Caiu Corneliu Tacit (în latină Gaius - sau Publius - Cornelius Tacitus; n. cca. 55, d. cca.115) d.Hr., a fost un om politic și unul din cei mai importanți istorici romani, considerat părintele istoriografiei latine. Se cunosc puține amănunte din viața lui. Tot ce se știe despre Tacit provine fie din scrierile lui sau din scrisorile lui Pliniu cel Tânăr, bunul său prieten. Familia sa provenea probabil din provincia romană Gallia Cisalpina sau Gallia Narbonensis. În timpul împăratului Vespasian, Tacit a început cariera politică tipică a unui senator (cursus honorum), în anul 79 d.Hr. a avut funcția de Questor, în 88 era Pretor, pentru a deveni în anul 97 Consul și în 112-113 Proconsul al provinciei Asia (Asia Mică de astăzi). În ultimele două decenii ale vieții și-a început activitatea literară și istorică iar operele sale au devenit publice după sfârșitul domniei lui Domițian.

Tacit a fost un talentat orator politic al epocii sale și a dedicat artei oratoriei, avându-l ca exemplu pe Marcus Tullius Cicero, opera Dialogus de oratoribus (ca. 102 d.Hr.). Sub împăratul Nerva începe activitatea de istoric și publică prima sa operă, De vita Iulii Agricolae ("Viața lui Iulius Agricola") iar în anul 98 d.Hr., în timpul domniei împăratului Traian, referindu-se la generalul Gnaeus Iulius Agricola, socrul său, cu care ocazie face o descriere a geografiei Britaniei. A doua din seria așa ziselor opere minore ale lui Tacit este De origine et situ Germanorum ("Despre originea și locurile Germanilor"), sau, pe scurt, Germania (ca 98 d.Hr.)

Pagina de titlu a unei ediţii complete a operelor lui Tacit din 1598 - Bibliotheca Communale, Empoli

Historiae (publicată probabil între 104 și 109 d.Hr.) este prima dintre operele majore de istorie ale lui Tacit și tratează istoria romană începând cu anul 69 d.Hr., (anul morții împăratului Galba, succesorul lui Nero), până la uciderea împăratului Domițian, în anul 96 d.Hr. Din cele 14 cărți, s-au păstrat doar primele patru și părți din cartea a cincea.

În Annales, cu titlul originar Ab Excessu Divi Augusti ("De la moartea divinului Augustus"), este descrisă istoria împăraților din dinastia iuliană, de la Augustus până la moartea lui Nero, timpul cuprins între anii 14 și 68 d.Hr. Opera era alcătuită inițial din 16 cărți, din care s-au păstrat - pe lângă câteva fragmente izolate - doar nouă cărți.

Caracterul istoriografiei lui Tacit

Importanța lui Tacit ca istoric constă în pătrunderea psihologică a calităților interioare ale personalităților și în descrierea plină de strălucire a caracterelor. Stilul său se caracterizează printr-o abilă combinație între conciziune și exprimare colorată. Tacit era un partizan al idealurilor republicane și critic înverșunat al decăderii politice și morale din perioada imperială. Deși deviza sa pentru istorie era sine ira et studio ("fără ură și părtinire"), deci recomandarea unei descrieri obiective a evenimentelor ca "martor al bunurilor prezente" (testimonium praesentium bonorum), Tacit nu s-a putut sustrage tentației de a fi în același timp un critic aspru al moravurilor. Un exemplu constă în caracterizarea părtinitoare a împăratului Tiberius. Opera sa istorică are un caracter descriptiv-moralizator, ajungând la o concluzie pesimistă, întrucât purtătorii virtuților

republicane romane devin victime ale tiranilor, iar restul cetățenilor sunt căzuți într-o stare de letargie.

Strălucind nu numai prin discursul sãu istoric captivant, Tacitus este totodatã un martor şi judecãtor de mare valoare a condiţiei umane, ceea ce îi oferã un loc de cinste printre cei mai mari istorici ai antichitãţii şi nu numai.

Viaţa autorului

Nu se poate realiza o biografie detaliatã a istoricului din cauza lipsei informaţiilor, totuşi se pot trasa câteva repere cronologice. Analizând vârstele necesare pentru a îndeplini anumite magistraturi, data naşterii este undeva între 54 şi 58 p. Cr., în prima parte a domniei lui Nero (54-68). Pentru prenumele sãu se gãsesc în izvoare mai multe variante: în corespondenţa cu Plinius cel Tânãr apare doar drept Cornelius Tacitus; Sidonius Appolinaris (sec. V) îl numeşte Gaius, iar în alte surse apare Publius, care este de altfel varianta acceptatã de cercetãtori: Publius Cornelius Tacitus.

Deşi din atitudinea pe care o afişeaza în operele sale s-ar deduce cã ar fi fost membru al aristocraţiei, conform unei mãrturii a lui Plinius cel Bãtrân referitoare la guvernatorul Galliei Belgice, cavalerul Cornelius Tacitus, probabil tatãl sãu, se pare cã a aparţinut clasei cavalerilor. Oraşul de provenienţã nu se cunoaşte exact, dar cert este cã istoricul şi magistratul şi-a petrecut viaţa la Roma. Se dedicã retoricii, audiindu-l probabil pe Quintilianus, pentru care Vespasian a inaugurat catedra publicã de retoricã de la Roma, dar şi pe Marcus Aper şi Iulius Secundus. Datoritã talentului şi culturii sale, devine încã de foarte tânãr cunoscut în for. Legãtura matrimonialã cu fiica lui Iulius Agricola, viitor guvernator al Britanniei, a avut un rol benefic în ascensiunea sa politicã. Obţine quaestura în 79, ediliciul sau tribunatul plebei în timpul lui Titus, praetura în 88, precum şi intrarea în colegiul quindecemvirilor. La sfârşitul praeturii, în 89, pãrãseşte Roma pentru 4 ani, ipoteza cea mai credibilã care sã explice plecarea fiind cea a exercitãrii unei funcţii administrative, cea de guvernator de provincie (Gallia Belgica probabil) cu rangul de propraetor. Tacitus se întoarce la Roma în contextul politic în care Domitianus condamnã la moarte cetãţenii bogaţi şi le confiscã averile, din cauza secãtuirii fiscului imperial şi temerilor faţã de politicienii care i-ar putea face concurenţã, chiar Iulius Agricola zvonindu-se cã ar fi cãzut pradã unui complot al împãratului.

