentă, neglijare, atunci dragostea dumneavoastră faţă de

copil este sub semnul întrebării, copilul pierde încrederea în dumneavoastră. De aceea cît mai

repede încercaţi să salvaţi situaţia. Manifestaţi o dragoste permanentă faţă de copil....

Respectul – copilul are nevoie de a fi considerat o valoare, el vrea să ştie că dumneavoastră

îi respectaţi acţiunile, deciziile, motivaţiile, nevoile şi libertăţile. Explicaţi copilului lucrurile pe

care el ar dori să le îndeplinească, problemele pe care doreşte să le soluţioneze, în cazul în care

acestea sînt confuze, neînţelese, folosiţi un limbaj adecvat respectului, cu expresii precum

mulţumesc, iartă-mă, îmi pare rău.

104

Onestitatea – dumneavoastră sînteţi cel mai important exemplu în a fi onest pentru copil. El

are nevoie de a cunoaşte oamenii şi de a avea încredere în ei. Minciuna şi adevărul spus pe

jumătate îl decepţionează şi îl face confuz.

Înţelegerea – încercaţi să vedeţi lucrurile din perspectiva copilului, nu-l întrerupeţi cînd

vorbeşte. Cîntăriţi dacă ceea ce vă aşteptaţi de la el este mai mult dorinţa dumneavoastră sau este

ceea ce ar fi bine pentru copil. Cîte o dată prichindeii sînt mai iuţi la minte, şi din punctul lor de

vedere, pot avea drepatate. Există reguli care trebuie respectate, dar există şi liberatate, care îi dă

copilului unicitate, originalitate şi contribuie la formarea unei imagini de sine pozitive.

Acceptarea – chiar dacă comportamentul copilului este greu de tolerat, el trebuie să se simtă

acceptat, nu respingeţi copilul din cauza comportamentului, ci ajutaţi-l să înţeleagă că respingeţi

comportamentului neadecvat şi nu pe el ca persoană.

Răbdarea – pentru unii părinţi este foarte greu să explice copiilor unele lucruri, pe care ei le

înţeleg cu greu, şi din această cauză părinţii apucă drumul greşit al impunerilor şi condiţiilor

nejustificate. Aveţi răbdare cu copilul dumneavoastră şi ajutaţi-l să realizeze anumite lucruri prin

explicaţii, şi nu prin impuneri, condiţii şi ameninţări, de la acestea copilul se poate bloca şi

inhiba, şi atunci nu mai aşteptaţi de la el vreun cuvînt.....

Corectitudinea – orice regulament presupune nişte reguli care trebuie, la rîndul lor,

explicate celor care trebuia să le urmeze, în cazul nostru copilului. Aplicarea regulamentului

trebuie să fie constantă şi corectă, orice schimbare de regulament trebuie să treacă

consimţămîntul copilului cu explicaţii adecvate.

Timpul – copilul are nevoie de atenţia şi compania dumneavoastră. Rezervaţi-vă timp ca să

petreceţi împreună, să-l învăţaţi, să-l ascultaţi, să vă jucaţi cu el, să-i citiţi, să vorbiţi cu el, să vă

plimbaţi împreună. Este de dorit ca timpul petrecut cu copilul să fie cu mult mai important decît

o activitate la servciu, pe care v-o impune şeful. Şeful vostru este prichindelul de acasă, servicii

sînt multe, şefi sînt mulţi, dar copilul este unic. Copilul vă va răsplăti din plin, pentru că i-aţi

acordat mai mult timp lui, decît şefului de la serviciu.

Pentru a menţine o relaţie bună cu copilul, este bine să comunicaţi eficient cu el, astfel orice

efort este prea mare şi ineficient în lipsa unei relaţii bazate pe comunicare şi dragoste

necondiţionată faţă de copil. Succesul unei comunicări este determinant de o înţelegere şi respect

reciproc. Acesta presupune ca atît părinţii, cît şi copiii să-şi exprime sentimentele pe care le au

unul faţă de celălalt, acceptîndu-se în mod onest.

Arta comuncării determină posibilitatea părintelui de a-şi înţelege mai bine copiii, iar

aceştia să însuşească la rîndul lor mesajul transmis de părinţi. O adevărată comunicare atît în

cadrul relaţiei părinte-copil, cît şi în celelalte, nu e percepută doar ca un schimb de cuvinte, idei

sau informaţii, ci include în sine emoţii, sentimente, trăiri.

105

Omul devine personalitate numai în urma comunicării lui cu alţi oameni, deoarece

comunicarea e în acelaşi timp activitate, relaţie, informaţie. Astfel, chiar din primele clipe de

viaţă copilul plînge, el îşi manifestă trebuinţa de comunicare cu alte persoane.

Efectul cuvintelor asupra copilului

Fiecare părinte îşi iubeşte copilul mai presus de orice pe lume, în privinţa aceasta nu încape

nici o îndoială. Doar că uneori, cînd sîntem nervoşi sau iritaţi, spunem şi ceea ce micuţul n-ar

trebui să audă niciodată. Analog, în situaţiile fericite, o laudă sosită în momentul oportun poate

să-l ajute în mod decisiv pe prichindel să aibă o părere bună despre sine şi să aibă încredere în

sine.

Care este, în realitate, impactul cuvintelor?

Bineînţeles, copilul va face şi trăsnăii, altmiteri după cum se spune, nu ar fi copil. Şi este

firesc să-l criticaţi, mai ales dacă l-aţi avertizat în prealabil. Dar oricît aţi fi de furioşi, nu-i

spuneţi niciodată ,,nu te mai iubesc, pentru că ai fost obraznic!”, ca să dăm numai un exemplu.

De asemenea, nu continuaţi critica, întrucît nu veţi rezolva nimic. Potrivit unor studii

efectuate în străinătate, micuţul nu va putea să vă acorde atenţie decît maximum cinci-şase

minute, după care creierul său nu mai este în măsură să proceseze toate informaţiile. În schimb,

cu siguranţă îi creaţi angoase...

În mod similar, aţi putea avea temeri legate de alinturi şi de răsfăţ în general. Nu cumva este

prea mult, nu cumva riscaţi ca micuţul să fie un răsfăţat? Ei bine, nu este deloc obligatoriu să se

întîmple astfel. În primul rînd, trebuie să vă respectaţi copilul (astfel se pun bazele respectului de

sine) şi să scoateţi în evidenţă în egală măsură realizările şi micile sale eşecuri. Numai în felul

acesta va învăţa să se aprecieze şi să ştie de ce este capabil.

Pentru că tot vorbim de respect de sine, nu încurajaţi niciodată competiţia între fraţi. Contrar

unei prejudecăţi destul de larg răspîndite, nu veţi reuşi să-i stimulaţi astfel, ci, în cazul cel mai

rău, îi veţi stîrni unul împotriva celuilalt. Fraţii nu trebuie să se afle nicodată, în nici o

circumstanţă, de părţi diferite ale baricadei, pentru că ei sînt o echipă şi astfel trebuie să rămînă.

Copilul trebuie să aibă întotdeuna la dispoziţie cel puţin două variante dintre care să poată

alege; încurajaţi-l pe cel mic să-şi facă prieteni cît mai mulţi. Nu vorbiţi niciodată în termeni

depreciativi despre aceştia din urmă în prezenţa copilului; dacă vi se pare ca aceştia nu reprezintă

un anturaj optim, procedaţi în aşa fel încît copilul să evite întîlnirile cu ei.

Cum explicăm basmele şi poveştile copiilor?

Multe dintre personajele din cărţile cu poveşti sînt identice: oameni frumoşi, îmbrăcaţi în

haine frumoase, trăind o viaţă de poveste. Prinţesa se căsătoreşte întotdeauna cu prinţul, în ciuda

intrigilor mamei vitrege, Făt-Frumos învinge, fără excepţie, zmeul etc. Nu e de mirare ca micuţii,

106

a căror imaginaţie este debordantă, brodează de zor pe marginea acestor subiecte. Toate bune şi

frumoase, însă întrebarea este: oare e bine să-i încurajăm în fanteziile lor?

Ne întrebăm care este mesajul ascuns al unora dintre cele mai cunoscute poveşti pentru

copii? Să luăm exemplul Cernuşăresei. Ce faceţi în cazul în care ea este eroina preferată a fetiţei

dumneavoastră? Fie o lăsaţi să se simtă bine în lumea imaginară a poveştii, fie vă tentează să îi

explicaţi faptul că a aştepta să vină prinţul şi să te salveze dintr-o situaţie critică nu este deloc în

regulă. Continuînd în acest context, care ar fi ideea? Că femeile sînt în general mai slabe decît

bărbaţii? Că numai fetele extraordinar de frumoase îşi găsesc prinţul?

Dacă întrebaţi o fetiţă de ce-i place Alba-ca-Zăpada, Cenuşăreasa sau Frumoasa din pădurea

adormită, probabil că ar răspunde: ,,Pentru că e frumoasă, cuminte, harnică şi are haine

frumoase”. Analog, dacă îl întrebaţi pe baieţel de ce-i place Supermanul, răspunsurile vor fi

asemănătoare: ,,Este viteaz, iese învingător din orice bătălie”. Argumente imbatabile pentru un

copil. Cum ai putea să-i transmiţi nişte mesaje utile şi pline de sens, pornind de la aceste

premise?

Este datoria fiecărui părinte să-l determine pe micuţ să înţeleagă faptul că în spatele poveştii

se ascund provocări importante, iar eroii trebuie să-şi dovedească tăria de caracter, onestitatea,

dragostea şi curajul. În fiecare basm se regăseşte acest gen de mesaje, al căror impact asupra

copiilor poate fi cît se poate de benefic, dacă vei şti să extragi esenţa şi să evidenţiezi ceea ce

trebuie să reţină.

Basmele pot reprezenta un excelent punct de pornire pentru discuţii constructive, în care

copilul se va antrena bucuros. În funcţie de context, se pot face diferite conexiuni cu situaţii reale

din viaţa de zi cu zi. Deschideţi o discuţie şi despre personajele negative, acelea care sînt invinse.

E un prilej de a face diferenţă între calităţi şi defecte, între minciună şi adevăr, între bunăvoinţă

şi răutate.

