carmen maria bolocan-educatia religioasa

EDUCAŢIA RELIGIOASĂ, DIMENSIUNE A EDUCAŢIEI INTEGRALE

Lect.Dr. Carmen-Maria Bolocan

I. Educaţia religioasă – cale spre desăvârşireEducaţia religioasă contribuie din plin la formarea individului, la

implicarea lui responsabilă în viaţa activă şi în societate. Dimensionată şi realizată în acord cu necesităţile psihice specifice fiecărei vârste, această componentă a educaţiei integrale are, mai întâi, o funcţie informativă, respectiv de punere la dispoziţia elevilor a unui set de cunoştinţe specifice, cu caracter dogmatic, liturgic, de istorie şi filozofie a religiilor, dar şi un pronunţat caracter formativ, de interiorizare şi traducere în fapte de viaţă a normativelor religioase.

Prin intermediul educaţiei religioase se asigură un sens vieţii credincioşilor, o direcţie şi un mod de a exista, o perspectivă ce depăşeşte imediatitatea faptică. Totodată, se urmăreşte realizarea comuniunii omului cu Dumnezeu, ceea ce presupune din partea omului o permanentă curăţire de patimi şi o creştere în virtute. Ea are în vedere cele două componente de bază ale oamenilor: sufletul şi trupul. În tradiţia creştină, trupul nu este un simplu depozitar sau o umbră a sufletului, ci un element esenţial al naturii omeneşti. Desigur, sufletul deţine supremaţia, cel care primeşte cea mai multă atenţie, dar nu dispreţuind natura fizică a omului.

Formarea caracterului şi a personalităţii desăvârşite reprezintă idealul prioritar al educaţiei religioase. La acest ideal se ajunge prin scopuri care urmăresc cunoaşterea şi interiorizarea unor valori morale, estetice, intelectuale, care îngemănate, strânse laolaltă, pot garanta atingerea finalităţii propuse.

Educaţia creştină, în vederea desăvârşirii credinciosului, implică prezenţa harului divin. Idealul educaţiei creştine nu are funcţionalitate fără ajutorul lui Dumnezeu. Acest mesaj îl aflăm din cuvintele Mântuitorului: „Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic…


Dacă rămâneţi întru Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi ceea ce voiţi şi se va da vouă” (In. 15, 4, 5, 7).

II. Religia şi specificul educaţiei religioaseReligia reprezintă legătura liberă, conştientă şi personală a omului

cu Dumnezeu. În cadrul sistemului de învăţământ este disciplina care se bazează pe revelaţia divină şi are drept scop conducerea elevilor spre cunoaşterea lui Dumnezeu.

Factorii care stau la originea acesteia sunt Dumnezeu şi omul. De aceea, Religia se prezintă ca un fenomen spiritual, pur şi universal, bazat pe predispoziţia spre religiozitate, înnăscută în om. Dumnezeu l-a creat pe om din iubire şi i-a dat libertatea de a rămâne într-o permanentă legătură de iubire cu El. Libertatea oferă omului posibilitatea de a se perfecţiona spiritual, de a crea, de a fi în comuniune cu ceilalţi, de a-şi conduce viaţa după propriile idealuri.

Credinţa în existenţa lui Dumnezeu, Care S-a revelat omului şi Şi-a descoperit voia Sa, pe care omul trebuie să o împlinească în lume, trăirea religioasă a omului credincios, care transpune credinţa în fapte până la sfârşitul vieţii, un anumit ceremonial, simboluri, cultul divin, sunt elemente ale Religiei.

Pentru om, existenţa Religiei este dependentă de problema existenţei lui Dumnezeu, ale Cărui însuşiri – iubirea, infinitatea, atotputernicia etc. – nu trebuie înţelese ca simple noţiuni intelectuale, ci trebuie experimentate printr-o trăire personală, din care nu poate să lipsească cunoaşterea Lui.

În creştinism, cunoaşterea lui Dumnezeu presupune atât trăirea religioasă – ceea ce simte, gândeşte şi exteriorizează omul faţă de Dumnezeu, în anumite momente ale vieţii – cât şi însuşirea învăţăturii de credinţă, care cuprinde adevărul revelat de El, privind originea şi scopul omului în lume. Pe măsură ce viaţa religioasă a omului este tot mai puternică, cunoaşterea lui Dumnezeu pe cale raţională este însoţită de cunoaşterea personală a Lui.

Religia este o necesitate a firii umane, nu numai o poruncă a lui Dumnezeu. Numai în El şi prin El, omul, care năzuieşte după fericire şi desăvârşire, poate găsi răspunsuri la multe probleme sau întrebări inaccesibile ştiinţei şi poate ajunge la desăvârşire, scopul final al existenţei umane. Răspunsul dat de Domnul Iisus Hristos tânărului care

124


dorea să ştie ce are de făcut pentru a moşteni viaţa de veci nu a constat în expunerea unor teorii ştiinţifice sau filosofice, ci în îndemnul: „urmează-Mi” (Mt. 19, 21).

Pe Apostoli i-a trimis la propovăduire, zicând: „Mergând, învăţaţi toate neamurile” (Mt. 28, 19). Acest îndemn spre educaţie religioasă este valabil până la sfârşitul veacurilor.

Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat şi cu scopul de a Se face Învăţător al oamenilor, înălţând chipul învăţătorului până la ultima treaptă a desăvârşirii, prin îngemănarea cuvântului cu dragostea care formează, care educă.

Fără existenţa şi fără cunoaşterea lui Dumnezeu nu poate să existe nici Religie, nici educaţie religioasă, căci educaţia este o acţiune creatoare manifestată prin perfecţionarea intelectuală şi spirituală a omului.