Tacitus trãieşte teroarea ultimilor ani de domnie a împãratului, care ia mãsuri şi împotriva filozofilor, dând ordin ca operele cele mai importante sã fie arse în piaţa publicã. Autorul nu cade însã victimã împãratului, retrãgându-se din primul plan al vieţii politice, ceea ce explicã lipsa sa de promovare deşi întrunea standardele necesare pentru a accede la funcţia de consul. El nu se retrage însã în totalitate, mai participã la şedinţele senatului, martor la nedreptãţile pe care le va descrie în opera sa. La venirea pe tron a lui Nerva începe o perioadã prolificã pentru el, în anul 97 fiind ridicat la rangul de consul şi în 98 începându-şi activitatea de istoric într-un cadru prielnic. Primele douã lucrãri sunt douã

monografii: De vita et moribus I. Agricolae şi De origine et situ germanorum liber, ambele cu caracter complex, depãşind cu mult sfera simplei monografii. Agricola este elogiu funebru, panegiric, manifest politic, cu excursuri geografico-istorice. Germania va fi discutatã în capitolele urmãtoare. Dupã succesul oratoric dobândit la funeraliile predecesorului sãu în funcţia de consul, Tacitus se face remarcat şi în anul 100 în procesul împotriva fostului guvernator al provinciei Africa.

Între 105-107 publicã prima operã de mare amploare, Istorii, din care s-au pãstrat pentru posteritate primele patru cãrţi şi începutul celei de-a cincea. Sunt relatate domniile lui Galba, Otho, Vitelius, Titus şi Domitianus, iar cãrţile rãmase se ocupã de evenimentele anului 69 şi începutul domniei lui Vespasian. Cât despre cariera sa politicã, conform unei inscripţii din Caria, Asia Micã, el primeşte de la Traian proconsulatul provinciei Asia. În anii 115-117 publicã rezultatul investigãrii epocii precedente, Analele, cuprinzând în jur de 16 cãrţi pãstrându-se doar cãrţile I-IV, XII-XV şi pãrţi din cãrţile V, VI, XI, XVI. Analele sunt în general considerate apogeul stilistic al operei tacitiene. Autorul mai are proiecte de redactare a unei istorii a lui Nerva şi Traian, precum şi a lui Augustus, dar moartea survenitã în jurul anului 120 îl împiedicã sã le punã în aplicare.

Scriitura taciteicã

Vom trasa doar câteva trãsãturi esenţiale ale creaţiei istorice tacitiene. Deşi cariera lui Tacitus se anunţa a fi politicã, el devenind în scurt timp unul dintre cei mai elocvenţi oratori ai epocii, dovadã fiind pasajele retorice reuşite din opera sa istoricã, el rãmâne în principal cunoscut ca istoric. Tacit reuşeşte sã mediteze asupra condiţiei umane, sã judece, sã mediteze. Are un discurs problematizant, o operã cuprinzãtoare, în care nu se limiteazã doar la simpla expunere fapticã, ci judecã, mediteazã, conchide. Încã de la Agricola se observã îmbinarea de tipare, unificate de caracterul personajului. Aceeaşi complexitate o gãsim si în Germania, lucrare cu numeroase valenţe, de la etnografice pânã la satirice, şi ea însã beneficiind de elementul unificator care îl constituie antinomia roman-germanic. Înclinaţia spre investigaţie şi metodicã este vãditã şi în Dialogul despre Oratori, opuscul din care reiese strânsa legãturã perceputã între oratorie şi istorie. Maturitatea talentului sãu este atinsã în Istorii şi Anale, unde pe de-o parte, face exerciţiul abilitãţilor sale oratorice, apropiind istoria de literaturã, pe de alta, îşi dezvoltã spiritul metodic şi analitic (de altfel termenul de „anale” se referã tocmai la o definire a metodei şi la apartenenţa la şcoala analisticã). Metoda însã este folosită cu limite. Istoricul apelează frecvent la gruparea logică a faptelor, la rânduirea dramatică a evenimentelor şi pune adesea în contrast fenomene petrecute, de fapt, în momente diferite. În genere compoziţia se muleazã pe mesajul dorit.

Formula binecunoscutã de a descrie propriul discurs, „fãrã teamã şi fãrã pãrtinire” are o aplicabilitate relativã, imparţialitatea doritã de autor fiind contrabalansatã de viziunea inevitabil deformantã asupra evenimentelor, de formaţia sa retoricã, de conexiunea între discursul istoric şi cel oratoric, diferenţa între cele douã dorindu-se a fi anihilatã în vederea accederii la adevãruri universale. „Istoricul îşi prezintă demersul istoric ca o întoarcere la metodologia istoriografiei din timpul Republicii. După Actium şi îndeosebi după moartea lui Augustus, relatările istoricilor ar fi fost deformate de adulaţie sau de ură faţă de împăraţii defuncţi. Pe de o parte, Tacit dă seama de părtinirea excesivă a

istoriografilor din vremea Imperiului şi de utilizarea critică a izvoarelor sale, dar el nu pledează niciodată pentru imparţialitatea absolută. El se vrea un observator al umanitãţii, iar pentru aceasta este necesar ca el sã şi judece, nu doar sã expunã succesiuni de evenimente, iar judecata sã aibã şi un înveliş artistic, în vederea conturãrii sensului moralizator.

