Calităţile necesare unui bun profesor

Profesorul este persoana care învaţă elevii săi cunoştinţe noi, dar şi primele

atitudini faţă de şcoală, faţă de oameni şi lumea înconjurătoare.

Unele calitaţi ale profesorului sunt de apreciat, pentru că nu oricine se poate

inarma cu atât de multă rabdare, înţelepciune, încredere în sine , şi puterea de a lucra cu

copii, şi mai ales de a încerca să-i înveţe pe toţi, indiferent de capacitatea lor de

concentrare şi memorare.

Există şi profesori care îşi pierd răbdarea, profesori care nu pot să îşi lase

problemele personale deoparte în momentul când intră la ore şi recurg la violenţă verbală

sau fizică.

Violenţa este una dintre cele mai urâte mijloace la care poate recurge un profesor,

de cele mai multe ori aceasta provoacă ură şi respingere din partea elevilor faţă de

profesor.

Alte defecte care trebuie să le corectam în aceasta profesie dar şi în viaţa socială

sunt rasismul şi invidia care duc la diferenţierea dintre elevi, astfel favorizând sau

defavorizând pe unii dintre ei.

Relaţia dintre profesor-elev dar şi cea dintre elev-profesor trebuie să fie una

profesională dar în acelaşi timp şi prietenoasă, pentru ca elevul să îşi exprime ideile fară

reţineri (inhibaţii).

De aceea un bun profesor trebuie să îşi actualizeze mereu cunoştiinţele, pentru a

putea să răspundă mereu la toate întrebările puse de elevi.

Dacă mai mulţi elevi nu au înţeles lecţia atunci profesorul trebuie să îşi facă o

autoevaluarea şi să verifice dacă acest lucru s-a întâmplat din vina lui, şi dacă acest lucru

este adevarat să ia masuri pentru corectarea acestei probleme pe viiitor.

Un profesor ideal trebuie să facă tot posibilul ca să nu descurajeze elevii mai

slabi la învăţătură,deoarece ei se vor teme să răspundă, chiar dacă vor şti răspunsul

corect. Elevii trbuie sa fie încurajaţi, să primească sfaturi utile, şi să li se vorbească cu

blândete.

Profesorul ideal este acela care poate să explice în cuvinte simple noţiuni

complicate, el tebuie să fie înţelegător, bun, să se mândrească cu meseria pe care o

practică , şi să fie apropiat de elevi săi, poate chiar un prieten mai mare.

Un profesor bun trebuie să ajute elevi să depăşească greutaţile întalnite ,iar

înţelepciunea pe care o are să o transmită elevilor săi.

Pe langa aceste calităţi trebui să aibă şi simţul umorului. Nu trebui să arate ură

faţă de cineva, niciodată să nu-i dea unui elev sarcini pe care, ştie bine, că nu le va putea

îndeplini.

Un profesor bun este acela care poate comunica cu orice elev, şi capabil, şi

dificil, şi neascultător, obţinând în final rezultate bune.

Temelia pe care se pun toate aceste calităţi ale unui bun profesor este iubirea

pentru copii.

Din iubire el se va pregăti permanent pentru fiecare lecţie în aşa fel încât să nu-i

dezamagească; iar dacă se va întampla ca unul dintre copii să ştie un amanunt care lui i-a

scăpat,va privi cu bunavoinţă şi îşi va aprecia elevul pentru conoştinţele sale; nu se va

limita la orele desfaşurate efectiv în clasă ci îi va conduce în diferite activităţi educative

extraşcolare; va fi procupat să-şi perfecţioneze metoda de predare ; relaţia cu elevii va fi

una de respect reciproc; va trata pe fiecare copil ca pe o personalitate unică şi se va

strădui să-l facă pe fiecare să se simtă bine între colegii săi; va fi autoritar fără excese şi

un bun amic totodată; acestea şi multe altele fac din profesor un model pentru elevii săi.

În zilele noastre profesori sunt din ce în ce mai dezinteresaţi, mai plictisiţi, fără să

aibă un scop precis şi fără a le păsa dacă elevi au înţeles sau nu ceva din lecţia pe care

tocmai au predat-o, mai rau, mulţi dintre profesori nu sunt pregatiţi corespunzător pentru

a putea pregăti elevi, nici măcar ei nu îşi stăpânesc materia.

Alături de familie, şcoala, acest principal izvor de cultură şi factor de civilizaţie,

în care se desăvârşeşte formarea omului în vederea participării lui la viaţa social-

productivă, influenţează, la rândul ei, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară

procesul de învăţământ, personalitatea elevului.

De cele mai multe ori, prin pregătire, măiestrie pedagogică şi entuziasm,

profesorul realizează un contact pozitiv cu elevii, acesta favorizând procesul instructiv-

educativ.