Educaţia religioasă este acţiunea specific umană pe care educatorul o desfăşoară pentru dezvoltarea religiozităţii elevului, pe baza unor principii şi cu ajutorul unor metode şi mijloace specifice. Educaţia religioasă se fundamentează pe două adevăruri de credinţă subliniate în Sfânta Scriptură: întruparea Mântuitorului, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut om pentru a-i da omului posibilitatea de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, şi existenţa sufletului uman, care poate fi modulat prin educaţie.

Fiinţa umană este înzestrată cu libertate şi voinţă, iar acestea pot determina în sufletul elevilor o atitudine de participare activă la demersul complex impus de educaţia religioasă.

Importanţa educaţiei religioase este determinată de argumente morale, culturale şi sociale, de necesitatea Religiei pentru desăvârşirea fiinţei umane. Ea este posibilă la toate vârstele, dar pentru realizarea ei, este necesară conlucrarea dintre harul divin şi efortul spiritual al celor educaţi: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apoc. 3, 20).

III. Statutul educaţiei religioase în şcoala româneascăÎn contextul actual s-a ajuns la înmulţirea stimulilor culturali de

origine religioasă, prin mass-media, prin conferinţe ale diferiţilor „misionari” sau prin introducerea unor noi discipline şcolare în planurile de învăţământ.

125


Educaţia religioasă, realizată în şcoală, nu poate fi lăsată nici la discreţia amatorismului, nici a prozelitismului, probată fie de foştii protagonişti atei, fie de unii preoţi exclusivişti. O credinţă nu se impune, ci se propune cu calm, în linişte şi deseori în tăcere.

Trebuie subliniat, în acelaşi timp, faptul că educaţia religioasă constituie o latură aparte a educaţiei, ce presupune o mare responsabilitate, întrucât se lucrează cu sufletele copiilor. La această operă de restructurare spirituală sunt chemaţi, deopotrivă, clerul şi mirenii.

Introducerea Religiei printre disciplinele şcolare de studiu a generat următoarea problemă: educaţia religioasă este doar sarcina Religiei sau trebuie să devină un obiectiv şi pentru celelalte discipline? Numai preotul (profesorul de religie) este chemat pentru îndeplinirea acestei sarcini sau şi alţi profesori?

Plecând de la premisa că educaţia religioasă presupune mai multe componente şi niveluri (cunoştinţe, atitudini, conduite), unele dintre aceste achiziţii, având o complexitate cu totul aparte, este absolut normal ca această latură a educaţiei să fie în atenţia mai multor discipline şi a mai multor profesori. Oricât de diverse şi de profunde ar fi temele abordate de Religie şi oricât de bun ar fi profesorul de religie, nu se poate dispune, numai pe o cale unidirecţională, la formarea unei culturi şi conduite religioase autentice. Prin urmare, educaţia religioasă trebuie să constituie un obiectiv pentru mai multe discipline orientate şi focalizate spre un scop unitar.

Astăzi însă, disciplinele şcolare nu sunt „acordate” cu acest obiectiv, nu sunt fundamentate suficient pe o spiritualitate care să fie în consens cu credinţa creştină. Ba chiar mai mult, se pot identifica numeroase seturi informaţionale care sunt distincte, rupte, în contrasens cu valorile religioase. Multe discipline şcolare nu numai că nu contribuie la facilitarea formării religiose, ci, dimpotrivă, adâncesc distanţele, prezintă perspective unilaterale de înţelegere, seamănă confuzii sau atacă făţiş fundamentele spirituale evidente.

În acest context se cere o punere de acord prin reliefarea elementelor comune, ce ţin de un fundament transcendent. Astfel : a) un prim pas al interdisciplinarităţii trebuie realizat prin eliminarea dezacordurilor axiologice, prin diminuarea elementelor contradictorii care

126


persistă încă în programele şi manualele româneşti actuale ; b) un alt pas ar fi scoaterea în evidenţă la fiecare disciplină în parte a dimensiunilor spirituale ale existenţei, a unui fundament valoric ce ne depăşeşte, având valenţe clarificatoare şi integratoare ; c) un al treilea nivel al interdisciplinarităţii în realizarea educaţiei religioase constă în promovarea de către fiecare disciplină separată a unor cunoştinţe sau valori religioase propriu-zise, explicite.

Dacă toţi aceşti trei paşi vor fi parcurşi, atunci, cu siguranţă, educaţia religioasă îşi va putea atinge finalităţile ei.

IV. Metodele didactice utilizate în educaţia religioasăMetodele didactice reprezintă „ansamblul procedeelor de executare

a operaţiilor implicate în activitatea învăţării, într-un flux continuu de acţiuni în vederea atingerii obiectivelor propuse”1.

Cuvântul „metodă” provine din limba greacă, din combinarea a două cuvinte: odos = cale şi methe = spre.

În ştiinţă, metoda este definită ca fiind „o cale de cunoaştere” care produce informaţii, strategii, principii, legi, paradigme.

În pedagogie, metoda devine „o cale” necesară pentru dobândirea cunoştinţelor şi capacităţilor proiectate la nivelul obiectivelor procesului de învăţământ, valorificând principiile specifice de proiectare şi de realizare a activităţilor didactice, în termeni de comunicare – cunoaştere – creativitate.

Alegerea metodelor reprezintă o etapă importantă în proiectarea didactică, de aceea dascălul trebuie să aibă în vedere următorii factori: tipul de lecţie, obiectivele operaţionale, resursele activităţii de predare – învăţare, competenţa şi personalitatea sa, unitatea dintre conţinut şi metodă.

Metodele utilizate la ora de Religie pot fi clasificate în trei categorii: a) metode de comunicare şi asimilare a cunoştinţelor; b) metode de cunoaştere a realităţii religioase şi c) metode fundamentate pe acţiune. Metodele de comunicare şi asimilare a cunoştinţelor sunt utilizate în mod frecvent, deoarece au rolul de a contribui la însuşirea corectă şi completă a adevărului revelat, asigurând fundamentul aplicării lor în viaţă.

