Capitolul 3

INVESTIŢIILE BANCARE

MANAGEMENTUL ACTIVELOR

3.1. Principiile fundamentale ale investiţiilor bancare

Maximizarea valorii investiţiei proprietarilor în bancă reprezintă obiectivul

fundamental în jurul căruia gravitează toate deciziile managementului privind gestionarea

portofoliului de investiţii al băncii.

Respectarea legalităţii, siguranţa investiţiilor, asigurarea lichidităţilor, profitabilitatea

sunt principiile fundamentale care stau la baza deciziilor manageriale privind investiţiile pe

care banca le face în scopul atingerii obiectivului fundamental.

3.1.1. Respectarea legalităţii

Respectarea legalităţii vizează atât aspectele tehnice privind gestiunea activului băncii,

cât şi protecţia legală a portofoliului de investiţii.

Băncilor li se impune respectarea unor cerinţe prudenţiale privind plasamentele, dintre

acestea menţionăm:

- respectarea nivelului minim de solvabilitate de 8% (norma Cooke);

- împrumuturile acordate unui singur debitor nu pot depăşi 20% din totalul fondurilor

proprii ale băncii;

- respectarea nivelului minim de lichiditate determinat în funcţie de scadenţele

creanţelor şi angajamentelor băncii;

- valoarea creditelor acordate persoanelor aflate în relaţii speciale cu banca sau

personalului acesteia, inclusiv familiilor acestora nu pot depăşi 20% din valoarea fondurilor

proprii ale băncii;

- participarea unei bănci la capitalul social al unei societăţi nebancare nu poate depăşi

cota de 20% din capitalul social al societăţii respective şi 10% din fondurile proprii ale băncii;

- valoarea totală a investiţiilor pe termen lung în valori mobiliare ale unei bănci nu pot

depăşi 50% din fondurile proprii ale băncii;

- valoarea totală a investiţiilor în valori mobiliare efectuate de o bancă nu pot depăşi

100% din fondurile proprii, cu excepţia titlurilor de stat;

- băncile nu pot acorda credite garantate cu propriile acţiuni sau condiţionate de

vânzarea sau cumpărarea propriilor acţiuni;

- participarea unei bănci la capitalul altei bănci nu poate depăşi 5% din capitalul noii

bănci, cu condiţia participării şi a altei societăţi bancare persoană juridică străină sau a unei

instituţii financiare internaţionale.

Pe baza restricţiilor impuse de legislaţie, dar şi de Banca Naţională, ţinând cont de

conjunctura economică şi de poziţia băncii în cadrul sistemului bancar, fiecare bancă îşi

elaborează propriile politici privind plasamentele

3.1.2. Siguranţa investiţiilor

Creditele, participaţiile la capitalul altor societăţi, plasamentele în titluri financiare

trebuie analizate cu multă grijă şi în deplină cunoştinţă de cauză privind posibilităţile de

rambursare în valoarea şi la termenele prevăzute în contracte.

Fiecare bancă îşi asumă un grad de risc şi fără excepţie, fiecare bancă trece prin

experienţa pierderii definitive a unor active (în cazul participaţiilor la capitalul unei

întreprinderi sau a unor investiţii financiare riscante) sau, mai ales, recuperarea întârziată şi

parţială a unor active (de la beneficiarii de credite), pierderi care pot fi micşorate printr-o

analiză prealabilă a plasamentelor potenţiale pe care banca le-ar putea face, precum şi

urmărirea modului de utilizare a banilor pe toată durata derulării contractului pentru a

preîntâmpina eventualele pierderi.

Investiţiile pe piaţa interbancară sunt relativ sigure, în măsura în care cei care se

împrumută de pe această piaţă sunt bănci cunoscute; în plus, aceste investiţii sunt garantate cu

hârtii de valoare (titluri de stat, bonuri de trezorerie), ceea ce conferă creditorilor siguranţa

deplină a investiţiilor facute.

Creditele acordate statului sau altor instituţii garantate de stat nu pun problema de

siguranţă, deoarece statul "este cel mai sigur debitor".

Problema siguranţei investiţiilor se pune în cazul împrumuturilor (creditelor) pe care

banca le acordă întreprinderilor sau particularilor.

Creditele acordate întreprinderilor sunt expuse riscului de a nu fi rambursate la

scadenţă. Riscul de nerambursare poate interveni din următoarele cauze:

a. Din cauza debitorului, respectiv, şi în special, din cauza situaţiei financiare, de

producţie sau de comercializare, precum şi de competenţa managementului

întreprinderii.

Orice întreprindere se poate găsi în situaţia de a nu onora ratele şi dobânzile aferente

creditului ca urmare a unui management defectuos, fie a unei situaţii neprevăzute, fie a unei

estimări greşite a propriilor riscuri sau a unei concurenţe acerbe.

Indiferent de cauze, rezultatul este acelaşi: ruina şi dezonorarea, managementului

întreprinderii şi a întreprinderii care a avut o astfel de evoluţie. Nu de puţine ori se constată că

situaţia este creată chiar de necinstea unor manageri.

b. Din cauza sectorului sau ramurii în care activează debitorul.

Intrarea în vigoare a Acordului de Comerţ şi Cooperare Comercială şi Economică

semnat la 22 octombrie 1990 între România şi Comunitatea Economică Europeană

a lovit în toate ramurile economiei româneşti, dar, şi în special, în industria

agroalimentară şi uşoară. Conform acordului, România s-a angajat să reducă

treptat taxele vamale la import.

Acest lucru a condus ca ţara noastră să devină o veritabilă piaţă de desface a materiilor

prime şi produselor din Uniunea Europeană.

În ramurile vizate de concurenţa externă, produsul final autohton este rezultatul unui

lanţ de colaborări care duc la creşterea artificială a preţului faţă de aceleaşi produse din

import. În plus, tehnologia şi productivitatea muncii duc la costuri de producţie superioare

celor de peste graniţă.

Această deschidere a graniţelor a afectat multe întreprinderi, iar falimentele se ţin lanţ.

Este clar că băncile care au finanţat mai mult ramurile şi sectoare respective au suferit pierderi

mari (numai Banca Agricolă a înregistrat un volum de 300 mil. lei credite neperformante).

c. Din cauza situaţiei de ansamblu a economiei naţionale - criza generală care

afectează toată economia naţională.

Tergiversarea procesului de restructurare şi privatizare a economiei a dus la

acumularea unor dezechilibre greu de controlat. Măsurile monetare şi valutare se dovedesc

ineficiente atâta timp cât în sectorul de producţie nu sunt modificări radicale. Instabilitatea

macroeconomică influenţează puternic activitatea bancară în condiţiile în care creşterea

economică şi rata inflaţiei evoluează constant.

În această situaţie, evaluarea riscului de creditare de către bănci devine extrem de

dificil. Utilizarea unor rate înalte ale dobânzilor pentru stăvilirea procesului inflaţionist -

măsură luată de Banca Naţională, dar neînsoţită şi de măsuri ale Executivului în planul

economiei reale, care să ducă la creşterea producţiei şi a cererii reale - a generat apariţia

blocajului financiar.

Blocajul financiar s-a transmis şi în sectorul bancar, întreprinderile fiind în

imposibilitatea rambursării creditelor din ce în ce mai scumpe, având ca efect creşterea

creditelor restante şi a pierderilor în portofoliul băncilor.

Măsurile comode cu caracter politic şi social, de susţinere a unor întreprinderi şi

ramuri industriale prin credite preferenţiale, au condus la întărirea poziţiei de monopol a

acestor ramuri şi întreprinderi pentru care, preţul creditului nu a constituit o problemă.

d. Din cauza băncii.

De cele mai multe ori, problemele care ţin de portofoliul de credite neperformante, în

multe bănci, provin din partea unui management defectuos al funcţiei de creditare.

Analizând cauzele care au dus la eşecul celor două bănci - Dacia Felix şi Credit Bank,

situaţia în care se află Banca Agricolă şi Bancorex, precum şi situaţia de ansamblu a

sistemului bancar românesc se constată că principalele motive care au condus şi conduc la

pierderi din credite sunt următoarele:

1. Acceptarea de garanţii supraevaluate.

1.Acordarea de credite înainte de întocmirea dosarului de credit.