Un deosebit interes psihologic prezintă reacţia acelor profesori care, după opinia

elevilor, nu se bucuă câând acestia dau răspunsuri corecte , ci dimpotrivă , le pare rau , se

arată surprinşi , se mira că raspund bine , stau la îndoială dacă să le pună notă , îi

ironizează etc. S-a ajuns la concluzia că în aceste cazuri nu se respectă un principiu

fundamental al educaţiei—încurajarea printr-o judicioasă folosire a laudei şi a dojanei.

Un profesor care dojeneşte mai mult decât lauda sau care nu spune nimic atunci

când ar trebui să spună , nu foloseşte suficient criteriile aprecierii pozitive pentru

formarea şi schimbarea comportamentului elevului.

Sursa de nemulţumire a elevilor îşi are originea în comportamentul unor cadre

didactice, în imaginea deformată pe care unii elevi o au despre profesori şi profesorii

despre ei .

Utilizarea noilor tehnologii didactice , cum ar fii instruirea programată , duc în

cele din urmă tocmai la selecţionarea şi întarirea comportamentelor adecvate , la

realizarea în condiţii optime a conexiunii inverse , la aprecierea performanţelor şcolare

ale elevilor pe baze ştiinţifice şi în condiţiile unei obiectivităţi ştiute.

Dragostea pentru copii, capacitatea de empatie, delicateţea sufletească, spiritul de

echitate, tactul pedagogic, puterea de stăpânire de sine, competenţa şi pasiunea pentru

disciplina pe care o predă şi în genere pentru cunoaştere, alegerea de activităţi atractive la

lecţie şi talentul de a trezi interesul elevilor pentru proiecte de cercetare (eventual şi prin

exemplul personal), uşurinţa de a se adapta la neprevăzut şi necapitularea în faţa

greutăţilor, exigenţa şi constanţa în cerinţele formulate, ca şi priceperea de a se realiza o

corectă evaluare a performanţelor elevilor sunt tot atâtea calităţi care asigură eficienţa

muncii la catedră, producându-i educatorului satisfacţie, trăire stimulatoare pentru noi şi

noi eforturi în scopul perfecţionării stilului de muncă. Evident, totul pe fondul unei bune

sănătăţi fizice şi psihice, căci este un lucru demonstrat: nu multe profesii sun atât de

solicitate sub ambele aspecte ca cea de educator.

Relaţia profesor – elev reprezintă modalitatea principală de mediere didactică, de

ipostaziere a acesteia într-o variantă umană, subiectivă.

Dincolo de conţinuturile concrete care se transmit, în activitatea didactică va fi

important foarte mult tipul de interacţiune care se va statornici între clasa de elevi şi

profesor, precum şi atitudinea acestuia în a se relaţiona ca grup şi la fiecare elev în parte.

Relaţia profesorului cu elevii reprezintă o construcţie reciprocă, dinamică, ce se

repliază permanent în funcţie de circumstanţe şi scopuri educative. Ea este rezultatul unei

“opere” comune ce se definitivează în timp, prin implicarea ambelor părţi.

Indiferenţa faţă de personalitatea elevului ameninţă nevoile şi trebuinţele

spirituale de bază ale acestuia, respectul faţă de sine , nevoia de raspuns afectiv din partea

celor din jur , nevoia de securitate pe termen lung , de succes, precum şi nevoia de a

aparţine unui grup şi a fi acceptat de acesta.

Practica şcolară tradiţională ne-a lăsat imaginea profesorului care ,vrea să domine

elevii şi să-i subordoneze. Într-un asemenea climat nimic nu se face din convingere şi

pasiune . Este necesar să se facă trecerea de la vechiul tip de relaţii la relaţii în care

profesorul colaborează cu elevii . Principala activitate a acestuia nu va fi predarea , ci

angajarea elevilor în investigaţii şi lucrari independente .Expresiile ironice şi jignitoare

tulbură atitudinea elevilor faţă de profesorul lor şi îngreunează crearea unui climat

favorabil muncii creatoare în clasă .

Rezultatele obţinute în urma cercetărilor au scos în evidenţă faptul că , cu cât

formele de penalizare ( ironia , jignirea , ridiculizarea , notele proaste) sunt mai des

folosite , cu atât efectul lor scade. Profesorul care cunoaşte valoarea aprecierii pozitive nu

se va feri de o usoară supraapreciere a performanţelor elevului ; va aprecia pe elev mai

mult decât merită , spre a-l face să merite pe deplin aprecierea , să se ridice la nivelul

aprecierii făcute .

Experienţa ne arată că profesorul cu rezultate bune în activitatea lui îşi

îmbunătăţeşte relaţiile cu elevii slabi şi prin faptul că le acordă suficientă apreciere

pozitivă . Chiar şi pentru unele performanţe şcolare minore , profesorul care cunoaşte

valoarea aprecierii pozitive , o foloseşte încercând să dezvolte în mod permanent

încrederea elevilor în propriile lor forţe .