1 Cerghit Ioan, Metode de învăţământ, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980, p. 37.

127


Comunicarea noilor cunoştinţe se face prin expunere sau conversaţie. Astfel, se pot distinge : metode expozitive şi metode interogative.

IV.1. Metode expozitivePrin metodele expozitive, prezentarea noilor cunoştinţe se face pe

cale orală, folosind: povestirea, explicaţia, descrierea, argumentarea, prelegerea, expunerea universitară, expunerea cu oponent.

Povestirea „este expunerea orală, de către profesor, a unor întâmplări reale sau imaginare astfel încât să faciliteze însuşirea noilor cunoştinţe, să dezvolte anumite sentimente şi să formeze atitudini pozitive la elevi”2. În predarea Religiei pot fi utilizate povestiri cu conţinut moralizator din evenimentele biblice, din vieţile sfinţilor, din viaţa zilnică, care să ajute la atingerea obiectivelor propuse.

Exemple:- povestiri din Vechiul Testament: Cain şi Abel, Noe şi potopul,

Copilul ascultător de părinţi: Isaac;- Povestiri din Noul Testament: Botezul Domnului, Intrarea

Domnului în Ierusalim;- povestiri despre vieţile unor sfinţi: Sfântul Nicolae, Sfântul

Ioan Botezătorul.Explicaţia este metoda expozitivă prin care se lămureşte o noţiune,

un nume propriu, un fapt, o parabolă din Sfânta Scriptură, o poruncă dumnezeiască, o normă morală. Ea trebuie să fie corectă din punct de vedere doctrinar, să fie completă, să fie expusă clar. Este esenţială pentru înţelegerea conţinutului din domeniul religios. Elevii îşi vor însuşi progresiv un anumit număr de termeni religioşi, pe care îi vor utiliza apoi în enunţuri orale şi scrise.

Exemple:- la ciclul primar:- Sfânta Biserică este casa lui Dumnezeu;- Sfintele icoane sunt locurile noastre de rugăciune, acasă sau la

Sfânta Biserică;- la ciclul gimnazial:- Sfânta Treime, Dumnezeu-Om, Întruparea Mântuitorului.

2 Sorin Cristea, Pedagogie, vol. II, Editura Hardiscom, Piteşti, 1997, pp. 86-87.

128


Descrierea este şi ea o metodă expozitivă care „prezintă caracteristici ale obeiectelor, fenomenelor, locuitorilor, urmărind, în special, aspectele fizice ale acestora”3.

Într-o oră de Religie descrierea nu trebuie să se oprească la simpla observare a caracteristicilor exterioare, ci aceasta trebuie însoţită de evidenţierea legăturilor dintre aspectele fizice ale obiectelor, fenomenelor, lucrurilor şi semnificaţia acestora în plan religios.

Exemple:- descrierea unor locuri din Ţara Sfântă;- descrierea alcătuirii Sfintei Biserici;- descrierea modului în care a fost răstignit Mântuitorul.Argumentarea „este metoda expozitivă prin care se formulează un

raţionament, în vederea susţinerii unei anumite idei în legătură cu care există sau ar putea să existe opinii diferite”4.

În predarea Religiei, prin argumentare se formează şi se întăresc convingerile despre adevărurile religioase şi se înlătură învăţăturile greşite. În argumentare trebuie folosite dovezi bazate pe autoritate (din Sfânta Scriptură, din Sfânta Tradiţie, din Istoria Bisericii), dovezi raţionale şi dovezi bazate pe experienţă (luate din viaţa unor personalităţi religios-morale, din mărturiile scrise din experienţa proprie). Faptele şi datele prezentate trebuie să fie convingătoare şi să nu se contrazică între ele.

Exemple:- argumentarea dumnezeirii Fiului, Iisus Hristos;- argumentarea gravităţii păcatului asupra vieţii creştinului.Prelegerea constă în „expunerea de către profesor a unui volum mai

mare de cunoştinţe, bine organizate şi sistematizate, şi presupune o mai mare maturitate receptivă a elevilor”5 .

Prelegerea universitară este folosită în învăţământul superior. Se desfăşoară pe durata a două ore şi poate lăsa loc şi intervenţiilor studenţilor.

3 Marin Stoica, Pedagogie şcolară, Editura Gheorghe Cârţu-Alexandru, Craiova, 1995, p. 112.

4 Ibidem, p. 114.5 Constantin Cucoş, Pedagogie, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura

Polirom, Iaşi, 2002, p. 292.

129


Expunerea cu oponent este o formă dramatizată a expunerii propriu-zise, ce presupune prezenţa celui de-al doilea cadru didactic (sau a unui elev instruit în acest sens).

Exemple:- Învăţătura creştină despre mântuire (clasa a IX-a).Elevii studiază în prealabil o minimă bibliografie referitoare la

această temă. Profesorul de Religie rosteşte o alocuţiune în cadrul căreia înfăţişează principalele învăţături, puncte doctrinare, opinii ale unor teologi referitoare la subiectul în cauză, ceea ce crează o bază de dezbateri imediate, cu scopul de a problematiza conţinutul de idei, de a interpreta cele expuse în prelegere.

Metodele expozitive constituie o cale simplă, directă şi rapidă de transmitere a unor cunoştinţe. Prin faptul că elevilor li se oferă cunoştinţe de-a gata, aceste metode predispun la pasivitate şi absenţa spiritului critic. Supralicitarea acestor metode conduce la formalism şi superficialitate în învăţare, iar feedback-ul este mai slab. Cu toate acestea, metodele expozitive nu trebuie înlăturate, ci utilizate corespunzător, prin alternarea sau combinarea cu alte tipuri de metode sau prin imprimarea unei note activizante sau euristice.

