ROMANIAROMANIACURTEA DE APEL CONSTANŢACURTEA DE APEL CONSTANŢA

BULETINUL JURISPRUDENŢEIBULETINUL JURISPRUDENŢEI

SECŢIA CIVILĂ, PENTRU CAUZESECŢIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE, CU MINORI ŞI DE FAMILIE, CONFLICTE DE MUNCĂ ŞICONFLICTE DE MUNCĂ ŞI

ASIGURĂRI SOCIALEASIGURĂRI SOCIALE

20112011

1

C U P R I N SC U P R I N S

I. DREPT CIVIL................................................................................................................................5

A. DREPTURI REALE. DREPTUL DE PROPRIETATE............................................................................51. ACŢIUNE IN CONSTATARE VÂNZARE-CUMPĂRARE INTEMEIATĂ PE DISPOZIŢIILE ART. 5 ALIN. (1) – TITLUL X – LEGEA NR. 247/2005. PROMISIUNE BILATERALĂ DE VÂNZARE-CUMPĂRARE AFECTATĂ DE MODALITATE. TERMEN SUSPENSIV. TRANSMITEREA DREPTULUI DE CREANŢĂ REZULTAT DIN ANTECONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE CĂTRE UN TERŢ, PRIN INTERMEDIUL CONTRACTULUI DE CESIUNE DE CREANŢĂ. EFECTE.......................................................................................................................52. ACŢIUNE IN GRĂNIŢUIRE ŞI REVENDICARE. CARACTERUL ACCESORIU AL CAPĂTULUI DE CERERE PRIVIND GRĂNIŢUIREA. CALIFICAREA CĂII DE ATAC CĂREIA ÎI ERA SUPUSĂ HOTĂRÂREA INSTANŢEI DE FOND, DUPĂ VALOAREA BUNULUI REVENDICAT. INCIDENŢA ART. 2821 CPC...............................................133. ACŢIUNE ÎN RESTITUIRE IMOBIL NOTIFICAT CONFORM LEGII NR. 10/2001. LIPSA RĂSPUNSULUI LA NOTIFICARE. ADMISIBILITATEA CERERII. MODALITATE DE DESPĂGUBIRE A RECLAMANTULUI PENTRU IMOBILUL NOTIFICAT ŞI IMPOSIBIL DE RESTITUIT ÎN NATURĂ.......................................................................224. ACŢIUNE ÎN RESTITUIREA FRUCTELOR CIVILE (CHIRIE) PENTRU TERENUL PRELUAT DE STAT ÎN BAZA UNUI CONTRACT DE DONAŢIE ANULAT. DISTINCŢIE ÎNTRE POSESORUL DE BUNĂ-CREDINŢĂ ŞI POSESORUL DE REA-CREDINŢĂ. EFECTELE COSTATĂRII NULITĂŢII DONAŢIEI. OBLIGAŢIA STATULUI DE A RESTITUI CHIRIA ÎNCASATĂ DE LA MOMENTUL PROMOVĂRII ACŢIUNII IN NULITATEA DONAŢIEI................................315. ACŢIUNE IN REVENDICARE IMOBILIARĂ ÎNTEMEIATĂ PE DISPOZIŢIILE ART. 480 COD CIVIL FORMULATE DUPĂ INTRAREA IN VIGOARE A LEGII NR. 10/2001. NEÎNDEPLINIREA PROCEDURII REGLEMENTATE DE LEGEA NR. 10/2001. INADMISIBILITATE. NOŢIUNEA DE ”BUN” ÎN SENSUL ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENŢIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI................................................................................386. CALITATEA DE PERSOANĂ ÎNDREPTĂŢITĂ LA MĂSURI REPARATORII CONFORM LEGII NR. 10/2001. CESIUNE DE DREPTURI LITIGIOASE DUPĂ NOTIFICARE. DISTINCŢIA FAŢĂ DE RETRACTUL LITIGIOS............447. CESIUNEA CONTRACTULUI DE INCHIRIERE. CONDIŢII. LIPSA ACORDULUI PROPRIETARULUI LOCUINŢEI. EFECTE..........................................................................................................................................................498. EXPROPRIERE. ACŢIUNE IN RETROCEDAREA TERENULUI EXPROPRIAT IN MOD ABUZIV. CONCURSUL DINTRE LEGEA GENERALĂ (LEGEA NR. 33/1994) ŞI LEGEA SPECIALĂ (LEGEA NR. 10/2001). INEXISTENŢA IN PATRIMONIUL REAL A UNUI ”BUN” IN SENSUL ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 LA CEDO. INADMISIBILITATE.........................................................................................................................................529. EXPROPRIERE. CUANTUMUL DESPĂGUBIRILOR DATORATE EXPROPRIATULUI. DETERMINAREA ”VALORII REALE” A BUNULUI EXPROPRIAT. EVALUAREA PREJUDICIULUI CAUZAT PRIN EXPROPRIERE. TERMENUL DE PLATĂ A DESPĂGUBIRILOR............................................................................................................................6010. GRĂNIŢUIRE. RAPORTURI DE VECINĂTATE CU O UNITATE ADMINISTRATIV-TERITORIALĂ – COMUNĂ. CONDIŢIILE STABILIRII LIMITELOR UNITĂŢII ADMINISTRATIV-TERITORIALE................................................6811. LEGEA NR. 10/2001. CONDIŢIA EXISTENŢEI TITLULUI AUTORULUI, LA DATA PRELUĂRII BUNULUI DE CĂTRE STAT. HOTĂRÂRE JUDECĂTOREASCĂ CONSTITUTIVĂ DE DREPTURI, PRONUNŢATĂ ÎN 1996.............7312. LEGEA NR. 10/2001. NOTIFICARE FORMULATĂ PENTRU RESTITUIREA ÎN NATURĂ A TERENULUI LIBER. ACORDAREA IMOBILULUI ÎN COMPENSARE UNEI TERŢE PERSOANE, URMATĂ DE ÎNSTRĂINAREA LUI SUCCESIVĂ. INVOCAREA BUNEI-CREDINŢE A TERŢILOR DOBÂNDITORI........................................................7513. LEGEA NR. 10/2001. TEREN SITUAT IN INTRAVILANUL LOCALITĂŢII LA MOMENTUL PRELUĂRII BUNULUI DE CĂTRE STAT. INCIDENŢA ART. 8 DIN LEGEA NR. 10/2001........................................................8014. LEGEA NR. 221/2009. CONDAMNAT POLITIC. DESPĂGUBIRI PRETINSE DE DESCENDENŢII DEFUNCTULUI.......................................................................................................................................................................88

2

15. SERVITUTE LEGALĂ DE TRECERE. STABILIREA CĂII DE ACCES PRIN CONVENŢIA PĂRŢILOR. DISTINCŢIA DINTRE SERVITUTEA LEGALĂ DE TRECERE ŞI SERVITUTEA DE TRECERE STABILITĂ PRIN FAPTA OMULUI. INCETAREA SERVITUŢII LEGALE DE TRECERE...............................................................................................9616. UZUCAPIUNE. STĂPÂNIREA UNUI TEREN PRIN EXTINDEREA FOLOSINTEI IMOBILULUI ATRIBUIT PRIN CONTRACTUL DE ÎNCHIRIERE ÎNCHEIAT CU UNITATEA SPECIALIZATĂ ÎN ADMINISTRAREA FONDULUI LOCATIV DE STAT. PRECARITATEA POSESIEI...............................................................................................102B. SUCCESIUNI........................................................................................................................................10617. PARTAJ SUCCESORAL. MOŞTENITOR CARE NU A FORMULAT NOTIFICARE CONFORM LEGII NR. 10/2001, PENTRU RESTITUIREA COTEI SALE SUCCESORALE. DOBÂNDIREA INTREGULUI IMOBIL DE CĂTRE UN SUCCESOR CE A PARCURS PROCEDURA LEGII NR. 10/2001. INCIDENŢA ART. 4 ALIN. 4 DIN LEGEA NR. 10/2001. APLICARE IN TIMP A LEGII. EFECTE ASUPRA PROCEDURII SUCCESORALE...................................10618. PARTAJ SUCCESORAL. LIPSA ACORDULUI COMOSTENITORILOR PRIVITOR LA FORMAREA SI ATRIBUIREA LOTURILOR. CRITERII DE FORMARE SI ATRIBUIRE A UNUI TEREN INTRAVILAN SITUAT ÎNTR-O ZONĂ CU POTENTIAL TURISTIC RIDICAT. RESPECTAREA PRINCIPIULUI ECHITĂTII.....................................................115C. FOND FUNCIAR..................................................................................................................................11819. CARTE FUNCIARĂ. PLÂNGERE ÎMPOTRIVA ÎNCHEIERII DE CARTE FUNCIARĂ PRIN CARE S-A INTABULAT DREPTUL DE PROPRIETATE ASUPRA UNUI IMOBIL NOTIFICAT ÎN TEMEIUL LEGII NR. 10/2001. LIPSA INTERESULUI LEGITIM AL RECLAMANTILOR ÎN PROMOVAREA ACTIUNII.....................................................11820. LEGEA NR. 18/1991. NULITATEA CONTRACTULUI DE VÂNZARE-CUMPĂRARE CE ARE CA OBIECT UN TEREN CE A FĂCUT OBIECTUL CONSTITUIRII DREPTULUI DE PROPRIETATE CONFORM ART. 19/2 DIN LEGEA 18/1991. ÎNCĂLCAREA INTERDICTIEI LEGALE DE ÎNSTRĂINARE. INAPLICABILITATEA PRINCIPIULUI NEMO AUDITUR PROPRIAM TURPITUDINEM ALLEGANS. ........................................................................................12221. REVENDICARE IMOBILIARĂ. TEREN FORESTIER INCLUS ÎN AMENAJAMENTELE SILVICE CE FAC PARTE DIN FONDUL FORESTIER NATIONAL. NEREALIZAREA PROCEDURII DE RESTITUIRE REGLEMENTATĂ DE LEGEA NR. 1/2000. CALITATEA DE PROPRIETAR A RECLAMANTEI – UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ...............................................................................................................................................127

II. DREPTUL FAMILIEI..............................................................................................................133

22. DREPTUL FAMILIEI. PARTAJ. IMOBIL DOBÂNDIT DUPĂ CELEBRAREA CĂSĂTORIEI RELIGIOASE SI ANTERIOR ÎNCHEIERII CĂSĂTORIEI CIVILE. LIPSA UNEI CONVENTII ASUPRA REGIMULUI MATRIMONIAL ALES. CARACTERUL DE BUN PROPRIU AL SOTULUI MENTIONAT ÎN CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE.....................................................................................................................................................................133

III. DREPTUL MUNCII SI ASIGURĂRI SOCIALE................................................................138

A. DREPTUL MUNCII..............................................................................................................................13823. CERERE PENTRU PLATA CONTRAVALORII DREPTURILOR SPECIALE PENTRU MENŢINEREA SĂNĂTĂŢII ŞI A CONTRAVALORII DREPTURILOR SPECIALE PENTRU ŢINUTĂ DECENTĂ PENTRU ANUL 2010........................13824. CERERE FOST SALARIAT AVAS PENTRU PLATA DE SALARII COMPENSATORII CA URMARE A CONCEDIERII COLECTIVE.............................................................................................................................14425. CERERE PLATĂ DREPTURI SALARIALE REZULTATE DIN CONTRACTUL DE AMBARCARE. EXCEPŢIA NECOMPETENŢEI GENERALE A INSTANŢEI ROMÂNE ÎN SOLUŢIONAREA CAUZEI. INCIDENŢA ART. 18 ŞI 19 DIN REGULAMENTUL (CE) NR. 44/22.12.2000 PRIVIND COMPETENŢA JUDICIARĂ, RECUNOAŞTEREA ŞI EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR ÎN MATERIE CIVILĂ ŞI COMERCIALĂ.............................................................15126. CONCEDIERE COLECTIVA. ....................................................................................................................16027. CONCEDIERE IN TEMEIUL ART. 61 LIT. C DIN CODUL MUNCII..............................................................17028. CONCEDIERE DISPUSĂ ÎN BAZA ART. 65 ALIN. 1 DIN CODUL MUNCII. DESFIINŢAREA LOCULUI DE MUNCĂ - SĂ FIE EFECTIVĂ ŞI SĂ AIBĂ O CAUZĂ REALĂ ŞI SERIOASĂ.........................................................17629. DESFACERE CONTRACT INDIVIDUAL DE MUNCĂ. ANULARE DECIZIE DE CONCEDIERE. PLĂŢI COMPENSATORII..........................................................................................................................................18430. DIMINUAREA DREPTURILOR SALARIALE CU 25%. ...............................................................................19631. DIMINUAREA SALARIULUI CU 25% IN BAZA LEGII NR. 329/2009.........................................................21132. EFECTELE ART. 289 DIN CODUL MUNCII PRIVITOARE LA REINTEGRAREA IN FUNCŢIE.........................22633. LEGALITATEA REDUCERII SALARIULUI CU 25% ÎN BAZA LEGII NR. 118/2010.....................................22934. NECOMPETENŢA GENERALĂ A INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI ÎN ANALIZAREA CONTESTAŢIILOR ÎMPOTRIVA SANCŢIUNII DISCIPLINARE APLICATE PERSONALULUI CLERICAL..............................................23835. REDUCEREA SALARIULUI CU 15,5% IN PERIOADA OCTOMBRIE – DECEMBRIE 2009 IN BAZA LEGII NR. 329/2009.....................................................................................................................................................251B. ASIGURĂRI SOCIALE........................................................................................................................258

3

36. CERERE DE PENSIONARE FORMULATĂ ÎN BAZA LEGII NR. 226/2006. CONDIŢII DE PENSIONARE. STAGIU DE COTIZARE DE CEL PUŢIN 25 DE ANI ÎN CONDIŢII SPECIALE....................................................................25837. CONTESTAŢIE LA DECIZIA DE PENSIONARE PENTRU LIMITĂ DE VÂRSTĂ. CALCULUL STAGIULUI SUPLIMENTAR..............................................................................................................................................26538. LUAREA IN CALCUL A SPORULUI DE ACORD GLOBAL LA RECALCULAREA PENSIEI..............................271

IV. DREPT PROCESUAL CIVIL................................................................................................277

39. ACTIUNE ÎN NULITATEA CONTRACTULUI DE VÂNZARE-CUMPĂRARE ÎNCHEIAT ÎN TEMEIUL LEGII NR. 112/1995. CARACTERUL PATRIMONIAL AL CERERII – ELEMENT ESENTIAL ÎN STABILIREA COMPETENTEI MATERIALE A INSTANTEI DE JUDECATĂ. INAPLICABILITATEA ART. 26 DIN LEGEA NR. 10/2001. CITAREA PĂRTILOR ÎN PROCESUL CIVIL. ÎNCĂLCAREA DISPOZITIILOR ART. 85 COD PROCEDURĂ CIVILĂ. EFECTE.. 27740. CALIFICAREA ACŢIUNII – OBLIGAŢIE A INSTANŢEI DE JUDECATĂ. STABILIREA CARACTERULUI PATRIMONIAL AL ACŢIUNII. INCIDENŢA ART. 2821 COD PROCEDURĂ CIVILĂ. INADMISIBILITATEA RECURSULUI LA RECURS.............................................................................................................................28241. CALITATEA DE PERSOANĂ ÎNDREPTĂTITĂ LA RESTITUIREA UNUI BUN PRELUAT ABUZIV DE STAT. TESTAMENT ÎNTOCMIT ÎN STRĂINĂTATE. APLICAREA ÎN ROMÂNIA A CONTINUTULUI DREPTULUI STRĂIN ÎN MATERIE SUCCESORALĂ..............................................................................................................................28842. CERERE DE CHEMARE ÎN GARANTIE FORMULATĂ DE CĂTRE PÂRÂT DUPĂ ÎNCHIDEREA DEZBATERILOR ASUPRA FONDULUI. LIMITELE INVESTIRII INSTANTEI DE JUDECATĂ. LIBERUL ACCES LA INSTANTĂ. CONDITII DE REALIZARE.............................................................................................................................29943. DOMICILIUL PROCESUAL ALES. SCHIMBAREA DOMICILIULUI IN TIMPUL PROCESULUI. NECOMUNICAREA ACESTEI SCHIMBĂRI INSTANŢEI DE JUDECATĂ ŞI PĂRŢII ADVERSE. EFECTE...............................................30344. REVIZUIRE – CALE EXTRAORDINARĂ DE ATAC. INSCRIS NOU – NOŢIUNE. INEXISTENŢA UNUI ”DEFECT FUNDAMENTAL”. DISTINCŢIE INTRE ”CIRCUMSTANŢE NOI” ŞI ”CIRCUMSTANŢE NOU DESCOPERITE” ÎN JURISPRUDENŢA CEDO...............................................................................................................................306

4

I. DREPT CIVILI. DREPT CIVIL

A. DREPTURI REALE. DREPTUL DE PROPRIETATE.

1. Acţiune in constatare vânzare-cumpărare intemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) – Titlul X – Legea nr. 247/2005. Promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare afectată de modalitate. Termen suspensiv. Transmiterea dreptului de creanţă rezultat din antecontractul de vânzare-cumpărare către un terţ, prin intermediul contractului de cesiune de creanţă. Efecte.

Fiind un termen suspensiv de executare stipulat în beneficiul debitorilor obligaţiei de a face – promitentul vânzător – „pendente termine”, debitorul nu poate fi acţionat în judecată pentru neexecutarea prestaţiei, deoarece datoria sa nu a ajuns la scadenţă.

La împlinirea termenului suspensiv, obligaţia devine exigibilă. Creditorul – beneficiarul promisiunii de vânzare-cumpărare are la dispoziţie şi poate recurge la toate mijloacele juridice ofensive prevăzute de lege, pentru a obţine de la debitor prestaţiile care i se datorează – în speţă promovarea unei acţiunii în justiţie pentru suplinirea consimţământului promitentului vânzător la vânzare-cumpărare şi pronunţarea unei hotărârii judecătoreşti care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare.

Prin acţiunea înregistrată sub nr. 1833/212/2009 pe rolul Judecătoriei Constanţa, reclamantul B.L.D. a chemat în judecată pe pârâtele C.P. şi Comuna Corbu prin Primar, solicitând instanţei, ca în contradictoriu cu acestea, să pronunţe o hotărâre prin care să se constate intervenită vânzarea-cumpărarea între părţi pentru imobilul-teren în suprafaţă de 17 ha., situat în extravilanul comunei Corbu. Totodată s-a solicitat şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În esenţă, reclamantul a motivat că, numita C.T. a încheiat cu pârâta C.P., o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. 1143/2006 la B.N.P.A. E.T. şi G.L., prin care aceasta a promis să vândă, iar C.T. să cumpere imobilul teren, aşa cum a fost individualizat mai sus, fiind achitată în întregime suma de 170.000 lei, cu titlu de preţ al vânzării, iar termenul de perfectare a contractului fiind stabilit la data de 30.06.2007.

S-a mai precizat că, în data de 28.05.2008, la B.N.P.A. M.T. şi D.P., s-a încheiat contract de cesiune de creanţă autentificat sub nr. 2097, prin care C.T. şi C.S.D., în calitate de cedenţi, au cesionat către reclamant, în calitate de cesionar, dreptul de a cumpăra născut din promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare.

De asemenea, s-a arătat că, în data de 19.01.2009 s-a emis pentru pârâta C.P., titlul de proprietate nr. 6675, iar până în prezent pârâta nu a înţeles să dea curs obligaţiilor asumate, în sensul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică.

5

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 969, art. 970, art. 1073, art. 1077 Cod civil, art. 5 din titlul X al Legii nr. 247/2005.

La cerere au fost anexate, în copie, promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, contract de cesiune de creanţă, titlu de proprietate.

Pârâta Comuna Corbu prin Primar, legal citată, nu a formulat întâmpinare.În şedinţa din data de 12.03.2009 s-a luat act de modificarea cadrului

procesual, în sensul că pârâtă în cauză este C.I.Pârâta C.I., legal citată, a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat

rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare, totodată invocând excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului.

Prin încheierea din data de 23.02.2010, instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia de netimbrare a cererii reconvenţionale şi a anulat cererea reconvenţională ca netimbrată.

De asemenea, tot prin încheierea din data de 23.02.2010, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Comuna Corbu prin Primar.

În cauză au fost încuviinţate şi administrate proba cu înscrisuri şi proba cu interogatoriu.

Prin sentinţa civilă nr. 10795/27.04.2010 instanţa a respins acţiunea reclamantului în contradictoriu cu pârâta Comuna Corbu prin Primar, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A admis cererea formulată de reclamantul B.L.D., în contradictoriu cu pârâta C.I. şi a constatat intervenită vânzarea-cumpărarea între reclamantul B.L.D., în calitate de cumpărător şi pârâta C.I., în calitate de vânzător, la preţul de 170.000 lei, achitat la data de 20.09.2006 de către reclamant, autoarei pârâtei, asupra terenului extravilan în suprafaţă de 17 ha. situat pe raza comunei Corbu, judeţul Constanţa, identificat în titlul de proprietate nr. 6675/19.01.2009 emis de Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor. A dispus ca hotărârea să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

A obligat pârâta C.I. la plata către reclamant, a sumei de 4.652 lei cheltuieli de judecată (4.647 lei taxă judiciară de timbru şi 5 lei timbru judiciar).

Pentru a hotărî în acest fel, a reţinut instanţa de fond că prin înscrisul sub semnătură privată, promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. 1143/2006 la B.N.P.A. E.T. şi G.L., autoarea pârâtei s-a obligat să vândă numitei C.T., iar aceasta din urmă să cumpere teren în suprafaţă de 17 ha., situat în extravilanul comunei Corbu, primind în totalitate preţul vânzării în sumă de 170.000 lei, convenindu-se totodată ca perfectarea vânzării să se facă la data emiterii titlului de proprietate, cel târziu până la data de 30.06.2007, astfel încât de la această dată luând naştere dreptul la acţiune.

Ulterior, prin contractul de cesiune de creanţă autentificat sub nr. 2097 din 2008, dreptul de cumpărare al promitentei-cumpărătoare C.T., rezultat din promisiunea de vânzare, a fost transmis reclamantului.

Potrivit art. 1294 Cod civil, „Vinderea este o convenţie prin care cele două părţi se obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru şi aceasta a plăti celei dintâi preţul lui”, iar conform art. 1295 Cod civil, „Vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa

6

vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat”.

Aceste prevederi se circumscriu principiului consensualismului care guvernează materia încheierii contractelor sinalagmatice şi care face ca acordul de voinţă al părţilor, liber exprimat şi neviciat să fie suficient şi necesar pentru perfectarea convenţiei.

Pentru admisibilitatea acţiunii având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii: să existe un antecontract valabil încheiat, refuzul unei părţi de a încheia contractul în formă autentică, partea reclamantă să îşi fi îndeplinit obligaţiile asumate prin antecontract, promitentul vânzător să fie proprietarul bunului pentru a putea opera transferul dreptului de proprietate, bunul să se afle încă în patrimoniul promitentului vânzător.

Analizând condiţiile impuse de textele legale citate, instanţa de fond a constatat că, în speţă, acestea sunt îndeplinite, respectiv: există înscrisul sub semnătură privată cu valoare de antecontract de vânzare-cumpărare, pârâta nu s-a prezentat la notariat pentru perfectarea contractului de vânzare-cumpărare, obligaţie ce îi incumba conform promisiunii de vânzare, pârâtul (vânzător) este proprietarul terenului, aşa cum atestă titlul de proprietate nr. 6675/2009, iar terenul în litigiu se află încă în patrimoniul acestuia, nefiind făcută dovada că ar fi înstrăinat către altcineva.

De altfel, atâta timp cât terenul în litigiu nu a ieşit din patrimoniul pârâtului (vânzător) şi neexistând alte impedimente legale, în lumina principiului executării în natură a obligaţiilor şi reparării în natură a pagubelor, în baza art. 1073 şi 1077 Cod civil, instanţa poate să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs pârâta C.I., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. Recursul a vizat, de asemenea, încheierea de şedinţă prin care instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului.

În şedinţa publică din 11.11.2010, faţă de valoarea obiectului litigiului, aşa cum rezultă din antecontractul de vânzare-cumpărare, instanţa a calificat drept apel, calea de atac exercitată în cauză.

Prin decizia civilă nr. 501/11.11.2010 Tribunalul Constanţa a respins ca nefondat apelul formulat de C.I.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că reclamantul se legitimează procesual activ în condiţiile în care cesiunea de creanţă reprezintă un mod de transmitere a obligaţiilor şi este acea convenţie prin care creditorul transmite o creanţă a sa unei alte persoane, iar reclamantul a dobândit prin intermediul cesiunii de creanţă încheiată cu C.T. calitatea de beneficiar al promisiunii de vânzare-cumpărare a terenului în litigiu. S-a mai reţinut că cesiunea de creanţă a fost notificată apelantei reclamante, situaţie în care aceasta, în calitate de succesoare în drepturi a defunctei promitente C.P., nu poate să ignore obligaţiile asumate de autoarea sa, deoarece odată cu acceptarea pură şi simplă a succesiunii răspunde pentru toate obligaţiile acesteia.

7

Pe fondul cauzei, s-a reţinut că toate criticile apelantei sunt nefondate, obligaţia de a face toate demersurile pentru obţinerea titlului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 pentru terenul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare îi incumba promitentei vânzătoare, iar după decesul acesteia şi încetarea mandatului încheiat cu B.L.D. – procura nr. 1144 din 20.09.2006 această obligaţie s-a transmis apelantei, în calitate de succesoare a promitentei vânzătoare. Apelanta pârâtă nu îşi poate invoca propria sa culpă în neemiterea titlului de proprietate până la 30.06.2007, pentru a invoca încetarea obligaţiei sale de perfectare a contractului de vânzare-cumpărare, cu atât mai mult cu cât autoarea sa a încasat integral preţul de 170.000 lei, la data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâta C.I., care a criticat-o pentru nelegalitate, conform art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, sub următoarele aspecte:

1. Partea reclamantă, cedenţii creanţei reclamantului nu au respectat termenul asumat prin antecontract, prin care aceştia urmau să obţină punerea în posesie a autoarei pârâtei asupra imobilului în procedura Legii nr. 18/1991 – respectiv „cel mai târziu până la data de 30.06.2007”.

