Carmina Balcanica is a member of the Association of Literary Publications and Publishing Houses from Romania

CARMINA BALCANICA

– REVIEW OF SOUTH-EAST

EUROPEAN SPIRITUALITY AND CULTURE –

No. 1

November 2008

DIRECTORS AND FOUNDERS: DAN ANGHELESCU & VASILE DATCU

EDITORIAL BOARD EDITOR IN CHIEF: DR. MIHAELA ALBU (University of Craiova, Romania) ASISTANT TO THE EDITOR IN CHIEF: MARIUS CHELARU (writer, Iasi, Romania) SPECIALIST CONSULTANT: DR. MIRCEA MUTHU (University BABES-BOLYAI, Cluj-Napoca) EDITORS: DR. EMILIA PARPALĂ, DR. GABRIELA RUSU-PĂSĂRIN, DR.CAMELIA ZĂBAVĂ, (University of Craiova) ENGLISH EDITORS: DR. ALOISIA ŞOROP, DR. IOLANDA MĂNESCU (University of Craiova) INTERNATIONAL BOARD ACAD. KATICA KULAKOVA (Cyril and Methodius University, Skopje, Macedonia) ZDRAVKO KISSIOV (poet, Bulgaria) DR. APOSTOLOS PATELAKIS (Institute of the Balkan Studies, Thessaloniki, Greece) BAKI YMERI (Albanezul Magazine, Romania & Macedonia) ZORAN PESIC SIGMA (Gradina Magazine, Serbia) DR. THEODOR DAMIAN (Metropolitan College of New York, USA) DR. SANDA GOLOPENŢIA-ERETESCU (Brown Univeristy, USA) DR. CONSTANTIN ERETESCU (writer, USA) DR. HEINZ-UWE HAUS (University of Delaware, USA) DR. MARIAN GH. SIMION (Harvard University, USA)

Edited in: Brăila, Bucureşti, Craiova, Iaşi - Carmina Balcanica is published two times a year (May and November) and is distributed in the Balkan countries as well as in Canada, France, Germany, Hungary, Italy, Poland, USA. - The Editors assume no responsibility for any statement of fact or opinion expressed in the published papers. Cover: Map of Ancient Balkans; Pictures from the old city Iasi: Dumitru Grumăzescu’ collection Printed by …. Issued in 300 copies Correspondence regarding contributions and subscriptions should be sent to the editor in chief (e-mail: malbu_10@yahoo.com) Institutional subscription: 10 Euro Individual subscription: 5 Euro

CONTENTS ESSAYS Vasile Datcu (Romania), Un dialog intercultural/ p. 6 An Intercultural Dialogue/ p. 9 Dan Anghelescu (Romania), „Melos” balcanic – unitate în diversitate/ p. 13 The Balcanic „Song” – Unity in Diversity/ p. 20 Mircea Muthu (Romania), Mentalitate, identitate şi alteritate sud-est europeană/ p. 23

Mentality, Identity and South-East European Otherness/ p. 32 Katica Kulavkova (Macedonia), Стереотипните модели на Балканот/ p.40

Stereotypical Models of the Balkans/ p. 51 Mihaela Albu (Romania), Sud-estul european (sau Peninsula Balcanică) – regiune cu destin specific şi bogat patrimoniu cultural/ p. 62

The European South-East (or the Balkan Peninsula) – the Area with a Specific Destiny and a Rich Cultural Inheritance/ p. 65

Emilia Parpală (Romania), Istanbul – melancolia unui oraş divizat/ p. 68 Istanbul: The Melancholy of a Divided City/ p. 71 Camelia Zăbavă (Romania), Comunitatea bulgară din România / p. 75

The Bulgarian Community in Romania p. Gabriela Rusu-Păsărin (Romania), Calendar popular românesc Marius Chelaru (Romania), O poveste care trăieşte alături de noi. „Atlantida aromânilor”/ A Story Living next to Us: “The Macedo-Romanian Atlantis” Heinz-Uwe Haus (USA), The Ancient Greek’s Heritage. The “Use-Value” of Ancient Texts/ Apostolos Patelakis (Greece), Destinul unui “oltean-grec”/ p.

The Destiny of a Greek-Oltenian/ p.

POETRY 128 Zarko Milenic (Bosnia and Herzegovina) 128 Roman Kissiov (Bulgaria) 130 Zdravko Kissiov (Bulgaria) 132 Ekaterina Yossifova (Bulgaria) 134 Margarit Zhekov (Bulgaria) 136 Sali Bashota (Kosovo) 140 Flora Brovina (Kosovo) 142 Ibrahim Kadriu (Kosovo) 146 Jeton Kelmendi (Kosovo) 150 Miradije Ramiqi (Kosovo) 152 Edi Shukriu (Kosovo) 154 Vanghea Steriu (Macedonia) 158 Baki Ymeri (Macedonia-Romania) 162 Mihaela Albu (Romania) 166 Theodor Damian (USA & Romania) 170 Zoran Pesic Sigma (Serbia) 172 HAIKU 178 Ludmila Balabanova (Bulgaria) 179 Vasile Moldovan (Romania) 180 Alenka Zorman (Slovenia) 181 Ginka Biliarska (Bulgaria) & V. Moldovan (Romania) - rengay poems 182 BOOK REVIEWS 183 - Vasile Datcu, Veşnicia cu patent, Vremea Publishing House, 2005, by Dan Anghelescu - 183 Dimitra Stasinopoulou, România inimii mele, Album bilingv grec – român, by Apostolos Patelakis & Antonia Vancea - 190 Notes about CONTRIBUTORS 191

Aducând cu sine coabitarea celor trei

straturi culturale - arhaic, medieval şi modern - Sud-Estul poate ajuta Europa să-şi reînveţe trecutul şi, nu în ultimul rând, să-şi remodeleze proiectele de viitor.

Accompanied by the cohabitation of the three cultural substrata – archaic, medieval and modern – the Southeast can help Europe relearn its own past and, last but not least, to remodel its projects for the future.

(Mircea Muthu)

Carmina BALCANICA

6

SECŢIUNEA ESEU - ESSAY SECTION

VASILE DATCU (ROMANIA)

Un dialog intercultural

Occidentul a avut timpul să-şi dea măsura culturală a sufletului său, Estul european n-a avut şi n-a putut, decât sporadic, şi nu întotdeauna în măsura necesară. Cel puţin până acum. De aici şi căutarea febrilă, în cuprinsul acestei părţi de Europă, a unei identităţi, a unei matrici stilistice - în sens blagian - adecvate.

Ce vrem noi în cuprinsul acestei reviste? Pentru a răspunde convingător la această întrebare, ne vedem

obligaţi la o paranteză ceva mai lungă. De fiecare dată când intelectualul din Occident îşi propune să ia în

analiză cultura europeană, această analiză se va mărgini întotdeauna sau aproape, doar la cultura Europei occidentale, atitudine ce îi pare analistului atât de naturală, de firească, în ordinea interioară a discursului pe care-l susţine, încât o extindere a ariei şi dincolo de graniţele Occidentului o găseşte inutilă, cu atât mai mult cu cât, atât abundenţa cât şi originalitatea produselor culturale occidentale, pe de o parte, cât mai ales puţinătatea şi, de multe ori, lipsa de originalitate a produselor culturale din Est îi servesc ca un foarte puternic argument.

Pentru un occidental, aşadar, Europa culturală este una singură şi are trăsăturile în mod determinant creionate de cultura occidentală, Estul venind doar să prelungească dincolo de graniţele spaţiilor de cultură, modelele, construcţiile ideatice, estetica, tendinţele lor. Eventual, să mai completeze printr-un surplus de culoare! Această atitudine a intelectualului occidental îşi fundamentează existenţa prin ipoteza că sensibilitatea omului european, în ciuda diversităţii spaţiilor pe care le populează, este una de la Est la Vest, şi doar o lipsă de sincronizare istorică a făcut ca Vestul să se situeze în avans major faţă de Est.

Carmina BALCANICA

7

Lucrurile par a sta astfel, dar nu stau. Fiindcă, dacă putem vorbi de o conştiinţă comună a omului european, întrucât ne revendicăm gândirile din rădăcini comune: - gândirea greacă, creştinismul iudaic şi civilizaţia romană -, despre o sensibilitate comună a sufletului european nu putem vorbi fără să cădem în păcatul aproximaţiilor şi al simplificărilor, întrucât sensibilităţile se nutresc din straturi mult mai adânci, iar alchimia acestora combină elementele după reguli care nu ne mai sunt comune. Sensibilitatea omului occidental diferă de sensibilitatea omului din Est. Diferenţa este una esenţială şi vom arăta mai încolo de unde vine ea şi în ce constă. Acum vrem doar să lămurim de ce una a produs cultură, cantitativ şi calitativ, în mod covârşitor faţă de cealaltă.

Dacă privim obiectiv tabloul evenimentelor ce s-au aflat la răscrucea istoriei europene, vom observa că omul european a fost conservat, în esenţa lui creatoare, timp de aproape o mie de ani, în Est, în cuprinsul Imperiului Bizantin. Câteva repere: secolul 4 - generalizarea creştinismului, sprijinit esenţial şi de neoplatonismul dominant în epocă; secolul 5 - construcţia catedralei Sf. Sofia de la Constantinopol, inventarea biografiilor creştine, prin Eusebiu şi Atanasie; secolul 6 - Procopiu din Caesarea, cu Istoria Secretă, considerat unul dintre marii istorici ai tuturor timpurilor; secolul 9 - copierea manuscriselor literaturii clasice greceşti, datorită căreia ele au reuşit să supravieţuiască până azi; inventarea alfabetului chirilic, derivat din cel grec, de către fraţii Kiril şi Metodie; secolul 12 - perfecţionarea până la desăvârşire a artei mozaicului şi a miniaturii.

În aceeaşi perioadă, Occidentul trăia ceea ce avea să se numească mileniul întunecat, căzut în ignoranţă şi primitivism. Cu Giotto şi Dante, Occidentul dă semnalul unei deşteptări, în timp ce Estul, ajuns la apogeu, cade sub dominaţia unui imperiu care nu avea niciuna din trăsăturile omului european: mai întâi bulgarii şi grecii, în secolul 14, apoi sârbii, albanezii, macedonenii, ţările române, în secolul 15. Patru sute cincizeci de ani Estul rămâne ferecat într-o închisoare otomană, unde îi e imposibil să se manifeste, în timp ce vestul, preluând tot ceea ce conservase Bizanţul în materie de cultură: filozofia, literatura, scrierile religioase, iconografia, înfloreşte şi produce.

În această aproape jumătate de mileniu, sensibilitatea occidentală îşi cultivă nevoile, împlinindu-şi expresia în acord cu fondul, pe când sensibilitatea estică se salvează modest, cu precădere conservându-şi simţirea într-un creştinism împăcat conjunctural cu tradiţiile străvechi şi

Carmina BALCANICA

8

într-o creaţie populară compensatoare, atât cât îi permitea statutul de subjugat.

În cuprinsul aceleaşi perioade, nici occidentul n-a fost ocolit de războaie şi convulsii. Numai că ele reprezentau malformaţiile aceleiaşi culturi, ale aceleiaşi paradigme, pe când Estul căzuse pradă unei matrici total diferite, din care omul, supus ei în exterior, nu recunoştea nimic din structura lui interioară. Această fractură fundamentală între matricea impusă de stăpânitor, în exterior şi cea solicitată de nevoile fiinţei din interior, a dus la perturbarea impulsului creator, uneori la inhibarea lui, alteori la expresii alterate ale acestuia, străine de fond.

Dar amintisem mai sus de diferenţa esenţială între sensibilităţile omului celor două părţi de Europă. Aceasta vine dintr-o direcţie care nu a atras prea mult atenţia până acum: percepţia diferită a timpului de către cele două sensibilităţi - în Occident timpul este perceput ca o maşinărie, pe care trebuie să o domini, să o exploatezi, altfel vei fi dominat de ea sau exploatat de ea, oricum, cu care te afli mereu în raporturi conflictuale; în Est timpul este perceput ca un partener straniu, căruia uneori i te supui, alteori i te sustragi, cu care ai, în orice caz, raporturi niciodată clar precizate, dar întotdeauna împăcate.

Ca o paranteză, această stare de lucruri e cel mai bine pusă în

evidenţă de modul cum este tratată, înfăţişată, abordată, asumată şi până la urmă, integrată fiinţei, una din provocările importante ale omului, şi vom avea pe deplin măsura acestei diferenţe: e vorba de tema morţii.

Tot de aici, rezultă şi consecinţele în planul productivităţii

culturale: occidentul produce mult şi continuu, pe toate planurile şi în toate direcţiile, transformând ceea ce e virtuos, prin cantitate incontrolabilă, în contrariul său; omul estului îşi linguşeşte viciile, captiv al unei inactivităţi de suprafaţă în care nu poţi şti niciodată dacă stă cuibărită o vastă şi autentică goliciune sau o leneşă meditaţie.

Occidentul a avut, aşadar, timpul să-şi dea măsura culturală a sufletului său, Estul european n-a avut şi n-a putut, decât sporadic, şi nu întotdeauna în măsura necesară. Cel puţin până acum. De aici şi căutarea febrilă, în cuprinsul acestei părţi de Europă, a unei identităţi, a unei matrici stilistice - în sens blagian - adecvate.

Carmina BALCANICA

9

Cel puţin, spaţiul românesc excelează în această nevoie, iar în perioada interbelică, nevoia ajunge aproape o obsesie. Intelectuali marcanţi au căutat şi - spun ei - chiar au descoperit, o dimensiune românească a existenţei (Vulcănescu), un sentiment românesc al fiinţei (Noica), pe român şi pe bunul român (Nae Ionescu) încât ajungem să ne întrebăm, ce s-ar fi întâmplat dacă al II-lea război mondial nu izbucnea în ’39, ci în ’89? Aşadar, dacă perioada interbelică se lungea de la 20 la 70 de ani? Am fi avut parte, cu siguranţă - extrapolând tendinţele - de fundamentări teoretice asupra iubirii româneşti, a urii, a neghiobiei, a abjecţiei, a ardorii, a lenei, astfel încât nu s-ar mai fi putut nimeni înţelege cu noi. Pe lângă limbă, ar mai fi trebuit iniţiat şi un dicţionar de sentimente. Nu ştiu dacă ar fi fost bine sau rău, am fi dus însă ideea de specific la consecinţele ei ultime!

Desigur, avem aici de-a face cu exagerări, poate chiar cu un abuz de metafizică, dar nu e mai puţin adevărat că faptul în sine demonstrează prezenţa în conştiinţa vremii, a sentimentului că sensibilitatea noastră e alta decât sensibilitatea europeanului din vest.

Partea delicată a acestei realităţi nu a stat neapărat în excesul de analiză asupra trăsăturilor profunde ce defineau sufletul respectiv, ci în sărăcia expresiilor artistice şi ideatice pe care acest suflet era îndreptăţit să le capete şi nu le-a căpătat.

Din acest motiv şi receptarea în Occident a produselor culturii

româneşti (sau a celei din altă ţară sud-est europeană) a fost una vitregă şi doar creatorii vădit originali au stârnit interes unei culturi aşezate pe o matrice bine articulată.

Acum, să revenim la chestiune: ce vrem noi în cuprinsul acestei reviste?

Două lucruri cel puţin: să dezbatem asupra trăsăturilor unui suflet al Estului, care nouă ni se pare a avea o profundă individualitate, apoi să stimulăm o creaţie artistică în stare să-i dea expresia cuvenită acestui suflet.

În esenţa ei, un dialog intercultural.

Carmina BALCANICA

10

VASILE DATCU (ROMANIA)

Intercultural Dialogue

Western Europe had plenty of time to give cultural expression to its soul, Eastern Europe neither had the time nor was in a position to do so and when it did, it was on rare occasions and totally insufficient. At least till now. Hence the avid quest for identity, for an adequate stylistic matrix – as Lucian Blaga termed it – in this part of Europe.

What do we hope to achieve in this journal ? To convincingly answer this question we feel obliged to make a

rather long digression. Every time the West European intellectual sets out to analyze

European culture, his/her analysis will almost always focus on Western European culture, a choice that he/she finds so natural and embedded in the texture of his/her own discourse that an extension of the envisaged cultural area beyond the borders of the Occident is totally futile. Moreover the wealth and originality of the Western cultural products together with the scarcity and frequent lack of originality of the Eastern cultural products seem to rightly justify this attitude.

For a Westerner, then, cultural Europe is one and its features are definitely set by Western culture alone. Eastern Europe has the only merit of continuing models, mental constructs, their aesthetics or tendencies beyond the borders of Western cultural spaces. All it can do is to add colour to the picture!

This attitude is based on the hypothesis that the European’s sensitivity, despite the diversity of the spaces he/she occupies, is different in the East from the West and only historical asynchrony led the West significantly outrun the East.

Things tend to look this way but they are not what they look like. If we can speak of a consciousness common to all Europeans, since we all claim common ancestors in thinking – Greek philosophy, Judaic Christianity and Roman civilzation -, we cannot speak of a sensitivity

Carmina BALCANICA

11

common to all Europeans without approximating and simplifying things. Sensitivities arise from deeper recesses and their strange alchemy combines elements according to rules that are by no means common to all of Europe.

The Westerner’s sensitivity is undoubtedly different from the Easterner’s and the difference is a major one. We will later explain where this dfference comes from and what it consists in. What we now wish to demonstrate is why one of them produced culture, both quantitatively and qualitively, on an overwhelmingly larger scale than the other.

If we objectively consider the crucial events in European history we can easily notice that the European’s creative core was preserved for almost one thousand years in Eastern Europe, in the Byzantine Empire. Here are some signposts: in the 4th century Christianity spread throughout Europe supported by Platonism, the dominant philosophical trend; the 5th century –St. Sophia Cathedral in Constantinople was built, Eusebius and Athanasius wrote the apologies; the 6th century – Procopius from Caesarea, one of the greatest historians of all time, wrote ‘Secret History’; the 9th century – ancient Greek literature manuscrips were copied and thus their survival was ensured; Cyril and Methodius coined a new alphabet derived from the Greek one, the Cyrillic alphabet; the 12th century –the mosaic and the miniature were brought to perfection.

Meanwhile, the Occident was experiencing what was later called the Dark Ages, an era of ignorance and primitivism.

It is with the paintings of Giotto and the writings of Dante that the Occident signaled its revival, while the East, at its peak, fell under the dominance of the Ottoman empire which shared none of the characteristic features of Europeans. Bulgaria and Greece were conquered in the 14th century and were followed by Serbia, Albania, Macedonia and the Romanian provinces in the next century.

For 450 years the East remained under Ottoman rule, and had very few chances to develop in any cultural domain, while the West, taking over everything the Byzantium had created and preserved in terms of culture i.e. philosophy, literature, religius writing, iconography, bloomed and culturally prospered.

During this long period, almost half a millenium, Western sensitivity cultivated its needs and improved its forms of expression in accordance with the signified, while Eastern sensitivity survived humbly

Carmina BALCANICA

12

and as far as its subaltern status allowed it, it transferred its features into a form of Christianity contextually adapted to old traditions and into compensatory folk productions. It is true that Western countries were not spared wars or conflicts during the same period. But they were dysfunctions of the same culture and paradigm, while the East had fallen under the dominance of a totally different matrix. The individual oppressed from the exterior did not recognize anything in the oppressive matrix that could match his interior structure. The fundamental fracture between what was coming from outside as imposed by the conqueror and what was rising from the inside as required by the ego, led to the perturbation of the creative impulse, sometimes to its annihilation, some other times to odd forms of expression, alien to traditional ones.

In connection to the essential difference between the sensitivities characterizing individuals at the two poles of Europe I would say it rises from a different perception of time. In Western Europe time is perceived as a machinery man has to control and exploit or he will fall under its dominance. Man is in conflicting relations with it anyway. In Eastern Europe time is seen as a strange partner who sometimes subdues you and sometimes fails you but the relation beween man and time is never clearly defined though always a peaceful one.

An argument in favour of this theory is the way the two geographically opposed groups of Europeans negotiate, assume and ultimately internalize one of man’s most challenging provocations: death. The different approaches to death speak quite openly of the enormus distance between Eastern and Western Europe.

Another consequence of this mental difference is cultural productivity: Western Europe produces continuously and on a large scale, at all levels and in all directions transforming whatever is virtuous into its negative by uncontrolled quantity. Eastern Europe relinquishes to its vices and remains captive to an apparent inactivity that may equally hide a vast void or a leisurely meditation.

Western Europe had plenty of time to give cultural expression to its soul, Eastern Europe neither had the time nor was in a position to do so and when it did, it was on rare occasions and totally insufficient. At least till now. Hence the avid quest for identity, for an adequate stylistic matrix – as Lucian Blaga termed it – in this part of Europe.

Romanian cultural space, at least, excelled in this direction and in

the interwar period this need turned into an obsession. Outstanding

Carmina BALCANICA

13

intellectuals were in quest of and finally found – or so they claimed – a Romanian dimension of existence (Mircea Vulcanescu), a Romanian sense of being (Constantin Noica), the Romanian individual and the good Romanian individual (Nae Ionescu). We wonder what would have happened if World War II had not broken out in 1939 but in 1989 and the interwar period extended to 70 years?

There would have been theories, by extrapolation, on Romanian love, hatred, obtuseness, abjection, ardour, laziness and there would have been a total theoretical mess. In addition to the Dictionary of Words a Dictionary of Feelings ought to have been published. We cannot judge the effects but the Romanians would have taken the idea of specificity to its ultimate consequences.

Of course, there were exaggerations, abuses of metaphysics, but their mere existence proves people’s awareness that our sensitivity is different from that of Western Europeans’.

The soft spot of this reality was not the excess of analysis of the specific features of the respective profile, but the paucity of artistic and conceptual expressions that this profile was entitled to but never had at its disposal.

This is the reason why Romanian cultural products reception in Western European countries was not very favourable and only truly original creators draw the attention of a culture solidly embedded in an articulate matrix.

Now, to resume the question at the beginning of our essay: what

do we hope to achieve in this journal? Two things: To deal with the characteristics of an Eastern soul that, we

believe, has a particular individuality, then to stimulate the artistic creation that can adequately express this soul.

To cut a long story short, an intercultural dialogue. (Translated by Aloisia Şorop)

Carmina BALCANICA

14

DAN ANGHELESCU (ROMANIA) “Melosul” balcanic – unitate în diversitate

Într-o dispută a elementelor – evident diferite – există o anume esenţă ce ne cuprinde şi ne strânge laolaltă, întru diversitate şi diferenţă – decupându-ne într-o străveche şi armonioasă configuraţie originară. Hölderlin spunea într-o epigramă: Unit să fii este divin şi bine. Este exact ceea ce încercăm în această revistă.

Nu va fi cu totul greşit dacă vom considera că proza, eseul, arhitectura, pictura, sculptura, grafica, muzica, dansul, fiecare în felul său, posedă o natură-poetică (dichterisch). Acesta este sensul în care Carmina Balcanica este – şi s-a dorit – aparţinătoare Poeziei.

Carmina Balcanica ar putea contribui la o mai limpede conturare a identităţii spirituale născute pe meleaguri Danubiano-Balcanice.

De câte ori se vorbeşte despre literatura din Balcani o anume afirmaţie (citită undeva) îmi revine instantaneu în memorie: judecând după forţa de mişcare a imaginarului, poemele din spaţiul acesta ar putea să mute Balcanii mult mai în centrul Europei. Afirmaţia amintită ar putea constitui un foarte lapidar enunţ al intenţiilor publicaţiei noastre aflate acum la primul număr. Da, suntem convinşi că dintr-o anume perspectivă - care poate fi şi aceea a constructului european aflat într-un plin proces de formare - spaţiul balcanic (pe care Vestul continuă să-l perceapă ca pe-o alteritate absolută), complex de naţiuni menţinut într-o periferialitate seculară în raport cu centralitatea apuseană1 poate fi spiritualmente (re)adus în Europa, acolo unde din multe (şi nu total îndreptăţite) motive este privit fie cu mefienţă, fie cu un zâmbet îngăduitor, prea îngăduitor.

Ce poate aduce Sud-Estul în civilizaţia occidentală - iată o întrebare deloc retorică şi la care, cel ce o pune – prof. Mircea Muthu – oferă şi câteva deosebit de interesante răspunsuri. Să ne oprim măcar 1 Mircea Muthu– Balcanismul literar românesc, vol 3, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002 (3 volume), p. 145 (republicată în 2008 la Ed. Paralela 45).

Carmina BALCANICA

15

asupra unuia dintre ele: „Aducând cu sine coabitarea celor trei straturi culturale - arhaic, medieval şi modern - Sud-Estul poate ajuta Europa să-şi reînveţe trecutul şi, nu în ultimul rând, să-şi remodeleze proiectele de viitor. Aici, un examen arheologic «sui-generis» arată că sedimentările sunt încă în curs, încetinite fiind de conjuncturi mereu nefavorabile la răscrucea imperiilor vii sau moarte. Fenomenul poate fi ilustrat, în imaginarul cu suflu epopeic, de tensiunea fertilă dintre « demitizare » şi corelatul său cu sens invers (mitizare) ce-i leagă în acelaşi ritm pulsatoriu, pe Kazantzakis de Ivo Andrić, pe aceştia de Ismail Kadare şi Sadoveanu ş.a.(...). Dincolo de schimbările de accent, remanenţele arhaice şi folclorice particularizează un spaţiu de confluenţe, a cărui vitalitate este fructul aliajelor paradoxale dintre vechi şi modern.”1

Deşi se intitulează Carmina Balcanica, vom spune din capul locului că publicaţia noastră nu este dedicată numai genurilor poeziei. Dar ea se mărturiseşte totuşi foarte ataşată ideii de poezie, într-o accepţie mai deosebită, considerând poezia ca act fundamental, ca dezvăluire privilegiată, ca relaţie misterioasă şi totodată un metron în raport de care omul se măsoară pe sine cu profunzimile neluminate ale propriei fiinţări. Aşadar, Poezia ne va preocupa în permanenţă în sensul de privilegiată conferire de imagine a unor stări de lucruri care se cer exprimate. Ne reamintim că Immanuel Kant numea inform (absenţă de formă) sau califica drept abstracţie goală senzaţia pe care o resimte gândirea noastră atunci când imaginaţia se lansează în căutarea unor (re)prezentări cum de pildă este aceea a infinitului. În acest sens el cita porunca din Exod (2,4) „Să nu-ţi faci chip cioplit!” considerând-o unul dintre pasajele sublime ale Bibliei pentru că acolo se refuza orice prezentare a absolutului... Se întrezăreşte aici fondul aceluiaşi filon de gândire care, ulterior, urma să nască întreaga estetică a picturii şi artei abstracte, estetică situată, deliberat, dincolo de orice figurare/ reprezentare… (cum se întâmplă în interiorul pătratului imaginat de Malevitch). Ea ambiţiona să ducă în faţa gândului acele qualia despre care, deşi vorbim, ele rămân interzise vederii! Sunt „întâmplări” ale spiritului prin care obiecte artistice, din sfere (limbaje) total diferite, dar – în fond, cum ar spune Gadamer – fiinţe grăitoare (Sprechendseins)2

1 Idem, op. cit., vol. 3, pp. 142, 143. 2 Folosim aici o sintagmă aparţinând lui H.G.Gadamer (din eseul Expresia estetică şi cea religioasă), din vol. Actualitatea frumosului, Ed. Polirom 2000, p.134.

Carmina BALCANICA

16

plutesc într-o idealitate care anulează distanţele şi singularitatea, permiţând întâlniri dincolo sau deasupra oricărui limbaj. Pe asemenea coordonate Melancolia Neasemuitului Inorog întâlneşte sonorităţile fantasmatice ale transparentului melos bizantin al unui Ioan Cucuzelos; farmecul şi stranietatea basilicilor din Nesebar (străvechea Nessambria) sau subtila broderie pietrificată a ancadramentelor din Palatul lui Brâncoveanu (Mogoşoaia) se regăsesc într-un secret dialog cu halourile de suflet glăsuitor al Învăţăturilor lui Neagoe Basarab; la fel fabuloasa orfevrărie bizantină (acum în altarul veneţian de la San Marco) pre numele ei Pala d’oro, reverberează în ameţitorul Cântec al Sfinxului din Oedipul enescian; nu în alt fel visul Isarlâk-ului barbian (în vizibilul şi non-vizibilul său) ascunde şi sclipirile de vitraliu din textùrile muzicale ale pitagoreicului Archeopterix imaginat de româno-grecul Xenachis1…Evident, acel ceva pe care spiritul nostru – jucându-se cu aparenţa – îl atinge (la confluenţa cu acest tip de întâmplări) rămâne diafan, complicat şi misterios în determinaţiile şi complementarităţile sale, pentru că acolo – deplinătate a inexplicabilului – ne întâlnim cu substratul nostru suprasensibil, cu libertatea noastră transcendentală. „Simţul se pierde-n intuire … Eu sunt în ea, sunt totul, sunt doar ea”, spunea Hegel într-o poezie intitulată Eleusis.

Evident, modul în care privim lumea şi ansamblul-fiinţei-în-lume îşi află configurarea în artă. Şi, desigur, în esenţa ei. Aşa cum scrie Heidegger2 orice artă este Poezie (Dichtung). Ceea ce însemnă că fiecare artă – într-un anume limbaj – devine o rostire esenţială, fiind în felul ei şi poetizare (Dichten)… Prin urmare, nu va fi cu totul greşit dacă vom considera că proza, eseul, arhitectura, pictura, sculptura, grafica, muzica, dansul, fiecare în felul său, posedă o natură-poetică (dichterisch). Acesta e sensul în care Carmina Balcanica este – şi s-a dorit – aparţinătoare Poeziei. Şi în această idee vom solicita tuturor (celor ce se vor alătura demersului nostru) să pună în lumină acea idealitate despre care vorbeam, ca unitate de esenţă intimă a formelor de exprimare proprii spiritualităţii Levantului. E vorba despre o umanitate specială aflată la nord şi de la sud de Dunăre, teritoriu al cărui nume îl ataşăm (cam grosso-modo) de cel al Balcanilor. Va fi limpede

1 Iannis Xenakis, arhitect şi muzician, născut la Brăila, repatriat în Grecia, ajuns în Franţa colaborator al lui Le Corbusier. 2 Martin Heidegger, Originea operei de artă, Ed.Humanitas, Bucureşti, p. 101.

Carmina BALCANICA

17

că specificul desfăşurărilor narative (loisir levantin!) adăposteşte atmosfera fascinantelor şi (nu de tot) stinselor splendori bizantine.

Se pare că – în modernitatea (sau post-modernitatea?) gândirilor noastre – s-ar fi configurat un anume mod de a privi şi gândi poezia ca purtătoare a unor rosturi adânci. Elucidarea lor, desigur, întârzie, fără a mai pune şi problema unui până unde şi cât de elucidabile sunt. Lirismul e lucrul cel mai delicat de pe lume!

Carmina Balcanica ar putea contribui la o mai limpede conturare a identităţii spirituale născute pe meleaguri Danubiano-Balcanice, considerând că identitatea aceasta chiar este aptă de o asemenea ostentaţie. De altfel, o identificare a ritmurilor şi traiectoriilor de gândire şi expresie a unor „contiguităţi decelabile”, esenţiale pentru spiritualitatea sud-est europeană ca forma mentis, a fost realizată – şi în chip strălucit – în seria de lucrări datorate profesorului Mircea Muthu. Ele oferă un contur ferm conceptului de Balcanitate, concept prin care se lasă întrezărit veritabilul aliaj de elemente care impregnează psihologia, mentalitatea şi, corelativ, creaţia artistică în formele specifice sensibilităţii omului de miazăzi de ieri şi de astăzi.

Din perspectiva noastră, conceptul de balcanism s-ar putea profila – într-o măsură considerabilă – şi ca o weltanschauung în tot ce are mai profund şi mai intraductibil acest cuvânt german; el ar adăposti o filosofie aparte, o amprentă, o voinţă de stil, un mod prin care fiinţarea se cere şi se dăruie în cuvânt, în sunet, în formă şi culoare. Pe urmele lui Hölderlin am spune că şi pe aceste teritorii ceea ce rămâne, poeţii ctitoresc, înţelegând actul creaţiei ca acţiune originară care lasă să survină puterea şi amprenta de neconfundat a locuirii umane în respectivul spaţiu. În Carmina Balcanica atenţia noastră se canalizează către asemenea aspiraţii. Şi – în plus – am dorit ca fiecare text să vorbească în limba de acasă a celor care scriu; dar şi într-o limbă (engleza) capabilă să deschidă porţile comunicării /cunoaşterii/întâlnirii cu lumea vest-europeană. Într-o dispută a elementelor – evident diferite – există o anume esenţă ce ne cuprinde şi ne strânge laolaltă, întru diversitate şi diferenţă – decupându-ne într-o străveche şi armonioasă configuraţie originară. Acelaşi Hölderlin spunea într-o epigramă: Unit să fii este divin şi bine. Este exact ceea ce încercăm în această revistă.

Într-un curs dedicat istoriei statelor balcanice – ţinut la Universitatea din Bucureşti în 1913 – istoricul Nicolae Iorga scotea în evidenţă, ca explicaţie a numeroaselor asemănări elementare şi fundamentale în care trebuie căutată unitatea popoarelor din Balcani, elementul etnic

Carmina BALCANICA

18

străvechi, de natură tracă, anterior expansiunii latine, revărsării slave, cuceririi turanice şi chiar civilizaţiei elenice.

Nu putem face abstracţie de faptul că traversăm un timp al generalizării a ceea ce s-a numit Societatea de consum, o societate productivistă despre care s-a spus că a devenit un sistem de creare şi multiplicare a semnelor, de irealitate sau chiar de suprarealitate (Baudrillard). Se mai întâmplă şi că tot mai mulţi gânditori aduc în atenţie, cu o evident-îngrijorată obstinaţie, natura violentă ce se ascunde în erupţia modernă a raţiunii sau în acea supremaţie absolută a gândirii calculatoare (das rechnende Denken), cum o numise Heidegger. Din perspectiva ei, Occidentul a exacerbat afirmarea individului în defavoarea integrării, raţiunea în defavoarea intuiţiei, ştiinţa în defavoarea religiei, generalizarea expansivă a pragmatismului în defavoarea gândirii meditative (das bessinnliche Nachdenken). Aceaste dezvoltări unilaterale au atins un stadiu alarmant, o criză la nivel social, ecologic, moral şi spiritual. Prin constrast, n-ar trebui să uităm, totuşi, că Levantul posedă o experienţă spirituală, o tradiţie a gândirii şi o sensibilitate mult diferite de acelea ale occidentului. În tradiţia vechilor greci e imposibil să distingi o diferenţă între rostirea (gândirea) poetică şi cea religioasă. Presocraticii – în religiozitatea lor – cultivau puternice reminiscenţe cu întunecimile mitului orfic. De fapt tradiţia religioasă a grecilor s-a constituit prin creaţie poetică (... iar) unitatea dintre discursul poetic şi cel religios se vădeşte, nu în cele din urmă, în faptul că până şi critica adusă poeţilor de filosofia greacă rămâne, într-un sens ultim, tot teologie1. Şi – sublinia Hans-Georg Gadamer – o caracteristică a acestei tradiţii (evidentă şi la Platon în amestecul baroc de motive religioase tradiţionale şi concepte filosofice) este aceea de a amesteca adevărul cu falsul, de a fi vestire a celor de sus şi totodată libertate a jocului2. Pe coordonatele ortodoxe ale creştinismului, prin anii 500 după Cristos, tot în Levant îşi făcea apariţia un teolog necunoscut sub numele de Dionisie Areopagitul. Nimic mai levantin în sens creştin decât acea incandescenţă mistică a lui Dionisie care – spune Lucian Blaga – „face pereche catedralei Sfintei Sofii de la Constantinopol”3. Şi pentru a avea – în completitudine – tabloul experienţei spirituale a Levantului să mai amintim şi isihasmul asceţilor

1 H.G.Gadamer, op. cit., p.130. 2 Ibid., p.130 3 Lucian Blaga, Religie şi spirit, Ed. Dacia Traiana S.A., Sibiu, 1942, p.128.

Carmina BALCANICA

19

atoniţi, cei însetaţi de indescriptibila supra-lumină dumnezeiască coborâtoare din înalturi. Un contrast definitoriu, subliniat de acelaşi Gadamer privind evoluţia diferită a spiritualităţii occidentale se referă la faptul că acolo „a avut loc (în mod manifest şi în legătură cu deşteptarea ştiinţei şi a filosofiei) o tensionată dezbatere cu tradiţia religioasă şi poetică, ce a dus în cele din urmă la distincţia dintre discursul poetic şi cel religios”1. În Levant, însă, putem concluziona – pe urmele şi tot în exprimarea aceluiaşi comentator – că, atunci când, în mod real, „poezia şi religia se îndepărtează una de cealaltă(…) întreaga tradiţie „păgână” a antichităţii clasice (ar deveni cu totul) lipsită de însăşi pretenţia sa de adevăr”. Diferenţele nu se opresc însă nici pe departe aici.

Nu este însă mai puţin adevărat că şi occidentalii resimt şi vorbesc – de ceva timp încoace – despre inautenticitatea unui mod de a fi al omului modern, despre cotidianitatea lui derizorie, impersonală, în care bavardajul a luat locul dialogurilor cu fiinţa. Ceea ce face ca literatura să nutrească, în secret, tentaţia de a se transfigura într-o contra-utopie. Dar – aşa cum sublinia undeva Vaclav Havel –tragedia omului modern nu se întrevede în aceea că el înţelege din ce în ce mai vag sensul propriei existenţe, ci în faptul că această stare de lucruri pare să-l deranjeze din ce în ce mai puţin.

În primele decenii ale veacului trecut, Valéry atenţiona că „omul modern este din ce în ce mai pierdut pentru carte…şi că o diminuare reală a culturii şi o diminuare reală a libertăţii spiritului”2 sunt din ce în ce mai vizibile în lumile noastre. Constatând că o civilizaţie are aceeaşi fragilitate ca şi o viaţă, Valéry lansa una dintre cele mai amare aserţiuni: „Noi, civilizaţiile, ştim acum că suntem muritoare!” Într-un anume fel, prin Carmina Balcanica considerăm şi noi că este momentul să rememorăm îngrijorarea lui: „Este un semn al timpului, şi nu un semn prea bun, faptul că este necesar astăzi, şi nu numai necesar, ci chiar urgent, ca spiritele să se intereseze de soarta spiritului. Pe marea piaţă a afacerilor umane (…) nefericita valoare spirit nu încetează să scadă.”3

Existenţa unei transformări latente ce ar fi avut deja loc era intuită şi de Ortega y Gasset: „arta nouă – afirma el – nu ar mai fi inteligibilă pentru toată lumea; resorturile ei nu mai sunt generic umane căci în faţa obiectelor de artă marele public nu cunoaşte decât manifestările unei

1 Ibid., p.127. 2 Paul Valéry, Criza spiritului şi alte eseuri, Ed. Polirom 1996, p. 111. 3 Ibid,. pp. 97, 99.

Carmina BALCANICA

20

atitudini exclusiv practice care interceptează doar formele şi peripeţiile umane; ceea ce îl determină să se pasioneze şi să se implice sentimental de preferinţă numai către o realitate unde apare – în prim plan – doar ceea ce este omenesc“1, prea omenesc! Datorită acestui practicism, de îndată ce elementele pur estetice, pur spirituale instaurează dominaţia indicibilului şi transparenţei care este în fapt opera de artă, se produce o asurzire, un blocaj, o paralizie a receptării. Cauza rezidă, probabil, într-un mod diferit de a se raporta şi de a considera realităţile lumii; obiectul artistic ca atare se estompează, dacă nu cumva chiar dispare cu totul din proximitatea percepţiei. Prin urmare, referindu-se la artă, „cei mai mulţi oameni – afirmă acelaşi Ortega y Gasset –– ... vor spune că nu văd întrânsa nimic, pentru că, efectiv, în ea nu văd lucruri omeneşti, ci doar transparenţe artistice, pure virtualităţi“.

Carmina Balcanica încearcă o rememorare a Levantului şi ca

eminent tărâm al poeziei. Mulţi dintre anticii poeţi ai Greciei erau cunoscuţi sub numele de Tracul. Tradiţiile spun despre cultul muzelor că ar fi originar din Pierida, că Orfeu – personajul emblematic al Traciei – şi maestrul său Linus sălăşluiau pe undeva pe aproape, într-un spaţiu situat la poalele muntelui Haemus. Aici, în Balcani, s-a născut tragedia... probabil şi pentru că, tot aici, aveau să se nască – începând poate şi cu aceea a Bizanţului – nesfârşitele tragedii ale unor neprielnice istorii.

„Ci nouă, în furtunile lui Dumnezeu ni-e hărăzit,/ Poeţi! Să stăm cu fruntea sus, descoperită(?)”2.

Aşa se face că, probabil, dincolo de tot ceea ce ne deosebeşte, dincolo de străvechimile noastre originare, tracice, elene, latine sau slave, Poezia – în sensul în care dorim să-l conturăm prin Carmina Balkanica – este aceea care ne poate (re)uni şi astăzi, tocmai prin atât de speciala coloratură spirituală, pe care o (pre)simţim iluminându-ne pe deasupra istoriei şi a limbajelor. Într-un singur cuvânt, o numim balcanism. Sau balcanitate. Pentru că, aşa cum s-a mai spus, de către mulţi şi în felurite chipuri, Poezia este şi un temei purtător de Istorie, una trecută dar şi una, posibil, viitoare. De aceea în ea nici nu vedem doar un simplu fenomen al culturii. Asemănările elementare şi fundamentale prin care ne poate înfăţişa în faţa lumii constituie

1 José Ortega y Gasset, Dezumanizarea artei, Ed. Humanitas, 2000, p. 33. 2 J.Ch.Fr.Holderlin, Imnuri şi ode, Bucureşti, 1977, p. 284 (Trad. Şt. Aug. Doinaş şi Virgil Nemoianu).

Carmina BALCANICA

21

adevărata realitate a spiritului care ne vizitează pe toţi deopotrivă şi totodată amprenta specifică a unei civilizaţii străvechi ce încă mai respiră prin noi.

The Balkanic Melos – Unity in Diversity

Although its title is Carmina Balkanica, our publication is not dedicated exclusively to poetry. It is yet linked to poetry in a special way, as poetry is a fundamental and privileged act of the human spirit, capable of conferring on the artistic fact a hue of ideality that cancels distances and enables encounters beyond the particular limits of each language.

According to Martin Heidegger, any art is essentially Poetry (Dichtung). Therefore, we think that prose, essay, architecture, painting, sculpture, graphics, music, and dance have a poetical nature (dichterisch). In this sense Carmina Balcanica is connected to Poetry.

The fundamental similarities through which the cultural phenomena can reveal us to the world represent the profound truth of a spirit that visits us all, and, at the same time, the unique impress of an old civilisation that still exists in us.

From the perspective of the European building, which is about to be created, culture – the spiritual dimension of the Balkans – can and must be brought back to Europe. At present the West has a perception not only incomplete but also – for reasons difficult to clarify here – even false. Along history this complex of nations was – and continues to be – marginalized (isolated) in relation to the central position of Western civilization.1

What can the South-East bring to the Western civilization? This is a question that is not at all rhetorical and Prof. Mircea Muthu – the one who asks it – offers also some very interesting answers. Here is one of them: „Accompanied by the cohabitation of the three cultural substrata – archaic, medieval and modern – the Southeast can help Europe relearn its own past and, last but not least, to remodel its projects for the future. (....) The phenomenon can be illustrated by the imaginary, influenced by the epic (...), that links, in the same pulsatory rhythm, Kazantzakis to Ivo Andrić, to Ismail Kadare and to Sadoveanu etc. (...) Beyond the

1 Mircea Muthu, Balcanismul literar românesc, vol 3.p. 145.

Carmina BALCANICA

22

accent changes, the archaic and folkloric remains particularize an area of confluences, whose vitality is the result of some paradoxical alloys between the old and the modern.”1

Although its title is Carmina Balkanica, our publication is not dedicated exclusively to poetry. It is yet linked to poetry in a special way, as poetry is a fundamental and privileged act of the human spirit, capable of conferring on the artistic fact a hue of ideality that cancels distances and enables encounters beyond the particular limits of each language. According to this idea, The Melancholy of the Unique Unicorn meets Ioan Cucuzelos’ Byzantine melos; the charm and strangeness of the churches in Nesebar (the old Nessambria), or the subtle stony embroidery of the frames in the palace of Brancoveanu (Mogosoaia), find themselves in a secret dialogue with the voice in Neagoe Basarab’s teachings; similarly, the fabulous Byzantine silverwork, now in the Venetian shrine in San Marco, called Pala d’oro, resonates in the intoxicating Song of the Sphynx… from Enescu’s Oedip; Barbu’s Isarlak dream hides also the stained-glass window glitter of the Romanian-Greek Xenachis’s music2…

According to Martin Heidegger3, any art is essentially Poetry (Dichtung). Therefore, we think that prose, essay, architecture, painting, sculpture, graphics, music, dance have a poetical nature (dichterisch). In this sense Carmina Balcanica is connected to Poetry. In this sense we have asked those who got involved in this project to reveal the existing unity in the forms of expression that can be found here, rendering thus consistent the spiritual identity of the Danubian-Balkanic area. We think that this identity is really capable of such an ostentation that includes the extinguished (yet not totally) splendours of the Byzantium.

Prof. Mircea Muthu wrote a series of works in which he offered, brilliantly we could say, an identification of rhythms and trajectories of thinking and expressing that are essential for Southeastern spirituality as forma mentis. His works fermly contour the concept of Balkanity that allows the perception of those elements that impregnate the psychology, mentality and, interrelatedly, the artistic creation in the specific forms of

1 Idem, op. cit. vol. 3, pp. 142,143. 2 Iannis Xenakis, architect and musician, born in Brăila, Romania, repatriated în Greece, after that living in Francecooperating there with Le Corbusier. 3 Martin Heidegger, Originea operei de artă, Humanitas Publishing House, Bucharest, p. 101.

Carmina BALCANICA

23

Southeastern man’s sensitivity of yesterday and of today. In this respect, Carmina Balkanica is also an attempt to give substance to that concept.

It is another reason for which we intend each text to be presented also in its original language, but also in a language (English) capable to open the door towards communication/ knowledge/ encounter with the Western European world.

Within a dispute of the elements, which are obviously different, there is still an essence that includes also us, the inhabitants of the Levant, with our mutual identity in the same old and harmonious original lands. The historian Nicolae Iorga explained the numerous similarities that emphasize the unity of the Balkanic peoples by the old ethnic element of Thracian origin, previous to the Latin, Slavic, Turanian and even Hellenic expansions.

From the point of view of consumer society, the West exaggerated the individual against integration, sense against intuition, science against religion, etc. This type of unilateral development became alarming and caused a series of social, ecological, moral and spiritual crises. By contrast, we could say that the Levant has a spiritual experience and traditions that differ from the Western ones. We have examples in the Greek religious tradition created poetically – therefore, a notable unity of poetry and religion – the Orthodox coordinates of Christianity, the mystical incandescence of Dionysius the Areopagit, the hesychast of the Atonian hermits; all these offer us the image of some defining contrasts.

Nevertheless, the Westerners (Paul Valéry, Ortega y Gasset1, Martin Heidegger) feel and talk, for some time now, about a diminishing of culture and of spiritual freedom, which is more and more obvious in the Western world.2 In Carmina Balkanica we also think that time has come for rethinking and becoming aware of these real warnings. According to the practicalness of the Western civilization, as soon as the simply aesthetical and spiritual elements install the domination of the transparency which is in fact the work of art, the reception is blocked, paralysed, deafened: the artistic object vanishes or totally dissapears.

Carmina Balkanica also tries a re-configuration of the image of the Levant as an eminent land of poetry. Many ancient Greek poets were known under the name of the Thracian. According to tradition, the cult of Muses originates in Pierida and Orpheus – the symbol character of

1 José Ortega y Gasset, Dezumanizarea artei, Humanitas Publishing House, 2000, p. 33. 2 Paul Valéry, Criza spiritului şi alte eseuri, Polirom Publishing House, 1996, p. 111.

Carmina BALCANICA

24

Thracia – as well as his master, Linus, lived somewhere near, at the foot of the mountain Haemus. Here, in the Balkans, the tragedy was born, as well as the endless tragedies of some unhappy histories. This is how, probably, beyond all differences, beyond our original Thracic, Hellenic, Latin or Slavic oldness, Poetry – as understood in our magazine – is our possible (re)-unifying element, above history and languages. This is another element for what Balkanism could mean. Or Balkanity! It was stated before, in different ways: Poetry can be considered also a reason for the History development in the past and, possibly, in the future. Therefore, we do not think it is a simple cultural phenomenon. The fundamental similarities through which it can reveal us to the world represents the profound truth of a spirit that visits us all, and, at the same time, the unique impress of an old civilisation that still exists in us.

(Translated by Iolanda Mănescu) MIRCEA MUTHU (ROMANIA)

Mentalitate, identitate şi alteritate sud-est europeană

Între cadrele cuprinzătoare ale ecumenei creştine au precipitat naţiunile şi, mai ales, naţionalismele ce au mutat acul balanţei de la unitatea aluvionată de regimul turcocratic (şi pe care am numit-o balcanitate) la diversitatea ce, o dată cu războaiele balcanice, pune sub semnul întrebării operativitatea expresiei mentalitate balcanică.

Dincolo de alteritatea determinată de factorii politici şi economici există, fără îndoială, una culturală. Limbile de circulaţie restrânsă, la care se adaugă rezistenţa modelelor etnografice, de sursă creştină, cultul pentru oralitate (ceea ce explică răspândirea formelor diegetice) sau vitalitatea paradigmelor naţionale au contribuit, în bună măsură, la necunoaşterea culturilor vecine dar aparţinând aceluiaşi spaţiu.