De asemenea, vă puteţi sluji de basme pentru a-i vorbi copilului despre destin, pe care nu

întotdeauna îl putem controla. Părinţii pot muri pe neaşteptate şi mult prea devreme. Oamenii pot

fi nemiloşi, mama sau tatăl se pot recăsători. Iată tot atîtea situaţii de viaţă, care se pot întîmpla

oricui şi despre care îi poţi vorbi copilului într-un mod netraumatizant.

Citiţi copilului cît mai multe poveşti şi discutaţi apoi despre personajele acestora.

Învaţă copilul nu numai să cîştige, dar şi să piardă...

Este important nu numai să cîştigi, dar şi să participi. De cîte ori aţi auzit această frază? Şi,

cu toate că ştiaţi foarte bine că într-adevăr aşa stau lucrurile, nu vă puteaţi abţine, mai ales în

copilărie, să vă gîndiţi că premiul ar fi contat atît de mult pentru dumneavoastră... iar satisfacţia

participării este, cel puţin pe moment, infimă. Tocmai de aceea v-aţi dori să-i insuflaţi copilului

107

spiritul competitiv şi să-l învăţaţi că în viaţă va ajunge în situaţia de a pierde şi trebuie să înveţe

să fie demn, în astfel de situaţii, indiferent de context.

În jurul vîrstei de trei ani, copilul începe să înţeleagă sensul termenului competiţie şi ce

implică pierderea sau cîştigarea acesteia. Tot cam în această perioadă, realizează principiul

recompensei pentru atingerea unui obiectiv. Ca părinte, rolul dumneavoastră este esenţial. Nu

este bine să-i repetaţi cît de important este să cîştige, pentru că riscaţi ca micuţul să creadă că tot

ceea ce conteaza este să cîştige, indiferent de ceea ce trebuie să facă pentru aceasta.

Nu sînt puţine cazurile cînd copilul devine exagerat de competitiv. Dacă a fi dezamăgit de

prestaţia sa este normal pînă la un punct, reacţiile necontrolate nu-şi mai găsesc nici o justificare.

În categoria acestora din urmă sînt incluse: plîns, furie intensă la adresa atît a propriei persoane,

cît si a celorlalţi competitori, blamare excesivă, refuzul de a se întalni cu prietenii (ruşinat că

aceştia ar putea rîde de el), izolarea în camera sa şi aşa mai departe.

Tocmai de aceea, cultivarea competitivităţii trebuie să aiba loc de la o vîrstă fragedă, însa

păstrîndu-se anumite limite. În cazul băieţilor, tatăl are cel mai important rol. Expresii de genul:

"cînd aveam vîrsta ta, cîştigam toate concursurile..." nu-şi au locul. De asemenea, copilul trebuie

deprins să accepte înfrîngerea cu sportivitate şi eleganţă, şi să nu uite niciodată să felicite echipa

cîştigătoare.

Nu în ultimul rînd, ţine cont de următorul aspect. Cu cît este mai pasionat de ceea ce face, cu

atît şansele sale de cîştig sînt mai mari, pentru că şi motivaţia este pe măsură. Prin urmare, nu-i

impuneţi o activitate doar pentru că vă gîndiţi că ar fi potrivită pentru el, ci ţineţi cont de

preferinţele sale.

Chiar dacă nu a cîştigat o competiţie, spuneţi-i cît de mîndri sînteţi de el şi că aveţi încredere

nu că data viitoare va cîştiga, pentru că astfel nu veţi face decît să-i puneţi şi mai multă presiune

pe umerii săi, ci că sînteţi convinşi că va face tot ceea ce va depinde de el pentru a obţine primul

loc.

Pregătirea emoţională pentru şcoală

Vacanţa de vară este deja o amintire, mai ales că vremea s-a inrăutaţit. Vrînd-nevrînd, copilul

îşi va lua din nou ghiozdanul şi se va întoarce în bancă. Odată cu începerea şcolii, copilaşul este

preocupat şi începe să-ţi pună tot felul de întrebări: "Mamă, crezi că noii profesori vor fi la fel de

drăguţi precum cei de anul trecut? Oare mă voi descurca la meteriile noi?". Este firesc să se

întîmple astfel: perspectiva reluării cursurilor şi obligaţiile şcolare inerente îl timoreaza. Cum

poţi să-l ajuţi?

De fapt, problema este că mulţi copii nu ştiu sa-şi exprime temerile în mod exact, fapt care

poate crea destule confuzii pentru părinţi. Pentru a fi în masură să-l ajutaţi, firesc că trebuie să

ştiţi ce-l preocupă.

108

Iată care sînt cele mai răspîndite motive de îngrijorare ale copiilor înainte de începerea şcolii:

Teama de necunoscut − acest lucru este valabil în special pentru copiii care intră în clasa

întîi, dar şi pentru cei care s-au mutat la o altă şcoală. Extrapoland, temerile acestea se pot

manifesta şi în cazul copiilor care încep să meargă la grădiniţă.

Stresul socializării − dacă copilul este mai introvertit sau timid, preferînd de cele mai multe

ori să se joace singur, perspectiva de a merge la şcoală sau grădiniţă, unde sînt atîţia copii, îl

poate panica.

Dacă anul precedent a fost foarte fructuos pentru el (de exemplu, a luat premiul întîi sau a

cîştigat vreun concurs), copilul poate fi îngrijorat că în noul an nu va mai obţine aceleaşi

performanţe.

Regretele pentru vacanţă se pot constitui într-un alt motiv de tristeţe pentru copil. S-au dus

acele zile cînd timpul ii aparţinea şi putea face orice îşi dorea.

Teama de eşec este una dintre cele mai răspîndite motive de stres pentru copil, care îşi

doreste să fie la înălţime. Acest lucru nu are neaparat legătură cu succesele sale şcolare; un

copil care obţine rezultate satisfacătoare poate fi la fel de îngrijorat ca şi unul care a

întîmpinat probleme în cursul anului şcolar precedent.

Cum comunicăm cu copilul în asemenea situaţii?

Chiar dacă nu cunoştem motivul exact al neliniştii sale, există cîteva lucruri pe care le putem

face pentru a-l ajuta să se relaxeze şi să depăşească acest moment.

Staţi de vorbă şi povestiţi-i despre vremurile cînd eraţi voi înşivă elevi. Împărtăşiţi-le din

experienţa de atunci, spunîndu-le ce simţeaţi. Acest lucru îi va fi de mare folos, pentru că va

simţi că îl întelegeţi şi că vă poate vorbi făra grijă despre ceea ce i se întîmplă.

Nu faceţi greşeala de a presupune din start că starea lui de agitaţie este cauzată de nelinişte −

poate ca este pur şi simplu emoţionat! Întreabaţi-l şi, în funcţie de ce vă va răspunde, vă veţi da

seama cum trebuie să procedaţi în continuare.

Cu două-trei zile înainte de începutul cursurilor, vizitaţi împreună şcoala sau grădiniţa. Este

important pentru el să se regăsească într-un mediu familiar.

Ajutaţi-l ca ultimele zile de vacanţă să fie cît mai frumoase cu putinţa. În felul acesta, cel

puţin nu va "jeli" vacanţa înainte de a se fi terminat...

În cazul în care copilul devine elev în toamna aceasta, îl puteţi ajuta să-şi depăşeasca emoţiile

jucîndu-vă împreună: dumneavoastră jucaţi rolul elevului, iar el este profesorul.

Părintele între copilul său şi solicitările de ordin profesional

Iată încă o dilemă căreia, în zilele noastre, tot mai mulţi părinţi trebuie să-i facă faţă. Cum de

reuşim să ne împărţim între multiplele solicitări de ordin profesional, care ne impun fie să

109

călătorim, fie să stăm peste program (sau, cîteodata, ambele variante) şi, în acelaşi timp, să

acordăm atenţia cuvenită copilului, suprimînd − pe cît posibil − absenţa fizică?

În loc să vă faceţi tot felul de griji cînd sînteţi plecaţi, folosiţi-vă energia (şi imaginaţia)

pentru a ţine permanent legătura cu copilul. Există cîteva metode pe cît de simple, pe atat de

eficiente: gesturi mici, „ritualuri” cunoscute numai de voi, sau diferite acţiuni „în ultima clipă”

care reduc semnificativ distanţa.

Cînd sînteţi în călătorie...

La prima vedere, ar putea părea ceva nerealist: cum aţi putea suplini absenţa fizică? Însă

vocea dumneavoastră poate constitui un substitut considerabil. Şi acesta este numai un exemplu.

Iată cîteva dintre metodele la care puteţi recurge:

Puneţi în camera copilului o fotografie în care sînteţi voi doi, împreună.

Telefonaţi cît mai des, numai pentru a-l întreba ce mai face, cum se joacă, dacă a

mîncat, cum a fost la grădiniţă şi aşa mai departe.

Neapărat, daţi-i un telefon seara, înainte de culcare şi spuneţi-i că, dacă aţi fi acasă, l-aţi

înveli şi i-aţi citi o poveste.

Înainte de a pleca, explicaţi de ce trebuie să călătoriţi şi asiguraţi-l că despărţirea, deşi

va fi temporară, vă întristează la fel de mult.

Multor fetiţe le place să doarmă în cămaşa de noapte a mamei, pentru că astfel o simt

mai aproape. Nu ezitaţi, dacă micuţa vă roagă să faceţi acest lucru. În cazul unui

baieţel, îi puteţi lăsa stiloul dumneavoastră, pe care să-l folosească. Este important să

aibă un obiect care vă aparţine.

Trimiteţi ilustrate din locurile unde călătoriţi, povestindu-le cum e acolo şi asigurîndu-l

că, în curînd, veţi veni acasă.

Aduceţi-i un cadou, nu atît valoros, cît semnificativ pentru oraşul unde aţi călătorit.

Pentru el, va fi o comoară de nepreţuit.

Cînd vă întoarceţi acasă, sărbătoriţi în familie, cu o cină specială, o ieşire în oraş sau,

spre fericirea celui mic, în parcul de distracţii.

Cînd sînteţi nevoit să lucraţi peste program...

A vă petrece fiecare seară la serviciu înseamnă, într-un fel, cam acelaşi lucru ca şi cum aţi

călători: nu reuşiţi să ajungeţi la cină, cînd veniţi acasă −copilul a adormit demult... Nu vă

rămîne decît să încercaţi să fructificaţi la maximum perioadele de timp pe care le petreceţi

împreună.