În condiţiile în care până la termenul stipulat în contract – 30.06.2007 – promitenta cumpărătoare din antecontract nu a reuşit să întocmească actele necesare vânzării, în speţă au devenit incidente dispoziţiile art. 1020 Cod civil, contractul fiind rezoluţionat pentru neexecutare culpabilă din partea beneficiarului promisiunii.

2. Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii – art. 5 alin. (2) din titlul X din Legea nr. 247/2005, deoarece potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1994/3.09.2010 de B.N.P. C.M.P. bunul imobil a fost înstrăinat de reclamant către cumpărătoarea S.C. „H” S.R.L., iar la momentul soluţionării prezentei cauze, recurenta nu mai are calitatea de proprietar al bunului.

3. Hotărârea s-a pronunţat cu încălcarea dreptului la apărare al apelantei pârâte. Deşi la dosar există o cerere de amânare formulată de unul dintre cei doi avocaţi ai apelantei, instanţa de apel a respins nemotivat această cerere, deşi avocatul mai avea probe de administrat.

4. Reclamantul nu are calitate procesuală activă, întrucât prin contractul de cesiune de creanţă autentificat sub nr. 2097/28.05.2008 s-a transmis numai un drept de creanţă, ori prin prezenta acţiune reclamantul urmăreşte transmiterea în patrimoniul său a unui drept real.

Analizând legalitatea hotărârii recurate în raport de criticile pârâtei, se constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

1. Instanţele de fond şi de apel au calificat în mod judicios contractul încheiat între autoarea pârâtei C.P. şi autoarea reclamantului – C.T. la data de 20.09.2006 ca fiind o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, respectiv o convenţie prin care ambele părţi şi-au asumat obligaţia să vândă, respectiv să cumpere în viitor terenul în suprafaţă de 17 ha. situat în extravilanul comunei Corbu, judeţul Constanţa, cu preţul de 170.000 lei, preţ plătit şi încasat la momentul încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare.

8

Conform acestei convenţii, părţile s-au înţeles să perfecteze contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică la data emiterii titlului de proprietate conform Legii nr. 18/1991 – procedura fiind în desfăşurare la momentul semnării antecontractului de vânzare-cumpărare, respectiv cel mai târziu până la data de 30 iunie 2007.

Din analiza acestei convenţii, se reţine că actul încheiat de părţi este afectat de o modalitate, respectiv de termen suspensiv.

Termenul suspensiv este acela care amână exigibilitatea sau executarea obligaţiei până la momentul împlinirii sale. Cu alte cuvinte, dreptul de creanţă devine exigibil şi datoria devine scadentă la împlinirea termenului.

În cauză se reţine că antecontractul de vânzare-cumpărare a bunului viitor a fost afectat de un termen suspensiv convenţional, stipulat în beneficiul vânzătorului promitent. Părţile au convenit să încheie în viitor un contract de vânzare-cumpărare cu privire la terenul în suprafaţă de 17 ha., situat în extravilanul comunei Corbu, în legătură cu care se află în desfăşurare procedura de reconstituire a dreptului de proprietate conform Legii nr. 18/1991. Termenul stipulat pentru încheierea actului în formă autentică a fost stabilit ca fiind momentul emiterii titlului de proprietate în procedura Legii nr. 18/1991, titlu ce urma să fie obţinut până cel mai târziu la data de 30 iunie 2007.

Din interpretarea gramaticală a clauzei ce vizează condiţiile în care se va încheia contractul de vânzare-cumpărare, rezultă că părţile au stabilit ca actul de vânzare-cumpărare să se încheie imediat ce se va obţine titlul de proprietate emis de Comisia Judeţeană Constanţa de Aplicare a Legii nr. 18/1991, titlu ce va fi obţinut cel mai târziu până la data de 30 iunie 2007.

Fiind un termen suspensiv de executare stipulat în beneficiul debitorilor obligaţiei de a face – promitentul vânzător – „pendente termine”, debitorul nu poate fi acţionat în judecată pentru neexecutarea prestaţiei, deoarece datoria sa nu a ajuns la scadenţă.

Trebuie subliniat faptul că termenul nu afectează existenţa însăşi a obligaţiei, ci doar exigibilitatea; obligaţia există, dar nu este exigibilă (art. 1022 Cod civil).

Astfel, obligaţia de a perfecta contractul de vânzare-cumpărare există cu certitudine şi este sigur că debitorul – promitenta vânzătoare va trebui să execute obligaţia pe care o datorează – perfectarea contractului de vânzare-cumpărare la data obţinerii titlului conform Legii nr. 18/1991, titlu ce se impune a fi obţinut cel mai târziu până la data de 30 iunie 2007.

Fiind vorba de un termen suspensiv de executare în favoarea debitorului, creditorul – beneficiarul promisiunii de vânzare-cumpărare nu poate proceda la niciun act de executare împotriva debitorului şi nu poate cere plata mai înainte de împlinirea lui. Până la împlinirea termenului suspensiv – data obţinerii actului de proprietate în procedura Legii nr. 18/1991, care se va obţine nu mai târziu de data de 30 iunie 2007, obligaţia asumată de părţi este imprescriptibilă. Termenul de prescripţie extinctivă a acţiunii în realizarea dreptului de creanţă – perfectarea contractului de vânzare-cumpărare – nu curge în favoarea debitorului. El începe să curgă numai din momentul împlinirii termenului suspensiv – 30.06.2007, când creanţa devine exigibilă.

9

La împlinirea termenului suspensiv, obligaţia devine exigibilă. Creditorul – beneficiarul promisiunii de vânzare-cumpărare are la dispoziţie şi poate recurge la toate mijloacele juridice ofensive prevăzute de lege, pentru a obţine de la debitor prestaţiile care i se datorează – în speţă promovarea unei acţiunii în justiţie pentru suplinirea consimţământului promitentului vânzător la vânzare-cumpărare şi pronunţarea unei hotărârii judecătoreşti care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare.

Împrejurarea că în speţă titlul de proprietate pentru terenul agricol în suprafaţă de 17 ha. a fost obţinut după data de 30 iunie 2007, nu constituie o cauză de încetare a obligaţiei asumate de promitenţii vânzători de a perfecta în viitor contractul de vânzare-cumpărare, ci eventual pune în discuţie problema răspunderii contractuale a debitorului obligaţiei pentru pagubele pricinuite cocontractantului, urmare a neexecutării culpabile a obligaţiilor asumate de fiecare semnatar al convenţiei –(nerealizarea în termen a documentaţiei necesare emiterii titlului de proprietate, lipsa de diligenţă şi de interes a părţii care s-a obligat în cadrul procedurii declanşate conform Legii nr. 18/1991).

În speţă se reţine că recurenta pârâtă a solicitat pe cale reconvenţională să se constate că antecontractul de vânzare-cumpărare a fost rezoluţionat ca urmare a neexecutării obligaţiei asumate de beneficiara promisiunii – C.T. (cedenta dreptului de creanţă) de a efectua toate demersurile necesare pentru emiterea titlului de proprietate, cerere ce a fost anulată ca netimbrată. În condiţiile în care hotărârea primei instanţe nu a fost criticată în apel şi ulterior în recurs sub aspectul anulării cererii reconvenţionale, această soluţie a intrat în puterea lucrului judecat, neputându-se relua direct în recurs aspecte de fond legate de rezoluţiunea acestui antecontract de vânzare-cumpărare.

Pe de altă parte, se reţine din analiza antecontractului de vânzare-cumpărare că promitenta cumpărătoare şi-a asumat numai obligaţia de a efectua toate demersurile necesare pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, respectiv obţinerea certificatului fiscal, certificatului de sarcini sau extras de carte funciară, operaţiuni ce sunt ulterioare obţinerii titlului de proprietate conform Legii nr. 18/1991, demersurile pentru obţinerea acestui titlu incumbând exclusiv promitentei vânzătoare.

Faptul că autoarei pârâtei îi incumba această obligaţie rezultă şi din procura autentificată sub nr. 1144/20.09.2006, prin care C.P. l-a împuternicit pe reclamantul B.L.D. să o reprezinte în faţa autorităţilor statului pentru îndeplinirea tuturor formalităţilor necesare în vederea reconstituirii dreptului de proprietate pentru terenul de 17 ha. situat în extravilanul comunei Corbu.

Procura nr. 1144/20.09.2006 este un contract de mandat care a încetat la data decesului mandatarului, respectiv la data de 18.05.2007, anterior termenului stipulat în antecontractul de vânzare-cumpărare, conform art. 1552 pct. 3 Cod civil.

După decesul autoarei sale, recurentei pârâte, în calitate de unic succesor, îi revenea obligaţia de a efectua toate demersurile necesare pentru obţinerea titlului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 şi respectiv obligaţia de a proceda la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare a imobilului cu beneficiarul promisiunii.

2. Şi critica ce vizează încălcarea dispoziţiilor art. 5 alin. (2) din titlul X din Legea nr. 247/2005 de către instanţa de apel, se reţine a fi nefondată.

10

Potrivit acestui text de lege, „în situaţia în care după încheierea unui antecontract cu privire la teren, cu sau fără construcţii, una din părţi refuză ulterior să încheie contractul, partea care şi-a îndeplinit obligaţia poate sesiza instanţa competentă, care poate pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act autentic”.

Pentru admisibilitatea acestei acţiuni, în mod judicios s-au reţinut îndeplinite toate condiţiile legale:

- existenţa unui antecontract de vânzare-cumpărare valabil încheiat; - refuzul promitentei vânzătoare de a încheia contractul de vânzare-

cumpărare în formă autentică;- partea reclamantă să îşi fi îndeplinit obligaţiile asumate, în speţă plata

integrală a preţului;- promitentul vânzător să fie proprietarul bunului pentru a putea opera

transferul dreptului de proprietate;- bunul să se afle încă în patrimoniul promitentului vânzător.Referitor la ultimele două condiţii, se reţine că pârâta C.I., în calitate de

succesoare a defunctei C.P., s-a legitimat ca proprietară a terenului în suprafaţă de 17 ha. situat în extravilanul comunei Corbu, judeţul Constanţa, în baza titlului de proprietate nr. 6675/19.01.2009 emis în temeiul Legii nr. 18/1991 (fila 7 dosar fond), iar până la momentul pronunţării hotărârii recurate bunul nu ieşise în mod valabil din patrimoniul acesteia; recurenta pârâtă nu a făcut acte de înstrăinare cu privire la teren cu un terţ.

Referitor la contractul de vânzare-cumpărare nr. 1994/3.09.2010 încheiat între beneficiarul promisiunii de vânzare-cumpărare B.L.D. şi S.C. „H” S.R.L., se reţine că acesta, fiind încheiat anterior perfectării contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică între părţile din proces, el constituie o vânzare a lucrului altuia, nulă absolut în condiţiile art. 948 Cod civil, fiind o operaţiune speculativă şi nu a avut ca obiect ieşirea valabilă din patrimoniul promitentei vânzătoare a terenului în suprafaţă de 17 ha.

Cât timp proprietarul terenului – recurenta pârâtă nu a dispus de bunul său în mod valabil până la momentul soluţionării prezentului recurs, se reţine că aceasta se legitimează în calitate de proprietar al bunului ce a făcut obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare, fiind îndeplinită şi această condiţie pentru pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să îi suplinească acesteia consimţământul la vânzare, conform art. 5 alin. (2) din Legea nr. 247/2005, titlul X.

3. Nu poate fi reţinută ca fondată nici critica ce vizează soluţionarea apelului cu încălcarea dreptului la apărare al apelantei pârâte.

Noţiunea de proces echitabil, în sensul art. 6 din C.E.D.O. desemnează, pe de o parte, ansamblul garanţiilor procedurale enunţate de această dispoziţie, iar pe de altă parte, dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei arătat în primul paragraf este o garanţie cu conţinut propriu ce se alătură celorlalte garanţii pentru a forma primul sens al noţiunii.

O garanţie esenţială a dreptului la un proces echitabil o constituie dreptul la apărare, orice parte implicată într-o procedură judiciară trebuie să aibă posibilitatea să îşi susţină cererile în faţa instanţei de judecată, personal sau prin avocatul angajat.

11

Analizând legalitatea actelor de procedură din apel, din perspectiva dispoziţiilor legale invocate, se constată că procedura judiciară desfăşurată faţă de apelanta pârâtă răspunde exigenţelor art. 6 din C.E.D.O., apelanta pârâtă beneficiind de apărare calificată în apel, inclusiv la termenul de judecată din 11.11.2010 când s-au pus concluzii pe fondul apelului.

Astfel, se reţine că în instanţa de apel, apelanta pârâtă C.I. şi-a angajat doi avocaţi. La termenul de judecată din 11.11.2010 s-a prezentat în instanţă apelanta pârâtă, personal şi avocat său D.M., în substituirea apărătorului D.A. Cel de-al doilea avocat al apelantei – D.C. a depus la dosar o cerere de amânare a cauzei pentru imposibilitatea prezentării sale în instanţă. Constatând că apelanta este asistată de un apărător calificat, în mod judicios, Tribunalul Constanţa a respins cererea de amânare a cauzei pentru lipsa celui de-al doilea avocat, în condiţiile în care atât partea, cât şi avocatul prezent, au declarat că nu mai au alte probe de administrat în cauză (fila 48 dosar apel) şi se declară în stare de judecată.

Pe de altă parte, nu se poate reţine că apelanta nu şi-a putut administra în lipsa celui de-al doilea avocat alte probe în completarea probatoriului administrat în faţa primei instanţe – respectiv proba testimonială şi proba cu interogatoriul intimatului reclamant, cât timp aceste probe nu au fost solicitate în condiţiile art. 292 alin. (1) Cod procedură civilă, prin niciunul dintre cele două apeluri formulate în cauză de cei doi avocaţi ai apelantei (filele 4–6 şi respectiv 10–17 dosar apel) şi nici în condiţiile art. 292 alin. (2) Cod procedură civilă.

4. Curtea constată că instanţa de apel a soluţionat în mod judicios şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, în sensul respingerii acesteia, reclamantul legitimându-se procesual activ în prezenta cauză în temeiul contractului de cesiune de creanţă autentificat sub nr. 2097/2008.

Calitatea procesual activă presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi cel care se pretinde titularul dreptului dedus judecăţii.

Antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 20.09.2006 între autoarea pârâtei – C.P. şi cedenta C.T., căsătorită, a dat naştere unor obligaţii „de a face” în sarcina părţilor contractante, respectiv de a perfecta în viitor contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică, iar nu unei obligaţii de a da, respectiv de a transfera dreptul de proprietate din patrimoniul lui C.P. în patrimoniul lui C.T. Prin urmare, promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare a dat naştere doar unor drepturi de creanţă, nefiind translativă de proprietate.

Astfel, autoarea recurentei s-a obligat faţă de C.T. – beneficiara promisiunii de vânzare-cumpărare, să îi vândă la momentul obţinerii titlului de proprietate conform Legii nr. 18/1991, terenul în suprafaţă de 17 ha., creditorul acestei obligaţii fiind îndreptăţit, în situaţia în care debitorul va refuza să îşi îndeplinească această obligaţie, să solicite instanţei executarea acestei obligaţii prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să suplinească acest consimţământ al promitentei vânzătoare, conform art. 1073 şi art. 1075 Cod civil şi art. 5 alin. (1)din Legea nr. 247/2005, Titlul X.

Obiectul contractului de cesiune de creanţă nr. 2097/28 mai 2008 încheiat între C.S.D. şi C.T., în calitate de cedenţi şi reclamantul B.L.D., în calitate de

12

cesionar, l-a constituit tocmai acest drept de creanţă dobândit de cedenţi prin antecontractul de vânzare-cumpărare nr. 1143 din 20.09.2006 încheiat cu C.P.

Contractul de cesiune de creanţă este contractul prin care un creditor transmite dreptul său de creanţă cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, unei alte persoane (cesionar). Principalul efect al cesiunii este transmiterea dreptului de creanţă de la cedent la cesionar; creanţa se transmite aşa cum a existat în patrimoniul cedentului, păstrându-şi natura civilă sau comercială, cu toate garanţiile şi accesoriile ei (art. 1396 Cod civil).

Acest contract produce efecte faţă de terţi – în speţă faţă de debitorul promisiunii de vânzare-cumpărare – recurenta C.I., de la momentul notificării ei, conform înscrisurilor existente la dosar.

În speţă, se reţine că prin intermediul cesiunii de creanţă s-a transmis intimatului reclamant un drept de creanţă – dreptul de a cumpăra în viitor terenul în suprafaţă de 17 ha. de la debitorul promisiunii de vânzare-cumpărare – C.I., în calitate de succesoare a defunctei C.P., iar acest drept este însoţit de toate garanţiile şi respectiv de acţiunile pe care le aveau la dispoziţie cedenţii (C.T. şi C.S.D.) pentru apărarea şi realizarea dreptului, inclusiv acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Titlul X al Legii nr. 247/2005, prin intermediul căreia beneficiarul promisiunii de vânzare-cumpărare putea solicita instanţei suplinirea consimţământului la vânzare, în ipoteza în care debitorul obligaţiei de vânzare-cumpărare refuza nejustificat să se prezinte la notar pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică.

Prin urmare, prin intermediul prezentei acţiuni reclamantul şi-a valorificat un drept de creanţă rezultat din antecontractul de vânzare-cumpărare nr. 1143/20.06.2006 şi dobândit prin intermediul contractului de cesiune de creanţă nr. 2097/2008, aceste înscrisuri făcând dovada calităţii procesuale active a reclamantului.

Constatând neîntemeiată critica recurentei ce vizează modalitatea în care instanţa de apel a soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, curtea o respinge.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 Cod procedură civilă, respinge recursul pârâtei ca nefondat.

Decizia civilă nr. 71/C/02.03.2011Dosar nr. 1833/212/2009

Judecător redactor Mihaela Popoacă

2. Acţiune in grăniţuire şi revendicare. Caracterul accesoriu al capătului de cerere privind grăniţuirea. Calificarea căii de atac căreia îi era supusă hotărârea instanţei de fond, după valoarea bunului revendicat. Incidenţa art. 2821 Cpc.

Art. 2821 alin.(1) Cod pr. civilă suprimă calea de atac a apelului doar în cazul acelor hotărâri date în primă instanţă în cereri introduse pe cale principală, în litigii al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei, rezultând, per a contrario, că dacă astfel de cereri, de natura celei mai sus indicate, sunt formulate pe cale accesorie, incidentală, pot fi cenzurate şi în calea de atac a apelului, în funcţie desigur, de obiectul pretenţiilor şi din acţiunea principală.

13

Prorogarea legală de competenţă vizează nu doar judecata cauzei în primă instanţă, ci şi soluţionarea căilor legale de atac al căror regim este dat de natura cererii principale: hotărârea va fi supusă apelului sau recursului şi temeiului de exercitare a acestor căi de atac, în funcţie de obiectul cererii principale, chiar dacă calea de atac priveşte numai soluţionarea dată în cererea accesorie, care, exercitată separat ar fi fost supusă căii de atac şi termenului de drept comun.

Împletirea, de cele mai multe ori în jurisprudenţă, a petitului acţiunii în grăniţuire cu cel al acţiunii în revendicare ţine de scopul aparent identic al celor două demersuri procesuale, anume determinarea limitelor şi întinderii proprietăţilor limitrofe şi delimitarea prin semne vizibile, care corespund situaţiei juridice exhibate prin titluri.

Spre deosebire însă de acţiunea în revendicare, care urmăreşte în principal determinarea limitelor dreptului real de proprietate prin compararea titlurilor şi doar printr-un posibil petit subsecvent stabilirea graniţei dintre proprietăţile cărora li se conferă întinderea dreptului, acţiunea în grăniţuire promovată separat şi independent de vreun drept clamat al pretinsului proprietar neposesor nu are alt scop procesual decât cel de a decide asupra liniei de demarcare dintre proprietăţi.

Pornind de la această distincţie între acţiunea în grăniţuire şi acţiunea în revendicare, în literatura de specialitate s-a reţinut că atunci când „acţiunea are ca obiect determinarea limitelor fondurilor părţilor, limite care sunt incerte pentru amândoi vecinii – fără ca vreuna din părţi să solicite proprietatea unei suprafeţe de teren determinate – acţiunea va fi de grăniţuire. Dacă se solicită proprietatea asupra unei suprafeţe determinate, atunci acţiunea este în revendicare”. (V.Terzea – „Servituţile în dreptul civil român”, editura C.H. Beck, pag. 53).

Soluţia este identică şi în situaţia în care ambele părţi indică un anumit loc pe unde ar trebui să fie linia separativă, dar aceste locuri indicate nu concordă, întrucât părţile nu sunt de acord asupra întinderii proprietăţilor lor (V.Terzea, op.cit. pag. 53; P.Perju, revista „Dreptul” nr. 6/1991 – Probleme privind acţiunea în grăniţuire, pag.32).

Art. 2821 alin. 1 Cod procedura civilaDecizia Curtii Constituţionale nr. 1/1994

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa sub nr. 7737/212/2008 reclamanţii C.A. şi C.A.L. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul U.N. grăniţuirea prin reconstituirea hotarului real între proprietatea lor şi a pârâtului, obligarea pârâtului să le respecte dreptul de proprietate şi posesie asupra unei suprafeţe de teren de aproximativ 7,34 m.p. şi să demoleze construcţia edificată cu încălcarea graniţei şi care a fost construită abuziv. De asemenea, au solicitat reclamanţii obligarea pârâtului la luarea măsurilor care să împiedice scurgerea apelor pluviale de pe acoperişul construcţiei abuzive.

În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2641/2007 au dobândit dreptul de proprietate asupra unui imobil compus din teren în suprafaţă de 437 m.p. din actele de proprietate şi 407 m.p. din măsurători, precum şi o construcţie. Odată cu întocmirea schiţelor cadastrale au constatat că pârâtul a încălcat graniţa dintre cele două proprietăţi în sensul că a îngrădit o suprafaţă de teren aflată în spatele casei şi care era destinată accesului în spatele casei pentru reparaţii şi întreţinere.

Au mai arătat reclamanţii că pârâtul, acaparând graniţa, a edificat abuziv o anexă lipită de spatele casei şi de pe care apele pluviale se scurg la baza imobilului pe care îl degradează.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 480, 584, 615 Cod civil.

14

Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii, arătând că proprietăţile părţilor sunt clar demarcate prin semne exterioare, astfel că acţiunea reclamanţilor are un caracter revendicativ.

Pârâtul a arătat că a dobândit imobilul compus din teren indiviz de 400 m.p. în acte (640 m.p. din măsurători) prin moştenire de la părinţii săi decedaţi. În anul 1959 părinţii săi au cumpărat în indiviziune şi în părţi egale cu O.D. suprafaţa de 400 m.p. prin actul autentificat sub nr. 3673/550/1959. Părinţii săi au intrat în stăpânirea terenului la aceeaşi dată şi au edificat în decurs de un an construcţia casă de locuit. Magaziile situate la limita proprietăţii, pe linia de hotar şi care delimitează proprietatea lor de cea a reclamanţilor, au fost ridicate de părinţii săi la 2-3 ani după edificarea casei de locuit, deci cu mai mult de 40 de ani în urmă. De la edificarea magaziilor şi până în prezent acestea au constituit în mod continuu şi neîntrerupt semne exterioare a limitelor celor două proprietăţi vecine, nefiind contestate de niciunul din deţinătorii anteriori ai imobilului învecinat. A mai susţinut pârâtul că după decesul părinţilor săi a ieşit din indiviziune cu O.D. şi la măsurătorile cadastrale a rezultat că părinţii săi deţineau împreună cu unchiul său o suprafaţă mai mare decât cea consemnată în acte, respectiv suprafaţa de 640 m.p. în loc de 400 m.p.

Pârâtul a invocat ca apărare de fond excepţia de uzucapiune de 30 de ani şi a solicitat să se respingă cererea de revendicare întrucât a dobândit dreptul de proprietate asupra suprafeţei revendicate prin joncţiunea posesiei utile exercitate de autorii săi cu propria posesie.

A susţinut pârâtul că după preluarea imobilului reclamanţii au supraînălţat cu aproximativ 1 metru locuinţa existentă, lipită de magazia lor şi practicat 3 goluri de fereastră cu vedere spre proprietatea sa, lucrări realizate fără autorizaţie de construire. În ceea ce priveşte magazia, panta de scurgere a apelor pluviale este spre interiorul proprietăţii sale, reclamanţii nefiind lezaţi în niciun fel sub acest aspect.

Pe cale de cerere reconvenţională pârâtul a solicitat obligarea reclamanţilor la închiderea imediată a ferestrelor ce încalcă servitutea de vedere pe proprietatea vecinului, sub sancţiunea unor daune cominatorii de 200 de lei pe zi de întârziere.

Părţile au administrat proba cu înscrisuri, martori, interogatoriu şi expertiză tehnică imobiliară.

Au fost depuse la dosar: contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2641/2007, act de vânzare-cumpărare nr. 3673/550/1959, certificat de moştenitor nr. 107/2005, certificat de moştenitor nr. 106/2003, adresa nr. 45689/2008, schiţe cadastrale.

Prin sentinţa civilă nr. 23423 din 22.12.2008 a Judecătoriei Constanţa s-a admis în parte acţiunea, s-a stabilit linia de hotar ca fiind segmentul de dreapta marcat între punctele AB, a fost obligat pârâtul să lase în deplină proprietate şi posesie reclamanţilor terenul în suprafaţă de 6 m.p.; s-a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului să facă streaşina corpului de clădire C7 şi s-a admis în parte cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1033/2009 a Tribunalului Constanţa s-a admis recursul pârâtului, s-a casat sentinţa mai sus-menţionată şi s-a trimis cauza spre rejudecare.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. 4060/212/2010.

15

La termenul de judecată din 2303.2010 reclamanţii au lărgit cadrul procesual pasiv prin introducerea în cauză a coindivizarului O.D. în calitate de pârât.

Au mai fost depuse la dosar următoarele acte: contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5425/1965, contract de partaj voluntar autentificat sub nr. 4986/1996.

Prin sentinţa civilă nr. 14881/8.06.2010 Judecătoria Constanţa a admis în parte acţiunea reclamanţilor C.A. şi C.A.L. în contradictoriu cu pârâţii U.N. şi O.D. S-a stabilit linia de hotar între proprietăţile părţilor ca fiind linia care cuprinde punctele 8,7,6,5,4 (cu lungime de 5,71 m. + 0,74 m.+ 8,84 m.+ 14,10 m.) identificată în planul de situaţie întocmit de ing. R.A.

