1

Ciclul vieţii de familie se referă la evenimente trăite de majoritatea familiilor într-un mod foarte predictibil şi secvenţial (Glick, Berman, Clarkin şi Rait, 2000). În acest sens autorii menţionaţi anterior au surprins fazele dezvoltării vieţii de familie se referă la:1. Formarea cuplului; 2. Apariţia primului copil; 3. Faza în care primul copil merge la şcoală; 4. Faza în care familia are primul adolescent; 5. Faza în care unul dintre copii ajunge la vârsta la care îşi poate

structura propria viaţă de adult dar nu se mută neapărat de acasă; 6. Părinţii ajung la vârsta mijlocie. Pot deveni bunici sau pot ieşi la pensie; 7. Cuplul parental la vârsta a-III-a. Unul dintre parteneri e posibil să moară.

2

Dinamica familiei se schimbă odată cu trecerea la fiecare fază. Apariţia primului copil schimbă dinamica relaţiei de cuplu. Partenerii capătă şi roluri parentale şi acest aspect le afectează modul de a interacţiona în cuplu. Este posibil ca rolurile parentale să devină prioritare rolurilor parteneriale. În aceste situaţii de schimbare şi de criză se verifică capacitatea familiei de a face faţă schimbării.

Schimbările specifice fiecărei faze pot necesita dezvoltarea unor strategii noi de relaţionare. Rigidizarea în roluri specifice fazelor anterioare poate genera patologie de familie.

3

1. Căsătoriile la vârste foarte tinereAlegerea partenerială la vârste foarte tinere nu se referă numai la a alege persoana potrivită sau a fi aleasă de persoana potrivită. Este foarte important şi modul în care partenerii de cuplu îşi reprezintă căsătoria. În acest caz miturile legate de căsătorie, cu care vin tinerii în cuplu, sunt foarte importante (Godeanu S., 2010). Ele crează aşteptări şi roluri în relaţia de cuplu. Pot genera conflicte datorită diferenţelor legate de aceste mituri. În faza de început a relaţiei tinerii îşi crează patternuri de comunicare emoţională şi erotic-sexuală.

4

2. Căsătoriile între adulţi la vârstă mijlocie Căsătoriile între adulţi la vârstă mijlocie sunt diferite ca dinamică faţă de cele între adulţi foarte tineri. Se presupune că partenerii de vârstă mijlocie au o experienţă relaţională din cuplurile anterioare. Acestea trebuie, însă ajustate la noul cuplu pentru că există riscul ca ele să blocheze dinamica prezentei relaţii.

3. Căsătoriile între persoanele vârstniceCăsătoriile între persoanele vârstnice pot fi caracterizate de o puternică conexiune sau de un acord bazat pe obişnuinţă şi pe dorinţa de a nu fi singur.

5

După Lewis (1998) problematica de bază a relaţiilor de cuplu se încadrează în cinci dimensiuni:

1. puterea; 2. distanţă-apropiere (intensitatea emoţională) şi

volumul de activităţi şi valori împărtăşite;3. includere şi excludere;4. angajare şi dezangajare maritală;5. intimitate.

6

1. Forma de mariaj monogamă şi poligamă specifică familiei occidentale se referă la casătoria între o persoană şi o altă persoană şi este cea mai răspândită din lume. În alte culturi există, însă, şi forma de mariaj poligamă cu cele două forme ale sale poliginia şi poliandria.

Poliginia se referă la căsătoria unui bărbat cu mai multe femei în acelaşi timp.

Poliandria se referă la căsătoria unei femei cu mai mulţi bărbaţi în acelaşi timp.

Familia ca grup rămâne în strânsă legătură cu cu comunitatea din care fac parte membrii ei; din acest motiv este foarte important să cunoaştem normele sociale şi cultura din care face parte o familie înainte să ne referim la ea ca fiind funcţională sau nefuncţională.

7

2. Forma de mariaj patrilocală şi matrilocală (Iluţ, 2005):Mariajul patrilocal sau rezidenţa patrilocală se referă la

stabilirea grupului familial la părinţii mirelui (soţului);

Mariajul matrilocal sau rezidenţa matrilocală se referă la

stabilirea grupului familial la părinţii miresei (soţiei);

Aceste două forme de mariaj presupun funcţionarea cuplului în regim de familie extinsă. În raport cu acest mod de convieţuire putem vorbi de mecanisme dezadaptative şi patologie a garniţelor.

8

3. Forme de mariaj privind reguli de căsătorie : endogama şi exogamiaAceste două forma de referă la regulile prin care se stabileşte mariajul – reguli de căsătorie universal valabile:

- Cu cine să te căsătoreşti? (aranjamente înailtea căsătoriei, tabuul incestului, etc);

- Când să te căstoreşti (la ce vârstă, cu ce statut economic, anotimp);

- Cum să te căsătoreşti (ce ritualuri, cu ce înţelegeri de avere, ce aranjamente mutuale)

9

1. Familia nucleară şi familia extinsă.Familia nucleară (sau simplă) este unitatea compusă dintr-o pereche maritală şi copii dependenţi de ei, care locuiesc şi gospodăresc împreună (Linton 1949).