Expresie denominativă prefăcută ulterior în mitologem, aşa

numita mentalitate balcanică a fost introdusă de către croatul Jovan Cvijić în lucrarea sa de “geografie umană” din 1918, La Péninsule Balkanique. Conotaţia era deja categorială şi, în deceniile care au urmat, sintagma a fost reactivată, ea desemnând o componentă esenţială dintr-o forma mentis destinată să cuprindă comportamente şi atitudini colective

Carmina BALCANICA

25

dincolo de istoria propriu-zisă şi, mai ales, dincolo de specificităţile etno-sociale şi politice. Abia într-o cercetare contemporană, consacrată în întregime problemei, Paschalis Kitromilides denunţă intenţia generalizatoare drept “metafizică socială dacă nu oferă răspunsuri convingătoare la întrebarea legată de specificul balcanic”. Apelul la prudenţă în generalizări este reiterat, mai nou, de Maria Todorova, pentru care – în Balcanii şi Balcanismul (1997) – “a vorbi cu insistenţă despre mentalitate balcanică înseamnă o legendă neverificată istoric, care se poate transforma într-o mitologie înşelătoare”. Pe de altă parte, în interiorul frontierelor mentale, redevabile factorului etnic şi pe care le menţin, le extrapolează sau le restrâng deciziile marilor puteri ale zilei, se pot aproxima, ca într-un palimpsest sui-generis, “structuri mentale” (Paschalis Kitromilides) măcar asemănătoare, dacă nu chiar identice într-un context vertebrat de cel puţin trei axe sau constante, verificabile în perimetrul fragmentat lingvistic şi circumscris etnic. Ele contibuie, decisiv uneori, la coagularea mentalităţilor naţionale, cu existenţă paralelă şi, evident, diacronică; contribuie, în aceeaşi măsură, la schiţarea unui fundal numit, desigur cu lejeritate, mentalitate balcanică.

Prima dintre aceste constante ar fi oralitatea structurală de esenţă rurală a culturilor sud-estice, exceptând-o pe aceea a Greciei. Rezistentă, conservatoare, înflorită într-un uriaş tezaur paremiologic şi ale cărui piese migrează, cu mici deosebiri de transcripţie, dar cu aceeaşi finalitate moralizatoare, la toate popoarele din zonă. Or, pe un asemenea fundal, decantat şi defensiv sau, mai corect spus, reticent la schimbări de profunzime, precipită o structură mentală: scepticismul funciar în progresul omenirii, dezideratul unei finalităţi soteriologice şi o veritabilă filosofie a supravieţuirii o configurează pe liniamentul câtorva articulaţii generale. Acelaşi background facilitează însă şi coagulările de care aminteam. Sunt, până la, urmă, determinări impuse de zadruga slavă la meridian sud şi sud-estic, de “romaniile orientale” (Nicolae Iorga) sau de obştiile albaneze, cu existenţa reglată, până târziu, de kanun. Turcocraţia a menţinut, la rândul său, un Sud-Est mai unitar decât s-ar crede, tocmai fiindcă acesta nu era segmentat în formaţiuni politice bine delimitate. Una dintre consecinţe a fost migraţia de valori şi de populaţie ce a condus la fenomenul de permeabilizare a frontierelor culturale. Asemenea transferuri reciproce erau vizibile în suk-uri, târguri şi iarmaroace – probante pentru cosmopolisul răsăritean şi, corelativ, pentru apariţia unor atitudini asemănătoare în universul ţărănesc, precum şi în lumea orăşenească în devenire.

Carmina BALCANICA

26

O altă constantă ordonatoare a fost ecumena creştină în cheie preponderent ortodoxă şi cu tot ceea ce aceasta implica, la nivelul re-glării, pe coordonate etice, a vieţii comunitare. Şi nu numai: Biserica, perpetuând forma de universalitate a Bizanţului dispărut la 1453, a po-larizat energii şi a girat, până la jumătatea veacului romantic, procesul de lentă instituţionalizare a culturii. Şi aici însă devine vizibil celălalt versant, în sensul că, dacă Biserica ortodoxă fiinţează ca o instituţie supranaţională, o dată cu realizarea – tot în veacul romantic – a autocefaliilor şi cu secularizarea postulată de noile state naţionale s-a petrecut fenomenul, cum spune Kitromilides, de “injectare a unui conţinut naţional în specificitatea religioasă”. Altfel spus, între cadrele cuprinzătoare ale ecumenei creştine au precipitat naţiunile şi, mai ales, naţionalismele ce au mutat acul balanţei de la unitatea aluvionată de regimul turcocratic (şi pe care am numit-o balcanitate) la diversitatea ce, o dată cu războaiele balcanice, pune sub semnul întrebării operativi-tatea expresiei mentalitate balcanică.

Există, în al treilea rând, procesul dublei modernizări în socie-tăţile balcanice, provocând – cu deosebiri nu de esenţă, ci de grad – cam aceleaşi reacţii. Prima dintre ele, localizabilă în epoca ecloziunilor naţionale, a instaurat imitaţia şi “arta şmecheriei”, iar următoarea, din faza post-Yalta, a distrus relaţiile umane de la bază. E tot atât de adevărat că, în aceste condiţii de periferialitate seculară, “filosofia lui ca şi cum s-a perpetuat până azi, şi ea este aceea care conferă balcanicului o mare libertate interioară, îmbinată cu capacitatea de a pune frână dezagregării” (Al Duţu). Sunt acestea componente ale unei mentalităţi balcanice? Fără-ndoială, cu observaţia diferenţelor specifice, care apar de regulă în durata medie şi lungă, din răspunsurile şi alternativele pro-puse la provocările istoriei. În fond, constructul social, legitimat de cultura aferentă, conţine şi reflectă sau refractă în aceeaşi măsură nervurile desprinse dintr-o pânză freatică şi pe care, astăzi, încercăm să o aproximăm.

Oricum, cele trei constante generale pot alcătui o grilă, elastică desigur, capabilă să reia şi chiar să aprofundeze discuţia despre menta-litatea balcanică pe linia instrumentalizării acestei expresii, conotată mai mult peiorativ, în discursul interdisciplinar şi balcanologic de astăzi. E o întreprindere necesară, deoarece expresia a intrat în gramatica disciplinei, împreună cu evantaiul de atribute şi poncife, redevabile în bună măsură unei alte mentalităţi decât aceea a Sud-Estului european.

*

Carmina BALCANICA

27

Alături de mentalitate, ceea ce s-a numit alteritate balcanică devine o chestiune de-a dreptul homerică prin discursul politic mai ales, preocupat să gestioneze criza de identitate a Sud-Estului, acutizată o dată cu războaiele balcanice şi prelungită în deceniile care au urmat primului război mondial. Inspirată de conceptul de liminalitate (Arnold Van Gennep, 1960), exegeza modernă propune termeni ca marginalitate sau inferioritate (Nathan Schwartz-Salant – Murray Stein, 1991), iar cu aplicabilitate directă la spaţiul ce ne preocupă, pe acela de sine incomplet (Maria Todorova, 1997), datorită caracterului de “punte” al Balcanilor (Mircea Eliade ş.a.). Ar fi vorba aşadar de o alteritate parţială sau pe jumătate, translatată ca atare şi în evaluările constructului cultural, cum ar fi ideologiile artistice gen mişcarea narodcestvo în Bulgaria şi poporanismul în România etc. Este, desigur, unul dintre primii paşi în recunoaşterea unei ontologii puternice, mai mult, şi specifică, dar şi înrudită cu aceea circumscrisă de centralismele Vestului. Aş aminti aici faptul că ambele argumente pledând, odinioară, pentru alteritatea absolută în raport cu Occidentul – ortodoxismul (amplu interpretat, până la aberanta “falie Huntington”) şi alogenia etnică (rasială) – nu mai este atât de concludentă în condiţiile imigraţionismului contemporan, precum şi în perspectiva concilierii, posibilă şi necesară, între cele două biserici creştine.

Dar alteritatea Europei de sud-est există şi subzistă în epoca noastră, şi ea trebuie văzută din cel puţin două unghiuri sau, mai corect, are la bază două serii de cauze – interne şi externe. Astfel, (auto)izolarea o vedem, în primul rând, ca reflexul, în timp, al dublei periferialităţi sud-estice. Ca periferie a periferiei (id est: Poarta declinantă), întreaga regiune a intrat în procesul de forţată modernizare – consecinţă a “chestiunii orientale” dar şi a emergenţelor naţionale, impregnate de spiritul teleologic în grafie romantică. Interesele marilor puteri ale zilei au decis până la urmă sincopele de aliniere la performanţele Vestului care, în plină modernitate, a impus şi centrul, şi, corelativ, cir-cumferinţa. Estul a cunoscut şi el deplasarea centrului de la sensul eminamente teologic (Dumnezeu, sferă infinită) în cheie ortodoxă la semnificaţiile antropologice, unde centrul figurează interioritatea, ra-portarea la sine a individului. Numai că traducerea economică şi so-ciopolitică a acestei mutaţii de profunzime s-a izbit de un legatum în-treţinut conjunctural, ceea ce a adus acuza lipsei de orizont, de conser-vatorism păgubos şi, compensativ într-un fel, de măcinare interetnică. Vreau să spun că, după 1453 mai ales, sud-esticul n-avea cum să-şi

Carmina BALCANICA

28

revendice, precum occidentalul, privilegiul centralităţii. Aici nu e vorba de subversivitatea spaţiilor periferice în raport cu centrul imperial, în termenii, să zicem, ai tendinţelor centripetale/ centrifuge din Imperiul Habsburgic. Sud-Estul, ca obiect de dispută a cel puţin trei centre de putere, începând cu perioada postbizantină sau premodernă, şi-a manifestat centrifugalismul doar ca modalitate de rezistenţă/ supravie-ţuire şi mai puţin ca tentativă de a se substitui centrelor respective, precum în Europa Centrală, unde Praga concura, virtual cel puţin, Viena; unde Bratislava îşi manifesta disidenţa de Budapesta, Budapesta de Viena ş.a.m.d. În Sud-Estul adiabatic şi, în plus, cu un singur Centru impus prin forţă (Istanbulul), a proliferat, în schimb, naţionalismul o dată cu cristalizarea statelor naţionale şi unde raportul dintre stat, naţiune şi etnie nu s-a finalizat în soluţii adecvate. Cauza internă (dubla periferialitate) este instrumentată şi aluvionată de o întreagă strategie occidentalo-centrică, continuând cu târgul de la Yalta (unde a fost salvată doar Grecia), apoi, după anii ’90, cu resuscitarea ideii de Europă Centrală şi cu Tratatul de la Vişegrad, în perspectiva căruia Balcanii redevin o alteritate absolută, împreună cu Rusia ori independent de aceasta. Este, ca s-o parafrazez pe Maria Todorova, un caz tipic în care politicul creează o geografie simbolică.

Dincolo de alteritatea determinată de factorii politici şi economici există, fără îndoială, una culturală. Limbile de circulaţie restrânsă, la care se adaugă rezistenţa modelelor etnografice, de sursă creştină, cultul pentru oralitate (ceea ce explică răspândirea formelor diegetice) sau vitalitatea paradigmelor naţionale au contribuit, în bună măsură, la necunoaşterea culturilor vecine dar aparţinând aceluiaşi spaţiu. Secolul al XX-lea a avut meritul de-a scoate în prim-plan unele valori şi permanenţe sud-estice, precum apetenţa pentru romanul istoric, diseminarea spiritului epopeic în toate literaturile din zonă, înscrierea tipologiilor pe o grilă de “universalii” de coloratură mitică, etică ş.a. Însă faptul că Ivo Andrić a luat Nobelul sau că Ismail Kadare, Kazantzakis ş.a. au devenit nume de referinţă în literatura universală nu schimbă, totuşi, datele esenţiale ale problemei, respectiv cantonarea acestor culturi (incluzând aici plastica, muzica etc.) într-o marginalitate să zicem exotică, oricum lipsită de aderenţă şi, mai grav, de înţelegere sub raportul vizionarismului, din care fac parte dezideratul soteriologic dar şi funcţia compensativă a creaţiei spirituale. Un exemplu semnificativ pentru performanţele dar şi pentru limitele în aproprierea, de către occidental, a acestui spirit sud-est european sui-generis îl oferă

Carmina BALCANICA

29

traducerea epică a unor motive (Meşterul Manole, Marko Kralijevici ş.a.) de către Marguerite Yourcenar în Nouvelles orientales (1963). E, desigur, unul dintre puţinele cazuri când un scriitor important vine spre rezervorul balcanic, aşa cum procedează, de altfel, dar mai puţin spectaculos, etnologii sau antropologii.

Cele două forme de alteritate, în mod artificial hipertrofiate de un discurs sau altul, se intercondiţionează. Diminuarea acesteia e însă atestabilă, chiar dacă prezenţa conflictelor obturează încă procesul ce va avea o finalitate firească, atunci când perimetrul balcanic va înceta să fie privit într-un raport de absolută sau parţială alteritate.

Între identitate şi alteritate se strecoară, în ultimul timp, un al treilea concept, acela de identitate multiplă sau aleatorie. El se re-vendică, probabil, de la aşa-numitul “Commonwealth bizantin” (Dimitrie Obolensky, 1971), reiterat, şi acesta, în “Commonwealth-ul fanariot” (Cesare Alzati, 1995), şi exprimă, la modul deziderativ, un policentrism menit să de-provincializeze “culturile mici” din Sud-Est. Discursul apelează frecvent la grile proiectate pe palierul duratelor medii şi lungi, extrăgându-se, în final, un număr de constante cu putere modelatoare. Victor Ivanovici, de exemplu, plasează – în Repere în zig-zag (2000) – cultura românească la intersecţia a “cel puţin trei întreguri”, respectiv Commonwealth-ul cultural sud-est european (ce transcrie, de fapt, cunoscuta formulă “Bizanţ după Bizanţ”), Commonwealth-ul central european, în grafie principală austro-ungară, şi Commonwealth-ul est european, dominat de paradigmele culturii ruse. Postulările acestea sunt, fără îndoială, seducătoare, cu toate că modelele enunţate şi-au exercitat influenţele catalizatoare la intervale de timp diferite şi, mai ales, cu privilegierea – ca să folosesc un termen mai elegant – a uneia sau alteia dintre cele trei provincii istorice româneşti. La rândul lor, “întregurile” nu au, desigur, omogenitatea pe care noţiunea o presupune, iar dacă “soluţia viabilă”, fie şi parţială, inventată mai cu seamă de diasporele ebraică şi grecească, merită să fie luată în discuţie, aceasta se datorează, astăzi, şi puseului “globalizării” la nivel continental şi nu numai. Concluzia “a fi român înseamnă… român şi încă ceva” (prin analogie cu “a fi evreu/grec înseamnă… evreu/grec şi încă ceva”) ridică însă, dintr-o dată –şi în forme dramatice adesea–, chestiunea gradului de sedimentare a culturilor diferite în spaţiul sud-est european, care să facă posibilă şi acceptabilă identitatea multiplă în centrifugalismul determinat de obsesiile identitare ale statelor-naţiune. Enclave demografice structurate pe tipare străvechi, aproape tribale, periferializări adesea inverse,

Carmina BALCANICA

30

impuse adică majorităţii de către o minoritate etnică (în Turcocraţie), deplasările forţate de populaţie până târziu, în primul pătrar al secolului al XX-lea (cazul aromânilor), dictatele politice după repetatele conflagraţii ş.a. au fragilizat şi existenţa, şi, mai ales, funcţionalitatea modelului “X şi încă ceva” propus de cele două mari diaspore. Salonicul, de pildă, este şi astăzi un creuzet de rase şi neamuri diferite, după cum cuvântul “macédoine”, în sens de asamblare şi amestec, aminteşte nu doar de imperiul compozit al lui Alexandru. Pe de altă parte, naţionalismul grecesc din Sud-Est nu-şi are echivalent decât în centrul european, în cel maghiar, după cum o altă diasporă –cea albaneză– aluvionează şi ea obsesii identitare de gen Albania Mare. Alte departajări şi re-centrări au ca reper criteriul religios-creştin (puternic dichotomizat) sau musulman. Nu trebuie uitat apoi multilingvismul, asumat totuşi în cosmopolisul sud-estic, precum şi de cazurile, numeroase, de metisaj. Oricum, în condiţiile enumerate sedimentările nu s-au putut produce până la capăt, n-au ajuns să configureze conştiinţa, fără fricţiuni, a identităţii multiple. Aceasta, şi pentru faptul că trecutul este încă viu, foarte aproape, aşa cum observa într-o pagină antologică Paul Zarifopol. În plus, însăşi noţiunea de identitate este legată de problematica drepturilor omului (id est, a individului), dar şi de aceea a Statului de drept şi ea nu poate fi folosită decât la singular, cum avertizase deja înţelepciunea latină (idem, nec unum).

Cultural vorbind, identitatea multiplă, ca o componentă a discutatei mentalităţi balcanice, e totuşi posibilă, mai ales dacă o considerăm produsă de către aşa-numita “cultură civică” şi la care – ne atenţiona de curând Predrag Matvejevitch – se ajunge mai greu decât se crede. Şi asta deoarece, într-un sens, suntem manipulaţi de un discurs orientat spre trecut, marcat încă de viziuni teleologice şi de stereotipuri (“Trăiască Polonia eternă şi catolică”, retoriza Lech Walesa în campania electorală); în alt sens, asistăm la absenţa proiectelor sociale reale sau măcar credibile. “În primul caz avem de-a face cu o identitate a fiinţei (identité de l’étre), patetică sau caricaturală, după circumstanţe, dispunând de o retorică şi de o punere în scenă apropiată; în celălalt caz, este vorba de o identitate a făcutului (identité du faire), ce nu ajunge să ia o formă concretă, rămânând prizoniera miturilor şi a demagogiilor”, conchide Matvejevitch. Ambele forme de identitate – identite de l’étre şi identité du faire – numai prin reconversie şi complementaritate ar putea da naştere “culturii civice” ca radical necesar al identităţii multiple, care să depăşească starea de “colaj suprarealist” ori de

Carmina BALCANICA

31

“bricolaj” (Victor Jvanovici). S-ar putea oare înlătura, pe această cale, “handicapul eterogenităţii” (Joseph Roucek, 1948) în Sud-Est? Balcanitatea, ca axiologie comună a popoarelor din zonă, determinată fiind şi de impactul prelungit cu Semiluna până în zorii modernităţii, ar fi oferit, în opinia noastră, platforma ideologică necesară procesului de elaborare, în timp, a unei identităţi multiple, care să asigure dreptul la diferenţă şi, în chip egal, unitatea de ideal politic în condiţiile turcocratice. Pe de altă parte, intruziunea, devenită endemică, a politicului în sfera culturii laice şi religioase n-a făcut decât să fragmenteze “pielea de leopard” etnic – stare întreţinută şi, mai mult, acutizată periodic de cele trei “întreguri” în luptă pentru supremaţie în zona sud-estică. Statul-naţiune a adus cu sine dezideratul de omogenizare etnică dar şi programul de secularizare, după cum autocefaliile Bisericii Ortodoxe multiplică, lingvistic în primul rând, identitatea de viziune ortodoxă, dar cu preţul, adesea, al retranşării sale în disputa multiseculară cu misionarismul catolic.

Proiectată pe un asemenea ecran, de fapt, pe un veritabil câmp de tensiuni centripetalo-centrifugale, dorita identitate multiplă – ca existenţă de jure şi de facto – nu se poate sprijini, cel puţin deocamdată (un “deocamdată” măsurabil în decenii), decât pe un echilibru erodat, fragilizat în toate marile perioade ale istoriei sud-estice. Oricum, conceptul ce mediază raportul identităţii cu alteritatea merită să constituie obiectul privilegiat al discursului politic şi, în egală măsură, cultural. Reamintesc aici faptul că problema identităţilor din Sud-Estul european constituie fundamentul evoluţiilor conflictuale sau pacifice din această parte strategică a vechiului continent. Alcătuirea sa, mozaicată etnic, reclamă problematizări care să utilizeze instrumente conceptuale din ştiinţele sociale. Reprezentările colective ale sinelui sau ale celuilalt, structurile mentale şi formele de apartenenţă la cele trei straturi culturale articulate între ele – stratul arhaic (dimensionat simbolic), cel medieval (accentuat interpretativ) şi modern (cu funcţie preponderent aluzivă) –, la care se adaugă examenul transdisciplinar, redevabil comparatismului, sunt doar câteva axe de cercetare într-un câmp de interferenţe care particularizează, de fapt, întregul spaţiu sud- est european. Dintr-o atare perspectivă e necesară circumscrierea câtorva nuclee ca posibile teme de discuţie în simpozioane şi colocvii internaţionale în încercarea de a răspunde la o întrebare esenţială. Les Balkans sont-ils soluble dans l’Europe? este, astfel, tema unui colocviu ce urma să fie organizat la Universitatea “Chiril şi Metodiu” din Skoplje (Macedonia). Iată câteva

Carmina BALCANICA

32

propuneri de nuanţare, şi asta în ideea re-creării unor ideologeme cu caracter operaţional la nivelul întregului Sud-Est, adică dincolo de frontierele mai mult sau mai puţin disputate ce menţin în priză atenţia acelui european care ştie, totuşi, câte ceva din legatum-ul istoric, fructificat în sintagma “unităţii în diversitate” a Sud-Estului. Ofer, spre exemplificare, trei posibile module ce concretizează tema (identităţile în Sud-Est) prin articulare şi, evident, printr-o complementaritate firească din unghiul perspectivei generale.

Un prim modul, ce reiterează forma interogativă a temei, ar fi Există un “homo balcanicus”?, cu defalcările atât de necesare, precum: înţelegerea felului cum identităţile – pornind de la zadruga sud-slavă sau de la obştiile rurale nord-dunărene – s-au cristalizat într-un proces decis de ecloziunea romantică; care sunt bazele ideologice şi diversele practici sociale prin care aceste identităţi s-au constituit şi uneori se reproduc sous nos yeux; în ce rezidă raporturile (complementare/antite-tice) dintre identităţi şi teritorii; cum anume feluritele identităţi etnice, lingvistice, religioase şi naţionale intră în coliziune ş.a.

Un al doilea modul – În ce măsură modernitatea transformă identităţile balcanice? – pleacă de la evidenţa celor două modernizări forţate la care a fost supus Sud-Estul: prima, spre finele veacului al XIX-lea, a condus – la meridian românesc – la teoria maioresciană despre “formele fără fond”, acutizată apoi de binomul I. L. Caragiale – Paul Zarifopol şi de către Cioran într-un eseu vituperant – Schimbarea la faţă a României. A doua modernizare, contemporană, ridică şi ea numeroase semne de întrebare: modernizarea actuală preface în pro-funzime identităţile balcanice?; care sunt modalităţile, clivajele şi liniile de forţă ale acestui proces?; care ar fi apoi efectele contradictorii ale crizelor economice dar şi politice?; crispări identitare?; dezvoltarea reţelelor etnice de tip mafiot?; emergenţa “indivizilor fără apartenenţă”, adică a identităţilor flotante şi în negociere permanentă?

Următorul model, de importanţă crucială pentru acest spaţiu dar şi pentru viitoarea Europă unită, ar putea fi formulat astfel: În ce condiţii identităţile balcanice pot deveni pacifice? Aici se includ răspunsuri la un alt set de întrebări, rezultate din evenimentele petrecute în ultimul deceniu. Aşadar, pentru ce şi în care contexte identităţile balcanice devin ucigaşe ori, dimpotrivă, se deschid dialogului?; ce învăţăminte desprindem din perioada post-comunistă până astăzi?; există convergenţe cu perspectiva europeană de astăzi? ş.a.

Carmina BALCANICA

33

Însumate, cele trei module (ori subteme), la care se pot adăuga şi altele, configurează o problematică strategică, în cadrul căreia examenul culturologic îşi are locul său, nu doar ilustrativ sau exemplificativ. Imaginarul sintetizează experienţe colective, anticipă soluţii şi alcătuieşte, în general, foaia de temperatură a epocii, precum şi desenul unei mentalităţi cu principalele specificări etno-istorice. Ficţionalul propriu-zis (literatură, plastică) este acompaniat de zonele de frontieră: confesiunea, oglinda presei, istoria orală ş.a. măresc sfera reflexelor. Mai mult, valoarea lor de testimoniu dar şi de seismograf oferă cercetării repere de neocolit în radiografierea identităţilor pe o hartă a interconexiunilor. Schiţarea, de pildă, a identităţii în Sud-Est ca dramatică alteritate sau alternativă numită, aşa cum am văzut, identitate multiplă (în acord cu promovarea/ aplicarea globalizării) sunt, până la urmă, funcţie de răspunsul, concertat sau diversificat, pe care evantaiul întrebărilor de mai sus îl reclamă. Prospecţiunile pe un anume segment dar şi proiecţiile coagulante aduc în prim-plan, prin eforturi colective, un veritabil câmp de tensiuni, existând însă şansa reordonării acestuia cel puţin în perspectiva duratei medii. Metodologiile variate, “grilele” tematice propuse, unghiurile de abordare se conjugă în concluzii ce pot dobândi – cu concursul factorilor politici – şi o funcţie operatorie, derivată şi din valoarea teoretică.

Mentality, Identity and South-East European Otherness

Within the all-encompassing frame of Christian ecumenism,

nations, more specifically nationalisms, came to be born, which inclined the balance from the unity fostered by the Turcocratic regime (which we choose to term “Balkanity”), to a diversity which, as probed by the Balkan wars, was to question the tenability of the notion of “Balkan mentality.”

Beyond the otherness determined by political and economic factors, there is undoubtedly cultural otherness. The limited circulation of languages, coupled with the resistance of ethnographic models of Christian essence, the cult for orality which accounts for the wide dissemination of diegetic forms, as well as the dynamism of national paradigms, contributed, to a large extent, to the lack of information on the neighbouring cultures, despite their regional filiations.

A denominative expression turned mythologene, the phrase “Balkan mentality” was coined by the Croat thinker Iovan Cvijić, in his 1918

Carmina BALCANICA

34

“human geography” study, La Péninsule Balkanique. Already a categorial term, the syntagm resurfaced in the following decades to designate attitudinal and behavioural patterns that go beyond the level of ethno-social, historical and political specificity. It is only nowadays that the generalising content underlying it came under fire. Thus, according to Paschalis Kitromilides, so long as it failed to provide convincing answers to the question regarding Balkan specificity, the syntagm was nothing but “social metaphysics.” In Balkanism and the Balkans (1997), Maria Todorova sounded in turn a cautionary note. “To insist on talking of a ‘Balkan mentality’,” Todorova argues, “is to talk of a legend, something yet to achieve historical validation, an exercise likely to turn into a misleading form of mythology.” 1 On the other hand, on the mental maps delineated by the ethnic factor, fuelled, extrapolated or narrowed by decisions made by the world’s current great powers, one can discern, as on a sui generic palimpsest, “mental structures” (Paschalis Kitromilides) at least similar if not identical, manifest against the backdrop of at least three dominant lines of force, verifiable in a linguistically fragmented, ethnically circumscribed perimeter. These mental structures will at times make their mark precisely on the shaping of alternative and hence diachronic national identities; they will to the same extent shape a certain mindscape, generically, if loosely termed, “Balkan mentality.” The first in the series of the aforementioned lines of force comprises the structured oral traditions of rural essence characterising with the exception of Greek culture, South-Eastern cultures, resistant and conservative, blossoming within huge paremiological lore, shared with slight differences in transcription, yet with the same moralising finality by all the peoples in the region. Nurtured by a similar background, pre-disposed and defensive, or, to be exact, reluctant to profound change, this is a mental structure informed by a set of general articulations: a quintessential scepticism toward the progress of mankind, a desideratum of soteriological finality together with a full-fledged ‘survival philosophy’. It is the self-same background that fuels the shape-taking processes described above. In the final analysis, they constitute themselves in impositions exerted South and South-East by the Slavic zadruga, the “Oriental Romanias,” as Nicolae Iorga put it, or by the Albanian communities whose existence was regulated by the 1 My translation.

Carmina BALCANICA

35

kanun until not long ago. Contrary to what one may think Turcocracy had its fair share in maintaining a unitary sense of the South-East, by virtue of the very absence of clearly delineated political formations. One of the immediate consequences of this was the migration of people and values, a phenomenon which led to the permeability of cultural frontiers. Reciprocal transfer of the kind would be apparent at suks and fairs, sites of Eastern cosmopolitanism. By an objective correlative, the emergence of related attitudes within the rural and the rising urban universes also stands proof for the transfer mentioned above.

Another dominant was the Christian ecumenical spirit in all that it entails as far as the ethical norms governing the life of the community are concerned. Furthermore, by perpetuating the universal model of Byzantium, fallen in 1453, the Church polarised energies, endorsing a slow process of cultural institutionalisation in full swing all the way to the mid-Romantic century. This is where the other pole comes into view. With the Orthodox church now functioning as a supranational institution, following the establishing, still in the romantic century, of monocephalic leadership, and the process of secularisation promulgated by the new nation-states, a phenomenon that Kitromilides refers to as the “injecting of national content into religious specification”1 took place. Or else, within the all-encompassing frame of Christian ecumenism, nations, more specifically nationalisms, came to be born, which inclined the balance from the unity fostered by the Turcocratic regime (which we choose to term “Balkanity”), to a diversity which, as probed by the Balkan wars, was to question the tenability of the notion of “Balkan mentality.”

Thirdly, the process of the twofold modernisation of Balkan societies was in itself a factor conducive to related responses that differred only in degree. The first in the series goes back to the age of national eclosions and brought about imitation and an ”art of trickery,” whereas the following, belonging to the post-Yalta moment, ruined human relationships altogether. Facing secular marginality, “the philosophy of ‘as if’ has been living to this day, empowering the Balkan individual with a sense of great inner freedom and the capacity to take control and bring dissolution to a halt” (Duţu). The question arises, are the above elements constitutive of the “Balkan mentality”? No doubt they are, with the differences that will normally occur, differences 1 My translation.

Carmina BALCANICA

36

stemming mid- and long-term out of specific answers to history’s specific challenges. At the end of the day, the social construct, legitimated by the culture in question, comprises, reflects and refracts, to the same extent atavistic inflexions that we now seek to approximate. At any rate, the three dominants form a flexible grid, allowing for the revisiting, indeed the furthering even of the debate on “Balkan mentality” along the lines of the expression become instrumental that in the meantime has acquired a preeminently disparaging connotation in today’s interdisciplinary Balkanological discourse. Pointing to the need for an undertaking of sorts is the fact that the expression, along with the plethora of attributes and the commonplaces accompanying it (…for the larger part to a mentality other than the South-Eastern European), now forms an integral part of disciplinary grammar. Along with Balkan “mentality,” the Balkan “otherness” acquires Homeric overtones in a political discourse taken to managing the identity crisis of the South-East, a crisis deepened during the Balkan wars, and perpetuated during the decades ensuing WWI. Informed by the concept of liminality (Arnold Van Gennep, 1960), modern exegesis proposes terms such as “marginality” or “inferiority” (Nathan Schwartz-Salant – Murray Stein, 1991), and, with direct reference to the space under investigation, “the incomplete self” (Maria Todorova), to indicate the “bridge-between-worlds” character of the area (Mircea Eliade et al). We thus deal with a partial identity, translated as such in the evaluations of cultural constructs such as the artistic ideologies of the norocestvo type manifest in Bulgaria, or poporanism in Romania, etc.

South-Eastern otherness exists and endures however in the contemporary age and calls for consideration from at least two vantage points, its causes, to be more exact, lie in two series of reasons, internal and external. Thus, (self)-isolation appears primarily as the reflex-gesture of the twofold periphery of the South-East across the ages. As the margins of the margins (i.e. the Declining Gate), the whole region entered a process of forceful modernisation -- a consequence of the “Oriental issue,” as well as of the national emergences, imbued with a teleological spirit cast in a Romantic mould. The rhythms of the alignment to Western performances were in the end dictated by the interests of the great powers of the time, in full modern age the Occident imposing both the centre and the circumference. The East experienced in turn the shifting away of the centre from a quintessentially theological meaning cut in the Orthodox mould (whereby God is

Carmina BALCANICA

37

deemed to be the infinite sphere) to the anthropological significance of the centre perceived as interiority, the individual’s mode of relating to oneself. The economic and socio-political translation of this profound movement however met with a circumstantially cultivated legatum, which triggered charges of lack of vision, counterproductive conservatory attitude and, in some ways, in a compensatory manner, interethnic erosion. The point I am making here is that particularly after 1453, the South-Eastern European was in no position to claim the privilege of centrality, like its fellow, the Western European. What is at stake here is not the subversive nature of peripheral spaces defining themselves against the imperial centre, in say, the centripetal/centrifugal terms of the Habsburg Empire. Claimed as it was by at least three centres of power, the South-East practised centrifugalism solely as a mode of resistance/survival, rather than as an attempt to act as a substitute for those, as was the case of Central Europe, where, beginning with the post-Byzantium or pre-modern age, Prague rivalled, at least virtually, with Vienna, Bratislava made its emancipation from Budapest, Budapest from Vienna, and so on. In the enclosed South-Eastern space, upon which a single centre was enforced, Istanbul, the formation of the nation-states gave rise to nationalism, the state-nation-ethnicity rapport failing to produce adequate results. The internal cause (the twofold periphery) was made instrumental and catalysed by an entire strategy indicative of Western centricity, to be followed by the treaty of Yalta (whose sole survivor was Greece), and then, in the 1990’s, by the resuscitation of the idea of Central Europe and the Treaty of Visegrad, which foregrounds the absolute alterity of the Balkans, along with or independent from Russia. It is a typical case of the body political creating a symbolic geography.

Beyond the alterity determined by political and economic factors, there is undoubtedly a cultural alterity. The limited circulation of languages, coupled with the resistance of ethnographic models of Christian essence, the cult for orality which accounts for the wide dissemination of diegetic forms, as well as the dynamism of national paradigms, contributed, to a large extent, to the lack of information about the neighbouring cultures, despite regional filiations. Credit is due to the twentieth century for bringing to the fore South-Eastern European assets and perennial values such as the appetence for the historical novel, the contamination of the epic propensity in all the literatures of the region, the adherence of typologies to a mythical and

Carmina BALCANICA

38

ethical grid of “universals”, etc. The fact that Ivo Andrić was awarded the Nobel Prize, or that Ismail Kadare and Nikos Kazantzakis earned international fame and became canonical figures of world literature, is inconsequential with respect to the core of the matter, the confinement of these cultures (music and the fine arts included) to an exotic marginality, somewhat lacking in receptivity and, what is worse, in the insight given by the power of vision, of which partake the soteoriological desideratum as well as the compensatory function of spiritual creation. The two forms of alterity, artificially hypertrophied by one discourse or another, are mutually dependent. Although conflict obscures as yet a process about to have a natural finality, the lessening of the above can be attested the moment the Balkan perimeter will stop being regarded from a vantage point of absolute or partial alterity. A third concept makes its way between identity and alterity, that of “multiple” or “random identity.” It is most probably rooted in the concept of “Byzantine Commonwealth” (Dimitrie Obolensky 1971), reiterated in the “Fanariot Commonwealth” (Cesare Alzati 1995), and designates a wishful-thinking polycentrism meant to ‘deprovincialise’ small, South-Eastern cultures. The discourse makes frequent use of frameworks of analysis operating with mid- and long-term projection, and formulates a set of shape-changing dominants. In Zigzag Bearings (2000) Victor Ivanovici thus locates Romanian culture at the intersection of “at least three wholes,’” namely “South-Eastern European cultural Commonwealth” (which transcribes in fact the established “Byzantium after Byzantium formula”), the “European Commonwealth,” in its preponderently Austro-Hungarian vein, and the “East-European Commonwealth,” dominated by the influential Russian culture. No doubt such promulgations are eye-opening, despite the fact that the models in question acted as catalysts at different time intervals and did so, to be euphemistic, by privileging one or the other of the three Romanian historical provinces. The wholes do not in their turn possess the homogenous character the notion entails, and if the “valid solution,” partial as it may be, invented in particular by the Hebrew and the Greek diasporas, is to be considered, it is currently due to the globalisation fever that has taken hold of the European continent and not only. The concluding remark, “to be Romanian” is to be Romanian…and more” (by analogy with to be Jewish/ Greek is to be Jewish/ Greek and more) suddenly raises questions, dramatic questions, regarding the degree of sedimentation of different cultures in the South-

Carmina BALCANICA

39

Eastern European space, likely to render possible and acceptable the multiple identity within the centrifugal phenomenon generated by the nation-states’ compulsive pursuit of identity. Demographic enclaves structured according to patterns of old, often reverted peripheries, the kind imposed to the majority by an ethnic minority (under Turcocracy), the forceful dislocations of population at work until well into the first quarter of the twentieth century (the case of Romanians), the political dictates following the world conflagrations, weakened the existence and operational value of the “X and more” model advanced by the two great diasporas. Salonic, for instance, has remained to this day a cradle of multiracial and multiethnic populations, and it is not uniquely of the composite empire of Alexander that the term macédonie, meaning “assembling,” “piecing together” of mixed ingredients is reminiscent of. The Greek nationalism in the South East, on the other hand, has its one and only correspondent in Central Europe, in Hungarian nationalism, just as yet another identity-driven space of sorts, the Albanian one, harbours its own obsession, that of a Greater Albania. Other differentiations and redispositions embrace the religious - Christian or Muslim - (strongly dichotomised) criterion. Multilingualism, embraced however by the cosmopolitan South-East, and the numerous inbreeding cases, must not be overlooked. At any rate, in the context described above, the process of sedimentation could not be brought to fruition, failing to configure a multiple identity, frictionless consciousness. This was also due to a still vivid memory of the past, still fresh in memory because very near, as Paul Zarifopol noted in a memorable page. Furthermore the very notion of identity is indissolubly connected to the issues of human rights and the lawful state and can only be used in the singular, as Latin wisdom had already warned us (idem nec unum). From a cultural point of view, as a component of the much debated Balkan identity, multiple identity is still achievable, especially if viewed as the result of the so-called “civic culture” --as Predrag Matvejevitch recently pointed out-- harder to attain than what one may think. This is the case as, to a certain extent, we are subject to a past-oriented form of manipulation, yet to emancipate itself from teleological and stereotypical visions (“Long live eternal Catholic Poland!,” Lech Walesa would rally rhetorically during his campaign); from a different perspective, we are witnessing the absence of real or at least believable social projects. “In the first instance, we are dealing with the identity of the individual (identité de l’être), pathos-driven or given to caricature,

Carmina BALCANICA

40

as the case will be, equipped with an appropriate rhetoric and framing strategy; in the latter instance, we are dealing with the identity of action (identité de faire), that fails to materialise in concrete forms, imprisoned as it is in myth and demagogy,” Matvejevitch concludes. It is only by conversion and complementarity that either form of identity – the identité de l’être and identité de faire-- can give rise to “civic culture” as a necessary radical of multiple identities, likely to move beyond the state of “surrealistic collage” or “bricolage,” in Victor Jvanovici’s phrasing. Could by any chance the “handicap of heterogeneity” of the South East be thus overcome? (Joseph Roucek 1948). As shared axiology of the peoples in the region, generated by the prolonged impact of the Crescent (the Ottoman Turks) all the way to the age of modernity, Balkanism, would have been able to offer, in our view, the appropriate ideological platform on which to draw in the constructing of a long-term multiple identity, one that would on the one hand ensure the right to differ, on the other a common political ideal against the backdrop of Turcocracy. The endemic intrusion, on the other hand of the body politic in secular and religious culture did nothing but fracture the ethnic “leopard skin,” a state of affairs fuelled by the three wholes caught in the struggle for supremacy in the South East. The nation-state brought along a desideratum of ethnic homogeneity, as well as the secularization programme, as the Orthodox Church monocephalic authorities reproduce, primarily linguistically, the unity of Orthodox vision, often at the cost of the repositioning of the Orthodox Church in the age-long dispute with Catholic missionarism.

Projected onto the kind of setting described above, a veritable scene of centripetal and centrifugal tensions, the aspiration toward a multiple identity -- manifesting itself de facto and de jure -- can, at least for the time being (a temporary condition spanning a few decades now), but draw on an eroded balance, weakened throughout all periods in the history of the South East. At any rate, the concept that mediates the identity-otherness rapport deserves the credit of a privileged object of political and, in equal measure, cultural discourse. I take the opportunity to call to mind here the problem of identity if the South East represents the foundation of conflict or pacifist evolution in this strategic part of the continent. Its ethnically diverse structure calls for a form of problematising that resorts to a critical apparatus provided by social sciences. The collective representations of self and other, the mindsets and forms of belonging to the three interspersed cultural strata – the

Carmina BALCANICA

41

archaic (symbolically structured), the medieval (accentuated interpretively), and the modern (fulfilling primarily an allusive role), to which adds the trial of transdisciplinary, attributable to comparatism, give but a few of the research axes profiling themselves in a field of which hybridity is so constitutive. KATICA KULAKOVA (MACEDONIA) Стереотипните модели на Балканот

Терминот балканизација е од понов датум, no феноменот на балканизација или фрагментација е составен дел на севкупната светска историја. Неговата генеза е поврзана со универзалниот архетип „divide et impera“ а не со Балканот. Балканската имагологија е фокусирана врз македонскиот топос.

И двата стереотипа на Балканот се прекршуваат во тн. македонско прашање кое налага праведен историски консензус, втемелен врз принципот на целосно признавање и уважување на идентитетот на Македонците (генезата, етничката и културната традиција, јазикот, црквата, границите). Стереотипите имаат манипулативни предиспозиции и се категории поволни за имаголошки проекции на етнички, расни и верски колективитети. Балканот има два доминантни стереотипа, едниот, кој го дивинизира и другиот, кој го сатанизира Балканот. Тоа се стереотипите на Балканот како колевка на цивилизации и како буре барут. Моделот „буре барут“ е селективна и деформирана визија на Балканот, па затоа треба да биде ревидиран и да му отстапи место на моделот „колевка на цивилизации“.

Денес терминот Балкан се употребува небаре е тоа термин кој

постоел отсекогаш. А, всушност, терминот Балкан - во геостратешка, политичка и културна смисла - се употребува дури од крајот на 19 век, како последица на вмешувањето на големите

Carmina BALCANICA

42

западноевропски сили во поделбата на зоните на интерес во овој дел на Европа. „Првобитно, ’Балкан’ било името на планинскиот венец што класично образованите патописци од запад го знаеле како антички Хемус, превој на патот од централна Европа кон Цариград“ (Марк Мазовер 2003, 4).1 Терминот Балкан и балканолошката историографска, политиколошка и културолошка парадигма се создадени во дослух со актуелните политички собитија во овој дел на југоисточна Европа, се актуелизираат во периоди на ревидирање на глобалната политика во врска со овој дел на Европа и дека имаат доволно предиспозиции за да бидат манипулирани.

Секоја слика на свет е специфичен наратив, а секој наратив подразбира некаква визија на светот. Официјализираниот и доминантен наратив за Балканот од крајот на дваесетиот и од почетокот на дваесетипрвиот век, го перципира Балканот како свет на „периферијата“, на „маргината“, со сите негативни атрибути кои произлегуваат од таа позиција. Методот на медиумски менаџирани наративи, кој доминира во современиот свет, потсетува на рашомонскиот наративен архетип. Медиумскиот наратив наречен жива приказна е посебен реторички вид карактеристичен за ерата на електронските медиуми. Живата приказна е особено влијателен дискурс во процесот на формирање колективни претстави, јавно мнение и масовен глобален имиџ за одреден народ, култура, за одредена општествена формација и владејачки режим. Таа се инструментализира во услови на ревизија на даден политички режим, па претставува претходница и придружник на детронизацијата. Живата медиумска приказна служи како алиби за тн. демократски интервенции за спречување на хуманитарни 1 „Балканот претставувал преодна културна зона меѓу Европа и Азија’ (Мазовер 2003, 13). Балканот од патеписците во 19 век бил опишуван како излез од Европа и влез во Азија... Османлиите, според историските извори, владееле со ’Румелија’ или поранешната ’римска земја’ што ја освоиле од Византија (Мазовер 2003, 3). Етимолошки, поимот Балкан се поврзува значењето стара планина (вид Карпати!). Балканот е и балкон – тераса на светот свртена кон средоземјето. Инаку, на старогрчки, (ο) Ειµοσ/Емос означувал гора/планина во северна Тракија, значи е синоним на Балкан. Во Бугарија сеуште е во употреба овој збор, во форма Хемос/Хемус. Изворно, хемо значи крв, па значењето се толкува претенциозно и како крвава, крволика, крвоточна планина. Од друга страна терминот Хемос е сроден и на терминот Хематија, Ематија, Матија, едно од старите имиња на Македонија.

Carmina BALCANICA

43

катастрофи (воена интервенција, смена на режимот, воведување протекторат, нео-колонијализам и слични потфати од широкиот спектар на современата воено-стратешка ars combinatoria, меѓу коишто спаѓаат, на пр. и мировните договори кои следат по конфликти со неутвредн карактер, кога официјално не се знае дали еден вооружен конфликт бил граѓанска војна, народно востание, воена окупација, меѓународен интервенционизам).

Значи, нема совршена слика, оти сликата е пристрасен наратив! Медиумската слика на Балканот е облик на толкување на Балканот во согласност со идеологемата „буре барут“. Со помош на емоционално обоените, трогателни и наменски конструирани живи приказни, се дисеминира стереотипниот модел на Балканот како синоним за простор кадешто вечно се повторуваат војните, се регенерира примитивизмот, варваризмот и атавизмот. Современата слика-наратив за Балканот, доминантно присутна во периодот од 1991 до 2005 година, ги покажа сите конститутивни својства на живата медиумска ТВ приказна. Потресна, меморијабилна, убедлива ТВ приказна, емитувана на глобалните канали, успеа за кратко време да го реставрира негативниот стереотип за Балканот, наследен од крајот на 19-от и почетокот на 20-от век. Тој стереотип го претставува Балканот како „буре барут“, како зона на конфликти кои завршуваат со фрагментација и со ревизија на границите, како регион кој има свое „срце на темнината“: колонизација, расна дискриминација, сегрегација, социјална раслоеност, експлоатација, хегемонија. Живата приказна-слика наликува на митската слика. Негативната слика на Балканот го замени Балканот, како што митската слика го заменува-ла предметот што го претставува. Се враќаме во ерата на колективното митско мислење. Нејзината хипнотичка моќ го создаде Балканот, и особено тн. Западен Балкан, според мерата на негативниот стереотип. Стереотипите се до тој степен уверливи, што имаат моќ да поттикнат општествени процеси аналогни на нив : стереотипот „буре барут“ толку интимно се приврза за имиџот на Балканот, што навистина произведе превирања својствени на идиомот „буре барут“ (тн. балкански котел/казан, „пандорина кутија“). Потребно е многу време и напор за да се ревидираат ефектите на живата приказна произведена лабораториски, врз основа на негативниот стереотип со манипулативни предиспозиции.

Carmina BALCANICA

44

Би можело да се изолираат два доминантни стереотипа на Балканот. Станува збор за стереотипните модели на Балканот сфатен (1) како колевка на цивилизации и (2) како буре барут. Едниот, кој го дивинизира Балканот и другиот, кој го сатанизира. Балканот се проектира во антиподните слики на „папокот на светот“ и на катаклизмичниот „потоп“. Две опции се наметнуваат како логични. Или историјата на Балканот да се посматра како цикличен след од два антагонистички стереотипа (позитивен - негативен), или историјата на Балканот да се посматра како повремено нарушување на континуитетот, односно како континуум од цивилизациски подем, кој повремено е опструиран од жестоки но краткотрајни конфликти. Имаме, од една страна, константа на цивилизациски подем како доминантен историски контекст и, од друга, упад во тој систем во форма на внатрешни (етнички, верски, конфликти и надворешни економски и геополитички влијанија).

Балканскиот модел на свет подразбира ритмично-циклична смена на два архетипа: мирот и војната. Двата стереотипни модела на Балканот, како две системски матрици, се латентно присутна реалност. Реалноста проектирана во негативниот стереотип на Балканот е жестока, но трае релативно кратко. Оттаму потребата да се лоцираат причините кои го дестабилизираат едниот, а го етаблираат другиот модел на Балканот. Стереотипите се подложни на манипулација за геостратешки и геополитички цели. Стереотипите се актуелизираат во периоди кога доаѓа до израз потребата на центарот на моќ за доминација над одредена територија и над одредени природни и човечки ресурси и за редистрибуцијата на власта. Тогаш стереотипот се користи како синопсис, иницијална каписла и метод. Тогаш се покажува дека зад регионалниот стереотип се крие некоја универзална, трансисториска митема, подложна на историски актуелизации. Редно е, во таа смисла, да се ревидира глобалниот стереотип на Балканот вчитан во метајазичниот термин балканизација. Балканот може повторно да биде чинител на цивилизациски и културен прогрес. Демистификацијата на стереотипот „буре барут“ е увод во редефинирањето на Балканот.

Во тој контекст, би требало да се поведе и дијалогот за Македонија и за Македонците, во склад со универзалните демократски и цивилизациски начела и концепти, а не според експериментални модели и ексклузивни политички договори.

Carmina BALCANICA

45

Негацијата на македонскиот идентитет е рецидив од една хегемонистичка свест. Негацијата на идентитетите кои се дел од историската и од современата стварност не води кон дијалог меѓу цивилизациите и не е својствена на демократскиот свет кој ги уважува инхерентните права на народите и човековите права.