S-au respins ca nefondate cererile reclamanţilor de revendicare a suprafeţei de 6 m.p. teren şi de obligare a pârâţilor la demolarea construcţiilor anexe.

S-a respins ca nefondată şi cererea reclamanţilor privind obligarea pârâţilor să ia măsuri pentru împiedicarea scurgerii apelor pluviale.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamanţii nu justifică un drept de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 6 m.p. din spatele casei lor, acest teren fiind proprietatea pârâtului U.N., care l-a dobândit prin exercitarea unei posesii utile, timp de 30 de ani, conform art. 1847 Cod civil.

În raport de această situaţie de fapt şi de drept, instanţa de fond a stabilit linia de hotar dintre cele două proprietăţi învecinate ca fiind aliniamentul 8,7,6,5,4 conform planului de situaţie întocmit de ing. R.A.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii C.A. şi C.A.L., cererea declarativă nefiind motivată în fapt şi în drept.

Prin încheierea din 13.12.2010, Tribunalul Constanţa a calificat calea de atac ca fiind recurs, în raport de valoarea obiectului cererii principale – revendicarea terenului în suprafaţă de 6 m.p., apreciind că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 2821 Cod pr. civilă.

Calea de atac exercitată împotriva sentinţei civile nr. 14881/8.06.2010 pronunţată de Judecătoria Constanţa a fost motivată la termenul de judecată din 15.11.2010.

Prin decizia civilă nr. 164/31.01.2011 Tribunalul Constanţa a constatat nul recursul reclamanţilor, conform art. 306 Cod pr. civilă.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de recurs a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 303 al. (1) şi (2) Cod pr. civilă recursul se motivează prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs de 15 zile, termen care se socoteşte de la comunicarea hotărârii atacate.

Cum în speţă hotărârea instanţei de fond a fost comunicată reclamanţilor la data de 2.07.2010, iar motivele de recurs au fost depuse la 15.11.2010, cu mult peste termenul de 15 zile prevăzut de lege, Tribunalul Constanţa a apreciat că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 306 al.(1) Cod pr. civilă şi a anulat recursul.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs C.A. şi C.A.L. care au criticat-o pentru nelegalitate conform art. 304 pct. 5 şi 9 Cod pr. civilă, sub aspectul calificării greşite a căii de atac căreia îi era supusă sentinţa civilă nr. 14881/8.06.2010 a Judecătoriei Constanţa.

16

Recurenţii reclamanţi au susţinut că sentinţa civilă nr. 14881/8.06.2010 a Judecătoriei Constanţa era supusă căii de atac a apelului, avându-se în vedere împrejurarea că acţiunea dedusă judecăţii a avut ca principal capăt de cerere grăniţuirea proprietăţilor învecinate ale părţilor, iar revendicarea şi demolarea construcţiilor ridicate abuziv sunt doar o consecinţă a soluţiei date în cererea principală, acestea urmând a fi admise numai în măsura în care din măsurători ar rezulta că pârâţii au ocupat o anumită suprafaţă din terenul aparţinând reclamanţilor.

Prin urmare, în litigiul dedus judecăţii, grăniţuirea nu este o consecinţă a revendicării imobiliare, ci dimpotrivă, stabilirea liniei de hotar între proprietăţile părţilor poate avea drept consecinţă admiterea sau respingerea acţiunii în revendicare.

Cum acţiunea în grăniţuire nu era evaluabilă în bani, în speţă nu erau incidente dispoziţiile art. 2821 al.(1) Cod pr. civilă, astfel încât calea de atac exercitată împotriva hotărârii de fond este apelul iar nu recursul, cum în mod greşit a stabilit Tribunalul Constanţa.

Prin întâmpinare, intimatul U.N. a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de reclamanţi, raportat la dispoziţiile art. 2821 al.(1) Cod pr. civilă. Intimatul a mai arătat că litigiul a mai parcurs anterior un alt ciclu procesual, în care hotărârea instanţei de fond a fost de asemenea supusă exclusiv căii de atac a recursului, Tribunalul Constanţa, ca instanţă de recurs, dispunând casarea primei sentinţe, cu trimiterea cauzei spre rejudecare Judecătoriei Constanţa.

Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurenţi şi excepţia inadmisibilităţii recursului în raport de dispoziţiile art. 282 1 al.1 Cod pr. civilă, excepţie invocată de intimaţi prin întâmpinare, Curtea constată că recursul este inadmisibil şi urmează a-l respinge ca atare pentru următoarele considerente:

Pentru soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii prezentei căi de atac, invocată de intimaţi, se impun a se lămuri de către Curte două aspecte esenţiale şi anume: caracterul principal/accesoriu al celor două capete de cerere ale acţiunii reclamanţilor – revendicare şi grăniţuire - şi stabilirea căii de atac căreia îi era supusă sentinţa civilă nr. 14881/8.06.2010 pronunţată de Judecătoria Constanţa.

În referire la prima problemă supusă analizei, Curtea reţine că reclamanţii au învestit Judecătoria Constanţa cu o acţiune ce a avut ca obiect revendicarea unei suprafeţe de teren de aproximativ 7,34 m.p. şi stabilirea liniei de graniţă dintre cele două proprietăţi învecinate.

Chiar dacă în petitul acţiunii reclamanţii au arătat că solicită grăniţuirea proprietăţilor părţilor, motivându-şi pretenţiile, aceştia au arătat că pârâtul U.N. foloseşte o suprafaţă de 7,34 m.p. din proprietatea reclamanţilor, situată în spatele casei şi solicită obligarea acestuia la demolarea construcţiei edificată cu încălcarea graniţei. Reclamanţii au susţinut că potrivit actelor de vânzare-cumpărare reclamanţii sunt proprietarii unei suprafeţe de teren de 437 m.p., iar în fapt stăpânesc de la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare numai o suprafaţă de teren de 407 m.p., aşa cum rezultă din măsurătorile realizate la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi al documentaţiei cadastrale.

Descrierea obiectului acţiunii, expusă de reclamanţi într-o modalitate „firească” raportat la motivarea acesteia şi scopul real urmărit de aceştia prin

17

promovarea acţiunii – reîntregirea proprietăţii lor în limiteze rezultate din actele vânzătorilor, iar nu stabilirea liniei de hotar (stabilirea semnelor exterioare) corespunzătoare posesiei părţilor (reclamant şi pârât) la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 2641/14.12.2007, conduce la concluzia indubitabilă că cererea principală este revendicare, iar grăniţuirea este o cerere accesorie.

Soluţionarea acestei ultime categorii de cereri, împreună cu cererea principală, este un imperativ ce rezultă din corelaţia, legătura dintre cererea principală şi cererile accesorii şi incidentale având la bază raţiuni precum buna administrare a justiţiei, economicitatea şi operativitatea ei.

Deşi în doctrină soluţia stabilită de art. 17 Cod pr. civilă este sintetizată prin folosirea adagiului „accesorium sequitur principale”, tocmai pentru că, tradiţional, principiul enunţat se referă la situaţia că regimul juridic al unui bun sau al unui raport juridic este dependent de regimul juridic al unui alt bun/raport juridic (ex.: situaţia bunurilor principale şi accesorii sau regimul juridic al nulităţii unor contracte principale şi accesorii) prevederile textului în discuţie trebuie înţelese doar prin prisma strânsei legături care există între diferitele cereri.

Faţă de cele arătate, va însemna că cererile accesorii sunt acele solicitări care vor putea fi solicitate numai după admiterea cererii principale, care constituie o premisă indisolubilă analizei cererilor accesorii.

În speţă, este fără îndoială că petitul cererii având ca obiect grăniţuirea proprietăţilor, înţeleasă ca o operaţiune de determinare, prin semne exterioare, a liniei de hotar între imobilele învecinate, se află în strânsă legătură şi interdependentă cu cererea de revendicare imobiliară, prin care se pune în discuţie însăşi existenţa şi întinderea dreptului de proprietate al părţilor asupra terenurilor în litigiu.

Chiar dacă petitul de stabilire a graniţelor este, privit în mod singular, neevaluabil în bani şi având caracter de sine-stătător, soluţia ce urmează să fie dată în speţă depinde, obligatoriu, de rezolvarea adusă celuilalt capăt de cerere, în revendicare, în care se compară titlurile de proprietate invocate de părţi.

Ca atare, în mod judicios Judecătoria Constanţa a reţinut că este prioritar să clarifice cine este titularul dreptului de proprietate asupra porţiunii de teren revendicată, iar, accesoriu acestei chestiuni, să determine semnele exterioare ale liniei de hotar dintre imobilele părţilor. În acelaşi sens, invocăm decizii de speţă (decizia civilă nr. 1518/R/25.06.2007 pronunţată de Curtea de Apel Cluj publicată în Buletinul curţilor de apel nr. 3/2007, pag.66; decizia nr. 483/C/7.11.2007 şi decizia civilă nr. 119/C/1.03.2010 ale Curţii de Apel Constanţa, nepublicate).

Din perspectiva acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 584 Cod civil este irelevant dacă suprafeţele efectiv deţinute de proprietari respectă sau nu întinderea titlului; ceea ce este determinant este să se stabilească dacă prin efectul actelor de proprietate s-au generat raporturi de vecinătate şi care este limita de demarcaţie între proprietăţile învecinate, în acord cu cea existentă faptic la momentul dobândirii proprietăţii de către reclamanţi. Litigiile legate de întinderea dreptului fiecărui proprietar presupune compararea de titluri, procedură care permite atât valorificarea actelor translative, cât şi a apărărilor legate de exerciţiul dreptului real cu determinarea (de această dată în mod subsecvent) a graniţei stabilite prin acţiunea petitorie în revendicare.

18

Prin urmare, acţiunea fondată pe dispoziţiile art. 584 Cod civil nu permite judecătorului de a trece peste probele care atestă voinţa iniţială a părţilor sau situaţia primordială a liniei de demarcare dintre proprietăţi şi de a stabili o situaţie juridică nouă, în sensul fixării unui alt hotar decât acela avut în vedere de părţi, cel existent la momentul la care a operat transmisiunea dreptului de proprietate.

În speţă, recurenţii nu au reclamant o încălcare a proprietăţii lor şi implicit o schimbare a graniţei ulterior datei de 14.12.2007 (data perfectării contractului de vânzare-cumpărare), şi nici nu au invocat împrejurarea că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 2641/2007 - care menţiona suprafaţa reală posedată de vânzători şi limitele în raport cu vecinii -, inclusiv cu proprietatea pârâtului U.N. – autorii vânzători purtau vreun litigiu cu pârâtul pentru revendicarea unei porţiuni de teren, calitatea procesuală activă fiind transmisă subdobânditorilor cu titlu particular.

Dimpotrivă, deşi proprietatea cumpărată s-a menţinut ulterior datei de 14.12.2007 în limitele în care le-a fost transmisă, reclamanţii au susţinut că pârâtul ocupă o parte din terenul lor, astfel cum rezultă din actele transmiţătorilor lor, motiv pentru care au revendicat această suprafaţă de teren şi subsecvent stabilirea liniei de hotar în raport de proprietatea lor reîntregită.

Împletirea, de cele mai multe ori în jurisprudenţă, a petitului acţiunii în grăniţuire cu cel al acţiunii în revendicare ţine de scopul aparent identic al celor două demersuri procesuale, anume determinarea limitelor şi întinderii proprietăţilor limitrofe şi delimitarea prin semne vizibile, care corespund situaţiei juridice exhibate prin titluri.

Spre deosebire însă de acţiunea în revendicare, care urmăreşte în principal determinarea limitelor dreptului real de proprietate prin compararea titlurilor şi doar printr-un posibil petit subsecvent stabilirea graniţei dintre proprietăţile cărora li se conferă întinderea dreptului, acţiunea în grăniţuire promovată separat şi independent de vreun drept clamat al pretinsului proprietar neposesor nu are alt scop procesual decât cel de a decide asupra liniei de demarcare dintre proprietăţi.

Pornind de la această distincţie între acţiunea în grăniţuire şi acţiunea în revendicare, în literatura de specialitate s-a reţinut că atunci când „acţiunea are ca obiect determinarea limitelor fondurilor părţilor, limite care sunt incerte pentru amândoi vecinii – fără ca vreuna din părţi să solicite proprietatea unei suprafeţe de teren determinate – acţiunea va fi de grăniţuire. Dacă se solicită proprietatea asupra unei suprafeţe determinate, atunci acţiunea este în revendicare”. (V.Terzea – „Servituţile în dreptul civil român”, editura C.H. Beck, pag. 53).

Soluţia este identică şi în situaţia în care ambele părţi indică un anumit loc pe unde ar trebui să fie linia separativă, dar aceste locuri indicate nu concordă, întrucât părţile nu sunt de acord asupra întinderii proprietăţilor lor (V.Terzea, op.cit. pag. 53; P.Perju, revista „Dreptul” nr. 6/1991 – Probleme privind acţiunea în grăniţuire, pag.32).

Prin urmare, promovând o acţiune în stabilirea liniei de hotar – atunci când există semne exterioare între proprietăţi, semne ce nu au fost modificate după data dobândirii proprietăţii de către reclamant – titularul dreptului nu poate pretinde decât

19

determinarea hotarului iniţial existent între fondurile limitrofe, iar nu şi stabilirea unei alte graniţe decât cea trasată anterior.

Ca expresie a acestei abordări, s-a conchis în literatura de specialitate că acţiunea în grăniţuire are caracter declarativ iar nu constitutiv de drepturi, iar cel care se pretinde titularul unui drept de proprietate asupra suprafeţei în litigiu are posibilitatea promovării unei acţiuni în revendicare, deoarece doar aceasta din urmă are rolul de a statua în chip irevocabil asupra întinderii şi limitelor corecte ale loturilor învecinate.

Pe cale de consecinţă, trasarea conturului liniei de hotar dintre proprietăţile limitrofe în acţiunea în grăniţuire are ca premisă verificarea identităţii hotarului actual (determinat prin semne exterioare, în măsura în care există) cu cel primordial, existent la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare al reclamanţilor, şi nu are ca finalitate decât restabilirea, dacă este cazul, a situaţiei de fapt existente la data generării situaţiei de vecinătate dintre reclamanţi şi pârâţi.

Privită din această perspectivă, soluţia Tribunalului Constanţa de calificare a căii de atac exercitată împotriva sentinţei civile nr. 14881/8.06.2010 a Judecătoriei Constanţa în funcţie de capătul de cerere principal – acţiune în revendicare – şi nu de grăniţuire – cerere accesorie – se reţine a fi judicioasă.

Rămâne în discuţie doar calificarea căii de atac în ceea ce priveşte petitul de stabilire a liniei de hotar dintre proprietăţi, soluţionat prin sentinţa civilă nr. 14881/2010 a Judecătoriei Constanţa.

Calificând ca recurs calea de atac împotriva sentinţei, tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 2821 al.(1), art. 17, art. 2 pct. 2 şi art. 3 Cod pr. civilă, în raport de valoarea obiectului cererii principale – terenul revendicat, în suprafaţă de 7,34 m.p., cu o valoare de 3.300 lei.

Art. 2821 al.(1) Cod pr. civilă suprimă calea de atac a apelului doar în cazul acelor hotărâri date în primă instanţă în cereri introduse pe cale principală, în litigii al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei, rezultând, per a contrario, că dacă astfel de cereri, de natura celei mai sus indicate, sunt formulate pe cale accesorie, incidentală, pot fi cenzurate şi în calea de atac a apelului, în funcţie desigur, de obiectul pretenţiilor şi din acţiunea principală.

Prorogarea legală de competenţă vizează nu doar judecata cauzei în primă instanţă, ci şi soluţionarea căilor legale de atac al căror regim este dat de natura cererii principale: hotărârea va fi supusă apelului sau recursului şi temeiului de exercitare a acestor căi de atac, în funcţie de obiectul cererii principale, chiar dacă calea de atac priveşte numai soluţionarea dată în cererea accesorie, care, exercitată separat ar fi fost supusă căii de atac şi termenului de drept comun.

Acţiunea în revendicare promovată de reclamanţi este evident una al cărei obiect este evaluabil în bani, terenul aflat în litigiu, pretins ocupat de pârâţi, în suprafaţă de 7,34 m.p. având o valoare de 3.300 lei, evident mai mică decât limita stabilită de art. 2821 Cod pr. civilă, situaţie în care hotărârea Judecătoriei Constanţa rămâne supusă exclusiv căii de atac a recursului, cale de atac ce intră în competenţa Tribunalului Constanţa.

20

Instituirea unei singure căi de atac - cea a recursului – în cazul hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigii al căror obiect au o valoare mai mică de 100.000 lei, nu constituie o modalitate de îngrădire a dreptului de liber acces la justiţie.

Prin decizia nr. 1/1994, Curtea Constituţională a statuat că liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie. S-a considerat că legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili regulile de desfăşurare a proceselor în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile art. 125 al.(3) potrivit cărora „competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite prin lege”. Pentru situaţii deosebite legiuitorul poate stabili reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale, astfel încât liberul acces la justiţie să nu fie afectat.

Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea lor decât într-un cadru prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, între care şi stabilirea unei singure căi de atac, cea a recursului în cazul anumitor litigii, esenţial fiind ca partea interesată să aibă posibilitatea recurgerii la un „recurs efectiv” în sensul art. 13 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Noţiunea de „recurs efectiv” reprezintă o cale procedurală prevăzută de legea internă efectivă în drept (efectivitate analizată în cauza Sabou şi Pârcălabu împotriva României) şi în practică şi care ar putea conduce la un remediu adecvat pentru orice încălcare constatată (cauza Parohia Greco-Catolică „Sfântul Vasile Polona” împotriva României) „fără a se garanta revizuirea unui proces”.

Se reţine că recursul – cale de atac reglementată de art. 299 Cod pr. civilă – răspunde exigenţelor art. 13 din CEDO, în sensul că reprezintă „ un recurs efectiv”, în care instanţa de judecată – în măsura în care este sesizată în termenul legal cu o cerere motivată în fapt şi în drept, conform motivelor prevăzute de art. 304 pct. 1-9 Cod pr. civilă – analizează legalitatea hotărârii atacate şi poate pronunţa o soluţie pe fondul plângerii.

În lumina jurisprudenţei C.E.D.O. se constată că dreptul la un proces echitabil nu garantează, sub nicio formă, exerciţiul a două căi de atac şi, cu atât mai puţin un rezultat favorabil pentru reclamant.

Conform dispoziţiilor art. 299 al.(1) Cod pr. civilă sunt supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională.

Considerând inadmisibilitatea drept folosirea unui mijloc procedural de către o persoană căreia legea nu îi conferă îndreptăţirea sau pe care legea nu îl acceptă şi constatând că reclamanţii au formulat recurs împotriva unei decizii irevocabile, pronunţată de Tribunalul Constanţa în recurs, Curtea va admite excepţia inadmisibilităţii prezentei căi de atac şi va respinge recursul reclamanţilor ca inadmisibil.

De altfel, se reţine că acţiunea reclamanţilor a mai parcurs un ciclu procesual, iar sentinţa civilă nr. 23423/2008 a Judecătoriei Constanţa care a finalizat primul ciclu procesual a fost supusă recursului la Tribunalul Constanţa. La acel moment, reclamanţii C.A. şi C.A.L. au avut calitatea de intimaţi în recurs şi nu au pus niciodată în discuţie problema calificării căii de atac exercitată împotriva sentinţei civile nr. 23423/2008 a Judecătoriei Constanţa.

21

Decizia civilă nr. 248/C/01.06.2011Dosar nr. 4060/212/2010

Judecător redactor Mihaela Popoacă

3. Acţiune în restituire imobil notificat conform Legii nr. 10/2001. Lipsa răspunsului la notificare. Admisibilitatea cererii. Modalitate de despăgubire a reclamantului pentru imobilul notificat şi imposibil de restituit în natură.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că reglementarea unei proceduri speciale de reparare a prejudiciilor cauzate foştilor proprietari şi aplicarea ei cu prioritate în raport de acţiunea de drept comun pentru restituirea acestor imobile nu reprezintă prin ea însăşi o problemă din perspectiva Convenţiei, dacă „în circumstanţele concrete ale speţei, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, apare drept o cale de drept efectivă, revenindu-i instanţei de judecată obligaţia de a certifica acest aspect (Cauza Faimblat împotriva României, hotărârea din 13 ianuarie 2009, pct. 33 şi 34) publicată în Monitorul Oficial al României nr. 141/6 martie 2009).

Ori, în speţă, comportamentul organelor administrative implicate în desfăşurarea procedurii Legii nr. 10/2001, care nu şi-au îndeplinit obligaţia de a pronunţa o decizie în termenul legal de 60 de zile, au pus sub semnul îndoielii eficienţa mecanismului administrativ reglementat de Legea nr. 10/2001, situaţie în care nu se poate interzice accesul reclamantei la instanţă pentru a analiza şi cenzura comportamentul autorităţilor statului şi pentru a se sancţiona lentoarea de care acestea au dat dovadă în soluţionarea pretenţiilor reclamantei.

Prin cererea înregistrată iniţial sub nr. 5694/118/2007 pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamanta F.(B.) I., prin mandatar I.M., a chemat în judecată pe pe pârâta SC M. SRL pentru ca prin hotărâre judecătorească să fie obligată să îi lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în mun. Constanţa, str. S. nr.9 - fost M. nr.11, compus din teren în suprafaţă de 1167,15 mp, precum şi construcţia edificată pe acesta.

În motivare, a arătat că autorul F.A. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului menţionat, compus din teren şi clădire-două prăvălii la parter şi un apartament la etaj-prin actul de partaj voluntar nr.64621/24.10.1932 transcris la Grefa Tribunalului Constanţa sub nr.5535/25.11.1932. Imobilul a fost naţionalizat abuziv prin Decretul nr.92/1950, figurând la poz.2690 – F.M. şi A.

A susţinut reclamanta că, deşi a formulat notificare în procedura Legii nr.10/2001, nici până în prezent nu a primit un răspuns, imobilul său fiind înstrăinat în mod fraudulos de către municipiul Constanţa către un terţ.

Prin metoda comparării titlurilor, urmează a se constata că titlul său este preferabil, provenind de la verus dominus, este mai vechi şi este primul transcris. Titlul pârâtei provine de la un non dominus, fiind încălcat principiul general de drept nemo dat quod non habet.

În drept, a invocat disp. art.480-487 Cod civil şi jurisprudenţa CEDO relevantă în materie (respectiv Cauzele Străin, Porţeanu, Barbu, Pădurar vs. România).

Pârâta S.C. M. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare de drept comun în raport de procedura specială prevăzută de Legea nr.10/2001, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei motivat de faptul că acţiunea a fost introdusă numai de unul dintre

22

coindivizari şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive dedusă din lipsa de identitate a imobilului teren şi construcţie revendicat cu cel deţinut de societate.

Pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, susţinând că este terţ achizitor de bună credinţă, cu titlu particular şi oneros, de la un proprietar aparent care face acte de înstrăinare. Cunoscută ca jurisprudenţa proprietarului aparent, a principiilor ocrotirii bunei-credinţe, a echităţii şi utilităţii sociale şi a validităţii aparenţei în drept, ca excepţie de la principiul restitutio in integrum şi consacrată şi prin disp. art.45 din Legea nr.10/2001, situaţia faptică încadrată juridic duce la respingerea acţiunii în revendicare.

I. Analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Constanţa în raport de criticile formulate de pârâtul Statul Român, Curtea reţine următoarele:

Criticile pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa ce vizează modalitatea de soluţionare a excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii reclamantei se reţin a fi nefondate, instanţa de fond stabilind în mod judicios că excepţia este nefondată, considerentele reţinute în motivarea soluţiei primei instanţe comportând precizări ce se vor suplini de instanţa de apel.

Reclamanta F.(B.)I. a deschis procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001 prin notificarea nr. 298/14.02.2002, înregistrată la B.E.J. D.V., cu privire la imobilele situate în Constanţa, bulevardul T. nr. 12 şi M. nr. 11, şi adresată unităţii deţinătoare, Municipiul Constanţa, cererea acesteia nefiind analizată de persoana juridică notificată, până în prezent.

Constatând refuzul nejustificat al unităţii administrativ teritoriale Municipiul Constanţa, de a soluţiona în termenul legal notificarea sa, reclamanta s-a adresat instanţei de judecată la data de 15.6.2007 ca aceasta să se pronunţe cu privire la temeinicia pretenţiilor sale, restituirea în natură a imobilului din Constanţa, strada Sulmona nr. 9, compus din 1.167,15 mp, înstrăinat de Municipiul Constanţa pârâtei S.C. M. S.R.L. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2153/23.12.2004 de Biroul Notarului Public ca urmare a constatării caracterului abuziv al preluării terenului împreună cu construcţiile (în prezent demolate) conform Decretului nr. 92/1950.

Acţiunea iniţială promovată de reclamantă în contradictoriu cu pârâţii S.C. M. S.R.L. a fost modificată la data de 15.01.2009, după desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare prin extinderea cadrului procesual şi atragerea în proces a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reclamanta solicitând ca în ipoteza în care imobilul nu mai poate fi restituit în natură întrucât bunul a fost înstrăinat, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Constanţa să fie obligat să acorda reclamantei despăgubiri la valoare de circulaţie a imobilului imposibil de restituit în natură.

De regulă, Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie se aplică tuturor situaţiilor în care se constată o preluare abuzivă a imobilului dacă preluarea s-a făcut în perioada de referinţă a legii, respectiv 6 martie 1945- 22 decembrie 1989.

Aplicarea prioritară a acestei legi, în baza principiului „specialia generalibus derogant” nu exclude însă, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în restituirea imobilului, pentru ca, aşa cum s-a statuat în mod obligatoriu prin

23

Decizia civilă nr. 33/9 iunie 2008 pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în concursul dintre Legea nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, ce are ca izvor Codul civil, instanţa este datoare să verifice dacă, în situaţia particulară supusă analizei, aplicarea Legii nr. 10/2001 nu vine în conflict cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului situaţia care impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României prioritatea normei din Convenţie.

Prin Decizia nr. 33/2008 Înalta Curte de Casaţie a reţinut în mod explicit că existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situaţiile posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, atâta timp cât nu se aduce atingere securităţii circuitului civil şi drepturilor dobândite de terţii de bună-credinţă, căci este posibil ca reclamantul într-o „atare acţiune să se poată prevala de un bun” în sensul art. 1 din Protocolul (1) la C.E.D.O. şi trebuie să i se asigure accesul la instanţă.

Potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., noţiunea de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul (1) la Convenţie poate desemna atât „bunuri actuale” cât şi valori patrimoniale, inclusiv în anumite situaţii bine definite, creanţe al căror titular demonstrează că au un temei suficient în legislaţia naţională şi în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a redobândi efectiv dreptul de proprietate (cauza Viaşu contra României, hotărârea din 9 decembrie 2008).

Curtea Europeană a afirmat că atunci când un stat contractant, după ratificarea Convenţiei, inclusiv a Protocolului nr. 1 adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislaţie poate fi considerată ca generând un nou drept de proprietate protejat prin art. 1din Protocolul 1 la C.E.D.O., în cazul persoanelor care îndeplinesc condiţiile de restituire (Cauza Broniowski împotriva Slovaciei (GC) nr. 31443/1993, pct. 125, CEDO -2004-V; cauza Viaşu împotriva României, cererea nr. 7595/2001, hotărârea din 9.12.2008).

Transformarea într-o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie a ”interesului patrimonial” ce rezultă din simpla constatare a nelegalităţii naţionalizării, se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerinţelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi (Cauza pilot Atanasiu şi Alţii împotriva României, cererile nr. 30767/2005 şi nr. 33800/2006, decizia din 12 octombrie 2010, par. 142).

Ori în speţă se constată că reclamanta după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 s-a conformat dispoziţiilor acestei legi speciale de reparare a prejudiciilor cauzate proprietarilor de regimul comunist, prin preluarea abuzivă a bunurilor lor în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 şi au formulat o notificare cu privire la imobilul situat în Constanţa, strada T. nr. 12 şi M. nr. 11, notificare nesoluţionată până în prezent, la mai bine de 10 ani de la declanşarea procedurii administrative. În această situaţie se constată că în mod întemeiat reclamanta s-a adresat instanţei judecătoreşti pentru realizarea dreptului său şi pentru sancţionarea lentorii autorităţilor administrative în procedura specială a legii nr. 10/2001, soluţie în acord şi cu decizia nr. XX/19.03.2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, conform căreia se conferă instanţei o jurisdicţie deplină de a

24

supune controlului inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării şi de a soluţiona în mod direct pretenţiile reclamantului a cărui notificare nu a fost soluţionată în termenul legal de 60 de zile.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că reglementarea unei proceduri speciale de reparare a prejudiciilor cauzate foştilor proprietari şi aplicarea ei cu prioritate în raport de acţiunea de drept comun pentru restituirea acestor imobile nu reprezintă prin ea însăşi o problemă din perspectiva Convenţiei, dacă „în circumstanţele concrete ale speţei, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, apare drept o cale de drept efectivă, revenindu-i instanţei de judecată obligaţia de a certifica acest aspect (Cauza Faimblat împotriva României, hotărârea din 13 ianuarie 2009, pct. 33 şi 34) publicată în Monitorul Oficial al României nr. 141/6 martie 2009).

Ori, în speţă, comportamentul organelor administrative implicate în desfăşurarea procedurii Legii nr. 10/2001, care nu şi-au îndeplinit obligaţia de a pronunţa o decizie în termenul legal de 60 de zile, au pus sub semnul îndoielii eficienţa mecanismului administrativ reglementat de Legea nr. 10/2001, situaţie în care nu se poate interzice accesul reclamantei la instanţă pentru a analiza şi cenzura comportamentul autorităţilor statului şi pentru a se sancţiona lentoarea de care acestea au dat dovadă în soluţionarea pretenţiilor reclamantei.

Pentru considerentele expuse, constatându-se că prima instanţă a respins în mod judicios excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantei în restituirea imobilului notificat, va respinge criticile apelanţilor pârâţi ca nefondate.

Apelul formulat de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice se va reţine că este nefondat prin prisma negării calităţii sale procesuale pasive în prezentul litigiu, dar este întemeiat sub aspectul incidenţei normei speciale în legătură cu procedura de acordare a despăgubirilor cuvenite reclamantei.

În apelul formulat pârâtul porneşte simplist de la cerinţa comparării titlurilor persoanelor care pretind acelaşi drept real asupra unui bun, ignorându-se însă că raportul litigios a fost creat prin preluarea abuzivă a bunului de către stat. Se ignoră de asemenea, faptul că într-o asemenea speţă nu se ridică doar problema titlului celuii mai bine caracterizat, ci a atenuării consecinţelor juridice ale actului nelegal al statului şi a respectării jurisprudenţei CEDO privitoare la existenţa unei reparaţii echitabile, în condiţiile respectării principiului securităţii raporturilor juridice.

În aceste condiţii, cum instanţa de fond a constatat că (prin Decretul nr. 92/1960) autorul reclamantei a pierdut în mod nelegal şi fără o justă despăgubire dreptul de proprietate asupra bunurilor ce au făcut obiectul notificării şi ulterior al acţiunii în restituire, aspect necontestat de apelant, se ridică problema prevalenţei dreptului subiectiv afirmat, dar şi a existenţei speranţei legitime a acesteia de redobândire a bunului în materialitatea lui sau a unei despăgubiri echitabile.

Se reţine că Statul Român nu se poate prevala pentru a-şi nega lipsa calităţii procesuale pasive într-un astfel de litigiu, pe împrejurarea că prin acte normative proprii a trecut din patrimoniul său în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale bunurile preluate fără titlu valabil de la adevăraţii proprietari în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, şi ulterior a dispus tot prin acte normative cu privire la vânzarea lor. (În fine, tot Statul prin autoritatea legiuitoare executivă a tranşat şi chestiunea terenurilor aferente activelor aflate în patrimoniul societăţii comerciale în

25

temeiul Legii nr. 15/1990, şi vânzarea lor în cadrul procedurii de privatizare a acestor societăţi comerciale conform O.G. nr. 88/1997 şi H.G. nr. 577/2002 (în speţă se reţine că restaurantul „P” a constituit un activ al S.C. E. S.A., societate comercială constituită conform Legii nr. 15/1990 prin transformarea unei întreprinderi de stat în societate comercială şi a fost înstrăinat în procesul de privatizare al acestei societăţi comerciale către S.C. M. S.R.L. Constanţa).

Terenul aferent acestui activ, în suprafaţă de 1.167 mp din strada S. nr. 9, notificat de reclamantă, transferat de stat din patrimoniul său în patrimoniul unităţii administrativ teritoriale în temeiul Legii nr. 18/1991, transfer confirmat prin Legea nr. 2131998, a fost înstrăinat de unitatea administrativ teritorială proprietarului activului conform legislaţiei în vigoare la data vânzării.

Rezultă din cele ce preced că Statul Român – prin acte normative adoptate a dispus de aceste bunuri în întregul lor, atât cu privire la construcţii (care au fost demolate) cât şi cu privire la terenul aferent acestora astfel încât rezultă cu evidenţă că Statul Român este singurul răspunzător pentru prejudiciul cauzat reclamantei prin preluarea abuzivă a bunului şi apoi transmiterea lui, prin act normativ către Municipiul Constanţa şi ulterior către proprietarul activului (Restaurant „P”) – S.C. M. S.R.L.

Evidenţierea în patrimoniul Municipiului Constanţa a terenului aferent construcţiilor preluate de la reclamant şi ulterior demolate nu poate angaja răspunderea unităţii administrativ teritoriale faţă de reclamantă cât timp s-a dovedit că aceasta a dispus de teren numai în modalitatea impusă de actele normative invocate, iar statul are la dispoziţie, în măsura îmbogăţirii patrimoniului unităţii administrativ teritorială a acţio de im rem verso, cerere ce nu a fost formulată însă în prezentul litigiu.

Se reţine prin urmare că, în condiţiile în care statul – privit însă ca un „întreg”, un ansamblu organic articulat al autorităţilor publice „ nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi cu coerenţă în ceea ce priveşte problema de interes general pe care o constituie vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naţionalizare”. (Cauza Păduraru contra României, cauza Suciu Werle contra România) acesta este răspunzător de indemnizarea reclamantei pentru prejudiciul suferit urmare a preluării abuzive a imobilelor preluate de la autorul reclamantei, şi demolate), respectiv înstrăinate unor terţi.

Pentru considerentele expuse se va respinge ca nefondată critica apelantului pârât ce vizează greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive.

În ceea ce priveşte critica referitoare la obligarea Statului Român la plata valorii de circulaţie a imobilului revendicat şi incidenţa în speţă a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Curtea constată că această critică este fondată şi urmează a fi admisă pentru următoarele considerente:

Este real că reclamanta a învestit instanţa de judecată cu o acţiune în restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 1.167 mp situat în Constanţa, strada S. nr. 9, acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi 481 Cod civil.

În acelaşi timp instanţa constată că reclamanta a urmat şi procedura Legii nr. 10/2001, în vederea restituirii aceluiaşi imobil, iar în contextul în care nu au primit nici un răspuns într-un interval de 5 ani de la data notificării, s-au adresat instanţei de

26

judecată, pentru realizarea dreptului său şi sancţionarea Statului, care prin autorităţile sale publice, nu a reacţionat în timp util pentru repararea prejudiciului reclamantei, cauza prin privarea autorului său de proprietate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Finalitatea urmărită de reclamantă în ambele proceduri a fost aceea de a redobândi bunurile preluate de la autorii săi, în principal în natură, iar în subsidiar, în măsura în care restituirea în natură nu mai este posibilă, prin echivalent.

În speţă, în mod judicios, Tribunalul Constanţa a reţinut că restituirea în natură a imobilului notificat nu mai este posibilă, însă soluţia de obligare a statului la plata contravalorii imobilului se reţine că este contrară prin dispoziţiile legii speciale – Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Trimiterea la procedura legilor speciale de reparaţie pentru obţinerea echivalentului valoric al bunurilor reclamantei este în concordanţă cu practica C.E.D.O. care, în cauza Ivo Bartonek şi Marcela Bartonkova contra Republicii Cehe (nr. 15573/2004 şi nr. 13803/2005 din 3 iunie 2008) a statuat că „nu se poate reproşa instanţei internaţionale că a acordat prevalenţă legii speciale de restituire faţă de dispoziţiile generale ale Codului civil, chiar dacă petiţionarul pretindea un drept de proprietate”.

Pentru plata despăgubirilor băneşti stabilită în cadrul procedurilor de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat a fost reglementat un sistem unitar de evaluare şi acordare prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente. S-a încercat prin acest cadru normativ crearea unui cadrul unic – legal şi instituţional – în care să se soluţioneze toate situaţiile în care imobilele confiscate de stat nu mai puteau fi restituite în natură şi s-a stabilit o procedură administrativă de despăgubire comună tuturor bunurilor imobile revendicate.

Concluzia care se impune din analiza art. 1 al Titlului VII al Legii nr. 247/2005 este că pentru toate imobilele preluate de statul comunist – terenuri (în intravilan sau extravilan) ori construcţii –, indiferent dacă epoca preluării s-a indicat expres (ex.: 6.03.1945–22.12.1989 în Legea nr. 10/2001, O.U.G. nr. 83/1999 sau O.U.G. nr. 94/2000) sau generic („aduse sau preluate de C.A.P.” – Legea nr. 18/1991), fără distincţie dacă s-au confiscat de la persoane fizice (Legea nr. 10/2001) sau juridice, oricare ar fi fost forma de organizare (societate comercială, partid politic, persoană juridică fără scop lucrativ – Legea nr. 10/2001, cult religios sau organizaţii ale comunităţilor naţionale – O.U.G. nr. 94/2000 şi respectiv O.U.G. nr. 83/1999), deci pentru toate imobilele preluate de regimul de dinainte de 22.12.1989 care nu se pot restitui în natură legea prevede o singură alternativă: despăgubiri în temeiul legii speciale.

După cum a afirmat C.E.D.O. în numeroase cazuri (ex.: cauza M. Atanasiu ş.a. contra României, par. 169–177), în situaţia unor modificări fundamentale ale sistemului unei ţări, precum cele pe care le reprezintă tranziţia de la un regim totalitar la o formă democratică de guvernare şi reforma structurii politice, juridice şi economice a statului, adoptarea unor legi economice şi sociale pe scară largă în materie de restituire de proprietăţi, nu poate asigura o dreptate completă în faţa varietăţii de situaţii în care se află numeroasele persoane în cauză.

27

Curtea Europeană a recunoscut că statul are dreptul de a expropria bunuri – inclusiv orice drepturi la despăgubire consfinţite de lege – şi de a reduce, chiar foarte mult, nivelul despăgubirilor prin mijloace legislative, amintind că ceea ce prevede art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca valoarea despăgubirii acordate pentru o privare de proprietate operată de stat să fie „în mod rezonabil în raport” cu valoarea bunului şi că doar o lipsă totală de despăgubire este considerată ca incompatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1.

De aceea, cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept la o compensaţie integrală în orice circumstanţe, o compensaţie parţială justificată de obiective legitime „de utilitate publică”, precum cele care urmăresc măsuri de reformă economică sau de dreptate socială putând milita pentru o rambursare mai mică decât valoarea de piaţă integrală.

Or, aplicarea acestor principii la situaţia concretă a reclamantei impune concluzia că acordarea de despăgubiri în temeiul legii speciale în locul despăgubirilor băneşti nu constituie o nouă nedreptate disproporţionată, în condiţiile în care este justificată de reforma radicală a sistemului politic şi economic din România şi de situaţia finanţelor tării.

Mai mult, în cauza citată (par. 223–224), curtea a observat că, în faţa multitudinii procedurilor de restituire, autorităţile române au reacţionat prin adoptarea Legii nr. 247/2005 care a stabilit o procedură administrativă de despăgubire comună tuturor bunurilor imobile revendicate; această unificare, care merge în direcţia bună prin faptul că implementează proceduri simplificate, ar fi eficientă dacă autorităţile competente, şi în special Comisia Centrală, ar fi dotate cu mijloace umane şi materiale corespunzătoare nivelului sarcinilor ce trebuie îndeplinite.

De aceea, reţinând că însăşi Curtea Europeană a considerat Legea nr. 247/2005 drept un act de aplicabilitate generală tuturor imobilelor revendicate, se consideră că acordarea despăgubirilor în temeiul Legii nr. 247/2005 este o măsură corespunzătoare satisfacerii dreptului de proprietate ce a aparţinut autorilor reclamantei.

Soluţia este conformă şi cu jurisprudenţa recentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (decizia civilă nr. 6008/11.11.2010 pronunţată în dosarul nr. 13966/3/2008), care a statuat că în condiţiile de modificare a jurisprudenţei C.E.D.O. în materia respectării dreptului de proprietate reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. – prin Cauza Pilot Atanasiu contra României, „proprietarul care nu deţine <un bun actual> nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială”.

II. În ceea ce priveşte apelul reclamantei, Curtea constată întemeiate criticile ce vizează greşita stabilire a întinderii terenului pentru care reclamanta e îndreptăţită la despăgubiri.

Apelul este o cale de atac devolutivă ce duce la rejudecarea pricinii în fond. Problemele de fapt şi de drept dezbătute în faţa primei instanţe sunt repuse în discuţia instanţei de apel, care va statua atât în fapt cât şi în drept. Efectul devolutiv al apelului constă în posibilitatea pe care o au părţile de a supune judecăţii în apel, litigiul dintre ele în ansamblul său, cu toate problemele de fapt şi de drept ce au fost ridicate în prima instanţă.

28

Efectul devolutiv nu vizează, cu necesitate, toate problemele de fapt şi de drept care s-au pus înaintea primei instanţe, ci numai acelea care sunt criticate expres sau implicit de către apelant. Aşadar, efectul devolutiv poate fi limitat prin voinţa apelantului care poate relua pretenţiile sale din prima instanţă în totalitate sau numai parţial. În stabilirea întinderii devoluţiunii, trebuie ca instanţa de apel să se raporteze nu numai la cererea de apel, ci şi la întâmpinarea pârâtului.

Se contată în raport de criticile apelantei reclamante că apelul promovat de aceasta a implicat numai o devoluţiune parţială a procesului derulat în faţa instanţei de fond, reclamanta neînţelegând să supună controlului judiciar toate problemele de drept dezbătute în faţa primei instanţe, ci numai problema ce viza întinderea terenului notificat de reclamantă – 1.167 mp situat în prezent în Constanţa, strada Sulmona nr. 9.

Prin acţiunea dedusă judecăţii şi înregistrată iniţial sub nr. 5694/118/2007 reclamanta a solicitat obligarea pârâtei S.C. M. S.R.L. să îi restituie în natură imobilul situat în Constanţa, strada S. nr. 9, compus din 1167,15 mp şi construcţia edificată pe acest teren apreciind că titlul pe care îl opune pârâta este mai bine caracterizat.

Reclamanta s-a legitimat ca proprietară a imobilului revendicat în temeiul actului de partaj voluntar nr. 64621/24.10.1932, act prin care autorilor săi – A.F., N/N/Colonel C.P. – C. şi A.E.L., le-au revenit în proprietate în indiviziune mai multe imobile, între care imobilul situat în Constanţa, strada M. nr. 11 şi din strada T. nr. 12 (în prezent la aceeaşi adresă – S. nr. 9), imobile ce au făcut şi obiectul notificării nr. 298/14.02.2002 înregistrată la B.E.J. D.V. şi înaintată unităţii deţinătoare - Municipiul Constanţa.

După preluarea acestor imobile, prin Decretul de naţionalizare nr. 92/1950, construcţiile existente pe cele două loturi de teren au fost demolate, terenul a devenit un lot unitar pe care s-a realizat Restaurantul şi Terasa „P”, bunul fiind înregistrat la o singură adresă, respectiv în Constanţa, strada S. nr. 9, şi a fost înstrăinat în procesul de privatizare a S.C. E. S.A. Constanţa către pârâta S.C. M. S.R.L., conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 1382/31.08.1999 (construcţia) şi respectiv nr. 2153/2004 (terenul).

Din foile de date pentru cartea funciară rezultă că imobilul din Constanţa, strada M. nr. 11 (cu deschidere şi pe strada T.) a constituit careul 135, lotul 16 format din 320 mp teren, locuinţă şi prăvălii - cartea funciară nr. 282/1940 iar în ceea ce priveşte imobilul din Constanţa, strada C. colţ cu T. nr. 14, careul 135 lotul nr. 1, acesta se compunea din casă şi 823 mp teren.

Din expertiza efectuată în dosar şi din adresele nr. 28778/03.05.2006 şi nr. 40275/14.04.2008 ale Municipiului Constanţa ambele imobile figurează în prezent la o singură adresă – Constanţa, strada S. nr. 9, adresa indicată de reclamantă în acţiunea de chemare în judecată

Mai mult se reţine că la termenul de judecată din 30.11.2010 în faţa Tribunalului Constanţa, prin notele depuse la dosar, reclamanta a precizat că imobilul revendicat în prezenta cauză se compune din 3 loturi identificate astfel: lotul din strada C. nr. 14 - 823 mp, conform Cărţii funciare nr. 281/27.09.1940, lotul din strada M. nr. 11, în suprafaţă de 320 mp conform cărţii funciare nr. 282/18.11.1940 şi lotul din strada T. nr. 12, fără carte funciară, în suprafaţă de 120 mp, toate aceste terenuri

29

fiind menţionate în actul de partaj voluntar nr. 5535/25.11.1932 şi au făcut obiectul notificării nr. 298/14.02.2002 formulată conform Legii nr. 10/2001, şi nesoluţionată de unitatea notificată.

Conform dispoziţiilor art. 22 al. (8) din Legea nr. 10/2001 notificarea constituie actul de declanşare a procedurii administrative şi în această calitate cuprinde obligatoriu denumirea şi adresa persoanei notificate, elemente de identificare a imobilului notificat, precum şi valoarea estimativă a acestuia.

În ipoteza în care se solicită restituirea mai multor imobile persoana îndreptăţită va formula câte o notificare pentru fiecare imobil în parte.

În literatura juridică şi jurisprudenţă s-a statuat că dacă totuşi notificare se referă la mai multe imobile, ea trebuie considerată legală, sub rezerva identificării fiecărui imobil vizat în parte, prin indicarea elementelor esenţiale ale bunurilor, respectiv compunerea acestuia, suprafaţa terenurilor/şi sau a clădirilor, adresa la care acestea au figurat la momentul preluării şi respectiv adresa la care acestea figurează în prezent.

Din analiza notificării nr. 298/14.02.2002 rezultă că reclamanta I.F.B. a notificat în temeiul Legii nr. 10/2001 mai multe imobile din Constanţa, imobilul teren şi construcţie situat în Constanţa, strada T. nr. 12 şi strada M.

În acţiunea promovată în instanţă (după scurgerea unui termen de 5 ani de la data notificării, şi fără emiterea vreunui răspuns) reclamanta F.B.I. a solicitat instanţei restituirea imobilului din Constanţa, strada S. nr. 9, în suprafaţă de 1167,15 mp şi construcţia edificată pe acesta, imobil notificat conform Legii nr. 10/2001. Se reţine că dacă în notificarea nr. 298/2002 reclamanta a indicat adresele la care figurau cele două loturi de teren la momentul aplicării Decretului nr. 92/1950, în acţiunea formulată la data de 15.06.2007, reclamanta a identificat imobilul a cărei restituire a solicitat-o prin raportare la adresa sa actuală – strada S. nr. 9, fost M. nr. 11, compus din 1.167, 15 mp şi construcţie, bun ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 2153/2004 între unitatea notificată Municipiul Constanţa şi pârâta S.C. M. S.R.L.

În raport de aceste considerente Curtea constată că în mod greşit prima instanţă s-a raportat numai la suprafaţa de teren de 320 mp situată în prezent în strada S. nr. 9, în realitate a fost învestită cu cererea de restituire a întregului teren de 1.167, 15 mp, situat în Constanţa, strada Sulmona nr. 9, teren preluat prin Decretul nr. 92/1950 de la autorii reclamantei şi care a figurat la data preluării la adresele din Constanţa, bulevardul T. nr. 12 şi M. nr. 11, aspect reţinut de altfel şi în cadrul expertizei M.V.

Constatând că întregul teren din strada S. nr. 9 este afectat de construcţia Terasei şi Restaurantului „P” şi de trotuarul de acces spre acest imobil, Curtea reţine că nu este posibilă restituirea în natură nici a diferenţei de teren de 823 mp situată în strada S. nr. 9 (fost T. nr. 12), motiv pentru care stabileşte că reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii conform Titlului VII din Legea nr.247/2005 şi pentru diferenţa de teren de 823 mp.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 296 Cod procedură civilă se va admite cererea de aderare la apelul pârâtului Statul Român şi se va schimba în parte hotărârea apelată, în sensul că obligă pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să acorda reclamantei măsuri reparatorii, în condiţiile legii speciale – Titlul

30

VII din Legea nr. 247/2005 şi pentru diferenţa de teren de 823 mp situată în prezent în Constanţa, strada S. nr. 9 (fost T. nr. 12), care nu mai poate fi restituită în natură. Menţine restul dispoziţiilor sentinţei.

Decizia civilă nr. 374/C/21.09.2011Dosar nr. 7290/118/2008

Judecător redactor Mihaela Popoacă

4. Acţiune în restituirea fructelor civile (chirie) pentru terenul preluat de stat în baza unui contract de donaţie anulat. Distincţie între posesorul de bună-credinţă şi posesorul de rea-credinţă. Efectele costatării nulităţii donaţiei. Obligaţia statului de a restitui chiria încasată de la momentul promovării acţiunii in nulitatea donaţiei.

Pentru dobândirea fructelor, posesorul trebuie să fie de bună – credinţă nu numai la momentul în care a intrat în stăpânirea bunului frugifer, ci şi în fiecare moment în care percepe fructele.

Această solicitare este expres prevăzută în art. 487 Cod civil, în care se precizează că buna-credinţă încetează în momentul în care posesorul ia cunoştinţă de viciile titlului său.

În doctrină, se apreciază că introducerea acţiunii în justiţie împotriva posesorului prin care se pune în discuţie eficacitatea titlului său cu privire la bunul frugifer şi eventual, se solicită restituirea acestuia este de natură să dovedească, în orice caz, încetarea bunei-credinţe a pârâtului.

Proprietarul are dreptul al restituirea fructelor percepute de posesor după momentul în care acesta din urmă a luat cunoştinţă de viciile titlului său.

Raportând situaţia imobilului, terenul în suprafaţă de 778 mp, ce a făcut obiectul ofertei de donaţie autentificată sub nr. 4809/14.09.1973 la Notariatul de Stat Galaţi la dispoziţiile art. 485 Cod civil şi în raport de scurtele consideraţii teoretice mai sus expuse, Curtea constată că posesia pârâtului Consiliul Local Isaccea asupra terenului în litigiu s-a întemeiat pe un just titlu, contractul de donaţie încheiat între absenţi, pârâtul fiind de bună credinţă în perioada 1974-2005 (data introducerii acţiunii în justiţie pentru constatarea nulităţii donaţiei).

Art. 485, 486 Cod civil

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea sub nr. 1876/88/2009, reclamanta L.A. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Local al Oraşului Isaccea, judeţul Tulcea, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa se fie obligat să îi restituie fructele civile (chiria) obţinute din închirierea terenului de 778 mp preluat de pârâtă în mod abuziv din proprietatea reclamantei, începând cu data când a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 2034 din 21 iulie 2006 a Judecătoriei Tulcea, chirie în sumă de 168.588, 2 USD (501.954, 4 lei).

În subsidiar, reclamanta a solicitat să se constate că a intervenit aprobarea tacită a cererii de restituire a fructelor civile conform O.U.G. nr.27/2003 aşa cum a solicitat prin cererea nr.4508/11.06.2008.

La data de 18 februarie 2010 reclamanta şi-a modificat acţiunea, înţelegând să mărească câtimea pretenţiilor sale, solicitând obligarea pârâtului să îi restituie contravaloarea chiriei aferente terenului în suprafaţă de 778 mp pentru perioada 1974-2010, defalcată astfel:

31

- februarie 1974 (anul preluării abuzive prin acceptarea donaţiei) – 31 ianuarie 2004.