Făceţi-vă timp pentru a servi micul dejun împreună. Staţi de vorbă, întreabaţi-l despre şcoală,

despre prietenii lui. În felul acesta, copilul va trece mai uşor peste faptul că nu sînteţi prezent la

110

cină. Ori de cîte ori este posibil, încercaţi să nu staţi peste program. Nu spune nimeni că ar trebui

să vă neglijaţi îndatoririle profesionale, dar şi copilul este important.

În zilele de odihnă, înlocuiţi o ieşire la restaurant cu o cină luată împreună cu întreaga

familie.

Din cînd în cînd, lăsa-ţi suficient timp dimineaţa, astfel încat să-l puteţi duce pe copil la gradiniţă

sau la şcoală.

Banii nu pot cumpăra dragostea şi nici compensa absenţa ta, este adevărat. Dar, atunci cînd

se aşteaptă mai puţin, oferiţi-i un cadou. Nu neapărat ceva scump: o jucărie simpatică sau o

ciocolată. Puneţi darul în ghiozdan, pentru a fi găsit pe neaşteptate, sau lăsaţi-l în cameră, să-l

găsească atunci cînd se întoarce el (iar dumneavoastră n-aţi ajuns acasă încă...). În zilele de

odihnă, pregătiţi împreună o prăjitură. Lăsaţi-l să vă ajute, va fi mai mult decît încîntat să facă

acest lucru.

Desigur, toate aceste sugestii au caracter orientativ. Rămîne la latitudinea dumneavoastră să

decideţi care sînt cele mai potrivite mijloace pentru a-l ajuta pe micuţ să treacă mai uşor peste

faptul că nu sînteţi lîngă el întotdeauna, ca urmare a solicitărilor dumneavoastră de ordin

profesional. Nu vă simţiţi vinovat! Gîndiţi-vă că, pe termen lung, aceste mici gesturi de apropiere

se “cimentează” în mintea şi sufletul celor mici.

Cum îl ajutaţi pe propriul copil să deprindă bunele maniere?

O vorbă de demult spune că bunele maniere sînt la fel de apreciate pe cît de contestată este

absenţa acestora. Ştiţi foarte bine acest lucru şi sînteţi conştient de importanţa deprinderii

normelor de comportament de către copilul dumneavoastră. Cu toate acestea, însă, uneori pare

dificil. Ceea ce pentru părinte este elementar, pentru copil pare de-a dreptul imposibil sau, în cel

mai bun caz, de neînţeles. Cum ar trebui să procedaţi în asemenea cazuri?

Este adevărat că, în societatea actuală, oamenii comunică din ce în ce mai liberi, iar aşa

numitul “protocol” al relaţiilor interpersonale este aproape inexistent. Dar nu înseamnă că este

bine, iar datoria părinţilor este să-i ajute pe cei mici să deprindă codul bunelor maniere şi să nu le

perceapă ca fiind o obligaţie sau − şi mai rau − ca o corvoadă.

Nu este uşor, cu siguranţă, de a-l învîţa să spună “te rog”, “mulţumesc” sau “îmi cer scuze”.

Pînă a-l obişnui să folosească tacîmurile la masă, drumul este destul de lung. Şi nu ar fi prea

indicat să vă bazaţi pe contribuţia educatoarei sau a învăţătoarei; nu se pune problema că acestea

nu ar avea bunăvoinţă, dar, în cazul de faţă, rolul principal le revine părinţilor. Părinţii sînt

numiţi adevăraţi mentori şi formatori de caractere.

De aceea, nu uitaţi să oferiţi ceea ce aşteptaţi de la el: respect şi comunicare. Cu alte cuvinte,

comportaţi-vă cu micuţul exact aşa cum vă doriţi să se comporte şi el cu dumneavoastră.

Asemeni oricăror altor obiceiuri, bunele maniere se deprind treptat, de la cele mai simple

111

elemente. Evident că un copilaş în vîrsta de doi-trei ani nu va putea sta liniştit pe parcursul unei

cine în familie. Tocmai de aceea, este bine să aveţi la îndemînă cîteva jucării, pe care să i le

oferiţi cînd îl vedeţi că se plictiseşte sau devine agitat.

În aceeaşi cheie însă, copilul poate fi educat să nu facă zgomot, să nu arunce mîncarea sau

tacîmurile pe jos, să nu facă fărîmituri de pîine şi aşa mai departe. În timp ce se joacă liniştit,

aşteptînd ca lumea să-şi termine cina, el va învăţa că trebuie să aibă răbdare pînă cînd toată

lumea se ridică de la masă.

Cel mai important lucru pe care trebuie să-l faceţi este să profitaţi de orice ocazie pentru a-i

da copilului exemple despre ceea ce înseamnă bunele maniere: fie că se uită la desene animate,

că vă plimbaţi în parc, se joacă sau îi citiţi o poveste. Exemplele sînt nenumărate şi pretutindeni,

nu trebuie decît să-i atragi atenţia asupra lor.

Dacă se întîmplă ca copilul să facă o boacănă în public, nu-i atrage atenţia pe loc. Nimic n-ar

fi mai umilitor pentru el. Priviţi-l semnificativ, astfel încît să se poată corija, dacă este posibil, şi

deschideţi discuţia după ce ramîneţi singuri, în familie. A-i atrage atenţia în public nu va

soluţiona problema, decît dacă ceea ce face el este distructiv (sparge o vază jucîndu-se cu

mingea, de exemplu).

Încurajaţi-l în permanenţă şi stimulaţi-l (nu material, însă), arătîndu-i că sînteţi mîndri de el.

Orice copil îşi doreşte să-i mulţumească pe părinţi şi să fie lăudat. Nu este exclus sistemul

recompenselor, însă nu trebuie să se facă abuz de această metodă. Spre exemplu, dacă ştiţi că îi

este dificil să se controleze să nu ţină coatele pe masă în timpul prînzului, oferiţi-i un fruct în

plus la desert în cazul în care reuşeşte să facă acest lucru. Şi, nu în ultimul rînd, ţineţi-vă

întotdeauna promisiunile.

Cum îl ajutăm pe copil să-şi facă prieteni?

Cercul de prieteni joacă un rol deosebit de important în viaţa copiilor. Acest aspect este mai

important decît aţi crede, iar bazele trebuie puse încă din primele luni de viaţă. Socializarea

trebuie să înceapă de la cea mai fragedă vîrstă, nu trebuie să aşteptaţi pentru aceasta ca micuţul

să meargă la grădiniţă.

Pentru unii copii, a-şi face prieteni este la fel de normal ca şi a respira. Dar aceste cazuri sînt

destul de rare şi nu trebuie să vă simţiţi descurajat dacă micuţul dumneavoastră nu este astfel.

Socializarea este o deprindere care se învaţă, ca atîtea altele, în timp.

Efectele se vor face resimţite, pe termen lung, nu numai din punct de vedere al dezvoltării

afective a copilului, ci şi pentru modelarea caracterului său: un copil care este obişnuit să fie

înconjurat de prieteni, să se joace împreună cu aceştia şi, evident, să-şi împartă jucariile, va fi un

copil altruist, care nu se va preocupa exclusiv de sine şi care îşi va dezvolta şi aptitudinile de

comunicare.

112

Pe de altă parte, nu trebuie omis nici faptul că prietenia copilaşilor este mai degrabă de ordin

situaţional, contextual: „Eu sînt aici, tu eşti aici, hai sa ne jucăm”. Nu trebuie, prin urmare,

confundată o amiciţie de moment cu o prietenie.

Nu vă îngrijoraţi dacă micuţul dumneavoastră pare mai dispus sa se joace singur, în loc de a

se alătura grupului. Pîna în jurul vîrstei de trei ani, copiii preferă, ceea ce psihologii americani au

denumit „jocul paralel”. Adică se joacă unul lîngă altul, nu împreună. Simplul fapt că o fetiţă îşi

înfaşă păpuşa alături de o altă fetiţă care face acelaşi lucru denotă că ele sînt dispuse să

comunice, să socializeze − doar că, deocamdată, sînt prea mici pentru a face aceasta.

Este adevarat că, pentru acei copii care au fraţi, surori sau veri de o vîrstă apropiată,

socializarea nu mai reprezintă ceva atît de dificil. Însă, dacă nu este şi cazul micuţului

dumneavoastră, trebuie să preluaţi rolul acesta: jucaţi-vă cu el, înfăşaţi păpuşa sau împingeţi

trenuleţul electric, încurajîndu-l să intre în joc alături de dumneavoastră. În caz contrar, cînd va

merge la grădiniţă, ar putea avea serioase probleme de adaptare în colectiv.

Unii copii preferă, cel puţin la început, să-şi creeze o lume imaginară, în care eroii principali

sînt ei înşişi, alături de jucării: ursuleţi, păpuşi, pitici şi aşa mai departe. Dacă micuţul

procedează astfel, nu încercaţi să-i impuneţi să se joace alături de alţi copii. Dimpotrivă,

stimulaţi-l să discute cu aceşti „colegi de joacă” şi daţi-i sugestii în acest sens: fie este profesor şi

le predă elevilor, fie merge la magazin să facă nişte cumparaturi etc... Aceste jocuri se pot dovedi

foarte instructive, iar pe parcurs copilul se va obişnui să comunice cu alţi copii de vîrsta sa.

Iubeşte-ţi copilul şi cînd eşti furios!

Să analizăm următoarea situaţie: Un tătic trecea cu baieţelul său de trei ani pe stradă. Cei doi

mergeau pe carosabil din cauza că pe trotuar nu aveau pe unde trece, maşinile parcate pe trotuar

erau mai multe decît frunze în pădure vara. La un moment dat, taticul observa că baieţelul poate

fi lovit de o maşină, îl apucă strîns de o mînă şi are loc următorul dialog:

Tatăl: -Vrei să dea maşina peste tine? Ai turbat?

Copilul: -Mă doare mîna!

Tatăl: - Ei, te doare...!

Ce a dorit acest părinte să-i transmită copilului? Atunci cînd sîntem pe stradă, respectăm

anumite reguli şi sîntem atenţi la siguranţa noastră.

Ce a auzit copilul? Atunci cînd adulţii sînt furioşi, folosesc nişte cuvinte şi acţiuni care dor şi

care sînt chiar necuviincioase.

Ce a simţit copilul? A simţit că tatăl său nu-l mai iubeşte şi că nu este respectat.

Ce a înteles copilul? În mod sigur, nu a înţeles ceea ce, de fapt, tatăl a dorit să-i transmită: că

îl iubeşte şi că şi-a făcut griji pentru siguranţa lui.