Стереотипот колевка на цивилизации

Според стереотипот „колевка на цивилизациите“, Балканот е актуелизација на архетипот Axis mundi или Оска на светот. Иако се маргинализира ова сознание, сепак останува фактот дека балканскиот свет е неразделен од древните цивилизациски вредности и дека е легитимна варијанта на митската слика на Axis mundi, поврзана со појавата на писмото, лириката, епот, театарот, визуелните и меличките уметности, вајарството, неимарството, копаничарството, везот, танцот, философијата, астрономијата, високоразвиениот систем на пагански верувања, подемот на христијанската култура... Стереотипот колевка на цивилизациите е почетен модел на Балканот. Тој во себе го вградува и стереотипот крстопат, актуелизиран денес во синтагмата дијалог на цивилизациите. Во него се отсликани и природните предиспозиции што ги поседува гео-стратешкиот, полуостровски простор на Балканот, спрострен меѓу два континента, отворен спрема неколку мориња (Јадранско, Јонско, Егејско, Црно, Средоземно), спрема неколку континента (Европа, Азија, Африка), динамичен по двете оски, и хоризонталната оска исток - запад, и вертикалната оска север - југ. Во него Балканот е сфатен како мост од еден кон друг цивилизациски модел, главно од европскиот кон азискиот, но и од европскиот кон африканскиот. Градбата на мостот подразбира, митски, пагански и симболично, жртвување. Мостот во којшто не е положен животот/крвта (на најмилите) нема век на траење - дење се гради, ноќе се руши. Мостот во којшто е заѕидана жртвата и нејзината сенка трае вечно. Тоа е имплицитната порака од древната балканска приказна за мостот на реката Скадар и на бројни песни од македонската усна традиција. Балканот се посматрал како геостратешка раскрсница на којашто се вкрстуваат различни етности, јазици, а подоцна и религии. Номадизмот и мозаичноста се главни одлики на балканското позиционирање во светот и на позиционирањето на светот во Балканот, вчитани во термините „балканскост“ и „балкански образ“ (Татјана Цивјан 1990, 67).

Carmina BALCANICA

46

Според овој имаголошки стереотип, Балканот е интертекстуален микст на цивилизации кој во историјата инклинирал кон големи инклузивни културни системи (антички, латински, византиски, отомански) затоа што имал ментален и духовен капацитет за дијалог, за полиглосија, за коегзистенција.

„Прогласот кон светото евангелие на Константин Философ“ ја симболизира визионерска мисија што ја имал Балканот во историјата. Тој е апологија на еднаквост и рамноправност на народите и јазиците. Оваа апологија е спротивставена на доминантната средновековна догма за сакрално-литургискиот карактер на јазиците, а во тој контекст и на аксиомата за трите одбрани свети јазици (хебрејски, грчки и латински) на коишто единствено можело да се слави Бог и неговото Свето Слово. Глаголската кодификација на словенскиот литературен јазик и писмо ја проектира неговата сакрално-мистична димензија. Кирилската кодификација на неговото писмо го доближува словенскиот јазик до народните традиции, вклучително и до македонската. И едниот и другиот старословенски код се создадени од хуманистички побуди, да комуницираат со словенските народи и со верниците од словенско потекло, да го разбијат лингвистичкиот херметизам во црковната практика и да промовираат една голема европска култура - словенската.

Стереотипот буре барут

Дискутабилно е во која историска констелација може да се лоцира тн. почетен модел на балканскиот свет и на балканската слика на свет. Балканот постои од памтивек, но стереотипот за Балканот како буре барут е рецентна појава. Овој стереотип е создаден во периодот по Руско-турската војна (1878) кога, во рок од само неколку месеци, големите европски сили склучуваат два мировни договора - Сан-Стефанскиот (3 март 1878) и Берлинскиот (13 јуни - 13 јули 1878). Негативниот стереотип на Балканот е конструиран за време на формирањето на независните балкански држави, распадот на Отоманската империја и востановувањето на рамнотежа на геостратешките интереси меѓу големите (европски) сили. Тој стереотип не е во информациско-комуникациски оптек од дваесеттите до деведесеттите години на дваесеттиот век. Потем, по речиси еден век мирување, балканскиот негативен стереотип се актуелизира, на драматичен начин, низ бројни облици на

Carmina BALCANICA

47

радикализација на меѓуетничките конфликти и сепаратизми, лоцирани на подрачјето на некогашната Југославија. Стеснувањето на балканскиот регион на дел од Југославија, го произведе новоскованиот термин Западен Балкан, непознат во историографијата и политичката комуникација сé до неодамна, до самиот почеток на дваесетипрвиот век. За Балканите почнува да се зборува особено во периодот пред воената интервенција на НАТО врз Србија, а за Западен Балкан во моментот кога започна да се навестува опцијата за независно Косово. Западен Балкан би можел да биде супституција за не-променливоста на границите (тн. внатрешна промена на границите). Тој е облик на нова балканска интеграција во чиешто средиште ќе се најде албанскиот фактор. Западен Балкан на почетокот на 21-от век е типично балкански Балкан, чиешто интегрирање во институциите на Европската Унија е сеуште проблематично. Во моментот кога ќе се европеизира и овој „западен“ остаток од Балканот, би требало стереотипната слика на Балканот како „буре барут“ да биде само дел од минатото.1 Моделот „буре барут“ е селективна и деформирана визија на Балканот, па затоа треба да биде ревидиран и да му отстапи место на моделот „колевка на цивилизации“.

Стереотипите на Балканот и македонскиот топос

Балканската имагологија е фокусирана врз македонскиот топос. И двата стереотипа на Балканот се прекршуваат во тн. македонско прашање. Токму македонското прашање налага потреба од праведен историски консензус, втемелен врз принципот на целосно признавање и уважување на идентитетот на Македонците (генезата, етничката и културната традиција, јазикот, црквата, границите). Македонија во нејзините историски и географски, е парадигматичен образец на Балканот. Македонија е Балкан во мало. Големите сили ја етаблираат Македонија во геостратешките

1 Првата схема на тн. Западен Балкан беше: екс-Југославија, минус Словенија, плус Албанија. Од неодамна таа схема како да доби уште еден минус, па би се изразила вака: екс-Југославија, минус Словенија и Хрватска, плус Албанија. Процесот на минусирање не е завршен. Хрватска веќе не фигурира на најновите медиумски картографски презентации на тн. Западен Балкан. Балканскиот мise-en-abîme денес се стеснува спрема Косово, Албанија и Македонија. Само еден етнички фактор ги поврзува овие ентитети и, херменевтички гледано, тој е најсимптоматичен.

Carmina BALCANICA

48

интересни сфери како „јаболко на раздорот“. Тој статус и’ се заканува на Македонија и денес, кога повторно се актуелизира македонскиот идентитет, а со тоа и легитимитетот да се има македонска држава со македонски етно-културен предзнак. Неправедната дистрибуција на територијата на Македонија ги разгорува страстите во периодот пред и по Илинденското востание, кога идеолошки созрева платформата за создавање на посебна македонска држава, и потоа, за време на Балканските војни и Првата светска војна, и особено за време на најновите војни на територијата на некогашна Југославија.1 Кога историските полувистини стануваат составен дел од платформите за големодржавните и хегемонистички аспирации, постојат „легитимни“ генератори на конфликти. Токму во периодот кога се актуелизира балканскиот стереотип „буре барут“, се отвора и големиот наратив на македонскиот идентитет. Со други зборови, и двата балкански стереотипа се проектираат врз македонскиот хронотоп, па не е случајно што балканската имагологија се фокусира врз македонското прашање. Македонија е парадигматичен образец на Балканот.

Стереотипот буре барут е создаден во периодот кога, во рок од неколку месеци големите европски сили донесуваат две круцијални, но дијаметрално спротивни одлуки во врска со Македонија. Тие, имено, најпрвин одлучуваат Македонија да и’ ја доделат на Бугарија (Сан-Стефанскиот договор), но само неколку месеци подоцна истата година, одлучуваат да и’ ја вратат на турската империја (Берлинскиот Конгрес 1878). Тогаш започнува македонската агонија (терор, пропаганди, аспирации, востанија, движење за самостојна Македонија) и се формира сликата за Македонија како „буре барут“. Поделбата на Македонија меѓу

1 На подрачјето на современа РМ, Албанците се населуваат главно со методи на агресија, поради што домородното македонско население се повлекува на север и на исток. Тоа го забележува и Брејлсфорд кога вели дека „Албанците под Полумесечината си повраќаат повеќе одошто изгубиле под Крстот...“, при што Крстот е симбол за Византиската, а полумесечината за Отоманската империја. Или: „Македонското словенско население ја губи постојано својата сопствена земја под ударите на „албанските главешини“, најчесто „бивши разбојници кои од Турците си го купиле мирот“. Албанците вршат „еден вид полу-феудален тероризам“ врз словенското христијанско население во Македонија. (2002, 1 ед. 1906).

Carmina BALCANICA

49

соседните национални држави (Грција, Бугарија, Србија, подоцна и Албанија) е санкционирана триесетина години подоцна, со Букурешкиот (1913), со Версајскиот договор (28 јуни 1919) и со договорот во Неји (27 ноември 1919). Поделбата на Македонија се канонизира со мировни договори и со одлучувачко влијание на големите европски сили, кои не ја визираат Македонија како независна држава.

Стереотипот на Македонија како „јаболко на раздорот“, конструиран во геостратешките интересни сфери, се актуелизира во сите пред-конфликтни периоди, секогаш кога се проблематизира идентитетот на Македонија во форма на „отворени прашања“. Мас-медиумската, вклучително и реториката на некои уметнички медиуми (филмот, театарот), ги регистрира циклусите на ре-етаблирање на стереотипот на Балканот како котел, казан или буре барут. Колевката на писменоста, на демократијата, философијата и уметноста, Македонија, како мост меѓу балканскиот и словенскиот свет, меѓу античката и словенската култура, во сите нивни варијанти на елинизација, словенизација и балканизација, не може да биде синоним на дивјаштво.

Во времето кога се прават легитимни обиди за осамостојување на Македонија и за меѓународно признавање на македонскиот национален идентитет, стереотипот на Балканот како буре барут се илустрира, небаре не е доволно сликовит, со уште два нему комплементарни стереотипа, со стереотипот на Македонија како јаболко на раздорот и македонска салата. Овој стереотип, кај некои патеписци и хроничари во минатото, е асоциран со сликата за вавилонскиот меланж, особено кога се имале предвид урбаните средини каков што бил Солун.1 Има индикации да се заклучи дека, всушност, доминантните стереотипи на Балканот се во функција на актуелизирање на енигматичниот модел на Македонија како мешана салата, со што ќе се оправдаат нелегитимните политики по однос на нејзиното внатрешно дестабилизирање и формирањето на тн. Западен Балкан. Но, историската шанса на Македонија не е интегрирањето во овој артифициелен и сомнителен конструкт.

1 „Македонија во свеста на патниците намерници обично стереотипно се отсликува како Вавилон во којшто се зборува на повеќе јазици (шест јазика и четири дијалекти), а во тој Вавилон се огледува чаршијата како симбол за таквата повеќејазична Македонија, во којашто не постои lingua franca.“ (Х.Н. Брејлсфорд).

Carmina BALCANICA

50

Нејзината шанса е во општиот консензус по однос на дефинитивното признавање на македонскиот идентитет по сите основи и во реституирањето на граѓанската демократија во Р. Македонија.

Кодот на балканизацијата

Стереотипот „буре барут“ во постколонијалната терминологија е трансформиран во софистицираниот и глобално кодифициран термин балканизација. Поимот балканизација има неколкукратни значења. Изворно, тоа е геополитички термин, кој означува „процес на фрагментација или поделба на еден регион на помали региони кои често се непријателски и некооперативно настроени еден спрема друг. Терминот се формира по конфликтите на Балканите во 20-от век. Првата балканизација е изведена во тек на Балканските војни, а терминот повторно се актуелизира во Југословенските војни.“ (Wikipedia) Од овој термин се изведени и други значења, кои гравитираат околу поимот енклава, односно гетоизација на еден простор. Балканизацијата сугерира процес на сегрегативна дезинтеграција на еднаш востановена(та) целина. Балканизацијата имплицира дека во еден мултиетнички регион секој етнички ентитет се стреми да формира засебен државен ентитет. Тоа ја поистоветува балканизацијата со етноцетризмите и волјата за пре-власт. Значи, балканизацијата не упатува на обична дезинтеграција, туку на специфичен вид фрагментација која индицира аверзија кон различното и туѓото, ксенофобичност, некооперативност, амбисност (mise-en-abîme), непредвидливост на започнатите сепаративни проекти, излегување од контрола, непочитување на еднаш усвоените договори сé до анархичност и поттикнување на големодржавните проекти од типот „осамостојување до отцепување“. Балканизацијата е термин кој се вклопува идеално во метајазикот на виртуелната стварност, во глобалната Интернет комуникациска мрежа. „Изворно геополитички, поимот балканизација се инсталира во терминологијата на вештачките, програмски јазици и метаформати (на пр. XML), при што повторно ја реферира мултиплицираната тенденција на секој субјект/ентитет да устрои одделен, сопствен стандард, наспроти заедничкиот, наместо да припадне на еден поопшт, надреден код. Во тој контекст, терминот балканизација е синоним за под-поделбата на Интернетот на затворени енклави,

Carmina BALCANICA

51

поим кој упатува на прекинот на важноста на договорите за соработка, а се зголемува бројот на независни и противнички ентитети…“

Со поимот балканизација е семантизирано отсуството на консензус и на обединувачки фактор (јазикот, на пр.) и е инсталиран факторот на радикалната полицентричност, која имплицира непредвидлива анархичност. Балканизацијата е процес на елиминација на волја за зедништво меѓу блиските и соседни етнички заедници кои, пак, парадоксално, полесно стануваат протекторати и полупротекторати, управувани од дистанца, во некој нов хибридизиран и софистициран вид доминација. Одговорноста за непредвидливите последици од гетоизирачката дезинтеграција однапред е префрлена на непосредните актери. Балканизацијата канонизира предвидена непредвидливост на дезинтеграцијата. За да се осуети апсолутната ентропија, меѓународната заедница предвидува механизми на повторно интегрирање (преку реконсилијација, прошка, ресоцијализација, обновена доверба и обновени институции на комуникација). Во услови кога е невозможна реставрација на деструираните институции на претходната држава, надредениот аукторијален и транснационален центар (ЕУ, НАТО, ОН) го фаворизира методот на реинтеграција на фрагментираните држави во состав на некоја нова, повисока и поавторитетна целина/унија од претходната. Во тој контекст, на пр., наспрема балканските и другите фрагментирани држави (главно посткомунистички) се појавува ЕУ како повисока инстанца во којашто тие повторно ќе се ре-интегрираат.

Пејоративното значење на терминот Балкан е арбитрарно, затоа што произлегува од еден изманипулиран стереотип. Историјата дава достаточно индиции според коишто балканизацијата не е ексклузивна привилегија на Балканот. Балканизацијата сфатен не е ни историска, ни антрополошка доминанта на Балканот. Регистерот на „варварски феномени“ го надминува Балканот. Процеси на балканизација се одвивале и се одвиваат насекаде во светот кадешто наидуваме на жестоки граѓански и верски војни, инвазии и миграции, хегемонистички и колонијалистички окупации, геноцидни практики на терор и тероризам, на апартхејд, на расна сегрегација и на нео-нацизам, практики на игнорирање на конвенциите за човекови и малцински права... Светот кој себеси се

Carmina BALCANICA

52

смета за цивилизиран и супериорен, не ретко дејствува побалкански и од самиот Балкан. Неспорно, феноменот на балканизација е стар колку и самиот свет и е роден на друго место. Балканизацијата е увезена на балканските простори. Но, каде и де се импортира, балканизацијата упатува на универзалниот модел на освојување и владеење со светот препознен во максимата „divide et impera“.

STEREOTYPICAL MODELS OF THE BALKANS

The term balkanization is of a recent date, but the phenomenon of balkanization or fragmentations is a constituent part of world history. Its genesis I related to the universal archetype ‘divide et impera’, not to the Balkans. Balkan imagology is focused on the Macedonian topos. Both Balkan stereotypes intersect in what is called the Macedonian Question which requires just historical consensus, grounded in the principle of full recognition of the identity of the Macedonians (their genesis, ethnic and cultural tradition, language, church, and borders). Stereotypes are susceptible to manipulation and are categories convenient for imagological projections of ethnic, racial and religious collectives. There are two dominant stereotypes of the Balkans, one that exalts and another that demonises the Balkans. Those are the stereotypes of the Balkans as a cradle of civilization and as a powder keg. The ‘powder keg’ model is a selective and deformed vision of the Balkans and therefore should be revised and replaced by the ‘cradle of civilizations’ model.

Today, the term ‘Balkans’ is used as if it were a term that has always existed. In fact the term has only been used in a geostrategic, political and cultural sense since the end of the 19th century—primarily as a consequence of the involvement of the Great Powers of Europe in dividing this part of the continent into zones of interest. ‘Initially, ‘the Balkans’ was a designation for a mountain range, known to classically educated travel writers as the ancient Haemus, a mountain pass on the road from central Europe to Istanbul.’ (Mark Mazower, 2003, 4)1 The

1 ‘The Balkans represented a transitional zone between Europe and Asia’ (Mazower 2003, 13). According to travel writers of the 19th century, the Balkans were described as an exit-point from Europe and entry-point into Asia… Ottoman Turks, according to historical sources, ruled ‘Rumelia’ or formerly ‘Roman lands’ which they conquered from Byzantium (Mazower 2003, 3). Etymologically, the notion Balkans is usually

Carmina BALCANICA

53

term Balkans and its historiographical, political and cultural paradigm were created in line with contemporaneous political events in this part of South Eastern Europe and have been repeatedly brought to the fore in periods of global policy revision concerning this part of Europe and have proved sufficiently predisposed for manipulation. Each image of the world is a specific narrative and every narrative implies a vision of the world. The official and dominant narrative about the Balkans at the end of the 20th and beginning of the 21st centuries depicts the Balkans as a world on the ‘periphery’, the ‘margin’—with all the negative attributes which can be derived from such a position. The method of media-managed narratives which dominates our contemporary world resembles the Rashomon narrative archetype. The media narrative called live reporting is a specific rhetorical type characteristic of the era of electronic media. Live reporting is a particularly influential discourse in the process of creating collective notions, public opinion and mass global images of a people, culture, specific social formation and ruling regime. It can be instrumentalized in revisions of a certain political regime and it can represent a forerunner and companion to the process of dethroning. Live media reporting serves as an alibi for the so-called democratic interventions for the prevention of humanitarian catastrophes (military interventions, changes of regime, establishing of protectorates, neo-colonialism and similar undertakings from the wide range of contemporary military-strategic ars combinatoria, including the peace agreements which follow after conflicts of an unidentified character when there is no official knowledge as to whether an armed conflict was a civil war, a people’s uprising, a military occupation, or international interventionism. There is no perfect image because an image is a biased narrative! The media image of the Balkans is a form of interpreting the

related to the meaning ‘old mountain’ (a kind of Carpathian mountains!). The Balkans is also a balcony—a porch of the worlds facing the Mediterranean. In ancient Greek, (o) Ειµος/Haemos was used to refer to a mountain in northern Thrace and is synonymous with the term Balkans. This word is still in use in Bulgaria as Hemos/Hemus. Originally, haemo- means blood, and the meaning of this name is tendentiously interpreted as bloody, bloodlike, bloodthirsty mountain. On the other hand, the term Haemos is related to the term Haematia, Hematia, Matia, one of the old names of Macedonia.

Carmina BALCANICA

54

Balkans in accordance with the ideologeme ‘powder keg’. These emotionally charged, poignant and manufactured live reports help disseminate a stereotypical model of the Balkans as a synonym for a space of eternally recurring wars, regenerated primitivism, barbarism and atavism. The contemporary image-narrative of the Balkans prevalent in the period between 1991 and 2005 demonstrated all the constitutive features of live media TV reports/stories. This shocking, memorable, convincing TV story broadcast on global channels, managed in a very short time to restore the negative stereotype of the Balkans inherited from the end of the 19th and beginning of the 20th centuries. This stereotype represents the Balkans as a ‘powder keg’, as a zone of conflicts which end in fragmentation and revision of borders; as a region which has its own ‘heart of darkness’: colonization, racial discrimination, segregation, wide social differences, exploitation, hegemony. This live report-image resembles the mythical image. This negative image of the Balkans has replaced the real Balkans, just as the mythical image replaces the object it represents. We retreat to the era of collective mythical thought. Its hypnotic power created the Balkans—and in particular what is now called the Western Balkans—consistent with the negative stereotype. Stereotypes are convincing to such a degree that they have the power to incite analogous social processes: the stereotype of ‘powder keg’ became so intimately attached to the image of the Balkans that it actually produced unrests appertaining to the idiom ‘powder keg’ (the so-called Balkan cauldron, ‘Pandora’s box’, etc.). It will take much time and effort to revise the effects of the laboratory-produced live report based on a negative stereotype and susceptible to manipulation.

We can isolate two predominant stereotypes of the Balkans. These are the stereotypical models of the Balkans as (1) a cradle of civilizations and (2) a powder keg, the first exalting and the second demonising the Balkans. The Balkans is projected in two antipodean images: that of a ‘navel of the world’ and that of a cataclysmic ‘flood’. Two options impose themselves as logical here: either to observe the history of the Balkans as a cyclic change of two antagonistic stereotypes (positive-negative), or to observe the history of the Balkans as a sporadic interruption of continuity—that is, as a continuum of cultural development, intermittently obstructed by fierce but short-lived conflicts. On the one hand we have a constancy of cultural growth as a

Carmina BALCANICA

55

dominant historical context and, on the other, intrusions into this system in the form of internal (ethnic, religious) conflicts and external economic and geopolitical influences.

The Balkan model of the world implies a rhythmical-cyclic exchange of two archetypes: peace and war. These two stereotypical models of the Balkans, as two systemic matrices, are latently present realities. The reality projected in the negative stereotype of the Balkans is fierce, but lasts a relatively short while. This generates a need to locate the causes which destabilize the first and establish the second model of the Balkans. Stereotypes are pervious to manipulations for geostrategic and geopolitical goals. Stereotypes are reaffirmed in periods when there is an expressed need on the part of the centres of power to dominate a certain territory and its natural and human resources as well as to redistribute power. In such cases, stereotypes are used as a synopsis, as a trigger and a method. It is then when it is revealed that behind the regional stereotype there lies concealed some universal, trans-historical mytheme susceptible to historical applications. In this sense it is necessary to revise the global stereotype of the Balkans encoded in the meta-linguistic term Balkanization. The Balkans can again be a factor of cultural progress. To demystify the stereotype of ‘powder keg’ will be the first step in redefining the Balkans. In this context, a dialogue should be established concerning Macedonia and the Macedonians in accordance with universal democratic and cultural principles and concepts, not by employing experimental models and exclusive political agreements. The current negation of Macedonian identity is a residue of a hegemonistic way of thinking. Negation of identities, which is both a historical and contemporary phenomenon, does not lead to a dialogue between civilizations and is not typical of a democratic world which respects human rights and the inherent rights of peoples. The cradle of civilizations stereotype The ‘cradle of civilizations’ stereotype implies that the Balkans is a concretisation of the Axis mundi archetype. Even though this information has been marginalized, it still remains a fact that the Balkan world is inseparable from ancient cultural values and that it is a legitimate version of the mythical image of Axis mundi, related to the

Carmina BALCANICA

56

emergence of literacy, lyrical poetry, epic poetry, theatre, visual and melic arts, sculpture, architecture, woodcarving, embroidery, dance, philosophy, astronomy, a highly developed system of pagan beliefs, the development of Christian culture… The cradle of civilization stereotype is an initial model of the Balkans. It contains within itself the stereotype of crossroads, reaffirmed today through the syntagma dialogue of civilizations. This stereotype reflects the natural predispositions of the geostrategic, peninsular space of the Balkans, situated between two continents, open to several seas (the Adriatic, Ionian, Aegean, Mediterranean and the Black Sea) and to several continents (Europe, Asia, Africa), dynamic along two axes, both the horizontal East-West axis and the vertical North-South axis. This stereotype depicts the Balkans as a bridge between civilization models, mainly between the European and Asian models, but also between the European and African civilization models. In mythical, pagan, symbolic thought, the construction of a bridge requires a sacrifice. The bridge to which the life/blood (of the dearest) has not been sacrificed does not last—it is built by day, destroyed by night. The bridge in which the sacrificed and their shadow is built lasts forever. This is the implicit message of the ancient Balkan story about the founding of the Skadar and that of numerous songs from Macedonian oral tradition. The Balkans was viewed as a geostrategic crossroads of various ethnicities, languages, and later, religions. Nomadism and mosaic quality are the main features of the Balkan positioning in the world and the positioning of the world in the Balkans, encoded in the terms ‘Balkan quality’ and ‘Balkan face’ (Tatyana Civyan 1990, 67). According to this imagological stereotype, The Balkans represents a mix of civilizations which, throughout history, inclined towards greater cultural systems (ancient Greek, Latin, Byzantine, Ottoman) because it possessed a mental and spiritual capacity for dialogue, polyglossia, and coexistence.

The ‘Proclamation of the Holy Gospel’ by Constantine the Philosopher symbolizes the visionary mission of the Balkans in history. It represents an apology for equality amongst peoples and languages. This apology opposed the predominant medieval dogma about the sacral-liturgical character of languages and in this context it also opposed the axiom about the three chosen sacred languages (Hebrew, Greek and Latin) in which alone could God and his Sacred Bible be venerated. Glagolitic codification of the Slavonic literary language and

Carmina BALCANICA

57

its alphabet projects its sacral-mystical dimensions. Cyrillic codification of its alphabet brought Slavonic language closer to the peoples’ traditions, including Macedonian. Both Old Slavonic codes were created from humanistic drives so that they could communicate to Slavic peoples and believers of Slavic origin, so that they could break the linguistic hermetism in church practice and promote a great new European culture—the Slavonic culture. The powder keg stereotype It is a matter of debate as to which historical constellation we should locate the initial model of the Balkan world and the Balkan image of the world. The Balkans have always existed, but the stereotype of the Balkans as a powder keg is a recent phenomenon. This stereotype was created in the period after the Russo-Turkish War (1878) when, within a period of only a few months, the Great European Powers signed two peace treaties: The Treaty of San Stefano (March 3 1878) and the Berlin Treaty (June –July 13 1878). The negative stereotype of the Balkans was constructed in the course of the creation of the independent Balkan states, the demise of the Ottoman Empire and the establishment of a new balance of the interests of the Great Powers. This stereotype was not in use in communication in the period between the 1920s and 1990s. Following that period, after almost a century of remission, this negative Balkan stereotype was reaffirmed in a dramatic manner through numerous forms of radicalization of inter-ethnic conflicts and separatism located in the area of former Yugoslavia. The reduction of the Balkan region to a rump of Yugoslavia produced the newfangled term the Western Balkans, unknown in historiography and political communication until very recently—until the very beginning of the 21st century. Different Balkans were discussed, especially in the period before NATO military intervention in Serbia, and the Western Balkans emerged in the moment when the option of independent Kosovo was announced. The Western Balkans could represent a substitute for the concept of the unchangeability of borders (that is, internal changes of borders). The Western Balkans is a form of new Balkan integration in which the core will be the Albanian factor. The Western Balkans at the onset of the new century is typically Balkan Balkans, whose integration within the institutions of the European Union is still problematic. At the moment when this ‘Western’ remainder of the Balkans is Europeanized, the stereotypical image of the

Carmina BALCANICA

58

Balkans as a ‘powder keg’ should become just a part of history.2 The ‘powder keg’ model is a selective and deformed vision of the Balkans and therefore it should be revised and replaced by the ‘cradle of civilizations’ model. Balkan stereotypes and the Macedonian topos Balkan imagology is focused on the Macedonian topos. Both stereotypes of the Balkans intersect in what is called the Macedonian Question. And it is this Macedonian Question that imposes the need for a just historical consensus based on the principle of general recognition and respect for the identity of Macedonians (their genesis, ethnic and cultural tradition, language, church and borders). In its historical and geographical borders, Macedonia is a paradigmatic prototype of the Balkans. Macedonia is like a small Balkans. The Great Powers introduce Macedonia in their geostrategic interest spheres as the ‘apple of discord’. As we speak, Macedonia is still threatened by this status: Macedonian identity is questioned once again and consequently the legitimacy of a Macedonian state with Macedonian ethnic-cultural attributes is questioned. The unjust distribution of Macedonian territory inflamed passions in the period before and after the Ilinden uprising, when the platform for the creation of a separate Macedonian state achieved its ideological maturity, as well as later, during the Balkan Wars and the First World War, and in particular during the latest wars on the territory of former Yugoslavia.3 When historical half-truths become a constituent part of the platforms for greater state or 2 The first schema of the so called Western Balkans included former Yugoslavia minus Slovenia and plus Albania. Recently this seems to have acquired another minus, and could be described as follows: former Yugoslavia minus Slovenia and Croatia, plus Albania. The process of subtraction is not over. Croatia no longer appears in the latest cartographic representations of the so-called Western Balkans. The Balkan mise-en-abîme at present is in a process of reduction to Kosovo, Albania and Macedonia. A single ethnic factor connects these entities and, from a hermeneutical aspect, it is the most symptomatic. 3 In the area of present day Republic of Macedonia, Albanians settle mainly by methods of aggression, pushing the native population to retreat northwardly and eastwardly. This was observed by Brailsford: ‘Under the Crescent, Albanians are winning back more than all that they lost under the Cross…’, the Cross symbolizing the Byzantine, and the Crescent the Ottoman Empire. He also observed that the Macedonian Slavic population continually lost its own land under the attacks of “Albanian chiefs”, mostly former brigands who bought their peace from the Turks.’ Albanians performed ‘a sort of semi-feudal terrorism’ over the Slavic Christian population in Macedonia (2002, 1st ed. 1906).

Carmina BALCANICA

59

hegemonistic aspirations, there emerge ‘legitimate’ generators of conflicts. At the very same time when the Balkan ‘powder keg’ stereotype gains relevance anew, the great narrative of Macedonian identity is reopened. In other words, both Balkan stereotypes are projected onto the Macedonian chronotope, and it is not by accident that Balkan imagology has focused on the Macedonian Question. Macedonia is a paradigmatic prototype of the Balkans.

The powder keg stereotype was created in a period when, within only a few months, the Great European Powers reached two crucial but diametrically opposed decisions regarding Macedonia. Namely, they first decided that Macedonia should become a part of Bulgaria (the Treaty of San Stefano), only to decide a few months later in the same year to give it back to the Ottoman Empire (at the Berlin Congress 1878). This is when Macedonian agony began (terror, propagandas, aspirations, uprisings, a movement for independent Macedonia) and the image of Macedonia as a ‘powder keg’ was shaped. The division of Macedonia among its neighbouring national states (Greece, Bulgaria, Serbia, and later Albania) was sanctioned about thirty years later with the Treaty of Bucharest (1913), the Treaty of Versailles (June 28 1919) and the Treaty of Neuilly (November 27 1919). This division of Macedonia was canonized with peace treaties and with decisive influence by the Great European Powers which did not envisage Macedonia as an independent state.

The stereotype of Macedonia as an ‘apple of discord’, construed in the spheres of geostrategic interest, has been reaffirmed anew in all pre-conflict periods and Macedonian identity has been problematized in the form of an ‘open question’. The rhetoric of the mass media, as well as of some artistic media (film, theatre), registers the cycles of re-establishment of the Balkan stereotype as a cauldron or powder keg. Macedonia as a cradle of literacy, democracy, philosophy and art, Macedonia as a bridge between the Balkan and Slavic world, between Antiquity and Slavic culture, in all their versions and stages of Hellenization, Slavicization, and Balkanization, cannot be a synonym for savagery.

At a time when legitimate attempts are made for Macedonia to become independent and for Macedonian national identity to be recognized internationally, the powder keg stereotype of the Balkans is

Carmina BALCANICA

60

illustrated – as if not illustrative enough – by two other complementary stereotypes: the stereotype of Macedonia as an apple of discord and as a salade Macédoine. By some travel writers and chroniclers of the past, this stereotype is associated with the image of the Babylonian melange, especially when describing urban areas such as Thessalonica.4 There are indications which lead to the conclusion that, in fact, the dominant stereotypes of the Balkans are in function of giving relevance to the enigmatic model of Macedonia as a mixed fruit salad, which would help justify the illegitimate policies whose aim is its internal destabilization and the creation of the so called Western Balkans. But Macedonia’s historical opportunity is not its integration within this artificial and dubious construct. Its opportunity lies in the general consensus regarding the definitive recognition of the Macedonian identity on all bases and in the restitution of civil democracy in the Republic of Macedonia. The Code of Balkanization

The ‘powder keg’ stereotype was transformed by post-colonial terminology into the more sophisticated and globally codified term balkanization. The term balkanization is of multiple meaning. ‘Balkanization is a geopolitical term originally used to describe the process of fragmentation or division of a region or state into smaller regions or states that are often hostile or non-cooperative with each other. The term has arisen from the conflicts in the 20th century Balkans. The first balkanization was embodied in the Balkan wars, and the term was reaffirmed in the Yugoslav wars.’ (Wikipedia) Other meanings are derived from this term and they gravitate around the notion of enclave that is a ghettoization in a certain space. Balkanization suggests a process of disintegrative segregation of a formerly established entirety. Balkanization implies that in one multi-ethnic region each ethnic entity strives to create a separate state entity. This identifies balkanization with ethnocentrism and a will for predominance. Therefore, balkanization does not refer to any form of disintegration but to a specific type of fragmentation which indicates aversion towards the different and the foreign, xenophobia, non-cooperativeness, abyssness 4 In the consciousness of accidental travellers, Macedonia was usually stereotypically reflected as a Babylon of several languages (six languages and four dialects) and in that Babylon the marketplace symbolizes this multilingual Macedonia in which ‘there is no lingua franca’ (H.N. Brailsford).

Carmina BALCANICA

61

(mise-en-abîme), the volatility of the separation projects initiated, uncontrollability, disrespect for already adopted agreements, and all this leading to anarchy and incitement of greater state projects under the label of ‘break up and independence’. Balkanization is a term which fits ideally within the meta-language of virtual reality, within the global internet communication network. ‘The term is also used to describe other forms of disintegration, including, for instance, the subdivision of the Internet being divided into separate enclaves, and the breakdown of cooperative arrangements due to the rise of independent competitive entities engaged in ‘beggar-thy-neighbour’ bidding wars. Balkanization is sometimes used to refer to the divergence over time of programming languages and data file formats (particularly XML).’

The term balkanization semanticizes the absence of consensus and of unifying factors (e.g. language) and the factor of radical polycentricity is installed, which implies unpredictable anarchy. Balkanization is a process of elimination of the will for unity between close and neighbouring ethnic communities which then, paradoxically, much more easily become protectorates and semi-protectorates, governed from a distance under some type of new hybridized and sophisticated domination. The responsibility for the unpredictable consequences of this ghettoizing disintegration is transferred on the immediate perpetrators beforehand. Balkanization canonizes the predicted unpredictability of disintegration. In order to prevent absolute entropy, the international community provides mechanisms for re-integration (through reconciliation, forgiveness, re-socialization, renewed trust and renewed institutions for communication). In situations when the restoration of the destroyed institutions of the previous state is impossible, the superior auctorial and trans-national centre (EU, NATO, UN) favours the method of re-integration of the fragmented states within some new, higher and more authoritative entity/union than the one before. For the Balkan and for other fragmented states (mainly post-communist) this higher authority within which they will re-integrate is the EU.

The pejorative meaning of the term Balkans is arbitrary because it is derived from a manipulated stereotype. History offers enough indications that balkanization is not the exclusive privilege of the Balkans. Balkanization is neither a historical nor anthropological dominant of the Balkans. The register of ‘barbaric phenomena’ goes beyond the Balkans. Processes of balkanization have occurred and still

Carmina BALCANICA

62

occur all over the world where there are fierce civil or religious wars, invasions, migrations, hegemonistic and colonialist occupations, genocidal practices of terror and terrorism, apartheid, racial segregation and neo-Nazism, practices of disregard for the conventions concerning human and minority rights…

The world which considers itself civilized and superior often behaves more ‘Balkan’ than the Balkans itself. Without a doubt, the phenomenon of balkanization is as old as the world itself and has arisen elsewhere. Balkanization was imported into the Balkans. However, wherever it is imported, balkanization demonstrates the universal model of conquering and governing the world recognized in the maxim ‘divide et impera’.

References: • Ашерсон, Нил. Црно Море, Скопје, Магор 2003. • Kulavkova, Katica. The Mediterranean Chronotopos and its Differentia

Specifica’, Representation of the Other/s in the Mediterranean World and Their impact on the Region, Co-edited by Nedret K. Burcoglu and Susan Gilson Miller, Istanbul: The Isis Press, 2005, 41-53.

• Communications, Septième congrès international d'études sud-est européen (Thessalonique, 29 août - 4 septembre 1994), Athènes, 1994.

• Geography and Ethnic Geography of the Balkans to 1500, http://www.lib.msu.edu/sowards/balkan/lecture1.html

• Мазовер, Марк. Балканот - кратка историја. Скопје: Евро-Балкан Прес, 2002.

• Митераурер, Михаел. Европското семејство, историско-антрополошки огледи. Скопје: Слово 2005, 97-125.

• Nixon, P.J. Ideology in Balkan Anthropological Research, Europaea, 1997,III-1. • Noris, Dejvid. Balkanski mit – pitanja identiteta i modernosti (prev. Tanja

Slavnić), Beograd: Geopoetika 2002. • Todorova, Marija. 1997. Imagining the Balkans. (Macedonian transl. Скопје:

Магор, 2001). • Успенский, Борис А., Избранны труды. Том 1, Семиотика истории,

Семиотика култури. Москва: Јазикы русској культуры 1996. • Успенски, Б.А. & Ј.М. Лотман. Миф - имя - культура, Успенски, Б.А.

Избрани труди, Том 1, Семиотика истории, Семиотика культури. 1996, 433-459. • Цивьян, Татяна Владимировна. Движение и путь в балканской модельи

мира, иследования по структуре текста. Москва: РАН, Институт славяноведения, Индрик 1999.

• Wikipedia,електронска енциклопедија. http://mk.wikipedia.org/wiki/

(Translated by Matt and Marija Jones)

Carmina BALCANICA

63

MIHAELA ALBU (ROMANIA) Sud-estul1 european (sau Peninsula Balcanică) – regiune cu destin specific şi bogat patrimoniu cultural

Regiunea aceasta - cu văi şi depresiuni, cu un teren „vălurit”, cu bazine de diferite mărimi, cu şiruri muntoase – este o zonă lipsită de „un centru geopolitic polarizator şi ordonator”, având „o dispoziţie centrifugă”. Această diversitate de „celule geografice”, având „un centru de gravitaţie geopolitic propriu (…) a uşurat procesul de individualizare regională, având efecte negative asupra marei unităţi şi contribuind astfel la dispersarea etnică şi pulverizarea politică, dar care, prin însăşi personalizarea geopolitică proprie, a contribuit în mod definitiv la conservarea compoziţiei fundamentale a patrimoniului cultural străvechi şi a fondului antropologic.”

Dar tocmai în acest „cazan al popoarelor”, cu o largă varietate de aspecte etnice şi lingvistice s-a cristalizat „un substrat uman şi cultural fundamental” cu o serie de caracterisitici originale în contextul european.

Preocupările privind spaţiul geopolitic şi cultural balcanic (preferat

a fi numit de mulţi cercetătri zona ori spaţiul de sud-est) nu sunt – se ştie – de dată recentă.

Cum, desigur, cele mai importante se află la îndemâna cercetătorilor interesaţi de acest subiect, în cele ce urmează ne-am propus să semnalăm un studiu mai puţin cunoscut, întâlnit într-o revistă editată în exil de către câţiva dintre intelectualii români constrânşi de istorie să-şi părăsească locurile natale. Revista poartă ea însăşi un titlu sugestiv – Destin - şi a fost editată la Madrid, având o viaţă destul de lungă (din 1951 până în 1972), iar ca director fondator pe George Uscătescu.

1 „Sudestul este acea parte a continentului european care se găseşte încadrată pe de o parte de Marea Neagră, Bosfor, Marmara, Dardanele, Egee, mările Ionică şi Adriatică şi pe de altă parte de extremeităţile orientale ale masivului Alpilor, de arcul Carpaţilor Nordici şi Carpaţilor Păduroşi, precum şi de depresiunea geotectonică a Nistrului.” (cf. I.D.C.-Coterlan, Fundamentele sudestului european, în Destin, nr. 1/1951, p. 38).

Carmina BALCANICA

64

Nu mai constituie o noutate să subliniem faptul că intelectualii români care au reuşit să emigreze în ţările libere de comunism au fost şi cei care au realizat o continuitate în plan cultural autentic, reînnodând (în afara ţării însă) firele înfloritoarei perioade interbelice. De aceea, cel care studiază activitatea cultural-literară a exilului nu va putea fi surprins să descopere o vastitate a preocupărilor, o diversitate a problematicilor abordate, o neobosită activitate de promovare a culturii române în ţara de adopţie.

În aria largă de teme abordate în revistele exilului am descoperit un studiu care prezintă sub varii aspecte – combativ nu de puţine ori la adresa lucrărilor cu tematici asemănătoare – regiunea de sud-est (mai mult sau mai puţin adecvat numită balcanică) în care sunt cuprinse şi teritoriile româneşti. Este vorba despre un amplu şi bine documentat articol intitulat „Fundamentele sudestului european”, datorat lui I.D.C. Coterlan, unul dintre principalii membri ai comitetului de redacţie ai revistei Destin. Plecând de la o bibliografie în majoritate străină, incluzând însă şi lucrări de referinţă româneşti semnate de Pârvan ori Daicoviciu, autorul neagă de la început denumirea regiunii drept „balcanică” şi, considerând-o în acelaşi timp o „entitate geografică aparte”, el propune ca termen mai adecvat – pe acela de sudest. Deşi a intrat în uzul comun, termenul de „Balcani” este considerat ca având exclusiv o accepţie depreciativă, cu o conotaţie de inferioritate, chiar injurioasă uneori, fiind „eminamente turcesc, creat la sfârşitul secolului trecut de un geograf german”, iar circulaţia sa „n-a făcut decât să accentueze distanţa existentă între Occidentul înaintat şi Orientul înapoiat.” (v. Destin nr. 1, p. 43). Ideea avea la bază (şi continuă să aibă), explică autorul, o „legendă istoriografică eronată” care arăta că „popoarele conlocuitoare în spaţiul cunoscut sub denumirea de Balcani (…) n-au avut – cu excepţia popoarelor de religie statală catolică – nici un fel de istorie proprie, până la descoperirea existenţei lor de anumite cercuri occidentale, în special franceze şi austriece. Până în secolul al 19-lea, când s-a efectuat această descoperire, Sudestul a fost considerat ca o simplă prelungire a Orientului turcesc, pe teritoriul continental european.” (v. Destin nr. 1, p. 37). Această „legendă eronată” constituie punctul de plecare al studiului în care I.D.C.-Coterlan, trecând în revistă diversele (multe divergente) teorii1 care încercau o delimitare bazată pe

1 „… între descoperirea Sudestului, în cea de a doua jumătate a secolului trecut şi epoca actuală, se înşiruie o serie întreagă de geografi şi istorici ale căror lucrări, de cele mai

Carmina BALCANICA

65

caracteristici de relief, de climă, de floră şi faună, prezintă relieful acestei zone ca având o influenţă hotărâtore asupra conglomeratului de popoare care trăiesc aici, asupra mentalităţilor şi relaţiilor dintre ele. Regiunea aceasta - cu văi şi depresiuni, cu un teren „vălurit”, cu bazine de diferite mărimi, cu şiruri muntoase – este o zonă lipsită de „un centru geopolitic polarizator şi ordonator”, având „o dispoziţie centrifugă”. Pornind de la individualizarea specifică a spaţiului, de la acele „celule geografice care împânzesc spaţiul”, autorul subliniază în mai multe rânduri consecinţele din plan etnic, cultural şi politic. Această diversitate de „celule geografice”, având „un centru de gravitaţie geopolitic propriu (…) a uşurat procesul de individualizare regională, având efecte negative asupra marei unităţi şi contribuind astfel la dispersarea etnică şi pulverizarea politică, dar care, prin însăşi personalizarea geopolitică proprie, a contribuit în mod definitiv la conservarea compoziţiei fundamentale a patrimoniului cultural străvechi şi a fondului antropologic.” (v. Destin nr. 2, p. 60, s.n.).

În partea a doua a studiului (Destin, 2, p. 47 ş.u.), sunt sintetizate „elementele determinante, fundamentale şi durabile” care au contribuit de-a lungul timpului la specificitatea spaţiului sud-est european. Conform opiniei sale, acestea sunt: „frontierele naturale, funcţia de răscruce între diverse spaţii mondiale, rezultată din poziţia pe care o ocupă pe harta lumii, efectele curentelor geopolitice centrifuge, consecinţe fireşti ale configuraţiei reliefului sudest european”, precum şi „determinante forme fundamentale, caracteristice evoluţiei istorice ale spaţiului nostru, anume: un fundament bio-antropologic (…), un bogat patrimoniu cultural ancestral.” (Destin, 2, p. 47). Dispoziţia centrifugă datorată elementelor geografice a dus la consecinţe care conferă specificitatea şi originalitatea acestei zone, în care „n-a fost posibilă formarea unei unităţi etnice, lingvistice sau politice, fiind în schimb posibilă dispersarea etnică şi pulverizarea politică.” (v. Destin, 1, p. 46).

Dar tocmai în acest „cazan al popoarelor”, cu o largă varietate de aspecte etnice şi lingvistice s-a cristalizat „un substrat uman şi cultural fundamental” cu o serie de caracterisitici originale în context european.

Aşadar, datorită seriei întregi de factori – de la cei geopolitici şi până la cei culturali – care au avut ca rezultat un specific aparte, autorul

variate dimensiuni, dedicate spaţiului nostru, sunt edificante în ceea ce priveşte nesiguranţa şi lipsa de acord asupra conţinutului strict geografic a termenilor de Balcani sau Peninsula Balcanică…” (Destin, 1, p. 38).

Carmina BALCANICA

66

articolului insistă în a prezenta sud-estul ca pe un spaţiu cu un bogat patrimoniu cultural, „făuritor de mari culturi” de o importanţă maximă în bătrânul continent, negăsindu-şi „o expresie istorică mai corespunzătoare decât în destinul celui mai străvechi popor, al aceluia care are misiunea conturării unei noi culturi şi spiritualităţi, anume Poporul Român, de-atâtea ori condamnat la dispariţie şi totuşi de atâtea ori Reînviat!”1

Southeastern2 Europe (or the Balkan Peninsula) - – The Region with a Specific Destiny and a Rich Cultural Patrimony

This region – with valleys and depressions, with a wavy landscape,

with basins of different shapes, with mountaneous areas – is a region lacking a “polarizing and ruling geopolitical center”, having a “centrifugal disposition”. This diversity of “geographic cells”, having an „individual center of gravity (…) has facilitated the process of regional individualization, with negative effects on the great unity and thus contributing to the ethnic dispersal and political pulverization, but which, exactly through this personal geopolitical personalization, has contributed in a decisive mode to the conservation of the fundamental composition of the ancient cultral patrimony and anthropological base.”

However, exactly in this „barrel of peoples”, with a large variety of ethnic and linguistic aspects, has crystalized a „fundamental human and cultural substrate” with a series of original characteristics in the European context.

The general interest regarding the Balkan geopolitical and cultural area

(often called by researchers the Southeastern area) is not something new. Below we have attempted to signal a study less known, found in a

magazine edited in exile by some Romanian intellectuals who have been constrained by history to leave their natal land. The magazine, whose suggestive title is Destiny and whose founding director was George

1 Să nu uităm că autorul acestui articol se afla în exil, că scria din exil având permanent în subtextul articolului referirea la faptul că ţara sa era ocupată de trupele sovietice. 2 The South-East is that part of the European continent which is bordered by the Black Sea, Bosphor, Marmara, Dardans, Aegean, Ionian and Adriatic Seas on the one side, and by the Oriental extremities of the Alps, of the Northern Carpathians arc and also by the geotechtonic Forested Carpathians of the Nister, on the other side”.

Carmina BALCANICA

67

Uscatescu, was edited in Madrid and has had a relatively long life (1951-1972). It is not news that the Romanian intellectuals who succeeded in emmigrating to the countries free of Communism were also those who maintained a continuity on the authentic cultural level, reknitting (outside the country, however) the threads of the blooming interbellic period. Therefore, those studying exile’s cultural-literary activity could not be surprised to discover a variety of preoccupations, a diversity of the tackled problems, a permanent activity to promote Romanian culture in the adoptive land.

Among the large variety of themes discussed in the exile magazines, I discovered a study that presents under various aspects (often combatative when addressing studies with similar themes) the Southeastern region (more or less adequaetly named Balkan) in which the Romanian territories are also included. The ample and well-documented article is „The Fundamentals of Southeastern Europe”, by I.D.C. Coterlan, one of the main members of Destiny’s editorial board.

Starting from a mainly foreign bibliography while including also some renowned Romanian works of reference, such as by Parvan or Daicoviciu, the author denies from the beginning the region’s name as Balkan, considering it at the same time a „separate georgraphic entity” and proposing as a better term that of Southeast. Although it has entered common use, the term Balkan is considered as having a depreciative meaning, with a connotation of inferiority, even scurrilous at times, since it is „Turkish, created at the end of the last century by a German geographer”, and its transmission „has only accentuated the distance between the Civilized West and the Barbaric East” (see Destiny, no. 1, p. 43). The idea was based and continues to be based, as the author explains, on an „erroneous istoriographic legend” that showed that „the peoples living in the area known under the name of Balkans (…) did not have – with the exception of the people belonging to the Catholic state relgion – any kind of own history, until the discovery of their existence by some Western circles, especially the French and Austrians. Until the nineteenth century, when this discovery took place, the Southeast was considered to be simply a prolongation of the Turkish East, „on the territory of the European continent” (see Destiny, no. 1, p. 37). This „erroneous legend” constitutes the departure point of the study in which I.D.C.-Coterlan, overviewing the various theories, many of them divergent, that attempted a delimitation based on characteristics of landscape, climate, flora and fauna, presents the landscape of this region

Carmina BALCANICA

68

as having a decisive influence upon the conglomerate of peoples who live here, upon the mentalities and relationships between them. This region – with valleys and depressions, with a wavy landscape, with basins of different shapes, with mountaneous areas – is a region lacking a „polarizing and ruling geopolitical center”, having a „centrifugal disposition”. Thus, starting from the specific individualisation of the area, from those „geographic cells that spread through the area”, the author underscores repeatedly the consequences at the ethnic, cultural, and political levels. This diversity of „geographic cells”, having an „individual center of gravity (…) has facilitated the process of regional individualization, having negative effects on the great unity and thus contributing to the ethnic dispersal and political pulverization, but which, exactly through this personal geopolitical personalization, has contributed in a decisive mode to the conservation of the fundamental composition of the ancient cultral patrimony and anthropological base” (see Destiny, no. 2, p. 60).