- 31 ianuarie 2004 - 31 ianuarie 2007 (data rămânerii definitive a sentinţei prin care s-a anulat donaţia);

- 31 ianuarie 2007 şi până în prezent.Prin sentinţa civilă nr. 2872 din 18 noiembrie 2010 Tribunalul Tulcea a

respins pe fond pretenţiile reclamantei, ca nefondate.Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut în esenţă că

reclamanta nu este îndreptăţită să obţină chiria percepută de pârât în perioada 1974-2010 întrucât între părţi nu a existat nicio convenţie cu privire la închirierea terenului.

În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că prin cererea nr.4508/11.06.2008 a solicitat pârâtului restituirea fructelor pe care le-a perceput pentru terenul în suprafaţă de 778 mp pe care l-a deţinut în mod nelegal începând cu data de 09.02.1974, cerere la care pârâtul nu a răspuns în mod expres ci numai i-a comunicat reclamantei o ofertă de vânzare a acestui teren către pârâtă.

A mai arătat reclamanta că prin cererea cu care a investit Judecătoria Tulcea la data de 18 noiembrie 2005, a solicitat să se constate nulitatea absolută a ofertei de donaţie imobiliară făcută de părinţii săi ai autentificată sub nr.4809/14.09.1973 la Notariatul de Stat Galaţi şi a actului autentificat de acceptare a ofertei de donaţie făcut de fostul Consiliu Popular al oraşului Isaccea, autentificat sub nr.238/09.02.1974 de Notariatul de Stat Tulcea.

Judecătoria Tulcea, prin sentinţa civilă nr.2034/21 iulie 2006 a admis cererea, a constat nulitatea absolută a celor două acte şi a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului prin restituirea dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei asupra terenului în suprafaţă de 778 mp, situat în Isaccea, str. N.B. nr.4.

A mai arătat reclamanta că în situaţia în care cele două acte în baza cărora terenul a fost preluat au fost declarate nelegale, pârâtul în calitate de posesor de rea-credinţă care cunoaşte viciile titlului trebuie să restituie proprietarului toate fructele indiferent dacă le-a perceput sau le-a consumat ori nu.

Pârâtul deşi a ştiut că terenurile la data donaţiei sunt indisponibile şi care pot fi înstrăinate numai pe baza unei autorizaţii prealabile le-a preluat cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr.19/1968 şi a Decretului nr.144/1958.

În aceste condiţii pârâtul a fost în toată perioada 09.02.1974 - 21.07.2006 un posesor precar de rea-credinţă.

Această obligaţie survine ca o sancţiune şi nu depinde de termenul de prescripţie.

Mai mult, potrivit art.7 din Decretul nr.167/1958, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită.

Ori, în speţă dreptul reclamantei de a cere restituirea fructelor de la posesorul de rea-credinţă s-a născut la data comunicării către reclamantă a sentinţei civile nr.2034/21.07.2006 a Judecătoriei Tulcea.

În ceea ce priveşte calculul acestor fructe, reclamanta a arătat că a luat în considerare valoarea chiriei pe mp/lună pentru un teren care valorează ca preţ de

32

vânzare aproximativ 10 Euro/mp, respectiv aproximativ 1 Euro/mp însă nu s-a raportat la valoarea în euro/mp ci la valoarea USD.

În drept reclamanta a invocat dispoziţiile art.485-486 Cod civil.La termenul din 19 noiembrie 2009 instanţa a dispus disjungerea celui de-al

doilea capăt de cerere referitor la constarea aprobării tacite a cererii conform O.U.G. nr.27/2003 de capătul de cerere având ca obiect restituirea fructelor civile.

Pârâtul a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, susţinând că termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii de 3 ani a început să curgă de la data de 18 noiembrie 2005 când a fost introdusă de către reclamantă acţiunea având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie.

Ulterior, reclamanta şi-a modificat acţiunea în sensul că a chemat în judecată în calitate de pârât Oraşul Isaccea prin Consiliul Local Isaccea.

În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri şi proba cu expertiză tehnică care a avut ca obiectiv stabilirea valorii de piaţă a terenului în suprafaţă de 778 mp.

Examinând actele şi lucrările dosarului sub aspectul excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune instanţa de fond a reţinut că excepţia nu este întemeiată.

Potrivit art.3 alin. (1) din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, termenul prescripţiei este de 3 ani iar potrivit art.7 alin. (1) din acelaşi act normativ prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul de acţiune sau dreptul de a cere executarea silită.

În speţă dreptul la acţiune s-a născut la data de 31 ianuarie 2007 când a fost pronunţată Decizia civilă nr.66/c de către Curtea de Apel Constanţa, de la această dată începând să curgă termenul prescripţiei de 3 ani pentru promovarea acţiunii.

Cum acţiunea de faţă a fost introdusă pe rolul instanţei la data de 24.09.2009, fiind depusă prin poştă la data de 12.07.2009, ea fost promovată înlăuntrul termenului de prescripţie de 3 ani.

În aceste condiţii excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a fost respinsă ca nefondată.

Împotriva aceste sentinţe, în termen legal a declarat apel reclamanta care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie susţinând că prima instanţă a reţinut în mod greşit că reclamanta nu este îndreptăţiţă la contravaloarea fructelor civile de care a fost privată în perioada 1974-2010, fructe produse de terenul în suprafaţă de 778 mp situat în intravilanul localităţii Isaccea, judeţul Tulcea şi preluat de către stat în baza unui contract de donaţie nul absolut.

Prin decizia civilă nr. 66/31.01.2007 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa s-a statuat în mod irevocabil că donaţia încheiată între autorii reclamantei şi pârât este lovită de nulitate absolută şi s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, pârâtul fiind obligat să restituie reclamantei terenul în suprafaţă de 778 mp. Întrucât Consiliul Local Isaccea nu a fost niciodată adevăratul proprietar al terenului, este obligat să restituie reclamantei toate fructele culese şi neculese din culpa sa, în perioada cuprinsă între momentul preluării terenului, anul 1974 şi până în prezent întrucât pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţia de preluare a bunului către reclamantă.

Se mai susţine de către apelanta reclamantă că pârâtul a fost un posesor de rea-credinţă, el cunoscând încă de la momentul încheierii donaţiei că actul e lovit de

33

nulitate absolută, întrucât a avut ca obiect un teren situat în intravilanul localităţii Isaccea, iar acest teren intră sub incidenţa Decretului nr. 144/1958 şi a Legii nr. 19/1968, iar înstrăinarea lui prin acte între vii (inclusiv donaţie) era interzisă, singura modalitate de transmitere a proprietăţii fiind moştenirea.

Conform art. 295 al. (2) Cod procedură civilă, la solicitarea apelantei reclamante instanţa de apel a dispus completarea materialului probator cu înscrisuri şi expertiză de specialitate pentru stabilirea contravalorii chiriei aferente imobilului în litigiu, pentru perioada 1974-2010.

Analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Tulcea în raport de criticile apelantei reclamante, Curtea constată următoarele:

1. Acţiunea reclamantei în despăgubire pentru obligarea pârâtului să îi restituie fructele civile percepute în legătură cu terenul în suprafaţă de 778 mp situat în intravilanul oraşului Isaccea, judeţul Tulcea a fost structurată pe trei etape, respectiv pentru perioada februarie 1974 (data încheierii donaţiei) - 17.11.2005, data promovării acţiunii în nulitatea donaţiei; etapa a III-a cuprinsă între 11 noiembrie 2005- 21 iulie 2007 (perioada derulării litigiului pentru redobândirea dreptului de proprietate asupra terenului, ca urmare a anulării donaţiei) şi perioada a II-a cuprinsă între data soluţionării irevocabile a litigiului şi data soluţionării prezentei cereri.

Aşadar prima etapă se plasează anterior promovării acţiunii în constatarea nulităţii absolute a donaţiei şi urmează a fi analizată în raport de dispoziţiile art. 485 Cod civil şi de principiile ce guvernează efectele nulităţii, în referire la principiul retroactivităţii efectelor nulităţii.

Prin efectele nulităţii se înţeleg consecinţele juridice ale aplicării sancţiunii nulităţii.

Esenţa efectelor nulităţii este exprimată în chiar definiţia nulităţii: lipsirea actului juridic civil de efectele construirii normelor edictate pentru încheierea sa valabilă. Unul dintre principiile ce guvernează efectele nulităţii actului juridic civil este efectul retroactivităţii potrivit căruia nulitatea nu produce efecte numai pentru viitor – ex nunc, ci şi pentru trecut, - ex tunc, adică aceste efecte se suie până în momentul încheierii actului juridic civil. În temeiul retroactivităţii efectelor nulităţii se ajunge în situaţia în care părţile n-ar fi încheiat actul juridic. Art. 485 Cod civil reglementează o excepţie de la retroactivitatea nulităţii, şi anume păstrarea fructelor culese anterior anulării. În acest caz neretroactivitatea efectelor nulităţii se întemeiază pe ideea de protecţie a posesorului de bună-credinţă. În acest sens, în mod constant în jurisprudenţă, inclusiv în jurisprudenţa instanţei supreme s-a reţinut: „constatarea nulităţii convenţiei translative de proprietate nu justifică obligaţia cumpărătorului la restituirea fructelor culese, decât începând cu data introducerii acţiunii în anularea convenţiei respectiv, deoarece pentru perioada anterioară el era îndreptăţit să le culeagă în virtutea transmiterii şi a posesiuni bunului… obiect al convenţiei, scop în care, de altfel a fi fost predată posesiunea apartamentului către cumpărător”. (Decizia civilă nr. 322/1980 a Secţiei civile a fostului Tribunal Suprem).

O problemă ce se impune a fi clarificată este aceea dacă pârâtul în calitate de donatar a fost de bună-credinţă sau de rea-credinţă în perioada cuprinsă între momentul preluării terenului (1974) şi data promovării acţiunii în justiţie pentru constatarea nulităţii donaţiei încheiată între absenţi, în formă autentică.

34

Art. 485 Cod civil prevede că „Posesorul nu câştigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună-credinţă”. Această dispoziţie este o excepţie de la regula conform căreia fructele aparţin proprietarului bunului frugifer, pe temeiul exercitării fireşti a atributului jus fruendi. Ca urmare, chiar dacă proprietarul bunului frugifer care a pierdut posesia bunului o redobândeşte pe calea acţiunii în revendicare, sau ca urmare a repunerii în situaţia anterioară, după anularea convenţiei el nu va fi îndreptăţit să ceară şi restituirea fructelor de la posesorul de bună-credinţă.

În această materie, noţiunea de bună-credinţă are înţelesul prevăzut de art. 486 Cod civil: „Posesorul este de bună - credinţă când posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărui viciuri nu-i sunt cunoscute”.

Rezultă din acest text că, pentru a fi de bună-credinţă, posesorul îşi întemeiază convingerea că are un drept de proprietate asupra bunului pe un just titlu. Prin definiţie, justul –titlu este „un titlu translativ de proprietate”, dacă acesta nu este eficace. Aşadar, un titlu care emană de la adevăratul proprietar, dar este nul absolut sau relativ, sau un titlu ce emană de la o persoană care nu este adevăratul proprietar constituie just titlu în această materie.

Raportând situaţia imobilului, terenul în suprafaţă de 778 mp, ce a făcut obiectul ofertei de donaţie autentificată sub nr. 4809/14.09.1973 la Notariatul de Stat Galaţi la dispoziţiile art. 485 Cod civil şi în raport de scurtele consideraţii teoretice mai sus expuse, Curtea constată că posesia pârâtului Consiliul Local Isaccea asupra terenului în litigiu s-a întemeiat pe un just titlu, contractul de donaţie încheiat între absenţi, pârâtul fiind de bună credinţă în perioada 1974-2005 (data introducerii acţiunii în justiţie pentru constatarea nulităţii donaţiei).

Se constată că prin hotărârea judecătorească pronunţată de Judecătoria Tulcea şi respectiv Curtea de Apel Constanţa (sentinţa nr. 2034 din 21 iulie 2006 şi decizia civilă nr. 66 C din 31 ianuarie 2007) s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că donaţia încheiată între absenţi este lovită de nulitate întrucât oferta de donaţie semnată tocmai de autorii reclamantei este nulă, fiind întocmită cu încălcarea dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Decretul nr. 144/1958 şi Legea nr. 19/1968 (art. 2).

Astfel s-a reţinut că părinţii reclamantei nu puteau face o ofertă de donaţie cu privire la terenul de 778 mp cât timp prin Legea nr. 19/1968 fuseseră indisponibilizate terenurile fără construcţii proprietate a persoanelor fizice sau juridice aflate în perimetrul construibil al oraşelor, un astfel de teren putând fi transmis numai prin moştenire. Cum terenul în litigiu a intrat sub incidenţa Legii nr. 19/1968 oferta de donaţie autentificată sub nr. 4809/1973 la Notariatul de Stat Galaţi este lovită de nulitate. S-a mai reţinut că o altă cauză de nulitate a ofertei de donaţie o constituie încălcarea de către autorii reclamantei a dispoziţiilor art. 11 al. (3) din Decizia nr. 144/1958, act normativ care prevedea că înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcţii proprietate particulară, situate pe teritoriul oraşelor, comunelor, se va putea face numai cu autorizaţie de înstrăinare emisă de Comitetul executiv al Sfaturilor populare ori în cauză titularii ofertei de donaţie, respectiv părinţii reclamantei nu au obţinut o astfel de autorizare.

Nu poate fi reţinută ca fondată aserţiunea reclamantei, în sensul că pârâtul a fost de rea –credinţă începând cu anul 1974 întrucât a cunoscut faptul că terenul în litigiu nu putea fi înstrăinat prin acte între vii (donaţie în speţă) întrucât intră sub

35

incidenţa dispoziţiilor legale mai sus invocate cât timp semnatarii ofertei de donaţie au fost tocmai autorii reclamantei, care trebuiau să cunoască situaţia juridică a terenului proprietatea lor, respectiv faptul că terenul era indisponibilizat, iar înstrăinarea lui prin acte între vii se putea realiza numai în baza unei autorizaţii speciale.

Se reţine că nulitatea contractului de donaţie a fost determinată tocmai de nulitatea ofertei de donaţie, încheiată cu încălcarea normelor imperative ale Legii nr. 19/1968 şi ale Decretului nr. 144/1958iar nu pentru vicierea consimţământului părinţilor reclamantei prin violenţă sau dol provocată de pârâtul beneficiar al donaţiei, provocată de pârâtul beneficiar al donaţiei, situaţie în care reclamanta nu poate invoca propria turpitudine (respectiv incorectitudinea autorilor săi) pentru a obţine protecţia unui drept, conform principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

În raport de considerentele mai sus expuse Curtea constată că fructele civile- (respectiv chiria), percepute de Consiliul Local Isaccea în perioada 1974-18.11.2005, au fost culese de posesorul terenului deţinut în baza unui just titlu şi de bună credinţă, situaţie în care ele nu sunt datorate proprietarului donator, pretenţiile reclamantei fiind nefondate în raport de dispoziţiile art. 485 Cod civil.

2. Curtea reţine ca fiind fondate criticile reclamantei ce vizează fructele civile percepute de pârâtă în perioada 18.11.2005 (data promovării acţiunii în justiţie) - 18.12.2009 (data la care pârâta a reziliat contractul de închiriere cu privire la garajele existente pe teren şi a notificat reclamantei poziţia sa în referire la posesorii acestor garaje).

Pentru dobândirea fructelor, posesorul trebuie să fie de bună – credinţă nu numai la momentul în care a intrat în stăpânirea bunului frugifer, ci şi în fiecare moment în care percepe fructele.

Această solicitare este expres prevăzută în art. 487 Cod civil, în care se precizează că buna-credinţă încetează în momentul în care posesorul ia cunoştinţă de viciile titlului său.

În doctrină, se apreciază că introducerea acţiunii în justiţie împotriva posesorului prin care se pune în discuţie eficacitatea titlului său cu privire la bunul frugifer şi eventual, se solicită restituirea acestuia este de natură să dovedească, în orice caz, încetarea bunei-credinţe a pârâtului.

Proprietarul are dreptul al restituirea fructelor percepute de posesor după momentul în care acesta din urmă a luat cunoştinţă de viciile titlului său.

În speţă se reţine că reclamanta a solicitat constatarea nulităţii contractului de donaţie la data de 18.11.2005, când a promovat acţiunea în justiţie, de la această dată pârâtul a cunoscut viciile contractului de donaţie respectiv cauzele nulitate ce au afectat validitatea ofertei de a dona şi respectiv acceptarea ofertei de donaţie, şi implicit la această dată a încetat buna sa credinţă, pârâtul datorând chiria percepută de a titularii garajelor amplasate pe terenul în suprafaţă de 778 mp, de la această dată.

Deşi prin Decizia civilă nr. 66/C din 31 ianuarie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa s-a stabilit în mod irevocabil că donaţia încheiată între autorii reclamantei şi Consiliul Local al Oraşului Isaccea este lovită de nulitate absolută şi s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, ceea ce implică obligaţia pârâtei de a

36

proceda la restituirea terenului în suprafaţă de 778 mp, pârâta nu şi-a executat obligaţia, continuând să dispună de terenul proprietatea reclamantei, prin închiriere.

Astfel, acest teren a continuat să fie închiriat unor terţi care şi-au amplasat garaje pe teren, pârâta încasând chirie în baza contractelor de închiriere încheiate cu numiţii M.G., D.V., U.G., M.N., P.F. I.S., P.G. şi S.S., conform H.C.L. nr. 75/18.12.2009.

Abia la data de 18.12.2009 Consiliul Local al Oraşului Isaccea a dispus rezilierea contractelor de închiriere încheiate cu terţii chiriaşi, menţionaţi în anexa la hotărâre şi a comunicat acestora că datorează chirie după acest moment adevăratului proprietar.

Se reţine că după această dată pârâtul nu a mai perceput chirie pentru terenul în litigiul

În raport de această situaţie, constatând că buna credinţă a donatarului a încetat la data promovării acţiunii în nulitatea donaţiei iar pe întreaga perioadă a derulării litigiului şi până la data de 18.12.2009 a continuat să dispună de terenul în litigiu şi să perceapă fructele civile, deşi cunoştea viciile titlului său, respectiv îi încetase calitatea de posesor al terenului în baza unui just titlu, Curtea constată că pârâtul este dator să restituie reclamantei fructele civile-chiria – percepută de la titularii contractelor de închiriere cu privire la garajele existente pe teren şi menţionate în anexa nr. 1 la Hotărârea nr. 75 din 18 decembrie 2005 emisă de Consiliul Local al Oraşului Isaccea.

Referitor la cuantumul acestei chirii acesta urmează a fi determinat în faza de executare a prezentei hotărâri, în raport de chiria menţionată în contractele de închiriere menţionate în anexa nr. 1 la Hotărârea nr. 75/18.12.2009 emisă de Consiliul Local al Oraşului Isaccea.

3. Se reţin a fi nefondate criticile reclamantei ce vizează plata fructelor civile aferente perioadei 19.12.2009 şi până în prezent, fructe ce nu au mai fost percepute de pârâtă.

Se constată că după data rezilierii contractului de închiriere cu terţii deţinători de garaje pe terenul în litigiu, pârâtul nu a împiedicat în nicio modalitate pe proprietarul terenului – reclamanta L.A. - să dispună de toate atributele dreptului său de proprietate, inclusiv de dreptul de a culege fructele (jus fruendi), reclamanta fiind răspunzătoare de pasivitatea în care s-a aflat.

Astfel, aceasta în calitate de proprietar al terenului, avea posibilitatea să solicite titularilor garajelor să îi plătească o chirie pentru teren, sau în ipoteza în care pârâţii îi contestau acest drept, avea la dispoziţie o acţiune în revendicare împotriva terţilor persoane fizice, pentru a-i obliga să îi lase terenul în litigiu în deplină proprietate.

Pierzând calitatea de proprietar al terenului, în urma constatării nulităţii donaţiei, pârâtul nu mai avea nicio calitate în care să solicite terţilor persoane fizice ridicarea garajelor de pe terenul proprietatea reclamantei şi nici nu se putea subroga în drepturile proprietarului pentru a promova o acţiune în revendicare.

Ca urmare nu se poate reţine culpa pârâţilor Consiliul Local al Oraşului Isaccea că, după data de 18.12.2009, nu a mai fost percepută chirie pe terenul în litigiu şi nici pentru faptul că reclamanta nu a folosit bunul conform unei alte destinaţii pe care ar fi vrut să o dea terenului, aceasta din urmă fiind singura vinovată de pasivitatea de care

37

a dat dovadă în raport cu terţii persoane fizice care i-au folosit terenul fără să fi încheiat un contract de închiriere cu proprietarul lui.

Pentru considerentele expuse, Curtea constată că pretenţiile reclamantei, aferente perioadei 19.12.2009 şi până în prezent sunt nefondate, Tribunalul Tulcea respingând în mod judicios această cerere.

În raport de toate aceste considerente în baza art. 296 Cod procedură civilă se va admite apelul reclamantei şi se va schimba în parte hotărârea apelată conform celor mai sus expuse, în sensul obligării pârâtelor Oraşul Isaccea şi Consiliul Local al Oraşului Isaccea să restituie reclamantei chiria încasată în perioada 18.11.2005-18.12.2009, în temeiul contractelor de închiriere menţionate în anexa la Hotărârea nr. 75/18.12.2009 emisă de Consiliul Local al Oraşului Isaccea.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei ce vizează respingerea pretenţiilor reclamantei cu privire la chiria aferentă perioadei februarie 1974-18.11.2005 şi 19.12.2009 şi până în prezent.

În baza art. 274 şi art. 276 Cod procedură civilă obligă pârâţii la 971 lei cheltuieli de judecată pentru fond şi apel, corespunzătoare procentului în care au fost admise pretenţiile reclamantei.

Decizia civilă nr. 463/C/07.12.2011Dosar nr. 1876/88/2009

Judecător redactor Mihaela Popoacă

5. Acţiune in revendicare imobiliară întemeiată pe dispoziţiile art. 480 Cod civil formulate după intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001. Neîndeplinirea procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001. Inadmisibilitate. Noţiunea de ”bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Decizia nr.33/2008 pronunţată în Secţiile Unite tranşează situaţiile în care, după intrarea în vigoare a normei noi, acţiunea în revendicare fondată pe dispoziţiile art. 480 Cod civil mai poate justifica un demers în faţa instanţelor naţionale pentru aceste imobile, asigurându-se, în contextul dat de art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, premisele unei jurisprudenţe unitare în acest sens.

C.E.D.O. a remarcat, totodată, anterior dezlegării date prin decizia menţionată, că instanţa supremă are o soluţie jurisprudenţială unitară şi constantă în legătură cu inadmisibilitatea de principiu a acţiunii în revendicare formulate ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001 (cauza Păduraru contra României, 2005).

Tot Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în egală măsură, că simpla pretenţie vizând restituirea unui imobil preluat de stat nu prezumă şi nici nu echivalează cu existenţa unui bun actual ori a unei speranţe legitime, Convenţia vizând protejarea drepturilor „concrete şi efective” (cauza Păduraru contra României, 2005, Cauzele Constandache, Lungoci sau Palmaru contra României).

După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părţii un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecţia art. 1 din Protocolul I la C.E.D.O. ca fiind „concret şi efectiv”, iar în cauză, faptul că bunul se află în posesia unor entităţi publice nu are nicio relevanţă câtă vreme nu s-a dovedit că partea mai beneficia de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă la data promovării acţiunii în revendicare.

38

Pentru valorificarea pretenţiilor în legătură cu un drept invocat, persoanele interesate trebuie să respecte legislaţia naţională edictată în legătură cu dreptul respectiv, atât din perspectiva dreptului substanţial, cât şi a căilor procedurale prevăzute de lege pentru obţinerea recunoaşterii celor susţinute.

Cod civil, art. 480Decizia ICCJ 33/2008

Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanta sub nr.23148/212/2010, reclamanţii B.I., A.M. (fostă B.M), P.C (fostă B.C.) şi B.V. au chemat in judecata pe pârâţii Municipiul Constanţa prin Primar, Consiliul Local Constanţa şi Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru ca instanţa, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună, în principal, obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi posesie terenul situat în Constanta, str. I.U. nr.65, judeţ Constanţa având o suprafaţa de 700 mp, şi, în subsidiar, obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi posesie o suprafaţă de teren de 700 mp, pe raza localităţii Constanţa, în compensarea proprietăţii de 700 mp, situată în localitatea Constanţa, str. I.U. nr. 65, jud. Constanţa.

Analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Constanţa în raport de criticile recurentului reclamant, Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Este indubitabil că reclamantul B.L. se află în situaţia de a solicita direct în instanţă, prin formularea unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 Cod civil restituirea imobilului situat în Constanţa, strada I.U. nr. 65, compus din teren în suprafaţă de 700 m.p.

Acţiunea reclamantului B.L. întemeiată pe dispoziţiile art. 480 Cod civil, art. 6 pct. 2 din Legea nr. 213/1998, art. 8 din Constituţia României şi art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O. a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa la data de 22 octombrie 2008.

Fără a nega încadrarea situaţiei de fapt deduse judecăţii în dispoziţiile Legii nr. 10/2001, reclamantul B.L. a pretins că trebuie acordată prioritate dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, susţinându-se că soluţia menţionată este cuprinsă şi în dezlegarea dată recursului în interesul legii pronunţată cu privire la această chestiune prin decizia nr. 33/9.06.2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Instanţele de fond şi de apel au dezlegat în mod judicios problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie în cazul imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989 şi Codul civil, ca lege generală, invocat de reclamant ca temei al cererii lui de restituire a imobilului din Municipiul Constanţa, strada I.U. nr.65.

În doctrina juridică românească este unanim admis faptul că, pentru a se stabili care sunt normele operante în speţă, trebuie făcută mai întâi trimiterea la principiul care guvernează concursul dintre legea generală şi cea specială. Astfel, generalia specialibus derogant este pe deplin incident în cazul concursului dintre norme care au acelaşi obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art. 480 Cod civil (norma

39

generală în materie de revendicare) şi a celor din Legea nr. 10/2001 (norma specială în materie de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada enunţată).

Această chestiune a fost tranşată şi prin decizia nr. 33/9.06.2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite (pct. I), statuându-se că aplicarea acestui principiu de drept – recunoscut şi în alte sisteme juridice şi invocat de însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţă – exclude ca, după intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001, să mai poată fi fundamentat vreun demers în instanţă pentru imobilele preluate de statul român cu sau fără titlu în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, pe norma de drept comun instituită prin art. 480 Cod civil.