3. Suplimentarea creditului fără a solicita şi garanţii suplimentare.

4. Lipsa de analiză a cash-flow-ului şi a capacităţii de rambursare a împrumutului.

5. Acordarea de noi împrumuturi pentru a acoperi dobânda aferentă.

6. Creditul a fost folosit în alte scopuri faţă de ce s-a prevăzut în contract.

7. Nici o încercare de verificare în ce scop sunt folosiţi banii.

8. Eşec în valorificarea garanţiilor.

9. Ignorarea unor zvonuri şi referinţe privind creditele clienţilor la alte bănci sau la alte

unităţi ale băncii.

10. Acordarea unor credite pentru acoperirea creditelor şi dobânzilor restante la alte

bănci.

1l. Acordarea de credite fără documentaţie completă: studii de fezabilitate, studii de

marketing, împuterniciri de la acţionari, autorizaţii, avize, contracte, acte de proprietate etc.

În ceea ce-i priveşte pe particulari (persoane fizice), riscurile de nerambursare a

creditelor pot proveni din motive personale - rău platnic, îndatorări excesive, incapacitate

psihică, din motive profesionale - şomaj, diminuarea venitului sau din motive generate de

situaţia generală a economiei.

În ţările dezvoltate, Băncile Centrale pun la dispoziţie o serie de informaţii care le

permit băncilor comerciale să efectueze mai uşor analiza prealabilă şi fundamentarea corectă

a deciziilor privind creditele; aceste informaţii privesc clienţii băncilor, precum şi o serie de

informaţii care vizează sectoare şi ramuri ale economiei.

Banca Franţei pune la dispoziţie:

- Centrala de riscuri - care furnizează săptămânal fiecărei bănci totalul riscurilor

înregistrate în toate băncile din ţară pe numele clienţilor ei;

- Centrala de bilanţuri - care furnizează băncilor indicatori generali globali

caracteristici activităţii întreprinderilor din toate sectoarele de activitate; teste de

conjunctură, indicatori sintetici ai evoluţiei economice şi diverse publicaţii

economice;

- Centrala de neplăţi - care înregistrează incidentele de plată pe efecte de comerţ;

- Serviciul de informaţii financiare - care furnizează cotele valori (bursiere) de

calitate ale tuturor întreprinderilor înscrise în "fişierul sintetic al întreprinderii";

- Lista instituţiilor sau persoanelor dubioase, fără credit moral.

În România, B.N.R. pune la dispoziţia băncilor următoarele informaţii:

- informaţii privind incidentele de plată prin cecuri, cambii şi bilete ordin;

- anchete de conjunctură;

- plăţi restante ale agenţilor economici;

- informaţii privind indicatorii generali globali, înregistraţi în diferite sectoare de

activitate.

Informaţii privind cotele valorice bursiere şi extrabursiere ale agenţilor economici se

obţin zilnic, din diverse publicaţii.

De asemenea, pentru securitatea creditelor, băncile sunt obligate să-şi clasifice de două

ori pe an (iunie, decembrie) portofoliul de credite şi să-şi constituie provizioane specifice de

risc. Creditele de proastă calitate şi riscante nu pot primi acordul de deductibilitate fiscală din

partea B.N.R. dacă aceasta a avertizat (sancţionat) în prealabil banca.

Băncile sunt obligate, de asemenea, să-şi constituie fonduri de risc din care să-şi

acopere pierderile din credite.

3.1.3. Asigurarea lichidităţii

Nevoile de lichidităţi ale băncii constau în plăţi imediate, cum ar fi: retragerile de

depozite sau cererile de credite pe care banca trebuie să le satisfacă pentru a rămâne un

intermediar financiar riguros.

Unii factori tind să impună plasamente cu scadenţe mai mari decât resurse băncii.

Unul dintre aceştia este dorinţa clienţilor de a lua credite pe termen lun, preconizând evoluţiile

viitoare ale dobânzilor.

În acelaşi timp, cei care fac investiţii în bancă - deponenţii, preferă scadenţe reduse,

pentru a-şi proteja banii împotriva eroziunii determinate de inflaţie.

Satisfacerea nevoilor de lichidităţi ale băncii impune o arbitrare permanentă a

legăturilor dintre scadenţele resurselor şi plasamentele băncii.

În plus, ca o măsură de protecţie, băncile trebuie să posede suficiente active lichide

pentru a face faţă cererilor de credite şi retragerii de depozite.

Această măsură de protecţie reprezintă o constrângere pentru managementul băncii în

atingerea obiectivului fundamental, deoarece banca realizează profituri mari din plasamente

pe termen lung - nelichide, nu din plasamente pe termen scurt - lichide.

Cel mai lichid activ este numerarul din casieria băncii, dar, păstrarea lui pe termen

lung afectează profitabilitatea băncii, iar, pe de altă parte, lipsa lui poate duce la probleme

financiare dificile pentru bancă.

Plasamentele în active lichide - depozite pe piaţa interbancară şi titluri de stat - sunt

plasamente uşor transferabile în lichidităţi, ele putând fi folosite ca un tampon pentru a face

faţă necesităţilor de cash ale băncii.

Asigurarea lichidităţii băncii în condiţii de profitabilitate ridicată depinde în mod

decisiv de realizarea unor investiţii în condiţii de siguranţă, care să asigure rambursabilitatea

conform termenelor stabilite.

3.1.4. Profitabilitatea investiţiilor

Obţinerea profitului reprezintă scopul investiţiilor pe care banca le face. Băncile

trebuie să gestioneze în mod eficient activele pentru a creşte profitul/capitalul propriu în

vederea atingerii obiectivului fundamental.

Utilizarea eficientă a activului presupune respectarea concomitentă a principiilor

enunţate. Deci, modul cum sunt abordate de către managementul băncii principiile

fundamentale ale investiţiilor bancare se reflectă sintetic, prin profitul obţinut/capitalul

propriu al băncii.

Fiecare bancă urmăreşte maximizarea profitului pentru a mulţumi pe acţionarii

(proprietari) salariaţi să-şi acopere eventualele pierderi şi să-şi constituie rezerve legale

conform reglementărilor impuse de autorităţi.

Deci, obţinerea unui profit mare nu este numai un scop în sine, ci şi o necesitate pentru

asigurarea unei poziţii financiare sănătoase a băncii în cadrul sistemului bancar.

3.2. Tipuri de investiţii bancare

Principalele tipuri de investiţii bancare practicate în sistemul bancar românesc sunt

următoarele:

-creditele de orice fel acordate persoanelor fizice şi juridice;

-plasamente pe piaţa interbancară;

- plasamente în titluri financiare.

3.2.1. Creditarea agenţilor economici

Funcţia de bază a unei bănci în economie este creditarea, funcţie care le conferă

băncilor responsabilităţi majore privind promovarea unei economii bazate pe criteriul

rentabilităţii şi eficienţei.

În procesul de creditare a economiei, băncile trebuie să filtreze afacerile şi să le

promoveze pe cele eficiente, viabile şi legale, impulsionând a desfăşurarea unor activităţi

eficiente tuturor celor care fac uz de creditul bancar.

Promovarea unor afaceri eficiente şi implicit credite de calitate depinde de calitatea

investigaţiei pe care banca o face privind baza de credit a solicitantului.

Băncile trebuie să evalueze riscurile cu care au de-a face în creditarea unei afaceri, să

cerceteze motivul împrumutului şi să identifice sursele de restituire care depind de derularea

afacerii pe care o creditează.

Abilitatea debitorului de a restitui creditul depinde atât de situaţia financiară a firmei,

cât şi de o serie de factori exogeni şi endogeni firmei, pe care banca trebuie să-i identifice şi

să-i evalueze în mod corect.

Analiza bazei de credit a solicitantului vizează două aspecte:

analiza istoricului firmei, care scoate în evidenţă punctele slabe şi bune ale

evoluţiei financiare a firmei, cât de eficient utilizează managementul resursele

firmei comparativ cu alte firme cu oportunităţi şi riscuri de piaţă asemănătoare;

analiza viitorului firmei vizează toată perioada derulării şi rambursării creditului,

având menirea de a evidenţia posibilităţile reale de rambursare a creditului şi

de plată a dobânzilor şi comisioanelor aferente, să furnizeze informaţii

cuprinzătoare asupra viitorului firmei.