In the second half of the study (Destiny, no. 2, p. 47), are synthesized the „elements that are determinant, fundamental, and durable”, which have contributed along time to the specificity of the Southeastern European space. According to the author, these are: „natural borders, the function of crossroads between various world spaces, resulting from the position that it occupies on the world map, the effects of centrifugal geopolitical currents, normal consequences of the Southeastern European landscape”, as well as „determinant fundamental forms, characteristic to the historical evolution of our region, such as: a bio-anthropological base (…), a rich ancestral cultural patrimony” (Destiny, no. 2, p. 47). The centrifugal disposition due to the geographical elements has led to consequences that confer the specificity and originality of this region, in which „it has not been possible the formation of an ethnic, linguistical, or political unity, allowing for the ethnic dispersal and political pulverization” (Destiny, no. 1, p. 46). However, exactly in this „barrel of peoples”, with a large variety of ethnic and linguistic aspects, has crystalized a „fundamental human and cultural substrate” with a series of original characteristics in the European context.

Therefore, due to this entire series of factors – from the geopolitical to the cultural ones – that resulted in a specific entity, the article’s author insists in presenting the Southeast as a space with a rich cultural patrimony, „creator of great cultures” of a maximum importance in the old continent,

Carmina BALCANICA

69

not finding „a better historical expression than in the destiny of the most ancient nation, the one that has the mission to shape a new culture and spirituality, the Romanian Nation, so many times condemned to extinction and yet so many times Risen! 1

(translated by Maria-Denisa Albu) Emilia PARPALA (ROMANIA) Istanbul: Melancolia unui oraş divizat

Semiotica oraşului, aşa cum a practicat-o Juri Lotman, presupune două dimensiuni: oraşul ca spaţiu şi oraşul ca nume. Din ambele unghiuri, Istanbulul este un oraş unic. Geografia (culturală) îl prezintă oximoronic: el uneşte, despărţind. Este singura metropolă a lumii situată pe două continente, Europa şi Asia, separate de fâşia Bosforului.

Orhan Pamuk, cel mai cunoscut romancier turc, şi-a legat destinul de această metropolă, prezentă în romanele sale nu doar ca un context generator de atmosferă, ci ca un construct poetic de natură metaforico-simbolică.

Reale, visate2 ori invizibile3, oraşele lumii hrănesc mentalul

colectiv cu repere arhetipale, metaforico-simbolice, utopice sau politice. Discursul cultural, deosebit de sociologia urbană4, construieşte oraşele mari, încărcate de istorie, ca peisaje ale minţii, ca „locuri mentale”5. Astfel: Babel - oraşul infernal, Ierusalim - oraşul ceresc al Sfântului Augustin, Roma - oraşul etern, Constantinopol – „a doua Romă”, Paris sau Petersburg – locuri antagonice ale dublei codificări, Veneţia –

1 Mension must be made that the author of this article was living in exile when he wrote it and Romania was under Soviet occupation. 2 Cf. cetatea ideală la Platon, Utopia lui Thomas Morus, Città del Sole a lui Campanella, Noua Atlantidă a lui Francis Bacon, Falansterul lui Charles Fourier, etc. 3 Calvino, Italo, Le città invisibili, Torino, Giulio Einaudi Editore, 1972. 4 Cf. teoriile despre dezvoltarea urbană elaborate de: Max Weber, Walter Benjamin, Şcoala de la Chicago, Ronald Daus, Saskia Sassen în: Freitag, Barbara, Global Cities and Informational Societes, http://w.w.w. unb.br/ics/sol/itinerancia/grupo/barbara/ global_cities.pdf 5 Corti, Maria, Pentru o enciclopedie a comunicării literare, Constanţa, Pontica, 2000, pg. 227-243.

Carmina BALCANICA

70

arhetip al cetăţii acvatice, New York –„Babelul” victorios, Brazilia - capitala utopică etc.

Ce înseamnă Istanbulul într-o lectură a lumii al cărei simbol e oraşul? Pe ce coordonate se desfăşoară ea? Ce perspective interpretative deschide şi care este dinamica lor? Semiotica oraşului, aşa cum a practicat-o Juri Lotman1, presupune două dimensiuni: oraşul ca spaţiu şi oraşul ca nume. Din ambele unghiuri, Istanbulul este un oraş unic. Geografia (culturală) îl prezintă oximoronic: el uneşte, despărţind. Este singura metropolă a lumii situată pe două continente, Europa şi Asia, separate de fâşia Bosforului. Până la începutul secolului XX a fost receptat prin conceptele „orientalism” şi „exotism”, ambele fiind, cum a demonstrat E. Said2, proiecţii ale Occidentului. Sub aspect toponimic, oraşul-palimpsest, capitală a mai multor imperii, a fost desemnat prin trei nume: Bizanţ, Constantinopol şi Istanbul, ceea ce reflectă dinamica civilizaţiilor a căror interfaţă a fost3.

Oraşele capătă „validitate imaginativă”, sens şi relevanţă numai după ce au fost descrise de un romancier4. Istanbulul a figurat în textele literare de secole, în turcă şi în limbile europene, în arabă şi în persană. Orhan Pamuk, cel mai cunoscut romancier turc, şi-a legat destinul de această metropolă, prezentă în romanele sale nu doar ca un context generator de atmosferă, ci ca un construct poetic de natură metaforico-simbolică. La decernarea Premiului Nobel pentru literatură în 2006, motivaţia Academiei Suedeze a focalizat tocmai această tematizare: „în căutarea sufletului melancolic al oraşului său natal, [Pamuk] a descoperit noi simboluri pentru ciocnirea şi împletirea civilizaţiilor”. În patru dintre romanele sale localizate în Istanbul (şi traduse în engleză): The White Castle, My Name Is Red, Snow, Istanbul: Memories of a City Pamuk a optat pentru o identitate hibridă, sinteză între Islam şi Occident, între secularism şi fundamentalism, între trecutul otoman şi 1 Lotman, Juri, Simbolismul Petersburgului şi problemele semioticii oraşului, apud M. Corti, op. cit, p. 229. 2 Said, Edward W. Orientalism. London and Henley: Routledge and Kegan Paul, 1978, p. 15. Said afirmă că “the Orient is a European invention ... a place of romance, exotic beings, haunting memories and landscapes, remarkable experiences" 3 Bizanţul a fost întemeiat în 667 îChr de regele grec Byzas; împăratul roman Constantin I l-a reclădit în 330 dChr, ca Nova Roma, oraşul urmând să-i poarte numele. Cucerit de turcii otomani în 1453, a fost numit Istanbul, nume utilizat încă din secolul al X-lea, dar oficializat abia în 1930. 4 Cf. V.S. Naipaul, laureatul Nobel pentru literatură din 2001, care a dat oraşului Port of Spain (Trinidad) o realitate ficţională comparabilă cu aceea a Londrei lui Dickens.

Carmina BALCANICA

71

prezentul european. Operaţiile de semnificare sunt polistratificate şi dinamice; (1)

portretul oraşului ca autoportret; (2) oraşul decrepit şi labirintic, simbol al sublimei tradiţii otomane erodate de secularismul european (3) frumuseţea eternă şi fascinaţia acestui oraş al artelor (4) oraşul paradoxal, pe coordonate antinomice: Asia, Europa; trecut, prezent; anonimat, individualism (5) oraşul-alegorie, „pod” între lumile în contact, din care rezultă o prezenţă cosmopolită, sincretică1. „Observator” este fie artistul în devenire, fie contemplatorul hoinar, fie scriitorul matur, care caută soluţii pentru crizele lumii actuale.

Reţinem, pentru această scurtă prezentare, Istanbul: Memories of a City2, o carte construită geometric, cu precizia arhitecturală specifică lui Pamuk, pe similitudinea dintre povestea familiei sale şi destinul oraşului natal. O evocare în alb-negru, parte “amintiri din copilărie”, parte eseu erudit despre viaţa Istanbulului, descris cu sensibilitatea pentru detaliu a unui pictor îndrăgostit. Cu fluenţă cinematografică, naratorul se mişcă de la evocarea nefericiţilor săi părinţi la priveliştile decrepite ale Bosforului, de la plonjarea în propria-i conştiinţă la scriitorii, pictorii şi fotografii – turci şi străini – care i-au modelat cunoaşterea oraşului. Efectul cumulării datelor are intensittea lirică a unei elegii pe tema decăderii, a dispariţiei, a abandonării. Conştiinţa melancolică a locuitorilor, aceea de a trăi la răscruce, într-un loc al gloriei imperiale ruinate, într-o ţară în curs de modernizare, este numită hüzün: What I am trying to explain, scrie Pamuk, is the hüzün of an entire city: of Istanbul. Acest termen turcesc intraductibil denotă sentimentul unei pierderi spirituale profunde, dar şi un fel de a privi viaţa plin de speranţă. O melancolie colectivă - the melancholy of this dying culture - însemnând negare şi afirmare deopotrivă, izvorând din durerea de a trăi zi de zi printre semnele unei civilizaţii apuse. În Occident, scrie Pamuk, relicvele istoriei sunt păstrate în muzee; locuitorii Istanbulului însă îşi duc viaţa printre aceste ruine. De aceea, Istanbulul nu mai este drapat în culori vibrante, ci în nuanţe de cenuşiu şi cărbune, culoarea haitelor de câini şi a noroiului. Culorile sunt estompate de zăpezi (imaginare), iar periferiile sărace şi frigul conotează

1 Hagia Sofia simbolizează fuziunea celor două culturi: creştină şi islamică. 2 Istanbul: Memories of a city, translated by Maureen Freely, New York: Alfred A. Knopf, 2005 [original title: İstanbul: Hatıralar ve Şehir]

Carmina BALCANICA

72

decăderea Turciei în lumea modernă. Tulbure şi malefic, oraşul natal e rareori consolator şi deloc “exotic”. Dacă observatorii occidentali pot găsi pitorescă imaginea rufelor atârnând printre minaretele în ruină, pentru “istambuliţi” este un semn că oraşul lor nu va mai atinge niciodată bogăţia şi înălţimea culturii de odinioară: Whose of us who see the picturesque in the ruins - invariably, we're people who come from the outside, observă romancierul.

Una dintre obsesiile lui Pamuk este legată de incompatibilitatea dintre moştenirea culturală şi imitaţie: last traces of a great culture and a great civilization that we were unfit or unprepared to inherit, in our frenzy to turn Istanbul into a pale, poor, second-class imitation of a Western city. Pentru că Turcia modernă este separată de trecutul ei1, Pamuk acceptă atât ideea pierderii Imperiului Otoman, cât şi insuccesul în a imita competent modelele occidentale. Pentru narator, acesta este Istanbulul autentic şi, pentru că este autentic, merită a fi celebrat. La fel se întâmplă cu familia sa, pe care o iubeşte în ciuda greşelilor – greşeli care, insinuează el delicat, sunt aceleaşi cu ale oraşului său.

Spre sfârşitul cărţii, Pamuk anunţă tema ei centrală - “facerea” unui scriitor: studentul la arhitectură, numit Orhan Pamuk, îi comunică mamei decizia de a renunţa la arhitectură: I don't want to be an artist . . . I'm going to be a writer. În acest sens al pierderii, dar şi al devenirii, portretul Istanbulului este un autoportret care îşi asociază introspecţia (proustiană), dar şi magia narativă a lui Borges sau Márquez.

Istanbul: The Melancholy of a Divided City

The semiotics of the city, as practiced by Juri Lotman supposes two

dimensions: the city as space and the city as name. From both perspectives Istanbul is a singular place. The (cultural) geography presents it as an oxymoron – it unites by separating. It is the only city in the world situated on two continents, Europe and Asia.

Orhan Pamuk, the most famous Turkish novelist, tied his destiny to this metropolis, present in his novels not only as a context generating atmosphere, but also as a poetic construct of metaphoric and symbolic nature.

Real, dreamt2 or invisible1, the cities of the world offer collective

mentality archetypal, metaphorical, symbolic, utopian or political 1 Alfabetul arab fiind înlocuit cu cel latin în 1920, turcii de azi nu mai au acces la lucrările scrise cu caractere arabe. 2 Cf. Platon’s ideal citadel, Thomas Morus’s Utopia, Tomasso Campanella’s La città del sole, Francis Bacon’s The New Atlantis, Charles Fourier’s Phalanstère, etc.

Carmina BALCANICA

73

landmarks. Cultural discourse, unlike urban sociology2, builds cities as mindscapes, as “mental places”3. Thus: Babel – the infernal city; Jerusalem – the heavenly city of St. Augustine; Rome – the eternal city; Constantinople – “the second Rome”; Paris or St. Petersburg – antagonical places of double codification; Venise – archetype of the aquatic city; New York – the invincible “Babel”; Brazilia – the utopian capital, etc.

What does Istanbul mean in a reading of the world whose symbol is the city? On what coordinates does it unfold? What interpretative perspectives does it open and which are their dynamics? The semiotics of the city, as practiced by Juri Lotman4, supposes two dimensions: the city as space and the city as name. From both perspectives, Istanbul is a singular place. The (cultural) geography presents it as an oxymoron – it unites by separating. It is the only city in the world situated on two continents: Europe and Asia. Until the beginning of the 20th century it was perceived as “oriental” and “exotic”, both being projections of the Occident, as Edward Said demonstrated.5 According to toponimy, the palimpsest-city, the capital of several empires, was designated by three names: Byzance, Constantinople and Istanbul, fact which reflects the dynamics of the civilizations whose interface it was.6

The towns acquire an ‘imaginative validity”, meaning and relevance after being described by novelists7. Istanbul has been mentioned in literary texts for centuries, in Turkish and European languages, in Arabic and Persian. Orhan Pamuk, the most famous

1 Calvino, Italo, Le città invisibili, Torino, Giulio Einaudi Editore, 1972. 2 The theories on urban development elaborated by Max Weber, Walter Benjamin, the Chicago School; Ronald Daus, Saskia Sassen in: Freitag, Barbara, Global Cities and Informational Societes, http://w.w.w. unb.br/ics/sol/itinerancia/grupo/barbara/ global_cities.pd. 3 Corti, Maria, Pentru o enciclopedie a comunicării literare, Constanţa, Pontica, 2000, p. 227-243 4 Lotman, Juri, Simbolismul Petersburgului şi problemele semioticii oraşului, apud M. Corti, op. cit, p. 229. 5 Said, Edward, W. Orientalism. London and Henley: Routledge and Kegan Paul, 1978, p. 15: “the Orient is a European invention...a place of romance, exotic beings, haunting memories and landscapes, remarkable experiences". 6 Byzance was founded in 667 b.Chr. by the Greek king Byzas; Constantin, the Roman Emperor, rebuilt it in 330 a.Chr. as “the New Rome”, the city being renamed after him, Constantinople. Conquered by Ottoman Turks in 1453, it was named Istanbul, a name used since 10th century, but officialy recognized since 1930. 7 Cf. V.S. Naipaul, the winner of Nobel Prize in literature (2001); he gave the Port of Spain (Trinidad) a fictional reality comparable to Dickens’s London.

Carmina BALCANICA

74

Turkish novelist, tied his destiny to this metropolis, present in his novels not only as a context generating atmosphere, but also as a poetic construct of metaphoric and symbolic nature. When awarding him the 2006 Nobel Prize in literature, the motivation of the Swedish Academy focused on this thematization: In the quest for the melancholy soul of his native city, [Pamuk] has discovered new symbols for the clash and interlacing of cultures. In four of his novels located in Istanbul (and translated into English): The White Castle, My Name Is Red, Snow Istanbul: Memories of a City Pamuk has constructed a hybrid identity, a synthesis between Islam and the West, between secularity and fundamentalism, between the city’s Turkish past and European present.

The semantic operations are multiple and dynamic: (1) the portrait of the city as self-portrait; (2) the decrepit and labyrinthine city, symbol of the sublime Turkish tradition “eroded” by European secularism; (3) the eternal beauty and the fascination of this city of arts; (4) the paradoxical city, on antonymic coordinates: Asia, Europe; past, present; anonymity, individuality; (5) the allegorical city: a “bridge” between worlds in contact, out of which a cosmopolitan, syncretic culture emerges.1 The observer is either the young artist or the flâneur,2 or the mature writer who faces the greatest crises of the present-day world.

For this short presentation I selected Istanbul. Memories of the city3, a book geometrically built, with architectural precision, on the similarity between the story of his family and of his native city. A black and white portrait, part childhood memoir, part extended essay on Istanbul life, described with the marvelously artistic eye for the detail. Istanbul is a poetic work hard to classify, combining the author’s early memoirs up to the age of 22 and an essay about the city, illustrated with photographs from his own albums, and pictures by western painters and Turkish photographers. Fluently, the narrator moves from the presentation of his unhappy parents to decrepit landscapes of

1 Hagia Sophia, mother of churches, symbolizes the fusion of two cultures: Christian and Islamic. 2 “A flâneur is thus a person who walks the city in order to experience it. Because of the term's usage and theorization by Charles Baudelaire and numerous thinkers in economic, cultural, literary and historical fields, the idea of the flâneur has accumulated significant meaning as a referent for understanding urban phenomena and modernity” (http://en.wikipedia.org/wiki/Fl%C3%A2neur). 3 Istanbul: Memories of a city, translated by Maureen Freely, New York: Alfred A. Knopf, 2005 [original title: İstanbul: Hatıralar ve Şehir].

Carmina BALCANICA

75

Bosphorous, to searching into the minds of writers, painters and photographers – Turkish and strangers – who influenced his view of the city. The effect of accumulation of data has the lyric intensity of an elegy about decay, disparition, abandon. The melancholy awareness of the inhabitants of living on the edge, at the crossroads of the past (with its imperial glory) and of the present, in a modern country, is called hüzun: What I am trying to explain, Pamuk says, is the hüzün of an entire city: of Istanbul. This untranslatable word for a collective feeling of melancholy and nostalgia denotes a deep spiritual loss, co-existing with hope. Denial and affirmation: the melancholy of this dying culture, originating from the pain of living amid the signs of a great dying civilization. In the West, writes Pamuk, the monuments of history are kept in museums whereas the inhabitants of Istanbul lead their life among ruins. Therefore, Istanbul is not described in vibrant colours, but in shades of gray and charcoal, the colours of the packs of dogs that infest the city. The colours are fading with imaginary snows; the poor neighborhoods, mud and cold connote the decay of Turkey nowadays. Troubled and malefic, the native city is rarely comforting and barely exotic. If Western observers find the image of clothes hanging among minarets in ruin picturesque, for Istanbul inhabitants it is a sign that their city will never have the grandeur of the past: Those of us who see the picturesque in ruins - invariably, we're people who come from the outside, observes the novelist.

One of Pamuk’s obsessions is the incompatibility between the cultural inheritance and imitation: last traces of a great culture and a great civilization that we were unfit for or unprepared to inherit in our frenzy to turn Istanbul into a pale, poor, second-class imitation of a Western city. As modern Turkey is separated from its past1, Pamuk accepts the loss of Empire, as well as the failure in competently imitating western models. For the narrator, this is the authentic Istanbul and, because it is authentic, it deserves to be loved and celebrated. The same is true for his family, which he loves for all its faults – the faults being, as this book delicately insinuates, the same as those of the city itself.

Towards the end of the book Pamuk announces the central theme: “the making” of a writer; the student called Orhan Pamuk announces his mother the decision to give up architecture: I don't want to be an

1 Modern Turks cannot even read anything from before 1920s, since the old Arabic script is unintelligible to them.

Carmina BALCANICA

76

artist… I'm going to be a writer. In this sense of loss, but also of becoming, the portrait of Istanbul is a self-portrait that recalls Proustian introspection and Borges’/ Marquez’ narrative sorcery.

(translated by Ioana Ruxandra Dascălu) CAMELIA ZĂBAVĂ (ROMANIA) Comunitatea bulgară din România

Din punct de vedere istoric şi organizatoric, se

disting astăzi, în cadrul populaţiei de etnie bulgară din România, două comunităţi: cea a bulgarilor bănăţeni, care sunt catolici şi cea a bulgarilor din sudul României (mai exact din Muntenia, Oltenia şi Dobrogea), care sunt ortodocşi. Desigur, cele două comunităţi sunt caracterizate, cum este şi firesc, prin asemănări şi deosebiri. În comun au originea etnică, graiul, unele elemente din cultura tradiţională şi mai ales caracterul agrar, iar deosebirea constă în aşezare geografică, religie, particularităţi culturale şi dialecte specifice, destin istoric şi gradul de menţinere a caracterului lor etnic. Pentru a înţelege mai exact povestea comunităţii bulgare din

România, considerăm binevenită o succintă incursiune în istoria emigrării bulgarilor în ţara noastră.

Majoritatea etnicilor bulgari provin din diaspora bulgară care s-a format prin emigrarea, în timpul stăpânirii otomane, din ţinuturile Bulgariei la nord de Dunăre. Situate în apropierea capitalei Imperiului Otoman, teritoriile bulgăreşti au avut foarte mult de suferit, turcii transformând în ruine oraşe, târguri şi sate înfloritoare, încât mulţi bulgari au fost nevoiţi să se refugieze în Ţările Române. În secolele al XV-lea şi al XVI-lea acest refugiu era aproape unica soluţie pentru bulgari în faţa presiunii otomane.

Din punct de vedere istoric şi organizatoric, se disting astăzi, în cadrul populaţiei de etnie bulgară, două comunităţi: cea a bulgarilor bănăţeni, care sunt catolici şi cea a bulgarilor din sudul României (mai exact din Muntenia, Oltenia şi Dobrogea), care sunt ortodocşi. Desigur, cele două comunităţi sunt caracterizate, cum e şi firesc, prin asemănări şi deosebiri. În comun au originea etnică, graiul, unele elemente din cultura tradiţională şi mai ales caracterul agrar, iar deosebirea constă în

Carmina BALCANICA

77

aşezare geografică, religie, particularităţi culturale şi dialecte specifice, destin istoric şi gradul de menţinere a caracterului lor etnic.

Comunitatea bulgarilor din Banat apare ca urmare a emigrării masive, la nord de Dunăre, a populaţiei bulgare de religie catolică din Ciprovti, oraş situat în fostul spaţiu iugoslav, după înfrângerea răscoalei din 1688. Mai târziu, acestui val de emigranţi li s-au adăugat şi bulgarii catolici din satele de pe malul Dunării, dintre oraşele Şiştov şi Nicopole. Aceştia mai erau cunoscuţi şi sub numele de pavlikeni.

După stabilirea lor în Banat în 1738 – 1741, această populaţie rămâne în graniţele Imperiului Habsburgic (din 1868 devenit Austro-Ungaria), pentru ca, la sfârşitul primului război mondial, după reglementarea chestiunii Banatului între Bucureşti şi Belgrad, să rămână, în mare majoritate, în cadrul statului român.

Gradul ridicat de dezvoltare economică şi culturală a regiunii, structura demografică eterogenă a populaţiei din acest spaţiu geografic, privilegiile de care s-a bucurat populaţia în timpul habsburgilor, mai slaba presiune de asimilare la care au fost supuşi şi acţiunea bisericii catolice au favorizat prosperitatea comunităţii etnice a bulgarilor bănăţeni. La acestea se adaugă cultura originală, care conţine şi o formă scrisă, precum şi ritul catolic care au făcut din bulgarii bănăţeni un grup etnic cu o puternică dorinţă de păstrare a propriei identităţi, iar ca expresie a acestui fapt este etnonimul pavlikeni sau bulgari – pavlikeni sub care ei sunt recunoscuţi1.

Populaţia de etnie bulgară din Banat se regăseşte în judeţele Timiş şi Arad, în localităţi ca Dudeştii-Vechi (Beşenova Veche sau Star Beşenov), Breste şi Vinga. Bulgarii bănăţeni vorbesc o limbă aparte, o formă a dialectului bulgar oriental cu influenţe lexicale din maghiară, germană, română şi sârbo-croată.

Destinul populaţiei de origine bulgară din Oltenia şi Muntenia este cu mult diferit de cel al semenilor lor din partea Banatului. Etnicii bulgari din partea de sud a României au emigrat la nord de Dunăre mai cu seamă la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, pentru a scăpa de represiunile autorităţilor otomane.

Aşa cum arăta şi istoricul Constantin N. Velichi într-un studiu publicat în revista „Romanoslavica”, „Emigrarea bulgarilor la nord de

1 Vezi http:/www.intercultural.ro/carti/interculturalitate/bulgari.html; Cercetările profesorului Stoiko Stoikov asupra graiului bulgarilor din Banat, recenzie de Todor Ganev, în „Romanoslavica”, VI, 1962, p. 278-279.

Carmina BALCANICA

78

Dunăre a fost un proces complex şi îndelungat, care a durat aproape cinci veacuri, începând cu căderea poporului bulgar sub jugul otoman şi încheindu-se odată cu eliberarea Bulgariei prin războiul din 1877-1878”1.

Cauza fundamentală a emigrării unei populaţii creştine din Imperiul Otoman trebuie căutată în situaţia economică, social-politică şi culturală a acesteia.

Odată cu retragerea armatelor ruseşti, în 1830, ca urmare a Păcii de la Adrianopol se înregistrează o trecere masivă a populaţiei bulgare la nord de Dunăre. Este momentul când se refugiază în Ţara Românească şi în Rusia un număr impresionant de familii din nord-estul Bulgariei, mai exact din jurul oraşelor Sliven, Kotel, Iambol, Karnobat2.

Trecerile la nord de Dunăre au atins cote maxime în timpul războaielor ruso-turce, mai ales cu prilejul celor din 1806-1812 şi 1828-1829, războaie care au şi favorizat cele două mari emigraţii3. Procesul nu se sfârşeşte aici, emigrările continuă şi în deceniile următoare, până la sfârşitul războiului ruso-româno-turc din 1877-1878, dar în mod izolat4. Au trecut Dunărea, emigrând, îndeosebi familiile bulgare mai înstărite din satele şi oraşele din imediata apropiere a fluviului.

Bulgarii refugiaţi au fost întotdeauna bine primiţi de populaţia autohtonă, iar statul a căutat să le faciliteze condiţii de rămânere în Principate din două motive uşor de înţeles: reprezentau o sursă de mână de lucru ieftină, iar pentru vistierie: sporirea numărului de contribuabili5.

Emigranţii bulgari s-au aşezat, cum era şi firesc, în localităţile în care se stabiliseră conaţionalii lor în deceniile precedente, cei mai mulţi în judeţele de la Dunăre, urmărind să rămână cât mai aproape de fluviu.

Toţi refugiaţii care au trecut la nord de Dunăre au fost socotiţi ca fiind bulgari, fără să se ţine cont de faptul că printre ei erau mulţi români care emigraseră cu ceva timp înainte pe malul drept al fluviului.

1 Constantin N. Velichi, Emigrarea bulgarilor în Ţara Românească în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, în „Romanoslavica”, VIII, Bucureşti, 1963, p. 27. 2 Idem, România şi renaşterea bulgară, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980, p. 51-52. 3 Idem, Emigrări la nord şi la sud de Dunăre în perioada 1828-1834, în „Romanoslavica”, XI, Bucureşti, 1965, p. 67. Potrivit surselor istorice prima mare emigraţie a bulgarilor are loc între anii 1806-1812, cea de-a doua între anii 1828-1834. 4 Ibidem. 5 Idem, Emigrarea bulgarilor în Ţara Românească în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, în „Romanoslavica”, VIII, Bucureşti, 1963, p. 31-32.

Carmina BALCANICA

79

Desigur, ţinând seama de cauze economice, sociale şi politice binecunoscute, se poate afirma că cele mai numeroase sunt refugierile la nord de Dunăre ale bulgarilor ce se aflau sub directa stăpânire otomană1.

Bulgarii care au emigrat în Ţara Românească începând cu anul 1828 s-au bucurat pentru început de o primă scutire totală de impozite pe o perioadă de opt luni, ca apoi, în vara anului 1830, emigranţii bulgari ţărani să primească pământ, izlaz şi loc de casă, fiind scutiţi de orice dări timp de trei ani (1831-1833), iar pentru următorii şapte ani (1834-1840) plăteau pe jumătate, după care intrau în rândul birnicilor pământeni. La rândul lor, meseriaşii şi negustorii aşezaţi în oraşe au primit scutiri similare2. Tentaţi de aceste înlesniri şi constrânşi de situaţia economică internă precară, mulţi bulgari vin şi se stabilesc la nordul Dunării, unii vremelnic, alţii definitiv.

Emigranţii s-au aşezat în diferite sate şi oraşe, căutând să se menţină cât mai multă vreme în comunităţi compacte.

Dacă privim documentele istorice care fac referire la emigrarea unui număr foarte mare de familii de bulgari la nord de Dunăre, s-ar putea crea impresia unei prezenţe masive a acestora, mai ales în regiunile din sudul ţării, în Oltenia şi Muntenia. Nu trebuie ignorat însă faptul că mulţi dintre ei s-au reîntors în patria natală înainte chiar de 1878, când Bulgaria devine stat independent.

Localităţile mai importante din sud în care se poate întâlni populaţie de origine bulgară sunt: Băileşti, Brebeni-Sârbi, Coteana-Sârbi, Corlăteşti-Sârbi, Caraula, Dâlga-Sârbi, Desa, Ciutura, Deveselu, Mârza, Mărăcini, Poiana Mare, Stoieneşti-Sârbi, Urzicuţa (în Oltenia); Atârnaţi, Butculeşti, Băleni-Sârbi, Izvoarele, Teleorman, Călineşti, Calomfireşti, Licurici, Cervenia, Poroschia, Alexandria, Zimnicea, Corabia, Crângeni, Spătărei, Udeni-Sârbi, Puntea de Greci, Târgovişte, Afumaţi, Bila, Copaciu, Iepureşti, Vărăşti, Valea Dragului, Ceacu, Ciocăneşti, Plătăreşti, Hotarele, Dudeşti-Cioplea, Popeşti-Leordeni, Dobroieşti, Brănesti, Chiajna, Novi Sliven, Galaţi, Brăila (în Muntenia). Mai pot fi întâlniţi bulgari şi în Dobrogea, în localităţi ca: Caucagia, Pietrele, Babadag, Dunavăţ, Vişina, Ciamurlia de Jos, Cerchezu, Enisala, Mila 23; şi în Moldova la Buzău, Focşani, Râmnicu Sărat, Huşi, Bârlad, Tecuci, Vaslui.

1 Idem, Emigrări la nord şi la sud de Dunăre în perioada 1828-1834, în „Romanoslavica”, XI, Bucureşti, 1965, p. 67-68. 2 Idem, România şi renaşterea bulgară, 1980, p. 54.

Carmina BALCANICA

80

Este interesant că bulgarii din Oltenia şi Muntenia sunt denumiţi sârbi. După cum se poate observa şi din toponimele de mai sus, unele dintre ele au determinantul „Sârbi”. La o primă analiză se poate afirma că este vorba despre o confuzie între cele două etnii, cea sârbă şi cea bulgară, având în vedere provenienţa lor slavă. În general, în ţările române erau numiţi sârbi toţi cei veniţi din sudul Dunării, fără să se ţină cont din ce parte a Peninsulei Balcanice veneau. Limba fiind asemănătoare, confuzia este explicabilă.

Consultând Catagrafia Doljului de la 18311, se observă aceeaşi situaţie. Puşi în faţa unor exemple ca: Neţa Sârbu, bulgar; Dumitru Sârbu, bulgar; Penciu sin Petco Bulgaru, sârb; Petcu Sârbu, bulgar; Nicolae Sârbu Cârciumarul, bulgar ni se pare cu neputinţă de specificat care dintre persoanele denumite astfel sunt sârbi şi care bulgari. Contextul istoric din prima jumătatea a secolului al XIX-lea ne îndreptăţeşte să credem că, datorită faptului că Bulgaria era paşalâc turcesc, etnicii bulgari se declarau voit sârbi sau români pentru a scăpa de înrolarea în armata turcă2. De fapt, aşa-zişii sârbi din Muntenia şi din Oltenia sunt bulgari.

Emigranţii bulgari din România au avut un rol important în viaţa socială, economică şi culturală a ţării.

Se cuvine semnalată importanţa participării lor la dezvoltarea comerţului, ei fiind cei care au făcut legătura între Orientul Apropiat, Balcani, Europa de Est şi cea Centrală.

De asemenea, nu poate fi trecut cu vederea rolul pe care l-au avut şi în dezvoltarea agriculturii, în special a grădinăritului. Este binecunoscut faptul că etnicii bulgari sunt foarte pricepuţi în ale grădinăritului; şi astăzi ei îşi desfac produsele în pieţele de zarzavat din marile oraşe ale ţării.

Desigur, cei mai mulţi se ocupau cu agricultura şi comerţul; dar structura lor socială era eterogenă, pe lângă agricultori, constructori, meseriaşi, medici sau profesori.

Etnicii bulgari din Oltenia şi Muntenia sunt vorbitori bilingvi, între ei comunică în dialect, cei mai mulţi nefiind cunoscători ai limbii bulgare literare. 1 Monografia judeţului Dolj. Catagrafia din 1831, în „Oltenia. Documente. Cercetări. Culegeri”, Craiova, 1944. 2 Această explicaţie am primit-o şi de la dl. Florea Becherescu, preşedintele Asociaţiei Sădeanca a etnicilor bulgari din Băileşti, jud. Dolj, cu prilejul unei discuţii pe tema etnonimelor sârb şi bulgar.

Carmina BALCANICA

81

După căderea regimului comunist în România, ţinându-se cont de prezenţa celor două grupuri distincte ale etnicilor bulgari (unul de religie catolică, celălalt ortodox), s-au format două organizaţii. În Banat a apărut Uniunea Bulgară Banat-România, cu sediul la Timişoara, iar la Bucureşti a fost înregistrată Asociaţia Culturală Bulgară care s-a transformat apoi în Comunitatea „Bratstvo”1 a bulgarilor din România.

Limba bulgară se studiază facultativ de către copiii de origine bulgară în satele bulgarilor bănăţeni şi în şcoli din Bucureşti, Giurgiu, Băileşti (judeţul Dolj).

Cu sprijinul financiar al statului român, cele două asociaţii ale bulgarilor din România editează două publicaţii: Naşa glas (Glasul nostru) – a Uniunii Bulgare din Banat, redactat în limba literară a bulgarilor bănăţeni şi Bălgarska zorniţa (Luceafărul bulgar), publicaţie bilingvă (bulgară şi română), organ al Comunităţii Bratstvo.

În cele ce urmează vom face referire numai etnicii bulgari ortodocşi şi menţionăm că ne-am bucurat în demersul nostru de sprijinul domnului Florea Becherescu, vicepreşedinte al Comunităţii Bratstvo a bulgarilor din România şi preşedinte al Asociaţiei „Sădeanca” a bulgarilor din municipiul Băileşti, judeţul Dolj, care ne-a facilitat informarea pe teren.

Mulţi dintre etnicii bulgari stabiliţi pe teritoriul României s-au contopit cu populaţia majoritară, pierzându-şi limba şi o parte din obiceiuri şi tradiţii. Unii dintre ei, din diverse motive (teamă sau jenă?) refuză să-şi recunoască apartenenţa etnică, optând pentru etnonimul sârb sau român2, trăind şi astăzi cu teama că vor fi trimişi înapoi peste Dunăre după ce au reuşit să-şi înjghebeze aici o gospodărie3.

1 A fost constituită la 24 mai 1992 şi întruneşte 9 organizaţii înregistrate, cu 22 de filiale. Scopul organizaţiei este apărarea drepturilor la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii etnice, culturale, lingvistice şi religioase a membrilor prin exercitarea tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului prevăzute în legislaţia în vigoare a României; cultivarea şi dezvoltarea relaţiilor tradiţionale de prietenie româno-bulgare etc. 2 Au fost momente în istorie când bulgarii nu numai că se declarau români, ci îşi schimbau numele tradiţional cu unul românesc. Un astfel de moment a fost anul 1907, când foarte mulţi bulgari şi-au schimbat numele de familie pentru a scăpa de represiunile armatei care venise să înăbuşe răscoala. În 1940, în urma Tratatului de la Craiova, după modificarea graniţelor, a existat un schimb de populaţie între Bulgaria şi România când, cei care s-au declarat bulgari cu ocazia recensământului din 1936 au fost forţaţi să părăsească România. 3 Vezi şi Steliana Grasu, Bulgarii de la Târgovişte, Comunitatea „Bratstvo” a Bulgarilor din România, 2000, p. 15.

Carmina BALCANICA

82

De la început considerăm necesar de subliniat că asimilarea etnicilor bulgari nu s-a făcut politic, ci de la sine. Bulgarii s-au adaptat treptat modului de viaţă al societăţii româneşti. Frecventând şcoala în limba română, ei îşi însuşesc cultura românească, în acest mod procesul de românizare (asimilare) fiind din ce în ce mai rapid. Asimilarea însă a fost şi e un fenomen care reflectă buna înţelegere dintre cele două etnii.

Procesul de asimilare sau de românizare este accentuat şi de

amestecul populaţiei prin căsătoriile dintre bulgari şi români. Dacă până în jurul anului 1940 nu erau permise căsătoriile mixte, etnicii bulgari nu se căsătoreau prea des cu români, ci cu bulgari din localitate sau din satele sau oraşele din apropiere unde exista populaţie de origine bulgară, acum se întâlnesc foarte frecvent familii mixte1.

Bulgarii se menţin totuşi ca populaţie distinctă, cu limba,

obiceiurile şi tradiţiile lor, chiar dacă şi-au însuşit cultura şi limba poporului în mijlocul căruia trăiesc.

Ei sunt într-un puternic proces de asimilare poate şi din cauza

faptului că, fiind populaţie creştin-ortodoxă se închină la aceeaşi sfinţi şi respectă aceleaşi sărbători, neexistând mari deosebiri în ce priveşte cultura religioasă.

De asemenea, având în vedere şi apropierea geografică, se poate afirma că, practic, Dunărea nu a fost niciodată graniţă de netrecut, între cele două popoare existând în permanenţă cel puţin un contact economic, dacă nu şi unul socio-cultural. Românii şi bulgarii au pendulat de pe un mal pe altul în funcţie de condiţiile istorice ale vremii, după cum am arătat şi în rândurile de mai sus.

La acestea se adaugă şi substratul tracic comun, despre care se spune că stă la baza multor asemănări dintre români şi bulgari. 1 Ibidem.

Carmina BALCANICA

83

On the Bulgarian Community in Romania

From the historical and organizational point of view, there are two Bulgarian ethnic groups in Romania: the Bulgarians in Banat who are Catholic, and the Bulgarians in Southern Romania (more precisely, in Muntenia, Oltenia and Dobrogea) who are Orthodox. There are, of course, similarities and differences between the two communities. They have in common their ethnic origin, language, some elements of traditional culture, and, especially, their agrarian character, and they differ in geographical location, religion, cultural particularities and distinctive dialects, historic destiny and degree of preservation of their ethnic character. We think that, for a better understanding of the history of the

Bulgarian community in Romania, a short survey of the Bulgarian emigration to Romania would help. Most of Bulgarian ethnic diaspora formed by emigrating, under the Ottoman rule, from Bulgaria lands north of the Danube. As the Bulgarian territories were close to the Ottoman Empire’s capital, they suffered a lot because the Turks turned their flourishing cities and villages into ruins, and many Bulgarians had to take refuge in the Romanian Principalities. The refuge was the Bulgarians’ almost only choice during the Ottoman oppression in the 15th and 16th centuries.

From the historical and organizational point of view, there are two Bulgarian ethnic groups in Romania: the Bulgarians in Banat who are Catholic, and the Bulgarians in southern Romania (more precisely, in Muntenia, Oltenia and Dobrogrea) who are Orthodox. There are, of course, similarities and differences between the two communities. They have in common their ethnic origin, language, some elements of traditional culture, and, especially, their agrarian character, and they differ in geographical location, religion, cultural particularities and dialects, historic destiny and degree of preservation of their ethnic character.

Carmina BALCANICA

84

The Bulgarian community in Banat is the result of the massive emigration - to the land north of the Danube after the defeat of the rebellion of 1688 - of the Bulgarian Catholic population of Ciprovti, a city situated in the former Yugoslav territory. A later wave of Catholic Bulgarians came from the villages situated between the cities of Sistov and Nicopole, on the Danube bank. They were also known under the name of pavlikens.

After their settlement in Banat in 1738 – 1741, they were

included in the Habsburg Empire (Austria-Hungary after 1868), and, after the First World War, most of them became Romanian citizens, according to the agreement between Belgrade and Bucharest regarding the region of Banat.

The high degree of economic and cultural development of the region, the heterogenous demographical structure of the population in this geographical area, the privileges during the Habsburg rule, a weaker pressure in assimilation and the Catholic church influence favoured the prosperity of the Bulgarian Ethnic community in Banat. In addition, their original culture including writing, as well as the Catholic rite, made the Bulgarians in Banat an ethnic group determined to preserve their own identity. All this is expressed by the ethno-nym pavlikens or pavliken-Bulgarians under which they are known.1 The ethnic Bulgarian population in Banat lives in Timis and Arad counties, in the villages of Dudestii-Vechi (Besenova Veche or Star Besenov), Breste and Vinga. The Banatian Bulgarians have their own language - an Oriental Bulgarian dialect with Hungarian, German, Romanian and Serbian-Croatian influences.

The destiny of the Bulgarian population in Oltenia and

Muntenia is very different from their conational in Banat. The ethnic Bulgarians in Southern Romania emigrated to the North especially at the end of the 18th century – beginning of the 19th century, in order to avoid the Ottoman authorities’ repressions.

According to the historian Constantin N. Velichi’s study in “Romanoslavica” magazine, “The Bulgarians’ emigration to the north of

1 See http:/www.intercultural.ro/carti/interculturalitate/bulgari.html; Cercetările profesorului Stoiko Stoikov asupra graiului bulgarilor din Banat, by Todor Ganev, in „Romanoslavica”, VI, 1962, p. 278-279.

Carmina BALCANICA

85

the Danube was a complex and long process that took about five centuries, starting with the fall of the Bulgarian people under the Ottoman oppression, and ending with the liberation of Bulgaria after the war of 1877- 1878”.1

The fundamental cause of a Christian population’s emigration from the Ottoman Empire can be found in its economic, social-political and cultural situation.

After the Russian army’s retreat in 1830, and as a consequence of the Peace Treaty of Adrianopole, the Bulgarian population massively moved to the North of the Danube. At that time, an impressive number of families from North-Eastern Bulgaria, more exactly from the cities of Sliven, Kotel, Iambol and Karnobat, took refuge to Wallachia and Russia.2

The transfers to the North of the Danube increased during the Russian-Turk wars, especially those between 1806- 1812 and 1828 – 1829 that favored the two huge emigrational waves3. This is not yet the end of the process, the emigration continued during the following decades, yet more slowly, until the end of the Russian-Romanian-Turk war of 1877 – 1878.4 Especially the rich Bulgarian families of the cities and villages on the river bank crossed the Danube and emigrated.

The Bulgarian refugees were always welcomed by the local populations, whereas the state tried to accommodate their stay in the Principalities for two obvious reasons: their work was not expensive, and the taxes system was favored by the increased number of inhabitants.5

The Bulgarian emigrants settled, as expected, in the localities where their conational had settled during the previous decades, most of

1 Constantin N. Velichi, Emigrarea bulgarilor în Ţara Românească în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, in „Romanoslavica”, VIII, Bucharest, 1963, p. 27. 2 Idem, România şi renaşterea bulgară, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980, p. 51-52. 3 Idem, Emigrări la nord şi la sud de Dunăre în perioada 1828-1834, in „Romanoslavica”, XI, Bucharest, 1965, p. 67. According to the historian sources the first great emigration of the Bulgarians took place between 1806 and 1812, and the second between 1828-1834. 4 Ibidem. 5 Idem, Emigrarea bulgarilor în Ţara Românească în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812 in „Romanoslavica”, VIII, Bucharest, 1963, pp. 31-32.

Carmina BALCANICA

86

them in the counties near the Danube, trying to be as near to the river as possible.

All the refugees that came to the North of the Danube were considered Bulgarian, regardless of the fact that many of them were Romanian who had emigrated before to the right bank of the river. Taking into account the well-known economic, social and political causes, we can conclude that, of course, most Bulgarian refugees were those who had been under the direct Ottoman rule.1

The Bulgarians who had emigrated to Wallachia since 1828 were at first totally exempted from taxes for eight months, and, then, begining with the summer of 1830, the emigrating Bulgarian peasants were given land, pasture, and a lot for a house, being exempted from all taxes for three years (1831 – 1833) and for half of the taxes for the next seven years (1834 – 1840); after that, they had to pay the same taxes as the local population. Also, the craftsmen and merchants who settled in the cities were similarly exempted from taxes.2 Tempted by these facilities and forced by the poor economic situation in their country, many Bulgarians settled in the north of the Danube, some of them for a period, others, for good. The emigrants settled in different cities and villages, and tried to stay in compact communities.

We can approximate, when searching the historical documents, a massive number of Bulgarian families emigrated to the north of the Danube, especially to the to the southern region of Romania, to Oltenia and Muntenia.

Nevertheless, we should take into account that many Bulgarians went back to their country even before 1878, when Bulgaria became independent.

The most important localities in the south where we one find Bulgarians are: Bailesti, Brebeni-Sarbi, Coteana-Sarbi, Corlatesti-Sarbi, Caraula, Dalga-Sarbi, Desa, Ciutura, Deveselu, Marza, Maracini, Poiana Mare, Stoienesti-Sarbi, Urzicuta (in Oltenia); Atarnati, Butculesti, Baleni-Sarbi, Izvoarele, Teleorman, Calinesti, Calomfiresti, Licurici, Cervenia, Poroschia, Alexandria, Zimnicea, Corabia, Crangeni,

1 Idem, Emigrări la nord şi la sud de Dunăre în perioada 1828-1834, in „Romanoslavica”, XI, Bucharest, 1965, p. 67-68. 2 Idem, România şi renaşterea bulgară, Bucharest, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980, p. 54.

Carmina BALCANICA

87

Spatarei, Udeni-Sarbi, Puntea de Greci, Targoviste, Afumati, Bila, Copaciu, Iepuresti, Varasti, Valea Dragului, Ceacu, Ciocanesti, Plataresti, Hotarele, Dudesti-Cioplea, Popesti-Leordeni, Dobroiesti, Branesti, Chiajna, Novi Sliven, Galati, Braila (in Muntenia). We can also fiind Bulgarians in Dobrogea, in: Caucagia, Pietrele, Babadag, Dunavat, Visina, Ciamurlia de Jos, Cerchezu, Enisala, Mila 23; and, in Moldova, in Buzau, Focsani, Ramnicu Sarat, Husi, Barlad, Tecuci, Vaslui.

It is interesting to notice that the Bulgarians in Oltenia and Muntenia are called Serbians. We can see that some of the toponyms contain the name Serbian. We could think it is confusion between the two ethnic groups because of their common Slavic origin. Generally, the Romanians called Serbian any population in the south of the Danube, regardless of the corner of the Balkan peninsula they were coming from. The language is similar, so the confusion is understandable. In the 1831 Dolj County Register1, we can notice the same situation. Examples like: Neta the Serbian, Bulgarian; Dumitru the Serbian, Bulgarian; Penciu sin Petco the Bulgarian, Serbian; Petcu the Serbian, Bulgarian; Nicolae the Serbian, Bulgarian makes impossible the distinction between who is Bulgarian and who is Serbian.

The historical context in the first half of the 19th century gives us reasons to believe that as long as Bulgaria was a Turkish pashaluk, the ethnic Bulgarians declared to be Serbian or Romanian on purpose, in order to avoid enrollment in the Turkish army2. In fact, the so-called Serbians of Oltenia and Muntenia are Bulgarians.

The Bulgarian emigrants in Romania had an important role in our country’s social, economic and cultural life.

Their participation to the development of commerce was very important as they represented the link between the Near East, the Balkans, the Eastern and Central Europe.

They also had an important contribution in the development of agriculture, especially gardening in which they are known to be very skilled. Even today they bring their products to the vegetable markets of the big cities in our country.

1 Monografia judeţului Dolj. Catagrafia din 1831, in „Oltenia. Documente. Cercetări. Culegeri”, Craiova, 1944. 2 Mr. Florea Becherescu, President of the Sadeanca Association gave the same explanation when discussing the terms Serbian and Bulgarian.

Carmina BALCANICA

88

Most of them were, of course, gardeners and merchants. Nevertheless, some of them were also builders, craftsmen, physicians, and teachers.

The ethnic Bulgarians in Oltenia and Muntenia are bilingual, they speak in their dialect to one another, and most of them do not know the literary Bulgarian language.

After the fall of communism in Romania two organizations were founded, taking into account the two distinctive groups of Ethnic Bulgarians (the catholic and the orthodox): the Banat-Romania Union in Timisoara, and the Bulgarian Cultural Association in Bucharest later called ”Bratstvo” Community1 of the Bulgarians in Romania.

The Bulgarian language is studied optionally by Bulgarian children in the Bulgarian villages in Banat and in schools in Bucharest, Giurgiu, Bailesti (Dolj County).

The two Bulgarian associations in Romania, with the support of the Romanian state, publish two magazines: Banat Bulgarian Union’s Nasa glas (Our Voice), and Bratstvo Community’s Balgarska zornita (The Bulgarian Morning Star).

We will now refer to the Orthodox Bulgarian ethnic group. We mention that Mr. Florea Becherescu, Vice-President of the Bratstvo Bulgarian Community in Romania and President of the “Sadeanca” Association of the Bulgarians in Bailesti, Dolj County, helped us with our direct research work the direct documentation.