Apologet al cauzalitãţii, Tacitus aspirã ca din faptele mãrunte şi singulare sã desprindã fundamentele fenomenelor istorice, ca triada cauzalã polybianã pe care o aplicã sã îi deschidã calea cãtre semnificaţii morale universale (de pildã, când explicã revolta care îl propulseazã pe Vitellius la putere aduce în prim plan factorul psihologic). Viziunea antropocentristã rezultã din susţinerea unui determinism uman psihologic ce conduce cãtre acţiunea istoricã, transcendentul având un rol minor şi modestia sa accentuând importanţa faptelor omeneşti, istoriei pe care Tacitus o trãieşte empatic. În virtutea filozofiei pragmatice a Noii Academii la care aderã, Tacit se dedicã investigării moravurilor, abordării concrete a problemelor, dar dincolo de probabilismul explicaţiilor sale gãsim drept constantã preocuparea pentru statul roman şi pentru o structurã de ordin mai vechi a societãţii romane aflate, în opinia sa, într-o crizã profundã.

Tacitus – unul dintre cei mai mari istorici ai antichitãţiiAutor: Irina Manea | 3247 vizualizări

Publius Cornelius Tacitus

Strălucind nu numai prin discursul sãu istoric captivant, Tacitus este totodatã un martor şi judecãtor de mare valoare a condiţiei umane, ceea ce îi oferã un loc de cinste printre cei mai mari istorici ai antichitãţii şi nu numai.

Viaţa autorului

Nu se poate realiza o biografie detaliatã a istoricului din cauza lipsei informaţiilor, totuşi se pot trasa câteva repere cronologice. Analizând vârstele necesare pentru a îndeplini anumite magistraturi, data naşterii este undeva între 54 şi 58 p. Cr., în prima parte a domniei lui Nero (54-68). Pentru prenumele sãu se gãsesc în izvoare mai multe variante: în corespondenţa cu Plinius cel Tânãr apare doar drept Cornelius Tacitus; Sidonius Appolinaris (sec. V) îl numeşte Gaius, iar în alte surse apare Publius, care este de altfel varianta acceptatã de cercetãtori: Publius Cornelius Tacitus.

Deşi din atitudinea pe care o afişeaza în operele sale s-ar deduce cã ar fi fost membru al aristocraţiei, conform unei mãrturii a lui Plinius cel Bãtrân referitoare la guvernatorul Galliei Belgice, cavalerul Cornelius Tacitus, probabil tatãl sãu, se pare cã a aparţinut clasei cavalerilor. Oraşul de provenienţã nu se cunoaşte exact, dar cert este cã istoricul şi magistratul şi-a petrecut viaţa la Roma. Se dedicã retoricii, audiindu-l probabil pe Quintilianus, pentru care Vespasian a inaugurat catedra publicã de retoricã de la Roma, dar şi pe Marcus Aper şi Iulius Secundus. Datoritã talentului şi culturii sale, devine încã de foarte tânãr cunoscut în for. Legãtura matrimonialã cu fiica lui Iulius Agricola, viitor guvernator al Britanniei, a avut un rol benefic în ascensiunea sa politicã. Obţine quaestura în 79, ediliciul sau tribunatul plebei în timpul lui Titus, praetura în 88, precum şi intrarea în colegiul quindecemvirilor. La sfârşitul praeturii, în 89, pãrãseşte Roma pentru 4 ani, ipoteza cea mai credibilã care sã explice plecarea fiind cea a exercitãrii unei funcţii administrative, cea de guvernator de provincie (Gallia Belgica probabil) cu rangul de propraetor. Tacitus se întoarce la Roma în contextul politic în care Domitianus condamnã la moarte cetãţenii bogaţi şi le confiscã averile, din cauza secãtuirii fiscului imperial şi temerilor faţã de politicienii care i-ar putea face concurenţã, chiar Iulius Agricola zvonindu-se cã ar fi cãzut pradã unui complot al împãratului.

Tacitus trãieşte teroarea ultimilor ani de domnie a împãratului, care ia mãsuri şi împotriva filozofilor, dând ordin ca operele cele mai importante sã fie arse în piaţa publicã. Autorul nu cade însã victimã împãratului, retrãgându-se din primul plan al vieţii politice, ceea ce explicã lipsa sa de promovare deşi întrunea standardele necesare pentru a accede la funcţia de consul. El nu se retrage însã în totalitate, mai participã la şedinţele senatului, martor la nedreptãţile pe care le va descrie în opera sa. La venirea pe tron a lui Nerva începe o perioadã prolificã pentru el, în anul 97 fiind ridicat la rangul de consul şi în 98 începându-şi activitatea de istoric într-un cadru prielnic. Primele douã lucrãri sunt douã monografii: De vita et moribus I. Agricolae şi De origine et situ germanorum liber, ambele cu caracter complex, depãşind cu mult sfera simplei monografii. Agricola este elogiu funebru, panegiric, manifest politic, cu excursuri geografico-istorice. Germania va fi discutatã în capitolele urmãtoare. Dupã succesul oratoric

dobândit la funeraliile predecesorului sãu în funcţia de consul, Tacitus se face remarcat şi în anul 100 în procesul împotriva fostului guvernator al provinciei Africa.