113

Primul pas pe care trebuie să-l facă părinţii pentru a se simţi bine în rolul de părinte este să

înveţe să-şi recunoască sentimentele de furie. E firesc să simţi nelinişte şi furie atunci cînd

realizaezi că există un pericol pentru copilul dumneoavoastră. Dar nu o îndreptaţi împotriva

copilului!

Acest părinte ar fi putut să amîne pentru un timp starea lui de furie şi să o elibereze atunci,

cînd i-ar fi povestit unui alt adult ceea ce a simţit în această situaţie.

Cum ar fi arătat aceeaşi scena într-o variantă mai bună?

Tatăl trebuie să ia copilul în braţe şi să-i spună că atunci cînd auzim sau vedem că o maşină

se apropie, ne asigurăm că nu sîntem în pericol ca aceasta să ne lovească. Faptul de a fi ţinut în

braţe l-ar fi facut pe copil să simtă afecţiune şi siguranţă şi astfel ar fi reţinut cu uşurinţă regula

că pe stradă trebuie sa fim vigilenţi.

Copiii nu învaţă de la părinţi doar regulile dupa care trebuie să se ghideze în viaţă pentru a fi

în siguranţă sau pentru a convieţui mai bine cu ceilalţi, ci învaţă şi cum să-şi exprime şi

controleze emoţiile negative într-o manieră adecvată, devenind astfel aşa cum ni-i dorim de fapt:

capabili să se adapteze firesc la ceea ce trăiesc de-a lungul vieţii.

Mesajul copilului către tatăl sau în povestirea de mai sus, daca ar fi ştiut cum să-şi exprime

emoţiile, ar fi sunat asa: “Tati, iubeşte-mă şi cînd eşti furios şi fă-o astfel încat să simt şi eu că

mă iubeşti!”.

Realist vorbind, este aproape imposibil să nu vă pierdeţi din cînd în cînd calmul, ajungînd să

vă răstiţi la copil sau chiar sa ţipaţi la el. Este normal, pînă la urmă, dacă − să zicem –

dumneavoastră sînteţi foarte ocupat, iar el tocmai atunci vă solicită atenţia. Numai că atitudinea

dumneavoastră nu va avea rezultatul scontat: copilul nu numai că nu vă va lăsa în pace, dar va

începe să se smiorcăie, pe un ton în cresecendo. Nu numai că nu aveţi timp să terminaţi ce

făceaţi, dar acum trebuie şi să-i acordaţi atenţie, şi să-l împăcaţi.

Bineînţeles că nu este o soluţie şi ar trebui să se procedeze altfel. Secretul constă (din nou) în

stilul de comunicare. Rezonabil vorbind, nu vă puteţi aştepta ca copilul să înţeleagă faptul că pur

şi simplu nu aveţi acum timp pentru el. La vîrsta lui, nu prea ştie ce înseamnă “Nu” şi, adesea,

copiii ajung să se simtă respinşi emoţional de părinţi. Tocmai de aceea trebuie să gestionaţi altfel

situaţia.

Iată cîteva modalităţi de comunicare eficientă cu copilul:

1. Utilizarea mesajului de tip “Eu”

Acest tip de mesaj este foarte eficient în comunicarea cu micuţii şi este format din trei părti:

“eu simt...”, “cînd” şi “de ce”. În exemplul despre care vorbeam mai sus, aţi putea spune astfel:

“Eu sînt nemulţumită cînd mă întrerupi din lucru, pentru că trebuie să termin cît mai repede”.

De ce dă rezultate acest tip de mesaj? Pentru că te menţine pe tine în centrul atenţiei: acestea sînt

sentimentele tale. Nu învinuieşti pe nimeni (şi acesta din urmă este un aspect esenţial: nu-l acuza

114

pe copil). Doar îti exprimi punctul de vedere asupra unei situaţii şi micuţul va înţelege că nu eşti

suparată pe el.

2. Accentuarea laturii pozitive

Un alt mijloc la care puteţi recurge este de a evita exprimarea negativă cînd discutaţi cu

micuţul. De pildă, în loc să spuneţi “Nu-ţi mai împraştia jucăriile prin toată casa”, poţi formula

astfel: “Locul acestor jucării este în cutia lor”. Aparent nu e o diferenţă semnificativă între cele

două propoziţii, dar cuvintele au un impact puternic asupra copilului, care, de cîte ori aude o

frază ce începe cu “Nu...”, simte ca i se face un reproş şi devine instinctiv ostil sau se

intimidează.

3.Gesturile fac mai mult decît vorbele...

Indiferent de ce aţi spune, starea de spirit este cel mai bine reflectată prin intermediul

comunicării nonverbale. Şi aceasta, oricît de mult aţi încerca să vă stăpîniţi reacţiile. Copiii sînt

mai sensibili decît vă imaginaţi. Aceasta ca să nu mai spunem că un astfel de comportament îl

derutează: pe de o parte, suştii că nu este nici o problemă, dar pe de altă parte, gesturile tale

“spun” cu totul altceva. Prin urmare, aveţi grijă ca mesajul verbal şi cel nonverbal să exprime

acelaşi lucru.

Cum să spui „Nu” copilului tău?

Orice părinte ştie că pronunţarea cuvîntului „Nu” constituie doar începutul unei lungi discuţii

(şi nici pe departe sfîrşitul ei), marcată de rugăminţi, planşete şi, cîteodată, ameninţări. Este însă

o problemă de percepţie a situaţiei. Din punct de vedere al micuţului, el nu vrea decît să

cunoască mai bine lumea înconjurătoare. Dar în ceea ce-l priveşte pe părinte, el nu vrea altceva

decît să-i provoace o criză de nervi.

"Nu, nu ai voie să bagi telefonul mobil în gură!", "Nu mînca stiloul!", "Nu-mi pasă ce a spus

bunica, nu am de gand să te duc în braţe tot timpul! Ar fi cazul să mergi şi pe jos!", "Pisica nu

vrea să se lupte corp la corp!". Sau... dar exemplele sînt, oricum, nenumărate, iar imaginaţia

celor mici − inepuizabilă, spre disperarea ta.

Cînd este vorba despre normele de disciplină impuse micuţului, trebuie să vă asiguraţi că

sănătatea (şi chiar viaţa, în ultimă instanţă) nu îi sînt puse în pericol. Este primul lucru de care se

va ţine cont cînd îi spui "Nu".

Cel mai bine ar fi de întocmit o listă simplă, pe înţelesul micuţului, unde să se noteze care

sînt acele lucruri pe care nu are voie să le facă, în ordinea descrescătoare a gravităţii şi

importanţei acestora.

Există numeroase modalităţi prin care se poate spune "Nu", şi unele dintre acestea sînt mai

puţin agresive. De fapt, ar trebui să vă feriţi să pronunţaţi prea des acest cuvînt − şi aceasta din

două motive:

115

Cu cît se spune mai des "Nu", cu atît cuvîntul îşi va pierde mai repede din greutate şi

consistenţă, iar micuţul va începe, treptat, să ignore această interdicţie.

Cu cît se interzice mai mult, cu atît este mai tentant. Există zicala: "Spune-i copilui să nu

se joace la aragaz şi acolo va fi primul loc unde se duce". Şi nu face asta ca să vă

enerveze, ci pur şi simplu pentru că i-aţi trezit curiozitatea.

Aşadar, în loc de implacabilul "Nu ai voie!", ce-ar fi să-i oferim posibilitatea de a alege? De

exemplu, dacă nu-i place să-şi facă ordine în cameră sau să-şi sorteze şosetele, preferînd în

schimb să se uite la desene animate, nu vă grăbiţi să-i spuneţi, pe un ton categoric: "Nu te uiţi la

desene animate pînă nu-ţi sortezi şosetele!". În loc de asta, spuneţi-i că este o persoană deosebit

de conştiincioasă şi că este "Şeful camerei şi responsabilul şosetelor". În felul acesta, se va simţi

flatat şi se va strădui să se achite de sarcini. Lăudaţi-l cînd îşi face treaba bine.

De asemenea, aţi putea înlocui eternul "Nu" cu "Stop" sau "Opreşte-te!". Adaptaţi timbrul

vocii şi tonul, astfel încît micuţul să înţeleagă faptul că nu este loc de negocieri. Rezultatul este

acelaşi − va realiza că nu are voie să facă un anumit lucru, singura diferenţă fiind că îl veţi evita

pe "Nu", care prezintă anumite riscuri, dacă este folosit prea des.

Indiferent de metoda pentru care optaţi, nu scăpaţi din vedere un aspect esenţial: obiectivul

este să-i impuneţi anumite norme de comportament, nu să transformaţi acest lucru într-o bariera

în calea curiozităţii lui fireşti. Dezaprobaţi acţiunea, nu copilul. Este extrem de important să-l

educaţi făra a-i răni sentimentele sau respectul de sine.

Stilurile parentale

Îndeplinirea eficientă a meseriei de părinte presupune cunoaşterea stilurilor parentale cu toate

avantajele şi dezavantajele care decurg în urma adoptării acestora. E bine de ştiut faptul că aceste

stiluri nu se găsesc întotdeauna în „stare pură”; o persoană poate oscila între două sau chiar mai

multe stiluri parentale, în funcţie de personalitatea sa, de dispoziţia de moment, de conjunctură

sau de momentul evoluţiei copilului.

Stilul indulgent

Stilul indulgent se caracterizează prin aceea că părintele îi permite copilului să se manifeste

cum vrea el, fără a-i impune prea multe restricţii. Filosofia de viaţă a părintelui care adoptă acest

stil este „Copiii vor înflori singuri la timpul potrivit”. Pentru el, cea mai mare valoare o

reprezintă libertatea de expresie. Părintele indulgent manifestă sensibilitate la drepturile altora, se

consultă cu copilul atunci cînd ia o decizie, manifestă căldură şi interes faţă de tot ceea ce face

copilul, iar cazurile în care îl pedepseşte sînt foarte rare.

Această atitudine îi permite copilului să-şi dezvolte o identitate proprie şi să aibă o

personalitate distinctă, marcantă, originală. El se simte important, special, fapt ce determină

creşterea nivelului stimei de sine (care reprezintă o condiţie esenţială în dezvoltarea armonioasă

116

a personalităţii). Un stil parental indulgent mai stă la baza dezvoltării creativităţii şi a capacităţii

de a lua decizii.