Many Ethnic Bulgarians living in Romania integrated into the local population, and lost their language, some of their customs and traditions. Some of them refuse to declare their nationality for different reasons (fear or embarrassment?) and prefer to say they are Romanian or Serbian2, and even today they are afraid they might be sent back into their country after they had built themselves a home here .1

1 It was founded on the 24th of May 1992, and includes 9 organizations with 22 branches. Its goal is to preserve the right to keep, develop and express the ethnic, cultural, linguistic and religious identity of its members by exercising all the human fundamental rights and liberties according to the Romanian laws, and by developing the traditional friendly Romanian-Bulgarian relationships etc. 2 Bulgarians even changed their name, to a Romanian one, at times. In 1907, for instance, many Bulgarians changed their surname in order to escape the army’s repressions after the revolt. In 1940, after the Treaty of Craiova, when the borders

Carmina BALCANICA

89

It is important to underline from the beginning that the Bulgarian ethnic assimilation was not political, and the Bulgarians adapted gradually to the living conditions of the Romanian society. They have acquired the Romanian culture by attending school in Romanian, and thus the process of assimilation is more and more rapid. The assimilation process reflects the good relationships between the two ethnic groups.

The assimilation process of the Bulgarians reflects the good relationships between the two ethnic groups. The assimilation process in the Romanian population is enhanced also by marriages between the two ethnic groups. Mixed marriages were not allowed until 1940, and the Bulgarians rarely married Romanians. They would marry Bulgarians from other villages or cities. Now marriages between Bulgarians and Romanians are frequent .2

Nevertheless, the Bulgarians are a distinct population, with their language, customs and traditions, although they have acquired the local people’s culture and language.

The process of assimilation may be very strong also because

they are also Orthodox, and worship the same saints and have the same religious feasts as the locals. The differences in religious culture are not important. The Danube never was a very strict border, and they were very near geographically. At least the economic contact was permanent, and so was the socio-cultural one. The Romanians and the Bulgarians moved freely from one bank of the Danube to the other, according to the historical conditions of the time. We can also mention the common Thracian origin that explains the many similarities between the Romanians and the Bulgarians.

(Translated by Iolanda Mănescu)

changed, an exchange of population between Bulgaria and Romania took place and the persons who, in 1936, had declared to be Bulgarians, were forced to leave Romania. 1 See also Steliana Grasu, Bulgarii de la Târgovişte, Comunitatea „Bratstvo” a Bulgarilor din România, 2000, p. 15. 2 Ibidem

Carmina BALCANICA

90

GABRIELA RUSU-PĂSĂRIN (ROMANIA) Calendar popular românesc

Calendarul este „o punere în temă”, o reactualizare a unui fond ancestral de credinţe şi datini, un codice sau o pravilă având ca idei centrale întrebări esenţiale pentru comportamentul comunitar: ce se face, ce nu se face într-o anume zi, o anume perioadă sau o sărbătoare fixă sau mobilă? Cercetarea de teren (preponderent în zona de sud a ţării) ne-a oferit argumentele definirii a două lumi tradiţionale: una a manifestării actuale, modificabilă în datele circumstanţiale datorită ritmurilor noi şi practicilor impuse de noile ocupaţii şi viziuni asupra vieţii satului şi o altă lume, de profunzime, tezaurizatoare a factorilor recognoscibili în mai multe situaţii similare din etape diferite de manifestare, extrapolându-se în mod intenţionat elementele de inedit şi insolit.

Timpul ţăranului român are ritmuri specifice, decodificate la primul nivel de înţelegere (prin prezentarea secvenţei rituale, a obiceiului, legendei sau obiectului-vehicul etnografic), la nivelul secund (subtextul folcloric receptat doar de către cei iniţiaţi, pentru ceilalţi funcţionând sub imperativul „aşa se face, aşa e bine” ,,aşa s-a pomenit”) şi un al treilea nivel (contextual) care vizează sistemul social amprentat stilistic prin re-creare într-un limbaj specific. Calendarul este şi „o punere în temă”, o reactualizare a unui fond ancestral de credinţe şi datini, un codice sau o pravilă având ca idei centrale întrebări esenţiale pentru comportamentul comunitar: ce se face, ce nu se face într-o anume zi, o anume perioadă sau o sărbătoare fixă sau mobilă? Calendarul popular propus s-a constituit din perspectiva funcţională asupra folclorului, pentru o receptare actualizată a fenomenului cultural. Interpretarea culturii populare aşa cum era (re-dată prin repovestire sau reconstituită din secvenţe simbolice) sau cum s-a păstrat (în multiplicitatea dimensiunii contextului specific) s-a realizat din dublă perspectivă: cea a actanţilor, purtători şi păstrători de valori culturale tradiţionale ( o perspectivă subiectivă implicită) şi din cea a

Carmina BALCANICA

91

receptorului („spectator” al vieţii folclorice, culegător de folclor, autor de „file de calendar”). Obiceiurile calendaristice şi cele sezoniere sunt descrise evidenţiindu-se funcţiile augurală, apotropaică şi de propiţiere, argumente pentru memorizarea lor şi tezaurizarea afectivă. Este în fapt un discurs etnologic de receptare a lumii cu o prezentare în similaritate între secvenţa comentată şi reflexul paremiologic al acesteia. Acest calendar popular fiind conceput iniţial pentru a fi transmis la radio are o pregnantă amprentă a stilului specific discursului radiofonic caracterizat de oralitatea cultivată, asocierile spontane cu fondul paremiologic, stilul eseistic accesibil şi care să producă plăcerea estetică a receptării, ca şi dimensionarea „filei” pentru un timp optim de receptare (2-3 minute de emisie). Panoramarea timpului calendaristic al ţăranului român conduce la concluzia desocializării obiceiurilor, la schimbarea funcţiilor unor secvenţe rituale, fiind transferate din sfera magicului în cea a spectaculosului. Prin explicitare excesivă (cu accentuarea unui detaliu sau a unui simbol) în procesul de transmitere fie în context provocat (mărturie în cadrul unui interviu – culegere de teren), fie în context de reconstituire, re-dare impus de cutuma tradiţională, se constată o alterare a funcţiei iniţiale şi a nivelului ezoteric la care funcţionează actualmente în interiorul comunităţii. Tendinţele sunt însă evidente: de conservare, chiar şi a secvenţelor disparate (v. „Paparuda”) sau de a le face utile, funcţionale pentru comunitate. Tendinţa dominantă este însă spre pragmatism, ceea ce evidenţiază vitalitatea mitologiei inferioare, sinteză a practicilor legate de un sistem de gândire bogat, care conferea imaginea sincretică a transcedentului şi cotidianului. Efectul imediat şi perpetuat era cel al impresiei (fondată afectiv) că viaţa este guvernată de forţe tangibile, accesibile muritorilor. Cercetarea de teren (preponderent în zona de sud a ţării) ne-a oferit argumentele definirii a două lumi tradiţionale: una a manifestării actuale, modificabilă în datele circumstanţiale datorită ritmurilor noi şi practicilor impuse de noile ocupaţii şi viziuni asupra vieţii satului şi o altă lume, de profunzime, tezaurizatoare a factorilor recognoscibili în mai multe situaţii similare din etape diferite de manifestare, extrapolându-se în mod intenţionat elementele de inedit şi insolit. Actul iniţiatic se amprentează astfel diacronic cu note de personalizare, care identifică spaţiul şi creează impresia atemporalităţii.

Carmina BALCANICA

92

Decosmicizarea codului arhetipal, ca şi tendinţa de adaptare la nivelul codului social oficial actual sunt în esenţă alte două tendinţe reperabile în procesul de colectare a datelor primare de teren. Cu aceste considerente asupra efectelor înregistrărilor de teren am recompus calendarul popular. Iarna, ca anotimp are în concepţia populară două accepţiuni:

a. trei luni calendaristice marcate de ger, ninsoare şi sărbători „de graniţă”;

b. anotimp pastoral (iarna şi vara), consemnând drumurile transhumanţei.

Luna decembrie are multe sărbători ce stabilesc îmbătrânirea anului. Se aşteaptă înnoirea anului în luna ianuarie. „Graniţa” dintre ani are douăsprezece zile de sărbătoare, între Crăciun şi Bobotează, o reducţie simbolică a anului (douăsprezece zile cât douăsprezece luni). Până a ajunge la acest prag timpul îmbătrâneşte, sfinţii devin „moşi”. Sărbătoarea Sfântului Ierarh Nicolae dezvăluie câteva credinţe legate de acest moment de referinţă în calendarul popular. Moş Nicolae, denumire populară, a preluat numele şi data de celebrare a Sfântului Nicolae din calendarul creştin sinonim cu Sânicoară. I se spune Moş lui Nicolae, pentru că nu e chiar un sfânt. Se crede că-i iscoadă a diavolului, dar apără corăbierii, soldaţii în război. Copiii îl aşteaptă, pentru că le aduce daruri, dar se şi tem de el, pentru că-i pedepseşte, pe cei neastâmpăraţi. Curioşii îl pot vedea pe Moş Nicolae în noaptea de Anul Nou când cerul se deschide. El stă lângă Dumnezeu. Fetele se gândesc la el cu speranţă şi chiar spun o rugăciune: Sfinte Nicolae, chiabur mare/ Pune munţilor hotare/ Şi dă ruble ferecate/ Fetelor nemăritate. Aşa se rugau fetele din Dolj, surprinse de folcloristul N. I. Dumitrescu. Cele ce vor să-şi vadă în vis ursitul pot în această zi să ducă la biserică un strop de colivă. Apoi să o aducă acasă şi să o pună la icoană. În seara de Sfântul Vasile să o ia, să o pună pe masă împreună cu două lumânări şi o sticlă cu vin sau cu apă. Să se roage să vadă în vis chipul viitorului bărbat. Dar nu trebuie să vorbească cu nimeni. Când se vor trezi, de vor merge la oglindă, vor vedea chipul ursitului.1 De Sfântul Nicolae se crede că ziua începe să se mărească puţin. Se spune că se întoarce noaptea la ziuă cu cât se suceşte puiu-n găoace. Este dezlegare la peşte, ulei şi vin, iar în calendarul popular sărbătoarea este cunoscută sub numele Sân-Nicoară, Sf. Niculae sau Crăciunul Copiilor. 1 Şezătoarea, XIII, p. 101.

Carmina BALCANICA

93

Ajunul Crăciunului, ca moment al întâmpinării bucuriei şi al regăsirii membrilor comunităţii reuniţi în jurul unui simbol al renaşterii vieţii înseamnă pentru zona de nord a Gorjului înspre Plaiul Cloşani venirea piţărăilor. Decodarea termenului de „piţărăi”, ţinând cont de cercetarea în teren, comportă câteva interpretări. Obiceiul în sine se numeşte astfel şi este similar cu colindătorii. La Drăguţeşti, aproape de Tg. Jiu, cetele de copii şi maturi, cu „săcoteii” la gât, „hurezează” pe drum, trezind gazdele la 3-4 dimineaţa: Hai ieşiţi cu colăceii,/ Că veniră piţărăii. În alte sate ale Gorjului obiceiul constă în desfăşurarea unor procesiuni de către copii şi tineri, chiar şi femei în vârstă, care îşi duc nepoţii în piţărăi. Vătafii, cei ce conduc grupul poartă în mână beţe de alun, ornamentate prin tehnica afumării cu alternante romburi albe şi negre (simbolizând lumina şi întunericul, binele şi răul, viaţa şi moartea). Acest băţ îl numesc „piţărău” sau „colindă”. Cu el vor scormoni în vatra focului provocând astfel norocul gazdei. În zona de sub munte, cu „piţărăul” se atinge ugerul vacilor şi al oilor pentru a da mai mult lapte. Se lovesc cu el pe burtă, ca să fie bune de prăsilă şi să facă viţei şi miei „ţintaţi” (adică frumoşi).

O altă accepţiune a termenului de piţărău, de reperat în zona Baia de Aramă, în satele de momârlani din Valea Jiului înspre Gorj şi spre Plaiul Cloşani trimite la o decodare de genul: piţărău = pită rea. Nu înseamnă însă „pâine rea”, ci „pâine mai mică”, nişte colăcei mai mici. Aceştia se împart la întreg satul, pentru că întreg satul participă la acest obicei. Se şi spune: cine nu vine la colindeţi cu piţărăi, nu-i mai apucă pe cei din anul viitor.

Obiceiul începe în ziua de 24 decembrie, în Ajun, la cimitir unde femeile merg cu colaci, colivă, lumânări, oala cu foc şi tămâie. Este momentul cinstirii celor ce au trecut în Lumea Fără Dor, este momentul de liant între cele două lumi. Apogeul este atins în seara zilei de Ajun, când, în centrul satului, se aprinde focul. Semnificaţiile sunt multiple. Se conturează un axis mundi în locul păstrat în conştiinţa colectivităţii ca un loc sacru (centrul) cu participarea tuturor membrilor comunităţii. Se cinstesc între ei cu piţărăi (colăcei), cu ţuică şi vin. Se cântă un fel de imnuri amintind de naşterea Pruncului Iisus. Se spune că nu-i bine să se dea, să se împartă cu sufletul îndoit. Semnificaţia gestului „de dat” este dublată de rolul de împăciuire. Acum

Carmina BALCANICA

94

este momentul când cei ce s-au duşmănit peste an îşi uită necazul, îşi reprimă resentimentele pentru a se regăsi în deplină concordie în jurul focului sacru. Sunt viabile credinţe legate de tăciunii acestui foc făcut în centrul satului, cu ocazia piţărăilor. Fiecare gospodină ia unul acasă, îl pune în cuptor ca să-i meargă bine tot anul. Fetele mai fură câte un tăciune, cu care mai apoi vor face de dragoste. Dacă vor fi văzute, vor fi „povestite” la „strigatul peste sat”. Dincolo de semnificaţia apotropaică şi de propiţiere fiinţează şi cea de terapie a focului sacru. Bătrânii bolnavi şi copiii distrofici sunt puşi să sară peste un tăciune din focul de piţărăi. Îşi vor găsi sănătatea peste an.

În partea de câmpie, de sub munte, a Gorjului, cetele venite în piţărăi sunt dirijate de „vătafi”. Aceştia se aleg dintre băieţii cei mai mari şi cei mai isteţi. Vătafii sunt cei ce intră în casa gospodarului şi scormonesc focul zicând formule de propiţiere. La Baia de Fier, spre exemplu, vătafii, reprezentând puritatea şi forţa regeneratoare, urează într-un amplu recitativ, invocând bogăţia roadelor, sporirea fertilităţii, bunăstarea membrilor familiei. Vătafii aruncă la grindă cu vătraiul boabe de grâu şi de porumb zicând: „La anul şi la mulţi ani!” (sunt evidenţiate astfel semnificaţiile de cult solar şi agrar).

Vătafii primesc un colac mare, „Colacul lui Dumnezeu” (sub formă de opt). Ceilalţi, colindeţi (colaci mai mici, rotunzi). Obiceiul „piţărăii”, inedit şi păstrat doar în partea de nord a Olteniei este o împletire ingenioasă a ceea ce a fost şi a rămas profan şi sacru în vatra satului patriarhal. Ajunul Crăciunului. Încep sărbătorile de iarnă. Începe bucuria regăsirii acelui fond ancestral de frumuseţe, bunătate, dărnicie, într-un sincretism reunind mit, rit, act magic, text poetic, melodie, teatru popular. Încep sărbătorile în Ajunul Crăciunului şi ţin până la Bobotează, şi chiar o zi în plus, până la Sfântul Ion. Prin gest şi cântec se trece din timpul profan, cel ştiut şi prea plin de griji într-unul mitic, marcat de sacru, un timp al dualismelor: haos şi cosmos, sfârşit şi început. Ajunul este o zi mare, o confirmă bătrânii care ştiu că doar acum oamenilor nu trebuie să le fie frică de spiritele celor plecaţi în Lumea Neagră. Şi pentru ei se aşază „masa de ajun”, care mai apoi va fi împărţită la cei sărmani. Pe masa aceasta se pun turta înmuiată în apă cu zahăr şi presărată cu miez de nucă pisat, colaci, vin roşu. Nu lipseşte vinul fiert, îndulcit cu miere sau cu zahăr. Se aprinde şi o lumânare spre a lumina drumul. Dar Ajunul nu e o zi de tristeţe. E chiar de bucurie şi de aşteptare. Se aşteaptă împodobitul bradului de Crăciun, simbol al

Carmina BALCANICA

95

vieţii care renaşte. Este aşteptat preotul cu Crăciunul, să cureţe casa de gândurile rele trimise de cine n-are treabă şi nici suflet bun, Fetele să nu uite, când vine preotul cu Crăciunul să pună degrabă sub pragul uşii un şirag de mărgele, o oglinjoară cu două feţe, aţă roşie cu boabe de fasole colorată şi boabe de porumb şi o chită de busuioc. Preotul să treacă peste ele cu Crăciunul. Apoi fetele să le adune într-o năframă şi să le pună sub pernă. Noaptea vor visa chipul ursitului.

Gesturi obişnuite devin în Ajun gesturi cu semnificaţie augurală.

Se adună ce s-a dat cu împrumut, să le găsească sărbătoarea pe toate la locul lor. Pe vremuri gospodarii la răsăritul soarelui puneau mâna pe toate uneltele din ogradă, să le folosească sănătoşi tot anul. Nu se dă cu împrumut, să nu-ţi dai norocul, mai ales foc nu se dă cu împrumut, e rost de mare supărare. Norocul se invocă punându-se pleavă de grâu sub faţa de masă. Pentru a preîntâmpina farmecele şi deochiul se pun seminţe de mac şi grăunţi de usturoi la cele patru colţuri ale mesei. În dimineaţa de Crăciun, în apa cu care se vor spăla copii, se pune o nucă (să fie tari ca nuca) şi un ban (să fie norocoşi). La întoarcerea de la biserică, înainte de a intra în casă cei ce vor trece peste o bucată de fier, vor fi sănătoşi tot anul. Iar pentru a avea spor, să se pună pe foc un obiect de ars şi să se spună: „Domnul să ne dea spor!”. În noaptea de Ajun se crede că vorbesc dobitoacele. Dar nu-i bine să fie auzite. Tot la în Noaptea de Ajun se crede că se deschide cerul. Îl văd doar cei buni, dar toţi pot să-şi pună măcar o dorinţă pentru anul care vine. Şi mai ales se fac urări: Bună dimineaţa lui Ajun/ Într-un ceas bun./ Când voi afară,/ Dumnezeu sub scară./ Când voi în tindă,/ Dumnezeu în grindă./ Stogul cât casa,/ Pâinea cât masa,/ Stupii stufoşi,/ Porcii graşi şi unturoşi,/Stăpânii casei sănătoşi./Ce-i afară să rodească!/Câte fire-n mătură,/Atâţia copii sub pătură./Şi dumneavoastră să trăiţi,/Ca pomii să rodiţi/Şi copii ce-aveţi în casă/Ca florile să rodească/Fie dragi ca busuiocul/Să ţină de ei norocul/La anul şi la mulţi ani! Sărbătoarea Crăciunului este momentul dezvăluirii multor reminiscenţe folclorice de ordin mitologic. Bătrânul Crăciun apare în conştiinţa colectivităţii deopotrivă ca o semidivinitate arhaică şi ca o semidivinitate creştinizată. Datinile şi obiceiurile populare abundă la sfârşit de decembrie, având ca apogeu Noaptea de Anul Nou.

Carmina BALCANICA

96

În spaţiul etnografic oltenesc sunt de reperat credinţe populare având ca suport material obiecte investite polisemantic.

„Colindele” sunt beţe confecţionate din lemn de alun, arbust cu semnificaţie magică. Acestea se taie înainte de Ignat, se pun la uscat până în seara zilei de Ajun (23 decembrie) şi se ornamentează prin afumare cu romburi albe şi negre, dispuse alternativ. Ele reprezintă opoziţia dintre lumină şi întuneric, viaţă şi moarte. În dimineaţa zilei de Ajun se înfig în morminte de către copii, ca liant între Lumea cu Dor şi cea fără Dor.

Băieţii au la ei fie o sticluţă de parfum (fie făină de grâu) şi stropesc fata cu care şi-ar dori să fie tot anul următor. Bătrânele sunt atente să constate care fată nu-i admirată de nici un bărbat, necorespunzând astfel normelor de conduită şi criteriilor estetice, repere în mentalitatea satului patriarhal. Oferirea în dar de colindeţi a merelor, precum şi punerea acestora în bradul de Crăciun trimit cu gândul la începuturi. Alături de brad şi stejar, reputatul etnolog Romulus Vulcănescu consideră mărul un pom sacru, dominând peisajul paradisiac. Raiul este imaginat ca un arbore cosmic cu mere de aur, sub care se găseşte adesea patul soţilor.

Un colind din zona Olteniei aminteşte această imagine: La doi meri şi la doi peri /Florile dalbe, flori de măr!/E un pat mare-ncheiat,/Cu scânduri dalbe de brad,/Cu stâlpi strupiţi de fag./Iar în pat ce-i aşternut?/Dar acolo cine-mi doarme?/Doarme domnul ăstor case,/Ăstor case luminate/Şi cu doamna dimpreună,/Cu-ai lui mândri coconaşi,/Că-s frumoşi şi drăgălaşi/Cu chipuri de feţi-frumoşi,/Iar din spate şi din piept/Luna şi cu soarele.

La Argetoaia, în judeţul Dolj în Ajunul Crăciunului se practică un obicei inedit: clocitul. Pentru ca în ograda gospodarului să fie mulţi pui în anul următor, primului venit în Ajun i se cere „să clocească”. Acesta este aşezat după uşă şi rugat să stea liniştit câteva minute, aşa cum stă cloşca în cuibar. Şi, pentru a fi bună dispoziţie tot timpul în casa gazdei, oaspetele e invitat să cotcodăcească. Fiind o mare sărbătoare de Crăciun nu se bea cu orice pahar, ci cu „paharul de zile mari”. Este de reperat expresia derivată din obicei: „Daţi-mi paharul Crăciunului”. Acest pahar se dă mai întâi preotului când vine cu Crăciunul, apoi beau şi oaspeţii. Paharul este ornamentat cu desene reprezentând pâinea şi viţa de vie. Toate acestea se practică în credinţa că astfel se asigură

Carmina BALCANICA

97

bunăstarea şi fericirea comunităţii, valenţele apotropaice ocupând loc prioritar în susţinerea motivaţiei transmiterii peste timp.

Naşterea lui Iisus este mare sărbătoare ! Este început şi ca orice început concentrează toate valenţele benefice ale gestului care deschide lumea dându-i bucurie şi speranţă.

În Oltenia e zi de petrecere. Se duc finii la naşi. Cât ar fi darul de mare, buna cuviinţă îl face pe fin să-i zică naşului: „De la noi puţin, de la Dumnezeu mult”. Iar naşul îi aşteaptă pe fini cu masa plină de bunătăţi, cu voie bună şi cu daruri pentru finii mari şi mici. În fapt darul de Crăciun e „dat şi primit”. „Dai şi primeşti”, ca să fie bucuria deplină.

Este bine să se aprindă butucul lui Crăciun. Este un simbol pentru lumină, soarele fiind la solstiţiul de iarnă. Şi bine e şi focul să fie întreţinut, aruncând la răstimpuri surcele uscate, ca să se işte scântei. Ele vor simboliza bucuria şi belşugul pentru anul următor. Fetele de măritat intră-n griji, se mărită, nu se mărită şi când? Şi asta-i o întrebare. În prima zi de Crăciun adună surcele de prin curte şi le duc în casă. Le numără. Dacă sunt cu soţ, sigur pun de pirostrii, dacă nu, mai trece-un an sperând: n-aduce anul ce aduce ceasul. Se aud colindele şi de-acum vin la uşă şi mascaţii. Colindătorii se opresc dincolo de Prag, ca să aibă drumul dus-întors, să cinstească Pragul casei, pe gospodari şi-apoi, călătorului îi stă bine cu drumul!

Umblatul cu steaua se face din prima zi de Crăciun şi până la Bobotează sau doar până la Sf. Vasile, uneori numai în cele trei zile de Crăciun.

Anton Pann editează primele cântări de stea.

Colindul cu nuielele este unul dintre cele mai vechi şi originale obiceiuri de felicitare. S-a menţinut în microzona sudului Văii Vîlsanului, judeţul Argeş. O asemenea enclavă a urării cu nuiele a mai fost descoperită recent numai în zona Buzău. Termenul de „nuiele” provine din denumirea elementului ritual esenţial, nuielele, lăstari drepţi şi înmuguriţi, pe care colindătorii le iau dintr-un „pom roditor” (păr, măr), ori salcie, cu care colindă. Urarea cu nuiele se desfăşoară numai în seara Anului Nou, până la miezul nopţii. În principal, desfăşurarea e similară cu cea a sorcovei. Se cere încuviinţarea gazdelor. De n-o primesc, de-ndată grăiesc: Bureţi pă păreţi/ Cucute-n curte.

Carmina BALCANICA

98

Se cântă colindul „Mâine anul se-nnoieşte”. Se agită clopoţei, sugerând auditiv o scenă agrară. La sfârşit spun „La mulţi ani”, intră apoi în casă şi cu o nuia se atinge ritmic fiecare persoană din cameră. Credinţa este că astfel se invocă prosperitatea gospodăriei şi sănătatea oamenilor. Tot cu o nuia se făcea şi actul magic al funiei pusă într-o potecă peste un fir de apă dintr-o vâlcea, spre cunoaşterea viitorului în căsătorie: de era apoi brumată, fata chiar se mărita, cât era bruma de groasă, atât de groasă era şi averea băiatului.

Seara mare a Crăciunului este cunoscută şi drept seara mare a colindelor. De urat şi colindat se merge apoi în Noaptea magică şi-n ziua de Sf. Vasile. De unde vin colindele? Se spune că pe vremuri oamenii făceau multe răutăţi pentru că-l uitaseră pe Dumnezeu. Pentru a-i scăpa de păcate, Dumnezeu a lăsat colindele, ca în fiecare an de Crăciun numele cel Sfânt al Domnului să ajungă la urechile oamenilor şi astfel să uite de răutăţi. Care este rostul colindătorilor? Ei aduc nădejdea-n casă, bucurie, speranţa împlinirii gândurilor celor bune. Bine e să se spună şi colinde, în care este amintit mărul. Nu întâmplător, el a fost ispita, a condus la păcat şi e bine să-i fie rostit numele, să se dea colindătorilor mere pentru izbăvire de păcatul primordial. Sfârşitul de An anunţă înnoirea timpului, iar în practica rituală încă reperabilă în satele din sudul ţării abundă gesturile însoţite de urări. Magia cuvântului este la rang de cinste. Actele de propiţiere specifice trecerii în noul an sunt cuprinse în sistemul felicitărilor, al urărilor, prin care se „meneşte” ursita unei persoane. În partea de nord a Olteniei, în Ţara Loviştei tema îngropării timpului vechi din care va renaşte cel nou este cunoscută sub numele de „îngroparea anului”. Şi azi bătrânii numesc Revelionul „îngroparea anului”. Este momentul petrecerilor, al meselor îmbelşugate stropite cu generozitate cu vin şi ţuică. Este o petrecere dionisiacă, de unde şi expresia adresată peste an celui ce a băut. I se spune! „Ai îngropat Crăciunul”. Se crede că spre Anul Nou se deschide cerul de trei ori, repede, una după alta şi iar se-nchide. Iar înăuntru se vede o lumină foarte mare şi Dumnezeu cu sfinţii uitându-se la noi. Dumnezeu îl vede numai pe cel ce este bun la suflet. Se pune o dorinţă: să fie sănătate, noroc şi rai.

Carmina BALCANICA

99

Prima zi a anului este început de bucurie şi speranţă. Există credinţa că primul adună puterile creatoare, energiile benefice. De aceea se vorbeşte despre primul născut, despre primul an de viaţă al copilului, despre început ca prag al devenirii. Timpul se naşte, creşte, se maturizează şi moare. De aceea primii sfinţi din an sunt tineri, frumoşi şi iubăreţi, Sfântul Vasile, spre exemplu, iar sfinţii de la sfârşitul anului sunt bătrâni, moşi: Moş Nicolae, Moş Crăciun. Exuberanţei de-nceput îi urmează firesc, în trecerea timpului, înţelepciunea senectuţii. Una fără de alta nu este împlinire. De aceea se şi spune: „de-aş avea iar anii tinereţii”, dar, se-nţelege, cu mintea de la bătrâneţe. În prima zi din an îl cinstim pe Sfântul Vasile. Se crede că Sân Vasile este dintre „cei mai plăcuţi lui Dumnezeu”, făcător de minuni, păzitor de duhuri rele şi cu putere asupra necuratului. Moliftele (slujbele sale) se fac pentru alungarea demonilor şi se-ntâmplă în seara Sfântului Vasile. Sânvăsâiul este patronul tinerilor. Imaginea lui în credinţa populară este elocventă: un holtei în putere, vesel şi pus pe chefuri, care face „pozne mari”, e împăratul iubirilor. După ce l-a rugat pe Dumnezeu să-i dea o zi de bucurie, că el este cel dintâi sărbătorit „a luat un clopoţel şi a legat la toartă o crenguţă de busuioc şi s-a suit la Dumnezeu să-l ureze”. În prima zi a anului se duc nepoţii la moşi, pentru a-i da la grindă pe cei mici. Nu oricum, ci cu colacul moaşei împodobit cu bani, busuioc, aţă roşie. I se urseşte încă o dată noroc, bogăţie, frumuseţe „viaţă liniştită ferită de făcături, de deochi şi de alte negureţe ale vieţii”. Ajunul Bobotezei este ziua care reuneşte simbolurile zilei de Ajun, în multe privinţe asemănându-se cu Ajunul Crăciunului. Ziua care precede o mare sărbătoare este ziua pregătirilor, a mesei îmbelşugate semnificând sporul casei pentru perioada următoare. Bine este în această zi să nu lipsească grâul fiert şi îndulcit, înnobilat cu nucă, precum şi vinul şi colacii. Sunt de fapt alimente rituale care amintesc de cele două lumi, pentru că n-ar trebui să uităm că toate sărbătorile de iarnă, de la Crăciun şi până la Bobotează sunt dedicate deopotrivă celor din Lumea aceasta, cu Dor, dar şi celor din Lumea fără Dor, înapoi ne-ntorcătoare.Cum n-au lipsit colacii de Ajun de Crăciun, daţi pe nume spre a fi primiţi, aşa n-ar trebui să lipsească şi din Ajunul Bobotezei, însoţiţi însă de vin. Iată elementul care aminteşte că se pregăteşte o sărbătoare cu petrecere. Şi aşa se reunesc la masa de sărbători spiritele celor ce nu mai sunt pe astă lume cu familia care nu uită de întregirea ei la zi de sărbătoare. Aşa arată masa de Ajun de Bobotează: cu bucate, cu colaci, cu vin. Când însă se dau de pomană, se însoţesc cu apă şi sare.

Carmina BALCANICA

100

Cu apă, pentru că Boboteaza este sărbătoarea sfinţirii apelor şi trebuie trimis un semn şi spre ei. Cu sare, pentru că nu uităm nici o clipă că spiritele celor morţi sunt invocate ca o prezenţă simbolică, dar, care vin dintr-o lume unde va fi fiind ea, şi neştiind ce pot aduce cu sine, bine e să le întâmpinăm cu sare pentru alungarea răului şi păstrarea binelui. Ajunul este o sărbătoare ţinută cu post, curăţenie trupească şi mai ales sufletească. Se spune: „cei ce ţin post se vor bucura de sănătate şi împlinire întregul an”. Postul are semnificaţie deosebită pentru fiecare categorie: „fetele ajunează ca să le dea Dumnezeu bărbaţi buni şi cuminţi”1 (e o dorinţă!), femeile pentru ferirea gospodăriei de răutăţi şi pierderi, bătrânii, pentru iertarea păcatelor. Se aştepta venirea preotului cu Boboteaza pentru a sfinţi casa şi ograda. Nimeni nu se înfruptă din masa de Ajun până la venirea preotului. Ajunul pregăteşte, sărbătoarea împlineşte. Boboteaza, ca ultimă zi a sărbătorilor de iarnă cuprinde motive specifice tuturor zilelor de renovare a anului. Specificul acestei zile se referă la alungarea spiritelor în lăcaşurile lor subpământene şi purificarea spaţiului prin zgomote, stropitul cu aghiazmă a vitelor, a caselor şi încurarea cailor. Până a se face toate acestea apa trebuie păzită, pentru a i se păstra valenţele apotropaice, de apă neîncepută. În sudul judeţului Dolj (în localităţi ca Poiana Mare, Desa, Negoi, Dobridor, Moţăţei, Unirea) în noaptea de Bobotează se păzesc fântânile. De la Lăsatul serii fântânile sunt împodobite cu crengi de brad, papură, stuf şi cu velinţe şi chilimuri. Se face foc lângă fântână, simbolul fiind nu numai întâmpinarea gerului Bobotezei, ci şi iluminaţii specifice momentului de separaţie între Lumi. De la Crăciun şi până la Bobotează spiritele celor plecaţi în lumea fără Dor au tot venit la masa de sărbători. Acum e vremea să se întoarcă şi drumul trebuie luminat. Păzitul fântânilor este un vestit obicei în Oltenia, prilej de bucurie, de petrecere. Fântâna trebuie păzită ca să nu fie „spurcată”. Flăcăii care o păzesc vor fi aspru pedepsiţi dacă n-o vor păstra curată până la ivirea zorilor. Cei care s-au dovedit vrednici de încrederea ce le-a fost dată vor pleca cu iordanul şi vor fi cinstiţi de cei ce vor poposi de dimineaţă la fântâna lor. Aceştia se vor spăla pe faţă şi pe mâini cu apă curată, se spune

1 Ion Muşlea, Ovidiu Bârlea, Tipologia folclorului. Din răspunsurile la chestionarul lui B. P. Hasdeu, Bucureşti, Editura Minerva, 1970, p. 340.

Carmina BALCANICA

101

neîncepută, un act de propiţiere menit să-i ferească de malefic şi să-i purifice. În noaptea de 6 spre 7 ianuarie în Oltenia se umblă cu colindul. Se aşteaptă sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul. Se cântă „colindele de patron”, vestite în zona Boişoarei, şi în Muscel. Se cântă şi cântece de dragoste: „În grădina lui Ion”, iar mai sus, în jurul Sibiului chiar romanţa: „Dac-aş fi o păsărică”, ori „Filomela”. În dimineaţa de Sfântul Ion se merge la biserică şi iordănitorii, cei ce au colindat, au urat şi au udat, după slujba de la biserică vor „învârti” pe cei ce se lasă uraţi astfel. Şi petrecerea va începe. În credinţele populare româneşti de Bobotează femeia e mai importantă decât bărbatul! O dată în an! Pe vremuri chiar bărbaţii le dădeau bani şi bucate, ele organizau o petrecere numai între ele! Asta şi pe la olteni! Sărbătorile de iarnă sunt cele mai spectaculoase din tot calendarul popular românesc. Reprezintă esenţa trecerii timpului, maturizării morţii şi reînvierii, într-o ciclicitate care asigură continuitatea vieţii din această lume şi legătura cu lumea cea Fără de Dor. The Romanian Folk Calendar

The Romanian peasant’s time has had particular rhythms, decoded at the first level through the ritual sequence, custom, legend or ethnographic object-vehicle, at the second level by the folk subtext perceived only by the initiates, for the others existing under the cover of the clichés “this is how things are to be done”, “this is the right way to do things”, “people always used to do this” and at the third level (contextual) which refers to the social system stylistically imprinted through its recreation using a specific language.

The calendar is also some sort of acknowledgement, a reactualization of a primitive set of faiths and customs, a codex or rule on some major issues about community behavior: what will one do or not do on a particular day, a particular period of time or on a fixed or mobile celebration day?

The proposed folk calendar issued from a functional perspective of things, for an actual reception of the cultural phenomenon.

Carmina BALCANICA

102

The interpretation of folk culture as it used to be (recuperated through telling or symbolic sequences) or under the form it survived (in multiple specific contexts) was done from a double perspective: from that of the actants, i.e. the bearers and keepers of traditional cultural values (implicit subjective perspective) and from that of the receivers (‘spectators’ to folk life, collectors of folklore and authors of ‘calendars’).

Calendar and seasonal customs are described in these calendars, their augural apotropaic and propititious functions being highlighted, which constitute arguments in favour of their being memorized and emotionally stored.

The calendar is an ethnologic discourse on the way the world is perceived as well as a representation of the similitude between commented sequence and its paremiologic reflex. This folk calendar was initially conceived to be broadcasted on the radio and was therefore designed to meet the specific style of radio discourse, namely it has an educated orality, spontaneous associations with the paremiologic background, the accessible essayistic style that should provide the reader with aesthetic emotion, and a specific size for a 2-3 minute broadcasting. A survey of the Romanian peasant’s calendar reveals the desocialization of customs, the change of the function of some ritualistic sequences that are transferred from magic into spectacular. Through excessive explanation (highlighting a symbol or a detail), in the process of transmission either in provoked context (witness in an interview – collection in the field) or in a reconstruction context imposed by traditional customs, one can sense an alteration of the initial function and the esoteric level at which it functions within the community. But the tendencies are obvious: of preservation even of fragmented sequences (‘Paparuda’) or of making them useful and functional for the community. The dominant tendency is of pragmatism, which shows the vitality of inferior mythology, a synthesis of practices linked to a rich system of thinking, that gave the syncretic image of the transcendental and the mundane. The immediate and enduring effect was the impression (based on emotion) that life is governed by tangible forces, accessible to mortals. Field research (especially in the southern areas) offered us arguments to define two traditional worlds: a modern one, changeable in

Carmina BALCANICA

103

its circumstantial elements due to the new rhythms and practices imposed by the new occupations and outlooks on village life, and another more one profound, that treasured elements recognizable in many similar situations at different stages of manifestation, that intentionally extrapolate into new and strange situations. The initiatic act is thus diachronically personalized, and both identifies the space and creates the illusion of timelessness. Uncosmosing the archetypal code and the tendency to adapt to the actual social code are essentially two more tendencies visible in the process of field research. Taking into consideration the effects of the recordings in the field, we recomposed the folk calendar.

Winter is understood in folklore under two aspects: a) as three months characterized by frost, snowfall and rites of passage, b) a pastoral season (winter and summer), designing the traditional ascent of flocks to the alpine area in summer and descent in winter. The great celebrations of winter are concentrated in December: Saint Nicholas( December 6) precedes the 12-day celebrations (between Christmas Eve and Twelfth Night). The celebrations count as many days as there are months in a year (symbolic reduction). The specific songs of the period mark the aging of the year, its death and rebirth on January 1. The saints’ lives are the expression of the passing of time: The saints in December are ‘fathers’ (old men), wise, generous. Saint Basil (January 1) on the other hand is young, full of love of life. The customs and beliefs about the purification of space and time’s degradation are rich in ritualistic practices. Through gesture and song one passes from profane into mythical time, marked by sacredness, a time for dualities :chaos and cosmos, beginning and ending. The carol with withes is one of the oldest and most original customs of wishing luck. It survived in the southern part of Romania. Acts of propitiation specific to the rite of passage to the new year are obvious in the system of wishing good luck, in those formulas through which one wishes a long and prosperous life to a person. In the northern part of Oltenia the burial of old time out of which new time will issue is known under the form of ‘the burial of the old year’.

Carmina BALCANICA

104

The first day of the new year is a beginning full of joy and hope. Saint Basil, the Saint Patron of young people, is celebrated on that particular day. Twelfth Night is the last day of winter celebrations and incorporates motives characteristic of all days of renewal of the year. The particularity of this day refers to chasing the spirits to their underground dens and purifying space through noises, sprinkling cattle and houses with holy water and letting horses run freely. Before doing this the water must be guarded to keep its apotropaic features, to be pure, untouched water. In the southern area of Dolj County (in Poiana Mare, Desa, Negoi, Dobridor, Moţăţei, Unirea) wells are watched over on Twelfth Night. At dusk they are adorned with fir tree twigs, reed and cat tail, with rugs and covers. A bonfire is kindled next to the well, symbolizing not only the welcoming of the Twelfth Night’s terrible frost but also the enlightenment of the moment the two worlds separate. Starting with Christmas and ending with the Twelfth Night the spirits of the dead have participated in the feasts of the living. It is now time for them to return and their way must be illuminated. Watching over wells is a famous custom in Oltenia and it is another opportunity for people to rejoice and feast. Wells must be guarded not to be ‘spoiled’. The lads who watch them will be severely punished if they do not keep them pure until dawns.

Winter celebrations are the most spectacular in the whole Romanian folk calendar. They stand for the passing of time, maturation of death and rebirth, in a cycle that ensures the continuity of life in this world and the link with the other world. (Translated by Aloisia Şorop)

Carmina BALCANICA

105

MARIUS CHELARU (ROMANIA)

O poveste care trăieşte alături de noi.

„Atlantida aromânilor”

Adesea istoria vine peste noi amintindu-ne că nu toate sunt limpezi, clare şi frumoase şi cât greşim uitându-i pe cei cu care ar trebui să fim aproape. Şi nu este numai cazul Basarabiei sau Bucovinei, ci şi al aromânilor.

Moscopole (Voshopole – oraşul oierilor),

supranumit şi „Atlantida aromânilor”, era o mare metropolă exclusiv a vlahilor/ aromânilor/ rămanilor situată în sudul Albaniei de azi, (la sud-vest de lacul Ohrida), la o altitudine de 1150 m.

Tragedia acestei localităţi a fost cumplită – între anii 1760 şi 1790 (atacurile au fost succesive, mai intense între 1769 şi 1788) oraşul a fost distrus de Ali Paşa din Ianina şi de trupele sale. Cert este că distrugerea Moscopolei a dus la împrăştierea aromânilor, mai ales a celor avuţi, în marile oraşe europene: Bucureşti, Belgrad, Viena, Veneţia, Budapesta etc.

La Constanţa fiinţează o editură (parte a unei fundaţii non-profit,

Cartea Aromână Incorporated, cu sediul la New York şi filială în oraşul de la Pontul Euxin) – Cartea Aromână, care face ca o poveste să trăiască alături de noi. Fundaţia îşi propune prezervarea şi promovarea patrimoniului cultural aromân (armănescu), tipărirea de cărţi şi reviste în aromână, organizarea/ co-sponsorizarea de seminarii, adunări şi congrese de cultură aromână, înregistrarea de casete audio/ video cu cântece şi dansuri, fondarea unei „case aromâne” în care să se poată expune obiecte de patrimoniu, cărţi etc., care oglindesc cultura aromânilor.

Azi traiul nostru este subjugat poate prea mult de „imediat” şi, furaţi de cotidian, uităm adesea să ne întoarcem către începuturi, către întrebări ca „cine suntem”. Hristu Cândroveanu îl cita1 pe Eugen 1 Limba şi literatura română în expresie dialectală macedoromână/ aromână, în vol. Limba şi literatura română în spaţiul etnocultural dacoromânesc şi în diaspora, editat

Carmina BALCANICA

106

Coşeriu, care îi scria: „dacă aromânii ar fi făcut un stat care ar fi rămas, s-ar fi impus ei în istorie, şi nu dacoromânii, şi atunci limba comună s-ar fi numit aromâna, iar dacoromâna ar fi fost un dialect al ei.” Istoria aromânilor este plină de drame, de suişuri, coborâşuri. După 1989 situaţia aromânilor s-a îmbunătăţit, deşi ei gravitează, din punct de vedere lingvistic, între doi poli – pe de o parte limba maternă (aromâna), pe de alta, limba de stat corespunzătoare statului în care vieţuiesc1. De pildă în Albania, din punct de vedere sociolingvistic, în cazul aromânilor se poate vorbi de „bilingvism cu diglosie”, aromâna fiind varietatea joasă (nestandardizată, utilizată în familie, literatura populară şi vorbirea curentă), albaneza – varietatea înaltă, folosită în primul rând în situaţiile cu caracter formal2. Amintesc demonstraţia lui Romulus Todoran3, care scria că limba română are 2188 de cuvinte de origine latină, astfel dialectele având: dacoromân – 1953 (89,25%), aromân – 1523 (69,60%), meglenoromân4 - 1024 (46,80%) şi istroromân5 - 584 (26,69%). Alături de cuvinte latineşti care se găsesc în toate cele patru dialecte româneşti 21, 8%), sunt şi termeni cunoscuţi doar într-unul singur: dacoromân (24,40%), aromân (8,45%), meglenoromân (0, 35%),

sub egida Academiei Române şi Institutului de Filologie Română „A. Philippide, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003. 1 A se vedea şi studiul Funcţia şi tematica literaturii aromâne, în vol. Limba şi literatura română în spaţiul etnocultural dacoromânesc şi în diaspora, editat sub egida Academiei Române şi Institutului de Filologie Română „A. Philippide, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003. 2 J.A. Fishman, Bilingualism with and without diglossia; diglossia with and without bilingualism, în The Journal of Social Issues, 23, 1967, p. 29-38; Suzanne Romaine, Bilingualism, Oxford, 1989, p. 31-32. Cf. Adrian Turculeţ, Aspecte ale situaţiei sociolingvistice a aromânilor din Albania, în vol. Limba şi literatura română în spaţiul etnocultural dacoromânesc şi în diaspora, editat sub egida Academiei Române şi Institutului de Filologie Română „A. Philippide, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003. p. 115. 3 Atlasul lingvistic român, p. 186. 4 Meglenoromânii/ megleno-românii (megleniţi) - grup dialectal romanesc; constituit în Meglenia, situată la nordul Golfului Salonic. 5 Ireneo della Croce, Historia antica e moderna, sacra e profana della città di Trieste, Venenezia, 1698, p. 334 – scrie că istroromânii îşi spuneau rumeri (apud. Richard Sârbu, V. Frăţilă, Dialectul istroromân, Editura Amarcord, Timişoara, 1998, p. 11). După Sextil Puşcariu (în colab. Cu M. Bartoli, A. Belulovici, A. Byahin, Studii istroromâne, vol. II) numele lor ar fi vlåh, pl. la nord – vlåş, la sud – vlås, nume sub care erau cunoscuţi şi în cancelariile / documentele sârbo-croate. În cancelariile în care limba era dalmata (la Ragusa, din 1367) apare termenul mavrovlahus (morovlah, morlac – vlah negru).

Carmina BALCANICA

107

istroromân (0, 31%)1. Al. Rosetti arăta că în dialectul aromân sunt 73 de cuvinte latineşti necunoscute în celelalte dialecte. Numărul cuvintelor comune pentru dialectele dacoromân, aromân şi meglenoromân – 423 (19, 33 %), pentru dialectul dacoromân şi aromân – 352 (16, 08 %).

Adesea istoria vine peste noi amintindu-ne că nu toate sunt limpezi, clare şi frumoase şi cât greşim uitându-i pe cei cu care ar trebui să fim aproape. Şi nu este numai cazul Basarabiei sau Bucovinei, ci şi al aromânilor.

Editura „Cartea aromână” pune la îndemâna cititorului român o paletă bogată de cărţi, începând cu poemele lui Eminescu („Ploaea di lutseafiri” – ediţia Dumitru Stere Garofil sau „Puizii tră dinjia al Eminescu Aromân/ român” – ediţia Victor Ceara), apoi cu „Carti di Aleadziri” (o carte de învăţătură pentru clasele II, III, IV) a lui Andreilu-Al Bagav, prelucrată şi adaptată după normele moderne de scriere a limbii aromâne2 de Tiberius Cunia – co-editată împreună cu editurile Sammarina, Constanţa şi Cartea Aromână, Syracuse, New York, cărţi despre tradiţii, cântece, jocuri, datini semnate de G. Perdichi, Tulliu Carafoli, G.M. Merca, Cola Caratana, Dumitru S. Garofil – ex: „Dit Bana-A Armănilor dit Dobrugea; Părăvulii”, George Murnu – „Bair di căntic armănescu”, Toma Babu, Thiuhari Mihadash, Nicolae şi Costa Guli, Ionel Zeana ş.a.m.d.

Sau, de pildă, cartea lui Dhori Falo, „Trayedia ali Muscopuli”. Moscopole (Voshopole – oraşul oierilor), supranumit şi „Atlantida aromânilor”, era o mare metropolă exclusiv a vlahilor/ aromânilor/ rămanilor situată în sudul Albaniei de azi, (la sud-vest de lacul Ohrida), la o altitudine de 1150 m.

Era mai populat decât oricare alt oraş din zonă în acea epocă (peste 40.000 în anul 1750, 60.000 în 1788 – după Pouqueville, cu peste 12.000 de case, exceptând doar Atena şi Istambul. Către sfârşitul secolului al XVIII-lea erau aici 72 de biserici, multe corporaţii, instituţii economice, comerciale, bancare de tot felul instituţii de învăţământ

1 Romulus Todoran, op. cit., p. 190. 2 Tiberius Cunia specifică, într-un cuvânt al editorului (Zbor di la editor) la lucrarea lui G. Perdichi, „Izvuri di Bană, vol. I, că se foloseşte alfabetul propus în 1984 de revista Zborlu a Nostru, an 2, nr. 1, p. 30, adoptat la al Doilea Congres Internaţional de Limbă şi Cultură Aromână care a avut loc la Universitatea din Freiburg, 25-28 august 1988, apoi la Simpozionul de Standardizare a Scrierii Aromâne de la Bitolia, Macedonia, 24-31 august 1997. În privinţa acestui congres de la Freiburg, a hotărârilor de acolo, sunt destule critici.

Carmina BALCANICA

108

comunitare – ştiut fiind că limba de cultură în regiune era greaca1 – precum şi o instituţie de învăţământ superior, Noua Academie, care data din 1744 (după ce fiinţase de prin anii 1690 ca şcoală secundară). Exista o mare tipografie fondată încă înainte de 1725 la care se tipăreau, cu litere greceşti – cum în ţările române se tipăreau cu litere chirilice – cărţi în graiul aromân. Iată ce scria Th. Capidan: „statul austriac… a încercat pe toate căile să-i atragă, fiindcă… macedoromânii erau de toate: capital, meşteşug, comerţ şi industrie… ei aveau toate calităţile pentru ridicarea economica a ţării.2”

Negustorii, oamenii de afaceri aromâni erau numiţi „greci” în toate actele oficiale până la 1750, ulterior, funcţie de evenimente, „albanezi”, „turci” etc3. Cu toate acestea, în 1774, istoricul german Johann Thunmann, nota: „locuitorii vorbesc toţi româneşte”.