Între 105-107 publicã prima operã de mare amploare, Istorii, din care s-au pãstrat pentru posteritate primele patru cãrţi şi începutul celei de-a cincea. Sunt relatate domniile lui Galba, Otho, Vitelius, Titus şi Domitianus, iar cãrţile rãmase se ocupã de evenimentele anului 69 şi începutul domniei lui Vespasian. Cât despre cariera sa politicã, conform unei inscripţii din Caria, Asia Micã, el primeşte de la Traian proconsulatul provinciei Asia. În anii 115-117 publicã rezultatul investigãrii epocii precedente, Analele, cuprinzând în jur de 16 cãrţi pãstrându-se doar cãrţile I-IV, XII-XV şi pãrţi din cãrţile V, VI, XI, XVI. Analele sunt în general considerate apogeul stilistic al operei tacitiene. Autorul mai are proiecte de redactare a unei istorii a lui Nerva şi Traian, precum şi a lui Augustus, dar moartea survenitã în jurul anului 120 îl împiedicã sã le punã în aplicare.

Scriitura taciteicã

Vom trasa doar câteva trãsãturi esenţiale ale creaţiei istorice tacitiene. Deşi cariera lui Tacitus se anunţa a fi politicã, el devenind în scurt timp unul dintre cei mai elocvenţi oratori ai epocii, dovadã fiind pasajele retorice reuşite din opera sa istoricã, el rãmâne în principal cunoscut ca istoric. Tacit reuşeşte sã mediteze asupra condiţiei umane, sã judece, sã mediteze. Are un discurs problematizant, o operã cuprinzãtoare, în care nu se limiteazã doar la simpla expunere fapticã, ci judecã, mediteazã, conchide. Încã de la Agricola se observã îmbinarea de tipare, unificate de caracterul personajului. Aceeaşi complexitate o gãsim si în Germania, lucrare cu numeroase valenţe, de la etnografice pânã la satirice, şi ea însã beneficiind de elementul unificator care îl constituie antinomia roman-germanic. Înclinaţia spre investigaţie şi metodicã este vãditã şi în Dialogul despre Oratori, opuscul din care reiese strânsa legãturã perceputã între oratorie şi istorie. Maturitatea talentului sãu este atinsã în Istorii şi Anale, unde pe de-o parte, face exerciţiul abilitãţilor sale oratorice, apropiind istoria de literaturã, pe de alta, îşi dezvoltã spiritul metodic şi analitic (de altfel termenul de „anale” se referã tocmai la o definire a metodei şi la apartenenţa la şcoala analisticã). Metoda însã este folosită cu limite. Istoricul apelează frecvent la gruparea logică a faptelor, la rânduirea dramatică a evenimentelor şi pune adesea în contrast fenomene petrecute, de fapt, în momente diferite. În genere compoziţia se muleazã pe mesajul dorit.

Formula binecunoscutã de a descrie propriul discurs, „fãrã teamã şi fãrã pãrtinire” are o aplicabilitate relativã, imparţialitatea doritã de autor fiind contrabalansatã de viziunea inevitabil deformantã asupra evenimentelor, de formaţia sa retoricã, de conexiunea între discursul istoric şi cel oratoric, diferenţa între cele douã dorindu-se a fi anihilatã în vederea accederii la adevãruri universale. „Istoricul îşi prezintă demersul istoric ca o întoarcere la metodologia istoriografiei din timpul Republicii. După Actium şi îndeosebi după moartea lui Augustus, relatările istoricilor ar fi fost deformate de adulaţie sau de ură faţă de împăraţii defuncţi. Pe de o parte, Tacit dă seama de părtinirea excesivă a istoriografilor din vremea Imperiului şi de utilizarea critică a izvoarelor sale, dar el nu pledează niciodată pentru imparţialitatea absolută. El se vrea un observator al umanitãţii, iar pentru aceasta este necesar ca el sã şi judece, nu doar sã expunã succesiuni de evenimente, iar judecata sã aibã şi un înveliş artistic, în vederea conturãrii sensului moralizator.

Apologet al cauzalitãţii, Tacitus aspirã ca din faptele mãrunte şi singulare sã desprindã fundamentele fenomenelor istorice, ca triada cauzalã polybianã pe care o aplicã sã îi deschidã calea cãtre semnificaţii morale universale (de pildã, când explicã revolta care îl propulseazã pe Vitellius la putere aduce în prim plan factorul psihologic). Viziunea antropocentristã rezultã din susţinerea unui determinism uman psihologic ce conduce cãtre acţiunea istoricã, transcendentul având un rol minor şi modestia sa accentuând importanţa faptelor omeneşti, istoriei pe care Tacitus o trãieşte empatic. În virtutea filozofiei pragmatice a Noii Academii la care aderã, Tacit se dedicã investigării moravurilor, abordării concrete a problemelor, dar dincolo de probabilismul explicaţiilor sale gãsim drept constantã preocuparea pentru statul roman şi pentru o structurã de ordin mai vechi a societãţii romane aflate, în opinia sa, într-o crizã profundã.