Ca lege specială, Legea nr. 10/2001 se impune pe principiul aplicării imediate a normei noi, tuturor situaţiilor juridice privitoare la aceste imobile, pentru care nu a fost iniţiată–anterior intrării legii speciale în vigoare–procedura de drept comun şi continuată ulterior acestui moment.

Decizia Secţiilor Unite a remarcat faptul că în acest domeniu există o juxtapunere în planul câmpului de reglementare al actelor normative şi că din acest punct de vedere, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 au avut asigurat prin lege dreptul de opţiune între calea prevăzută de acest act normativ (cu părăsirea dreptului comun în materia revendicării) sau continuarea acţiunii în revendicare iniţiate anterior intrării în vigoare a legii speciale – art. 47 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat, totodată, că această soluţie vine în continuarea firească a jurisprudenţei instanţei supreme, care a decis asupra situaţiilor de posibil conflict în timp al aplicării legilor – în acest sens pronunţându-se şi decizia nr. LIII din 4.06.2007 privitoare la incidenţa art. 35 din Legea nr. 33/1994 cu cele ale Legii nr. 10/2001.

În cauză, acţiunea în revendicare având ca obiect material un imobil preluat de stat din patrimoniul autorilor reclamantului B.L. şi – şi care cade sub incidenţa dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001, republicată – a fost promovată în anul 2008, deci, ulterior intrării în vigoare a prevederilor legii speciale (14.02.2001).

Împrejurarea invocată de reclamant, legată de existenţa unor mecanisme procedurale diferite în cazul reglementat de art.480 Cod civil şi cel al art. 21 şi următoarele din Legea nr. 10/2001, care nu se pot confunda şi care vizează – în cazul revendicării – compararea titlurilor exhibate de părţi şi a originii acestora, nu poate fi reţinută în măsura în care principiul generalia specialibus derogant este completat în plan procesual de cel exprimat de adagiul alea una acta via, partea fiind obligată să aleagă un singur demers în justiţie pentru obţinerea satisfacţiei dreptului pretins.

Deşi este real că art. 480 Cod civil nu a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (acţiunea în revendicare fiind de principiu admisibilă ca mijloc procesual pus la îndemâna celui ce se pretinde titularul dreptului de proprietate), nu se poate nici susţine că se încalcă accesul la justiţie în situaţia în care judecătorul constată incidenţa unei norme speciale la momentul intentării procesului şi care înlătură aplicarea normei anterioare, cu caracter general ori special, operante până la data apariţiei noii reglementări.

40

Referindu-se la prioritatea Convenţiei, reclamantul invocă dispoziţiile art. 6 paragraful 1, întrucât prin respingerea acţiunii ca inadmisibilă s-ar nega dreptul de acces la instanţă, dar şi art.1 din Protocolul 1 al Convenţiei.

Articolul 6 din Convenţie garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile (cauzele Ad’t Mouhoub contra Franţei, Waite at Kenedy contra Germaniei, Prince Hans-Adam II de Lichtenstein contra Germaniei).

Însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite şi că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.

În acelaşi timp, instanţa de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, şi anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanţa sa.

Legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.

Legea nr.10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicţie deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării (conform deciziei nr. XX/19.03.2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţii Unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiţie.

Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.

Ori, aşa cum s-a arătat, reclamantul putea obţine măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea şi restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condiţiile în care era posibilă), dacă formulau notificare în termen legal, cel prevăzut de art. 22, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, dar şi preluarea abuzivă de către stat.

În speţă se reţine că reclamantul nu a uzat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, neînţelegând să formuleze notificare în termenul prevăzut de această lege (6 luni, prelungit ulterior la un an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv până la data de 14.02.2002), aspect confirmat de reclamant în faţa instanţei de fond.

Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, între care şi stabilirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Soluţia decurge din dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţia României, potrivit cărora „Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite prin

41

lege”. Instanţa constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa că pentru situaţii deosebite legiuitorul poate stabili reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procesuale, astfel încât liberul acces la justiţie să nu fie afectat (Decizia Curţii Constituţionale nr. 755/31 octombrie 2006, Decizia nr. 1/1999).

A considera că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 orice acţiune în revendicare este admisibilă, pentru că în caz contrar s-ar încălca principiul liberului acces la justiţie prevăzut de art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din C.E.D.O., echivalează cu o eronată interpretare a principiilor de drept, dar şi a jurisprudenţei instanţei supreme şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care au admis necesitatea implementării unor limitări implicit admise în exerciţiul dreptului de acces la o instanţă. Astfel, într-o cauză intentată împotriva Cehiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că nu se poate reproşa instanţei naţionale că a acordat prevalenţă legii speciale de restituire faţă de dispoziţiile generale ale Codului civil, chiar dacă petiţionarul pretindea un drept de proprietate (Ivo Bartonek şi Marcela Bartonkova contra Republicii Cehe, 15574/04 şi 13803/05 din 3 iunie 2008).

Dezlegarea dată în temeiul art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite exprimă în realitate opinia că intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acţiuni în revendicare pe dreptul comun pentru imobilele ce fac obiect de reglementare al legii speciale, în situaţia în care se relevă existenţa unui „bun” în sensul Convenţiei, ,,recunoscut anterior şi supus protecţiei art. 1 din Protocolul I al Convenţiei”.

Din acest punct de vedere, sunt eronate şi lipsite de fundament juridic susţinerile reclamantului conform cărora persoana care invocă deposedarea abuzivă de către stat şi care nu a urmat în termen legal, procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, ar putea solicita restituirea bunului preluat pe calea acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun chiar după intrarea în vigoare a noii legi, cu condiţia de a nu aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, nefiind permisă încălcarea prin simpla voinţă a petiţionarului a principiilor de drept enunţate.

Astfel fiind, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune promovată ulterior datei de 14.02.2001 şi fondată pe dreptul comun (art. 480 Cod civil), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., ori nu poate invoca existenţa unei speranţe legitime în legătură cu acesta.

Noţiunea de „bun” nu are accepţiunea înţeleasă de reclamantul B.L., anume, obiectul material al raportului litigios, ci se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamanţilor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 – o hotărâre judecătorească de anulare a titlului statului ori de confirmare a modalităţii de preluare abuzivă a imobilului, recunoaşterea dreptului la plata unor despăgubiri, neexecutate, etc. În acest sens, C.E.D.O. a reţinut în Cauza pilot Atanasiu ş.a. contra României, Hotărârea din 12 octombrie 2010 „existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane fiinţează manifest fără nicio îndoială, dacă printr-o hotărâre definitivă şi executorie, jurisdicţiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii au decis în mod expres restituirea bunului” (paragraful 140). În

42

consecinţă, Curtea apreciază că, transformarea într-o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării, „se subordonează îndeplinirii de către partea interesată, a cerinţelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi” (paragraful 142).

Ori, pornind de la aceste premise de abordare, se va reţine că instanţa de fond a dat o corectă dezlegare în drept speţei, apreciind că reclamantul – care nu s-a prevalat de un bun în contextul arătat nu se încadrează într-o situaţie care permitea admiterea acţiunii în revendicare, fondată pe simpla valorificare a unui titlu al antecesorului său.

În egală măsură, reclamantul B.L. nu avea „o speranţă legitimă” în legătură cu recunoaşterea dreptului său, câtă vreme decizia nr.33/2008 pronunţată în Secţiile Unite tranşează situaţiile în care, după intrarea în vigoare a normei noi, acţiunea în revendicare fondată pe dispoziţiile art. 480 Cod civil mai poate justifica un demers în faţa instanţelor naţionale pentru aceste imobile, asigurându-se, în contextul dat de art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, premisele unei jurisprudenţe unitare în acest sens. C.E.D.O. a remarcat, totodată, anterior dezlegării date prin decizia menţionată, că instanţa supremă are o soluţie jurisprudenţială unitară şi constantă în legătură cu inadmisibilitatea de principiu a acţiunii în revendicare formulate ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001 (cauza Păduraru contra României, 2005).

Tot Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în egală măsură, că simpla pretenţie vizând restituirea unui imobil preluat de stat nu prezumă şi nici nu echivalează cu existenţa unui bun actual ori a unei speranţe legitime, Convenţia vizând protejarea drepturilor „concrete şi efective” (cauza Păduraru contra României, 2005, Cauzele Constandache, Lungoci sau Palmaru contra României).

Conchizând, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părţii un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecţia art. 1 din Protocolul I la C.E.D.O. ca fiind „concret şi efectiv”, iar în cauză, faptul că bunul se află în posesia unor entităţi publice nu are nicio relevanţă câtă vreme nu s-a dovedit că partea mai beneficia de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă la data promovării acţiunii în revendicare.

Pentru valorificarea pretenţiilor în legătură cu un drept invocat, persoanele interesate trebuie să respecte legislaţia naţională edictată în legătură cu dreptul respectiv, atât din perspectiva dreptului substanţial, cât şi a căilor procedurale prevăzute de lege pentru obţinerea recunoaşterii celor susţinute.

Statul român şi-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în regimul trecut, în condiţiile unei legi speciale (Legea nr. 10/2001), lege de care reclamantul B.L. nu a înţeles a uza în termen legal, respectiv nu au întreprins niciun demers judiciar sau extrajudiciar până în anul 2010, aflându-se într-o stare de totală pasivitate.

În raport cu modalitatea de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare promovată de reclamant, constatând că instanţele de fond şi de apel au soluţionat în mod judicios această excepţie, Curtea constată că recursul reclamantului este nefondat, iar analizarea celorlalte motive de recurs ce vizează fondul dreptului

43

reclamantului şi care implică realizarea unei comparaţii între titlurile părţilor din conflict sunt invocate omissio media, ele nefăcând obiectul dezbaterilor în apel.

Pentru considerentele expuse, în baza art.312 Cod proc.civilă se va respinge recursul reclamantului ca nefondat.

În baza art.274 Cod proc.civilă obligă recurentul reclamant la 372 lei cheltuieli de judecată către intimaţii pârâţii Municipiul Constanţa şi Consiliul Local Constanţa.

Decizia civilă nr. 623/C/10.11.2011Dosar nr. 23148/212/2008

Judecător redactor Mihaela Popoacă

6. Calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001. Cesiune de drepturi litigioase după notificare. Distincţia faţă de retractul litigios.

Instituţia retractului litigios reglementată prin art. 1402 Cod civil este definita ca fiind acea manifestare unilaterală de voinţă prin care debitorul unui drept litigios transmis de creditor unei alte persoane printr-o cesiune de creanţă cu titlu oneros, poate să stingă litigiul şi totodată şi obligaţia sa, oferind cesionarului – care reprezintă noul său creditor, suma cu care el a plătit efectiv cedentului creanţa respectivă; în aceste condiţii, după încheierea contractului de vânzare a dreptului litigios, debitorul dreptului în cauză poate să-l înlăture din proces pe cesionar, prin plata sumei cu care acesta a cumpărat dreptul litigios.

În speţă, actul juridic intitulat ,,contract de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase’’ a vizat în mod neechivoc o operaţiune permisă prin prisma dispoziţiilor art. 1391-1392 Cod civil, părţile urmărind să opereze o translaţie - asupra cesionarilor - a drepturilor invocate în considerarea calităţii cedenţilor, de pretinse persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru acest imobil în contextul dat de Legea nr. 10/2001 (ei fiind şi autorii notificării făcute anterior); cesionarii urmau să preia şi calitatea procesuală avută de contestatorii cedenţi în litigiul cu persoana deţinătoare a imobilului – societatea reclamantă.

Referitor la posibilitatea translatării calităţii de ,,persoană îndreptăţită’’, astfel cum este ea definită prin art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001, către o terţă persoană, jurisprudenţa nu reflectă o practică relevantă în prezenta cauză. Astfel, prin decizia civilă 3562/12.05.2004 a Î.C.C.J.–Secţia civilă s-a pus în discuţie calitatea de persoană îndreptăţită a persoanei căreia i s-a înstrăinat bunul mai înainte de intrarea în vigoare a Legii 10/2001, subdobânditorul neputându-se considera, din perspectiva calităţii de succesor cu titlu particular, persoană îndreptăţită în sensul dat de art. 3 din lege. Aceeaşi viziune se regăseşte în decizia 8118/9.10.2009 a Î.C.C.J., care a contestat succesorului cu titlu particular calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, chiar dacă acesta (iar nu titularul dreptului vândut) a formulat notificarea în termenul legal.

Aceste soluţii jurisprudenţiale nu sunt însă concordante cu situaţia de fapt relevată în prezenta cauză, întrucât cedenţii F. formulaseră în nume propriu notificarea, ulterior intervenind cesiunea drepturilor litigioase (litigiul fiind generat de promovarea de către cedenţi a contestaţiei la decizia dată notificării lor). Prin cesiunea drepturilor ce fac obiectul raportului litigios, părţile au consimţit la transmiterea calităţii procesuale dobândite de cedenţi în favoarea cesionarilor, pentru ca aceştia din urmă să facă demersurile apreciate ca necesare pentru obţinerea, pe cale judiciară, a dreptului pretins.

Nu există aşadar similitudine de situaţii, şi dacă legiuitorul a restrâns, prin textele art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001, sfera persoanelor care puteau pretinde restituirea în natură sau măsurile reparatorii, la cel deposedat abuziv şi la moştenitorii legali sau succesorali ai acestuia, nu a stabilit şi o interdicţie în privinţa încheierii ulterioare a unui contract de vânzare a drepturilor litigioase de către aceste persoane, în favoarea unor terţi.

44

Încheierea acestui contract nu putea urmări sistarea procesului (ca în cazul retractului litigios), câtă vreme cesionarii au plătit un preţ al cesiunii fără să obţină şi beneficiul demersului lor, care în speţă se traduce prin analizarea legitimităţii dreptului invocat de cedenţi prin notificare şi speranţa de a obţine una dintre măsurile reparatorii la care ar fi fost îndreptăţiţi şi intimaţii F., în temeiul Legii 10/2001.

Art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001

Prin sentinţa civilă nr. 1256/16 iulie 2010 a Tribunalului Constanţa a fost respinsă ca nefondată acţiunea reclamantei S.C. M S.A. privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr. 1198/9.07.2004 încheiat între pârâţii F.C. şi F.E. ca vânzători şi C.C. şi C.S., ca şi cumpărători ai acestor drepturi.

Prima instanţă a avut în vedere că societatea reclamantă este deţinătoarea imobilului situat în Constanţa, str. V.A., cu privire la care pârâţii F. au formulat - în temeiul Legii nr.10/2001 - două notificări, una adresată societăţii, cealaltă Primarului Municipiului Constanţa, prin care s-a solicitat restituirea integrală a imobilului. Prin decizia nr.135 din 4.06.2004 reclamanta a respins cererea de restituire în natură a construcţiei, arătându-se că are calitatea de dobânditor de bună credinţă, având totodată capital privat. Pârâţii notificatori au formulat contestaţie, cauza fiind înregistrată sub nr. 1190/36/2007 la Tribunalul Constanţa, însă în timp ce cauza era pendinte a fost încheiat un contract de vânzare-cumpărare prin care notificatorii au transmis pârâţilor C.C. şi C.S. toate drepturile litigioase pretinse în cadrul procedurii reglementate de Legea nr.10/2001.

Reclamanta a invocat în prezentul litigiu nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, invocând în esenţă cauza ilicită şi obiectul ilicit al acestui act, prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în privinţa calităţii de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în temeiul legii.

Instanţa de fond a apreciat că nu subzistă însă aceste critici de nulitate, întrucât vânzarea (cesiunea) de drepturi litigioase este reglementată de art. 1392 Cod civil şi are ca obiect şansele câştigării sau pierderii unui proces, indiferent dacă procesul se referă la un drept real sau de creanţă. Spre deosebire de o vânzare-cumpărare uzuală, a arătat judecătorul fondului, vânzarea dreptului litigios este un contract aleatoriu, deoarece părţile nu cunosc existenţa certă a dreptului lor de la momentul realizării acordului de voinţă, iar vânzătorul nu poate garanta cumpărătorului recunoaşterea în instanţă a dreptului clamat, prin câştigarea procesului.

S-a arătat că sunt îndeplinite şi în speţă condiţiile generale de validitate a unei asemenea convenţii şi că în speţă nu se poate reţine că vânzarea de drepturi litigioase a avut un obiect ilicit, deoarece nu există nici o dispoziţie legală care să interzică în mod expres înstrăinarea de către persoanele îndreptăţite (în sensul Legii 10/2001), a drepturilor litigioase ce derivă din atacarea în instanţă a deciziei/dispoziţiei unităţii deţinătoare.

Încheierea actelor juridice civile este guvernată de principiul libertăţii de voinţă, astfel că orice excepţii de la acest principiu şi orice incapacităţi sau limitări ale circulaţiei unor bunuri sau ale unor drepturi ale persoanelor în legătură cu anumite bunuri nu pot fi prezumate, ci explicit prevăzute în lege.

45

Faptul că legiuitorul a enumerat limitativ categoriile de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 nu atrage în mod automat interdicţia pentru aceste persoane de a dispune în timpul vieţii, prin orice acte juridice (chiar mai înainte de finalizarea procedurii judiciare) cu privire la drepturile derivate din această lege. S-a stabilit astfel că obiectul contractului este legal, există şi este posibil, fiind respectate disp.art.962 cod civil; acest obiect al convenţiei, tradus în şansele de câştig ale procesului, nu se confundă cu scopul proiectat de părţi în viitor, respectiv dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului - obiect material al dreptului pus în discuţie în faza judiciară a procedurii reglementate de Legea nr.10/2001. Instanţa de fond a susţinut, deopotrivă, că în absenţa oricăror probe care să ateste caracterul speculativ al scopului pentru care s-a încheiat acest contract, scopul evident şi lipsit de orice echivoc urmărit de părţi a fost acela de a transmite în patrimoniul cumpărătorilor drepturile litigioase tranzacţionate, vânzătorii urmând a primi preţul stabilit prin acord.

Au fost apreciate ca neconcordante cu speţa trimiterile făcute de către societatea reclamantă la instituţia retractului litigios şi la practica instanţei supreme în privinţa calităţii de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr.10/2001.

S-a conchis în sensul că acest contract nu este lovit de nulitate, la încheierea lui fiind respectate prescripţiile stabilite prin art. 962 şi 968 Cod civil, motiv pentru care acţiunea este nefondată.

Împotriva acestei soluţii a declarat apel, în termen legal, societatea reclamantă, criticile vizând greşita aplicare a legii la situaţia de fapt şi pronunţarea unei sentinţe neîntemeiate.

S-a susţinut, în reluarea situaţiei de fapt, că instanţa avea obligaţia de a verifica în ce măsură era posibilă în cauză vânzarea drepturilor litigioase, câtă vreme scopul unui asemenea contract este de a pune la îndemâna părţii, atunci când există proces, un mijloc de stingere a procesului prin despăgubirea drepturilor litigioase vândute şi despăgubirea integrală a cumpărătorului. Or, în speţă, pentru o sumă de bani considerabilă, contractul a avut ca scop o transmitere a calităţii procesuale, iar nu o stingere a dreptului litigios, în modalitatea prevăzută de lege în legătură cu această instituţie.

Apelanta reclamantă a susţinut că, din acest punct de vedere, este nelegală transmiterea prin contract a calităţii procesuale de către persoana îndreptăţită, conform Legii 10/2001, în contestarea deciziei S.C. M S.A. si s-a solicitat să se ia act că atât înainte de modificarea legii speciale prin Legea nr. 247/2005, cât şi ulterior apariţiei acestui act normativ, practica instanţelor a fost unanimă în sensul că împotriva dispoziţiei/deciziei persoanei deţinătoare, calitate procesuală activă nu poate avea decât notificatorul, care şi-a invocat şi calitatea de persoană îndreptăţită (dec. civilă 2382/24.03.2004 a Î.C.C.J., decizia civilă 3562/12.05.2004 a Î.C.C.J.).

Apelanta a mai arătat că aceeaşi concluzie reiese şi din Normele metodologice de aplicare a Legii 10/2001; că un asemenea act ar permite deturnarea scopului actului normativ şi al procedurilor reglementate prin această lege, legiuitorul urmărind să pună doar la dispoziţia anumitor persoane mijlocul procesual pentru a

46

obţine măsuri reparatorii în acest context, pentru imobilele preluate abuziv de stat, în perioada de referinţă.

Înstrăinarea dreptului litigios de către o persoană care ipotetic îndeplinea condiţiile pentru a-i fi recunoscută calitatea de persoană îndreptăţită (în sensul dat de Legea nr. 10/2001) constituie o încălcare a art. 44 din Constituţie, căci limitele dreptului de proprietate – inclusiv a măsurilor reparatorii ce vizează retrocedarea imobilului – sunt stabilite de lege, iar în speţă legea a fost încălcată într-un scop speculativ.

Analizând motivele cuprinse în apelul reclamantei, în raport de disp. art. 295 al. 1 cod proc. civilă, Curtea a reţinut următoarele considerente:

Considerând necesară nuanţarea consideraţiilor dezvoltate de către instanţa de fond în legătură cu retractul litigios (instituţie corelată din punctul de vedere al materiei cu vânzarea de drepturi litigioase), se va avea în vedere că, prin scopul avut în vedere de părţile contractante şi faţă de obiectul raportului juridic, prin contractul intitulat ,,de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase’’, autentificat sub nr. 1198/09.07.2004 la BNP G.L. (Năvodari) s-a urmărit în fapt cesiunea drepturilor succesorale evocate în procedura Legii nr. 10/2001 de către cedenţii F. către cesionarii C., arătându-se în cuprinsul actului că intimaţii pârâţi F. au intenţionat să vândă toate drepturile (aflate în litigiul aflat pe rolul Tribunalului Constanţa – dosar 934/2004) pretinse în baza calităţii de moştenitori ai autorilor lor asupra imobilului în cauză.

Cedenţii au menţionat că drepturile cesionate – şi care au făcut obiectul notificării 1083/26.03.2004, respinse prin decizia 135/2004 a societăţii reclamante – se fundamentează pe certificatul de moştenitor eliberat de BNP Asociaţi I.M. şi P.I. G. şi pe actele de proprietate ale antecesorilor, înmânate cu această ocazie cumpărătorilor, precum şi că intimaţii pârâţi C.C. şi C.S. se vor substitui în calitatea procesuală a cedenţilor, de reclamanţi în dosarul având ca obiect contestarea deciziei.

Contractul mai prevede că rămân în sarcina cesionarilor cheltuielile ocazionate cu evaluarea imobilului şi cu anularea contractelor de vânzare-cumpărare (dacă este cazul) pentru chiriaşii din imobil, iar în situaţia în care cesionarii nu obţin câştig de cauză, suma avansată ca preţ rămâne vânzătorilor, cumpărătorul fiind cel care suportă riscul procesului.

Acestea fiind clauzele contractuale, este evident că părţile nu au apelat la instituţia retractului litigios reglementată prin art. 1402 Cod civil, care este definit ca fiind acea manifestare unilaterală de voinţă prin care debitorul unui drept litigios transmis de creditor unei alte persoane printr-o cesiune de creanţă cu titlu oneros, poate să stingă litigiul şi totodată şi obligaţia sa, oferind cesionarului – care reprezintă noul său creditor, suma cu care el a plătit efectiv cedentului creanţa respectivă; în aceste condiţii, după încheierea contractului de vânzare a dreptului litigios, debitorul dreptului în cauză poate să-l înlăture din proces pe cesionar, prin plata sumei cu care acesta a cumpărat dreptul litigios.

În speţă, actul juridic intitulat ,,contract de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase’’, a vizat în mod neechivoc o operaţiune permisă prin prisma dispoziţiilor art. 1391-1392 Cod civil, părţile urmărind să opereze o translaţie - asupra cesionarilor - a drepturilor invocate în considerarea calităţii cedenţilor, de pretinse persoane

47

îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru acest imobil în contextul dat de Legea nr. 10/2001 (ei fiind şi autorii notificării făcute anterior); cesionarii urmau să preia şi calitatea procesuală avută de contestatorii cedenţi în litigiul cu persoana deţinătoare a imobilului – societatea reclamantă.

Or, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, în lipsa unei interdicţii legale exprese, nimic nu poate susţine teza nulităţii prin încălcarea cerinţei prevăzute prin art. 968 Cod civil, referitoare la caracterul licit al cauzei şi a celei privitoare la obiectul actului juridic, statuată prin art. 962 şi urm. Cod civil.

Chestiunea pusă în discuţie de către apelanta reclamantă se referă, în fapt, la posibilitatea translatării calităţii de ,,persoană îndreptăţită’’, astfel cum este ea definită prin art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001, către o terţă persoană, iar din acest punct de vedere, jurisprudenţa nu reflectă o practică relevantă în prezenta cauză, aşa cum se arată prin motivele de apel. Astfel, prin decizia civilă 3562/12.05.2004 a Î.C.C.J.–Secţia civilă (ataşată la dosar) s-a pus în discuţie calitatea de persoană îndreptăţită a persoanei căreia i s-a înstrăinat bunul mai înainte de intrarea în vigoare a Legii 10/2001, subdobânditorul neputându-se considera, din perspectiva calităţii de succesor cu titlu particular, persoană îndreptăţită în sensul dat de art. 3 din lege. Aceeaşi viziune se regăseşte în decizia 8118/9.10.2009 a Î.C.C.J., care a contestat succesorului cu titlu particular calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, chiar dacă acesta (iar nu titularul dreptului vândut) a formulat notificarea în termenul legal.

Aceste soluţii jurisprudenţiale nu sunt însă concordante cu situaţia de fapt relevată în prezenta cauză, întrucât cedenţii F. formulaseră în nume propriu notificarea, ulterior intervenind cesiunea drepturilor litigioase (litigiul fiind generat de promovarea de către cedenţi a contestaţiei la decizia dată notificării lor). Prin cesiunea drepturilor ce fac obiectul raportului litigios, părţile au consimţit la transmiterea calităţii procesuale dobândite de cedenţi în favoarea cesionarilor, pentru ca aceştia din urmă să facă demersurile apreciate ca necesare pentru obţinerea, pe cale judiciară, a dreptului pretins.

Nu există aşadar similitudine de situaţii, şi dacă legiuitorul a restrâns, prin textele art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001, sfera persoanelor care puteau pretinde restituirea în natură sau măsurile reparatorii, la cel deposedat abuziv şi la moştenitorii legali sau succesorali ai acestuia, nu a stabilit şi o interdicţie în privinţa încheierii ulterioare a unui contract de vânzare a drepturilor litigioase de către aceste persoane, în favoarea unor terţi.