Pe de altă parte, copilului crescut într-o manieră indulgentă, îi va fi greu să înţeleagă rolul

limitelor, al regulilor şi să ţină cont de ele atunci cînd situaţia o va cere; de aceea, pentru foarte

mulţi dintre adulţi, el poate fi considerat obraznic sau chiar copil-problemă. Părinţii se pot

aştepta ca în curînd el „să preia controlul familiei” în sensul că nu va mai face decît ce vrea el şi

cu greu va accepta staturi. Părintele va fi „depăşit”.

Stilul autoritar

Părintele care adoptă stilul autoritar se caracterizează prin faptul că îi cere copilului să

respecte cu stricteţe, fără să comenteze, regulile impuse. Aceste reguli au o valoare absolută, iar

cea mai mică greşeală este urmată de pedeapsă. Filosofia de viaţă adoptată este: „Nimic nu e mai

presus de lege!”. Din această cauză, părintele nu se simte obligat să răspundă întrebărilor

suplimentare: „De ce? Pentru că sînt mama ta! Nu discutăm!” Intenţia copilului de a-şi manifesta

independenţa este interpretată ca o formă de răzvrătire, fapt ce reprezintă o sursă importantă a

conflictelor părinte-copil.

De obicei, părintele este rece şi detaşat faţă de copil, impunînd respectul muncii şi al efortului.

Astfel, stilul autoritar îl învaţă pe copil să devină ordonat, disciplinat, respectuos faţă de cei de

care îi este frică; îi dezvoltă simţul critic; îl învaţă să devină perfecţionist („Dacă faci ceva,

atunci fă-o perfect!”).

Din păcate, adoptarea acestui stil parental atrage după sine numeroase dezavantaje, în primul

rînd, copilul crescut de părinţi autoritari va învăţa foarte greu să devină maleabil, sensibil la

dorinţele altora; el va fi neiertător cu cei care greşesc („Cum poate fi aşa proastă?”). De

asemenea, acest copil va întîmpina dificultăţi în realizarea unei comunicări eficiente; va fi

frecvent lipsit de iniţiativă, de curaj şi veşnic nemulţumit, deoarece se teme în permanenţă că ar

putea greşi. Pentru el, „a greşi” e sinonim cu „a fi un ratat”. De aceea, preocuparea lui majoră

este „Ce va zice tata (mama) cînd va afla?”

Trăsăturile de mai sus reflectă diminuarea stimei de sine („Am greşit! Nu sînt bun de nimic!

Niciodată nu voi putea să...!”). Unele cercetări (W. Damon, D. Hart, 1988) arată că un nivel

scăzut al stimei de sine în copilărie are urmări negative marcante pe parcursul întregii vieţi,

asemeni unui coşmar care te urmăreşte în permanenţă şi de care (în cazurile fericite) scapi cu

mare greutate.

Stilul indiferent

Părintele indiferent neglijează copilul, nu este preocupat de realizările lui şi nici nu manifestă

frecvent trăiri emoţionale pozitive pentru el. Mai mult chiar, în unele cazuri duse la extrem, lasă

117

de înţeles că acesta este „în plus”, reprezintă o povară de care s-ar putea lipsi oricînd. Filosofia

de viaţă pe care o sugerează este: „În viaţă nu te poţi baza pe nimeni altcineva decît pe tine

însuţi”.

Copilul al cărui părinte se manifestă indiferent învaţă că părerea lui nu contează prea mult, se

simte lipsit de importanţă şi uneori absolvit de orice responsabilitate. El poate avea o stimă de

sine scăzută (asemeni copilului crescut autoritar), poate deveni timorat şi urmărit în permanenţă

de un puternic complex de inferioritate („Niciodată nu voi fi în stare să fac ceva suficient de bun

ca să-i mulţumesc pe ai mei”). Spre deosebire de copilul crescut autoritar (care toată viaţa se va

ghida după regulile stricte pe care le-a învăţat în copilărie), copilul crescut indiferent se va baza

doar pe experienţa lui de viaţă. De aceea, după ce va ajunge la vîrsta adultă şi se va pune

problema să primească sfaturi referitoare la cum ar trebui să se comporte, cum ar trebui să-şi

educe copilul, de ce ar trebui să se ferească etc., el nu va fi dispus să asculte („ Ce ştii tu? Ai trăit

ce am trăit eu ?”, „ Cine eşti tu ca să-mi dai .sfaturi?”).

Din cauza lipsei de afecţiune, chiar dacă, pe de o parte, îl va face mai rezistent la greutăţile

vieţii, copilul crescut indiferent va fi mai rigid, mai insensibil, mai apatic, mai pragmatic. Unii se

grăbesc să-1 eticheteze ca fiind un copil „fără suflet”, „de gheaţă”, fără să bănuiască faptul că

prejudiciul afectiv pe care îl resimte îl determină să se ghideze după principiul „Iubirea te face

mai vulnerabil, mai slab”.

Stilul protector

Părintele protector este aparent un părinte model: el este extrem de atent la nevoile copilului şi

se dedică cu toată fiinţa sa meseriei de părinte. Prioritatea lui este să-i ofere copilului securitate,

deoarece conştientizează că un copil este o fiinţă foarte fragilă, care are nevoie în permanenţă de

sprijin şi protecţie. Educaţia pe care i-o dă copilului se clădeşte în jurul ideii că „Nu tot ce zboară

se mănîncă” şi are grijă să-şi înveţe copilul ca, în primul rînd, să fie precaut şi rezervat faţă de tot

ce vine din afara sferei familiei.

Din păcate, uneori protecţia acordată copilului este exagerată, părinţii devin veşnic îngrijoraţi,

văd catastrofe şi calamităţi la fiecare colţ de stradă. Cînd îşi văd copilul plîngînd, ei devin agitaţi,

creînd, fără să-şi dea seama, mai multă tensiune („Ce te doare, puiule? Unde? Te doare rău? Vai,

sărăcuţul de tine!”).

Atunci cînd apare o problemă, părinţii exagerat de protectori se grăbesc să caute vinovaţii şi

să ţină morală („De cîte ori ţi-am zis...?”), fapt care duce la scăderea eficienţei rezolvării

conflictului şi a învăţării unor reguli de disciplină. Asemeni părinţilor autoritari, acceptă greu

situaţia în care copilul începe să-şi dezvolte independenţa, însă ei nu creează conflicte, ci intră în

panică, „se consumă”.

Acest stil parental mai atrage după sine alte numeroase dezavantaje. Atunci cînd sunt mici,

copiii care au părinţi exagerat de protectori pot manifesta tulburări ale somnului şi ale regimului

118

alimentar, precum şi stări de frică nejustificate. Odată cu trecerea timpului, copilul se simte din

ce în ce mai sufocat şi are tendinţa de a se îndepărta de părinţi; el găseşte că este dificil să

comunice direct cu părintele despre problemele personale, de teamă că acesta nu-1 va înţelege şi

se va îngrijora (,,Mai bine nu-i spun mamei că numai se îngrijorează”).

Astfel, copilul va învăţa să ascundă informaţii, va avea o viaţă secretă, personală, nebănuită

de părinte. De asemenea, atunci cînd va fi pus în situaţia de a-şi exprima frustrarea sau mînia,

preferă să se exprime indirect prin acte de răzbunare sau sabotaj.

Stilul democratic

Părintele care se comportă democratic are în vedere întotdeauna ca drepturile copilului să fie

respectate, fără a omite stabilirea unor reguli care să fie aplicate consecvent şi urmate de toţi

membrii familiei (cu excepţia situaţiilor în care este imposibil acest lucru). Impunerea de reguli

implică o anumită flexibilitate, deoarece pentru el nu legea este cea mai importantă (aşa cum este

pentru părintele autoritar), ci omul este pe primul loc. Părintele care îmbrăţişează stilul

democratic se ghidează după principiul „Toţi sîntem egali în faţa lui Dumnezeu” şi este

împotriva ideii „ Unii sînt mai egali decît alţii”.

Prin urmare, părintele care îmbrăţişează acest stil parental este suficient de indulgent, flexibil

şi deschis spre nou pentru a accepta tot ce ar putea ameliora viaţa copilului şi a familiei, însă este

în acelaşi timp suficient de autoritar pentru a impune o disciplină riguroasă, a-1 învăţa pe copil să

respecte reguli şi să îndeplinească eficient sarcinile care i se dau.

Pe de altă parte, părintele care are un stil parental democratic este suficient de protector pentru

a-i oferi copilului securitatea de care are nevoie şi pentru a-1 sprijini atunci cînd situaţia o cere;

însă este suficient de înţelegător şi încrezător în capacitatea copilului de a lua unele decizii

personale. El încurajează copilul să fie independent, respectîndu-i opiniile, interesele şi

personalitatea. Manifestă căldură faţă de copil, îl apreciază, îl consideră un membru responsabil

al familiei.

Ca urmare al acestor atitudini parentale, copilul îşi va dezvolta un echilibru emoţional care va

sta la baza dezvoltării armonioase a personalităţii, îşi va dezvolta deprinderi de comunicare

eficiente, va manifesta creativitate, iniţiativă, capacitate decizională, autonomie personală. Ca

urmare a încurajărilor şi a încrederii care i se acordă, copilul va avea un nivel ridicat al stimei de

sine, care îi va permite să obţină eficienţă şi productivitate în acţiunile întreprinse.

Respectul pentru om, cultivat de stilul democratic, îl va învăţa pe copil să îi respecte pe alţii,

să ia în considerare opinia celorlalţi, să accepte observaţii, avînd totodată curajul să-şi exprime

punctul de vedere. Pe măsură ce va creşte, independenţa care i s-a acordat îl va ajuta să-şi

identifice propriile aptitudini şi să aleagă meseria care i se potriveşte mai bine, să-şi

îndeplinească propriile vise, nu pe cele ale părinţilor.

119

Cu toate că în aparenţă stilul democratic are numai avantaje, totuşi e bine să menţionăm faptul

că un copil crescut în acest mod se va adapta cu greu stilului autoritar (pe care îl poate întîlni la

şcoală, în grupurile de prieteni, în armată etc.).

El ar putea fi considerat „bleg”, pentru că nu va executa prompt sarcinile care i se dau, sau,

dimpotrivă, „impertinent”, pentru că „discută” ordinele.