Mentalitatea sa se centreazã pe concepte precum libertas, dignitas sau disciplina în contextul moral-axiologic în care identitatea romanã pare sã-şi fi pierdut valorile ancestrale, pe care Tacitus le vede drept instrumentul ce trebuie recuperat pentru ca societatea sã se regenereze. Principii rãi nu reprezintã decât expresia distorsiunilor morale suferite de întreaga societate. Dar şi pesimismul tacitian are limitele sale: la fel de conştient este cã viitorul Romei, în continuã expansiune, ar putea deveni foarte luminos, dacã s-ar ajunge la un compromis între autoritatea principelui şi libertate; pentru cã o Republicã în forma ei originarã nu se mai poate reface, atunci sã existe o monarhie bazatã pe virtute. Ca exponent al ordinului senatorial, pe Tacitus îl preocupã tirania în care degenereazã monarhia, precum şi frãmântãrile sociale, dar încearcã sã adopte o atitudine a moderaţiei, între schimbãri sociale extraordinare şi stagnare în tradiţionalism.

Relativitatea condiției umane este o constantã a orizontului sãu scriitoricesc. Istoria este interpretatã ca un reflex al virtuţilor şi viciilor, de multe ori mai ales a acelor din urmã, care le-ar camufla pe primele, istoria este o emergenţã a unor trãsãturi psihologice complexe. Dacă extrage concluzii asupra naturii umane, pornind de la un caz particular, el supune unei analize plurivalente fiecare personaj, întâmpinat de discursul său istoric. Comportamentele, mecanismele şi cauzele lor sunt atent disecate. În prezentarea discursului istoric asupra devenirii umane, Tacitus se implicã în el, nu este în afara faptelor expuse, apropiind astfel istoria de literaturã, de genul romanesc. Dedublarea sa se reflectã în intervenţia rarã ca personaj exterior, dar în acelaşi timp personaj care trãieşte din interior ce se întâmplã, ipostazã auctorialã mai importantã. Dintre particularitãţile operei sale ar mai fi de menţionat abundenţa subtilitãţilor, înclinaţia spre stilul conotativ, tehnica manipulãrii zvonurilor, alternanţa între solemnitate şi ironie, amplificarea retoricã, utilizarea pe scarã largã a discursului narativ, dramatizãrile, accentul pe tabloul descriptiv, investigaţia motivaţiilor, concizia, concentrarea. Discursul sãu este plurivalent.Ca sã încheiem aceastã scurtã incursiune în orizontul conceptual al lui Tacitus, vom spune cã el este unul dintre acei autori care surprind şi înţeleg marile procese şi fenomene istorice, cãutându-le cauzele şi sensurile profunde. El se afirmã nu doar ca martor al mersului istoric, ci şi ca moralist şi justiţiar al omului. Pentru aceasta el îşi construieşte un univers dens, tensionat, discontinuu, deschis interpretãrilor pluraliste, a cãrui complexitate de reflecţii şi mesaje îl transformã în artã.

Bibliografie:

Cizek, Eugen, Istoria Literaturii Latine, Societatea Adevãrul, Bucureşti, vol.II, 1994;

Gudeman, Alfred, The Sources of the Germania of Tacitus, Transactions and Proceedings of the American Philological Association, Johns Hopkins University Press, vol. 31, 2007, pp. 93-111;

Weinberg, Petronela, Publius Cornelius Tacitus: de la istorie la interdisciplinaritate, în Annales Universitatis Apulensis, Series Historica, nr. 4-5, 2000-01, pp. 37-46

Woodman, A.J. (ed.), The Cambridge Companion to Tacitus, Cambridge University Press, New York, 2009.

 

Istoria Augustă (lat. Historia Augusta) este o colecție târzie de biografii romane, în latină, ale Împăraților și ale unor apropiați ai acestora precum și ale unor uzurpatori din perioada 117 - 284. Se prezintă ca fiind un ansamblu de scrieri a șase autori diferiti, denumiți colectiv Scriptores Historiae Augustae, redactat în timpul împăraților Dioclețian și Constantin. Situația este însă mult mai complexă: autorul (sau autorii), datarea și eventualul scop al lucrării au constituit de-a lungul vremii subiecte de controversă. Lucrarea suferă de probleme majore în ceea ce privește sursele, o mare parte a conținutului s-a dovedit a fi ficțiune pură. Din păcate însă, ea este pentru unele perioade pe care le acoperă, unicul izvor disponibil. Așa se explică reticența multor istorici de a o abandona complet ca sursă, în ciuda credibilității scăzute.

Titlu și prezentare generală

Lucrarea și-a primit titlul de la ediția critică a lui Isaac Casaubon din 1603, bazată pe o varietate de manuscrise în diverse versiuni. (Ediția princeps datează din 1475 fiind publicată la Milano). Cei șase Scriptores – "Aelius Spartianus", "Iulius Capitolinus", "Vulcacius Gallicanus", "Aelius Lampridius", "Trebellius Pollio", și "Flavius Vopiscus (din Siracuza)" – și-au dedicat biografiile lui Dioclețian, Constantin și diverse persoane private, deci scriau foarte probabil la începutul secolului al IV-lea. Biografiile acoperă împărații de la Hadrian la Carinus și Numerian. O secțiune referitoare la domnille lui Filip Arabul, Decius, Trebonianus Gallus, Emilian și domnia lui Valerian, cu exepția sfârșitului acesteia, lipsește din toate manuscrisele și s-a emis ipoteza că biografiile lui Nerva și Traian s-ar fi pierdut de la începutul lucrării, care ar fi o continuare directă a operei lui Suetoniu. În legătură cu lacuna de la mijlocul secolului al III-lea, s-a mai emis și ipoteza că ar fi deliberată, pentru a evita tratarea unor împărați ale căror domnii erau prost documentate. Deși sunt dedicate cărți întregi unor uzurpatori efemeri sau chiar complet inventați, nu există nici o biografie independentă a împăraților Quintillus și Marcus Annius Florianus, domniile lor fiind amintite succint la sfâșitul biografiilor predecesorilor lor Claudius Gothicus și respectiv Tacitus. Timp de aproape 300 de ani de la ediția lui Casaubon, deși o mare parte din Istoria Augustă era tratată cu scepticism, ea era considerată de istorici ca un izvor autentic și folosită ca atare – de exemplu în primul volum al celebrei lucrări a lui Edward Gibbon The Decline and Fall of the Roman Empire.