O nouă viziune asupra analizei bazei de credit a solicitantului

Metodele de analiză utilizate în prezent se bazează pe o serie de concepte tehnici care

constituie centrul de greutate în analiza tehnică şi cantitativă a bazei de credit.

Astfel, băncile manifestă o dependenţă mare în decizia lor privind acordarea creditului

faţă de indicatorii de bonitate şi de garanţiile solicitantului, dar aceşti indicatori nu exprimă

realitatea, chiar dacă ar exprima-o aceasta ar trebui să constituie doar "o carte de vizită" a

firmei, iar garanţia ar trebui privită ca o măsură asiguratorie, nu ca o certitudine de recuperare

a creditului prin valorificarea ei.

Calitatea managementului, eficienţa firmei şi siguranţa afacerii trebuie să constituie

factorii hotărâtori în luarea deciziei de creditare.

Analiza istoricului firmei

Scopul analizei istoricului firmei trebuie să fie acela de a evalua performanţele firmei,

riscurile şi managementul.

În practică, se constată două tendinţe privind tehnica de calcul al performanţelor firmei

pe baza indicatorilor de bonitate şi anume: fie pe baza bilanţului contabil al contului de profit

şi pierdere şi a anexelor aferente, întocmite conform metodologiei elaborate de Ministerul

Finanţelor, fie pe baza bilanţului şi a contului de profit şi pierdere restructurat, care, susţin

unii specialişti, ar permite o fundamentare mai riguroasă a indicatorilor de bonitate, precum şi

calculul unor alţi indicatori (trezoreria netă, necesar de fond de rulment) specifici ţărilor cu

economie de piaţă dezvoltată.

Analiza performanţei pe baza bilanţului întocmit conform metodologiei elaborate

de Ministerul Finanţelor Publice

Băncile calculează următorii indicatori:

-lichiditatea imediată şi patrimonială,

-solvabilitatea,

-rentabilitatea capitalului propriu şi rentabilitatea în funcţie de costuri,

-gradul de îndatorare,

-serviciul datoriei.

Fiecărui indicator calculat i se atribuie o notă (punctaj), în funcţie de valoarea

înregistrată. Aceste valori sunt oglindite în tabelul 3.1.

Tabelul nr. 3.1. Notele atribuite indicatorilor de analiză

Indicator Valoare % Nota – punctaj (calificativ)

Lichiditatea

> 120 10

105 – 110 8

95 – 105 5

85 – 95 2

< 85 0

Solvabilitatea

> 60 10

50 – 60 8

40 – 50 5

30 – 40 2

< 30 0

Rentabilitatea

> 5 10

3 – 5 8

2 – 3 5

1 – 2 2

< 1 0

Grad de îndatorare

0 – 30 10

30 – 50 8

50 – 60 5

60 – 75 2

< 75 0

Serviciul datoriei7 zile Bun

30 zile Slab

> 30 zile Nesatisfăcător

Prin însumarea tuturor notelor aferente indicatorilor calculaţi se obţine o notă finală

(scor) pe baza căreia creditul este clasificat în următoarele 5 categorii:

SCOR:

Credit standard 30 - 40

Credit în observaţie 20 - 30

Credit substandard 11 - 20

Credit îndoielnic 1 - 10

Credit pierdere 0

Acest mod de interpretare a indicatorilor este utilizat şi în procesul de clasificare a

creditelor de către bănci şi constituirea provizioanelor de risc.

Analiza performanţei pe baza bilanţului restructurat

La baza propunerii specialiştilor stau următoarele argumente:

- activul bilanţului este restructurat în funcţie de gradul de lichiditate a activelor care-l

compun;

- pasivul bilanţului este restructurat în funcţie de exigibilitatea şi apartenenţa

resurselor;

- bilanţul restructurat permite calculul şi următorilor indicatori: trezoreria netă, fondul

de rulment şi necesarul de fond de rulment; indicatorii de lichiditate, solvabilitate şi grad de

îndatorare reflectă mai bine realitatea.

În practică, se constată că valoarea indicatorilor de lichiditate, solvabilitate, grad de

îndatorare diferă foarte puţin de valorile indicatorilor calculaţi pe baza bilanţului utilizat în

prezent, nepermiţând practic încadrarea creditului într-o altă categorie (inferioară sau

superioară) faţă de încadrarea rezultată din calculul pe baza bilanţului utilizat în prezent.

Ambele metode prezintă următoarele lacune:

- nu iau în considerare valoarea de piaţă a activelor şi pasivelor firmei, ci le consideră

la valoarea contabilă, deci indicatorii de lichiditate, solvabilitate, rentabilitate nu corespund

realităţii;

- permit interpretarea separată a indicatorilor - pe bază de punctaj acordat de bancă în

funcţie de valorile înregistrate de fiecare indicator, fără a lua în considerare interdependenţele

şi influenţele reciproce dintre elementele care-i determină, precum şi influenţa factorilor

externi asupra valorii acestor elemente: impozit/profit, facilităţi fiscale privind reinvestirea

profitului, mărimea capitalului social minim.

Decizia de acordare sau nu a creditului pe baza indicatorilor de bonitate poate conduce

în multe cazuri la situaţia când unei firme cu un management bun să i se atribuie un punctaj

mic şi deci să nu primească credit.

Se constată deci că aprecierea performanţelor unei întreprinderi pe baza bilanţului nu

este edificatoare.

Trebuie să se aprecieze performanţele sale productive în comparaţie cu celelalte

întreprinderi asemănătoare.

Cu alte cuvinte, trebuie evaluată eficienţa cu care-şi utilizează resursele disponibile.

Pentru a fi eficientă, o întreprindere trebuie să ia în primul rând cele mai bune decizii privind

producţia şi desfacerea, să dispună de o organizare care să-i permită obţinerea unor rezultate

maxime.

Identificarea întreprinderilor performante în practică nu este simplă, aceasta presupune

calcularea şi interpretarea unor date pe care băncile la noi nu le au la dispoziţie.

De aceea, în ţările dezvoltate economiştii au căutat să evalueze eficienţa relativă a

întreprinderilor, comparabile din punct de vedere tehnic şi al obiectivelor. Cercetările în acest

sens cuprind domenii diverse, cum ar fi: companii aeriene, transporturi publice, bănci,

magazine.

După noile metode de eficienţă, identificarea întreprinderilor performante presupune o

comparaţie a performanţelor acestora cu ale celei mai performante întreprinderi care serveşte

drept etalon.

Faptul că anumite întreprinderi sunt mai performante decât altele este rezultatul

condiţiilor de mediu, tehnologiei şi poziţiei pe piaţă. Din punct de vedere al eficienţei însă, se

constată că deşi întreprinderile beneficiază de aceeaşi tehnologie performantă, nu au acelaşi

rezultat. Întreprinderile eficiente din punct de vedere tehnic pot să-şi crească producţia fară o

creştere proporţională a resurselor consumate.

Diferenţa dintre întreprinderile eficiente şi ineficiente din punct de vedere tehnic

constă tocmai în nivelul diferit al producţiei obţinute şi nivelul diferit al eficienţei utilizării

resurselor care sunt consecinţa propriei organizări, deci a managementului.

Întreprinderile eficiente din punct de vedere al managementului sunt întreprinderile

care reuşesc ca în aceleaşi condiţii de piaţă şi mediu să-şi crească producţia printr-o

combinaţie optimă a factorilor de mediu, deci pe seama calităţii deciziilor manageriale tactice

şi strategice.

Întreprinderile ineficiente din punct de vedere managerial întreprinderile care în

aceleaşi condiţii de piaţă şi mediu cu ale întreprinderilor eficiente reuşesc să-şi crească

producţia numai printr-o combinaţie costisitoare a factorilor de mediu şi deci să producă

scump.

Diferenţa dintre întreprinderile eficiente şi ineficiente din punct de vedere managerial

constă deci în calitatea deciziilor manageriale.

Se constată că cele două concepte - eficienţa tehnică şi eficienţa managerială - au

acelaşi numitor comun şi anume; optimizarea economică a comportamentului întreprinderii şi

mai puţin modul în care întreprinderile utilizează tehnologia.