După cum se poate vedea, fiecare stil parental are avantajele şi dezavantajele sale; mai mult

decît atît, în timp ce unii părinţi consideră anumite valori ca fiind calităţi (independenţă,

exprimarea liberă), alţii le consideră defecte („răzvrătire”, „comentarea ordinelor”). De aceea ne

este greu să oferim „soluţii” cu valoare universală privind stilul adoptat.

Însă, ceea ce considerăm că e util să amintim cititorului cu riscul de a ne repeta este ideea că o

persoană poate avea mai multe stiluri parentale, în funcţie de diferiţi factori; de asemenea, e bine

de ştiut că, într-o familie, fiecare dintre părinţi poate avea propriul stil parental, care uneori se

completează cu cel al partenerului, iar alteori se dovedeşte a fi incompatibil, ajungînd să

dezorienteze copilul şi să-i creeze un climat afectiv nefavorabil dezvoltării armonioase („De ce

mă cerţi? Mama mi-a zis că pot să mă uit la televizor!”)

De aceea, obiectivul pe care ni l-am propus atunci cînd am luat în dezbatere acest capitol, a

fost acela ca părintele să îşi identifice stilul/ stilurile parentale adoptat(e) şi să cunoască

consecinţele (atît pe cele pozitive, cît şi pe cele negative) aplicării acestuia (acestora).

„LEGILE COPILULUI”

Nu mă răsfăţa. Ştiu foarte bine că nu mi se cuvine lot ceea ce cer. Dar te încerc totuşi!

Nu-ţi fie teamă să fii ferm cu mine. Eu prefer aşa. Aceasta mă aşază la locul meu.

Nu folosi forţa cu mine. Asta mă obişnuieşte cu ideea că numai puterea contează. Voi

răspunde mult mai bine dacă sînt condus.

Nu fi inconsecvent. Asta mă pune în încurcătură şi mă face să încerc să scap nepedepsit,

indiferent ce fac.

Nu-mi face promisiuni. S-ar putea să nu le poţi ţine. Asta mă va face să-mi pierd

încrederea în tine.

Nu răspunde provocărilor mele atunci cînd spun sau fac lucruri care te supără. Voi

încerca atunci să capăt şi mai multe „victorii”.

Nu te supăra prea tare cînd îţi spun „te urăsc”. Nu cred ce spun, dar vreau să te fac să-ţi

pară rău pentru ceea ce mi-ai făcut.

Nu mă face să mă simt mai mic decît sînt. Voi încerca să-ţi demonstrez contrariul

purtîndu-mă ca o „persoană importantă”.

Nu face în locul meu nimic din ceea ce aş putea să fac singur. Asta mă face să mă simt ca

un copil şi voi continua să te folosesc în serviciul meu.

120

Nu-mi menaja „relele obiceiuri”, acordă-mi cît mai multă atenţie. Altfel nu faci decît să

mă încurajezi să le continui.

Nu mă corecta în public. Voi fi mult mai sensibil dacă-mi vei vorbi blînd între patru ochi.

Nu încerca să discuţi comportamentul meu în febra conflictului. Din anumite motive,

auzul meu nu e foarte bun în acel moment, iar cooperarea mea e chiar şi mai slabă. E mai

bine să acţionezi aşa cum este cazul, dar hai să nu vorbim despre asta decît mai tîrziu.

Nu încerca să-mi ţii predici. Vei fi surprins să constaţi cît de bine ştiu ce e bine sau rău.

Nu mă face să simt că greşelile mele sînt păcate. Trebuie să învăţ să fac greşeli fără a

avea sentimentul că nu sînt bun de nimic.

Nu mă cicăli. Dacă o faci, va trebui să mă protejez prin a părea surd.

Nu-mi cere explicaţii pentru comportările mele greşite. Cîteodată nici nu ştiu de ce am

procedat aşa.

Nu mă pedepsi prea tare. Mă sperii uşor şi atunci spun minciuni.

Nu uita că-mi place să experimentez. învăţ din asta, deci te rog să te obişnuieşti.

Nu mă feri de consecinţe. Trebuie să învăţ din experienţă.

Nu băga prea mult în seamă indispoziţiile mele. S-ar putea să profit de faptul că îmi

acorzi mai multă atenţie cînd sînt bolnav.

Nu mă respinge cînd pun întrebări cinstite. Dacă o faci, vei constata că nu te mai întreb şi

îmi caut informaţiile în altă parte.

Nu-mi răspunde la întrebările prosteşti şi lipsite de sens. Altfel, voi încerca mereu să te

agăţ de mine cu asemenea întrebări.

Nu încerca niciodată să arăţi că eşti perfect sau infailibil. Mă faci să simt că nu voi putea

să te ajung niciodată.

Nu te teme că petrecem prea puţin timp împreună. Ceea ce contează este cum îl petrecem.

Nu te teme dacă eu sînt speriat. Voi deveni şi mai speriat. Arată-te curajos!

Nu uita că eu nu pot creşte fără o grămadă de încurajări şi înţelegere, dar cîteodaiă o

apreciere, chiar cîştigată cinstit, este uitată. Mustrarea batjocoritoare − nu.

Poartă-te cu mine cum te porţi cu prietenii tăi; atunci voi deveni şi eu prietenul tău. Ţine

minte: învăţ mai multe de la un model decît de la un critic.

Şi, în afară de asta, te iubesc foarte mult..., te rog, iubeşte-mă şi tu în schimb!

GHIDUL RELAŢIEI PĂRINTE-COPIL

Încercaţi să aranjaţi un timp pentru a face ceva plăcut cu copilul.

Niciodată nu certaţi copilul din cauza disciplinei în faţa altor copii.

Niciodată nu daţi ordine, comenzi, nu cereţi atunci cînd copilul nu este apt să execute.

121

Fiţi consistent în ceea ce priveşte pedeapsa şi recompensa; pe cît posibil trataţi unul şi

acelaşi comportament la fel.

Între părinţi să existe o înţelegere care dintre comportamente este dezirabil şi care nu.

Să existe un acord asupra modului de reacţionare la comportamentele indezirabile.

Fiţi clar pe cît posibil, astfel încît copilul să ştie la ce să se aştepte cînd prezintă un

comportament neadecvat.

Clarificaţi bine ce este un comportament nedorit; nu este suficient să spuneţi: “Camera

este în dezordine”, conceptul “dezordine” ar fi bine să fie specificat în termeni exacţi, ex:

“Ţi-ai lăsat haina murdară pe podea. Farfuria cu resturi de mîncare ai lăsat-o pe masa de

scris şi patul nu este aranjat.”

Odată ce v-aţi afirmat poziţia şi copilul vă atacă, nu intraţi în defensivă, reafirmaţi-vă

poziţia şi încetaţi de a răspunde la provocare.

Nu expectaţi schimbări mari, ci graduale.

Lăudaţi comportamentul ce se apropie de scopul dorit.

Nu uitaţi că şi comportamentul dumneavoastră serveşte drept model pentru

comportamentul copilului.

În situaţia cînd unul dintre părinţi disciplinează copilul, iar celălalt tocmai intră în

cameră, ultimul nu va încerca să stopeze procesul.

Ambii părinţi vor avea egala responsabilitate pentru disciplinarea copilului.

În loc să-i tot spuneţi ce să nu facă, învăţaţi-l şi arătaţi-i ce ar fi bine să facă.

Utilizaţi fraze descriptive atunci cînd ei fac ceva bine, ex.: “Îmi place cum tu ai ajutat

fetiţa vecinului atunci cînd ea a căzut jos”. Fiţi specificat.

Ajutaţi copilul să înveţe a-şi exprima sentimentele. Spuneţi: “Pari frustrat.”, “Cum te

simţi?”, “Eşti supărat?”, “Arăţi de parcă ai fi furios.”, “E şi normal să te simţi astfel”.

Încercaţi să priviţi situaţia prin ochii copilului. Ascultaţi atent.

E bine să aveţi o voce confidentă, blîndă pentru a redirecţiona copilul cînd e supărat.

Fiţi un bun ascultător, utilizaţi contactul vizual. Din punct de vedere fizic coborîţi la

nivelul copilului. Nu-l întrerupeţi. Puneţi întrebări deschise mai mult decît închise cu

răspunsuri da/nu.

Asiguraţi-vă că copilul a înţeles întrebarea sau afirmaţia.

Atunci cînd e posibil, acordaţi-le posibilitatea de alegere cînd şi cum să accepte o

rugăminte.

Căutaţi schimbările graduale în comportament, nu expectaţi prea mult; lăudaţi

comportamentul care se apropie de scopul dorit.

122

Dezvoltaţi o gestică/semne nonverbale care vor fi acceptate de copil ca semnal că a făcut

ceva nepotrivit şi este necesară schimbarea comportamentului. Acest lucru îl va ajuta să

reacţioneze la replică fără supărare.

123

1 Ce presupune terapia Raţional-Emotivă şi Comportamentală?

2 Argumentaţi ideea Virginiei Waters conform căreia ,,e nevoie să ne identificăm gândurile

iraţionale şi apoi să le punem sub semnul întrebării, să le disputăm şi să le combatem

până vom crede cu adevărat în alternativele raţionale”.

3 Enumeraţi blocajele comunicării în relaţia părinte-copil.

4 Estimaţi consecinţele comunicării defectuoase a părintelui cu copilul său.

5 Explicaţi nevoile psihologice ale copilului: dragostea, respectul, onestitatea, înţelegerea,

răbdarea, corectitudinea, atenţia din partea adultului.