[modificare] Problema datării

În 1889, Hermann Dessau, care devenise extrem de preocupat de cantitatea imensă de termeni anocronici, de vocabularul latin târziu, dar mai ales de puzderia de nume proprii

fără dubiu inventate, a avansat ipoteza ca cei șase autori erau ei înșiși persoane fictive, și că lucrarea era creația unui autor unic de la sfârșitul secolului al IV-lea, probabil din timpul domniei lui Theodosius I. Una dintre dovezile aduse de el este că se regăsesc în biografia lui Septimius Severus pasaje ale istoricului Aurelius Victor de la jumătatea secolului al IV-lea iar în cea a lui Marcus Aurelius material din Eutropius. În deceniile următoare unii cărturari au încercat cu insistență să probeze că măcar unii dinre ce șase Scriptores sunt persoane distincte și că măcar o parte din informații sunt autentice și de primă mână. În 1890 Mommsen înainta ipoteza unui "editor" theodosian care a intervenit asupra lucrării originale a celor șase, ideea fiind ulterior reluată și de alți specialiști. Alții, ca Norman H. Baynes, au abandonat ideea datării la începutul secolului dar nu avansat-o mai departe de domnia lui Iulian Apostatul (idee utilă pentru a califica lucrarea drept propagandă pro-politeistă). În anii 1960-1970 însă argumentele lui Dessau au fost întărite și completate de Sir Ronald Syme, care a dedicat trei cărți subiectului și a datat lucrarea din preajma anului 395 d.Hr. Alte studii recente arată multă consecvență stilistică, comunitatea academică acceptând în general astăzi teoria unui singur autor a cărui identitate rămâne misterioasă. Analiza computerizată a stilului a condus la rezultate oarecum ambigue. Unele elemente de stil sunt indubitabil uniforme de-a lungul lucrării, altele însă variază ca și cum ar proveni din surse mutiple. Unele porțiuni sunt compilații ceea ce ar putea explica acest ultim aspect.

[modificare] Biografii primare și secundare

Un aspect unic al Istoriei Auguste este ca prezintă nu numai biografii de împărați ci și biografii ale asociaților lor la domnie, urmașilor desemnați și uzurpatorilor care au încercat să ajungă pe tron. Astfel biografiile despre personalități din secolul al II-lea și de la începutul secolului al III-lea îl includ pe urmașul lui Hadrian - Lucius Aelius, și uzurpatorii Avidius Cassius, Pescennius Niger și Clodius Albinus, pe fratele lui Caracalla Geta și pe fiul lui Macrinus Diadumenianus. Nici una dintre aceste biografii nu conține prea multă informație de încredere, toate sunt încărcate de artificii retorice și ficțiune evidentă. (Biografia asociatului lui Marcus Aurelius, Lucius Verus, pe care Mommsen o crezuse "secundară" este însă, măcar în aparență, bogată în informații corecte și a fost clasată de Syme ca aparținând biografiilor "primare"). Biografiile secundare sunt cele care îi permit autorului să-și exerseze liber imaginația fără a se împotmoli în fapte istorice și în timp ce lucrarea progresează, aceste exerciții imaginative devin din ce în ce mai elaborate, culminând cu adevărate performanțe de virtuozitate artistică precum cartea Triginta Tyranni, care prezintă uzurpatorii ce s-au ridicat împotriva lui Gallienus. După biografia lui Caracalla și biografiile împăraților (cele primare) încep să aibă turnuri retorice și să prezinte elemente de ficțiune care până atunci rămăseseră specifice biografiilor secundare. Biografia lui Macrinus, spre exemplu, este celebră pentru cât este de departe de adevăr și, după o scurtă întoarcere la izvoare cu Elagabalus, urmează viața lui Alexandru Severus, una dintre cele mai lungi pasaje din întreaga Istorie, care ia forma unei fabule retorice pe tema regelui filozof. În mod vădit, autorul nu mai avea la dispoziție surse, dar își dezvoltase aptitudinile literare și inventivitatea. Folosirea sporadică a unor izvoare reputate se poate totuși recunoaște – Herodian pentru perioada anterioară lui 238, și probabil Dexippus în cărțile mai târzii. Biografiile devin însă ficțiuni ascunzând uneori germeni de adevăr.

[modificare] Gen și scop

Interpretările și speculațiile cu privire la scopul Istoriei sunt extrem de variate. Unii o consideră o operă de ficțiune având ca scop distracția cititorului. Alții o văd ca pe un atac al unui partizan al politeismului împotriva Creștinismului, autorul ascunzându-și identitatea pentru a se proteja. Syme consideră că este greșit ca lucrarea să fie considerată ca ținând de istoriografie și că nu se poate discerne vreo intenție de propagandă. După părerea sa Istoria este un produs literar, un exercițiu de ficțiune istorică (sau "istorie fictivă") a unui cărturar dizident ironizând tendințele clasice ale epocii teodosiene în care era la modă să citești Suetonius și Marius Maximus. Ammianus Marcellinus scria istoriografie în stilul sobru a lui Tacitus. (Istoria face din împăratul Tacitus (275-276) un descendent și cunoscător al istoricului.) De fapt, în pasajul Quadriga tyrannorum - 'carul cu patru cai al uzurpatorilor' cara au aspirat la tron în timpul lui Probus - Istoria însăși îl acuză pe Marius Maximus de a fi producătorul uei 'istorii mistice': homo omnium verbossissimus, qui et mythistoricis se voluminibis implicavit. Termenul mythistoricis nu apare în nici o altă sursă în limba latină. De importanță considerabilă în acest sens este introducerea din biografia lui Aurelian, în care 'Flavius Vopiscus' redă o conversație pe care ar fi avut-o cu Praefectus urbi din Roma în timpul sărbătorilor Hilaria. Prefectul îl incită să scrie după cum își dorește și să inventeze acolo unde nu deține informații.