Încheierea acestui contract nu putea urmări, astfel cum se susţine în apel, sistarea procesului (ca în cazul retractului litigios), câtă vreme cesionarii au plătit un preţ al cesiunii fără să obţină şi beneficiul demersului lor, care în speţă se traduce prin analizarea legitimităţii dreptului invocat de cedenţi prin notificare şi speranţa de a obţine una dintre măsurile reparatorii la care ar fi fost îndreptăţiţi şi intimaţii F., în temeiul Legii 10/2001.

Aceste argumente infirmă şi susţinerea potrivit cu care, recunoscând caracterului licit al unei asemenea convenţii, s-ar aduce atingere dreptului de proprietate privată consacrat şi garantat prin art. 44 din Constituţie, pentru că încheierea contractului nu dă cesionarilor, astfel cum corect a reţinut şi instanţa de

48

fond, o garanţie a câştigării procesului şi obţinerea rezultatului dorit, ci doar legitimitatea procesuală pentru a pretinde aceleaşi drepturi pe care le-ar fi opus apelantei şi cedenţii.

În raport de toate aceste considerente, constatând că nu sunt temeiuri de reformare a hotărârii, faţă de disp. art. 296 cod proc. Civilă, apelul urmează a fi respins ca nefondat.

Decizia civilă nr. 143/C/14.03.2011Judecător redactor Mihaela Ganea

7. Cesiunea contractului de inchiriere. Condiţii. Lipsa acordului proprietarului locuinţei. Efecte.

Prin derogare de la dreptul comun în materie de locaţiune (art.1418 Cod civil) chiriaşul poate subînchiria locuinţa deţinută numai cu acordul prealabil scris şi în condiţiile stabilite de proprietar - art.26 alin.(1) din Legea nr.114/1996.

Legea locuinţei nu prevede dispoziţii cu privire la cesionarea contractului de închiriere, situaţie în care în tăcerea legii, s-a apreciat în literatura juridică şi în jurisprudenţă că încheierea contractului de cesiune nu este interzisă, însă pentru încheierea valabilă a contractului de cesiune trebuie respectate dispoziţiile dreptului comun. Potrivit Codului civil, cesiunea contractului de locaţiune este permisă în condiţiile în care este permisă şi locaţiunea (art.1418 Cod civil). Înseamnă că, cesiunea contractului de închiriere poate interveni numai în condiţiile în care este permisă subînchirierea şi anume, cu acordul prealabil scris şi în condiţiile stabilite de proprietar (art.26 alin.(1) din Legea nr.1996).Dacă legea specială prevede această condiţie pentru subînchiriere, cu atât mai mult ea se impune în cazul cesiunii, care produce efecte chiar mai grave decât sublocaţiunea (cesio est maius sublocatio est minus).

Art. 26 alin. 6 din Legea nr. 114/1996Art. 1418 Cod civil

Art. 27 din Legea nr. 114/1996

Reclamanţii H.O. si H.L. au chemat în judecată pârâţii Consiliul Local al Municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa prin Primar şi RAEDPP Constanţa pentru a se dispune obligarea pârâţilor la încheierea contractului de închiriere pentru imobilul din Constanta, strada C. nr.1.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că au locuit împreună cu numita P.L.I., care a fost până la data de 18.08.2009 beneficiara contractului de închiriere al imobilului, aceasta din urmă renunţând la beneficiul contractului de închiriere în beneficiul reclamanţilor, aşa cum rezultă şi din declaraţia dată şi autentificată sub nr. 2055/2009. Reclamanţii au depus imediat cerere spre repartizarea spaţiului şi pentru încheierea contractului de închiriere, iar cu adresa nr. 1260/2009 pârâta RAEDPP Constanţa le-a comunicat faptul că dosarul este complet, motiv pentru care este necesar să revină la sediul acesteia cu actele necesare. Reclamanţii au depus actele solicitate dar cererea nu le-a fost soluţionată favorabil.

S-a mai susţinut că Legea nr.114/1996 nu interzice predarea spaţiului deţinut de un chiriaş altui posibil beneficiar şi faţă de dispoziţia art. 1418 Cod civil, conform căruia locatarul are dreptul de a ceda contractul sau către altul dacă o asemenea facilitate nu este interzisă, apreciază că îndeplinesc toate cerinţele impuse pentru încheierea actului.

49

În drept, reclamanţii s-au prevalat de dispoziţiile art. 1418 şi art. 534 Cod civil.

Pârâta RAEDPP Constanţa a formulat întâmpinare prin intermediul căreia a invocat excepţia lipsei calităţii procesual pasive. S-a mai susţinut că gestionează şi întreţine fondul locativ de stat ce aparţine domeniului privat al Municipiului Constanţa, îl exploatează şi îl înstrăinează în calitate de mandatar. În lipsa unei repartiţii acordate de Consiliul Local în numele Municipiului Constanţa pentru fiecare solicitant în parte, regia nu poate proceda la închirierea suprafeţelor care fac parte din domeniul privat al Municipiului Constanţa. Cesiunea contractului de închiriere nu poate avea loc fără acordul proprietarului şi aprobarea administratorului, în cazul de faţă reclamanţii au fost acţionaţi în judecată pentru a fi evacuaţi din spaţiul pe care l-au ocupat în mod abuziv.

Prin încheierea din data de 16.02.2010 instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei RAEDPP Constanţa.

Prin sentinţa civilă nr.14127/1.06.2010 Judecătoria Constanta a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată.

Prima instanţă a reţinut în considerentele hotărârii că prin contractul de închiriere nr. 2455/2008 numita P.L.I. a închiriat imobilul din Constanta, strada C., nr. 1. Prin declaraţia autentificată sub nr. 2055/18.08.2009 aceasta a arătat că renunţă la beneficiul contractului de închiriere înregistrat sub nr. 2455A/2008 încheiat cu RAEDPP Constanţa şi nu va mai solicita alt spaţiu din fondul locativ de stat cu data de 18.08.2009 şi că este de acord să predea spaţiul familiei H.O. si H.L. Aceasta nu constituie o cesiune a contractului de închiriere. Cesiunea constituie o vânzare-cumpărare a dreptului de folosinţă, iar pentru a fi opozabilă faţă de terţi (inclusiv locatorului) ea trebuie sa fie notificată locatorului sau acceptată de el printr-un act autentic, conform art. 1393 Cod civil. În cauză, declaraţia aut sub nr. 2055/2009 nu constituie un contract de vânzare-cumpărare neîndeplinind condiţiile prevăzute de art. 1391 şi urm. Cod civil şi nici nu a fost acceptată de locator prin act autentic sau notificată acestuia. Deşi art. 1418 Cod civil permite cesiunea contractului de locaţiune de către locatar, aceasta este permisă numai în condiţiile în care poate interveni şi sublocaţiunea.

Or, din contractul de închiriere (art.19) rezultă ca chiriaşul poate subînchiria locuinţa deţinută numai cu acordul prealabil scris şi în condiţiile stabilite de proprietar. Prin urmare şi cesiunea se poate face numai în aceleaşi condiţii ca şi subînchirierea. În cauză, instanţa a constatat ca nu s-a obţinut acordul prealabil al locatorului pentru ca titularul contractului de închiriere să cesioneze dreptul său de folosinţă.

Împotriva acestei soluţii au declarat iniţial recurs reclamanţii care au criticat sentinţa instanţei de fond sub aspectul netemeiniciei.

Au susţinut recurenţii că in mod greşit instanţa de fond a apreciat că nu îndeplinesc cerinţele pentru repartizarea unei locuinţe sociale, fără a preciza care sunt în fapt condiţiile neîndeplinite

În apărare pârâta RAEDPP Constanţa a formulat întâmpinare prin intermediul căreia a arătat că se impune respingerea recursului, hotărârea instanţei de fond fiind apreciată ca temeinică si legală.

50

Procedând la soluţionarea cauzei instanţa a calificat cale de atac ca fiind apel, în raport de obiectul neevaluabil al cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr.574 din 2.12.2010 Tribunalul Constanţa a respins ca nefondat apelul reclamanţilor, aceştia fiind obligaţi la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorarii de avocat către RAEDPP Constanţa – 100 lei şi către Municipiul Constanţa – 372 lei.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că în cauză nu a operat o cesiune valabilă a contractului de închiriere de la titularul său P.L.I. către reclamanţii H.O. şi H.L., această cesiune a contractului de închiriere nefiind aprobată în prealabil de proprietarul spaţiului locativ.

S-a mai reţinut că pentru spaţiul în litigiu nu a existat o repartiţie în beneficiul reclamanţilor, şi aceştia nu au făcut dovada că se înscriu în criticile prevăzute de lege pentru acordarea repartiţiei şi închirierii unei locuinţe sociale.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamanţii H.O. şi H.L. care au criticat-o pentru nelegalitate conform art. 304 pct.9 Cod pr.civilă. Recurenţii reclamanţi au susţinut că hotărârea Tribunalului Constanţa a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art.27 coroborat cu art.43 din Legea nr.114/1996, instanţa de apel apreciind în mod eronat că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la încheierea contractului de închiriere cu privire la imobilul situat în Constanţa, strada C. nr.1, deşi titulara contractului de închiriere a renunţat la contractul său în beneficiul reclamanţilor, iar aceştia au locuit în spaţiul în litigiu alături de cedenta P.L.I.

Se apreciază că în condiţiile în care Legea nr.114/1996 nu prevede dispoziţii referitoare la cesionarea contractului de închiriere se aplică dreptul comun - art. 1418 alin.(2) Cod civil, care prevede că interzicerea cesiunii nu se prezumă, ci trebuie să rezulte dintr-o stipulaţie specială.

Analizând legalitatea hotărârii recurate în raport criticile recurenţilor reclamanţi, Curtea a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Prin derogare de la dreptul comun în materie de locaţiune (art.1418 Cod civil) chiriaşul poate subînchiria locuinţa deţinută numai cu acordul prealabil scris şi în condiţiile stabilite de proprietar - art.26 alin.(1) din Legea nr.114/1996.

Legea locuinţei nu prevede dispoziţii cu privire la cesionarea contractului de închiriere, situaţie în care în tăcerea legii, s-a apreciat în literatura juridică şi în jurisprudenţă că încheierea contractului de cesiune nu este interzisă, însă pentru încheierea valabilă a contractului de cesiune trebuie respectate dispoziţiile dreptului comun. Potrivit Codului civil, cesiunea contractului de locaţiune este permisă în condiţiile în care este permisă şi locaţiunea (art.1418 Cod civil). Înseamnă că, cesiunea contractului de închiriere poate interveni numai în condiţiile în care este permisă subînchirierea şi anume, cu acordul prealabil scris şi în condiţiile stabilite de proprietar (art.26 alin.(1) din Legea nr.1996).Dacă legea specială prevede această condiţie pentru subînchiriere, cu atât mai mult ea se impune în cazul cesiunii, care produce efecte chiar mai grave decât sublocaţiunea (cesio est maius sublocatio est minus).

51

În plus, dacă locuinţa în cauză a fost închiriată cedentului cu aprobarea autorităţii (locuinţă din fondul locativ de stat) – cum e cazul în speţă, în lumina art.33 din Legea nr.114/1996, cesiunea va fi şi ea condiţionată de avizul autorităţii (consiliul local). Această condiţie prevăzută pentru schimbul de locuinţe se impune şi în materia cesiunii, deoarece schimbul se analizează tot ca o cesiune (dublă).

În speţă se reţine că prin contractul de închiriere nr.2455A/1.09.2008 încheiat între P.L.I. şi RAEDPP Constanţa – administratorul fondului de locuinţe al Municipiului Constanţa, părţile au convenit în mod expres că titularul contractului de închiriere poate subînchiria locuinţa deţinută ”numai cu acordul prealabil scris şi în condiţiile stabilite de proprietar” (art.19).

În raport de dispoziţiile art.1418 Cod civil şi de convenţia părţilor, în mod judicios au reţinut instanţele de fond şi de apel că declaraţia autentificată sub nr.2055/2009 coroborată cu acordul reclamanţilor nu constituie temei legal pentru cesionarea locaţiunii cu privire la imobilul din Constanţa, strada C. nr.1, această convenţie nefiind aprobată în prealabil de proprietarul spaţiului închiriat – pârâtul Municipiul Constanţa.

Pe de altă parte se reţine că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la încheierea contractului de închiriere pentru spaţiul în litigiu nici în temeiul dispoziţiilor art.27 lit.(c) din Legea nr.114/1996, aceştia neîntrunind condiţiile cumulative impuse de legiuitor.

Conform acestor dispoziţii legale, în cazul părăsirii locuinţei de către chiriaşul titular de contract, închirierea continuă, la cerere, în beneficiul altor persoane care au avut acelaşi domiciliu cu titularul cel puţin un an şi care au fost înscrise în contractul de închiriere.

În speţă de constată că reclamanţii, deşi au locuit împreună cu titulara contractului de închiriere P.L.I. în imobilul din Constanţa, strada C. nr.1, aceştia nu au fost menţionaţi în contractul de închiriere alături de titular, situaţie în care nu pot invoca o continuare a locaţiunii şi nu sunt îndreptăţite la încheierea unui contract de închiriere în temeiul art.27 lit.(c) din legea nr.114/1996.

Pentru considerentele mai sus expuse, în temeiul art.312 Cod pr.civilă se va respinge recursul reclamanţilor ca nefondat.

În baza art.274 Cod pr. civilă obligă recurenţii reclamanţi la 372 lei cheltuieli de judecată către intimaţii Consiliul Local Constanţa şi Municipiul Constanţa.

Decizia civilă nr. 226/C/25.05.2011Dosar nr. 34430/212/2009

Judecător redactor Mihaela Popoacă

8. Expropriere. Acţiune in retrocedarea terenului expropriat in mod abuziv. Concursul dintre legea generală (Legea nr. 33/1994) şi legea specială (Legea nr. 10/2001). Inexistenţa in patrimoniul real a unui ”bun” in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO. Inadmisibilitate.

Art. 11 din Legea nr. 10/2001 are caracterul unei norme juridice speciale reparatorii a cărei aplicare se impune ca prioritară în raport cu prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994, normă juridică generală, pentru toate exproprierile care au avut loc în perioada 6 martie 1945-22

52

decembrie 1989, acordarea măsurilor reparatorii fiind posibilă în cadrul procedurii speciale reglementate de lege, nicidecum pe calea unei acţiuni directe în justiţie.

Susţinerea referitoare la faptul că persoana interesată poate să aleagă între cele două acţiuni, una bazată pe Legea nr. 10/2001, iar alta bazată pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994, pentru a obţine despăgubiri pentru imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, nu este intemeiată. În primul rând pentru că un drept subiectiv cum este dreptul de proprietate nu poate fi ocrotit în acelaşi timp şi direct prin două acţiuni distincte. Legea nr. 10/2001 nu lasă să subziste nicio acţiune întemeiată pe Legea nr. 33/1994 pentru obţinerea unor despăgubiri pentru imobilele expropriate, odată cu intrarea ei în vigoare pentru că, instituind obligaţia efectuării procedurii administrative directe contra unităţii deţinătoare, exclude ideea unui „cumul” de acţiuni.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părţii un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecţia art. 1 din Protocolul I la C.E.D.O. ca fiind „concret şi efectiv”, iar în cauză, faptul că bunul se află în posesia unor entităţi publice nu are nicio relevanţă câtă vreme nu s-a dovedit că partea beneficia de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă la data promovării acţiunii.

Art. 11 din Legea nr. 10/2001 Art. 35 din Legea nr. 33/1994

Decizia nr. 53/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Reclamanţii D.I.D., I.M. şi M.V., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Apărării Naţionale, Consiliul Local al Municipiului Constanţa prin Primar şi Primarul Municipiului Constanţa, au solicitat obligarea pârâţilor să-i despăgubească pe reclamanţi cu o valoare reprezentând echivalentul imobilului teren situat în Constanţa, B-dul M. nr.98, respectiv 13.500.000 lei.

De asemenea au solicitat obligarea pârâţilor şi la plata sumei de 200.000 euro reprezentând beneficiu nerealizat. În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că terenul situat în b-dul M. nr.98, în suprafaţă de 240 mp şi 30 mp reprezentând drept de servitute, a fost achiziţionat de autorii lor, D.I. şi D.I. în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 30.12.1946.

Au mai susţinut că terenul respectiv apare în evidenţele statului pârât, ca fiind expropriat în conformitate cu Decretul nr.208/22.11.1951 astfel cum rezultă din adresa nr.7045SRP/30.10.2009 a Direcţiei Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, dar şi ca fiind confiscat, astfel cum rezultă din Hotărârea nr.2653/24.09.1958 a Tribunalului Oraşului Constanţa. Pentru acest teren, trecut în proprietatea statului în mod nelegal nu s-a primit nici o justă şi prealabilă despăgubire.

S-a mai arătat că dispoziţiile art.26 din Legea nr.33/1994 sunt aplicabile şi pentru imobilele expropriate anterior intrării în vigoare a acestei legi, conform Deciziei VI din 27.09.1999 a Curţii Supreme de Justiţie – Secţiile Unite.

În drept s-au invocat disp. art.26 din Legea nr.33/1994 şi art.480 C.civ.Pentru dovedirea pretenţiilor formulate, au solicitat administrarea probei cu

înscrisuri, interogatoriul pârâţilor, proba testimonială proba cu expertiză.Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a formulat

întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată având în vedere următoarele:

53

Pentru terenul în litigiu, reclamanţii au mai formulat cereri în instanţă, respectiv o cerere întemeiată pe disp. art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009 ce face obiectul dosarului nr.4270/118/2010 şi o cerere întemeiată pe disp. art.480 C.civ., ce face obiectul dosarului nr.4259/118/2010, suspendat în temeiul art.244 al.1 C.p.c până la soluţionarea irevocabilă a cauzei înregistrată sub nr.4270/118/2010.

Dispoziţiile Legii nr.33/1994, pe care reclamanţii îşi întemeiază acţiunea, nu sunt aplicabile în prezenta cauză, acestea sunt aplicabile în situaţia bunurilor expropriate după intrarea în vigoare a legii, pentru bunurile confiscate anterior intrării în vigoare a Legii nr.33/1994 fiind aplicabile dispoziţiile Legii nr.10/2001, susţine pârâtul, aceste concluzii desprinzându-se şi din Decizia nr.53/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Ceilalţi pârâţi nu au formulat întâmpinare. La termenul de judecată din 10.02.2011, instanţa din oficiu, a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, faţă de prevederile Legii nr.10/2001, excepţie pe care a analizt-o mai înainte de cercetarea fondului, astfel cum prevăd dispoziţiile art.137 al.1 Cod proc.civilă. Prin sentinţa civilă nr.679 din 10.02.2011 Tribunalul Constanţa a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamanţilor şi a respins acţiunea ca inadmisibilă. Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că la data sesizării instanţei de judecată–17.11.2010– Legea nr.10/2001 era în vigoare, iar această lege, având un caracter special, exclude utilizarea acţiunii întemeiate pe dispoziţiile Legii nr.33/1994 pentru redobândirea în natură sau echivalent – a imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. În raport de Legea nr.33/1994, cadrul juridic general în materia exproprierii, Legea nr.10/2001 este o reglementare specială cu caracter reparatoriu, având ca obiect toate imobilele preluate abuziv de stat inclusiv prin expropriere, fiind de imediată aplicare, sens în care a statuat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia LII(53)/2007 pronunţată într-un recurs în interesul legii. Împotriva acestei sentinţe în termen legal au declarat apel reclamanţii D.I.D., I.M. şi M.V. care au criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectul modalităţii de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii lor întemeiate pe dispoziţiile art.26 din Legea nr.33/1994 şi art.481 Cod civil. Apelanţii reclamanţi au susţinut că prima instanţă a respins ca inadmisibilă acţiunea lor în mod greşit, prin raportare la dispoziţiile art.35 din Legea nr.33/1994, în condiţiile în care ei au invocat ca temei legal dispoziţiile art.26 din Legea nr.33/1994. Apreciază că şi în raport de dispoziţiile art.35 din Legea nr.33/1994, acţiunea era admisibilă, prin decizia nr.VI/27.09.1999 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie statuând într-un recurs în interesul legii că „Dispoziţiile art.35 din Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică sunt aplicabile şi în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea unor imobile expropriate anterior intrării în vigoare a legii, dacă nu s-a realizat scopul exproprierii.” Cum în prezent terenul este liber, apreciază apelanţii că este posibilă restituirea acestuia sau acordarea de despăgubiri reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului, cum de altfel au precizat prin cererea de chemare în judecată, sens în care

54

invocă decizii de speţă pronunţate atât de Curtea de Apel Constanţa (decizia nr.154/3.01.2009), cât şi de alte instanţe (decizia nr.326/A/24.11.2008 pronunţată de Curtea de Apel Cluj). Intimaţii nu au depus întâmpinare. Analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Constanţa în raport de criticile reclamanţilor, Curtea va respinge ca nefondat apelul pentru următoarele considerente: Tribunalul Constanţa a reţinut în mod judicios că acţiunea reclamanţilor este o acţiune întemeiată pe dispoziţiile Legii nr.33/1994, art.26 coroborat cu art.35, reclamanţii solicitând exclusiv acordarea de despăgubiri echivalente cu valoarea de circulaţie a terenului situat în Constanţa, B-dul. M. nr.98, în legătură cu care au afirmat că a fost expropriat în mod abuziv de la autorii lor, fără plata unei despăgubiri, iar ulterior exproprierii nu au fost realizate lucrări de utilitate publică, terenul fiind liber de construcţii şi în prezent.

Problema supusă dezbaterii instanţei prin prezentul apel este aceea a raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat şi Legea nr. 33/1994, ca lege generală în materia exproprierii, invocată de reclamanţi ca temei al cererii de restituire, prin echivalent bănesc, a imobilului expropriat de la autorul lor în anul 1965.

Este adevărat că prin Decizia nr. VI din 27 septembrie 1999 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie în Secţiile Unite în cadrul unui recurs în interesul legii, s-a statuat în sensul că, dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică sunt aplicabile şi în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea unor bunuri imobile expropriate anterior intrării în vigoare a aceste legi, dacă nu s-a realizat scopul exproprierii.

Ulterior pronunţării acestei decizii a fost adoptată Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, care, în art. 11, instituie reguli speciale pentru restituirea imobilelor expropriate, în perioada de referinţă a legii.

Dispoziţiile textului legal mai sus menţionat se aplică în toate cazurile de expropriere, fără a distinge după cum aceasta a fost făcută cu titlul valabil ori fără titlu valabil, indiferent dacă s-au plătit sau nu despăgubirile expropriaţilor, fără relevanţă dacă exproprierea a privit numai terenurile sau numai construcţiile, esenţială rămânând dovedirea faptului că preluarea a intervenit ca urmare a unei exproprieri, dispusă ca atare în baza unui act normativ generic sau individual.

Dispoziţiile art.11 din Legea nr.10/2001 se aplică imobilelor expropriate chiar dacă lucrările pentru care a fost dispusă această măsură nu s-au finalizat nici până la data intrării în vigoare a legii, cu consecinţa ca măsura restituirii în natură este permisă în măsura nefinalizării exproprierii. Sunt vizate toate acele imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în temeiul art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierile pentru cauză de utilitate publică, ale cărei dispoziţii sunt în continuare active pentru exproprierile realizate după intrarea în vigoare a acestei legi.

Art. 11 din Legea nr. 10/2001 are caracterul unei norme juridice speciale reparatorii a cărei aplicare se impune ca prioritară în raport cu prevederile art. 35 din

55

Legea nr. 33/1994, normă juridică generală, pentru toate exproprierile care au avut loc în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, acordarea măsurilor reparatorii fiind posibilă în cadrul procedurii speciale reglementate de lege, nicidecum pe calea unei acţiuni directe în justiţie.

Susţinerea apelanţilor reclamanţi, în sensul că persoana interesată poate să aleagă între cele două acţiuni, una întemeiată pe Legea nr. 10/2001, iar alta întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994, pentru a obţine despăgubiri pentru imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, nu poate fi primită. În primul rând pentru că un drept subiectiv cum este dreptul de proprietate nu poate fi ocrotit în acelaşi timp şi direct prin două acţiuni distincte. Legea nr. 10/2001 nu lasă să subziste nicio acţiune întemeiată pe Legea nr. 33/1994 pentru obţinerea unor despăgubiri pentru imobilele expropriate, odată cu intrarea ei în vigoare pentru că, instituind obligaţia efectuării procedurii administrative directe contra unităţii deţinătoare, exclude ideea unui „cumul” de acţiuni.

În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, printr-o decizie pronunţată în temeiul art.329 Cod procedură civilă - hotărâre obligatorie pentru instanţele judecătoreşti - a statuat că „Dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează în sensul că, aceste dispoziţii nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.” (Decizia nr.53/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

O atare interpretare este impusă şi de reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, potrivit căreia „bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţii”.

În acord cu soluţiile adoptate de Curtea Constituţională a României privind domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, această lege reparatorie constituie dreptul comun în materia retrocedării în natură, sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, inclusiv a imobilelor expropriate.

Instanţa nu poate reţine nici critica referitoare la încălcarea dreptului reclamanţilor de acces la justiţie prin refuzul de a li se primi cererea de restituire, prin echivalent, a imobilului expropriat de la autorul lor, pe calea Legii nr. 33/1994. Aşa cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia civilă nr. 33/2008 pronunţată în recursul în interesul legii, dreptul la un tribunal consacrat de art. 6 din C.E.D.O. nu este un drept absolut, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând că acest drept este compatibil cu limitări implicite, statele dispunând în această materie de o anumită marjă de apreciere.

„În România, legiuitorul a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat.

Faptul că acest act normativ - Legea nr. 10/2001 - prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile, nu conduce la privarea acelor

56

persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art.26), căreia i se conferă o jurisdicţie deplină”.

Câtă vreme persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiţie.

Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare (Legea nr. 33/1994), nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă.

Ori, în privinţa accesului efectiv, reclamanţii nu au pretins că, deşi au folosit procedura administrativă notificând unitatea deţinătoare, a fost lăsată nesoluţionată cererea lor, arătând pur şi simplu că a ales calea Legii nr. 33/1994 prin voinţă proprie, fără să utilizeze procedura legii speciale.

