CUPLU DE PERSONAJE BASMHARAP-ALB- SPAN

Basmul Povestea lui Harap-Alb, publicat in anul 1877, reprezinta dupa afirmatia criticului literar George Calinescu, opera ce ilustreaza dimpotriva realismul deoarece Creanga e altceva, nici narator, taran, nici folclorist, culegator, prelucrator, basmele lui nu sunt rescrise, impodobite, alterate in structura lor (ca ale lui Slavici). Pe parcursul povestirii, eroul este antrenat in conflicte de natura diferita ce lumineaza din multiple unghiuri tematica basmului. Astfel, Povestea lui Harap Alb contureaza lupta dintre bine si rau, invingand intotdeauna binele

Momentele subiectului sunt constituite pe un lant de actiuni delimitat de parcurgerea drumului maturizarii de catre erou. Astfel expozitiunea prezinta cateva diferente fata de basmul traditional : timpul sta sub semnul atemporalitatii odata , spatiul este proiectat in fabulos o tara, iar personajele apar pe masura necesitatii lor. Cele doua imparatii erau la distante fabuloase una de alta iar pe vremile acelea, mai toate tarile erau bantuite de razboaie grozave. Fiul cel mic al craiului pleaca pe acest drum, spre curtea imparatului Verde, unchiul sau, din dorinta de a-I urma la tron. Intriga este determinate de momentul trimiterii scrisorii de catre Verde imparat , fratelui sau craiul, cerandu-I acestuia unul din fii si anume cel mai vrednic. Desfasurarea actiunii il arata pe fiul cel mic pus in diferite situatii primejdioase, pe care le depaseste cu ajutorul Sfintei Duminici sau al calului. Punctul culminant este reprezentat de momentul in care fiica imparatului Ros dezvaluie adevarul, iar spanul ii taie capul lui Harap Alb. Deznodamantul este unul fericit: spanul este ucis, Harap-Alb inviat, finalizandu-se cu nunta dintre erou si fiica lui Ros.

Din punct de vedere al limbajului putem afirma ca scriitorul foloseste limba populara, necopiind-o, ci recreand-o in tiparele unei rostiri individuale: prezenta vocabularului specific regional, lipsa figurilor de stil, cu expresivitatea limbii provenita din comparatii: fricos ca o muiere, straluceste ca un soare, dar si utilizarea expresiilor si locutiunilor, ceea ce face ca scrisul sau sa fie aproape intraductibil in alte limbi.

In opera prezentata, naratorul este determinat de perspectiva narativa dindarat, fiind atat omniscient : juramantul facut de Harap Alb anticipeaza deznodamantul operei, extradiegetic, fiind prezent pe tot parcursul textului, dar si heterodiegetic.