Tragedia acestei localităţi a fost cumplită – între anii 1760 şi 1790 (atacurile au fost succesive, mai intense între 1769 şi 1788) oraşul a fost distrus de Ali Paşa din Ianina şi de trupele sale (majoritatea albanezi musulmani).

Care au fost cauzele distrugerii oraşului? Consulul Franţei la Ianina, Pouqueville, scria că oraşul a fost distrus de invidia turcilor şi albanezilor: „invidia şi fanatismul se uniră pentru a distruge opera înţelepciunii”.

„Hoardele mahometane de Daglii şi Coloniati au dat cele dintâi semnalul nenorocirilor, începând să jefuiască şi să asasineze caravanele care frecventau târgul din Voscopole. La rândul lor, beii din Muzachia, sub pretext de a ajuta pe supuşii necăjiţi ai Marelui Senior, puseră garnizoana în oraş şi, după zece ani de devastări, jafuri şi războaie, Voscopolea dispăru de pe suprafaţa Albaniei.4”);

Consulul Franţei la Salonic, Cousinéry, scria: „Voscopole se îmbogăţise prin comerţul său cu Germania. Locuitorii clădiseră case foarte frumoase, dar un paşă din Albania, despre care mi s-a spus că era tatăl lui Ali Paşa din Ianina, atacând şi jefuind acest oraş, negustorii s-au împrăştiat”.

1 Se ştie că limba de predare la şcolile/ academiile din ţările române în acele vremuri era tot greaca. 2 Theodor Capidan, Macedoromanii. Etnografie, istorie, limbă, Fundaţia Regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1942, p. 123. 3 Valeriu Papahagi, Aromânii moscopoleni şi comerţul veneţian în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, Ed. Societăţii de Cultură Macedo-Română, Bucureşti, 1935, p. 18-19. 4 Idem, p. 135

Carmina BALCANICA

109

Valeriu Papahagi explica distrugerea oraşului, studiind documentele veneţiene (arătând că Moscopole nu mai făcea comerţ cu Veneţia ca altădată din cauza taxelor mari impuse de Serenisima Republica mărfurilor lor expediate din Durazzo; ei îşi dirijau mărfurile încă înainte de distrugerea oraşului spre porturile Saiada şi Salonic), şi prin atitudinea rusofilă din timpul războaielor ruso-turce. Alţii consideră că implicată a fost şi Austro-Ungaria. Mihai Ungheanu scria: „Distrugerea Moscopolei nu este rodul unor porniri spontane ale unor vecini primitivi si nici ale pornirilor criminale ale unui paşă, pe jumătate nebun, ci rezultatul unui proces de aservire a fostelor teritorii turceşti către Franţa şi Anglia.1”

Cert este că distrugerea Moscopolei a dus la împrăştierea aromânilor, mai ales a celor avuţi, în marile oraşe europene: Bucureşti, Belgrad, Viena, Veneţia, Budapesta etc. Exodul aromânilor în România a avut implicaţii deosebite. Nu insistăm asupra cohortei de oameni de cultură, de personalităţi marcante de origine aromână: Protopopul Th. A. Cavaliotti, originar din Moscopole, Constantin Ucuta Moscopoleanu, Gheorghe Roza, Daniil Moscopoleanu, adept al grecizării şi renunţării la limba aromână, familiile Sina, Roza, Duca, Malenita, Mangiarli, Capra, Calai Agora, Neaplu, Manasi, Modosu, Dadani, Darvari, Popp, Diaconovici, Zonea Dona, Cociu, Doda, Musteta, Coda, Tolea, Spaici, Angelcu, Marcusu, Dima, Paciurea, Staia, Mihail, Mocioni, Şaguna, Dumba, Gojdu, Grabovski. E destul să amintim că rolul de primă mărime pe care Andrei Şaguna (cel mai cunoscut descendent al unei familii aromâne, mitropolitul Ardealului) l-a jucat în istoria Transilvaniei l-a determinat pe Sterie Diamandi să afirme: „La temelia dezrobirii Ardealului stă jertfa celui mai însemnat centru de cultură şi civilizaţie aromâneasca”2.

„Trayedia ali Muscopuli” – care povesteşte în felul în care înţelege autorul toate aceste crâmpeie de istorie, cu schiţe, desene şi fotografii – este o carte tulburătoare şi prin faptul că ne întoarce sufletul către cele porţi ale timpului – trecutul, cu dramele sale de care nu trebuie să uităm, cum nu uităm de realizări – şi viitorul – pe care trebuie să îl privim în cel mai firesc mod cu putinţă, numai prin oglinda a ceea ce trebuie să însemne în conştiinţa noastră ceea ce a fost.

1 Moscopolea – ipoteza geopolitică, în Perenitatea vlahilor în Balcani, Editura Fundaţiei Andrei Şaguna, Constanţa, 1999, p. 17-38. 2 S. Diamandi, Oameni şi aspecte din istoria aromânilor, 1940, p. 151.

Carmina BALCANICA

110

A Story Living Next to us. „The Macedo-Romanian’s Atlantis”

Many times history comes towards us, and determines us to remember

that not everything is quite clear, serene, obvious and beautiful and we are so wrong when we forget those that should be close to us.

Moscopole (Voshopole – the city of the shepherds), also named the “Macedo-Romanian’s Atlantis”, is described as a great metropolis exclusively for the vlahi/ Macedo-Romanians/ Rămanians, situated in the South of nowadays Albania (South-West of the Lake Ohrida), at an altitude of 1150 m. The tragedy of this place was tremendous - between 1760 and 1790 (the attacks were successive, more intense between 1769 and 1788) the city was destroyed by Ali Paşa from Ianina and his troops. It is certain that the destruction of Moscopole led to the spreading around of the Macedo-Romanians, especially of the wealthy ones, in the great European cities: Bucharest, Beograd, Vienna, Venice, Budapest etc.

In Constanţa there is a Publishing House (part of a non-profit

foundation, Cartea Aromână Incorporated, having the centre at New York and a branch in Constanta) – the Macedo-Romanian Book, that makes a story live next to us. The Foundation’s aim is to preserve and promote the Macedo-Romanian (armănescu) cultural heritage, to print books and reviews in Macedo-Romanian language, to organize and co-sponsor seminars, meetings and congresses on the Macedo-Romanian culture, to record on audio & video tapes songs and dances, to found a „Macedo-Romanian House” in which to display patrimony objects, books etc., that reflect the history and culture of the Macedo-Romanians.

Today, our way of living seems to be too subjugated by the „immediate” and, absorbed by the quotidian, so we frequently forget to go back to the beginnings, to questions such as “who are we?”. Hristu Cândroveanu quoted Eugen Coşeriu1, who wrote to him: „if Macedo-Romanians had created a state to endure, they would have imposed themselves into history, and not the Daco-Romanians, and then, the common language would have been one of their dialects.” The Macedo-Romanian’s history is full of drama, of upside-downs. After 1989 the Macedo-Romanians’ situation improved, although they gravitate, from 1 Limba şi literatura română în expresie dialectală macedoromână/ aromână, în vol. Limba şi literatura română în spaţiul etnocultural dacoromânesc şi în diaspora, edited under the under the supervision of the Romanian Academy and the Institute of Romanian Philology „A. Philippide, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003.

Carmina BALCANICA

111

the linguistic point of view, between two poles, – on the one hand the maternal language (the Macedo-Romanian), on the other, the official language of the state where they live1. For example, in Albania, from a sociolinguistic point of view, in the case of the Macedo-Romanians we can speak of „bilinguals with diglossia”, The Macedo-Romanian language being the low variety (non-standardized, used in popular literature and the vernacular), the Albanian language – the high variety, is used primarily in formal situations.2 Let’s remember the demonstration of Romulus Todoran3, who was writing that the Romanian language has 2188 words of Latin origin, so that the dialects have: Daco-Romanian – 1953 (89,25%), Macedo-Romanian – 1523 (69,60%), Megleno-Romanian4 - 1024 (46,80%) and Istro-Romanian5 - 584 (26,69%). Besides the Latin words that one can find in all the four Romanian dialects (21, 8%), there are also terms that are proper to only one dialect: Daco-Romanian (24,40%), Macedo-Romanian (8,45%), Megleno-Romanian (0, 35%), Istro-Romanian (0, 31%)6. Al. Rosetti stated that the Macedo-Romanian dialect counts 73 Latin words unknown in the other dialects. The number of the common words for the Daco-Romanian, Macedo-Romanian and Megleno-Romanian dialects is 1 see Funcţia şi tematica literaturii aromâne, in Limba şi literatura română în spaţiul etnocultural dacoromânesc şi în diaspora, edited under the care of the Romanian Academy and the Institute of Romanian Philology „A. Philippide, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003. 2 J.A. Fishman, Bilingualism with and without diglossia; diglossia with and without bilingualism, în The Journal of Social Issues, 23, 1967, p. 29-38; Suzanne Romaine, Bilingualism, Oxford, 1989, p. 31-32. Cf. Adrian Turculeţ, Aspecte ale situaţiei sociolingvistice a aromânilor din Albania, în vol. Limba şi literatura română în spaţiul etnocultural dacoromânesc şi în diaspora, edited under the care of the Romanian Academy and the Institute of Romanian Philology „A. Philippide, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003. p. 115. 3 Atlasul lingvistic român, p. 186. 4 The Megleno-Romanians (megleniţi) – Romance dialectal group; constituted in Meglenia, situated in the North of the Thessalonica Golf. 5 Ireneo della Croce, Historia antica e moderna, sacra e profana della città di Trieste, Venezia, 1698, p. 334 – it is written that the Istro-Romanians were called rumeri (apud. Richard Sârbu, V. Frăţilă, Dialectul istroromân, Amarcord, Timişoara, 1998, p. 11). According to Sextil Puşcariu (în colab. Cu M. Bartoli, A. Belulovici, A. Byahin, Studii istroromâne, vol. II) their name is vlåh, pl. la nord – vlåş, la sud – vlås, name with which were known in the Serbo-Croat chancelleries / documents. În the chancelleries in which the language was the Dalmatic (at Ragusa, since 1367), the term mavrovlahus (morovlah, morlac – vlah =black appears. 6 Romulus Todoran, op. cit., p. 190.

Carmina BALCANICA

112

423 (19, 33 %), for the Daco-Romanian and Macedo-Romanian dialects – 352 (16, 08 %).

Many times history comes towards us, and determines us to remember that not everything is quite clear, serene, obvious and beautiful and we are so wrong when we forget those that should be close to us. And this is not only the case of Basarabia and Bucovina, but also the case of the Macedo-Romanians.

The Publishing House „Cartea aromână”1 offers the Romanian reader a wide range of books, starting with Eminescu’s poems („Ploaea di lutseafiri” – the edition by Dumitru Stere Garofil or „Puizii tră dinjia al Eminescu Macedo-Romanian/ Romanian” – Victor Ceara editor), then with „Carti di Aleadziri” (a text book for the 2nd, 3rd and 4th grade of school) by Andreilu-Al Bagav, edited and adapted after the modern standards of writing of the Macedo-Romanian language2 by Tiberius Cunia – co-edited with the Publishing Houses Sammarina, Constanţa and Cartea Aromână, Syracuse, New York, books on traditions, songs, dances, traditions, signed by G. Perdichi, Tulliu Carafoli, G.M. Merca, Cola Caratana, Dumitru S. Garofil – for example: „Dit Bana-A Armănilor dit Dobrugea; Părăvulii”, George Murnu – „Bair di căntic armănescu”, Toma Babu, Thiuhari Mihadash, Nicolae and Costa Guli, Ionel Zeana and so on.

Or, for example, in the book Dhori Falo, „Trayedia ali Muscopuli”, Moscopole (Voshopole – the city of the shepherds), also named the “Macedo-Romanian’s Atlantis”, is described as a great metropolis exclusively for the vlahi/ Macedo-Romanians/ Rămanians, situated in the South of the nowadays Albania (South-West of the Lake Ohrida), at an altitude of 1150 m.

It was more populated than any other city around it in that period (over 40.000 inhabitants in 1750, 60.000 inhabitants in 1788 – ranking after Pouqueville, with 12.000 houses, excepting only Athens and Istanbul. Towards the end of the 18th century, there were 72 churches

1 The Macedo-Romanian Book, (n. t.) 2 Tiberius Cunia makes the specification – in a foreward of the editor (Zbor di la editor) for G. Perdichi’s work „Izvuri di Bană, vol. I, - that they used the alphabet proposed in 1984 by the review Zborlu a Nostru, year 2, nr. 1, p. 30, adopted at the Second International Congress of Macedo-Romanian Language and Culture that took place at the University of Freiburg, 25-28 August 1988, then, at the Symposium of Standardization of the Macedo-Romanian Writing in Bitolia, Macedonia, 24-31 August 1997. There were several critics of this congress and a decision was taken in Freiburg.

Carmina BALCANICA

113

here, lots of corporations, economic, commercial, banking institutions, communitarian education institutions – it is known the fact that the language culture in the region was Greek1 – and also a higher education institution, The New Academy, founded in 1744 (but operating since 1690 as a secondary school). There existed a great Printing House before 1725, where books in Macedo-Romanian were printed, with Greek letters – as generally printings contained Cyrillic letters in Moldavia and Walachia –. Here is what Th. Capidan wrote: „the Austrian state… tried in every way to attract them, because… the Macedo-Romanians meant everything: capital, trade skills, commerce and industry… they had all the qualities to raise the country from an economic point of view.2”

The Macedo-Romanian merchants and businessmen were called „Greeks” in all the official documents up to 1750, and later, depending on the events, „Albanesians”, „Turks”, etc3. Even so, in 1774, the German historian Johann Thunmann, remarked: „all the inhabitants speak Romanian”.

The tragedy of this place was tremendous - between 1760 and 1790 (the attacks were successive, more intense between 1769 and 1788) the city was destroyed by Ali Paşa from Ianina and his troops (the majority of them being Muslim Albanians).

Which were the causes of the destruction of the city? The Consul of France at Ianina, Pouqueville, wrote that the city was destroyed by the envy of the Turks and of the Albanians: „the envy and the fanaticism reunited to destroy the work of wisdom”.

„The Mohammedan hordes of Daglii and Coloniati were the first to give the sign of misfortune, starting to rob and slaughter the caravans that used to come to the fair in Voscopole. In his turn, the bey4 from Muzachia, with the pretext of helping the poor people of the Great Senior, moved the garrison to the city and, after ten years of robbery,

1 It is known that the teaching language in schools/ academies in Moldavia and Walachia in those times was the Greek. 2 Theodor Capidan, Macedoromanii. Etnografie, istorie, limbă, Fundaţia Regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1942, p. 123. 3 Valeriu Papahagi, Aromânii moscopoleni şi comerţul veneţian în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, Ed. Societăţii de Cultură Macedo-Română, Bucureşti, 1935, p. 18-19. 4 Governor or title of nobility given to a sovereign vassal to the Ottoman sultan (n. t.)

Carmina BALCANICA

114

devastations and wars, Voscopole disappeared from the surface of Albania.1”);

The Consul of France at Salonic, Cousinéry, wrote: „Voscopole got rich through its commerce with Germany. The inhabitants had built very beautiful houses, but a pasha from Albania, who was said to be Ali Pasha’s father from Ianina, attacked and robbed this city and the merchants vanished”).

Valeriu Papahagi explained the destruction of the city studying the Venetian documents (showing that Moscopole stopped the commerce with Venice due to the big taxes imposed by the Serenissima Republic to the merchandise shipped from Durazzo; they directed the merchandise to the ports of Saiada and Salonic before the destruction of the city), and due to the Russian attitude during the Russian-Turkish wars. Others consider that Austro-Hungary was implied, too. Mihai Ungheanu wrote: „The destruction of Moscopole is neither the fruit of some spontaneous impulses of the primitive neighbours, nor the criminal passions of a half mad pasha, but the result of the enslavement process of the former Turkish territories in the favour of France and England.2”

It is certain that the destruction of Moscopole led to the spreading around of the Macedo-Romanians, especially of the wealthy ones, in the great European cities: Bucharest, Beograd, Vienna, Venice, Budapest etc. The Macedo-Romanians’ Exodus in Romania had special implications. We will not insist on the cohort of men of culture, of outstanding personalities of Macedo-Romanian origin: the Archbishop Th. A. Cavaliotti, whose origins are from Moscopole, Constantin Ucuta Moscopoleanu, Gheorghe Roza, Daniil Moscopoleanu, supporter of the Hellenization and of the renunciation at the Macedo-Romanian language, the Sina, Roza, Duca, Malenita, Mangiarli, Capra, Calai Agora, Neaplu, Manasi, Modosu, Dadani, Darvari, Popp, Diaconovici, Zonea Dona, Cociu, Doda, Musteta, Coda, Tolea, Spaici, Angelcu, Marcusu, Dima, Paciurea, Staia, Mihail, Mocioni, Şaguna, Dumba, Gojdu, Grabovski families. It is enough to remind the great role Andrei Şaguna (the best known descendent of a Macedo-Romanian family, the Metropolitan of Ardeal) played in the history of Transylvania that made Sterie Diamandi state: „At the basis of the emancipation of Ardeal there

1 Idem, p. 135 2 Moscopolea – ipoteza geopolitică, în Perenitatea vlahilor în Balcani, Editura Fundaţiei Andrei Şaguna, Constanţa, 1999, p. 17-38.

Carmina BALCANICA

115

stands the sacrifice of the most important Macedo-Romanian centre of culture and civilization.”1.

„Trayedia ali Muscopuli” – that narrates the way in which the author understands all these fragments of history, with sketches, drawings and photographies, – is a thrilling book that takes our souls back, towards the gates of time – the past, with its dramas that we should never forget, as we should not forget the accomplishments, – and the future, when we have to consider things through the lens of our conscience.

(Translated by Nicoleta Călina) HEINZ-UWE HAUS (USA)

The Ancient Greek’s Heritage. The “Use-Value” of the Ancient Texts2

In seeking reality – past or present – we have learned to look for it primarily in regard to its communicative expression in the theatre. Thus our observations should reveal the essence of things, more than can be seen on the immediate and banal surface of everyday life. We have to discover hidden contradictions, point out unexpected leaps in developments, surprises through unusual behavior. In short, we should turn the dialectical process into pleasure. Ancient Greek characters undertake extreme, audacious objectives and pursue them relentlessly, to the point of catastrophe. Their actions help the community to face its fear of the implacable power of Necessity and inspire pity for the suffering which they must undergo in the process. If we empathize with the protagonists, we can vicariously test our own powers of truth-facing and survival.

Greek tragedies test the moral foundations of human civilization.

Tragedies take place when the bonds that tie human society together are ruptured. The family is almost always at the center of tragedy, and it is a royal family that represents both the larger society and the essential relationships between family members. Tragic characters become engaged in conflict leading to or in response to the transgression of principles deemed sacred by the community.

As contemporary readers of Greek tragedy, we may feel that we face different truths than did the Greek audiences twenty-five hundred 1 S. Diamandi, Oameni şi aspecte din istoria aromânilor, 1940, p. 151. 2 This a fragment from the book Notes on Directing, International Summer Institute of Ancient Greek Drama and Theatre Droushia Papos, Cyclos Theatre Books, Nicosia, Cyprus, 2007.

Carmina BALCANICA

116

years ago. How, then, do we create meaning from these plays? How do we reconcile the tensions which exist between the fictional images of life the Greek presented and the ongoing reality of our own lives? One way to begin is to identify particular areas in which the view of life implied in Greek tragedy differs from our own.

I believe that our lives lack on appreciation of ritual and that theatre could move toward meeting this deficiency. I want to emphasize classical components of tragedy, including the difference between choral lyric and spoken dialogue. Indeed, one standard formal element within episodes (kommos) is an exchange between chorus and actor in which different degrees of emotional engagement and rational control are indicated by having one party sing and the other respond in spoken verse. This bursting from speech into song is perhaps the most striking stylistic feature of ancient tragedy. Although we may easily digest the convention in modern musical theatre, we often find it hard to swallow in context of the poetic language and larger-than-life characters of Greek tragedy. Nevertheless, I conted that stage oriented treatment of ancient texts must become a focus of critical investigation as well as enjoynment and not of arheological political correctness. Translating the little documenting proof that exists of the actual performance of Greek tragedy proved absorbing work for the director, designers, dramaturgy and actors.

In seeking reality – past or present – we have learned to look for it primarily in regard to its communicative expression in the theatre. Thus our observations should reveal the essence of things, more than can be seen on the immediate and banal surface of everyday life. We have to discover hidden contradictions, point out unexpected leaps in developments, surprises through unusual behavior. In short, we should turn the dialectical process into pleasure. Ancient Greek characters undertake extreme, audacious objectives and pursue them relentlessly, to the point of catastrophe. Their actions help the community to face its fear of the implacable power of Necessity and inspire pity for the suffering which they must undergo in the process. If we empathize with the protagonists, we can vicariously test our own powers of truth-facing and survival.

Aristotle never forgot the audience’s perceptions and the text’s telos: catharsis. When we noted that the playwright must begin by visualizing the production, he demonstrated his awareness that opsis – visualization – however negligible a components of a successful plot,

Carmina BALCANICA

117

was indispensable for a successful playwright. He was insistent that a play existed for an audience, acknowledging the performance audience, the readerm and what we now call the inscribed audience.

Aristotle’s discussion of tragedy included another component of emplotment: anagnorisis, or recognision, usually the recognision by the protagonist of a relative he is about to kill or has recently murdered. For catharsis to be achieved, the audience must also recognize. This recognition is a different experience from that of the hero(ine). It does not usually occur at the same moment, nor is it the emotional equivalent of what the hero(ine) experiences. In view of the radical reconstitution of the audience in this century, a consideration of both catharsis and recognition is necessary to understand what direction contemporary tragedy has taken.

A Greek tragedy ordinarily opened with a prologue which explained the general situation. Then the chorus entered (parados) and sang. The importance of the chorus in its role as actor, which figured so largely at first, diminished with time. But the chorus had the wonderful function of making the audience feel a part of the play, of joining with it in reflecting public opinion. The reminder of the play was devoted to an alternation of episode (act) and stasimon (choral ode), until the exodus (finale), when the chorus left the orchestra and the play ended.

The relationship of the tragic characters to this wrenching of fundamental values changes from play to play and playwright to playwright. Characters – such as Oedipus, unknowingly – initiate all of the events that lead to catastrophe. “How can we free ourselves from the tyranny of fate?” “Is fate something that locks us into a certain cell from which we are unable to break free?” “Is humankind not hindered by fate but asked to rise above its dictates to an exalted state of being?” These are questions that Oedipus Rex rises. They are lofty timeless. What is so alien and provocative to us is an unwillingness to let other characters or circumstances shape his individual destiny. They are determined, even at the cost of their own lives and sometimes that lives of others, to find a course of action that is true to their own natures and true to a value system as they understand it. Some of them as Hecuba, Creon, and Medea, make enormous errors of judgment or miscalculations. Some, such as Oedipus, are caught in such a tangled web that extrication is impossible. Some, such as Hagmon and Antigone, give their lives to restore justice. For all of these characters, there is great suffering in the actions that they choose, and through that suffering comes not only wisdom but also self-determination. They have defined themselves. In

Carmina BALCANICA

118

order to ground the text, and its presentation, we insisted on attempting to describe only that which our company of actors could visually demonstrate. I often reminded the actors, “The whole play should be able to be understood in full clarity without the spoken word if we are doing our jobs right.” Actors had to accept majestic, larger-than-life attitudes, concentrating on moment-to-moment extremes in viewpoints in order to produce extreme physical clarity and “crispness”, allowing themselves to succumb to the “joy of being crisp.” “That means,” as one actor said, “freeing your ego.” For example: Teresias, like the chorus, talks to the audience. Eli Rosik considers blindness a central metaphor to the play. Oedipus shuts out Teresias at the prophet’s first suggestion that he could be the culprit. Therefore, to inform the audience, to bring the audience to the story and into Oedipus’ circumstances is a major function of this character. That applies to the priest and other protagonists. That’s how the narrative concept achieves some physically and visualization. We tried to use that dramaturgical, structural element which exists in that struggle between Teresias and Oedipus. His and your interest in fighting each other to address your own audience, to address the chorus. How can we express this concept structurally through the “event”, not just by the words or texts? The audience can take that in only if we see it, if we visualize it. We shouldn’t do what we cannot see. Theatre is that period really dealt with the fact that things have to be walked through. The myth was known. The audience was not there to discuss the result of the “crime story.” “How has the crime been dealt with?” – that was the question.

The circumstances with which they are presented are not always of their own making, tragic characters take full responsibility for their actions. It is all about human potential and our ability to chose for ourselves and take responsibility for the consequences of those choices. It is no coincidence that the great tragedies were written in periods of optimism about the ability of human beings to control their own destiny. The fifth century B.C.E. saw the rise of both Athenian democracy and the Athenian empire.

Ancient Greeks dramatized how elusive and fragile the ideal of justice was. Tragedies, written for public festivals, celebrated the state and, at the same time, called into question its official rhetoric. To do this, Sophocles used contemporary activities: for example, Oedipus conducts his investigation in the exact same manner that a Fifth-Century Athenian would have legally done. Ancient audiences understood this

Carmina BALCANICA

119

material and were easily able to make sense of these actions. Today, however, we do as readily comprehend Oedipus’ insistence on sending for an elderly blind prophet to be his “business advisor.” I emphasized, from the first rehearsal crew of performers, that their willingness to fully participate and their openness to each other’s suggestions would be essential to the production’s success. I told them to leave literary queries and intellectual research at home and in the green room. I did not want “sincerely intellectual actors” but “aggressively emotional members.”

It is my belief that tragedies today have more to say about the antagonist than about the hero (ine), more about random victims than about heroic causes. In the latter half of the twentieth century, interest in the hero has subsided. Dramatically, I am more intrigued by the effect, for example, of a president’s resignation and humiliation on American citizens than by the private struggle of the man, like Richard Nixon. Thus, I view the chorus as the crux of contemporary productions of ancient Greek tragedies. The chorus is an usually nightmarish burden in our aesthetic comprehension of ancient theatre. The chorus may initially appear to be a hopelessly lost cause, a relic of drama’s religious and rhetorical origins, long since abandoned by all later theatres. Directors often try to conceal their embarrassment or intimidation by reducing Sophocles’ fifteen voices to one lonely ghost-figure who pipes up every now and then with a bit of redundant philosophy or a remnant of a supplicating prayer. However, I want in my “Oedipus” production to use the chorus to its fullest potential, amplifying the agony and exultation of the speaking characters, extending the implications of the narrative onto the laps of audience, bursting the play wide open. Thus properly exploited, choral power can be incantatory. The chorus not only expresses the aborted emotions of the speakers but also the complete range of emotions of the polis.

This tradition of spiritual teaching in Greek tragedy is centered in choral odes. Contemporary actors without interest and awareness of political and social affairs cannot be sufficient to translate the narratives of the ancient in to applicable gestic material.

Today’s “use-value” of Ancient theatre is: - to make the spectator a critical observer who like the protagonist

on stage must take decisions (to modify or control instinct and will). - to present the world (the Ancient’s unity with the universe) as an

object, and to do this through dialectical demonstration.

Carmina BALCANICA

120

- to explore the social determinism of the individual, showing the historical nature of human misfortune, the changeable order of nature at the tragic here’s role (warning) for the demos (collective chorus).

- to find out why self-examination was vital for the Ancient Greek ideals, and why unexamined life revealed the need for order, proportion and restraint. APOSTOLOS PATELAKIS (GREECE)

Destinul unui oltean-grec (Variantă de autobiografie)

Când, după al doilea război mondial, multe dintre statele europene încercau să-şi vindece rănile, în Grecia izbucnea tragicul război civil (1946-1949) care avea să dezrădăcineze mii de greci, în special din Nord. Unii dintre aceştia şi-au aflat adăpost în România.

În 1949-1950 majoritatea emigranţilor politici greci din România se afla în comuna Florica, numită apoi Partizani, iar după plecarea lor, Ştefăneşti – Piteşti. Dificultăţi enorme au avut de înfruntat: mulţi răniţi, traume psihice, despărţirea de rude, sărăcie, teamă, nesiguranţă, nostalgia locurilor natale, o limbă pe care nu o cunoşteau. Această comunitate trebuia să supravieţuiască însă. Cu un curaj remarcabil, trecând peste toate greutăţile, demonstrând că viaţa îşi cere dreptutile, ei aveau să înceapă să lucreze, să-şi construiască case şi să-şi întemeieze familii. Părinţii mei au fost printre primii care s-au căsătorit la Florica şi după aceea au urmat mulţi alţii. S-au născut şi primii copii, iar lipsa de spaţiu a devenit tot mai acută.

Autorităţile române au hotărât să-i repartizeze în diferite oraşe mari, unde puteau găsi mai uşor de lucru. Părinţii mei au fost trimişi la Craiova, împreună cu mama, tata şi sora mamei. După puţin timp, pe 16 iulie 1951, m-am născut eu, fiind printre primii copii greci care intrau în lume în oraşul din Oltenia. Sunt, deci, prin naştere, oltean grec. Am fost botezat la Biserica Mântuleasa de proprietarul casei la care locuiam. Am primit numele bunicului dinspre tată, Apostol, care fusese ucis în timpul războiului civil. Pe 10 octombrie 1952 se năştea sora mea, Cristina.

Comunitatea elenă, care număra câteva sute de greci, era bine organizată, sprijinită de autorităţile române şi de Crucea Roşie. Părinţii

Carmina BALCANICA

121

noştri lucrau, iar noi, copiii, mergeam la grădiniţă, unde am început să învăţăm limba română. Cu toate astea, în primii ani de şcoală toţi aveam probleme cu limba, cum – firesc – se întâmplă totdeauna cu emigranţii.

Pentru a ne păstra identitatea, după amiaza luam ore de limba greacă şi aşa, noi, copiii greci, am început să ne dăm cu toţii seama că eram deosebiţi de restul colegilor, dar nu înţelegeam exact ce se întâmplă. Eram prea mici ca să înţelegem ce însemna războiul civil şi, mai ales, care erau urmările lui.

Din clasa a cincea eu am început să mă remarc la atletism, urmând secţia cu program special de educaţie fizică. După o pregătire corespunzătoare, am reuşit în anii următori să devin un atlet bun, cu rezultate la nivel naţional. Pot spune cu bucurie că în toţi anii de şcoală nu am simţit nicio discriminare din partea colegilor români, ba chiar unii profesori ne spuneau că ar fi dorit ca toţi elevii să fie ca noi.

Am terminat liceul N. Bălcescu, azi Carol I, în 1969, cu rezultate bune şi, plin de încredere, am dat examen de admitere la Facultatea de istorie–geografie din Craiova, unde am reuşit cu o notă destul de mare. Aici am dat însă peste primul obstacol. Eram emigrant politic grec şi doream să studiez istorie şi ştiinţe politice. Era nevoie de aprobarea Partidului Comunist. După o lună am obţinut aprobarea, aşa că am putut începe cursurile fără alte probleme. Aveam o inclinaţie spre istorie încă din liceu. Am participat la săpături arheologice (Slăveni, Sucidava, Podari) şi la cercetări de arhivă. Am terminat facultatea în 1973 şi am fost repartizat în Maramureş, la Şcoala din Comuna Botiza. La început a fost greu, eu fiind născut în oraş şi neavând prea multe contacte cu satul. Schimbarea mi s-a părut bruscă şi nedreaptă, eu sperând să obţin un post mai bun datorită mediei mari cu care am terminat facultatea. Mi-am continuat apoi studiile la Cluj-Napoca, la Facultatea de Istorie-filozofie, secţia fără frecvenţă, obţinând diploma în 1975. Lucrarea de diplomă a avut ca temă „Războiul de independenţă al Greciei şi opinia publică europeană (1821-1829)” .

Am rămas în Maramureş trei ani, m-am acomodat, apoi mi-a plăcut şi acum chiar doresc să revăd acele locuri, după aproape 30 de ani. În 1975 m-am căsătorit cu Stamatia, o grecoaică din Braşov, pe care o cunoşteam de mic, aşa că m-am transferat la liceul din Codlea, apoi la Cristian şi, în final, la Liceul Nr. 2 din Braşov. În 1976 s-a născut unica mea fiică, Marina, iar în 1979 ne-am repatriat cu familia în Salonic.

Trecerea dintr-o ţară în alta, chiar dacă se face în mod oficial, constituie o ruptură bruscă, care poate avea urmări nebănuite. E ca şi

Carmina BALCANICA

122

cum ai smulge un pom cu rădăcină cu tot şi ai vrea să-l replantezi în alt loc. Alt regim politic, altă cultură, limbă, tradiţii, căutarea unui loc de muncă, pierderea prietenilor dragi şi multe altele. Într-un fel, istoria se repetă. Părinţii mei veniseră în România, iar eu, acum, mă întorceam în Grecia fără ei, căci rămăseseră la Craiova. Deosebirea era că noi eram mai maturi, pregătiţi profesional, cunoşteam limba, fiind bilingvi, aşa că am găsit repede de lucru. Soţia mea, ca asistentă medicală, s-a angajat imediat la un mare spital, iar eu predam româna din 1980 la Şcoala de Limbi Balcanice din cadrul Institutului de Studii Balcanice (IMXA), precum şi la diferite şcoli private care pregăteau tineri pentru studii superioare în România. Provenind dintr-un sistem social – politic total opus, toţi se temeau, la început, ca să nu fac propagandă în favoarea comunismului. Nu am făcut propagandă, dar cei 6 ani în învăţământul românesc m-au ajutat foarte mult în activitatea mea viitoare.

De la început mi-am dat seama că în Salonic exista interes pentru limbile balcanice şi de aceea am făcut tot ce a fost posibil ca limba română să deţină un loc de frunte. Am încercat să explic părinţilor că e mult mai bine să-şi trimită copiii la studii în România decât în alte ţări, iar eu am căutat să fiu un profesor cât mai bun. Sute de absolvenţi de liceu greci au învăţat limba română cu mine, şi-au făcut studiile în România, la unii dintre ei apelez acum ca doctori, ingineri, arhitecţi etc.

După schimbarea regimului politic din România (1989), interesul grecilor pentru România a devenit şi mai mare. Acum, pe lângă studenţi, un nou val s-a abătut asupra României, cel al oamenilor de afaceri eleni. Toţi doreau să afle cât mai multe despre România şi eu am făcut tot ce am putut pentru a-i ajuta.

În primăvara anului 1994, după aproape 50 de ani, şi-a redeschis porţile Consulatul General al României la Salonic, primul Consul General fiind domnul Mircea Andrei, un diplomat de carieră, care s-a impus în scurt timp, fiind practic cel mai bun diplomat în aceea perioadă. Relaţiile dintre România şi Grecia cunoşteau o amplificare, eu fiind, de atunci şi până, acum cel mai apropiat colaborator al Consulatului. Recunoscând contribuţia mea la crearea unei imagini pozitive a României, Consul General al României, dl. Silviu Ionescu, mi-a decernat, în anul 2004, diploma de onoare cu ocazia intrării României în NATO.

În perioada 1992 – 1997 aproape toate instituţiile din Salonic şi-au îndreptat atenţia spre Balcani, organizându-se aici numeroase congrese, reuniuni, seminarii etc. Urmare a acestor iniţiative, s-au creat

Carmina BALCANICA

123

numeroase uniuni balcanice, precum cele ale ziariştilor, agenţiilor de presă, avocaţilor, oraşelor, editorilor, traducătorilor etc. La toate aceste reuniuni am fost translator, cunoscând astfel de aproape numeroase personalităţi ale vieţii politice şi culturale din România şi din Grecia.

În 1992 miniştrii culturii din UE au hotărât ca Salonicul să fie Capitala culturală a Europei în 1997. În acel an am publicat o broşură în limba română despre eveniment („Salonicul – Capitala Macedoniei moderne şi Capitala Culturală a Europei în anul 1997”). Era prima lucrare publicată în Grecia în limba română, după zeci de ani. În 1994 a avut loc la Salonic prima reuniune a editorilor, scriitorilor şi traducătorilor din Balcani. Aici l-am reîntâlnit pe dl. Ion Brad, fostul Ambasador al României la Atena timp de zece ani. Bun cunoscător al istoriei şi culturii greceşti, a contribuit enorm la dezvoltarea relaţiilor culturale dintre cele doua popoare prietene în acea dificilă perioadă.

Aşadar, în 1997 Salonicul a deţinut titlul de Capitală Culturală a Europei şi relaţiile culturale cu România au fost mai intense. La sfârşitul lunii mai, Preşedintele României, dl. Emil Constantinescu, a efectuat o vizită oficială în Grecia şi a dorit să viziteze Salonicul şi Sfântul Munte. L-am însoţit în calitate de interpret, dumnealui fiind primul preşedinte român care vizita Schitul românesc Prodromul.

În anul 1999 s-a creat în cadrul Universităţii Macedonia, Facultatea de Studii Balcanice, care, de fapt, pregăteşte economişti şi sociologi cu o cultură balcanică. Fiecare student poate învăţa două limbi, printre care este şi româna şi este un succes faptul că la această limbă numărul studenţilor este cel mai mare, iar experienţa mea, după 30 de ani de predare s-a materializat în scrierea de manuale şi a unei gramatici necesare cursanţilor greci. Anul 2004 a adus pentru Institutul de Studii Balcanice şi semnarea unui acord de colaborare cu Facultatea de Litere din Bucureşti, astfel încât Institutul organizează în fiecare iunie un examen pentru obţinerea atestatului de limba română la Salonic. Posesorii atestatului au o şansă în plus la angajare în Grecia şi drumul deschis spre România pentru studii postuniversitare. Pentru activitatea de promovare a limbii şi culturii române în Grecia, Universitatea Bucureşti mi-a acordat Diploma de onoare cu ocazia împlinirii a 140 de ani de la înfiinţarea Universităţii.

Astăzi, după 28 de ani de viaţă în România şi tot atâţia în Grecia, continui să mă bucur de cultura spirituală a celor două ţări, ajutând cât îmi este cu putinţă la cunoaşterea şi apropierea dintre cele două popoare.

Carmina BALCANICA

124

The Destiny of a Greek-Oltenian (A Variant Autobiography)

The Hellenic community of some hundreds of Greeks was well organized and was supported by the Romanian authorities and by the Red Cross. Our parents were working and we, children, were attending kindergarden, where we started to learn Romanian. Greek pupils had classes in Greek in the afternoon, and so we understood that we were different, but we did not understand why. We were too young to understand what the civil war meant and especially, what its consequences were.

Today, after 28 years spent in Romania and another 28 spent in Greece, I continue to enjoy the spiritual cultures of both countries, and I am convinced the two nations will strengthen their relationships and will collaborate in the future as never before.

After World War II, when most of the nations were trying to heal,

Greece was facing the tragic civil war (1946-1949) that was to remove thousands of Greeks, especially from Northern Greece. The Left forces, communists or communist sympathizers, were activated after the defeat in Bulgaria, Yugoslavia, Romania and other countries of the Communist camp.

In 1949-1950 most of the Greek political immigrants in Romania were located in the village of Florica, then renamed Partizani, and, after they left, Stefanesti – Pitesti. There they encountered enormous difficulties: poverty, fear, uncertainty, home sickness, and a language they did not know; many of them were injured, psychically traumatized, and separated from their relatives. Nevertheless, this community had to survive. After surpassing the difficulties of a new beginning with great courage, they started to work, to build themselves homes, and to start families. My parents were among the first who married in Florica and then many followed them. The first children were born too, and the lack of space became more severe.

The Romanian authorities decided to place them in different big cities where they could find jobs. My parents were sent to Craiova, together with their parents and my mother’s sister. I was born little after that, on July 16th 1951, and I was among the first Greek children born in Craiova. I am, therefore, by birth, a Greek Oltenian. I was baptized in Mantuleasa Church and the owner of the house we were living in was my godfather. I was given my paternal grandfather’s name, Apostol, who had beed killed during the civil War. My sister, Cristina, was born on October 10th.

The Hellenic community of some hundreds of Greeks was well organized and was supported by the Romanian authorities and by the Red Cross. Our parents were working and we, children, were attending

Carmina BALCANICA

125

kindergarden, where we started to learn Romanian. During our first school days, all Greek pupils had problems with the language, because we did not find help with it at home, but I was lucky as a childless neighbour offered to help me. The results showed soon enough and I became one of the best pupils in my class.

Greek pupils had classes in Greek in the afternoon, and so we understood that we were different, but we did not understand why. We were too young to understand what the civil war meant and especially, what its consequences were.

While in the fifth grade, I began to be good in athletics, as I was attending the special class in sports. During the following years, I managed to become a good athlete, with good results in national competitions. I am happy to mention that Hellenic students were not discriminated, and some of the teachers would even say they would have liked all the students to be like us.

In 1969, I graduated with good grades from Nicolae Bălcescu High School (Carol I High School at present), and I passed the entrance examination at the Faculty of History – Geograply in Craiova with a quite good grade. There I faced a first obstacle. I was a Greek political immigrant and I was interested in history and political studies. I needed the agreement of the Communist Party. I got their agreement in a month and started to attend the faculty with no other problems. I had had a bias for the study of history since high school and I was involved in archaeological research (Slaveni, Sucidava, Podari) and in archival research. I graduated in 1973 and I was sent to teach in the village of Botiza School, in Maramures. It was difficult in the beginning, I had no contacs in the countryside before and the change seemed sudden and unfair to me, as I had hoped to get a better working place, thanks to my high graduation mark. I continued to study, part-time, at the Faculty of History-Philosophy in Cluj-Napoca, and graduated in 1975. The title of my graduation paper was ”The Greek Independence War and the European Public Opinion (1821-1829)”.

I stayed in Maramures for 3 years, got used to, and even liked it, and now I long to see those places again, after almost 30 years. In 1975 I married Stamatia, a Greek woman from Brasov, whom I had known since childhood, and moved to the Codlea High School, then to Cristian, and finally to the No. 2 High School in Brasov. In 1976 my only daughter, Marina, was born and in 1979 we repatriated with the entire family to Thessaloniki.

Carmina BALCANICA

126

Moving from one country to another means a sudden break with tradition and routine and it can have unexpected consequences. It is as if uprooting a tree and plant it in another place: another political regime, another culture, language, new traditions, a new working place, losing dear friends, and so on. History repeats itself in a way. My parents moved to Romania and I moved back to Greece without them, as they remained in Craiova. The difference was that we were adults, professionally trained, we knew the language (we were bilingual), so we could find jobs easily. My wife was employed as a nurse in a big hospital, and, from 1980, I taught Romanian at the School of Balkanic Languages within the Institute of Balkan Studies (IMXA), as well as at various private schools, preparing young people for academic studies in Romania. As I was coming from a totally different social and political system, everybody was afraid that I might promote communist propaganda. I never did so, but my six years in the Romanian education system helped me a lot in my future work.

I realized from the beginning that many people in Thessaloniki were interested in Balkanic languages and I did my best that the Romanian language should be at the top. I tried to explain to the parents that their children should study in Romania, and I tried to be a very good teacher. I had hundreds of students in Romanian language and then they studied in Romania and now they are good doctors, engineers, architects etc.

After the political regime changed in Romania (1989) the Greeks became even more interested in this country. At present, besides students, business people are coming to Romania. They all wanted to learn about Romania and I did my best to help them.

In the spring of 1994, the Romanian General Consulate re-opened in Thessaloniki after almost 50 years, and the first General Consul was Mr. Mircea Andrei, the best diplomat at that time. The relationships between Romania and Greece were developing, and I was the closest collaborator of the Consul. In recognition of my contribution to a positive image of Romania, the Romanian General Consul, Mr. Silviu Ionescu, granted me the Honour Diploma, on the occasion of the Romanian adhesion to NATO in 2004.

Between 1992 and 1997, almost all institutions in Thessaloniki were interested in the Balkans, and they organized several congresses, reunions, seminars etc. As a consequence of this initiative, several Balkanic organizations were founded, such as organizations of journalists, press agencies, lawyers, cities, publishers and translators etc.

Carmina BALCANICA

127

I have been translating for all these reunions as I know many political and cultural personalities both from Romania and Greece.

In 1992 the Ministers of Culture of EU decided Thessaloniki to be the cultural capital of Europe in 1997. That year I published a brochure about that event in Romanian (“Thessaloniki, the Capital of Modern Macedonia and the Cultural Capital of Europe in 1997”). It was the first work published in Romanian in Greece after decades of silence.

In 1994 the first reunion of the Balkanic publishers, writers, and translators took place in Thessaloniki. I met there, again, Mr. Ion Brad, former Ambassador of Romania in Athens for ten years (1973-1982). He knew Greek history and culture very well and he hugely contributed to the development of the cultural relationship between the two friend peoples, during that difficult period of time.

In 1997 Thessaloniki was the cultural capital of Europe and cultural relationships with Romania were more intense. At the end of May, the President of Romania, Mr. Emil Constantinescu paid an official visit to Greece and also visited the Holy Mountain, Athos. I accompanied him as a translator, and he was the first Romanian president who visited the Romanian Prodromo Hermitage.

In 1999 the Faculty of Balkanic Studies was created within the Macedonia University. Students can learn two languages, Romanian included. I successfully teach Romanian at this faculty, and most of the students learn this language. Now, after 30 years of teaching Romanian, I have a lot of experience and I published handbooks and also a grammar book for Greek students. In January 2004 the Balkanic Studies Institute signed an agreement of collaboration with the Faculty of Letters in Bucharest, and, therefore, the Institute organizes a certificate examination in Romanian, in Thessaloniki, every June. Along the years, it proved that these certificate holders had an extra chance to be employed in Greece, and multiple possibilities of post-graduate studies in Romania. On its 140th anniversary, the University in Bucharest awarded me the Honour Diploma for my work of promoting the Romanian language and culture in Greece.

Today, after 28 years spent in Romania and another 28 spent in Greece, I continue to enjoy the spiritual cultures of both countries, and I am convinced the two nations will strengthen their relationships and will collaborate in the future as never before.

(Translated by Iolanda Mănescu)

Carmina BALCANICA

128

Secţiunea POEZIE – POETRY Section

ŽARKO MILENIĆ (BOSNIA & HERZEGOVINA) VRIJEME VELIKOG POSTA Ponovo nastupa Vrijeme Velikog Posta Moj susjed Malu sjedjeljku sprema Tema će biti Stari nam Rim I OVE I ove turističke sezone spremno dočekujemo bogove dobro došli, welcome (492. isto rekosmo columbu colonu & co.) naočale stavljamo sa zelenim staklom NAPOLEON Europa mi bješe mala Sad Helena nešto veća Tek dva metra Previše će biti

Carmina BALCANICA

129

THE TIME OF THE GREAT FAST The time of the Great Fast Begins again My neighbour Prepars a small party The time will be Ancient Rome ALSO And on this touristic season We wait for gods Hallo, welcome (On 1492 we said it also to Columbus & co.) We take green glases NAPOLEON The Europa was small to me The island Helena is biger But two meters of my grave Will be too much

Carmina BALCANICA

130

ROMAN KISSIOV (BULGARIA)

ВРАТИТЕ НА РАЯ

Мрачно е небето. Тежко и оловно е небето. Страшно е небето. Тресе се то от гръм и мълнии.

О, не. Не си мислете, че този тътен и гърмежи са физичните явления, познати вече на науката!… Това са яростните удари с юмруци на блажените по портите на рая.

ИТАКА “…навярно вече си разбрал Итаките що значат.” (К. Кавафис)

И аз съм Одисей, но неизвестен. За мене никой нищичко не чу и никой не разбра за хитростта ми…

Защото никога Итака не напуснах.

В живота си не срещнах ни веднъж циклопи, ластригони и сирени. Троянски кон не построих и с подвизи не се прочух…

Carmina BALCANICA

131

THE DOORS OF HEAVEN

The sky is dark. The sky is heavy and leaden. The sky is awesome. It is shaken by thunder and lightning. Oh no – just do not think that these thunders and rumble are the natural phenomena already explored by science!… These are the pounding heavy fists of the blessed ones upon the doors of Heaven ITHACA

“…You must have surely understood by then what Ithacas mean”

( C. Cavafy)

I am Odysseus, too, but unknown. No one ever heard of me, nobody knew about my shrewdness…

Because I never left Ithaca.

Never in my life did I meet Cyclopes, Laistrygones and Sirens. I did not build a Trojan Horse, I was not famous for any feats…

Carmina BALCANICA

132

Защото никога Итака не напуснах.

За силата на моя лък и смелостта ми никой не узна. Дори и Пенелопа в любовта си към мен отдавна охладня…

Защото никога Итака не напуснах.

ZDRAVKO KISSIOV (BULGARIA) КАНОН

Един бял лист – като бяло сияние върху масата в здрача. Не се докосвай до него, не го запълвай със думи, ако не можеш да вложиш във тях малко повече светлина, отколкото е светлината на празния лист! ОБРАТНО ВРЕМЕ

В тази страна всичко протича обратно: дъгата разкошна се появява преди бурята и дъжда, почивката – преди работата, яденето на хляба – преди сеитбата на зърното, погромът – преди съзиданието... И не родителите създават децата си, а децата създават своите родители. Вече се питам: дали и с мене не се е случило нещо такова – преди да се родя, съм бил вече мъртъв!

Carmina BALCANICA

133

Because I never left Ithaca.

No one ever knew about my braveness and the power of my bow. Even Penelope’s love for me has long cooled down…

Because I never left Ithaca.