Familia extinsă (sau lărgită, compusă) cuprinde pe lângă nucleul familial şi alte rude şi generaţii, astfel încât alături de cuplul conjugal şi copiii lui mai pot figura părinţii soţului sau soţiei, fraţii, mătuşile.

10

2. Familia tulpină:- Grup domestic ce reuneşte trei generaţii;- Grupul identificat ca o “casă” cu toate dependinţele;- Moştenirea comună a bunurilor.

3. Familia extinsă modificată (Litwak, 1960). În ciuda independenţei cuplurilor nou formate în raport cu familia de origine, familia continuă să existe ca o familie extinsă, între părinţi, copii, fraţi, surori, bunici şi nepoţi manifestându-se puternice legături de ordin socio-afectivo-econimice.

11

Forme alternative ale familieiGlick, Berman, Clarkin şi Rait, delimitează următoarele forme

alternative ale familiei:1. coabitarea şi relaţiile seriale; 2. familia în situaţie de divorţ;3. familiile monoparentale şi binucleare;4. familiile rezultate din recăsătorire.

12

1. Coabitarea şi relaţiile seriale. Coabitarea a fost privită în funcţie de contextul social-istoric

ca fiind scandaloasă sau normală. Uniunea liber consimţită reprezintă o opţiune pentru cei cărora mitologiile familiale şi comunitare le permit acceptarea unei astfel de convieţuiri. Există autori care susţin că cei care se căsătoresc după o perioadă de coabitare sunt mai vulnerabili la divorţ (Messinger apud Glick, Berman, Clarkin şi Rait, 2000)

Coabitarea se poate asocia altui fenomen, relaţiile seriale. Sunt persoane care au mai multe relaţii de lungă durată fără ca acestea să implice căsătoria.

13

2. Separarea maritală şi divorţul Separarea maritală repezintă una dintre crizele maritale

cele mai frecvente. Dincolo de potenţialul traumatogen al acestei crize ea poate fi şi o posibiltate de evaluare şi restructurare a relaţiei de cuplu. Separarea maritală apare atunci când schimbarea este necesară în cuplu.

14

Divorţul : Glick, Berman, Clarkin şi Rait susţin că divorţul nu este un eveniment ci un proces care are anumite stadii.

Stadiile procesului de divorţ:1. Stadiu de predivorţ în care dezamăgirea şi insatisfacţia maritală

cresc;2. Separarea care implică mutarea şi confruntarea cu durerea.

Acest stadiu implică multă tensiune, stres şi supărare;

3. Al treilea stadiu se întinde pe o perioadă de 1-2 ani şi presupune reoganizarea vieţii membrilor fostei familii. Ei se confruntă cu probleme legate de parentalitate, de statut în comunitate, probleme financiare şi legale. Copiii resimt autoritatea parentală ca fiind diminuată. Ei se pot confrunta cu sentimente de frustrare, abandon, revoltă;

15

4. Stadiul post divorţ. În acest stadiu foştii parteneri de cuplu trăiesc tranziţia de la a fi în cuplu la a fi persoană singură. Această fază reprezintă ultima parte a procesuluide divorţ. Copiii pot fi folosiţi ca armă în conflictul dintre foştii parteneri de cuplu.

Se întâmplă ca în unele cupluri unul dintre parteneri vor divorţul mai mult decât altul. Celălalt partener se simte respins şi rănit. Partenerul respins poate rămâne în continuare vulnerabil emoţional în raport cu celălalt. Pot fi necesari mai mulţi ani până ce partenerul care s-a simţit rănit să se separe emoţional.

Cum reacţionează copiii în procesul de divorţ? Copiii reacţionează diferit în funcţie de stadiile divorţului, în funcţie de relaţiile pe care le aveau cu părinţii înainte de divorţ şi în funcţie de sexul avut. Bineînţeles că pentru majoritatea copiilor divorţul înseamnă stres, vulnerabilitate, revoltă, uneori depresie. Cercetările arată, însă, că ulterior după încheierea procesului de divorţ ei pot trăi o viaţă normală.

16

3. Familia monoparentală Familia cu un singur părinte este definită ca fiind familia în

care este disponibil un singur părinte celălalt fiind absent prin moarte, divorţ, separare sau indisponibil pentru căsătorie. Atunci când în urma unui divorţ unul dintre părinţi este recăsătorit dar, în acelaşi timp, este disponibil şi pentru copilul rămas cu celălalt părinte vorbim despre familia binucleară (Glick, Berman, Clarkin şi Rait, 2000)

17

Familia monoparentală constituită după divorţ sau moarte trece printr-o perioadă de tranziţie pentru restructurarea rolurilor, graniţelor şi responsabilităţilor.