Problema care se pune este aceea de a găsi frontiera eficientă care separă

întreprinderile eficiente de cele ineficiente. Două metode permit găsirea acestei frontiere: o

metodă statistică, care se bazează pe o prelucrare a datelor recurgând la funcţia de producţie,

preţ sau profit şi o metodă care are la bază observ făcute în urma utilizării tehnicilor

programării liniare.

Pentru stabilirea frontierei, întreprinderile sunt grupate în grupe omogene funcţie de

tehnologiile utilizate şi condiţiile de piaţă pentru fiecare sector de activitate. Criteriul după

care se departajează întreprinderile din grupele omogene în clase distincte este cifra de

afaceri.

Indiferent de metoda utilizată, eficienţa unei întreprinderi este măsurată calculând

distanţa care o separă faţă de frontieră. De exemplu, dacă se consideră: drept frontieră

eficienţa costurilor, distanţa se determină ca diferenţa între costurile efective ale întreprinderii

şi costul minim necesar pentru a produce aceeaşi cantitate de producţie pe care ea o produce

în prezent.

Costul minim necesar este limita superioară a scorului calculat pentru întreprinderile

cele mai performante - întreprinderi etalon. Această rată sau scor reprezintă ponderea

costurilor sau resurselor utilizate în mod eficient. Eficienţa măsurată prin scor evidenţiază în

acelaşi timp atât eficienţa tehnică, cât şi eficienţa managerială a întreprinderii.

Studiul corelaţiilor dintre scorul de eficienţă şi diverşi indicatori clasici de performanţă

ilustrează rolul scorului de eficienţă ca instrument sintetic de măsurare a performanţelor unei

întreprinderi.

Astfel, corelaţia dintre productivitatea muncii şi scorul de eficienţă pune în evidenţă

faptul că există o relaţie directă între evoluţia cifrei de afaceri şi eficienţa firmei ca rezultat

direct al productivităţii muncii.

Corelaţia dintre indicele capital/muncă cu scorul de eficienţă pune în evidenţă faptul

că întreprinderile eficiente au tendinţa de a substitui capitalul cu munca, iar cele care au un

indice mare capital/muncă sunt eficiente dacă-şi măresc viteza de rotaţie a capitalului

circulant ca urmare a unei bune organizări a procesului de producţie.

Corelaţia dintre rentabilitatea întreprinderii şi scorul de eficienţă evidenţiază faptul că

rentabilitatea creşte odată cu eficienţa, ca rezultat al reducerii cheltuielilor cu personalul prin

creşterea productivităţii muncii.

Corelaţia dintre ponderea cheltuielilor financiare în valoarea adăugată şi scorul de

eficienţă pune în evidenţă faptul că fondurile proprii cresc odată cu eficienţa, întreprinderile

cele mai eficiente depind mai puţin de împrumuturile bancare.

Corelaţia dintre solvabilitatea întreprinderii cu scorul de eficienţă pune în evidenţă

legătura directă care există între capacitatea de plată a întreprinderii cu performanţele

productive.

Eficienţa este o condiţie esenţială a solvabilităţii întreprinderii, întreprinderile care au

un scor de eficienţă mare au o solvabilitate mare şi deci un risc scăzut.

Se constată deci că analiza performanţelor întreprinderilor pe baza scorului de

eficienţă este mult mai realistă decât analiza pe baza indicatorilor de bonitate.

Analiza viitorului firmei

Scopul analizei viitorului firmei trebuie să fie acela de a evidenţia riscurile afacerii pe

care banca o creditează, identificarea tuturor surselor de recuperare a creditului, gradul de

susţinere a afacerii de către acţionari, accesibilitatea firmei pe piaţă şi costurile de intrare într-

un nou sector de activitate (când e cazul).

Analiza viitorului firmei trebuie să se bazeze pe o serie e informaţii privind evoluţia şi

perspectiva unor ramuri şi sectoare de activitate care să corespundă nevoilor băncii şi ale

clienţilor lor.

Aceste informaţii ar trebui să constituie în fapt "structura de rezistenţă" a politicii de

creditare a băncilor pe termen mediu şi lung. Deşi băncile cer o serie de documente

solicitanţilor de credite, cum ar fi: proiecţia resurselor şi plasamentelor, plan de trezorerie,

plan de afaceri, studii de fezabilitate, studii de marketing, contracte etc., ponderea analizei

viitorului firmei în decizia de creditare este minimă, practic analiza istoricului pe baza

bonităţii şi garanţiile stau la baza deciziei de acordare sau nu a creditului, chiar şi pentru

investiţii.

Acest mod de abordare a analizei bazei de credit determină luarea unor decizii eronate

de către bănci, decizii care au condus la acumularea unui volum mare de credite restante în

portofoliul băncilor.

În practică, se constată că, deşi unii clienţi solicită credite pentru afaceri riscante,

banca le acordă creditul datorită bonităţii pe care o au şi garanţiilor; alţi clienţi, care solicită

credite pentru afaceri viabile nu-l pot obţine datorită bonităţii necorespunzătoare.

Analiza viitorului firmei ar trebui privită diferit, în funcţie de destinaţia creditului.

Pentru creditele destinate investiţiilor, banca trebuie să pună accent asupra

perspectivelor de dezvoltare a întreprinderii pe baza studiului de fezabilitate prezentat de

întreprindere. Activitatea întreprinderii trebuie să fie rentabilă, pentru a permite rambursarea

creditului, dar şi pentru a-i permite întreprinderii să-şi consolideze fondurile proprii.

Capacitatea de rambursare a creditului va trebui apreciată prin prisma rentabilităţii, a pieţei şi

a produselor.

Pentru creditele de exploatare, banca trebuie să pună accent pe cash-flow-ul ajustat cu

rata inflaţiei pe perioada derulării creditului.

O precondiţie impusă de bănci în vederea acordării creditului, este constituirea

garanţiilor de către clienţi.

Practica a demonstrat că procesul de recuperare a creditelor de către bănci este

deosebit de greoi datorită următoarelor:

- majorarea taxei de timbru (începând cu 1 iulie 1997 pe care băncile trebuie să o

plătească în vederea acţionării în instanţă a debitorului) la valoarea debitului, deci cheltuieli

mari, bani imobilizaţi pe o perioadă lungă de timp, iar procesul de recuperare este incert;

- greutăţi în obţinerea unei hotărâri judecătoreşti definitive; băncile sunt puse în

situaţia uneori de a se judeca, atât în civil, deoarece contractul de credit nu are puterea unui

act de executare silită, cât şi în penal, cele două procese neputându-se judeca concomitent.

Prin lege se precizează că “atât contractul de credit, cât şi garanţiile constituite în

favoarea băncilor constituie titlu executoriu”, urmând a se elabora norme metodologice

privind aplicabilitatea acestei prevederi.

- greutăţi în procesul de valorificare a garanţiilor; datorită acceptării de către bănci a

unor garanţii supraevaluate (baza de calcul o constituie raportul de expertiză tehnică) fără a

ţine cont de gradul de lichiditate şi valoarea de utilitate a acestora.

Categorii de credite acordate agenţilor economici

1. Credite pentru exploatare. Sunt creditele care finanţează activul circulant al

întreprinderii. Când activul circulant nu poate fi acoperit prin încasările de la clienţi şi

debitori, iar fondul de rulment al întreprinderii este insuficient, întreprinderea va recurge la un

credit bancar. Aceste credite îmbracă diferite forme în funcţie de durata sau obiectul lor.

a. Credite pe baza fluxului de lichidităţi (cash-flow)

Aceste credite se acordă pentru o perioadă de cel mult 12 luni, pentru următoarele

destinaţii: aprovizionări cu materii prime, materiale, combustibil, energie, piese de schimb,

mărfuri, precum şi pentru efectuarea unor cheltuieli necesare producţiei, executării de lucrări

şi prestări servicii, care au desfacere asigurată prin contracte şi comenzi ferme.

Necesarul de credite se determină cu ajutorul fluxului de lichidităţi (cash-flow-ului).