IV.2. Metode interogativeDintre metodele interogative utilizate în predarea-învăţarea Religiei

fac parte: conversaţia, problematizarea şi dezbaterea. Aceste metode sunt utilizate pe baza dialogului dintre dascăl şi elevi şi au ca scop stimularea şi dirijarea învăţării.

Conversaţia este utilizată în vederea transmiterii de cunoştinţe prin intermediul dialogului. Are un caracter formativ în vederea dezvoltării personalităţii religios-morale a elevilor. Este folosită în toate tipurile de lecţii, alături de alte metode şi poate fi organizată pe baza conţinutului învăţării, a întâmplărilor din viaţa elevilor, a evenimentelor din societate, a informaţiilor din mass-media.

Conversaţia poate avea două forme: conversaţia catehetică şi conversaţia euristică. Conversaţia catehetică este folosită cu scopul de a reproduce cele observate, descoperite şi asimilate de elevi, sub conducerea profesorului. Conversaţia euristică se bazează pe învăţarea conştientă şi se foloseşte atunci când noile cunoştinţe pot fi desprinse din cunoştinţele anterioare ale elevilor, din analiza unor fapte, a unor

130


evenimente. Această formă a conversaţiei valorifică maieutica lui Socrate. Dialogul proiectat de cadrul didactic la nivelul acestei metode poate fi dirijat prin secvenţe de întrebări-răspuns, care solicită reproducerea cunoştinţelor asimilate, dar şi prin întrebări-problemă, care stimulează gândirea elevului la nivelul unor explicaţii, aplicaţii, analize-sinteze, interpretări, aprecieri critice.

Exemplu:- La lecţia Judecata, patimile şi Răstignirea Domnului (clasa a VII-a) se pot pune întrebări de tipul:

o Pentru ce mai marii poporului L-au acuzat pe Hristos pentru a-L ucide?

o De ce fariseii şi cărturarii nu L-au recunoscut pe Hristos ca fiind Mesia, Fiul lui Dumnezeu?

o Care au fost acuzaţiile aduse Mântuitorului?- Exemple pentru conversaţia euristică:

o Care sunt principalele părţi din interiorul unei biserici?o Cine promite Apostolilor că va trimite Duhul Sfânt şi când

face această făgăduinţă?Problematizarea este „o metodă interogativă care urmăreşte

realizarea activităţii didactice prin lansarea şi rezolvarea unor situaţii-problemă”6. Trebuie subliniată „multifuncţionalitatea structurală a acestei metode, care intră uşor în combinaţie cu alte metode: lucrări experimentale, analize de caz, dezbaterea, expunerea, lucrările practice etc.”7. Această metodă presupune o antrenare plenară a personalităţii elevului, a componentelor intelectuale, afective şi voliţionale. Valoarea formativă a acestei metode este indiscutabilă: se consolidează structuri cognitive, se stimulează spiritul de explorare, se formează un stil activ de muncă, se cultivă autonomia şi curajul în editarea unei poziţii proprii.

Exemplu:Sfânta Biserică – Trup tainic al lui Hristos (clasa a VIII-a).Elevii citesc textul: „Hristos este Cap Bisericii, al cărei Mântuitor şi

este” (Efeseni 5, 23), precum şi textul: „Rămâneţi în Mine şi Eu în voi…” (Ioan 15, 4-6). Elevii desprind concluzia că „nu poate avea pe Dumnezeu

6 Ioan Cerghit, Metodele de învăţământ, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980, p. 112.

7 Ibidem, p. 129.

131


de Tată cine nu are Biserica mamă”. Credinciosul care se desprinde de Biserică în care este Hristos şi Harul divin, moare sufleteşte, pentru că nu are viaţă duhovnicească din trupul tainic al lui Hristos.

Dezbaterea tip Panel este o altă metodă didactică care poate fi utilizată cu eficienţă în orele de Religie şi care constă în „realizarea unui schimb de opinii între un grup de persoane relativ strâns, care emit idei şi un alt grup-auditoriu care receptează, pune întrebări sau comentează şirul de idei emise”8. Modelatorul trebuie să afişeze o atitudine de imparţialitate şi să dirijeze discuţiile despre tema aleasă, să umple golurile, să atragă atenţia participanţilor dacă s-au abătut de la subiect.

Şedinţele tip Panel se pretează la acele lecţii de Religie care predispun pe elevi la multiple interpretări, puncte de vedere diverse, făcându-i să se accepte şi să se respecte reciproc. Elevii pot fi motivaţi spre formarea deprinderii de a citi atent şi conştient, a deprinderii de a se exprima frumos şi corect, a deprinderii de a utiliza în diferite situaţii educaţionale termenii nou învăţaţi.

Exemplu:- Maica Domnului – Fecioara Maria sau mama a mai multor copii (clasa a VII-a).Se porneşte de la lectura unor texte din Sfintele Evanghelii (Matei

13, 56; Marcu 6, 3) în care se vorbeşte despre „fraţii şi surorile Domnului”: Iacov, Iosif, Iuda, Simeon. Se emit mai multe opinii pe baza acestei teme, iar concluzia din final va fi că aceştia nu sunt copiii Mariei, Maica Domnului, ci membri mai îndepărtaţi ai familiei, ai căror mamă este o altă femeie cu numele de Maria.

Alături de metodele de comunicare orală, în orele de Religie pot fi utilizate şi cele de comunicare scrisă: lectura explicativă şi lectura şi interpretarea textului biblic.

Lectura explicativă constă în „citirea textului ce urmează a fi studiat, însoţită de explicarea cunoştinţelor noi, prezentarea materialului didactic, discutarea conţinutului textului, sintetizarea ideilor principale şi aprofundarea sensului noţiunilor întâlnite, prin fixarea cunoştinţelor, asociere, apreciere şi generalizare”9.

Exemplu:8 Sorin Cristea, op. cit., p. 92.9 Vasile Popeagă, Victor Ţârcovnicu, Pedagogie generală, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 72.