[modificare] Documente și funcționari fictivi

O ciudățenie a lucrării este că include un număr mare de documente care nu au cum să fie autentice. E vorba despre deliberări ale Senatului sau scrisori ale împăraților. În istoriografia antică astfel de transcrieri apăreau întotdeauna distinct față de digresiunile retorice în care istoricii obișnuiau să se lanseze. În lucrarea lui Sallust despre Catilina sau în cei Doisprezece Cezari a lui Suetonius există exemple de astfel de documente și sunt considerate ca autentice. Cele din Istoria Augustă însă par a fi inventate, diagnosticul bazându-se pe aspecte de stil, pe menționarea de ranguri militare și dregătorii care au apărut în Imperiu mult ulterior perioadei la care face referire Istoria precum și alte fragmente bizare. Mai mult, Istoria citează din așa duzină de așa ziși istorici, biografi, scribi, apropiați ai unor autori, ale căror nume și opere nu mai sunt menționate nicăieri.

[modificare] Selecție de pasaje conținând inadvertențe flagrante

Autorului Istoriei Auguste nu i se reproșează inexactități, sau chiar un oarecare subiectivism precum altor izvoare antice, ci intenția de a induce deliberat în eroare[1] prin inventarea de personaje, documente și chiar funcții imperiale. Numeroase aspecte țin de realitatea sfârșitului secolului al VI-lea, iar includerea lor in cadrul istoriei cu referire o perioadă anterioară, sub masca celor 6 Scriptores poate fi calificată de impostură. Această secțiune conține doar câteva exemple.

O scrisoare a lui Hadrian scrisă din Egipt cumnatului său Servianus este citată în detaliu. Servianus este salutat ca și consul, și Hadrian îl menționează pe fiul său adoptiv Lucius Aelius Caesar; dar Hadrian a călătorit în Egypt în 130, consulatul lui Servianus avea loc în 134, și Aelius a fost adoptat în 136. Scrisoarea ar fi fost scrisă de libertul Phlegon (a cărui existență o menționează numai Istoria). Un alt pasaj al scrisorii se referă la frivolitatea religiilor locale îl menționează pe Patriarh - liderul comunității evreiești. Această funcție a fost însă instituită de Hadrian numai după înăbușirea revoltei din 132. Pasajul poate eventual fi citit ca un atac adresat puternicului Patriarh Gamaiel de la sfârșitul secolului al IV-lea. [2]

Istoria afirmă că Decius a reinstaurat postul de Cenzor iar Senatul l-ar fi acclamat pe Valerian ca fiind demn de această funcție printr-un decret datat din 27 Octombrie 251. Documentul i-ar fi fost apoi adus lui Decius (care era în război împotriva Goților) și acesta l-ar fi chemat la el pe Valerian pentru numirea formală. Reînființarea funcției de Cenzor nu este însă menționată de nici o altă sursă (Syme o consideră un fals transparent), iar Decius era deja mort de mai multe luni la data în chestiune. [3]

Valerian îi scrie lui 'Zosimius', procurator al Siriei (neatestat de surse alternative, dând instrucțiuni ca tânărului Claudius să-i fie furnizat echipament militar, inclusiv o pereche de aclydes. Sulița "Homerică" aclys este o armă menționată exclusiv în poezia epică (vezi de exemplu Vergiliu, Aeneida VII.730). [4]

Împăratul Tacitus este aclamat de Senatul întrunit în Cura Pompiliana (clădire fictivă) și după discursul consulului 'Velius Cornificius Gordianus' (persoană fictivă) și al lui 'Maecius Faltonius Nicomachus' (în general 'Maecii' din lucrare sunt persoane a căror existență e îndoielnică), merge la Campus Martius și inspectează trupele Prefectului Urbei 'Aelius Cesettianus' (persoană fictivă) și pe ale Prefectului Praetorian 'Moesius Gallicanus' (lucrarea conține o serie de 'Gallicani' probabil fictivi). Sunt citate scrisori private ale senatorilor 'Autronius Tiberianus' și 'Claudius Sapilianus' favorabili lui Tacitus (și nici ele nu inspiră încredere. [5]

În viața lui Probus (Cap.XXIV, 1-3), "autorul" 'Flavius Vopiscus din Siracuza' afirmă că urmașii împăratului au fugit din Roma și s-au așezat lângă Verona. O statuie a lui Probus ar fi fost fulgerată și ghicitorii ar fi prevestit că familia va atinge demnități importante în Senat. Vopiscus, prezentat ca un contemporan al împăratului Constantin scrie că profeția încă nu s-a împlinit, pasajul constituie însă una dintre cele mai puternice indicii ca autorul real a trăit la sfârșitul secolului al IV-lea. Ipotetica profeție apare ca o aluzie la puternicul senator Sextus Claudius Petronius Probus (consul în 371) ai cărui fii au deținut împreună conslutatul în 395. Petronius Probus era născut în Verona.

[modificare] Marius Maximus sau ‘Ignotus’?