Neacordând o atenţie mai mare modului de distribuire a formelor de

întărire ,balanţei pedepselor şi recompenselor , a aprecierii pozitive şi negative , se poate

ajunge la o depreciere a personalităţii elevului , atunci când se foloseşte în mod exagerat

dojana , si mai ales , atunci când dojana nu păstrează un caracter limitat („astăzi nu ai

învatat lecţia”), ci ia forma unei deprecieri globale („ce-o să iasă din tine” sau „degeaba

cheltuiesc parinţii cu tine”).

Nu este deloc întâmplator ca profesorii ce impulsionează elevii mai mult prin

laudă , obţin rezultate mai bune în procesul de educaţie . Acestia apreciază pozitiv „elevii

dificili” chiar şi pentru unele progrese minore încercând în felul acesta să dezvolte , în

mod permanent , încrederea elevilor în propriile forţe.

Raporturile dintre profesor şi elev nu prezintă numai o latură intelectuală. Factorul

afectiv are o importanţă deosebită asupra randamentului intelectual al elevului . Crearea

de bună dispoziţie în clasă reprezintă o condiţie necesară pentru evitarea eşecului şcolar .

Fiecare lecţie se desfăşoară într-un climat afectiv particular , dispoziţia clasei variază în

funcţie de cea a profesorului.

Relaţia cu elevii nu trebuie să se reducă doar la aspect formal, administrativ, fiind

reglementată de coduri deontologice sau normative instituţionale; aceasta se va adecva şi

personaliza neîncetat, se va dimensiona şi relativiza la specificul grupului şcolar sau la

membrii acestuia.

Desigur, în realitate, raportul invocat este oarecum dezechilibrat, asimetric din

raţiuni obiective (diferenţa de varstă, de cumul experienţial, de statut social, de capital

cultural etc.). Diferenţe există în mod evident, dar ele nu trebuie să devină motiv de

depreciere a elevilor, de infatuare, de impunere a propriei persoane, de exercitare a

autoritarismului.

Este indicat ca aceste valenţe ale profesorului să fie supravegheate, camuflate,

autocenzurate. Autoritatea, care este o dimensiune pozitivă în educaţie, nu se impune, ci

se caştigă, este atribuită de către partenerii actului formativ.

Autoritatea liber atribuită potenţează, de bună seamă, calitatea actului educativ.

Rezultatul unui raport pozitiv profesor-elevi înseamnă, pe de o parte, oamenii formaţi

pentru o integrare eficientă în circuitul vieţii social-productive, iar pe de alta, educatori

care-şi onorează misiunea socială asumată, profesori stimaţi de foştii lor elevi, de colegi,

de societate.

În caz contrar când relaţia profesor-elevi este una negativă, ca urmare a unor

insuficienţe şi neîndepliniri ale muncii didactice sau a unei concepţii eronate sub aspect

moral în legătură cu rolul educatorului în procesul de învăţământ, se ivesc din nou

carenţe în viaţa şcolară a copiilor şi cu deosebire a unora dintre ei, deoarece nu toţi

reacţionează la fel de sensibil la situaţiile stresante, comportamentul rezultat fiind

determinat de ecuaţia psihologică personală şi de condiţiile particulare din viaţa în afara

şcolii.

Este foarte important factorul psihologic: o dată ce decizi să devii profesor/

învăţător, trebuie să fii conştient de faptul că vei lucra zi de zi cu o mulţime de copii

diferiţi, galagioşi şi mai ales obositori.

În afară de asta, trebuie să fie foarte clar faptul că elevii, asemeni animalelor de

pradă, simt frica şi nesiguranţa, astfel că vor încerca în permanenţă să găsească un punct

sensibil care, va fi exploatat încontinuu.

În aceaste situaţii vor avea loc manifestări de tipul ieşit din clasă care nu vor face

decât să-l pună pe profesor într-o lumină proastă, veşnic luat la mişto pe această temă de

către niste puşti lipsiţi de alte subiecte de conversaţie.

Abilităţile pedagocice nu trebuie să lipsească de la niciun profesor. Mulţi sunt

foarte inteligenţi, dar au mari dificultăţi în a se face înteleşi, aici este vorba de genul de

profesori care îşi ştiu materia, dar ‘doar pentru ei’, fiind incapabili să explice pe intelesul

discipolilor ce şi cum.

Pe langă aceste trei calităţi pe care trebuie să le aibă un professor : inteligenţa,

abilităţi pedagogice şi rezistenţă psihică, trebuie să adăugam pasiune pentru muncă pe

care o face, pasiune care de altfel nu ar trebui să lipsească din nici o meserie. Îi mai

adăugam o doză de umor şi relaxare, precum şi inteligenţă emotională, pentru a putea

comunica, cu elevii.

Poate că oameni caută perfecţiune în tot ceea ce fac, dar cum aceasta nu există

nici oameni perfecţi nu există , doar modele exemplu.