132


- La lecturarea textului referitor la Pogorârea Duhului Sfânt (clasa a VII-a) citirea se face pe fragment, explicându-se cuvintele şi expresiile noi ale textului: Cincizecimea, limbi de foc, pogorâre.

Lectura şi interpretarea textului biblic este o altă metodă utilizată des în orele de Religie. Practica citirii Sfintei Scripturi este foarte veche şi a fost urmată de explicarea textului biblic de către persoane special pregătite pentru aceasta.

Exemplu:În cadrul orei de Religie, Manualul de Religie şi Sfânta Scriptură nu

trebuie să lipsească de pe băncile elevilor. Manualul este folosit de către elev pentru a citi lecţia ce i-a fost predată de către profesor, pentru a clarifica şi a aprofunda mai bine cunoştinţele receptate mai puţin sau incomplet.

Sfânta Scriptură este Cartea Cărţilor, Adevărul revelat. Elevii doresc să ştie mai mult, să afle răspunsuri la întrebările care-i frământă, de aceea sunt dornici de a citi Scriptura. Lecturarea acesteia nu este uşoară pentru elevi, dar profesorul de Religie trebuie să îi ajute şi să îi iniţieze în citirea şi tâlcuirea cărţii sfinte.

Pentru a arăta că în Sfânta Scriptură sunt „cuvintele vieţii veşnice” (Ioan 6, 68), Domnul Iisus Hristos îi îndeamnă pe creştini să citească textul sfânt (Ioan 5, 39), făcând El Însuşi acest lucru în sinagoga din Nazaret (Luca 4, 16-21).

În primele secole creştine, interpretarea Sfintei Scripturi a fost puternic influenţată de şcolile exegetice din Alexandria şi Antiohia, care propuneau interpretarea alegorică, respectiv interpretarea literală a Sfintei Scripturi.

Mişcarea protestantă a redus explicarea textului biblic doar la sensul literal. A fost eliminat, ca regulă de interpretare, consensul unanim al Bisericii, considerând că „interpretul Scripturii este Scriptura”.

În interpretarea textelor biblice, întâlnite în lecţii sau propuse de elevi spre a fi explicate, dascălul va păstra învăţătura Bisericii şi îi va îndemna să evite interpretarea litera lă a Bibliei.

Un alt tip de metode utilizate în activitatea didactică de astăzi sunt cele de cunoaştere a realităţii religioase: observarea directă, studiul de caz, exemplul, rugăciunea.

133


Observarea directă este o metodă prin care profesorul de religie urmăreşte a-i conduce pe elevi spre cunoaşterea lui Dumnezeu, prin contemplarea creaţiei. Această metodă valorifică modelul cercetării ştiinţifice clasice prin intermediul unor raţionamente inductive şi deductive care asigură investigarea directă a unor obiecte, fapte, evenimente, relaţii, corelaţii.

Perfecţionarea metodei vizează asigurarea saltului de la observaţie sistematică, dirijată de profesor, la observarea sistematică, realizată independent de elev prin valorificarea procedeelor de diferenţiere a instruirii, aplicabile în diferite situaţii didactice, în condiţiile unui învăţământ diferenţiat, pe grupe sau individual. La ora de Religie se pot efectua anumite observaţii cu caracter explorator asupra unor fenomene ale vieţii sociale sau culturale: fapte curente, obiceiuri şi datini, manifestări religios-culturale.

Studiul de caz este „o metodă de cunoaştere a realităţii religioase ce elaborează acţiunea didactică prin intermediul unor situaţii reale care oferă premise inductive şi deductive pentru realizarea unor concluzii cu valoare de reguli, principii. Această metodă oferă elevilor posibilitatea confruntării directe cu o situaţie critică, cu un caz aparte”10.

O situaţie care se pretează cercetării şi predării prin această metodă ar putea fi judecarea şi condamnarea lui Iisus Hristos. Avantajele utilizării acestei metode reies din faptul că îi solicită pe elevi în culegerea anumitor informaţii, în analiza, elaborarea şi argumentarea unei decizii, în evaluarea alternativelor şi în desprinderea unor concluzii.

Exemplul acţionează în mod deosebit asupra comportamentului moral al elevilor, la care tendinţa spre imitare este mai prezentă decât la adulţi.

Domnul Iisus Hristos este Modelul prin excelenţă: „[…] învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihna sufletelor voastre” (Mt. 11, 29). Prin lucrarea Sa mântuitoare, El S-a făcut pe Sine pildă vie, căci „Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi”(Evr. 13, 8).

Elevii caută să-şi găsească în mediul în care trăiesc anumite modele după care să-şi conducă viaţa morală: părinţii, profesorii, colegii, prietenii.

10 Ana Danciu, Metodica predării Religiei în şcolile primare, gimnazii şi licee, Editura Anastasia, Bucureşti, 1999, p. 110.

134


Profesorul de Religie trebuie să aibă o conduită care să-l recomande ca exemplu. El va oferi elevilor criterii după care să-şi poată alege cele mai bune exemple de conduită morală. Pentru exemplificare poate folosi: Sfânta Scriptură, Vieţile Sfinţilor, filme şi articole cu conţinut religios-moral.

Rugăciunea poate fi considerată o metodă specifică educaţiei religioase care constă în îndrumarea tânărului creştin asupra modului în care să se roage.

Prin rugăciune se înţelege convorbirea omului cu Dumnezeu şi una dintre modalităţile prin care creştinul poate ajunge să-L cunoască. Rugăciunea particulară trebuie completată cu cea în comun, care-i învaţă pe creştini să se roage, depăşind propriile interese pentru toată lumea, întrucât mântuirea este posibilă numai în comuniune. Profesorul de Religie are misiunea de a-i ajuta pe elevi să-şi formeze deprinderea de a se ruga.