Fluxul de lichidităţi reflectă situaţia intrărilor de lichidităţi (încasărilor) şi ieşirilor de

lichidităţi (plăţilor) aferentă perioadei pentru care se solicită creditul. Acordarea efectivă a

creditelor de către bancă se face prin plăţi către furnizori sau prin eliberări de carnete de

cecuri cu limită de sumă, iar în unele situaţii şi în numerar sau prin punerea creditului la

dispoziţia clientului într-un cont de disponibilităţi.

b. Credite prin cont curent (linii de credit)

Creditele se acordă de către bancă pentru o perioadă de un trimestru, în vederea

desfăşurării unor activităţi de aprovizionare, producţie, desfacere. Volumul creditului se

determină la începutul fiecărui trimestru, ca diferenţă între activele curente certe şi pasivele

curente conform programului de trezorerie al agentului economic.

Necesarul de credite trebuie să fie susţinut prin contracte de aprovizionare şi

desfacere, care să justifice volumul de cheltuieli şi venituri stabilit pe trimestru şi pe fiecare

lună în parte, pe baza cărora se determină deficitul sau excedentul de credite.

Deficitul de credite constituie nivelul noilor credite de care poate beneficia agentul

economic în perioada următoare, peste cele primite din trimestrul anterior, iar excedentul de

credite reprezintă volumul de credite care urmează a se rambursa în perioada următoare, de

regulă maxim 90 zile.

Liniile de credit funcţionează după sistemul revolving, respectiv se pot efectua trageri

şi rambursări pe perioada de valabilitate a liniei de credit, cu condiţia ca soldul zilnic al

angajamentelor să nu depăşească volumul liniei de credit stabilit.

Banca percepe dobânda numai pentru sumele efectiv trase, diminuate cu rambursările,

deci pentru soldul net al creditului.

c. Credite de scont

Scontarea constă în aceea că beneficiarul unui efect de comerţ (cambie sau bilet la

ordin) poate să-şi transforme creanţa pe care o are asupra unui terţ într-o sumă lichidă, fără să

mai aştepte scadenţa.

Pentru operaţiunea de scontare, care reprezintă o operaţiune de creditare banca

percepe o dobândă - taxa scontului - care se calculează astfel:

Ts = 100*360** ZNDV

în care:

T - taxa scontului,

V - valoarea nominală a efectului de comerţ,

D - nivelul dobânzii percepute de bancă pentru operaţiile de scontare,

NZ - numărul de zile rămase până la scadenţă.

Beneficiarul efectului de comerţ va primi valoarea nominală a efectului, mai puţin

scontul.

Băncile pot sconta efectele de comerţ care îndeplinesc toate condiţiile de formă şi fond

prevăzute de lege (Legea nr. 83/1994), dar şi o serie de cerinţe obligatorii: să fie acceptate

legal la plată, timpul scurs între momentul scontării şi scadenţa titlului să fie mai mic decât 1

an, dacă trasul este client al altei societăţi bancare, efectul de comerţ trebuie avalizat de

societatea bancară respectivă.

Băncile comerciale se refinanţează, adică pot să-şi întregească lichidităţile prin

rescontarea cambiilor şi biletelor la ordin înainte de scadenţa la Banca Naţională.

d. Forfetarea

Forfetarea reprezintă o modalitate de finanţare în comerţul internaţional, pe termen

mediu şi lung, care constă în cumpărarea de către bancă a unor creanţe rezultate din operaţiuni

de export, în schimbul unei sume de bani numită scont urmând ca banca să-şi recupereze

contravaloarea acesteia de la debitorul importator.

Această tehnică nu dă băncii drept de recurs asupra vânzătorului creanţei în cazul unei

defecţiuni de plată a debitorului.

Banca acceptă creanţe sub forma cambiilor, biletelor la ordin şi acreditive invocabile

exprimate în valută, exigibile în termen de 90 zile - 5 ani.

Operaţiunea este negociabilă şi se derulează fie între bancă şi exportator (beneficiarul

înscrisului) - pe piaţa primară, fie între bancă şi ultimul destinatar al acesteia - pe piaţa

secundară.

Forfetarea permite exportatorului încasarea valorii efectului de comert înainte de

scadenţă şi transformă exportul pe bază de credit în tranzacţie cash, eliminând riscul de credit.

Exportatorul rămâne expus la riscurile legate de derularea contractului comercial, banca preia

practic toate riscurile de plată a exporturilor (reaua credinţă sau falimentul debitorului sau

garantului).

Banca acceptă titlurile numai în condiţiile în care sunt avalizate sau însoţite de scrisori

de garanţie bancară, necondiţionate, emise de o bancă din ţara importatorului, precum şi poliţe

de asigurare - care facilitează tranzacţionarea titlurilor pe piaţa secundară.

Etapele derutării operaţiunii de forfetare sunt următoarele:

exportatorul, care vinde marfa pe baza unui credit comercial, ia legătura înainte de

încheierea contractului de vânzare a mărfii (sau după) cu banca, prezentând o cerere

de forfetare prin care informează banca asupra aspectelor legate de tranzacţia

comercială, solicitând o ofertă privind condiţiile forfetării (costul, garanţiile,

documentaţia);

banca trimite oferta exportatorului privind condiţiile forfetării;

încheierea contractului comercial între exportator şi importator;

încheierea contractului de forfetare între bancă şi exportator;

livrarea mărfurilor de către exportator importatorului;

transmiterea de către importator, pe baza documentelor care atestă livrarea mărfii -

exportatorului sau băncii acestuia a titlurilor de credit avalizate sau însoţite de garanţie

bancară;

transmiterea titlurilor de credit de către exportator băncii şi încasarea contravalorii

acestora mai puţin scontul.

Comisioanele percepute de bancă depind de specificul fiecărei tranzacţii; valoare,

perioada, garantul şi riscurile operaţiunii.

Banca preia asupra sa o serie de riscuri: comerciale, de ţară, de transfer şi valutare,

care se iau în considerare la stabilirea costului forfetării.

Taxa de scont pe care banca o percepe se determină astfel:

Ts =100*360

** fz DNV

în care:

Ts - taxa scontului,

V - valoarea nominală a titlului,

Nz - numărul de zile până la scadenţă,

Df - taxa de forfetare se determină în functie de nivelul dobânzii de bază

(LIBOR FIBOR), la care se adaugă o marjă de risc.

Exportatorul va primi valoarea nominală a titlului de credit mai puţin scontul.

e. Factoring

Factoringul este un mecanism de finanţare pe termen scurt (maxim 180 zile) de către

bancă prin preluarea facturilor de la clientul beneficiar al acestora, contra unei sume de bani

numite agio.

Operaţiunea de factoring are la bază un contract de factoring încheiat între

"aderent" (furnizor, producător) şi o bancă numită "factor", prin care aceasta asigură

finanţarea, urmărirea creanţelor şi protecţia contra riscurilor de credit, îr schimbul cedării

de către aderent a creanţelor în favoarea băncii.

Din punct de vedere a modului de evaluare şi administrare a creanţelor de către

factor, operaţiunea de factoring îmbracă următoarele forme:

- factoring cu plata imediată, când factorul achită contravaloarea facturilor

aderentului la prezentarea lor;

- factoring cu plata la o dată viitoare;

- factoring mixt - când factorul plăteşte o parte a contravalorii facturilor aderentului

sub formă de avans iar diferenţa la o dată viitoare.

Acceptarea de către bancă a facturilor de la aderenţi presupune agrearea de către

bancă, în primul rând, a debitorilor care vor trebui să plătească în final contravaloarea

facturilor respective.

Banca percepe o taxă (marja de risc) pentru fiecare factură acceptată.

Banca acceptă să plătească facturile numai în condiţiile în care debitorul va face plata

direct băncii.

Neacceptarea la plată a facturilor de către bancă este determinată de următoarele

cauze:

- vicii de formă sau de fond a documentelor;

- situaţia financiară a debitorului nu prezintă încredere;

- lipsa unor garanţii.

Băncile pot acorda credite şi societăţilor de factoring pe baza contractelor de factoring

încheiate cu aderenţii. Valoarea creditului acordat de bănci este determinat pe fiecare debitor

în funcţie de cifra de afaceri, periodicitatea livrărilor, valoare fiecărei livrări, termenul-acordat

debitorului pentru efectuarea plăţii.