ZDRAVKO KISSIOV (BULGARIA)

CANON

The blank sheet of paper – a white glow on the table in the twilight hour. Do not touch it, do not fill it with words if you can’t put into them a little more light than the light of the blank sheet! REVERSED TIME

In this country everything is in reversed motion: the splendid rainbow appears before the rain and the storm, rest comes before work, eating bread – before sowing the grain, destruction – before creation… Parents don’t make their children, but children make their parents.

So I ask myself: haven’t I, too, been through something like this – before I was born, I had already been dead!

Carmina BALCANICA

134

EKATERINA YOSSIFOVA (BULGARIA) НЕНУЖНИ ОБЯСНЕНИЯ ЗА ПИСАНЕТО И НЕПИСАНЕТО 1. Започва се с обикновената неловкост да си служиш с думи, които може да се пишат с главни букви: Л(юбов) или Р(одина) или П(оезия), а също клетви, молитви и прочее позовавания. Кръговете на неудобството се разширяват концентрично, обхващайки слънце, огън и хляб, море, извор, жажда и накрая ти е трудно даже с мама и какво ти остава 2. Моят глас казва нещо не-мое: доловена мисъл? подсказана? подслушана? и какво да запиша? и какво от това? и какво ако някой мен ме подслуша? ако подхване и продължи? ако продължи погрешно или обратно? като в игра на телефон? или като онези листчета с непонятно предназначение, намирани от време на време в пощенската кутия и нареждащи да ги препишеш осем пъти и да ги изпратиш някому със заглавие Писмо на щастието. 3. Книги до тавана. И никоя с изтекла годност. Изглежда заплашително, но не е,

Carmina BALCANICA

135

USELESS EXPLANATIONS ABOUT WRITING AND NOT WRITING 1. it begins with the usual clumsiness of using words that can be spelled with caps: Love or Motherland or Poetry and also vows, prayers and those sorts of references. the circles of uneasiness expand concentrically to include sun, fire and bread, sea, spring, thirst and finally you find it difficult even with mother so what’s your choice 2. my voice says something not mine a caught idea? suggested? overheard? and what shall I write down? and what of it? and what if someone overhears me? if he sets about it and goes on? if he goes on wrongly or vice versa? like in a game of broken telephone or like those leaflets entitled Letter of Happiness with incomprehensible purpose found now and then in the mail box and demanding they be copied eight times and sent to someone. 3. books up to the ceiling. And no one with expired date. It looks threatening, but it is not,

Carmina BALCANICA

136

само е невъзможно да не ги забелязваш, никакво привикване не помага. Горе-долу подредени: ето една редица от А-лександър Сергеевич до Ш-унтаро от Я-пония. Хиляди укрепващи душата поводи да се откажеш от писането. Има и папка с по едно (откъснато отнякъде) стихотворение: едно от Добринка Корчева, едно от Светла Кьосева, едно от Иван Есенски, посветено на някой си Александър Петров. Баща ми е Петър, петгодишният ми внук е Александър, казвам го просто така. Великолепно стихотворение, отпечатало се е в неуслужливата ми памет. Още един белег върху кожата на моето писане, не чак толкова дебела. 4. Би могло да не е порок (писането) само по себе си. Но когато енергията му подтиска любовта пресушава състраданието предава близките ти ти вече не си друго освен обсебен минувач край собствения си живот.

MARGARIT ZHEKOV (BULGARIA) *

Сергия с книги. Върху Библията гълъб е кацнал. .

Carmina BALCANICA

137

you just can’t help noticing them and no amount of getting used to helps. More or less arranged, here is a line from A. S. Pushkin to W. B. Yeats. Thousands of soul supporting reasons to give up writing. 4. it might be no vice (writing) in itself. However, when it’s energy suppresses love dries up compassion betrays one’s own folks one becomes just an obsessed passerby going past one’s own life.

MARGARIT ZHEKOV (BULGARIA)

* An open-air book market. A pigeon perched on the Bible.

(Note: this haiku is translated from Bulgarian by Ludmila Balabanova)

Carmina BALCANICA

138

Милост Толкова съм грешен, че не бих могъл да понеса ласката на Бога. Но Той ме погали със сянка на литнала птица Безвъзвратност обич о бич одра ми о драми одра ми раните рано рано Споделеност Всяка нощ самотен гледам към звездите. Само любовта към Бога винаги е споделена. Човекът, който храни гълъби Човекът, който зиме Храни гълъбите в парка С безкористни корички хляб, е стъпил не върху снега, а върху облак. Сега небето му е до колене.

Carmina BALCANICA

139

Grace I am so sinful that I couldn’t endure the caress of God. But He fondled me by the shadow of a flying bird. Finality love oh you lash you flayed oh dramas you flayed my wounds early early Mutuality Every night I look lonely at the stars. Only the love for God is always mutual. Man Who Feeds Pigeons The man who, in winter, feeds pigeons in the park with gratuitous pieces of bread, walks not on the snow, but on a cloud. The sky is now knee-deep for him.

Carmina BALCANICA

140

SALI BASHOTA (KOSOVO) 1. GURI I DASHURISË Sa pak të paskam harruar Sa shumë të paskam gdhendur Guri im Tash ç’t’i them nënës Kur sytë s’më bëjnë dritë Guri im Mbi bjeshkët e Kosovës Në pikë të verës bora Plis i bardhë Sa shumë të paskam gdhendur Pa të harruar Guri im i vdekjes 2. FORMA TJETËR E DHEMBJES Muza ime Unë s'do të vdes këtu Në mëngjesin e pikëlluar Mbuloma fytyrën me dhembje Kosove Me gjak fëmijësh të vrarë me këmishën e varrit Fijet e barit palohen mbi plagë Kur çel lulja e mallkimit Ti mos ma këput shpirtin Muza ime 3. TESTAMENT I BUKUR Kur i ndez kujtimet Zgjoje vetminë Fryma ime je Ti

Carmina BALCANICA

141

1.The Stone of Love How little I have forgotten you, How often I have sculpted you, My stone. What shall I tell my mother If my eyes no longer glow, My stone. On Kosova's alpine meadows At the height of summer, snow, A white felt cap. How often I have carved you, Without ever forgetting you, My gravestone. 2. Another Form of Pain Oh muse, I refuse to die here On this morn of sorrow, Cover my face with Kosova's pain, With the blood of children Killed by the pall. Let blades of grass fold over her wounds. When the flower of malediction blooms, Do not pluck my soul, Oh muse. 3. Fair Will and Testament When reviving memories, Awaken the solitude, You are my breath.

Carmina BALCANICA

142

Kur e plagos jetën Mbyte heshtjen Varri im je Ti Kur e vret ëndrrën Shëroje frikën Ringjallja ime je Ti 4. ELEGJI Çdo gjë është e zezë Dhoma e shndërruar në fantazmë Zogu i vrarë në çerdhe Hiri i dorëshkrimeve të djegura Floku i vashës në dritare Ora e ndëshkimit të fatit Vaji i nënës në shtëpinë e mallkuar Testamenti me dy metra tokë Vetëm vdekja është e bardhë

FLORA BROVINA (KOSOVO) EKZOD 1. Me shami te bardhe Te pragu Me luhatje dore Pas perdes ne dritare Me lot ne sy Ne dhomen e erret U deshiruam Udhe tem bare Nga malli Te zbehte Te zbehte Kur na late

Carmina BALCANICA

143

When wounding your life, Stifle the silence, You are my grave. When crushing your dreams, Heal the fear, You are my resurrection. 4. Elegy Everything is black. The room turned into a ghost, The bird lying dead in its nest, The ashes of burnt manuscripts, The hair of a girl at the window, The fatal hour of chastisement, The weeping of a mother in a cursed home, Testament under two metres of soil. Only death is white.

FLORA BROVINA (KOSOVO) Exodus 1. With white scarves At the doorstep Waving From behind the window curtains Tears in our eyes In a sombre room, In longing Did we wish you A fair journey, Pallid, Pallid, When you left us.

Carmina BALCANICA

144

2. E madhe shtepia jone I madh oborri Kembezbathur kur I bie Sa e gjate dita sa e gjate Me ngaterrohet hapi Bie e ngritem si femije Kur ze te ecen Sa me jane zgjatur floket Sa te forte I kam gjinjet Mollet e kuqe sa te pjekura Sa etje per leng ,olle Ne mes te oborrit ndalem Ku je 3. Vashat prene floket U harrua loja Kur djemte hiqeshin Per gershetatmbetet pak Pas nisjes per egzod 4. Te lu,i T’I lajme floket T ‘I faj,e faqet all T ‘I lagim gjinjte Te sperkatemi me lume T ‘I ngjasim Shen Merise Nese nuk kthehen 5. Mos u shikoni ne pasqyre Barkshterpa moj Se na shtohen rrudhat Ne balle ne sy ne faqe Na rrjedh lot Hisni ma;; ne shkalle Ne beryl vareni koken Si plaka

Carmina BALCANICA

145

2. Large is our home, Large the courtyard When I cross it barefoot, How long the day, how long, Shaky is my pace, I tumble and rise like a child When it learns to walk, How long my hair, How strong my breasts, The crimson apples, how mature they are now, What thirst for apple juice, I stand there in the courtyard, Where are you? 3. The maidens cut their hair Their games forgotten When the boys once chased us For our braids, Few of you have remained Since the exodus began. 4. At the river We’ll wash our hair, We’ll wash our ruddy faces, We’ll sprinkle our breasts with water, We’ll drench ourselves at the river, We’ll be like the Virgin Mary If they do not return. 5. Do not observe yourselves in the mirror, Barren maidens, Every day more wrinkles In our eyes, on face and brow Flow tears, Let us abandon our longing in the stairwell And bow our heads Like old women.

Carmina BALCANICA

146

6. Mjere ne Kur s’bie shi E shterret lumi E ata nuk vijne E bie nata Mjere neo j 7. Si lule Ecin vashat Mall mall mall Lekunden flatrat ne ere Ne mengjes A bie vese Era levizen U afron kokat Lulet ecin dore per dore Kah dielli Pas tyre mbin Bar pa lule

Ibrahim Kadriu (Kosovo) Në veten e parë Do i mbyll dyert e do sigurohem Të qëndroj me vetveten në vetvete, Larg etheve e lehjeve që ma lëndojnë ditën. Do strukem mes librave do gjunjëzohem Para krenarisë e ecjeve kryelartë do lutem T’i përngjajmë historisë dhe këngëve. Do shfletoj librat që më rrinë si ndërgjegje e plagosur Dhe do e fshij pluhurin - të gjej ku jam gatitu Duke mbrojtur emrin nga pështyrjet. Do i puth faqet një nga një - t’i ledhatoj 6.

Carmina BALCANICA

147

Woe upon us If it does not rain And the river runs dry And they do not return, Night has fallen Woe upon us, woe. 7. The maidens walk Like flowers, Longing, longing, longing Wings hover in the air, Are there dewdrops In the early morning hours? The wind rises, Their heads pressed close together, The flowers walk hand in hand, Towards the sun Behind them Grows the flowerless grass. Ibrahim Kadriu (Kosovo) On first person I’ll lock my door and make sure To stay alone with myself, Away from fever and barking that hurt my day. I’ll hide myself amidst books I’ll kneel down Facing pride and haughty strolls I’ll pray Resembling our history and songs. I’ll browse through books standing like wounded conscience I’ll brush off the dust – find where I stand at ready Defending my name from spits. I’ll kiss the pages one by one – fondle them

Carmina BALCANICA

148

Që s’më lënë krejt të varfur me kujtime Që s’më lënë me dhembjet që m’i fal dita. Që natën s’e lënë të bëhet zot i ankthit Derisa mes kopertinave lëshoj spirancat e etjeve Për ta gjetur vetveten në udhëtim që s’ka ndalje Do i ledhatoj faqet një nga një - do i puth Faqet e bardha të jetës së zezë tungj. Në tregun e gjësendeve të vjetra Janë shtrirë si kujtime mbi tezgë të ruhen Relikte të huazuara nga thellësi kohe Të ardhur si erë vjeshte e të zënë pisk Në faqet e librave të rinj që po shkruhen Blehen e shiten – metafora të ndryshkura Kanë sjellë me vete dashuritë e mykura Në tregun e gjësendeve të vjetra kohën thërras Të gjej të humburat e t’i kthej në varg E ai i vjetër si nuse e lëshuar e harlisur Pret dashurinë e humbur për t’u ngjallë rishtas Shiten e blehen – rrëfimet n’skelete e rrashta Gjurmë dhembjesh t’ardhur nga kohë të lashta Derë e gjësendeve të vjetra - rri çelur Zgjedh ç’më duhet n’të siç zgjedhen mollët Mbush trastën e zbrazur nga zhurmë e ditës I falem asaj bukurie nga kohë e sertë shkelur Blehen e shiten – faqe ditari të shky’ra Me barrë ngarkuar me gjak e mynxyra Ky treg më çon rrugëve të humbura dohera Që i kisha harruar nën pluhurin e shtresuar Mbi tezgë flet historia dhe më jep kurajo Ta përqafoj si fëmijën e shpëtuar nga kolera Shitet e blehet – krejt çka ishte e harruar Për të marrë frymë prapë për t’u jetësuar

Carmina BALCANICA

149

For not leaving me quite deprived of memories For not leaving me with pains that day brings me. For not leaving the night become the lord of anxiety While between the covers I throw in the anchors of thirst To find myself on a journey without a stop I’ll fondle the pages one by one – kiss them White pages of the deep dark life. In the flea market They lay stretching like memories over the table Relics borrowed from the depth of time Arriving like autumn wind and stuck Amidst pages of new books being written Bought and sold – rusty metaphors Bringing along molded affections In the flea market I beckon time To find lost things and turn them to verse And it waiting as loose and exuberant bride Awaits the lost love to come back anew Sold and bought – stories on skeletons and sculls Traces of pains arriving from ancient times The flea market door – stands open I find what I need the way I select apples I fill my bag empty of daily noise I bow to the beauty of trodden wayward times Bought and sold – pages of diaries torn out Leaded heavily with blood and omens This market takes me to long lost roads I had forgotten under the coated dust History speaks over the table giving me courage To embrace it like a child recovering from cholera Sold and bought – everything that was forgotten To breathe anew to come back to life

(Translated from Albanian by Avni Spahiu)

Carmina BALCANICA

150

JETON KELMENDI (KOSOVO)

NË VEND TË FJALËS Deri kur nën hije Trupi i heshtjes sate Erdhe vet për gjurmë të erës Mbretëreshë e askujt Deri kur më fushat Plot me asgjë Jemi takuar rastësisht Gjithçka shkoj poleve të kundërta Deri kur t’ia fshehim vetvetes Atë që se dimë Erdhi e shkoj një mendim Në vend të fjalës FRYMA Lazdruar kam qenë mbrëmë Të kam ëndërruar Më të bukurën e krejt netëve Deri ku mundet me shkel këmba e njerëzimit Sa herë që terret u nisnin për ëndërr Doja të isha Bardha që mbështjell trupin Vjeshtës ia lidh të dyja këmbët E bukur moj më e bukura e krejt njerëzimit

Carmina BALCANICA

151

INSTEAD OF THE WORD Until when in shadow The body of your silence You came in the wake of the wind Nobody’s queen Till when these plains Be plenty of nothingness Chance wanted us to meet Yet all went the opposite direction Till when we are hiding from ourselves The unknown A thought flashed Instead of the word BREATH Yesterday, I indulged in Dreaming about you The most beautiful of all nights Of the nights of the known worlds Whenever the dark set off to dream I wanted to be Your white clothes You make the autumn swoon O, pretty, the fairest of all

Carmina BALCANICA

152

Nuk bëjnë as pesë pare fjalët më të fjalëta Lazdrake Pse s’bëhesh më e madhe Se fryma Me fry kah qielli im

MIRADIJE RAMIQI (KOSOVO)

1. Allegro (I) Deri sa të piqen ngjyrat Qiellin e mbaj mbi supa Mos m'i shikoni gjithmonë Buzëqeshjet e kursyera Kujtimi i hëngi muret e dhomës Në Studion ku isha një herë Duke i krijuar ngjyrat Prapë udhëtim e vetëm udhëtim Dhe peizazhi që më ndjek kudo 2. Pritja e ngjyrave M'i more duar këmbët Peizazhi imi i gjorë Mbeta torzo M'i verbove sytë Tash s'di ku më le Peizazhi im i gjorë

Carmina BALCANICA

153

The most wordy of words Are not worth a penny O, playful Why don’t you become a breeze And blow

Towards my sky

MIRADIJE RAMIQI (KOSOVO)

1. Allegro (I) While the colors will get dry I carry the sky on my shoulder Don't look always At my sparing smiles The memory faded out the walls of the room In a Studio where I was once Creating colors On the road again and again And the landscape that follows me everywhere 2. Waiting for Colors You took my hands legs My poor landscape I remained torso You blinded my eyes Now I don't know where did you left me My poor landscape

Carmina BALCANICA

154

3. Nje Nate

Çdo natë e ka Edhe një natë tjetër Errësira shumëzohet Pjell harresën Çdo natë e ka Edhe një natë tjetër Bredh në çdo skutë Fantazmë trishtimi Një natë Si asnjë natë tjetër E s'është natë tjetër

EDI SHUKRIU (KOSOVO) Ligji i Hamurabit Neni 226: Nëse kirurgu... e shlyen damkën nga robi, le t’i priten duart. Neni 282: Nëse robi i thotë të zotit: Ti nuk je zotëria im, le t’ia prenë veshin. Neni 231: Nëse është mbytur robi, le të jepet robi për rob. Në mbështetje të nenit 226 të Ligjit të Hamurabit, ditën e djeshme gishtërinjtë m’i shkurtuan se damkën e mjerimit tentova ta bëj të kaluar

Carmina BALCANICA

155

3. A Night Every night has One more night The darkness multiplies And begets the oblivion Every night has One more night Wanders in every corner Ghost of sadness A night Not like the other nights And it's the same night

EDI SHUKRIU (KOSOVO)

Hammurabi’s Code Article 226: If a barber cuts out a slave's branding, cut off the barber's hands. Article 282: If a slave says to his master: “you are not my master,” cut off the slave's ear. Article 231: If a man kills another man's slave, he must replace it. Under Article 226 of Hammurabi’s Code yesterday they cut off my fingers the oppression's brand a thing of the past.

Carmina BALCANICA

156

Në mbështetje të nenit 226 të Ligjit të Hamurabit, mbrëmjen e djeshme më gjymtuan, se këngën e zogjve desha nga e nesërmja ta sjell në të sotmen Më vranë në mëngjesin e sotëm dhe në mbështetje të nenit 231 të njëjtit ligj më zëvendësuan sipas tyre me një rob tjetër Të mjerët, nuk e dinë se ai jam përsëri Unë, me njëmijë gishtërinj, me njëqindmijë veshë dhe me një të vetme dëshirë të çelniktë të kalitur ndër brezni FILIGRANI Fijet e shpirtit thurin stoli të drithëruara të durimit të filigrant që s’përtojnë të flasin për ëndërrimet e ditëve hijen e shijen e moteve frikën e lutjet e shekujve E blatuar me gjuhën pagane në rrjetë është zënë gruaja because I tried to make a triangle curled among ornaments prays for belated fertility even during the time of the cross.

Carmina BALCANICA

157

Under Article 282 of Hammurabi’s Code last night they mutilated my face because I tried to bring the song of birds from the future into the present. They killed me at dawn under Article 231 of the same code and replaced me, they believe, with another slave. Poor bastards, they don’t know it's always me again with another hundred fingers with another hundred thousand ears and with a single iron will forged by generations. Filigree Threads of the soul weave themselves into the quivering jewelry with the patience of filigree. They are eager to talk about the dreams of the days about the shadows and the taste of the seasons about the fear and the prayers of the centuries. A woman enlightened by the pagan language entangled in the web trekëndëshi i strukur në ornamente lut plleshmërinë e vonuar edhe në Udhët e Kryqeve

Carmina BALCANICA

158

Trajtat e rrumbullakuara grishin pareshtur Diellin me valë të pikëzuara rrezatojnë amshueshmëri Hapur ka krahët shqiponja lacërat mbahen fort për dritën e gurit me vlerë: Syrin e Keq e hëngërt vetvetja! Në përjetshmëri nyjëzohen fijet e motive Ç’thuret bota e pa fill e pa skaj

VANGHEA MIHANJ – STERYU (SHTERJOVA) (Macedonia) A MEA DUNJAI (A mel popul) Anvartit tu negura-a scutidiljei, a somnului tsi opupa Ahundupsit tu pantsirlu a chirolui Arubuit tu lunjina-a basertslor Dinasits pi calea iu ma multu nu trec Ettili. . . A mea Duynjai! Cu puituit treanbur tu cheptu Ca steaua cu anghiliclu tu toamna Anj greashti! S-u dishclijdu seatea-a chiriturlor, S-u dishclidu calea-a strapapanjlor.

Carmina BALCANICA

159

The round shapes evoke the sun their dotted rays radiate eternity. The eagle spreads its wings filaments cling tightly to the jewel’s light. Let the evil eye eat itself alive. The threads of time Tangle into knots Infinitely. The world unravels without beginning without end.

VANGHEA MIHANJ – STERYU (Macedonia)

My people Dizzy in the dark in dream that concors Wedged in the armour of time Trapped in the lights of the temples Stopped on the way here the century’s don’t passes away My people! Scatter through all parts of the world. In between the interval of the time that shut ups, Catch sighted in the orbit of pain, Speechless in the echo of the stone and sighs My people! With quiet tremble in the chests. Like a star is he with autumn glow. He is calling me! To unlock the thirst of thunders To open the ancestors way.

Carmina BALCANICA

160

A mea Dunjai! Tu primitivlu tantsu-a agarshitlui cadur Cu mutritlu,ciudusit,ca candu easti amutsat - ! Ca un anchitrat embrion ti ettili. O, cat chiafeta cantu Cantu ti calea shi plangul-a Dunjauljei-a mea. A dunjauljei-a mea. ZARTSINJ Pi aestu loc Aesti zartsinj Cu unanjilje di anj Li anglitara ettili. Zartsinjli loclu tsi li adapa! s-ascalda tu fantana-a ettilor. Aza dizguliti Ca nicatoru tu nicari Cu amurtsat doru shi dishclisi bratsa na grescu!: - Ei voi tgradzitorri a ettilor, - Ei voi carvangiadz! Pulji araspandits pit lumi Arcats-lu zavonlu Dishtiptats-va! Dishtiptats-va!. . . Zartsinjli,loclu tsi li adapa, Arbul,fiidanchili,lilicili,anjurizma shi semea,tuta-atsea easti: - di fitursearea-a natariljei shi haraoa - di zghiclu shi plangul-a ascapitatlui.

Carmina BALCANICA

161

My people! In the primitive dance of forgotten image Catch sighted, astonished gone! Like stone, eternal embryo. Oh, how proud I sing For the path and cry of my people To my people… Roots On this land These roots With thousands of years Were swallowing ages The roots that the land is feeding! Were talking a bath into the source of ages Today nude Like a growing person in a flood Wiht grouching pain and With arm wide open they are calling us! Hey the suffers of ages, Hey Karvandje Emigrated birds through the world Removed the veil Wake up, wake up The roots that the land is feeding Trees, the flowers the scent and the seed, Everything is From the close up of the boring and joy From the screen and the cry of sunset. (translated in English by Anita Shterjova – Dragovich)

Carmina BALCANICA

162

BAKI YMERI (Macedonia)

MURMURIMË Me shpirtin në buzë Duhet të jetë qenia Apo buzët të kërkojnë Atë shpirt Që ik prej tyre Ose shpirti t'i gjejë Ato buzë Që do të thonë: Mos u mërzit se Ne murmurojmë për ty. ARS POETICA E tejkaloj vetveten duke ecur. Duke marrë frymë dëgjoj Një tringëllimë yjesh Që më rrah në tëmtha Dhe zgjohem duke murmuruar: Jemi vëllezër Që nga kohët antike: Përherë të mashtruar, Të plaçkitur e të plagosur. Nënat tona ditë për ditë Përpilopjnë një fjalor trako-tragjik Me barëra mjekuese Derisa unë Flas me vetveten Për demokracinë e erërave, Për prita armike Dhe kështjella të fundosura.

Carmina BALCANICA

163

BAKI YMERI (Macedonia)

MURMURING With the soul on my lips It must be the existence Or the lips are looking for That soul With is running away from them, Or the soul should find Those lips With would say: Don’t worry We are murmuring for you ARS POETICA I exceed myself walking. While breathing, I listen to A celestial echo Beating my temples I wake up whispering: We are brothers since old times: Always assailed, Always deceived. Our mothers daily draw up A Thracian-Tragic dictionary Full of curing herbs, While I talk to myself About hostile sieges, The art of writing On the life’s edge.

Carmina BALCANICA

164

ALBANO-VLLAHIA A po dëgjon Si këndojnë turmat e Pindit! Më ka kapluar frika e mëshira Dhe malli ndaj shtëpisë. Jepma Zot qetësinë Të më përfshijë dhe pastaj Vetminë trime të shenjtë Lëre le të shkojë përsëri Më turmat e Pindit Të ndalem Në trishtimin e tyre të gjatë Ngase vjen vjeshta Dhe më kaplon të ftohtit Nga Pindi e nga të gjitha - Po kthehem në shtëpi. DARDANIA Magji e tmerr! Pragu i shtëpisë është shembur - Fshatrta digjen, Fushat degdisen Në kohën kur ne Ngjitemi të cliruar Kodrinave të vdekjes. Emri yt Është një poem i trëndafiltë Që përmes nishanit të pushkës Kundrohet Nga brigjet e Adriatikut. Të trembur Si në një ëndërr, Rrëshqasim së larti, Ëndërrojmë Mbi kodrinat e tua Që një ditë, Nën shikimet ë Zotit, Do të shndërrohen Në një botë Parajse.

Carmina BALCANICA

165

ALBANO-VLACHIA Do you hear the crowds singing on the Pind!* I’ve been overwehelmed by fear and love And yearning for my home. Lord, give me peace And then Let my holy loneliness Join again The crowds on the Pind And step on their lasting apathy For autumn is coming near And the cold sweeping The Pind makes me shiver. I will return home. DARDANIA Magic and horror! The threshold of the house is broken – The villages are on fire, The fields have gone away, In the time when we Rise in freedom Above the hills of death. Scared, As if in a dream, We float above, we dream Over your hills That will become A news heaven Under the eyes of God

Carmina BALCANICA

166

MIHAELA ALBU (România)

Catharsis Aşteptările se opresc în prag şi nu ştiu/ nu îndrăznesc să deschidă poarta visului, - a celui cu ochii deschişi. Din subteranele gândului ies – cu timide/ speriate priviri – dorinţe şi credinţe de împliniri. Le vedeţi? Hai să pribegim pe drumul acesta

pe care cu toţii credem a-l cunoaşte şi să luăm cu noi traista cu visuri! Hai să ne luăm de mână şi să trecem

cu sfială pe lângă cei ce ştiu să aştepte! Să-i mângâiem cu dulceaţa vorbirii pe aceia ce şi-au pierdut dorinţa! Pentru necredincioşii împlinirii – hai să le scoatem în cale un zâmbet de copil! Poate că numai aşa ei îşi vor ridica – precum mândra căprioară

în zorii dimineţii – fruntea limpezită de gheara durerii.

Carmina BALCANICA

167

Catharsis My dreams stop on the threshold And do not know, or do not dare, Open the door to a day --of dreaming without a hint of sleep. From the depth of underthought Come out, demure and scared, Desires and expectations. Can you see them? Let’s go on a pilgrimage to this shrine, That we all know, or think we know, And pack a bag full of dreams For the road. Let’s go, hand in hand, and demurely pass by Those who know they have to wait! Let us comfort, with sweet talk, Those who have lost desire! And those who no longer believe, Let us show them a child’s smile! Perhaps it is the only way they can --just like the doe hit by an arrow— Find serenity in the claws of their pain.

Carmina BALCANICA

168

Optimistă Precum călătorul însoţit de umbra sa, tot aşa nădejdea ne urmează cărarea. Ca o nălucă, ca o fată frumoasă ce zâmbeşte din când în când amăgitor, o vedem cu ochii deschişi şi-i zăvorâm imaginea blondă coborându-ne peste suflet pleoape ce deschid înlăuntrul nostru Lumea de vise -

aproape. În întunericul peşterii, aducând verdele, Soarele îşi face loc cu coatele. Speranţa – o casă cu tot atâtea ferestre câte gânduri (bune) încap într-o viaţă de om. Raza de lumină În întunericul ce te-a cuprins nu ştii că vezi; eşti ca sub apă – ţi-e frică să deschizi ochii. Încet, încet – îndrăzneşti şi înveţi că şi noaptea are lumina ei; ajunge doar să te gândeşti la ea

şi o zăreşti.

Carmina BALCANICA

169

Optimistic Like the shadow of a traveler, Hope follows us everywhere. Like a ghost, like the Fata Morgana, A girl smiling a beguiling smile, She appears to us in broad daylight. We day-dream her blonde image Locked in our souls, And open our inner eyes Toward the other world of dreams. In the darkness of the cave, The sun elbows its way to see her In fantastic shadows of green. Hope is a house, With as many windows as There are good thoughts Within the circle Of a human life. A Ray of Light In the darkness that surrounds you You have not learned how to see. It is as if you were under water And did not learn how to breathe. Little by little, you learn That night has its own kind of light; Just dare think of it, and it will show. It is like an extended hand, The budding joy of a flower Ready to receive the ray of the sun. The courage to reach for it Rises in your heart, The way the sap rises Through the stem of the flower.

Carmina BALCANICA

170

E ca un mugure de bucurie, e ca o mână întinsă ... numai să vrei să o primeşti şi curajul urcă în tine ca apa în tulpina însetată. Floarea primeşte atunci lumina ce sparge densul întuneric al neputinţei şi tu descoperi că răspunsul la întrebările disperării nu e atât de departe pe cât ai crezut când te-a cuprins cu braţe înşelătoare

Noaptea.

THEODOR DAMIAN (ROMANIA, USA) O stare de graţie În fiecare lucru văd un abis ce mă cheamă îmi zgârie şi-mi tămăduieşte vechea rană un abis rotund ca o gură de rai câinii mei ciobăneşti latră prelung şi fac stânjeneii să înflorească parfumul inundă câinii torenţiali ei latră mai tare există o nebunie în orice relaţie un Cain, un Iuda şi o stare de graţie. Amo ergo sum Când am venit aici călare pe moarte în stâncile Meteorei trăsneau fulgere verzi unii spun că în rai fructele sunt deja coapte şi că ne vom întoarce curând să rătăcim prin livezi se mai aude că şerpii

Carmina BALCANICA

171

The flower reaches for the sun And shatters the darkness. And you find answers to all the questions Thriving in the darkness. Answers are not as far as you thought, When the beguiling arms of the dark Surrounded you, for the first time. (translated into English by Anca Rosu, USA)

THEODOR DAMIAN (ROMANIA, USA) A State of Grace In each thing I see an abyss calling me a round abyss like a bite from Heaven that scours and heals my old wound my shepherd dogs give long howls making irises come to blossom their scent fllods the torrential dogs making them howl even louder there’s a madness in every relationship and a Cain, a Judas and a state of grace. Amo ergo sum When I got here astride on death green lightning kept striking the rocks of Meteora some say that in heaven the fruit has ripened and that we’ll go back soon to wander through ochards we hear also that serpents

Carmina BALCANICA

172

s-au convertit la dreapta credinţă că mărului muşcat i-a crescut bucăţica la loc că Adam şi Eva s-au maturizat pe deplin că nu mai e nevoie ca raiul să fie păzit cu săbii de foc În groapa lui Daniel a mai rămas un singur leu am venit aici călare pe moarte şi iată cum m-a trădat fugind de sub pintenul meu.

ZORAN PEŠIĆ SIGMA (SERBIA) MOJ POSAO JE OBIČAN TEKST O MESEČINI - Hildrim sa parčićima dečijeg crteža u noći- Mesečina prošla Mesečina prošla na krevetu ispružena Kiša Promaja treska ona vrata iza kojih reži Mrklina lagodno je biti mrtav ne verujem da je istinski Novo moguće : u Najlon-kesi spakovana bagremova šuma Mesečina iza Mesečina iza na stolici-za-ljuljanje bistrogusta Stvari su preostale da žderu Vreme-za-Ljubav i ništa više nije okruglo i duboko rezervisano dužinu Pogleda do Meseca izmerio sam svejedno do Dragstora

Carmina BALCANICA

173

have converted to the riht faith the bitten apple has grown whole again that Adam and Eve have fully matured and heaven no longer needs protection by swords of fire A single lions lies In Daniel’s pit I got here astride on death and here, she betrayed me fleeing from under my spur.

ZORAN PEŠIĆ SIGMA (SERBIA)

TEXT OF MOONLIGHT (TEKST O MESEČINI) - Moonlight past Moonlight past on Bed relaxed Rain Draught slams that Door behind which Darkness growls pleasant it is to be dead I don`t believe that truly New is possible in Plastic bag packed acacia Wood Moonlight behind Moonlight behind limpidly-thick on the Rocking-chair Things have ceased to gorge Time-for-love neither round is anything any more nor deeply reserved the Length of a Glance I measured up to the Moon no matter if from the Store and that Stride which makes me close to a lonely Mother on the Street

Carmina BALCANICA

174

i onaj Korak koji me približava usamljenoj Majci na Ulici što Bebu uspavljuje psovkom taj me udaljuje divljački od Smrti-koja-se-smeje ne verujem da je Stvarno moguće u jednom Škripanju da otkrijem Izvor-koji-je-Strah Svežina je Udisaj Kopije Kiše na odrpanom Asfaltu ovaj tekst se završava tamo gde zadnje slovo prdne od muke što nije veliko MOJ POSAO JE OBIČAN - završna pesma iz knjige Orgijanje praznine - Drhtim u prozoru koji je noć tekstura ovog papira očajava nad samoniklom dosadom noć i smrt je blizu maska od bubašvaba koje se razbeže od naglog svetla iza ogledala ko je to bezobziran kao anđeo upao u divlju klopku koja je reska rupa prepuna tutnjavih trigrama što pletu konačnost oko zelene neodređenosti ko je to mlak od pepela šutnuo šutnuo mir moj ledeni note su skliznule sa senke koja je kaluđer kao ova noć koja je mač kaluđera zar zvezdana sablja hiperstruna

Carmina BALCANICA

175

who scolds her Baby in a Lullaby it savagely exiles me out of the Laughing-Death I don’t believe in Real Possibility to reveal in one Creaking the Spring-which-is-Fear Freshness is Inhale Copies of Rain on the ragged Asphalt this Text will end when the last Letter gets sick for not being Capital MY JOB IS ORDINARY (MOJ POSAO JE OBIČAN) (the final song of the book ORGIES OF THE EMPTINESS) I’m shivering in the window which is a night the texture of this paper despairs over the growing-wild boredom night and death is close the mask of cockroaches which run away from the sudden light behind the mirror who, inconsiderate like an angel, fell into a wild trap which is a sharp hole full of roaring trigrams which knit evanescence around the green vagueness who, lukewarm of ashes, kicked, kicked my ice peace notes have slid off the shadow which is a monk just like this night which is the sword of the monk is the star saber, the hiperstring torn off the rug of dimensions, really one disharmonious melody

Carmina BALCANICA

176

otkinuta iz ćilima dimenzija jedna disharmonična melodija moj posao je običan razumljiv i prostacima noć montiram pusta ostrva za preživele brodolomnike i opet senke me mrze i kriju heksagrame one značajne od kojih sudbina okošta oko svilenih avantura moj posao je običan tek svemir je grudva Mebiusovih traka ni jedna vezana u mrkli cvor gde sam radoznao prefarbao noć u šarene kraste i sad se dave zatečeni na dnu oni što šetaju nedeljom posle ručka posle piva krofne ili alve rekli su da sam čudak sa prozora su videli druge prizore kamione od slonovače i karneval koka kola praznih od dna do pola a do grlića sirup od smeha moj posao je najzad običan usmeravam stvarnost da bude dostojna Identiteta i Osvete kao ona Noć kao zakon padanja kao vetar između toplog i hladnog kao strah od smrti kao dosadna večnost Boga koji igra istu ukrštenicu od prašine do drhturavog mozga svaka je misao praćena stidom da sama je beskonačni svet i ovaj niz od reči složenih bez i jednog šuma veliča tišinu iza kože tišinu rarazleglu između prikaza koje ljubav ištu ljubav da se promene slože sve promene iznad ambisa i jednom bar pod sakatim zvezdama bude matematika čista

Carmina BALCANICA

177

my job is ordinary comprehensible even to the commons night I’m building deserted islands for the survived ship wreckers and again the shadows hate each other and hide the hexagrams the important ones which make the destiny ossify around the silken adventures my job is ordinary the universe is but a lump of Moebious’ stripes none of them tied into a dark knob where curious I painted the night into colorful crusts and now those who walk on Sundays after lunch after beer dough or halva they are drowning caught at the bottom they said I was strange from the window they saw other sights the trucks of ivory and the carnival of coca cola empty from the bottom to the half and to the top syrup of laughter my job is after all ordinary directing the reality to be worthy of Identity and Revenge like that Night like the law of falling like the wind between the warm and the cold like the fear of dying like the boring eternity of God who plays the same crossword from dust to trembling brain every thought is followed by shame of being itself an eternal world and this line of words composed without a single rustle glorifies the silence behind the skin the silence dispersed among the ghosts which are dragging around and seek love love to make the changes coherent all the changes above the abyss and at least for once under the crippled stars may mathematics be clear

Carmina BALCANICA

178

Secţiunea - HAIKU - Section

“The region we intend to indicate by the term “the Balkans” includes the countries of Albania, Bosnia & Herzegovina, Bulgaria, Croatia, Cyprus, Greece, Macedonia, Montenegro, Serbia, Slovenia, Turkey and Yugoslavia; to which we add Romania, which is not on the Balkan peninsula but which has partaken of Balkan history and culture throughout the last several centuries. …. Poetry comes naturally to these people, so it is not surprising that they would now embrace a poetic tradition that would enable them to stake a claim on an international stage. … There are undoubtedly other reasons, but the point is that the Balkan region has enthusiastically embraced haiku as a favored means of expression. This region is the third greatest producer of haiku, behind Japan and the United States, and if we consider it on a per capita basis, it might well be the leader. … …The first question I asked you a bit earlier was, what was the first response to haiku by a westerner? Any takers? It was a book of translations, from Japanese into Romanian, by Bogdan Hasdeu, a book he published in 1878 – a mere decade after the Meiji Era began -- an amazing fact.“

Jim Kacian, Concerning Balkan Haiku (A speech presented at the Global Haiku Festival, Illinois, USA, April 15, 2000)

Carmina BALCANICA

179

LUDMILA BALABANOVA (BULGARIA) 1. Na zalez senkite polegnaha da si pochinat 2. V noshta parchenca svetlina – dajdat 3. Pesen na shturetc – kapka esenen dajd v mrejata na paiaka 4. Sled dajda zvutcite stanaha tolkova chisti i iasni 5. V utrorto dahat mi probi mrejata na snejinkite 6. Otnovo sniag – kolko sa porasnali stapkite na sina mi

1. At sunset the shadows lay down to rest 2. In the night bits of light- the rain 3. Cricket song- a drop of autumn rain in the cobweb 4. After the rain the sounds became so clear-ringing 5. Winter morning- my breath broke the snowflake-net 6. Snow again- how much my son’s footprints have grown

Carmina BALCANICA

180

VASILDE MOLDOVAN (ROMANIA

Mesagerul dragostei

Tanjei D.

- secvenţă haiku- În palma lui buburuza gata de zbor- mesagerul dragostei Teii înfloriţi dea lungul fluviului mireasma părului ei Luna de vară- pe mâna mea stângă doarme chipul tău Verighetă- pe degetu-ţi subţire un fir de iarbă Frunze roşii plutind Pe Dunărea albastră- Scrisori de dragoste

LOVE MESSENGER to Tanja D. – haiku sequence – In his open palm a lady bird ready to fly- first love messenger Lime blossoms all along the great river the scent of her hair Summer moon - your face is sleeping on my left hand Wedding ring – on your thin finger a fat blade grass Red leaves floating on the blue Danube waters: urgent love letters

Carmina BALCANICA

181

ALENKA ZORMAN (SLOVENIA) ptičjo perut in sinjino okravi strel vroč mestni asfalt moja misel v travi bosonoga žerjav je spustil črn oblak -drugi dviga mavrico zvedav deček z baterijo išče kresnice poldne se oleandrov cvet dpira ali zapira? piknik na plaži za šop brezimnih rož prgišče zemlje val na pesku pesek v valu v dlani skoljka

shot a bird’s wing and the azure blooded hot city asphalt my thoughts go barefoot in the grass a crane has dropped a dark cloud- another raises a rainbow with the torch a curious boy searching for fireflies midday sun the oleander’s blossom opening or closing? picnic on the beach - for the bunch of names flowers a handful of soil wave on the sand sand in a wave a seashell in the palm

(translated into English by Alenka Zorman and Alan McConnell)

Carmina BALCANICA

182

CASA DE PE MALUL FLUVIULUI The House on the Border of the River

- rengay - by Ginka BILIARSKA (G.B.) – BULGARIA and Vasile MOLDOVAN (V.M.) – ROMÂNIA 1. O casă pe mal- fluviul curge dar timpul s-a oprit în loc

G.B. 2. Sunetul orologiului, sub streşini apa strop cu strop

V.M. 3. Sori mărunţi în străfundul bălţii – inele în spaţiu

G.B. 4. Vestind primăvara, primii oaspeţi din sud: aceleaşi rândunele

V.M. 5. Sub cioburile vazei o cheie ruginită

G.B. 6. Revărsat de zori... Un alt proprietar mătură Pânza de păianjen

V.M.

1. house on the bank the river flows but time has stopped

G.B. 2. the sound of old orologe: under the eaves water drop by drop

V.M. 3. little suns into the puddle- ring by ring into space G.B. 4. heralding the spring, from the south the first guests: the same swallows V.M. 5. the flower pot is cracking a rusty key is undermeath G.B. 6. clean up... another owner is sweeping out the cobwebby room V.M.

Carmina BALCANICA

183

BOOK REVIEWS Vasile Datcu – Veşnicia cu patent1

Fără îndoială, ca prozator, Vasile Datcu este un levantin. Şi asta nu numai pentru că deseori poate fi surprins în abandonul unor desfătări diegetice, cât mai ales datorită gustului pentru amărăciune şi scepticism, ambele disimulate în ironia corozivă atât de proprie celor care trăiesc între Orient şi Occident, bine-ştiutorii faptului că nu aparţin cu totul nici unuia nici celuilalt. Din acest motiv umanitatea pe care o respiră scrierile lui rămâne mereu ezitantă; se păstrează în contururile indecise ale acelei poussière humaine pe care o întrezărim şi în paginile altui levantin, Ivo Andrić: pulbere umană vânturată între Orient şi Occident... care poartă în ea o imensă cantitate de echivoc2. Ea vine de sub înveşnicitele furtuni ale unor istorii neprielnice. La tot ceea ce li se întâmplă – ori nu li se întâmplă – cei de acolo nu caută explicaţii. Ei sunt aparţinători de întunecimile unui destin...şi atât ! De unde şi sentimentul de fatalitate pe care, în paginile acestei cărţi, nu-l mai denunţă nimeni.

Şi prin aceasta – dar nu numai - Veşnicia cu patent, roman apărut sub semnătura lui Vasile Datcu, emană un aer de scriere cumva inclasabilă. El se face simţit chiar şi la nivelul acelor mici – deloc insignifiante – mesaje quasi-inaparente care de altfel abundă la acest autor. Un asemenea infra-mesaj te întâmpină chiar în subtitlul cărţii: roman ultramodern românesc! În comentariile de întâmpinare a trecut neobservat, cu toate că accentul ostentativ al acestei sintagme domină întregul discurs al cărţii. Ba, mai mult, el conturează un tip special de relaţie cu cititorul. Vrea să-l provoace pentru că, evident, îi detestă (şi doreşte să-i spulbere) placiditatea, plictisul, apatiile şi suficienţa, astfel amintindu-ne de baudelairianul hypocrite lecteur, mon samblable, mon frère! Consideră – şi în final îi vom da dreptate - că ceea ce are de spus trebuie să se afle da-capo-al-fine în focarul unei mereu deschise - şi chiar arzătoare - atenţii.

1 Editura Vremea, Bucureşti, 2005. 2 Ivo Andrić, Cronică din travnik, EPLU, 1967, pp. 293, 294.

Carmina BALCANICA

184

Un asemenea demers quasi regizoral duce, inevitabil, gândul către afirmaţiile lui Roland Barthes1: pe acest cititor eu trebuie să-l caut, să-l agăţ, fără să ştiu unde este; textul, în viziunea lui, fiind cel care îl alege (pe cititor) printr-o întreagă dispunere de ecrane invizibile, de piedici selective.

Pe urmele catehismelor lui Barthes el vrea să ofere (în text) posibilitatea acelui neprevăzut al desfătării, unde jocurile să nu fie făcute, dar, neapărat, să existe un joc!, din care plăcerea verbală să dea în desfătare deplină2.

Dincolo de ostentativa distanţă a relatăriilor, de teribilele şi neiertătoarele rafale de sarcasm, de amalgamul - numai aparent oţios şi întortocheat - al întâmplărilor relatate, ceea ce se întrevede e spectacolul unei devastatoare pustiiri interioare, e fenomenul unei misterioase alienări. Căci, în fond, badineriile autorului nu sunt decât o disimulare continuă a sentimentului total ce impregnează întregul roman: tragismul! În lapidară exprimare putem vorbi chiar despre foarte apartele râsu - plânsu al acestei cărţi! Căci fastuoasele desfăşurări, sub semnul facondei, devin o maşinărie retorică din lăuntrul căreia se explorează, se scrutează – sau se contemplă!? – monstruoasa şi inconceptibila experienţă a îngheţării unui timp existenţial. Despre cauza obscură din care survine această stare a lumii nu se relatează nimic. Avem, desigur, libertatea de a o gândi, regândi, sau presupune. Pentru că ficţiunile (în pofida calităţii lor de fantasme) conţin adeseori acel ceva, indicibil, rămas mereu ascuns sub cutremurătorul chip (cel adevărat) al unor anumite realităţi.

Aşadar, ceea ce se comunică este doar un simptom, o stare de disonanţă inundând din interiorul unui timp îngheţat; o stare a unei lumi ale cărei contururi au devenit friabile într-un neelucidabil proces de dislocare. Centrul unui univers s-ar părea că se deplasează, halucinant, către un incert pretutindeni, vreme în care circumferinţa lui se recompune din nicăieri. Ceea ce, într-un fel, aminteşte de înspăimântătoarea (effroyable) sferă din scrierile lui Pascal.

În pofida abundenţei de coloratură ironic-sarcastică şi - nu mai puţin absurdă – imprevizibilele fluide ficţionale emană şi un abur, oarecum fantomatic, de suprarealism! Poate că din acest motiv unii comentatori s-au lăsat, dar cu elegantă discreţie, cutreieraţi şi de întrebarea dacă, la propriu, avem de-a face cu un roman. Ceea ce n-ar fi de tot inexplicabil. Nu se dumireau, presupun, care să fie eroul principal (!?) al cărţii. Cine – şi cum?- asigură legătura între mai lungile ori mai scurtele story-uri. Probabil, după o vreme, unii l-au întrezărit totuşi în translucid-evanescenta imagine, surdinizată cu amalgamul de ţesături ale evenimentelor: Satul! Construindu-şi personajul, prozatorul pare să se fi conformat formulei enunţate cândva de Ortega Y Gasset atunci când afirma: ”Eu mă compun din mine şi din evenimentele ce mă 1Roland Barthes, Plăcerea textului, Ed. Echinocţiu, Cluj, 1994, p. 9 2 Ibid.

Carmina BALCANICA

185

înconjoară”. Explicaţia ar fi – în cazul acestei cărţi – că nu personajul principal (Eroul) îşi realizează profilul în conformitate cu un mod de a traversa şi a stabili legături între evenimente ci – dimpotrivă – evenimentele sunt acelea care, adiţionând, dau consistenţa necesară compunerii unui profil. Dacă Eroul este o colectivitate, constituirea acesteia presupune o concentrare de noime ca determinări integratoare, ca mediu al desăvârşirii şi al sensurilor fiecărei fiinţări.De altfel naraţiunea - nu fără surdinizate accente ironice - ne face să întrezărim chiar naşterea ideii centrale a cărţii. Inclus - cu grăbire - în centrul valorilor noastre identitare, recentul mit al veşniciei (în viziunea blagiană), se vădeşte ca principiu generator: Multă vreme am crezut în cuvântul filosofului şi m-am dedat voluptăţii după care eternitatea s-ar fi născut la sat. Sufleteşte devenise chiar confortabil să ştii că în jurul tău lumea se destramă, crapă, fierbe, curge (…), iar undeva, în satul de baştină, eternitatea stă cu ochii ţintă la un Dumnezeu inflexibil, gata oricând să te scoată din avalanşa timpului şi să te agaţe în cuier, după uşa ce dă spre neant... După aproape patruzeci de ani – îşi continuă mărturisirile vocea auctorială - mi-am zis că negreşit, în acest interval ceva s-a întâmplat cu satul nostru. Cel pe care-l ştiu eu din vremea copilăriei era foarte bine rostuit: fiecare ţăran cu filosofia lui simplă, dar pe ale cărei precepte se baza fără să crâcnească, era neînduplecat în a respecta măsura credinţei; de aici şi împăcarea tuturor. Pământul, vitele, chermezele, ruga şi Dumnezeu aveau toate socoteală.... …pe vremea lu’ bâtu’ ori chiar mai încolo, satul nostru era plin de oameni gospodari – ne încredinţează şi unul dintre multele personaje … Aveau animale grase, păşunile bogate, ogrăzile cu flori la faţă, acareturi pline, casa mare gătită frumos cu oglinzi sub icoană, lucrate de meşteri adevăraţi etc...