Unii specialiști cred că anumite pasaje pot să conțină anumite informații sau măcar indicii utile. Anthony Birley afirmă că biografiile până la Septimius Severus se bazează pe scrierile pierdute ale lui, o continuare a operei lui Suetonius. Birley a tradus în consecință doar prima parte a Istoriei publicând-o la Penguin Books sub titlul Lives of the Later Caesars (a doua parte o consideră și el dominată de ficțiune), biografiile lui Nerva și Traian fiind o adăugare. Acest punct de vedere se înscrie într-o tradiție inaugurată de J.J. Müller în 1870 și contestată viguros de Syme, care susține că orice citat din Marius Maximus identificabil astăzi reprezintă doar o inserție într-o narațiune cu un autor diferit. Pe acesta din urmă Syme l-a denumit ‘Ignotus, biograful cel bun’. Argumentul său este că, din câte se știe, Marius nu a scris despre Lucius Verus dar biografia acestuia, redată în istorie, este surprinzător de bună. ‘Ignotus’ s-ar fi oprit la Caracalla, biografia sub orice critică a lui Macrinus fiind dovada.

[modificare] Istoria Augustă ca obiect de studiu și valoarea ei istorică

După mai bine de un secol de dezbateri,există un consens relativ asupra inexactității Istoriei, mai ales în ceea ce privește perioada 253-284. Din păcate, tocmai pentru acești ani alte surse sunt rare și sărace. Orice student de istorie romană se confruntă inevitabil cu Istoria Augustă, încercând să distingă în povești și glume fragmente de informație utilă.

Bibliografie

Norman H Baynes, The Historia Augusta. Its Date and Purpose (Oxford, 1926) Ronald Syme, Ammianus and the Historia Augusta (Oxford, 1968) Ronald Syme, Emperors and Biography (Oxford, 1973) Ronald Syme, Historia Augusta Papers (Oxford, 1983)

Appianus, Appian sau Apian (greacă: Αππιανός, Appianos) (aprox. 95-165 d.Hr.) din Alexandria a fost un istoric roman de origine greacă, care a trăit în timpul domniilor lui Traian, Hadrian și Antoninus Pius. Astăzi este mai des menționat cu numele său în variantă engleză: Appian.

După ce ocupă importante funcții în administrația orașului natal, Appianus devine, în timpul împăratului Hadrian, cetățean roman și cavaler, advocatus fisci la Roma și, grație prieteniei cu Marcus Cornelius Fronto, procurator Augusti în Egipt, în vremea lui Marcus Aurelius.

Opera sa, Istoria romană, în 24 de volume, începută în jurul anului 100 și păstrată fragmentar (circa 1/2 din lucrarea inițială ), reface, de pe poziții filoromane, istoria Cetății Eterne de la începuturile mitice până în secolul al II-lea, tratând și istoria popoarelor cucerite, în ordinea subjugării lor (samniți, gali, cartaginezi, macedoneni etc). Cartea a 23-a, considerată pierdută, prezenta războaiele daco-romane.

Abordînd criteriul etnografic în abordarea prezentării evenimentelor, Appianus este totodată adeptul unui stil sobru, influențat de mijloacele de expresie specifice celei de-a doua sofistici, curent retoric dominant în acea vreme la Roma.

Lucrarea sa, bazată pe un material documentar vast se remarcă prin atenția acordată evoluției economice și sociale, cât și descrierii războaielor civile (133 - 31 î.Hr.), Appianus fiind considerat unul dintre cei mai însemnați istorici ai Republicii și ai Imperiului Roman.

Strabon (Στράβων) -în varianta latinizată Strabo- (n. 63 sau 60 î. Hr. Amaseia Pontica-(astăzi Amasya) - d. 21 sau 26 d. Hr.), era de fapt o poreclă, însemnând Sașiul, purtată de un vestit istoric și geograf antic grec.

A studiat în Asia Minor, Armenia, Grecia, Roma și Alexandria și a călătorit în Europa, Africa și Asia Mică, până la Marea Roșie.

Primele schițe istorice, cuprinse în 47 cărți, scrise probabil între 27 î. Hr. și 7 d. Hr, citate de autori ce i-au urmat, s-au pierdut aproape în întregime.

Apoi a scris Geografia, pe baza propriilor observații și a operelor predecesorilor săi, inclusiv Homer, Eratosthenes, Polybius și Poseidonius. Lucrarea conține, pe lângă material istoric, o serie de descrieri de locuri (clima, relieful, hidrografia) și popoare, cu aspecte etnografice și mitologice, constituind un bogat izvor de cunoștințe despre lumea antică. Valoarea lucrării este inegală, în mare măsură fiindcă Strabo a avut o încrderere deplină în scrierile lui Homer, considerând că acesta a avut o cunoaștere exactă a locurilor și neamurilor despre care narează în epopeile sale și deoarece nu a inclus datele din Istoriile lui Herodot.

Geografia s-a păstrat aproape în întregime , cu excepția unui fragment al cărții a 7-a, din care însă au rămas totuși numeroase fragmente. Lucrarea este împărțită în 17 cărți.:

Cato cel Bătrân (latină Marcus Porcius Cato sau Cato maior; 234 î.C., Tusculum - 149 î.C., Roma) om de stat, scriitor și istoric, care a jucat un rol important în perioada cea mai strălucitoară a Republicii romane.

Cato s-a născut la Tusculum în Latium în 234 î.C. într-o familie de cavaleri romani. În iulie 196 î.C. este ales consul pentru anul 195 î.C.; este ales censor pentru anul 184 î.C.

Opere

De agri cultura Origines Orationes Carmen de moribus De re militari De lege ad pontifices auguresque spectanti

Historia Romana litteris magnis conscripta Apophthegmata