Practicarea operaţiunilor de scontare şi factoring ar consimţi şi o soluţie în vederea

fluidizării plăţilor din economia românească si reducerii blocajului financiar.

2. Credite pentru investiţii. Creditele destinate investiţiilor sunt acordate pe perioade

scurte (12 luni), medii 1-5 ani şi lungi 5-10 ani. Banca finanţează 80% din valoarea investiţiei,

restul de 20% trebuie să fie asigurată din surse proprii ale investitorului.

Banca acordă perioade de graţie numai pentru obiective noi de investiţii, perioadă care

nu poate depăşi 12 luni. În această perioadă, beneficiarul de credit achită dobânzi şi

comisioane aferente creditului.

Credite de leasing (locaţie)

Băncile pot acorda credite pe termene mediu şi scurt societăţilor de leasing pentru

bunurile care fac obiectul unui contract încheiat cu beneficiarul bunului.

În categoria bunurilor se înscriu: maşini, utilaje, instalaţii destinate producţiei cu o

vechime de maxim 3 ani şi care se aduc în ţară de persoane juridice române (O.G. nr.

51/1997).

Pentru agenţii economici leasing-ul prezintă următoarele avantaje:

- permite dotarea întreprinderilor cu utilaje şi echipamente printr-un efort financiar

iniţial mic;

- acces la asistenţa tehnică, financiară, contabilă oferită, de societăţile de leasing;

- tripla opţiune la încheierea perioadei de închiriere.

3.2.2. Creditarea persoanelor fizice

Băncile acordă credite persoanelor fizice atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung.

Creditele pe termen scurt sunt solicitate pentru finanţarea cumpărării unor bunuri de

folosinţă îndelungată: automobile, aparatură electronică etc.

Creditele pe termen lung sunt solicitate pentru achiziţionarea sau renovarea imobilelor.

Ponderea creditelor persoanelor fizice în total credite neguvernamentale este redusă.

La determinarea valorii creditului banca ia în considerare veniturile solicitantului; ca

regulă generală, rata lunară de rambursat inclusiv dobânda nu pot depăşi 25% din venitul

lunar al solicitantului.

În vederea acordării creditului, banca solicită garanţii, de obicei bunul care face

obiectul creditului este luat garanţie prin constituirea unei ipoteci asupra acestuia în favoarea

băncii.

Capacitatea de rambursare a creditului de către client este analizată de bancă pe baza

unor informaţii care vizează în principal următoarele:

- situaţia patrimonială şi starea socială (vârsta, familia, reputaţia, moralitatea);

- veniturile şi stabilitatea lor;

- obiectul creditului.

Ca şi în cazul creditelor acordate agenţilor economici, băncile trebuie să evalueze

riscurile la care se expun prin acordarea creditelor persoanelor fizice.

Analiza dosarelor de credit, când numărul lor este mare şi valoarea unitară mică,

devine costisitoare pentru bancă, iar compensarea cheltuielilor prin suportarea de către clienţi

devine descurajantă pentru aceştia. În plus, procesul de investigare este greoi, cere timp, ceea

ce conduce al micşorarea numărului credite promovate de bancă.

Pentru depăşirea acestor inconveniente, băncile au posibilitatea de selecţie a

solicitărilor de credit printr-o metodă de evaluare a cererii de credit prin punctaj: "credit

scorring".

Metoda permite băncii ca, pe baza unor informaţii preliminare, pe care clientul le pune

la dispoziţia băncii prin intermediul unui formular (completat odată cu cererea de credit), să

admită sau nu dosarul solicitantului.

Metoda are la bază tehnici statistice de tratare a informaţiilor referitoare la

comportamentul solicitanţilor de credit, care permit să identifice riscul de nerambursare a unui

credit prin intermediul unei note (scor).

Problema cheie este aceea de a descoperi, printre informaţiile despre solicitantul de

credite, acele informaţii care explică cel mai bine solvabilitatea sa. Fiecărei informaţii îi este

atribuită o pondere, suma ponderilor comparată cu o notă de referinţă stabilită în prealabil de

bancă indică dacă dosarul se acceptă sau nu pentru a fi instrumentat de bancă.

Metoda evaluării creditului prin punctaj se aplică în special creditelor pe termen scurt,

creditelor imobiliare, deoarece aceste credite se adresează unor solicitanţi care prezintă un

comportament omogen, deci criteriile decizionale sunt valabile pentru toţi, iar obiectul

creditului este identificabil ca valoare şi durată, pentru ca riscurile asumate să fie comparabile.

Aplicarea metodei conduce la reducerea cheltuielilor şi timpului aferent investigării

dosarelor de credit.

Tehnica de aplicare a metodei este redată în paragraful următor.

Evaluarea creditului prin punctaj (scorring)

Metoda creditului evaluat are la bază analiza discriminatorie, care este o metodă

statistică ce permite, plecând de la un ansamblu de informaţii care caracterizează fiecare

individ care aparţine unei populaţii, să se distingă mai multe clase omogene vizavi de un

criteriu prestabilit.

Aplicarea metodei creditului evaluat necesită două etape:

l. Determinarea claselor şi informaţiilor ce caracterizează fiecare clasă.

2. Utilizarea rezultatelor analizei pentru solicitanţii noi.

Pe baza dosarelor de credite derulate şi arhivate de bancă, se disting două clase de

clienţi: clienţi buni, care au rambursat creditele la timp şi fără probleme şi clienţi răi, care fie

că nu au rambursat creditele, fie că au avut probleme la rambursarea unor rate (întârzieri).

Pentru ambele clase de clienţi trebuie găsite criterii care să-i caracterizeze cel mai

bine. În acest scop, se vor determina succesiv următoarele elemente:

a. determinarea criteriilor de solvabilitate

Din dosarele de credit se vor reţine pentru fiecare titular de credit o serie de informaţii

referitoare la adresă, profesie, vârstă, situaţia familială, venit etc. Se vor reţine între 20-30 de

informaţii care se vor asocia clienţilor buni şi răi. Apare astfel o identitate de criterii specifică

fiecărei clase, de exemplu:

clienţii răi se caracterizează prin:

- nu au telefon;

- nu au cont la bancă;

- sunt divorţaţi;

- au mai mult de patru copii;

- au vârsta între 25-30 ani;

- lucrează mai puţin de 6 luni într-o întreprindere;

- nu sunt proprietari ai locuinţei.

clienţii buni se caracterizează prin:

- au telefon;

- sunt proprietari ai locuinţei;

- au cont în bancă;

- lucrează în aceeaşi întreprindere de peste 10 ani;

- sunt căsătoriţi şi au 2-3 copii.

b. determinarea notei totale (scorului)

Fiecărui criteriu i se atribuie o notă care ţine loc de pondere în funcţie de importanţă.

Analiza discriminatorie pune în evidenţă că anumite criterii sunt mai semnificative decât

celelalte şi permite să se calculeze ponderea care trebuie asociată fiecăruia dintre ele.

Pentru fiecare dosar, ponderile atribuite criteriilor de solvabilitate se vor aduna

abţinându-se nota totală (scorul). Dacă analiza discriminatorie s-a făcut corect, cele două clase

apar distinct pe cele două curbe ca în grafic.

număr de dosare clienţi răi clienţi buni

n1 n2 note

Figura nr. 3.1. Repartiţia posibilă a claselor de risc

c. determinarea notei limită

Constă în a determina o notă limită sub care probabilitatea ca un client să fie

nesolvabil este foarte mare. Această etapă este fundamentală pentru creditul evaluat. Se

observă că cele două curbe au o suprafaţă comună, cu cât această suprafaţă este mai mare, cu

atât evaluarea făcută este mai puţin sigură.

Dacă se acceptă nota limită la un nivel mic (n1) se acceptă toţi clienţii buni dar şi

mulţi dintre cei răi (suprafaţa totată arată numărul de clienţi răi acceptaţi). Dacă se acceptă

nota limită la un nivel mare (n2) se elimină toţi clienţii răi, dar şi un număr mare de clienţi

buni (suprafaţa punctată arată numărul de clienţi refuzaţi).