6 Care este mesajul ascuns al unora dintre cele mai cunoscute poveşti pentru copii?

7 Cum învăţăm copilul nu doar să câştige, dar şi să piardă?

8 Ce facem în cazul când copiii nu stiu să-şi exprime temerile în mod exact?

9 Care sînt cele mai răspândite motive de îngrijorare ale copiilor înainte de începerea şcolii?

1. Elaboraţi o microcercetare cu tema: Părintele între copilul său şi solicitările de ordin social.

2. Elaboraţi un chestionar de identificare a stilului parental.

124

Sarcini de autoevaluare

Activităţi pentru lucrul individual

ANEXE: METODE DE EVALUARE A ABILITĂŢILOR COMUNICATIVE UTILIZATE

ÎN ÎNVĂŢĂMÎNT

1. Grilă de observaţie pentru identificarea abilităţilor de comunicare

1. Subiectul nu dă posibilitate partenerului de a se exprima. Acesta are ce spune, dar nu are posibilitatea de exprimare.2. Individul întrerupe permanent în timpul discuţiei.3. Niciodată nu priveşte în faţă în timpul discuţiei. 4. Interlocutorul sustrage partenerul prin întrebări şi comentarii.5. Neagă orice afirmaţie din partea celuilalt.6. Persoana mereu încearcă să contrazică.7. Interlocutorul parafrazează cuvintele celuilalt, distorsionând sensul.8. Persoana roagă partenerul să repete cuvintele, prefăcându-se că nu a auzit.9. În discuţie insistent manifestă o altă preocupare (sterge ochelarii, curăţă scame etc.).10. Face concluzii pripite.11. Permanent argumentează vorbirea celuilalt.12. Priveşte prea atent, fără să clipească.13. Priveşte de parcă evaluează, provoacă nelinişte.14. Interlocutorul propune ceva nou, celălalt spune că s-a gândit la fel. 15. Când unul vorbeşte ceva serios, celălalt propune un banc.16. Frecvent priveşte la ceas.17. Se comportă astfel, încât arată că-l încurcă să facă ceva important.18. Cere ca toţi să fie de acord cu el, oricare exprimare se termină cu expresia ,,gândiţi la

fel?”.

În cazul în care se identifică mai mult de 5 unităţi de comportament, menţionate în grila de observaţie, individul are probleme legate de competenţa comunicativă.

2. Autoevaluarea conduitei favorabile reuşitei profesionale ( ECAP)(Tehnică preluată din lucrarea Mariei Ileana Carcea ,,Consultanţă şi Conseliere Educaţională”,

Editura Didactica şi Pedagogică, 2004)

Citiţi cu atenţie propoziţiile de mai jos şi însemnaţi care vi se potriveşte: adevărat (Ad), sau fals (F). Reţineţi! Nu există răspunsuri bune sau rele! Sinceritatea este în interesul dumneavoastră!

Ad Ne F1 Interesul meu pentru diferite activităţi profesionale ( tehnologice,

management, cercetare, proiectare didactică, marketing) tinde să se schimbe destul de des.

2 Nu există situaţii disperate; întotdeauna este cel puţin o şansă minimă.

3 În situaţii importante pentru carieră mea (de student) reuşesc să mă concentrez şi să nu uit amănuntele.

4 Mă nelinişteşte faptul că unele persoane n-au o părere bună despre proiectele mele de viitor.

5 Am îndoieli asupra sincerităţii oamenilor care se arată mai ,,săritori” decât m-aş aştepta.

6 În pofida obstacolelor de orice fel, obişnuiesc să-mi finalizez intenţiile.

7 Amân să-mi spun părerea într-o problemă de specialitate până când

125

sînt sigur de corectitudinea ei. 8 Când cineva îmi propune o colaborare, mă gândesc că vrea să profite

de pe urma mea. 9 În situaţii dificile obişnuiesc să fiu dezorientat şi agitat.10 Succesul acestora mă nelinişteşte. 11 De multe ori întâmplarea a fost de partea mea.12 Sînt din ce în ce mai neliniştit când mă gândesc la viitorul meu

profesional. 13 Dacă ar fi să-mi aleg viitoarea profesie, aş opta pentru aceeaşi

facultate. 14 În situaţii importante din viaţa mea am simţit că ceilalţi sînt alături

de mine. 15 Ori de câte ori m-am angajat cu toată seriozitatea într-o acţiune am

avut succes. 16 Nu-mi place să vorbesc despre proiectele mele (profesionale) cu

colegii, părinţii sau alte persoane. 17 Ascult cu interes proiectele profesionale de viitor ale colegilor mei. 18 Cînd eşuez într-o încercare, îmi vine să plâng.19 Mă simt tulburat cînd constat că unele lucruri nu le-am făcut tocmai

cum trebuie. 20 Majoritatea oamenilor sînt egoişti, cu toate că nu le place să

recunoască.21 De obicei reuşesc ceea ce imi propun. 22 Viitorul meu profesional nu mă nelinişteşte, deoarece ştiu ce-mi

doresc.23 Unele din reuşitele mele se datorează altora. 24 Mi s-a întâmplat să repet aceeaşi greaşeală.25 Mă simt stingherit când trebuie să discut liber pe teme de

specialitate cu profesioniştii. 26 Şcoala ne pregăteşte mai degrabă pentru ce-a fost decât pentru ceea

ce este în lume sau ceea ce va fi. 27 Cînd lucrurile nu decurg cum m-aş aştepta, îmi revizuiesc mai

degrabă atitudinile(principiile, acţiunile) decât obiectivele.28 Mă gândesc uneori că ,,jocurile sînt făcute” şi eu nu pot să influenţez

cu nimic rezultatele. 29 Atunci cînd profesorii impun anumite sarcini, ei ţin seama de

interesele mele. 30 Nu-mi pierd calmul şi prezenţa de spirit în situaţiile neprevăzute.

Propoz

Ad Ne F Propoz

Ad Ne F Propoz

Ad Ne F

1 0 1 2 2 2 1 0 3 2 1 04 0 1 2 5 0 1 2 6 2 1 07 0 1 2 8 0 1 2 9 0 1 210 0 1 2 11 2 1 0 12 0 1 213 2 1 0 14 2 1 0 15 2 1 016 0 1 2 17 2 1 0 18 0 1 219 0 1 2 20 0 1 2 21 2 1 022 2 1 0 23 0 1 2 24 0 1 225 0 1 2 26 0 1 2 27 2 1 028 0 1 2 29 2 1 0 30 2 1 0

126

Figura 3. Grila de cuantificare ECAP Prelucrarea datelor Se atribuie valori menţionate în Grila de cuantificare (Figura 3) pentru răspunsurile dumneavoastră. Punctele astfel obţinute se însumează pe cele trei coloane: A: Încrederea în sine, propoziţiile: 1, 4, 7, 10, 13, 16, 19, 22, 15, 28. B: Încrederea în alţii şi în şansă, propoziţiile: 2, 5, 8, 11, 14, 17, 20, 23, 26, 29.C: Încrederea în reuşită; propoziţiile: 3, 6, 9, 12, 15, 18, 21, 24, 27, 30.Se calculează totalul T = A + B + C

Interpretarea rezultatelor Etapa IDacă:T<19 – Conduită de risc. Consultaţi un specialist în probleme de consiliere profesională.19< T< 40 – Conduită de evitare a insuccesului. Vedeţi realitatea mai degrabă prin caracteristicile sale negative, descurajante. Asemenea atitudini generează strategii adaptative defensive, acomodative ce implică renunţări la speranţe, aspiraţii, satisfacţii profesionale autentice. Îmbogăţiţi experienţa dvs. personală în raport cu viitorul rol profesional (consultaţi programul autoformativ din acestă lucrare).41 <T< 50 – Conduită de căutare a succesului.Vedeţi realitatea mai degrabă prin caracteristicile sale pozitive, încurajatoare. Optimismul dvs. este o premisă valoroasă a unei strategii adaptative, constructive (ofensive) de intervenţii modificatoare asupra mediului în aşa fel încât acesta să permită afirmarea dvs. Întăriţi-vă priceperile utilizabile în viitorul rol profesional (informaţionale, comunicaţionale, organizatorice).T > 50 – Conduită de succes. Din punct de vedere afectiv, sînteţi pregătit pentru o activitate ,,pe cont propriu”, independentă şi responsabilă. Pregătiţi-vă din timp ofertele şi, mai ales, argumentele (invenţii, programe finalizate, lucrări comunicate, experienţe, eventuale recomandări de la persoane, organizaţii cu care aţi colaborat în studenţie).

Etapa IIComparaţi valorile A,B,C între ele. Dacă C >A şi B, vă bazaţi în făurirea viitoarei cariere mai ales pe voinţa şi perseverenţa dvs. Energia psihică necesară acestui efort vine mai degrabă din:

- încrederea în ceilalţi, când B > A;- încrederea în propriile aspiraţii şi dorinţe, când A > B;- în egală măsură din ambele surse, când A – B < = 3.- Dacă C < A şi B, vă bazaţi în făurirea viitoarei cariere pe interpretări teoretice, ipotetice.

Verificaţi din timp ipotezele dvs., acumulaţi experienţa efectivă, deoarece ,,costul” psihologic şi material al ,,uceniciei” în timpul studenţiei este mult mai mic decât după absolvire. Angajaţi-vă în acţiuni reale dincolo de obligaţiile impuse de şcoală.Contaţi mai degrabă:

- pe propriile resurse (cunoştinţe, aptitudini, interese), când A > B;- pe sprijinul altora sau pe ,,noroc”, când B >A;- încrederea în sine şi în alţii vă susţin în egală măsură, când A – B <=3.

Dacă A >> B şi C ( A – B >=5), aveţi o părere foarte bună despre dvs. pentru a evita riscurile unei evaluări utopice a şanselor dvs., verificaţi-vă din timp posibilităţile de acţiune prin experienţe concrete.Dacă B >> A şi C (B – C>=5), riscaţi să fiţi dependenţi de alţii, să nu puteţi controla evenimentele care vă privesc. Formaţi-vă propriile capacităţi de acţiune prin asimilarea unor experienţe noi, potrivite viitoarelor roluri profesionale care vă interesează.

127

3. Test pentru părinţi

„Cum ştiu să comunic cu copilul meu?”

Selectaţi doar frazele pe care le utilizaţi de cele mai dese ori în comunicarea dvs. cu copilul.

Enunţ Punctaj

1 De cîte ori să-ţi repet? 2

2 Sfătuieşte-mă, te rog. 0

3 Nu ştiu ce aş face fără tine. 1

4 Cui te-ai aruncat tu oare aşa? 2

5 Ce prieteni buni ai! 1

6 Şi cui semeni tu aşa? 2

7 Eu la vîrsta ta! 2

8 Tu eşti ajutorul şi sprijinul meu. 1

9 Ei, ce fel de prieteni ai şi tu? 2

10 Şi la ce oare te gîndeşti? 2

11 Ce bravo eşti! 1

12 Da tu cum crezi? 1

13 Toţi copiii sînt ca copiii, dar tu... 0

14 Ce hîtru eşti! 1

Cheia:

5-6 puncte: sînteţi bun prieten cu copilul dvs., el sincer vă iubeşte şi vă respectă; relaţiile

voastre contribuie la dezvoltarea personalităţii acestuia.