Un al treilea tip de metode utilizate în orele de Religie sunt cele fundamentate pe acţiune: jocul didactic, dramatizarea, exerciţiul moral, metoda îndrumării teoretice şi practice. Acestea sunt folosite când se urmăreşte pregătirea elevilor în vederea desfăşurării unei acţiuni intelectuale sau practice.

Jocul didactic este „o metodă de învăţământ prin care profesorul foloseşte în scop didactic disponibilitatea elevilor pentru joc, în vederea realizării obiectivelor propuse”11.

Întrucât jocul este una dintre acţiunile caracteristice copilului, prin jocul didactic li se poate dezvolta capacitatea de a se adapta la situaţiile noi şi de a acţiona independent pe parcursul întregii acţiuni. În plan instructiv-educativ, contribuţiile jocului didactic sunt importante deoarece, pentru reuşita acestei acţiuni, elevul se antrenează cu toate disponibilităţile sale fizice, intelectuale şi afective.

Exemplu:Se pot adopta jocuri didactice, de tipul celor cu întrebări din Noul şi

Vechiul Testament („Cine ştie câştigă”) sau de tipul celor puse sub formă de rebusuri, întrebări cu răspuns la alegere, întrebări la care răspunsul este dat prin completarea în căsuţe libere, de către elev, fraze începute care pot fi terminate de către elev.

11 Marin Stoica, op. cit., p. 113.

135


La ora de Religie pot fi utilizate diverse tipuri de jocuri didactice, în funcţie de: resursele folosite, forma de exprimare, conţinutul instruirii, procesele psihice stimulate.

Dramatizarea (jocul de rol) este „o metodă care constă în promovarea unei discuţii plecând de la un joc dramatic pe o problemă cu incidenţă directă asupra unui subiect ales”12. Subiectul „de jucat” trebuie să fie familiar elevilor, să fie extras din viaţa lor curentă. Unii elevi joacă rolurile respective, improvizând o scenă de conflict şi apelând la mimică, gestică, iar ceilalţi vor interveni pentru atenuarea sau stingerea conflictului.

În orele de Religie pot fi folosite jocurile pe diverse teme: Cain şi Abel, Iisus şi Pilat, Iisus şi fariseii, Apostolii Mântuitorului. Realizarea pieselor religioase îi ajută pe elevi să înţeleagă frumosul din artă, să trăiască emoţii estetice, să-şi dezvolte capacităţile creatoare şi să-şi pună în valoare talentele artistice.

Exerciţiul moral constă în „executarea în mod repetat şi conştient a unor fapte şi acţiuni, în condiţii relativ identice, sub îndrumarea profesorului, cu scopul formării unor deprinderi de practică liturgică şi de comportament moral”13.

La Religie exerciţiul poate facilita apariţia şi întărirea unor conduite, cum ar fi: rugăciunea corectă, închinarea în faţa icoanelor, adoptarea unui comportament corect în biserică şi în mod deosebit, în timpul săvârşirii unor ceremonii.

Metoda îndrumării teoretice şi practice precede sau însoţeşte desfăşurarea unei activităţi practice, ajungând la precizarea modului de comportare a elevilor în anumite condiţii şi la deprinderea unor reguli de comportament.

Necesitatea utilizării acestei metode este dată de faptul că profesorul trebuie să cultive predispoziţia religioasă a elevilor, care se exprimă prin sentimentul religios şi se concretizează printr-o seamă de acte şi atitudini morale, rituri, ceremonii şi practici religioase. Această metodă, specifică învăţământului religios, se poate utiliza şi în lecţiile de Religie cu conţinut liturgic. În explicaţia şi demonstraţia practicii liturgice, regulile date

12 Constantin Cucoş, op. cit., p. 299.13 Ana Danciu, op. cit., p. 112.

136


trebuie să corespundă scopului urmărit, care vizează atât latura informativă, cât şi pe cea formativă.

Profesorul de Religie mai poate utiliza în activităţile instructiv-educative pe care le desfăşoară împreună cu elevii şi alte metode didactice, cum ar fi: metoda alianţei, demonstraţia, descoperirea didactică, modelarea didactică, algoritmizarea, brainstorming-ul, instruirea programată.

Metoda alianţei este „o metodă specifică de realizare a educaţiei religioase sau de catehizare în grup, pusă în evidenţă de o serie de metodicieni catolici”14. Modelul acestei metode îşi are originea în însăşi maniera lui Hristos de a Se raporta la cei doisprezece Apostoli în punerea bazelor răspândirii învăţăturii Sale.

Această metodă constă, înainte de toate, în „a fi laolaltă” cu tinerii şi „a-i face să devină”. Adolescentul are nevoie de cineva pentru a trăi şi a se afirma. Căutările sale trebuie aprobate şi confirmate de ceilalţi.

Demonstraţia reprezintă „acţiunea didactică de prezentare a unor obiecte şi fenomene din natură şi societate, reale sau substituite, în vederea stimulării capacităţii elevilor de descoperire şi argumentare a esenţei acestora”15. „A demonstra” înseamnă „a arăta”, „a prezenta” obiecte, procese, acţiuni, reale sau artificiale. Gesticulaţia preotului când face rugăciunea în faţa elevilor săi, pentru ca ei să observe elementele motrice constitutive ale acesteia, este un exemplu de demonstraţie didactică la ora de Religie. Şi limbajul poate constitui un suport al demonstraţiei, în măsura în care un nivel „mai concret” al acestuia potenţează explicitări mult mai abstracte.

Exemple:Pentru predarea-învăţarea Religiei putem folosi:- demonstraţia cu ajutorul reprezentărilor grafice (hărţi, planşe,

icoane);- demonstraţia cu ajutorul desenului pe tablă;- demonstraţia cu ajutorul tehnicilor moderne audio-vizuale.

14 C.A. Teodorescu, Îndrumări metodice şi didactice pentru predarea Religiei în şcoală, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990, p. 79.