Deci, nota limită optimă este aceea care elimină cei mai mulţi clienţi răi posibil şi cel

mai puţini dintre cei buni. Pentru determinarea acestei note optime este necesar să se facă mai

întâi o analiză de rentabilitate a clienţilor buni şi a celor răi.

Aceasta înseamnă să se evalueze contribuţia la profitul băncii a fiecărui client, care va

fi pozitivă pentru clienţii buni şi negativă pentru clienţii răi, ca urmare a cheltuielilor pe care

le face banca cu aceştia (cheltuieli de judecată executare silită) inclusiv pierderile pe care

banca le suportă ca urmare a nerecuperării creditului. Nota optimă va fi aceea care are o

influenţă favorabilă asupra profitului băncii.

Exemplu: Să presupunem că s-au analizat 1000 de dosare de credite. În urma atribuirii

criteriilor de solvabilitate cu notele (ponderile) şi însumându-le pentru fiecare dosar se obţine

câte o notă totală. Separând clienţii răi de cei buni se obţin următoarele rezultate (tabelul 3.2.):

Tabelul nr. 3.2. Notele totale obţinute de clienţi

Notele totale obţinute Clienţi buni Clienţi răi50 0 5100 27 7150 63 10200 135 19250 180 19300 153 15350 144 15400 54 5450 54 5500 90 0

900 100

În urma analizei de rentabilitate a dosarelor, s-a constatat că raportat la 100 lei credit

fiecare client bun contribuie în medie cu 10 lei profit pentru bancă şi fiecare client rău dă o

pierdere de 80 lei pentru bancă.

Dacă banca fixează nota limită 150, ea elimină 90 de clienţi buni şi 22 răi.

Profitul se modifică cu: - 90 x l0 + 22 x 80 = + 860

Dacă banca fixează nota limită 200, ea elimină 225 clienţi buni şi 41 răi.

Profitul se modifică cu: - 225 x 10 + 41 x 80 = + 1030

Dacă banca fixează nota limită 250, ea elimină 405 clienţi buni şi 60 răi.

Profitul se modifică cu: - 405 x 10 + 60 x 80 = + 450

Se observă că situaţia cea mai favorabilă asupra profitului o are nota limită de 200.

2. Odată fixată nota limită, toate cererile de credit vor fi analizate prin prisma

informaţiilor utilizate în analiza discriminatorie, informaţii pe care banca le obţine de la

clienţii noi care vor completa formularul (chestionar). Un exemplu de chestionar este dat în

tabelul următor (tabelul nr. 3.3)1:

Tabelul nr. 3.3. Exemplu de chestionar

1 adaptat după Sylvie de Coussergues, guestion de la banque, Dunod, Paris, 1992

Criterii pondereaCriteriul şi locuinţa solicitantului -excelent

-bun-mediu-sărac

7530

Durata de când locuieşte în cartier (locuinţa) -0 – 6 luni-7 luni – 1 an-1 – 2 ani-2 – 5 ani

- > - 5 ani

01246

Profesia -şomer-pensionar-intelectual-comerciant-tehnician-muncitor calificat-muncitor sezonier calificat

- muncitor sezonier necalificat

05423221

Telefon -da-nu

40

Referinţe bancare - nici una- cont la vedere sau economii- cont la vedere si economii

034

Situaţia familială - celibatar- celibatară- căsătorit (ă)- divorţat (ă)- văduv (ă)

13402

Număr de persoane în întreţinere -0-1-2-3-mai mult de 4

12310

Venituri - < 800.000 lei- 800.000 – 1.500.000 lei- 1.500.000 – 2.000.000 lei- 2.000.000 – 3.000.000 lei- 3.000.000 – 4.000.000 lei- > 4.000.000 lei

012345

În chestionar au fost reţinute nouă criterii de solvabilitate, pentru fiecare criteriu se

admit variante cărora li se acordă o anumită notă (pondere). Criteriile trebuie să aibă un enunţ

simplu, pentru a uşura verificarea de către ofiţerul de credite a declaraţiilor solicitantului de

credite. Clientul a cărui notă totală este inferioară notei limită optime i se va refuza cererea de

credit.

Deşi metoda este atrăgătoare, ea prezintă o serie de probleme, două dintre ele sunt cele

mai importante şi anume: cum să se selecţioneze eşalonul de dosare care fac obiectul analizei

discriminatorii şi care sunt criteriile discriminatorii stabile.

Pentru prima problemă, dosarele analizate, deci creditele derulate şi acceptate de

bancă nu sunt reprezentative pentru analiza discriminatorie, deoarece banca a eliminat, prin

metoda clasică de analiză a fiecărui client, clienţii cu risc mare de nesolvabilitate.

Pentru depăşirea acestei situaţii, care nu reprezintă în fapt realitatea, banca are trei

posibilităţi:

- să evite analiza dublă a dosarelor;

Analiza dosarelor de credit deja derulate de bancă presupune practico reanalizare a

dosarelor, deci evaluarea creditelor se suprapune peste metoda clasică necontribuind practic la

uşurarea analizei dosarului, prin faptul că nu înlocuieşte metoda clasică, iar controlul

suplimentar nu va fi acceptat de ofiţerii de credite care au instrumentat dosarele derulate.

- să se includă în analiză şi dosarele refuzate de ofiţerii de credite care le-au analizat

după metoda clasică, dar s-ar mări în mod artificial numărul clienţilor răi;

- să se accepte toate cererile de credit în vederea constituirii eşantionului pentru

analiza discriminatorie.

Din punct de vedere statistic, această ultimă posibilitate este cea mai bună pentru că

elimină primele două inconveniente.

Din punct de vedere al costurilor, această posibilitate duce la creşterea pierderilor

pentru bancă. Dacă această creştere a pierderilor va fi comparată ulterior - prin introducerea

metodei de evaluare prin punctaj (scor) - de o creştere a profiturilor pentru bancă, deci,

reducerea pierderilor, acceptarea tuturor cererilor de credit pe o anumită perioadă este

justificată.

A doua problemă - stabilirea criteriilor de solvabilitate este la fel de grea. Criteriile

luate în calcul: venit, profesie se modifică de la an la an, au un caracter dinamic datorită

schimbărilor care au loc în viaţa economică şi socială a ţării.

De aceea, criteriile de solvabilitate a clienţilor trebuie revizuite periodic în analiza

discriminatorie pentru a verifica eficacitatea acestora. Aceste modificări impun luarea în

considerare a altor criterii de solvabilitate, deci banca ar trebui să accepte din nou o perioadă

toate cererile de credite şi implicit riscurile - pierderile deci.

Aceste probleme vin să sublinieze limitele metodei de evaluare a creditului prin

punctaj (scor), dar nu elimină în mod radical eficacitatea metodei.

3.2.3. Plasamente pe piaţa interbancară

În vederea fructificării tuturor fondurilor de care băncile dispun, ele pot face

plasamente la celelalte bănci, plasamente a căror durată variază de la câteva ore până la 1 an.

Rata dobânzii pe această piaţă este determinată de cererea şi oferta de bani.

Plasamentele pe această piaţă nu prezintă risc; uneori, băncile fac plasamente

negarantate - pe termen scurt la bănci solide.

Volumul plasamentelor pe piaţa interbancară, aşa cum rezultă din tabelul nr.6.l., a

crescut în anul 1997 concomitent cu reducerea creditelor acordate agenţilor economici.

Cauzele care au condus la această creştere spectaculoasă a plasamentelor interbancare

(care s-au triplat faţă de anul 1996) au fost următoarele:

majorarea dobânzii de politică monetară începând cu ianuarie 2008, de către

B.N.R., în trei tranşe până la finele lunii martie, respectiv cu 1,5 puncte

procentuale;

amplificarea problemelor care ţin de portofoliul creditelor neperformante

concretizate în lipsa de lichidităţi cu care se confruntă unele bănci

nivelul înalt al dobânzilor şi siguranţa plasamentelor oferite de

această piaţă.

Efectele directe produse de noul instrument de politica monetară – creşterea

artificială a ratei dobânzii atât la active, cât şi la pasive practicate de bănci, coroborat cu

majorarea taxei de timbru, la nivelul debitului reclamat de bănci pentru acţionarea în instanţă

a debitorilor, au condus la creşterea soldurilor creditelor restante de 2,3 ori faţă de aceeaşi

perioadă a anului precedent.