7-8 puncte: denotă apariţia unor complicaţii în relaţiile dvs. cu copilul, neînţelegerea

problemelor lui; încercarea de a transpune asupra copilului vina pentru lacunele în dezvoltarea

lui.

9-10 puncte: sînteţi inconsecvent în comunicarea cu copilul; el vă respectă, chiar dacă nu este

întotdeauna sincer cu dvs.; dezvoltarea lui este influenţată de circumstanţe întîmplătoare.

128

4. Autoevaluarea capacităţii de ascultare

(Scala este preluată din lucrarea lui Gheorghe Arădăvoaice)

„Comunicarea interumană”

Această scală este elaborată de Fabrice Lacombe, cuprinzînd 18 indicatori, la fiecare

răspunzînd cu da sau nu şi la final, cu cît scorul obţinut este mai mare, cu atît este mai mare

posibilitatea să aveţi probleme cu ascultarea celorlalţi. Aceşti indicatori constau în următoarele

afirmaţii:

1. Sînt în stare să ascult în timp ce fac altceva.

2. Deseori, îmi este greu să ascult.

3. Am tendinţa să întrerup oamenii.

4. Mă las uşor distras în cursul unei discuţii.

5. Am întotdeauna multe întrebări de pus cînd mi se vorbeşte.

6. În timp ce ascult, desenez.

7. Deseori, îmi este greu să mă fac înţeles.

8. Îmi spun că, dacă nu îmi dau acordul, interlocutorul va crede că nu îl ascult.

9. Dacă îi asculţi prea mult, oamenii abuzează de tine.

10. În general, sînt destul de critic.

11. Deseori, vorbesc prea mult.

12. Cînd ascult pe cineva, îmi vin foarte repede idei.

13. De multe ori, îmi este greu să îmi privesc interlocutorul.

14. În general, oamenii nu povestesc lucruri prea interesante.

15. Îmi plac în mod deosebit discuţiile aprinse.

16. Atunci cînd ascult, îmi manifest atenţia prin numeroase mici semnale.

17. Întotdeauna am ceva de spus cînd nu se vorbeşte.

18. Dacă nu sînt de acord cu interlocutorul meu, nu ezit să arăt acest lucru prin mimică.

5. Gânduri negative ce perturbează procesul de comunicare

Conform lui Wells (1999), există o serie de gânduri negative automate, urmate de procesări pasihologice în legătură cu imaginea de sine şi de comportamente de asigurare (apud.I. Holdevici, 2005):

Gânduri negative Procesări psihologice legate de imaginea de sine

Comportamente de asigurare

1. Nu ştiu ce să spun. Oamenii vor crede că sînt un prost.

Imaginea de sine: persoană urâtă, proastă, neinteresantă.

Evită contactele vizuale; evită să atragă atenţia asupra sa; vorbeşte puţin; lasă partenerul să vorbească; îşi planifică ce vrea să spună.

129

2. Voi începe să tremur şi îmi voi pierde controlul.

Subiectul este concentrat asupra lui însuşi: îşi spune în gând: ,,mă simt rău şi tremur, aşa că trebuie să arăt îngrozitor”.Imaginea propriei persoane care şi-a pierdut controlul.

Evită să ţină în mînă căni sau pahare; ţine obiectele prea strâns; încordează muşchii; respiră; evită să-i privească pe ceilalţi; ţine cana cu ambele mîini.

3. Ce se va întîmpla dacă voi deveni anxios? Ceilalţi vor observa şi nu mă vor lua în serios.

Subiectul îşi pierde controlul asupra propriei persoane. Imaginea de sine în care se vede roşu de emoţie şi tremurând din toate încheieturile.

Ţine mâinile încleştate; priveşte lateral; îşi acoperă faţa cu părul; se machiază excesiv.

4. Ce se va întâmpa dacă voi transpira? Ei vor crede că sînt anormal.

Concentrarea asupra propriei persoane; se vede pe sine şiroind de transpiraţie.

Poartă maiouri pe sub cămaşă; utilizează deodorant în exces; rămâne cu haina pe el; foloseşte multe batiste; nu depărtează braţele de corp; poartă haine prea lejere.

5. Mă voi bîlbîi şi mă voi exprima greşit. Oamenii vor crede că sînt prost.

Concentrare asupra propriei persoane; se percepe pe sine ca fiind timid şi caraghios, îşi aude propria voce.

Îşi monitorizează discursurile; caută să pronunţe cuvintele cît mai corect. Repetă propoziţiile în plan mental înainte de a le pronunţa; vorbeşte prea repede; vorbeşte prea puţin despre sine.

130

Bibliografie

1. Abric J.-Cl. Psihologia comunicării. Iaşi: Polirom, 2001.

2. Arădăvoaice Gh. Comunicarea interumană. Principii şi reguli practice. Prahova: Antet XX

Press, Filipineştii de Târg, 2007.

3. Băban A. (coord.) Consiliere educaţională. Ghid metodologic pentru orele de dirigenţie şi

consiliere. Cluj-Napoca: Ardealul, 2001.

4. Bogathy Z. Manual de tehnici şi metode în psihologia muncii şi organizaţională. Iaşi:

Polirom, 2007.

5. Carcea Maria Il. Consultanţă şi consiliere educaţională. Bucureşti: Editura Didactică şi

Pedagogică, 2004.

6. Cava R. Comunicarea cu oamenii dificili. Bucureşti: Curtea Veche, 2007.

7. Conflictele şi comunicarea (manual pentru uz şcolar, tradus cu sprijinul Fundaţiei pentru o

Societate Deschisă). Bucureşti: Arc, 1998.

8. Cornelius H., Faire S. Ştiinţa rezolvării conflictelor. Bucureşti: Ştiinţă şi Tehnică, 1996

9. Craia S. Teoria comunicării. Bucureşti: România de mîine, 2000.

10. Cungi Ch. Cum putem scăpa de stres. Iaşi: Polirom, 2003.

11. Dafinoiu I. Mecanisme şi strategii ale persuasiunii. p.297-306, în A. Neculau (coord.),

Psihologie socială. Aspecte contemporane. Iaşi: Polirom, 1996.

12. Dimitriu E. Timiditatea şi terapia ei. Bucureşti: Ştiinţă şi Tehnică, 1998.

13. Dryden W. Cum poate fi depăşită starea de supărare. Bucureşti: Polimark, 2000.

14. Ferreol G., Neculau A. Violenţa. Aspecte psihosociale. Iaşi: Polirom, 2003.

15. Fischer R., Ury W., Patton B. Succesul în negocieri. Cluj- Napoca: Dacia, 1995.

16. Giblin L. Arta dezvoltării relaţiilor interumane. Bucureşti: Curtea Veche, 2000.

17. Gîndea R., Gîndea D. Comunicarea managerială aplicată. Bucureşti: Expert, 1998.

18. Grant W. Rezolvarea conflictelor. Bucureşti: Teora, 1998.

19. Hansen McManus M., Balbi L. Medierea conflictelor comunitare. Negociere - Nivel I;

Negociere - Nivel II. Iaşi: Centrul de Mediere şi Securitate Comunitară, 2001.

20. Hauck P. Fii calm! Cum să facem faţă frustrărilor şi stărilor de furie. Bucureşti: Polimark,

1997.

21. Holdevici I. Psihoterapia Cognitiv Comportamentală. Managementul stresului pentru un stil

de viaţă optim. Bucureşti: Editura Ştiinţelor Medicale, 2005.

22. Iacob L.-M. Comunicarea - „forţa gravitaţională” a cîmpului social Comunicarea în cîmpul

social. Texte alese. Iaşi, 1997.

23. Lelord F., Andre C. Cum să ne exprimăm emoţiile şi sentimentele. Bucureşti: Trei, 2003.

24. Lelord F., Andre C. Cum să ne purtăm cu personalităţile dificile. Bucureşti: Trei, 2003.

25. Marshal B.R. Comunicarea nonviolentă. Limbajul vieţii. Chişinău: Epigraf, 2005.

131

26. Mayer B. The Dynamics of Conflict Resolution. A Practitioner’s Guide, Jossey Bass, A

Wiley Company. San Francisco, 2000.

27. Mucchielli A. Arta de a influenţa. Iaşi: Polirom, 2002.

28. Nancy L. Van Pelt Secretele comunicării. Bucureşti: Casa de Editură Viaţă şi Sănătate, 2007.

29. Pânişoară I.-O. Comunicarea eficientă. Iaşi: Polirom, 2003.

30. Pease A. Limbajul vorbirii. Cum pot fi citite gîndurile altora din gesturile lor. Bucureşti:

Polimark, 1993.

31. Pretti A., Lengrand J.-A., Boniface J. Tehnici de comunicare. Iaşi: Polirom, 2001.

32. Pruteanu Şt. Antrenamentul abilităţilor de comunicare. Iaşi: Polirom, 2004.

33. Pruteanu Şt. Comunicare şi negociere în afaceri. Iaşi: Polirom, 1998.

34. Roco M. Creativitate şi inteligenţa emoţională. Iaşi: Polirom, 2001.

35. Shaw L. Medierea conflictelor comunitare. Mediere - Nivel I; Mediere - Nivel II. Iaşi:

Centrul de Mediere şi Securitate Comunitară, 2001.

36. Stoica-Constantin A. Conflictul interpersonal. Iaşi: Polirom, 2004.

37. Stoica-Constantin A., Neculau A. (coord.) Psihosociologia rezolvării conflictului. Iaşi:

Polirom, 1998.

38. Şoitu L., Havârneanu C. (coord.) Agresivitatea în şcoală. Iaşi: Polirom, 2001.

39. Tran V., Stănciugelu I. Teoria comunicării. Bucureşti: comunicare.ro, 2003.

40. Trower P., Hollin C. Handbook of social skills training. Volumul I, Oxford: Pergamon Press,

1986.

41. Waters V. Poveşti raţionale pentru copii. Cluj- Napoca: ASCR, 2003.

42. Ziglar Z. Putem creşte copii buni într-o lume negativă. Bucureşti: Curtea Veche, 2000.

43. Аганова О.В., Вериловский С.Г., Тоскина Н.А. Техналогии образования взрослых.

Санкт- Петербург: издательство КАРО, 2008.

44. Келли Г., Армстронг Р. Тренинг принятия решений. Санкт- Петербург: Ииздательство

Питер, 2001.

132