Dar realitatea acelei umanităţi – care părea turnată în forme quasi euclidiene, finite, determinate, aparent închise definitiv - devine brusc vulnerabilă, nesigură. Contururile ei se fluidizează şi se dizolvă. Ceva straniu se petrece cu oamenii. O entropie a fiinţării îi proiectează în des-mărginirea şi impredictibilul ficţiunii. Posibilul se rupe de firesc. Ceea ce însemnă că lumea, de aici înainte, se poate deconstrui oricum. S-ar zice că o insidioasă maladie a aruncat-o sub fatalitatea shakespeare-iană a unui “the time is out of joint”. O mişcare obscură, o gravitaţie implacabilă o închide pe orbita unui “acum” din care nu mai există ieşire? Instantaneu această umanitate a devenit prizoniera unei apocaliptice încremeniri. Fapt resimţit şi comentat nu fără uimire: chipul matale, de când îl ştiu, tot aşa a rămas, eu am crescut, simt deja anii – dumneata, neatins, te ocoleste vremea ca pe un obstacol; moş Nae, la fel, tuşa Gherghina, la fel; nu înţeleg taina preschimbării vremelniciei în veşnicie,… Ca şi într-un alt pasaj: Vremea trece, dar pe lângă noi, pe timp l-am agăţat de călindar şi stă spânzurat cât mai sus, la grindă, zăbovind acolo, îmbufnat pe noi…

Lipsit de limită, de idealitate şi orizont, încremenitul prezent a devenit meschin, mărunt, marginal, recipient monstruos, habitat traumatizat şi

Carmina BALCANICA

186

traumatizant, unde realitatea e torsionată, unde farsa şi absurdul au abolit verosimilul. Ceea ce aminteşte sensul unei afirmaţii a lui Cocteau: l’imperfection incurable dans l’essence meme du present. Umanitatea despre care scrie Vasile Datcu pare prăbuşită într-un sfârşit al istoriei – aparent - ireal, ori chiar supra-real. A fost depăşită – nu se ştie cum – o limită subtilă de reversibilitate. Trecând de un punct precis al timpului, istoria - spunea Canetti - nu a mai fost reală. Întreaga societate umană a părăsit brusc realitatea. Tot ce s-a întâmplat de atunci încoace n-ar mai fi deloc adevărat.

Evident, în lumea despre care vorbim evenimentele sparg dialectica sensului. Nu se mai supun înţelegerii. E o fractură fatală prin care pulsaţia omenescului se aude din ce în ce mai slab. Dar, - pentru noi, românii – nu cumva e ceva cunoscut ?...

Nucleele tradiţionale de autoritate şi-au pierdut forţa de a-i uni pe oameni; pasivitatea devine atitudinea socială generală, iar omul se transformă în consumator. Formularea de mai sus exprimă, lapidar şi exact, esenţa subtilă a întâmplărilor din carte. Dar sunt obligat să spun că citatul respectiv reproduce, cuvânt cu cuvânt, o frază din eseul lui Irving Hove “Mass Society and postmodern fiction”. Ar putea ţine chiar loc de constatare concluzivă a unor stări de lucruri cât se poate de reale. Şi semnificative! Dar, la fel de semnificativă este şi una din relatările din roman. Regăsim în ea ceva chiar foarte bine cunoscut. Şi e îndoielnic că am putea-o atribui unor exagerate şi frenetice dezlănţuiri ale fantaziei auctoriale: Consiliul decide că întreaga suflare va mânca la comun. O formulă de control se rostuieşte – moral şi teoretic - astfel încât se socoteşte cât trebuie să mănânce fiecare în raport de ocupaţie, înalţime, vârstă, greutate şi caracter. Satul devine un pisc al egalităţii şi echilibrului, cu toate că, aproape imediat (…), începură să scadă şi munca, şi pofta, şi avutul, energiile omeneşti fiind îndestulător ocupate cu perfecţionarea egalităţii. Intre timp se prăbuşi şi şcoala, podeţele se transformară în moloz, drumurile căzură pradă noroaielor…Iar... la intrările în sat, pe toate cele patru direcţii, se montează pancarde unde se scrie: «Comunitate fericită. Rugăm nu deranjaţi!» . Nimic nu întrece în dificultate tentativa de-a vorbi despre timp. Ştim asta şi din confesiunile Sfântului Augustin. Autorul, evident, o ştie şi el. Să fie acesta motivul pentru care naraţiunile lui Vasile Datcu nu au cronologii? Oricum, în final înţelegem că aici, tot ceea ce prinde contur şi consistenţă (romanescă), e subordonat dominatorului leitmotiv al timpului. Ceea ce induce o uşoară şi subtilă adiere freudiană. Căci – potrivit principiilor psihanalizei - traumele sunt încrustate în inconştientul nostru, adică tocmai acolo unde timpul are o unică dimensiune: prezentul etern. Trecutul este – în orice moment – resuscitat şi absorbit în acesta. Situaţie în care discursul acestui roman poate fi considerat şi din perspectiva unei imaginare cure psihanalitice. Oare nu pentru a-şi depăşi trauma, personajul central “se povesteşte”, restituindu-şi evenimentele dintr-o acută nevoie de sens? Psihanalitic vorbind, e singura

Carmina BALCANICA

187

modalitate prin care ar putea să se reproiecteze în viitor. Însă dramaticul demers al rememorărilor se pierde în gol. Căci sensul i se refuză şi totul pare că va continua în indeterminare şi iraţional, într-un devastator tragism al tăcerilor, într-un fără-de-răspuns! “Tempus nihil” sunt ultimele două cuvinte ale cărţii. Ceea ce, la urma urmei, poate fi şi o concluzie în spiritul unui imperativ principiu wittgensteinian: Despre ceea ce nu se poate vorbi să se tacă! Mitologiile continuă să trăiască şi din irepresibila necesitate de a ne spune, mereu, pe noi înşine. Deşi prozator, Vasile Datcu posedă – fără îndoială – acel lirism specific Levantului în care visul, indicibilul, absurdul şi realitatea plutesc în imponderabil şi – mai ales - respiră mereu laolaltă. El ştie că grecii din vremea unor Plutarh şi Homer îşi povesteau istoriile, fiindcă numai astfel - credeau ei - poate fi interogată misterioasa stihie a timpului. Ca atare nu întrevede o cutezanţă impardonabilă în a-şi permite apropierea de mit. Un mit pe care-l deconstruieşte fără inhibiţii. El povesteşte şi – de la un anume moment - tot ceea ce spune poate deveni uimitor, hilar, absurd, şocant, stânjenitor. Şi continuă, deşiră mereu noi poveşti şi poveşti, dintr-o irepresibilă nevoie de a desluşi sensul ascuns al întâmplărilor. Ori poate chiar al unui destin – mai puţin fictiv decât s-ar crede – care se cere adus la cuvânt. Ca orice levantin el e mereu în dialog cu cele văzute şi – uneori chiar mai intens - cu cele nevăzute, confirmând astfel că este chemat să participe la jocul acesta fără sfârşit. Chiar în ciuda faptului că întrebărilor din subteraneitatea textelor sale nu li se răspunde niciodată. Probabil şi din inefabila cauză că – tot Wittgenstein spune – “vorbele sunt de altă esenţă decât lumea”.

Vasile Datcu, Veşnicia cu patent (A Desease of Time) Undoubtly, Vasile Datcu, as a novelist, is a Levantine, especially through his taste for bitterness and skepticism, that are both dissimulated by his strong irony that characterizes those who live between the East and the West. In other words, those who know they belong to neither of them. Therefore, the humanity described in his writings is hesitant, undecided, it is a sort of poussière humaine as in the works of another Levantine, Ivo Andrić. No matter what happens – or does not happen - to them, they do not look for explanations. They belong to a destiny, and this generates the feeling of fatality which nobody disapproves in the pages of this book.

Through this, but not only, Veşnicia cu patent/ Patented Eternity1, Vasile Datcu’s novel, seems to belong to no particular genre. At the same time, it conveys a special type of relationship with the readers. The intention is to challenge them because he hates them, and wants to annihilate their placidity,

1 A title difficult to translate, that speaks about a kind of Eternity which is in a coma.

Carmina BALCANICA

188

their boredom, their apathy, and sufficiency, reminding Baudelaire’s verse hypocrite lecteur, mon samblable, mon frère! He thinks that what he has to say must be always the object of a permanently open – and ardent – attention. This implies a quasi directorial approach that makes one think inevitably of Roland Barthes’ statements1: I have to look for this reader, to hook him, not knowing where he is2.

Beyond the ostentatious coldness of the narration, beyond the terrible and unforgiving blasts of sarcasm, beyond the mixture – only apparently sinuous – of the episodes, one can observe a display of inner devastation, of mysterious and tragic alienation. A rhetorical mechanism from inside of which the monstrous experience of freezing existential time is explored – or contemplated !? The main character in the book, who links shorter or longer stories, an image that is attenuated by the mixture of events, proves to be the Village ! In shaping his character the author seems to follow Ortega Y Gasset’s statement: “I am formed of myself and the events that surround me”. The explanation could be – in what regards this book - that it is not the main character who shapes his profile according to his way of handling the events, but – on the contrary – the events give the necessary substance to shaping that profile. The narration – that includes obvious ironic accents – presents the central idea of the book against the recent myth (Blaga’s) - that Eternity was born in the countryside – which was included at the centre of our identity values. The reality of a humanity - a reality that seemed to be a quasi Euclidian, final, definite and apparently forever closed - suddenly becomes vulnerable and uncertain. Its contours dissolve. An entropy of the being projects everything in the fiction’s endlessness. The possible is separated from the normal unpredictably starting something similar to Shakespeare’s fatality “the time is out of joint”. A humanity is instantly covered by an apocalyptic stillness of time.

Lacking limits, ideality, and horizon, the present time has became mean, small, marginalized, a monstrous recipient, a traumatizing and traumatized habitat. The hoax and the absurd abolished the credible. This reminds the meaning of a statement by Cocteau: l’imperfection incurable dans l’essence meme du present. Obviously, in the world created by Vasile Datcu, the events break the dialectics of sense. They can no longer be understood. It is a fatal fracture through which humanity’s pulse is weaker and weaker. Yet, paradoxically, does it not sound familiar? (from the point of view of our more or less recent history). Let us go on: The traditional authoritative nuclei lost their force to unite people; passivity becomes a general social attitude, and man is transformed into a consumer. The above statement expresses concisely 1Roland Barthes- Plăcerea textului 2 Ibid.

Carmina BALCANICA

189

and exactly the subtle essence of the events in the book. I must say that what I just said is a quotation ; it is, word by word, a sentence from Irving Hove’s essay Mass Society and postmodern fiction. It could be even the summary-conclusion. Nevertheless, equally significant is the presentation that illustrates a climax of alienations in the novel: the village becomes a peak of equality and balance, (…),work, appetite, and wealth began to diminish and the human energies were quite busy with specialising equality. Meanwhile, the school collapsed, bridges turned to debris, roads became muddy…(...) at all four entrances in the village, they placed placards reading: «Happy community. Please do not disturb! » . Nothing is more difficult than talking about time. We also know this also from St. Augustin’s confessions. Obviously, the author knows it, too. Subordinated to the dominant leitmotif of time, the novel also has a touch of Freud. According to the principles of the psychoanalysis traumas are included in the subconscious, i.e. exactly where time has one dimension: eternal present. Therefore, this novel can be analysed also from a psychoanalytical point of view: in order to surpass the trauma, the character tells about himself, returning the events to himself, because of a keen need for meaning. Yet, the dramatic step of remembering is useless. The meaning is hidden and everything seems to continue in indecision and irrationality, in the tragicalness of no-answer! “Tempus nihil” are the last two words of the book. A conclusion in the spirit of an imperative Wittgensteinian principle: Whereof one cannot speak, thereof one must be silent! Mythologies keep existing because of our irrepressible urge to tell about ourselves over and over again. Although he is a novelist, Vasile Datcu undoubtly has that lyricism of the Levant where the dream, the absurd and reality float together and – especially – breathe together. He knows that the Greeks at the time of Plutarch and Homer used to tell their stories because they believed that was the only way to interrogate the mystery of time. He approaches the myth also in a Levantine manner. He deconstructs it without inhibitions. Everything he tells can become amazing, hilarious, absurd, shocking, and embarrassing. Yet, he continues telling stories, because of an irrepressible need of understanding the hidden meaning of things. Or even because of a destiny – less fictional than imagined – that needs to be spoken. As any Levantine, he is always dialoguing with the seen and, sometimes, even more intensely, with the unseen, proving this way to be a chosen one to participate in this endless game. Even if the questions in his texts are never answered. Probably also because - as Wittgenstein said – « words are of a different essence from the world ». Dan Anghelescu

Carmina BALCANICA

190

Dimitra Stasinopoulou, România inimii mele, Album bilingv grec – român, Atena, Editura Mihalis Toubis A.E. , 2005, 345 p.

Dimitra Stasinopoulou este un om de afaceri elen, profilat în domeniul farmaceutic, care de câţiva ani se află în România. Având prilejul să călătorească prin ţară, a început fără nici un plan dinainte stabilit să fotografieze tot ce i s-a părut interesant. În felul acesta a luat naştere albumul România inimii mele, o realizare certă de ordin artistic şi, în acelaşi timp un dar făcut poporului român. Ediţia, susţinută din bani proprii, nu are caracter comercial, iar cele 4.000 de exemplare au fost distribuite gratuit în România şi Grecia.

Prin iniţiativa doamnei Stasinopoulou, autoarea atât a fotografiilor cât şi a textului, am putut cunoaşte sufletul unei grecoaice îndrăgostită de România, topos – ul care a devenit a doua ei patrie, dovedindu-ne astfel că nu trebuie să fii neapărat cetăţeanul unei ţări ca să-i aparţii sufleteşte. Ediţia reprezintă în egală măsură un minunat album de fotografii dar şi un mănunchi de imagini – poezie, născute, după cum mărturiseşte autoarea în prolog, „din nevoia de a surprinde (...) frumuseţea exterioară, fără seamăn a ţării” şi, cunoscându-i oamenii, şi frumuseţea exterioară a unui întreg popor.

Albumul este precedat de gândurile autoarei care descriu motivaţia şi motorul acestei iniţiative, dar şi de un scurt istoric bine documentat al României şi al relaţiilor dintre România şi Grecia, folosind o bogată bibliografie.

Partea a doua a cărţii o reprezintă albumul în sine, fotografiile grupate pe capitole: „Ţara şi oamenii ei”, „Biserici şi mănăstiri”, „Arhitectura urbană şi Bucureşti”, „Bucureşti” şi „Delta Dunării”, cuprinzând astfel ca intr-un cerc toate regiunile României. Fotografiile pline de delicateţe dar şi realism surprind „necenzurat” chipuri vesele şi triste, chipuri de copii, adulţi, bătrâni, ţărani, călugări, case, mănăstiri, aspecte numeroase din realitatea rurală şi din oraşe, imagini de ansamblu sau detalii, animale, multe flori, culori vii sau pastelate oferite de Natură din belşug. Putem cunoaşte frumoasa Românie a „inimii” autoarei, privind imaginile pline de viaţă şi simbolism care ne obligă să ne gândim măcar pentru un scurt răgaz că Demiurgul a fost generos cu această ţară.

Acel „mulţumesc” pe care îl adresează României doamna Dimitra Stasinopoulou la sfârşitul prologului, i-l datorează autoarei de fapt orice român şi oricine vede România cu inima.

Apostolos Patelakis, Antonia Vancea

Carmina BALCANICA

191

NOTES ABOUT CONTRIBUTORS ZARKO MILENIC (BOSNIA AND HERZEGOVINA) was born on January 14th 1961 on Brcko, Bosnia and Herzegovina where he lives now. He is a professional writer, translator from English, Russian, Macedonian and Bulgarian and editor of the literary magazine "Rijec" (Word). He published novels and poetry, such as: The Time of the Great Fast, poems, 1987, Unfinished Stories, prose,1988, Gone With The Rain, a novel, 1995, Prelude, a novel, 1997, Forgotten Planet, a novel, 1999, Big Dipper, haiku, 2000, From a School to a Home, stories, 2001, Adele, a novel, 2001, All My Widows, stories, 2001, A Murder on Writer Table, a novel, 2002, A Couple, a novel, 2003, The Novel of Our Time, critiques, 2003, Leon, Wizard's Pupil, a novel, 2004; The Snake from an East, a novel, 2004, Premiere, a novel, 2005, Dead Channel, a novel, 2005, It Is Your Disaster, a play, 2005, Intruders, a novel, 2005, Wizards & Witches Society, a novel, 2005, Leon in Glass Mountain, a novel, 2006, The Cat, a novel, 2007, Denied, a novel, 2007. He also published plays: Aut Ceasar, magazine "Plima" № 2, Zagreb, 1993. Parachutists, "Plima" № 5, 1994, It is Your Disaster, "Knjizevna Rijeka" № 4, 1996. (Awarded by Drama Studio of the Blind "New Life" in Zagreb), Bosnia National Theatre, Zenica, 2000., On a Top of a Needle, Theatre Mask, Osijek, 1998, Even Worse Things Happen, "Plima" № 19, 2000, Golden Doze, Theater Cabaret, Tuzla, 2001, All Must Be Fine, "Književna Rijeka" № 2 - 3/4, 2001, You Never Knew How to Lie, "Usponi" № 17, Senj, 2002, Unfinished Story, Theatre “Talija”, Brcko, 2002, Honeymoon, Svjetlo № 3-4, Karlovac, 2002, You Never Knew How to Lie,, Dubrovnik № 3-4, Dubrovnik, 2004. Some of his literary work are translated into the English, French, Greek; Macedonian, Bulgarian, Albanian and Slovenian. LUDMILA BALABANOVA (BULGARIA) was born in 1949 in Bulgaria. She was educated at the Tehnical University of Sofia, where she is currently teaching. Balabanova is a member of the Bulgarian Haiku Club and she is the Bulgarian editor for World Haiku Association. Her publications include two poetry books, two haiku collections (Cricket song, 2002 and Motes in the Sunbeam, 2007) and poems in anthologies and magazines.

Carmina BALCANICA

192

ROMAN KISSIOV (BULGARIA) was born in 1962 in the town of Kazanlak, Bulgaria. He studied at the Secondary School of Art in his hometown and graduated in painting from the National Academy of Fine Arts in Sofia. He works in two areas – poetry and art. He has done one-man shows in Sofia and Vienna, and has participated in general art exhibitions in Bulgaria, Italy and the USA. He has done illustrations to tens of books by world-known poets. Poems by Roman Kissiov have been published in almost all Bulgarian literary magazines, they have been broadcast over the Bulgarian National Television, the Bulgarian National Radio and the National Radio of Romania. His works have been included in poetry anthologies in Bulgaria, Romania, Macedonia and India. His poems have been translated and published in English, Russian, Romanian, Dutch, Danish, Serbian, Croatian, Macedonian, Albanian and Hindi. Poetry books: The Doors of Heaven (1995) – National Poetry Prize awarded by “Hristo G. Danov” State Publishing House, Plovdiv; The Shadow of the Flight (2000); Pilgrim of the Light (2003); Cryptus (2004, 2007).

Roman Kissiov lives and works in Sofia.

ZDRAVKO KISSIOV (BULGARIA) is a poet, translator, and essayist. He was born in 1937. He has worked as an editor and journalist in Rousse. Zdravko Kissiov is the author of 20 books of poetry, which include: Revelation (1962), Soliloquies (1966), The Balladic Hour (1974), Innerscape (1976), Needed Pain (1978), Residence (1982), Eyesight (1984), A Distinctive Mark (1985), Cryptogram (1987), Breath (1987), Evidences (1990), Daily Crucifix (1995), Canon (2002), Heavenly Voice (2002), Reversed Time (2007) and travel notes about Latvia – Between Salt and Fresh Water (1977), and others. His poems have been translated into 19 languages. Zdravko Kissiov is an active translator, mainly of poets from Poland and the Baltic countries. He is member of the Bulgarian Writers’ Union. He has been awarded many prizes and insignia of honour, one of which is “Honoured Worker For Polish Culture”. EKATERINA YOSSIFOVA (BULGARIA) is author of twelve books of poetry. Six of them have been awarded prestigious literature awards. Her poems of her have been translated and published in anthologies and journals for literature in Austria, France, Germany, Great Britain, Greece, Hungary, India, Italy, Romania, Russia, USA. In 2004 a book of poetry of Ekaterina Yossifova was published by the Macedonian publishing house Shtrk. She is the author of two fiction books for children and translates classical and contemporary poetry from Russian, Hungarian, French, Macedonian, Albanian.

Carmina BALCANICA

193

MARGARIT ZHEKOV (BULGARIA) was born in Haskovo on July 28, 1963. He graduated in German Language and Literature from the University of Sofia, Saint Kliment from Ohrid, and has specialized in Theology in Germany. He is a poet, a writer and a translator. M. Zhekov published several books such as: Spelling Beauty, 1990; Talking to My Heart, 1992; Heavenly Life, 1993; Biographical Metaphors, 1997. He translated poetry from German, Spanish, English and Swedish. His works have been translated into Hungarian, German, French, Spanish and English. He was awarded by the Krug newspaper, Southern Spring – Haskovo (1991) for Spelling Beauty and national Svetlostruy literary award for poetry (1993). APOSTOLOS PATELAKIS (GREECE) was born in Craiova, Romania, in 1951, in a family of political Greek immigrants. After graduating from high school he attended the courses of the Institute of History – Geography in Craiova (1973 ). He was then a history teacher in the village of Botiza – Maramures and attended, at the same time, the courses of the Faculty of History – Philosophy in Cluj – Napoca (1976). Thanks to his bilingual fluency, he was able to use a vast bibliography in Greek for his graduation work ”The Greek Independence War and the European Public Opinion (1821-1829)”. In 1979 he officially went back to Greece, together with his family. Since 1980 he has been teaching a course of Romanian language, culture and civilisation at the Balkanic Languages School within the Institute of Balkanic Studies in Thessaloniki. Between 2000 and 2006 he was a lecturer at the Faculty of Balkanic Studies within the Macedonia University of Thessaloniki where he taught a course in the Romanian language, culture and civilisation. He translated several works from Greek into Romanian, including Manolis Andronicos, Royal Tombs in Vergina, An Anthology of Balkanic Poetry, Foreign Investments in Romania. In 1992 he published the brochure Thessaloniki, the Capital of Modern Macedonia and the Cultural Capital of Europe in 1997, he was co-author of The Bibliography of the City of Thessaloniki (1987), Supplimentary Texts in Acquiring the Romanian Language (2002). Pantelakis also worked as a correspondent in Greece for the newspapers Adevărul (1994-1995), Vocea României (1995-1996), Actualitatea românească (2002-2006), Curierul Atenei (2007-2008). SALI BASHOTA (KOSOVO) was born on 31 August 1959 in Caravik (Qarrat) in the municipality of Klina in Kosovo. He studied Albanian language and literature at the University of Prishtina where he later taught literature. He is editor-in-chief of the literary periodical Jeta e re (New Life) and in 2003 was

Carmina BALCANICA

194

appointed director of the National and University Library of Kosova in Prishtina. Bashota is the author of seven volumes of verse, among which are Ndiz dritën magjike (Light the Magic Lamp), Prishtina 2002; Bukuri i nëmur (Wretched Beauty), Prishtina 2006; and Jetë me vdekje (Life with Death), Tirana 2006. Collections of his poetry have appeared in German, Schalte das magische Licht ein (Light the Magic Lamp), Zürich 2004; in Romanian Exilul sufletului, The Exile of the Soul), Bucharest 2004; and in English, Only Death is White, Prishtina 2005, etc. FLORA BROVINA (KOSOVO) (b. 1949), poet, pediatrician and women’s rights activist, was born in the town of Skënderaj in the Drenica valley of Kosova. She was raised in Prishtina where she went to school and began studying medicine. After finishing her university studies in Zagreb, where she specialized in pediatrics, she returned to Kosova and worked for a time as a journalist for the Albanian-language daily newspaper Rilindja. Soon thereafter, she returned to her true profession. As a writer, Flora Brovina is the author of many volumes of lyric verse. The first collection, Verma emrin tim (Call me by my name), was published in Prishtina in 1973. It contains forty-two poems and gives proof of distinct lyric expression. Six years later, in 1979, in the collection Bimë e zë (Plant and voice) some of the main themes of Brovina’s poetry crystallize. Luleborë (Snowdrop) was published in Tirana Albania 1988. Her third and last collection of original verse, entitled Mat e çmat (With the tape it measures), was published in Prishtina in 1995. In 1999, Flora Brovina was recipient of the annual Tucholsky Award of the Swedish PEN Club, a prize which has been awarded to other writers of note such as Salman Rushdie, Adam Zagajevski, Nuruddin Farah, Taslima Nasrin, Shirali Nurmuadov and Vincent Magombe. She was also given the Barbara Goldsmith Freedom to Write Award by the American PEN centre and the Human Rights Award of the Heinrich Böll Foundation in Berlin. Also Flora Brovina is a member of ten PEN centers around the world, there are lots of awards in Albanian language, and it’s involved in some anthology. Her books were translated into Dutch, German, Serbian, Arabic and English. JETON KELMENDI (KOSOVO) is an Albanian poet who was born in Peja in 1978. He attended primary school and secondary school in his native town, and then he studied at the University of Prishtina. He is the correspondent of several Albanian (Kosovar and Albanian) media and cooperates with a number of others abroad. Kelmendi is a quite familiar name to Kosovar poetry reader since 2000. He is also renowned as a journalist covering political and cultural issues. Kelmendi’s poetry is translated in several languages and is included in a number of anthologies. He is a member of several international poets’ clubs and he has contributed to cultural magazines, especially in English. The essentially

Carmina BALCANICA

195

poetic thought of Kelmendi is the subtlety of expression and the care for the word. The themes that dominate his creations are love and the raw realities of the political situation, quite often permeated by feelings of disappointment for the current state of affairs. He is a war veteran of UCK (Kosovar Liberation Army). Kelmendi is currently settled in Brussels and he is a member of the Professional Journalists Association of Europe.

His volumes: The century of promises, 1999 (poetry), Beyond the silence, 2002 (poetry), If it is noon, 2004 (poetry), Give me some homeland, 2005 (poetry), Where are the comings heading to, 2007 (poetry), Mrs. word, 2007 (play), Ce mult s-au rãrit scrisorile (How infrequent have the letters become) personal Anthology of poems in Romanian, 2007. MIRADIJE RAMIQI (KOSOVO) was born in Pozheran, Vitia, (on September 11, 1953). She graduated from the Academy of Arts, Department of Painting in Prishtina (1978). She finished her post-graduate studies in Prishtina (1995-1997) and defended her master’s thesis Art in search of its re-conception. She is currently a professor at the Faculty of Arts of University of Prishtina, a regular member of Fine and Applied Arts Association of Kosova, a member of European Art Academy in Brussels, and member of Writers’ Association of Kosova (member of Presidency). So far she has opened 17 individual exhibitions in Kosova and Europe. She attended over 100 collective exhibitions of both national and international level. Her works are to be found in official and private collections in Kosova, Europe and America. Apart from her work in the fine arts culture she was present with writings of poetry, short stories, essays, etc., in the Albanian press of Kosova, Macedonia, and Montenegro. Lyrical bibliography: Drithërimë ngjyrash, Rilindja, Prishtina, 1981; Shi në pasqyrë, Rilindja, Prishtina, 1990; Pëshpërimë mbretërie, Rozafa, Prishtina, 2000. She has been included in numerous anthologies in Albanian and other languages, such as Arabic, Serbo-Croat, Romanian, French, German, etc., and is a winner of several Albanian poetry awards: First Prize at Female Poets Meetings in Vushtrri (1986), First Prize at Female Poets Meetings in Vushtrri (2000); Third Prize at Mother Teresa’s Days, in Prishtina (2001), First Prize at January Flame in Gjilan (2002), Third Prize at Poetic Table - Ymer Elshani, in Drenica (2006). She is author to several volumes of poetry awaiting publication. Miradije Ramiqi (alias Mustafa) is the first Kosovar poet to have a book of poems published in Romanian.

Carmina BALCANICA

196

EDI SHUKRIU (KOSOVO) is a writer, professor of archaeology and ancient history (University of Prishtina) and politician (born in 1950 in Prizren, Kosovo). She is the first Kosovar woman to publish a poetry book in the Albanian language. Her literary work comprises six books of poetry and three plays. Edi Shukriu is a member of the Kosova Writers Association and a member of the Kosova PEN Center. She has also built a successful career in politics, contributing to the democratic processes and independence of Kosova. She has been Visiting Scholar at Harvard University (2002) and participated in the International Writing Program of the University of Iowa (2005).

She published Ancient Kosova, 2004; Kosova antike, 2004; Gra të shquara shqiptare, 2003 (2000); Dardania protourbane, 1996; Historia e Lindjes së lashtë, 1995; Poetry: Përjetësi, 2001; Nënqielli, 1990; Syri i natës, 1985; Legjenda Hasit, 1980; Gjakim, 1978; Sonte zemra ime feston, 1972, and plays: Kësulëkuqja e rrokaqiellit, 1998; Lkeni i Hasit, 1992; Kthimi i Euridikës, 1986. (KATICA) KATA KULAVKOVA (MACEDONIA) was born in 1951. She is a member of the Macedonian Academy of Sciences and Arts, a poet, theoretician of literature, literary essayist, and Professor of the Theory of Literature and Literary Hermeneutics at the Department of General and Comparative Literature in the Faculty of Philology, Ss. Cyril and Methodius University, Skopje. Her poetry has been translated into many languages and represented in books, anthologies and selections of contemporary Macedonian poetry. She is the Editor-in-Chief of the international P.E.N. e-Collection Diversity (www.diversity.org.mk). Areas of interest include: theory of intertextuality, literary poetics and hermeneutics, cultural theory, Balkan identities. Publications include: Poetry: Annunciation, 1975; The Act, 1978; Our Consonant, 1981; New Sweat, 1984; Neuralgic Spots (bilingual edition, Serbian/Macedonian) 1986; Thirst, 1989; 1989; Wild Thought (selection), 1989; Domino, 1993; Exorcising Evil, 1997; Via Lasciva (into French), 1998; Time Difference (into English), 1998; Preludium, 1998, World-In-Between, 2000, Expulsion du mal (into French, Ecrits des Forges), 2002, Dead Angle, 2004, Dorinte (into Romanian, 2004), Thin Ice (2008); Short stories/Poetic fiction: Another Time, and several books of literary theory and hermeneutics: Figurative Speech and Macedonian Poetry, Pact and Impact, Stone of Temptation, Cahiers, Small Literary Theory, Theory of Literature, introduction (2004, in English), Hermeneutics of Identities. She has also been the editor of several anthologies of Macedonian short stories and essays, and several readers (Dialogue of Interpretations, Theory of Intertextuality, Poetics and Hermeneutics, Balkan Image of the World, Interpretations Vol. 1 on Violence & Art, Notions of Literary Theory). She has prepared two anthologies of world short stories (1996, 2008). Personal website: www.kulavkova.org.mk

Carmina BALCANICA

197

VANGHEA MIHANJ-STERYU (MACEDONIA) was born in Dolean village, Macedonia, in 1950 and graduated from business and management studies in Serbia. She started to write in 1963, but more intensively from 1975. So far she has published 40 books (poetry, prose, theatre, essays). Her poems were translated in more than 20 books by poets from many countries. She has also translated over 250 poets in 8 anthologies. She is a painter (with exhibitions in America, Romania, France, Bulgaria, Serbia, and Macedonia) and a composer, too; she has composed music for more than 50 songs for Macedonian singers and for different festivals for children. She was awarded more than 26 international and local prizes for her cultural activity. Vanghea Mihanj-Steryu is the president of the Society of Aromanian Writers in Macedonia, editor of “Armanj Machedonj” magazine and a member of some magazines and journals in Romania and other countries. She was also the organizer of the international Festival of Poetry – “Consantin Belimace”, Scopje. BAKI YMERI (MACEDONIA & ROMANIA) is a poet, a translator, an essayist and a publicist, too. He was born in Sipkovita (Macedonia) from an Albanian father and a Romanian mother. Baki Ymeri graduated from Faculty of Philosophy (Albanian Language and Literature) at the University of Kosovo, Prishtina, and then he specialized in Romanian language at the Universities in Bucharest and Viena.

He is a member of the Romanian Union of Writers, editor in chief of the Albanezul/Shqiptari magazine, the author of many articles about the Romanians from Valea Timocului (Serbia) and the Albanians from Kosovo. He published also poetry: Kaltrina (a Romania-Albanian edition, Bucharest, 1994); Dardania (a Romania-Albanian edition, Bucharest, 1999); Zjarr i Shenjtë/Foc Sacru (Tetova, R. Macedonia, 2001); Lumina Dardaniei (Bucharest, 2004); Drumul iadului spre Rai (Bucharest, 2005). For his rich cultural activity, Baki Ymeri was nominated as the Man of 2001 by the ABI (American Biographic Institute).

He also translated verses from the books of over 50 Romanian writers and historians in Albanian, Macedonian and Slovenian languages, as well as volumes by Nichita Stanescu, Ekspozitë e të palindurve/Expoziţia celor nenăscuţi (Prishtina, 1986); Anghel Dumbrăveanu: Kënga e mullibardhës/Cântecul sturzului (Scopje, 1986); Slavco Almăjan: Xhuxhmaxhuxhët harruan të rriten/Piticii au uitat să crească (Prishtina, 1989); Marin Sorescu: Eja të ta them një fjalë/Vino să-ţi spun un cuvânt (Prishtina, 1990), etc.

Carmina BALCANICA

198

MIHAELA ALBU (ROMANIA, email address: malbu_10@yahoo.com) is a professor - teaching Romanian literature - at the University of Craiova, Romania. Between 1999 and 2004 she had taught as a visiting professor at Columbia University, New York. She is a member of the Union of Romanian Writers, of the Union of Professional Journalists from Romania, of the Romanian-American Academy, and also the editor-in-chief of the literary magazine Gracious Light (USA), of the newspaper Lumea Românească (USA) and also a member in the editorial board of several newspapers and magazines. She published essays (literary criticism) and poems both in Romanian and foreign magazines (from the United States, Germany, Italy, Israel, Moldova, Canada,) and is the author of some books such as: Memoria exilului românesc: ziarul Lumea liberă din New York (Memory of the Romanian Exile: the newspaper Lumea libera from New York), Bucharest, 2008, Cultură şi identitate (Culture and Identity), Craiova, 2008; Literatura pentru copii. Discursul epic (Literature for Children. The epic discourse), Craiova, 2007; Catharsis. Poems, Bucharest & Montreal, 2006; Ca o dragoste târzie… Poezii, (As a Late Love … Poems), Craiova 2005; Ion Biberi – Suferinţă şi cunoaştere (Ion Biberi – Suffering and Knowledge). Studiu monografic/ a monography, (second edition), Craiova, 2005 (edited with the help of the Romanian Ministry of Culture, awarded the Prize of International Society LitterArt, USA); Iscusită zăbavă, New York, 2004 - essays about classic and contemporary Romanian writers; Citind la New York scriitori români (Reading in New York Romanian Writers, Botosani, 2002 (edited with the help of the Ministry of Culture, awarded the Prize of International Society LitterArt, USA); Între două porţi (Between Two Gates), Poems, New York, 2002; Relatare/ Reprezentare (Narration/Representation), Craiova, 1997; Ion Biberi (first edition), 1994. DAN ANGHELESCU (ROMANIA, email address: dan45_anghelescu@yahoo.com), a poet and an essayist, was born on May 1945 in Romania. He is a member of the Union of Romanian Writers, of the Union of Professional Journalists from Romania, editor of the literary magazine Lumina lina. Gracious Light, New York and also a correspondent for the newspaper Lumea Romaneasca. Romanian World, USA. He graduated from the Academy of Music “George Enescu” in Iasi, Musicology and Composition Department. Since his debut in 1969 in the magazine Iaşul literar, Dan Anghelescu has had a rich and diverse activity, writing musical chronicles („Podium” in some magazines such as Cronica - Iaşi, Flacăra – Bucharest), interviews, book-reviews, poems and essays in other Romanian magazines such as Cronica, Tomis, Convorbiri Literare, Luceafărul, Contemporanul, Literatorul, Sudt, Vatra, Oglinda literară, Excelsior, Porto Franco, Lumina lina (Gracious Light). His debut was in 1970 with a book of poetry - Cerul în apă. This and other volumes: Lumea ca adiere, 198o; Maşinarii de traversare a sufletului toamna,

Carmina BALCANICA

199

1983; Poeme, 1989; Pietrificarea memoriei, 1998 had very good chronicles signed by important Romanian literary critics. Besides this activity, Dan Anghelescu has also activated in different cultural domains. Thus, in 1990, together with a playwright, Dinu Grigorescu, and a director, Tudor Marascu, he founded the first private theater in Romania and printed the magazine Scorpion. In 1999 he edited (together with other two poets) - being the editor in chief – the magazine Axa. In 2007, in Braila, he was co-initiator of International Poetry Festival „Balcanica”, and also the president of the first edition. Other activities:- A founder and vice-president of Romanian National Employers; Vice-president in the Commission „Education-Culture-Research” from Economic and Social Council of Romania; Member of the Governing Board – European Foundation for the Improvement of Living and Working Conditions – Dublin, Ireland. MARIUS CHELARU (ROMANIA, name: Marius Chelariu, Pen Name: Marius Chelaru), email: marius.1961@yahoo.com) was born in Negresti, Vaslui district, Romania. He lives in Iasi, where he graduated from Economics, University “Alexandru Ioan Cuza”; contributor with articles, poems, critical work and editor of some cultural magazines: Timpul, Cronica, Convorbiri Literare, Poezia etc. or Publishing Houses as: Junimea (1994-1998: editor, 1998-1999: editor in chief, 1999-2000: director), Sakura (1999-2002: director), Parnas (2000-2002), Timpul (2001-2003: executive director) etc., also a member in the editorial board of several newspapers and magazines; contributor with articles, poems, essays, literary criticism, prose, translations, interviews, book-reviews in various international anthologies, and in magazines/ journals from Romania, Republic of Moldavia, USA, England, Belgium, Canada, Sweden, Paraguay, Japan, Irak, Egipt, Jordan, Vietnam, Lebanon, Macedonia, Kosovo, Albania, Holland etc. Marius Chelaru is a member of Romanian Writers Union, member of the famous club Junimea from Iasi, member of Romanian Haiku Society, member of World Haiku Association, Japan, honorary member of Maison Naaman pour la Culture, Beirut, Lebanon; he published more than 20 books (novels, poems, haiku and tanka, also critics and essays); he was awarded some national (Romanian Union Writers, for essay, 2005, for The Book between East and West, edited with the help of the Romanian Ministry of Culture, Award for Critics of the prestigious Romanian Literary Magazine Convorbiri Literare, 2008), and international literary awards. VASILE DATCU (ROMANIA) was born in 1949 in Balta Albă, Buzău, Romania and graduated from the Polytechnic Institute in Galaţi, the Ship Building Department in 1972. He is a poet and a fiction writer, member of the Union of Romanian Writers.

Carmina BALCANICA

200

As a prose writer he started by publishing a short story, called Caseta, in the volume Debut’86 (Cartea Romaneasca Publishing House). After his debut, Vasile Datcu published: Singurătate în tranzit, Galaţi, Porto-Franco Publishing House, 1991; Timpul şi cultura europeană. Eseu. Bucharest, Eminescu Publishing House, 2000; Paznic la uşa nopţilor, Bucharest, Eminescu Publishing House, 2002; Veşnicia cu patent. Roman ultramodern românesc, Bucharest, Vremea Publishing House, 2005. VASILE MOLDOVAN (ROMANIA) was born in 1949 in Bistrita-Nasaud county. He graduated from law school ((1967-1971) and journalism (1975-1979), having also a master in psychology and communication science.

He published poems and essays in different literary Romanian magazines such as “Luceafărul”, “Tribuna”, “Viaţa Armatei”.

Vasile Moldovan has been involved in the Romanian school of haiku and now he is the president of the Romanian Society of Haiku. He attended many international meetings of haiku in Frankfurt on Main (2005), Sofia (2005) andTokyo (2007). So far he has published over 1000 haiku poems in 12 languages in different international anthologies or on line. Starting with 2001, Moldovan was awarded many prizes by the organizers of the international competitions in Japan, S.U.A., Australia, Canada, India and Croatia. His most representative books are: Via dolorosa (1998), Faţa nevăzută a lunii/ The moon’s unseen face (2001), Arca lui Noe/ Noah’s Ark (2003), Ikebana (2005). MIRCEA MUTHU (ROMANIA) was born in 1944 in Iernut, Mures and graduated from“Babeş-Bolyai” University of Cluj-Napoca where he is teaching as a full professor. He has been Doctor in philological sciences since 1976; his doctoral thesis was on Romanian literature in the south-east European context. Professor Mircea Muthu’s fields of specialization are studies of Balcanology and of south-eastern Europe (field in which he has published the greater part of his books and studies; General and literary esthetics, Theory of literature). He published 20 books as a single author and 17 books written in collaboration, published in Romania and in other countries (France, Spain, Germany, Italy). M. Muthu is also co-author of Scriitori români. Mic dicţionar (Romanian Writers - a Small Dictionary), 1978; Dicţionarul scriitorilor români (The Dictionary of Romanian Writers) : tome I (A-C), 1995 ; tome I (D-L), 1998 ; tome III (M-Q), 2000 ; Dicţionar analitic de opere literare româneşti (Analytical Dictionary of Romanian Literary Works ), tome I (A-D), 1998 ; tome H (E-L), 1999 ; tome m (M-P) 2000 ; Dicţionar Esenţial al Scriitorilor Români (Essential Dictionary of Romanian Writers), 2001. He published over 800 studies and articles in the main Romanian cultural magazines as well as in magazines in France, Southern Africa, Greece and Austria.

Carmina BALCANICA

201

Professor M. Muthu is a member of the following Scientific and Cultural Societies: Member of the Romanian Writers Union (since 1980); member of the « Les amis de Jules Romain» Association, France (since 1978) member of the International Comparative Literature Association (AILC). He is a Knight of the National Order Pentru Merit (2000); Knight of the Ordre des Palmes Academiques for services rendered to French culture (2001). EMILIA PARPALĂ (ROMANIA) was born in 1947. She is a professor at the University of Craiova, Faculty of Letters teaching Semiotics, Stylistics, Poetics, Communication Theory, Imagology; she obtained PH.D. in 1984 at the University of Bucharest. Her researches focus on the interdisciplinary dimensions of the literary text and on the verbal aspects of communication. She published books (Poetica lui Tudor Arghezi. Modele semiotice şi tipuri de text, Bucureşti, Minerva Publishing House, 1984; Poezia semiotică. Promoţia ’80, Craiova, Sitech Publishing House, 1994; Poetica. O introducere, Craiova, „Scrisul Românesc Fundation” Publishing House, 1998; Introducere în stilistică, Piteşti, Paralela 45 Publishing House, 1998; the 2nd edition – 2005; the 3rd edition revised, Craiova, Universitaria Publishing House, 2006; Semiotica generală. Pragmatica, Craiova, Universitaria Publishing House, 2007), dictionaries (Dicţionar român-coreean, Craiova, TUC, 1978; Dicţionar român-arab, Craiova, TUC, vol I – 1985; vol II – 1996) and more than 100 articles in academic periodicals in Romania and abroad. ELENA-CAMELIA ZĂBAVĂ (ROMANIA) was born in 1964 in Rosiorii de Vede, a small town in the South of Romania. She graduated from the University of Craiova where she is a lecturer now teaching Linguistics. She obtained PH.D. in 2004 at the University of Bucharest, Faculty of Letters with thesis on anthroponomy. Camelia Zăbavă published many scientific articles and is coauthor of important dictionaries such as Dicţionarul istoric al localităţilor din judeţul Olt, vol. I (Oraşele), Craiova, Alma Publishing House, 2006; Dicţionarul istoric al localităţilor din judeţul Olt, vol. II (A-F), Craiova, Alma Publishing House, 2006; Dicţionarul istoric al localităţilor din judeţul Olt, vol. III (G-N), Craiova, Alma Publishing House, 2006. Camelia Zabava is a member of the Union of Slavists in Romania; between 1996 and 2007 she was a member of the editorial board of „Arhivele Olteniei” (an important magazine published under the auspicies of Romanian Academy). ZORAN PEŠIĆ SIGMA (SERBIA) was born on 30th November 1960. in Bela Crkva. He studied physics at the University of Niš. He was an editor, a chief manager and director of Student Cultural Centre of Niš (1985-1990). From 1990 to 1999 he worked in the Cultural Centre as the editor of film program, chief editor of the magazine “Niš Analyst”, chronicles of culture of

Carmina BALCANICA

202

the city of Niš and the chief manager of program of the Cultural Centre. At the moment, he works at the Cultural Centre of Niš as an editor in the publishing department and the editor of the magazine for literature, art and culture “Gradina”. He also worked for four years as a chief of a building site in Asghabat (Turkmenistan, Middle Asia). He is a member of the Union of Writers. He published several books of poems: Draught (Promaja), edition “Pegaz”, Belgrade 1983; The Orgies of Emptiness (ORGIJANJE PRAZNINE), published by “Gradina”, Niš 1992; The Shadow of Cactus – epic poem on fear (Kaktusova senka – ep o strahu); edition of “Krovovi”, Sremski Karlovci 1993; The Confort of Meaninglessness (Udobnost besmisla)), published by „Prosveta“, Niš, 2004.and books of prose (as a co-author): Chronicles about Hloyge; samizdat, Niš 1991; Terra Marginalis, edited by “Stubovi Kulture”, Belgrade, 1997. He is one of the three authors of the physistic manifest – new poetic movement (1981), The Epic on the Pollution of the Gabrovac River, a poetic exhibition New Mythic Landscapes (maps and collages) and the author of many other artistic projects. He is the author of television serial COOLTOURA, the cultural review of Niš, Dodo diary (Aster Fest, Strumica). ALENKA ZORMAN (SLOVENIA) was born in September 1947; she is living in Ljubljana, Slovenia. Alenka Zorman has been writing lyrics and haiku since 1999. She is the president of the Haiku Club of Slovenia and the member of its Editorial Committee for “Letni casi”/ “Seasons”, the journal of the Club; she is a member of World Haiku Association (editor for Slovenia) and a member of World Haiku Club. GABRIELA RUSU-PASARIN (ROMANIA) was born in 1958 in the town Slatina, Olt county. She is a reader at the University of Craiova, Faculty of Letters, Department of Public Relations and also a journalist (coordinator) at the radio “Oltenia” Craiova, a regional public station of the Romanian Society of Radio. Gabriela Rusu has gained scholarships and attended different programs in Spain, France and Italy. She is the author of 10 volumes of literary criticism, ethnology and folklore, as well as of text books for the students such as Comunicare audio-vizuala, Universitaria Publishing House, Craiova, 1st edition 2005, 2nd edition, 2008, Prolegomene la o istorie a mass-media, Universitaria Publishing House, Craiova, 2006, Calendar popular romanesc, Fundatia Scrisul Romanesc, Craiova, 2006, Marin Sorescu. Imagini. Ethos. Evocari, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 2007.

Carmina BALCANICA

203

THEODOR DAMIAN (USA, ROMANIA) was born in December 1951 in Romania and emigrated to the in USA 1988. He is a poet, a theologian and the minister of the “Saints Apostles Peter and Pavel” Romanian Church in Queens, NY, as well as a professor of Philosophy and Ethics at “Metropolitan College” in New York. In 1993 he founded and registred with the American authorities “The Romanian Institute of Theology and Orthodox Spirituality”, “Saints Apostles Peter and Pavel” Church and also the Literary Club “Mihai Eminescu”. At the same time Th. Damian edited the magazine of Romanian culture and spirituality Lumină lină. Gracious Light. He made his debut as a poet in Romanian magazine Săptămâna, and then he published in many other periodicals in Romania and abroad. His first book was the bi-lingual volume Liturghia cuvântului/ The Liturgy’s Word (1989), followed by Roua cărţilor, Dimineaţa Învierii, Rugăciuni în Infern, Ispita rănii, The Icons, Implicaţiile spirituale ale teologiei icoanei, Pasiunea textului, Nemitarnice, Poesias, Semnul Isar, Stihiri cu stânjenei. HEINZ UWE-HAUS (USA, GERMANY), educated and trained in Germany at the Film Academy Potsdam-Babelsberg, as well as at the Humboldt University in Berlin (Cultural Studies, German Literature and Theatre Science), is a theatre director, Cultural Studies expert and Theatre scholar. Since 1997, Uwe Haus is a Professor at the Professional Theatre Training Program and the Theatre Department of the University of Delaware, Newark (USA). His productions include plays of the Ancient Greeks, Shakespeare, German classics, Brecht and the Expresionists, performed both in Germany and such countries as Canada, Cyprus, Finland, Greece, Italy, Turkey and the USA. Dr. Haus has been a guest professor at more than a dozen North American universities and has given more than 500 lectures and workshops worldwide. Besides publishing in his field, he writes about intercultural and political topics in German, English and Greek medias. He is a Honorary Member of the Cyprus Centre of the International Theatre Institute and Honorary Citizen of the Greek community Katohi. Dr. House co-founded with Nikos Shiafkalis in 1986 the International Work-shop and Study Center for Ancient Greek Drama in Oinides (Greece). Since 2004 he serves as Academic Chair of the Institute for Ancient Greek Drama and Thetre in Droushia-Paphos (Cyprus).

Carmina BALCANICA

204

e-mail : travel@mapamond.ro

- Important touroperator in Balkan highland - Cooperate with parteners from Serbia , Slovakia , Bulgaria , Turkey , Croatia , Muntenegro - Important organizer of events like seminaries , conferences , team-buildings

Here begins the holiday. With Mapamond, you discover the pleasure of traveling all over the world. Accommodation, air tickets, leisure tourism, seaside, mountain, agro tourism, treatment, medical insurance, rent-a-car - all these are at your disposal and our special offers will determine you to travel around the world.

Anywhere you choose to travel Mapamond is beside you. Our staff is at your disposal and watches you to have wonderful holidays.

Better with…Mapamond!