3.2.4. Plasamente în titluri financiare

În perioade de recesiune şi instabilitate economică, când cererea de credite este

scăzută, băncile dispun de fonduri pe care le plasează în titluri financiare.

În perioadele de boom economic, când cererea de credite este mare, băncile pot fi

forţate să-şi vândă o parte din titlurile financiare achiziţionate anterior pentru a face faţă

cererii de credite.

În procesul gestionării fondurilor atrase, băncile parcurg următoarele etape: întâi, ele

fac faţă cerinţelor de rezerve legale; în al doilea rând, îşi constituie un fond pentru a face faţă

nevoilor de lichidităţi ale băncii; în al treilea rând, fac faţă nevoilor de creditare, care de

obicei aduc mai mult venit decât investiţiile în titluri financiare; în al patrulea rând, fondurile

rămase sunt investite în titluri financiare.

Titlurile financiare joacă un rol important în gestionarea activului băncii: ele permit

băncii să utilizeze toate fondurile de care ea dispune la un moment dat pot ajuta banca cu

resurse lichide prin achiziţionarea de titluri financiare care se potrivesc nevoilor de lichiditate

a băncii; contribuie la diversificarea portofoliului de active şi deci la protejarea băncii

împotriva riscurilor financiare.

Principalele titluri financiare care pot constitui investiţii financiare pentru bănci sunt

următoarele:

- titluri de stat emise de Ministerul Finanţelor şi garantate de stat, cu venit fix; sunt

lipsite de risc;

- titluri de valoare emise de administraţia centrală a ţărilor din categoria A şi a

Băncilor Centrale din aceste ţări, precum şi de instituţii financiare internaţionale; sunt lipsite

de risc;

- titluri de valoare emise de societăţi bancare româneşti, bănci din ţările din categoria

A, Administraţia locală din România, Administraţia locală din ţările din categoria A; au

potenţial mare de plată, dar susceptibile deci, cu risc;

- acţiuni ale băncii la alte instituţii financiare depozitare şi nedepozitare societăţi

comerciale şi societăţi bancare din ţară; sunt riscante;

- titluri de valoare emise de societăţi comerciale române şi străine; sunt riscante.

Principalele caracteristici ale titlurilor financiare sunt următoarele:

maturitatea reprezintă termenul la care titlurile financiare pot fi transformate în

lichidităţi, posesorul primind integral suma avansată la achiziţionarea titlului şi venitul

aferent;

impozitul pe venit - privit atât ca mod de impunere, cât şi prin nivelul cotelor de

impunere sau facilităţi fiscale;

pierderile sau câştigurile sunt atribute ale investiţiilor financiare.

Investiţiile financiare sunt supuse următoarelor surse potenţiale de risc:

Banca poate fi forţată să vândă înainte de maturitate un titlu financiar. Fiind în lipsă

de lichidităţi şi pentru a nu face apel la împrumuturi, banca va fi nevoită să-şi vândă titlurile

cumpărate anterior, în pierdere.

Riscul de creditare;

Constă în nerecuperarea sumei avansate de bancă la achiziţionarea titlului sau numai a

veniturilor (dividende, cupon) sau a ambelor.

Riscul puterii de cumpărare;

Ca urmare a procesului inflaţionist, banca poate să piardă datorită eroziunii banilor

investiţi.

Astfel, rata venitului real (pe care îl va primi banca) ajustată cu rata inflaţiei se

exprimă după formula:

Rr = Rn - 1

Aşadar, cu cât rata inflaţiei este mai mare, cu atât veniturile reale aferente titlului

achiziţionat vor fi mai mici.

Prin realizarea de plasamente în investiţii financiare, banca urmăreşte următoarele

obiective:

- obţinerea unui venit sub diferite forme: dividende, cupon etc.

- realizarea unui portofoliu de investiţii financiare de calitate (sigure şi profitabile);

- utilizarea completă a fondurilor băncii;

- posibilitatea utilizării titlurilor drept gajuri în momente dificile pentru bancă (criză de

lichidităţi);

- asigurarea lichidităţii prin corelarea scadenţelor titlurilor cu nevoia de lichiditate a

băncii.

Pentru atingerea acestor obiective, managementul bancar trebuie să parcurgă

următoarele etape:

l. Coordonarea portofoliului de investiţii financiare cu mediul extern.

Evident, este greu să se prevadă evoluţia variabilelor mediului extern ca, de exemplu:

creşterea economică, rata dobânzii, inflaţia. Din cauza nesiguranţei oricărei previziuni

economice, deciziile trebuie luate cu o oarecare prudenţă pentru a feri banca în cazul unor

previziuni incorecte.

2. Coordonarea portofoliului de investiţii financiare cu planul de lichidităţi al

băncii.

Acest lucru se poate obţine în condiţiile în care administrarea portofoliului de investiţii

financiare nu este considerată o funcţie separată, ci este integrată în procesul de gestionare

active-pasive al băncii.

3. Evaluarea posibilităţilor de gajare oferite de titlurile financiare.

Titlurile financiare mai puţin riscante sau lipsite de risc pot constitui garanţii în

vederea obţinerii unor împrumuturi de către bancă. Deci, managementul băncii trebuie să ştie

cerinţele de gajare specifice pieţei financiare.

4. Evaluarea riscului pe care îl presupune fiecare tip de activ.

Titlurile de stat emise de Ministerul Finanţelor şi titlurile de valoare emise de instituţii

străine garantate de guvernele ţărilor respective sunt lipsite de risc. Titlurile de valoare emise

de instituţii din ţară şi străinătate negarantate de stat prezintă risc.

Acţiunile deţinute de bancă la alte societăţi bancare şi nebancare din ţară şi străinătate

prezintă risc pentru bancă.

5. Evaluarea venitului net fără impozit.

Cotele de impozit sau facilităţile fiscale pe categorii de titluri pot fi elemente

restrictive în procesul de achiziţionare a titlurilor financiare. Banca va agrea acele titluri care

aduc venituri mari.

6. Diversificarea portofoliului de investiţii financiare.

Achiziţionarea mai multor categorii de titluri financiare de la cât mai mulţi emitenţi va

determina ca perceperea riscurilor financiare să fie cât mai difuză pentru bancă.

O practică extrem de riscantă, dar agreată de multe bănci, este aceea de achiziţionare a

acţiunilor unor instituţii cu care ele colaborează, în special ale societăţilor de asigurare.

Această practică determină ca pierderile băncii să fie transferate societăţilor de asigurare,

pierderi la care banca mai ia parte şi în calitate de acţionar.

7. Anticiparea evoluţiei dobânzii.

Dacă rata dobânzii va scădea, atunci cererea de credite va fi mare, deci banca va trebui

să investească în titluri pe termen scurt cu grad ridicat lichiditate.

Dimpotrivă, dacă se aşteaptă la o creştere a ratei dobânzii, cererea de credite va fi

mică, banca va trebui să-şi plaseze fondurile în titluri pe termen mediu şi lung în scopul

obţinerii unor avantaje.

8. Determinarea mărimii portofoliului de investiţii financiare.

Mărimea portofoliului de investiţii financiare va fi în funcţie de:

- gradul de profitabilitate al investiţiilor în titluri financiare,

- volumul fondurilor rămase neutilizate după constituirea fondurilor pentru nevoile de

rezerve, lichidităţi şi de credit ale băncii.

9. Evaluarea experienţei manageriale.

Băncile care nu au experienţă în tranzacţionarea titlurilor financiare trebuie să se

limiteze la achiziţionarea titlurilor de stat şi obligaţiuni garantate de guvernele ţărilor

emitente.

Băncile care au experienţă managerială profită de momentele oferite de piaţă, nu ţin în

portofoliul lor titlurile până la maturitate, ci le tranzacţionează pentru a-şi maximiza profitul.

Băncilor româneşti li se interzice prin lege tranzacţionarea titlurilor financiare,

excepţie făcând cele dobândite în urma executării silite a creanţelor, pentru desfăşurarea

activităţii şi pentru folosinţa salariaţilor.

Una dintre cele mai importante contribuţii ale portofoliului de investiţii financiare

este că el permite echilibrarea lichidităţii totale şi a poziţiei de risc a băncii.