Părintele singur se poate confrunta cu următoarele probleme:

- izolare socială şi singurătate a părintelui;- gelozia copiilor în situaţia găsirii unui nou

partener;- cerinţa din partea copiilor mici a prezenţei

continue a părintelui; - copiii cu părinte singur îşi asumă o mare parte a

responsabilităţilor părintelui datorită faptului că acesta

munceşte;- crize şi schimbări datorită apariţiei unui

potenţial partener (Glick, Berman, Clarkin şi Rait, 2000)

18

4. Familiile rezultate prin recăsătorireSistemul familiei rezultate prin recăsătorire se formează prin căsătoria a două persoane din care una sau ambele au mai fost căsătorite şi au sau nu au copii. Cuplul şi copii(care stau cu ei sau sunt în vizită) dacă există formează noul sistem familial (Glick, Berman, Clarkin şi Rait, 2000)

Sistemul supra-familial cuprinde familia rezultată prin recăsătorire plus bunici, unchi, mătuşi.În familia nucleară funcţională graniţele sunt clare. În familia rezultată prin recăsătorire graniţele şi rolurile pot fi foarte confuze. A face parte dintr-o familie rezultată prin recăsătorire presupune o perioadă de adaptare la noile regul familiale, la noul statut la noile roluri.

19

Cuplurile recăsătorite.Se presupune că o persoană recăsătorită vine în noua relaţie de cuplu cu aşteptări care au legătură cu relaţia de cuplu anterioară. Literatura psihologică şi psihiatrică de specialitate susţine că persoanele tind să recreeze aceleaşi patternuri relaţionale specifice primei căsătorii. Există şi autori care susţin că prima relaţie de căsătorie poate fi un prilej de creştere, de dezvoltare. În relaţia următoare de căsătorie persoana intră mai conştientă de propriile nevoi, de propriile dorinţe şi aşteptări.

20

Din acest motiv există ipoteza că ea este mult mai conştientă de ceea ce doreşte atunci când intră într-o altă relaţie de căsătorie.

A doua relaţie de căsătorie poate fi problematică atunci când unul dintre soţi rămâne neseparat emoţional de fostul partener sau fosta parteneră. Fostul soţ sau fosta soţie devin astfel prezenţi în noua relaţie. Aşteptările, nevoile şi emoţiile unuia faţă de celălalt rămân contaminate, acest aspect generând tensiuni şi conflicte.

21

Alte tpuri de familii:- Familia consangvină (famlia din care provin indivizii – tată,

mamă, fraţi, surori, bunici, legăturile de sânge;- Familia conjugală – famila constituită prin căsătorie (soţia,

copiii, socrii, cumnaţii);- Familia monoparentală;- Familia recompusă.

22

Familia funcţională: procese, Walsh (1993) identifică 10 procese care ar caracteriza familia funcţională. (apud Glick, Berman, Clarkin şi Rait, 2000)

Procese care caracterizează familiile funcţionale: 1. Angajarea membrilor familiei în relaţii de suport şi grijă manifestate reciproc;2. Respect pentru diferenţele individuale, autonomie şi nevoi personale întărind dezvoltarea şi starea de bine a membrilor familiei indiferent de generaţia din care fac parte; 3. Relaţia de cuplu se caracterizează prin respect şi suport reciproc şi împărţirea puterii şi responsabilităţilor;

23

4. Pentru protecţia, hrănirea şi socializarea copiilor precum şi pentru îngrijirea altor persoane vulnerabile în familie este necesară autoritatea parentală;

5. Stabilitatea grupului caracterizată prin claritate, consistenţă şi predictabilitate în patternuri de interacţiune;

6. Adaptabilitate: flexibilitatea în a face faţă cerinţelor interne sau externe pentru schimbare, în a face faţă stresului şi problemelor care apar, provocărilor asociate tranziţiei de-a lungul ciclurilor vieţii;

24

7. Comunicarea deschisă caracterizată prin claritatea regulilor şi aşteptărilor, interacţiune plăcută, un spectru emoţional larg şi răspuns empatic;

8. Rezolvare de probleme şi conflicte eficientă;

9. Împărtăşirea unui sistem de credinţe care generează încredere reciprocă, valori etice şi preocupare pentru ceilalţi membri ai comunităţii din care face parte familia;

10. Resurse adecvate pentru securitate economică de bază şi suport psihosocial în reţele de prieteni.

25

conflicte cu sau fără agresiune în cuplu; disfuncţii sexuale; abuz sexual; divorţ afectiv; adulter; separare; „follie a deux”; maladia genealogică familială.

26