15 Sorin Cristea, op. cit., p. 96.

137


De asemenea, la orele de Religie se pot folosi casete video despre Ţara Sfântă, despre mănăstiri din ţară sau din alte ţări ortodoxe, despre manuscrise şi tipărituri bisericeşti.

Descoperirea didactică este „o metodă de învăţământ apropiată mai mult de învăţarea prin cercetare, care iniţiază elevul în specificul cercetării, fără a considera că rezultatul este ceva nou pentru domeniu, ci doar pentru el”16. Unele opinii consideră că descoperirea nu este o metodă în sine, ci însăşi strategia euristică de învăţare, cu sistemul de metode coresunzătoare implicate: observaţia, munca cu manualul, experimentul, modelarea etc.

Premisa de la care se pleacă constă în delimitarea a ceea ce este util şi oportun să dăm elevului de-a gata şi ceea ce este necesar să lăsăm acestuia să descopere prin propria iniţiativă.

Exemplu:La lecţia Chemarea Apostolilor la propovăduire (clasa a VII-a) li se

cere elevilor să citească din Sfânta Scriptură Evanghelia după Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei, capitolul al 10-lea, versetele 1-4, apoi să identifice numele celor 12 Apostoli aleşi de Mântuitorul.

Algoritmizarea este o altă metodă didactică, des utilizată în predarea Religiei, care „angajează un lanţ de exerciţii dirijate, integrate la nivelul unei scheme de acţiune didactică standardizată, care urmăreşte îndeplinirea sarcinii de instruire în limitele demersului prescris de profesor în sens univoc”17. Reuşita metodei depinde de calitatea algoritmilor aleşi de a interveni ca modele operaţionale care eficientizează activitatea de învăţare prin intermediul aplicării unor reguli, formule sau coduri de acţiune didactică exacte şi riguroase.

Brainstorming-ul reprezintă „o variantă a dezbaterii în activităţile specifice pedagogiei adultului, în domeniul formării iniţiale şi, mai ales, în cadrul formării continue a cadrelor didactice”18. Această metodă urmăreşte realizarea unei dezbateri în cadrul unui grup de douăzeci-treizeci de persoane care deţin un anumit standard informaţional valorificabil pe baza întrebărilor-problemă lansate de cadrul didactic. Scopul central îl reprezintă enunţarea a cât mai multe puncte de vedere, căci nu calitatea contează, ci cantitatea. De aceea se admit şi ideile aşa-

16 Ibidem, p. 97.17 Marin Stoica, op. cit., p. 115.18 Ibidem, p. 118.

138


zise bizare, nonstandard. Nimeni nu are voie să critice, să contrazică, să ironizeze. Evaluarea propriu-zisă a soluţiilor preconizate se realizează după un anumit timp, prin compararea şi selectarea ideilor valabile sau prin combinarea acestora în complexe explicative sau operaţionale pentru problema pusă.

Din datele relatate anterior se poate concluziona faptul că, activitatea de predare-învăţare-evaluare beneficiază, practic, de numeroase metode didactice.

Calitatea muncii cadrului didactic depinde de modul cum sunt utilizate aceste metode; ele constituie o sursă însemnată de creştere a eficacităţii şi eficienţei învăţământului. Alicându-se metode diferite se pot obţine diferenţe esenţiale în pregătirea elevilor. De asemenea, însuşirea unor cunoştinţe noi poate deveni mai dificilă sau mai uşoară pentru unii şi aceeaşi elevi, în funcţie de metodele utilizate. În acelaşi timp, se poate constata că exersarea funcţiilor intelectulae este condiţionată nu numai de conţinuturile date, ci şi de forma în care acestea sunt aduse la cunoştinţa elevilor, adică metodele utilizate.

Nu există act de predare şi învăţare care să nu includă, cu necesitate, în structura lui, un anumit fel de a se proceda, o anumită tehnică de execuţie, de realizare a acţiunii respective. Fiind cel mai intim legată de activitatea cadrului didactic, metoda este şi terenul pe care se poate manifesta cel mai mult spiritul său de inovaţie şi creativitate didactică.

Alte metode utilizate în activitatea didactică de astăziLumea contemporană se caracterizează printr-o nouă revoluţie

ştiinţifică şi tehnică, prin preocupări tot mai intense pentru protejarea mediului înconjurător, prin democratizarea societăţii pe plan mondial, prin creşterea spiritului de cooperare, prin organizarea timpului liber pentru divertisment, educaţie permanentă şi interes faţă de promovarea valorilor morale etc. Noua revoluţie ştiinţifică şi tehnică se manifestă prin dezvoltarea tehnologiilor de vârf şi printr-o gigantică mişcare de idei, de invenţii şi de descoperiri, care au drept consecinţă informatizarea societăţii, mobilitatea profesiunilor, apariţia unor discipline noi, cu implicaţii asupra conţinutului şi metodologiei învăţământului, amplificându-i caracterul formativ-educativ şi democratic.

Ideea fundamentală a reformei învăţământului este aceea de a crea structuri pentru o democratizare reală a învăţământului şi o creştere a

139


eficienţei şcolii româneşti. Noile structuri ce vor fi create vizează toate nivelurile învăţământului, conţinuturile acestuia (planuri, programme, manuale), obiectivele pedagogice, metodologia proceselor de predare-învăţare-evaluare.

Ca urmare a acestor imperative au fost conturate noi metode didactice, care contribuie la eficientizarea procesului instructiv-educativ, desfăşurat în şcoală. Dintre aceste metode fac parte: metoda instruirii programate, metoda instruirii asistată de ordinator, cubul, analiza de situaţie, turul galeriei, mozaicul, metoda KLW, metoda ciorchinelui, metoda photolangage.

Instruirea programată este o metodă modernă care organizează acţiunea didactică, aplicând principiile ciberneticii la nivelul activităţii de predare-învăţare-evaluare, concepută ca „un sistem dinamic, complex, constituit dintr-un ansamblu de elemente şi interrelaţii19.