Primul aspect care atrage atentia in lectura basmelor este evident opozitia dintre bine si rau. Acest ropot are la baza o preconceptie - pe care niciun cititor nu o poate ocoli ca orice poveste trebuie sa aiba un personaj pozitiv si unul negativ ramanand ca, in functie de orizontul sau de asteptare sa se identifice cu un caracter sau cu celalalt. Niciodata insa, consumatorul clasic de naratiuni miraculoase nu incearca sa interpreteze compozitia personajelor altcumva decat prin aceasta obisnuita antiteza dintre insusirile positive si cele negative. Daca vrea sa intalneasca firi convulsive, scindate, contradictorii, un astfel de lector prefera romanele conditiei umane de la Dostoievski pana la Camus. In opera Povestea lui Harap Alb de Ion Creanga, protagonistul nu detine nicio putere supranaturala cum se intampla cu personajele pozitive din specia populara, asa incat nici antagonistul (spanul) nu aduna exclusiv insusiri negative ci este dezvaluit ca un rau necesar. In primul rand, aceasta ambiguitate a statutului personajelor este sustinuta de o serie de elemente caracteristice discursului narativ. Astfel ,perspectiva narativa apartine unui povestitor ce dezvaluie o relatie de complicitate cu cititorul pe care il anunta subtil despre natura umana a eroului, cu toate defectele de rigoare ale acestuia. De exemplu, dupa ce mezinul cade in capcana spanului si intra in fantana, in consecinta este obligat sa-I devina sluga, moment in care naratorul denunta firea comuna a viitorului Harap Alb: Fiul craiului ce era sa faca? Ii spune toate cu de-amanuntul caci care om nu tine la viata inainte de toate? Mai mult, naratorul omniscient, omniprezent si obiectiv, dezvaluie si in cazul spanului conventia dintre bine si rau. Cand il mandateaza pe cal sa-i spuna lui Harap Alb: Nu te teme, stiu eu nazdravanii de-ale spanului si unii ca acestia sunt trebuitori pe lume cateodata, pentru ca fac pe oameni sa prinda la minte. Nu intamplator, criticul V. Lovinescu l-a numit pe Span, un personaj atipic, un maestru initiator. De asemenea, actiunea contribuie si ea la prezentarea relatiei complexe dintre cele doua personaje principale. Fiind neinitiat mezinul se rataceste in padurea labirint si este nevoit sa-l ia pe span ca sluga desi tatal sau, craiul, il avertizase sa se fereasca de acesta. Lipsit de experienta, cade in cursa intinsa de span, devenind la randul sau sluga. Acesta din urma, ii da numele de Harap Alb, constructie oximoronica ce evidentiaza dublul statut al eroului. Tot spanul ii confisca armele pentru ca nu de forta fizica are nevoie fiul de crai, ci de o maturizare a propriei persoane. Prima lectie pe care involuntar o invata de la noul sau stapan consta in anularea orgoliului si acceptarea umilintei de a fi o sluga. Tu sa sezi la grajd nedezlipit si sa ingrijesti de calul meu ca de ochii din cap. Tot la curtea Imparatului Verde, Harap Alb culege roadele probelor la care este silit de catre span: rabdare, perseverenta, curaj (proba aducerii salatilor), prezenta de spirit si capacitatea de a rezista tentatiei (proba aducerii nestematelor), generozitate si consecventa ( proba aducerii fetei Imparatului Ros). Mai mult, spanul il determina pe Harap Alb sa constientizeze greutatea unui juramant astfel incat protagonistul poate profita de toate calitatile dobandite doar dupa ce I se taie capul, parcurgand astfel si ultima experienta moartea. Nu in ultimul rand, inclusiv prin limbajul pe care il folosesc, cele doua personaje principale ale basmului isi divulga natura lor complementara. Ei par sa aiba aceeasi origine adica sunt reprezentantii unui univers rural cu bunele si cu relele sale. Atat Harap Alb cat si Spanul se exprima regional, prin proverbe si zicatori, exploatand la maximum eruditia palemiologica: Mort, copt, trebuie sa te ieu cu mine. Asadar, cele doua personaje se incadreaza aparent intr-o tipologie, ba mai mult, dizolvarea tiparelor caracteriologice fixe este tributara influentei reciproce. Daca slabiciunile omenesti ale lui Harap Alb ies la iveala mai ales datorita probelor impuse de Span, evolutia pe care trecerea acelor probe o presupune ofera o lumina noua chiar asupra statutului initial al antagonistului. Acesta este un rau necesar maturizarii complete a protagonistului.

De astfel, relatia ambigua dintre Harap Alb si Span se evidentiaza in cadrul mai multor episoade narative din basm. De exemplu, in prima parte a naratiunii, antagonistul profita de naivitatea fiului de crai si-l atrage fara prea mult efort intr-o capcana. Strategia lui e foarte simpla: varsa apa din plosca stapanului si-l pacaleste ca pe un copil sa intre intr-o fantana fantastica. In partea secunda a basmului, Spanul incepe sa constientizeze stadiul de maturizare la care a ajuns Harap Alb in urma probelor trecute, prin urmare acesta hotaraste sa actioneze decisiv: Nu te-am stiut eu ca-mi esti de-acestia, ca demult iti faceam felul! Finalul confirma aceasta amenintare dar uciderea lui Harap Alb coincide cu eliberarea protagonistului de sub puterea juramantului, asadar el poate profita pe deplin de noul sau statut moral, social si psihologic, acela de imparat.

In consecinta ,consider ca daca pe parcursul evolutiei narative a subiectului, relatia de complementaritate dintre protagonist si antagonist este destul de subtil sugerata, deznodamantul marcheaza foarte clar necesitatea influentei spanului asupra maturizarii lui Harap Alb. Un personaj construit atat de realist ca eroul lui Creanga, nu poate fi imaginat in lipsa unui opozant care sa nu se apropie de complexitatea lui structurala. 2