Instruirea programată se bazează pe parcurgerea unor programme de învăţare, adică a unui program prestabilit, alcătuit din alternări de secvenţe informative cu momente rezolutive, cu seturi suplimentare de cunoştinţe etc.

Metoda instruirii asistată de ordinator (IAO) este „metoda care valorifică principiile de modelare şi de analiză cibernetică a activităţii de predare-învăţare-evaluare în contextul noilor tehnologii informaţionale şi comunicaţionale”20. Procesul informatizării instruirii reflectă progresele uriaşe înregistrate la nivelul unui model cultural afirmat gradual, la scară socială, prin: dezvoltarea tehnologiilor de informare şi comunicare; aplicarea acestor tehnologii la nivelul unor servicii informaţionale; extinderea lor ca sisteme informaţionale, integrabile şi la nivel individual în „casa electronică”, operabilă inclusiv, sau mai ales, în plan educaţional.

Instruirea asistată pe ordinator devine astăzi o nouă cale de învăţare eficientă, valabilă la toate nivelurile, treptele şi disciplinele (pre)şcolare şi universitare. Resursele sale interactive angajează practic „o modalitate de articulare a diferitelor categorii de valori, teorii şi cunoştinţe existente în planurile şi programele şcolare de astăzi şi de mâine”21.

19 Nicola Ioan, Tratat de pedagogie generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996, p. 392.

20 Sorin Cristea, op. cit., p. 101.21 Văideanu George, Educaţia la frontiera dintre milenii, Editura Politică,

Bucureşti, 1988, p. 239.

140


Cubul este o altă metodă modernă aplicată cu succes în activitatea didactică şi se numeşte astfel deoarece are forma unui cub desfăşurat. După precizarea temei, pe fiecare faţă a cubului elevul va avea de realizat diverse sarcini: descrie, compară, asociază, analizează, aplică, argumentează. La final cubul va putea fi reconstituit şi stabilite câteva concluzii.

Analiza de situaţie este o metodă asemănătoare cu cea a studiului de caz. Ceea ce le diferenţiază este faptul că, în studiul se face referire la evoluţia unui obiect (persoană), iar în analiza de situaţie se studiază condiţia care determină evoluţia entităţii (persoană, obiect, fenomen). Această metodă pune accent pe: redarea (povestirea) unei situaţii, analiza cauzelor reale sau presupuse, precizarea condiţiilor care au determinat apariţia acestei situaţii, analiza minuţioasă a acestor indicii, trasarea concluziilor.

Turul galeriei este o metodă care impune împărţirea colectivului (patru sau cinci grupe). Se stabileşte o temă, după care aceasta va fi tratată de fiecare grupă, fără stabilirea strategiilor şi metodelor. Se expun apoi rezultatele activităţii ca într-o galerie. În timp ce fiecare îşi prezintă activitatea desfăşurată, celelalte fac comentarii asupra celor audiate.

Mozaicul este o metodă modernă de învăţământ ce presupune parcugerea următorilor paşi: anunţarea temei, pregătirea formatorului cu fişa de lucru, împărţirea colectivului în grupe de câte patru, distribuirea fişelor la fiecare grupă. Trebuie precizat faptul că sarcinile de pe fişa de lucru diferă de la o echipă la alta. După studiul tematic, fiecare elev devine „expert” în informaţia respectivă. Experţii într-o anumită problemă se vor roti în celelalte grupuri. Cunoştinţele sunt sistematizate de către profesor şi comunicate tuturor elevilor.

Metoda KLW (în termeni educaţionali – Ce ştiu ?/Ce vreau să ştiu ?/Ce-am învăţat ?). După anunţarea temei, se cere elevilor să realizeze un tabel cu cele trei rubrici. Copiii sunt împărţiţi în echipe şi completează tabelul. La final se citesc şi comentează cele notate. Metoda facilitează transferul rapid de informaţii şi captează, într-un mod deosebit, atenţia elevilor.

Metoda ciorchinelui se aplică în scopul definirii unor concepte. Se folosesc cunoştinţele (experienţe) acumulate. Se notează o noţiune într-un cerc, după care în alte cerculeţe, legate unul de celălalt, se scriu sinonime

141


sau unele expresii ale căror înţeles este legat de noţiunea dată. Se discută idee cu idee şi se face o judecată de valoare asupra ideilor elaborate de elevi. Astfel se asigură accesibilitatea informaţiilor şi, totodată, participarea activă a elevilor.

Metoda photolangage reprezintă crearea unui ansamblu de fotografii sau desene variate puse la dispoziţia elevilor ca „intermediar” pentru a facilita conversaţia pe un subiect dat. Poate fi o serie generală aleatorie sau specializată, axată pe o anumită temă. Grupajul de fotografii este folosit pentru a realiza o punte de comunicare între cadrul didactic şi elev, având ca intermediar tema de discuţie propusă.

Metoda presupune patru etape: prezentarea obiectivului şi a derulării activităţii; etapa de selecţie individuală, la alegere; lucrul în grup pe baza alegerilor individuale; analiza lucrărilor.

Din cele prezentate, putem conchide că metodele didactice aplicabile în predarea obiectelor de studiu laice pot fi folosite – cu succes chiar – şi în predarea Religiei

Religious Education-a Dimension of the Integral Education

Abstract: Our undertaking is meant as a study-argument of the importance of religious education in the 21st century. Thus, I have attempted to prove that religious education can be perceived as means of self-fulfillment. Moreover, I have underscored the status of religious education in nowadays Romanian educational system, by presenting the didactic methods used in religious education. The conclusion of the present study is that the didactic methods which are largely used in teaching of secular disciplines can be successfully employed in religious education, too.

142

carmen maria bolocan-educatia religioasa

Documents