Articolul 6 din Convenţie garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile (cauzele Ad’t Mouhoub contra Franţei, Waite at Kenedy contra Germaniei, Prince Hans-Adam II de Lichtenstein contra Germaniei).

Însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite şi că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.

În acelaşi timp, instanţa de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, şi anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanţa sa.

Ori, legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.

Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicţie deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării (conform deciziei nr. XX/19.03.2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţii Unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiţie.

Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.

57

Ori, aşa cum s-a arătat, reclamanţii puteau obţine măsuri reparatorii pentru imobil dacă formulau notificare în termen legal, cel prevăzut de art. 22, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, dar şi preluarea abuzivă de către stat, câtă vreme calitatea de pârât în cauză o are unitatea administrativ-teritorială, ceea ce în contextul Legii nr. 10/2001, se suprapune noţiunii de unitate deţinătoare.

A considera că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 orice acţiune întemeiată pe Legea nr.33/1994 este admisibilă, pentru că în caz contrar s-ar încălca principiul liberului acces la justiţie prevăzut de art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din C.E.D.O., echivalează cu o eronată interpretare a principiilor de drept, dar şi a jurisprudenţei instanţei supreme şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care au admis necesitatea implementării unor limitări implicit admise în exerciţiul dreptului de acces la o instanţă. Astfel, într-o cauză intentată împotriva Cehiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că nu se poate reproşa instanţei naţionale că a acordat prevalenţă legii speciale de restituire faţă de dispoziţiile generale ale Codului civil, chiar dacă petiţionarul pretindea un drept de proprietate (Ivo Bartonek şi Marcela Bartonkova contra Republicii Cehe, 15574/04 şi 13803/05 din 3 iunie 2008).

Dezlegarea dată în temeiul art.329 alin. 3 Cod procedură civilă prin decizia nr. 33/2008 şi decizia nr.53/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite exprimă în realitate opinia că intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acţiuni pe dreptul comun pentru imobilele ce fac obiect de reglementare al legii speciale, în situaţia în care se relevă existenţa unui „bun” în sensul Convenţiei, ,,recunoscut anterior şi supus protecţiei art. 1 din Protocolul I al Convenţiei”..

Din acest punct de vedere, sunt eronate şi lipsite de fundament juridic susţinerile apelanţilor reclamanţi conform cărora persoana care invocă deposedarea abuzivă de către stat şi care nu a urmat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, ar putea solicita restituirea bunului preluat pe calea acţiunii întemeiată pe dreptul comun(Legea nr.33/1994), chiar după intrarea în vigoare a noii legi, cu condiţia de a nu aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, nefiind permisă încălcarea prin simpla voinţă a petiţionarului a principiilor de drept enunţate.

Astfel fiind, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune promovată ulterior datei de 14.02.2001 şi fondată pe dreptul comun (art. 480 Cod civil) şi Legea nr.33/1994, pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., ori nu poate invoca existenţa unei speranţe legitime în legătură cu acesta.

Noţiunea de „bun” nu are accepţiunea înţeleasă de reclamanţi, anume, obiectul material al raportului litigios, ci se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamanţilor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 – o hotărâre judecătorească de anulare a titlului statului ori de confirmare a modalităţii de preluare abuzivă a imobilului, recunoaşterea dreptului la plata unor despăgubiri neexecutate, etc. În acest sens, C.E.D.O. a reţinut în Cauza pilot Atanasiu ş.a. contra României, Hotărârea din 12 octombrie 2010 „existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei

58

persoane fiinţează manifest fără nicio îndoială, dacă printr-o hotărâre definitivă şi executorie, jurisdicţiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii au decis în mod expres restituirea bunului” (paragraful 140). În consecinţă, curtea apreciază că, transformarea într-o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării, „se subordonează îndeplinirii de către partea interesată, a cerinţelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi” (paragraful 142).

În egală măsură, reclamanţii nu aveau „o speranţă legitimă” în legătură cu recunoaşterea dreptului lor, câtă vreme decizia nr. 53/2007 pronunţată în Secţiile Unite tranşează situaţiile în care, după intrarea în vigoare a normei noi, acţiunea fondată pe dispoziţiile Legii nr.33/1994 mai poate justifica un demers în faţa instanţelor naţionale pentru aceste imobile, asigurându-se, în contextul dat de art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, premisele unei jurisprudenţe unitare în acest sens. C.E.D.O. a remarcat, totodată, anterior dezlegării date prin decizia menţionată, că instanţa supremă are o soluţie jurisprudenţială unitară şi constantă în legătură cu inadmisibilitatea de principiu a acţiunii în revendicare formulate ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001 (cauza Păduraru contra României, 2005).

Tot Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în egală măsură, că simpla pretenţie vizând restituirea unui imobil preluat de stat nu prezumă şi nici nu echivalează cu existenţa unui bun actual ori a unei speranţe legitime, Convenţia vizând protejarea drepturilor „concrete şi efective” (cauza Păduraru contra României, 2005, Cauzele Constandache, Lungoci sau Palmaru contra României).

Conchizând, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părţii un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecţia art. 1 din Protocolul I la C.E.D.O. ca fiind „concret şi efectiv”, iar în cauză, faptul că bunul se află în posesia unor entităţi publice nu are nicio relevanţă câtă vreme nu s-a dovedit că partea beneficia de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă la data promovării acţiunii.

Pentru valorificarea pretenţiilor în legătură cu un drept invocat, persoanele interesate trebuie să respecte legislaţia naţională edictată în legătură cu dreptul respectiv, atât din perspectiva dreptului substanţial, cât şi a căilor procedurale prevăzute de lege pentru obţinerea recunoaşterii celor susţinute.

Statul român şi-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în regimul trecut, în condiţiile unei legi speciale (Legea nr. 10/2001), lege de care reclamanţii nu au înţeles a uza, respectiv nu au întreprins niciun demers judiciar sau extrajudiciar până în anul 2010, aflându-se într-o stare de totală pasivitate.

Pentru considerentele expuse, în baza art.26 Cod proc.civilă seva respinge apelul reclamanţilor ca nefondat.

Decizia civilă nr. 318/C/01.06.2011Dosar nr. 16743/118/2010

Judecător redactor Mihaela Popoacă

59

9. Expropriere. Cuantumul despăgubirilor datorate expropriatului. Determinarea ”valorii reale” a bunului expropriat. Evaluarea prejudiciului cauzat prin expropriere. Termenul de plată a despăgubirilor.

Potrivit art. 26 al. (1) şi (2) din Legea nr. 33/1994- aplicabil potrivit art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 „Despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite. La calcularea cuantumului despăgubirilor experţii, precum şi instanţa, vor ţine seama de preţul cu care se vând în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ – teritorială la data întocmirii raportului de expertiză precum şi de daunele aduse proprietarului, sau după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia”.

Prin urmare, legiuitorul a statuat că despăgubirea cuvenită persoanei expropriate este formată din valoarea reală a imobilului şi prejudiciul cauzat proprietarului şi/sau unor terţi, prin măsura exproprierii.

În ceea ce priveşte prima componentă a despăgubirii, - „valoarea reală” a bunului expropriat, aceasta este determinată de preţul cu care se vând imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ teritorială la data întocmirii raportului de evaluare.

Legea nr. 33/1994, art. 26, alin. 1 şi 2Legea nr. 148/2004Legea nr. 255/2010

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 8806/118/2010 reclamanta S.C. D. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii – CNADN România, Comuna Agigea prin Primar, judeţul Constanţa prin Prefect şi Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Constanţa a contestat Hotărârea de expropriere nr. 46/15.06.2010, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: 1. majorarea cuantumului despăgubirilor ce-i vor fi acordate la suma de 200.395 Euro (echivalentul a 851.679 lei la un curs de 4,25 lei/Euro); 2. plata efectivă a despăgubirii în termen de 5 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, în contul reclamantei deschis la RBS Bank Bacău, COD IBAN RO 43 ABNA 0400 264100133554;

3. obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.Prin sentinţa civilă nr. 900/17.02.2011 Tribunalul Constanţa a respins acţiunea

reclamantei în contradictoriu cu pârâţii Comuna Agigea prin Primar, Judeţul Constanţa prin Prefect şi Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Constanţa ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

A fost admisă acţiunea reclamantei în contradictoriu cu pârâtul Statul Român şi a fost anulată în parte Hotărârea nr. 46/15.06.2010 a Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii – CNADN România numai în ceea ce priveşte menţiunile cuprinse în art. 2 referitoare la cuantumul despăgubirilor şi la modalitatea de plată a acestora.

Cuantumul despăgubirilor datorate reclamantei în calitate de persoană expropriată pentru terenul în suprafaţă de 2.330 mp situat în intravilanul localităţii Agigea, sat Lazu, judeţul Constanţa, parcela A 428/11-7 lot 2 a fost stabilit la 793.892 lei, echivalentul a 184.639 Euro.

S-a stabilit că plata acestor despăgubiri să se realizeze în contul reclamantei, deschis la RBS B. Bacău în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a

60

prezentei hotărâri. A fost obligat pârâtul Statul Român la 3.200 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut în esenţă că despăgubirea la care este îndreptăţită persoana expropriată este alcătuită, conform art. 26 din Legea nr. 33/1994 din două componente şi anume valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite.

În referire la prima componentă – valoare reală a terenului expropriat, s-a reţinut că instanţa trebuie să se raporteze la preţul cu care se vând în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, iar prin raportul de expertiză tehnică imobiliară efectuat în cauză s-a stabilit că valoarea reală a terenului în suprafaţă de 2.330 mp este de 59.415 lei.

În ceea ce priveşte prejudiciul înregistrat de reclamantă, instanţa de fond şi-a însuşit concluziile expertizei imobiliare – opinia majoritară, în sensul că acesta este de 184.635 Euro (echivalentul a 793.982 lei) reprezentând cheltuieli cauzate de mutarea (demontarea şi reasamblarea) pe un alt amplasament a mărfii depozitate şi a instalaţiei G.P.L. a depozitelor de polistiren şi gresie cu rafturile de depozitare aferente, a sistemului de supraveghere video; devierile traseului utilităţilor din zona expropriată (gaz, guri de scurgere pluvială, conductă GPL, stâlpi de iluminat, apă canalizare şi alte reţele din zona expropriată – 99.037 lei) la care se adaugă contravaloarea investiţiilor realizate pe acest teren de reclamantă (161.615 Euro).

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Transporturilor prin CNADN România prin mandatar S.C. C. S.A., care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte.

I. Cuantumul foarte mare al despăgubirii acordate reclamantei – 793.982 lei.- Apelantul pârât a susţinut că valoarea despăgubirii nu a fost corect stabilită,

această greşeală datorându-se şi celor doi experţi B.E. şi I.C. care nu au calitatea de experţi ANEVAR şi în consecinţă nu au avut nici competenţele profesionale necesare pentru a realiza o determinare corectă a valorii terenului expropriat.

- S-a mai arătat că cei doi experţi au avut în vedere, în utilizarea celor 3 metode numai factorii pozitivi ai zonei ce conduc la creşterea preţului pe metru pătrat, fără a lua în considerare şi factorii cerţi şi obiectivi (prăbuşirea pieţei imobiliare în iunie 2010, şi sporul de valoare adus terenului rămas neexpropriat tocmai datorită edificării centurii de ocolire, spor ce profită expropriatului cu titlu gratuit. În raport de aceste argumente, apelantul susţine că valoarea despăgubirii acordate reclamantei a fost mărită nejustificat cu un procent de 25%.

- Referitor la valoarea lucrărilor de sistematizare a terenului şi amenajare a platformelor betonate, inclusiv a împrejmuirilor şi utilităţilor aduse în zonă de către reclamantă, se susţine că acestea au fost supraevaluate, fiind majorate cu 10-20% faţă de evaluarea realizată de comun acord de părţi şi stabilită în expertiză.

II. Soluţia Tribunalului Constanţa cu privire la termenul stabilit pentru executarea obligaţiei de plată a despăgubirilor – respectiv 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti este nelegală în raport de dispoziţiile art. 5 şi 8 din Legea nr. 198/2004 şi Normele metodologice de aplicare ale acesteia, care dispun că executarea se va realiza după rămânerea irevocabilă a acţiunii.

61

III. În mod greşit prima instanţă a acordat reclamantei cheltuieli de judecată în valoare de 3.200 lei, în condiţiile în care pretenţiile reclamantei intimate au fost admise numai în parte, iar onorariul expertului I.L.C., desemnat de reclamantă este mai mare cu 8.000 lei decât cel al expertului numit de instanţă.

Prin întâmpinare intimata reclamantă S.C. D. S.R.L. a solicitat respingerea apelului pârâtului ca nefondat.

Intimata a susţinut că despăgubirea stabilită de instanţa de fond, în baza expertizei judiciare – opinia majoritară a experţilor B.E. şi I.C. este echitabilă şi corespunzătoare valorii de circulaţie a terenului expropriat cât şi prejudiciului cauza prin expropriere.

Expertiza a argumentat, în urma consilierii a trei metode de evaluare, faptul că despăgubirea ce se datorează reclamantei este în cuantum de 184.635 Euro, aceasta cuprinzând valoarea de circulaţie a terenului - raportată la valoarea cu care se vând în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ teritorială, prin raportare la condiţiile obişnuite ale pieţei şi nu la grila notarilor.

Aceasta din urmă cuprinde valori minime, sub care preţul într-o eventuală operaţiune de vânzare-cumpărare nu s-ar mai considera sincer şi serios.

Susţine intimata reclamantă că legea nu face referire la condiţiile de criză imobiliară, ci la „condiţiile obişnuite” ale pieţei imobiliare.

În ceea ce priveşte despăgubirea acordată reclamantei pentru prejudiciul cauzat prin expropriere, se susţine că acesta a fost în mod judicios stabilit, pe baza documentelor justificative puse la dispoziţia experţilor, documente necontestate de apelantul pârât.

Curtea, analizând legalitatea şi temeinicia hotărârii Tribunalului Constanţa în raport de criticile pârâtului Statul Român, constată că aceste critici sunt fondate în parte pentru următoarele considerente.

I. Cu privire la valoarea terenului în suprafaţă de 2.330 mp situaţi în intravilanul localităţii Agigea, sat Lazu, expropriată în vederea realizării obiectivului de investiţie „Variantă de ocolire a Municipiului Constanţa” se constată că sunt întemeiate criticile pârâtului, hotărârea primei instanţe urmând a fi reformată sub acest aspect.

Apelantul pârât Statul Român a criticat în esenţă hotărârea Tribunalului Constanţa sub aspectul cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei prin exproprierea terenului în suprafaţă de 2.330 mp situat în intravilanul localităţii Agigea, sat Lazu, judeţul Constanţa, parcela A 428/11-17 lot 2 (actual DN 39 km 8+950), contestând criteriile avute în vedere de cei doi experţi evaluatori în cadrul expertizei însuşite de prima instanţă.

Potrivit art. 26 al. (1) şi (2) din Legea nr. 33/1994 - aplicabil potrivit art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 „Despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite. La calcularea cuantumului despăgubirilor experţii, precum şi instanţa, vor ţine seama de preţul cu care se vând în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ – teritorială la data întocmirii raportului de expertiză precum şi de daunele aduse proprietarului, sau după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia”.

62

Prin urmare, legiuitorul a statuat că despăgubirea cuvenită persoanei expropriate este formată din valoarea reală a imobilului şi prejudiciul cauzat proprietarului şi/sau unor terţi, prin măsura exproprierii.

În ceea ce priveşte prima componentă a despăgubirii, - „valoarea reală” a bunului expropriat, aceasta este determinată de preţul cu care se vând imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ teritorială la data întocmirii raportului de evaluare.

Procesul de evaluare este un sistem complex ce conţine toate cercetările, informaţiile, raţionamentele, analizele şi concluziile necesare pentru a ajunge la valoarea de piaţă a imobilului, aceasta din urmă fiind definită în Standardele internaţionale de evaluare IVS, ca fiind suma estimată pentru o proprietate ce va fi schimbată, la data evaluării, între un cumpărător decis şi un vânzător hotărât, într-o tranzacţie cu preţ determinat obiectiv.

Prin urmare, valoarea de piaţă a imobilului expropriat, se impune a fi determinată în raport de toate caracteristicile bunului prin raportare la amplasamentul acestuia - teren amplasat în intravilanul satului Lazu, comuna Agigea şi la o distanţă de 3 kilometri de intravilanul Municipiului Constanţa, destinaţia terenului la momentul evaluării, iunie 2010 şi anume teren aferent unui centru comercial, afectat de o platformă de beton, de instalaţii GPL şi de depozit de materiale, iar nu în perspectiva anului 2027, dată la care se prezumă că terenul va intra sub incidenţa „Zonei Metropolitane” a Municipiului Constanţa, şi nu în ultimul rând în raport de criteriul cerere-ofertă la momentul expertizării, acest ultim criteriu reflectând şi efectele crizei economice ce a afectat piaţa imobiliară din România, indiferent de valoarea de achiziţie a acestui teren de către reclamantă în anul 2008.

În speţă se reţine că prima instanţă şi-a însuşit opinia exprimată de experţii B.E. şi I.C.L., în detrimentul opiniei expertului B.C., fără a observa însă că un rol decisiv în evaluarea realizată de primii doi experţi l-a avut o situaţie ipotetică, ce privea includerea terenului expropriat în viitoarea Zonă Metropolitană Constanţa şi în strategia de dezvoltare pentru perioada 2007-2027 a comunei Agigea, strategie realizabilă în contextul unor investiţii comunitare, pur ipotetice şi lipsită în prezent de orice certitudine şi fundament.

Pentru utilizarea acestui argument definitoriu şi aprecierea celei mai bune utilizări pentru amplasamentul parcelei ca fiind cea de dezvoltare a unor ,,ansambluri de locuinţe de tip rezidenţial’’, opinia majoritară s-a raportat prin cele trei metode de evaluare la terenuri aflate în intravilanul localităţii, cu posibilitatea racordării facile la utilităţi şi căi de acces urbane (asfaltate) şi destinate în viitor realizării unor ansambluri de locuinţe şi centre comerciale, cu toate că imobilul în litigiu intră în categoria terenului intravilan deja construit, fiind situat la o distanţă de 3 kilometri de Constanţa.

Astfel, la determinarea valorii de piaţă prin metoda comparaţiei directe (25,50 Euro/mp), experţii B. şi I. au cules date privind cererea şi oferta pentru terenuri din intravilanul comunei Agigea - sat Lazu, care însă au alte caracteristici decât cel în litigiu, prin amplasament (cartier de vile intravilan - destinat construcţiei de vile), apropiere de căi de acces (ex., deschidere la drumul judeţean) şi utilităţi şi având ca folosinţă ,, viitoare zonă de dezvoltare imobiliară de tip rezidenţial’’.

63

Comparativ, expertul B.D. a calculat valoarea de piaţă a bunului în raport de imobile echivalente ca amplasament şi destinaţie, stabilind o valoarea obtenabilă de 20 euro/mp.

Experţii cu opinie majoritară au determinat ulterior valoarea de piaţă prin metoda ,,fluxului de numerar’’ (30 Euro m/p) pornind de la potenţialul de dezvoltare şi de la destinaţia dată de criteriul celei mai bune utilizări, tratând terenul ca pe unul având plan urbanistic zonal, parcelabil în loturi de câte 500 mp şi cu străzi şi trotuare proiectate.

A doua evaluare făcută de expertul B.D. a utilizat metoda ,,capitalizării rentei funciare’’, care conduce la determinarea valorii de piaţă pe baza sumei ce poate fi obţinută ca rentă pentru dreptul de a utiliza terenul agricol şi în urma căreia, pe baza datelor culese, a stabilit aceeaşi valoare de 20 euro/mp.

Ultima metodă uzitată de experţii B. şi I. a vizat ,,extracţia’’, definită de către cei doi experţi ca fiind reprezentată de echilibrul contribuţiei între valoarea terenului şi valoarea proprietăţilor imobiliare formate din terenuri şi construcţii, aflate într-o zonă apropiată.

Metoda extracţiei constă, potrivit Standardelor internaţionale de evaluare, în determinarea valorii terenului liber ca o mărime reziduală, după ce din preţul curent de vânzare al întregii proprietăţi imobiliare (teren plus amenajări şi construcţii) s-a scăzut costul de înlocuire net al construcţiilor şi amenajărilor. Această modalitate de evaluare operează aşadar, potrivit SIE, cu indicatorul ,,costul de înlocuire net (C.I.N.) al construcţiilor’’ şi porneşte de la premisa evaluării ca întreg a unui imobil compus din teren şi construcţii situat în proximitate, situaţie care însă în speţă nu este incidentă (fiind supus evaluării un teren situat în extravilan, fără construcţii şi fără a se putea opera cu indicatorul sus-menţionat, care potrivit standardelor trebuie luat în calcul).

În opinia majoritară s-a mai motivat determinarea valorii de piaţă la 25,50 euro/mp şi prin costurile mari plătite la momentul achiziţiei imobilului, explicate de experţi prin prisma interesului cumpărătorului de a investi pe termen lung, astfel cum au procedat şi alte firme (Carrefour, reprezentanţa Skoda, Praktiker, Metro etc. ). Această opinie, bazată pe perspectiva subiectivă a cumpărătorului şi pe prezumatul scop al tranzacţiei, nu ţine însă seama de preţul plătit pe metru pătrat în anul 2004 la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare pentru acest teren.

Toate aceste considerente, dublate de împrejurarea că terenul în suprafaţă de 2.330 mp supus exproprierii a avut deja o afectaţiune comercială la data exproprierii, fiind necesar deservicii magazinului proprietatea reclamantei, în sensul că era ocupat de o platformă betonată, instalaţie GPL şi magazii de depozitare marfă, conduc la concluzia că instanţa de fond şi-a fundamentat soluţia îmbrăţişând opinia majoritară, fără a analiza care dintre cele două soluţii este corectă din punctul de vedere al situaţiei juridice şi al momentului concret la care se stabileşte valoarea reală a imobilului expropriat.

În contextul în care acest teren era deja afectat uzului magazinului proprietatea reclamantei, nu se poate reţine că în perspectiva anului 2027, el ar fi fost utilizat pentru realizarea unor „ansambluri rezidenţiale de locuinţe” acesta fiind un teren

64

construit deja, iar nu un teren liber, din zona cartierului de vile ce urmează a fi inclus în zona metropolitană a Municipiului Constanţa în viitor.

Faptul că valoarea de 25,50 Euro/mp stabilită de cei doi experţi B. şi I. nu corespunde valorii reale de piaţă a terenului expropriat, rezultă şi din „Raportul de evaluare globală” întocmit de Camera Notarilor Publici, pe baza tranzacţiilor încheiate pe perioada anilor 2008 şi 2009, şi în care terenurile intravilane situate în Zona B a comunei Agigea – Lazu, teren intravilan construit, au fost evaluate la 20 Euro/mp. Această valoare corespunde valorii propusă de expertul B.C., - 20 Euro/mp.

Acesta a fost şi considerentul pentru care instanţa de apel nu a apreciat ca necesară refacerea raportului de expertiză solicitată prin apel, fiind respinsă ca neconcludentă administrarea unei noi probe în acest sens.

Pentru acest motiv, Curtea va reţine că valoarea stabilită de expertul Bădescu Cristel, de 20 euro/mp, care a fost avută în vedere de către Comisia de analiză la data stabilirii despăgubirii, este cea corectă, celelalte pretenţii ale intimatei reclamante fiind neîntemeiate, cât priveşte evaluarea proprietăţii expropriate.

În ceea ce priveşte prejudiciul cauzat prin expropriere, Curtea constată că acesta este alcătuit din două componente, necontestate sub aspectul existenţei lor, şi anume: I contravaloarea lucrărilor de investiţie realizate de reclamantă pe suprafaţa de 2.330 mp: 1) platforma de beton de ciment cu o suprafaţă de 2.330 mp; 2) împrejmuirea formată din parapet din beton armat (zid de sprijin datorită terenului denivelat între incintă şi zona limitrofă); 3) gard împrejmuitor din panouri din sârmă galvanizată montată pe stâlpi metalici, cu supraînălţare din sârmă ghimpată; 4) instalaţie GPL; 5) depozit acoperit cu rafturi metalice pentru stocuri de materiale de construcţii; 6) depozit de polistiren cu împrejmuire de plasă sudată montată pe ţeavă metalică şi II. contravaloarea lucrărilor de demontare şi transport, pierderi şi remontare pe noul amplasament a construcţiilor indicate la punctul I.

Deşi în cadrul „Raportului de evaluare a proprietăţii imobiliare „ (terenuri) ce vor fi expropriate în vederea realizării obiectivului Centura de ocolire a Municipiului Constanţa, expertiză întocmită de expertul desemnat de expropriator în faza administrativă a exproprierii, ce a precedat emiterea Hotărârii nr. 46/15.06.2010 (contestată în cauză) sunt evidenţiate aceste edificate ce urmează a fi demolate/demontate şi reamplasate pe un teren din cadrul proprietăţii reclamantei şi s-a procedat la o evaluare a acestor lucrări ele nu au fost avute în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor propuse societăţii comerciale expropriate prin Hotărârea nr. 46/15.06.2010, acestea fiind limitate exclusiv la valoarea de circulaţie a terenului de 2.330 mp expropriat (196.838 lei).

În raport de această situaţie în mod judicios instanţa de fond a dispus ca în cadrul expertizei judiciare realizată de cei trei experţi să se stabilească şi valoarea acestor lucrări demolate şi respectiv costurile pe care le implică reamplasarea acestor lucrări (garduri împrejmuitoare, ţarc polistiren depozite de materiale, platforme betonat, staţie GPL).

Prin expertiza efectuată în faţa instanţei de fond – opinie majoritară a experţilor B.E. şi I.L. - s-a concluzionat că valoarea lucrărilor de investiţii efectuate de S.C. D. S.R.L. în perimetrul terenului de 2.330 mp expropriat este de 102.200 Euro, iar cheltuielile ocazionate de demontarea şi mutarea pe un alt amplasament a mărfii din

65

depozitele demolate, a instalaţiei G.P.L., a depozitelor de polistiren şi gresie, cu rafturile depozitare aferente şi al sistemului de supraveghere video, precum şi al devierilor de traseu al utilităţilor din acea zonă (gaz, guri de scurgere, ape pluviale, conductă G.P.L., a stâlpilor de iluminat în număr de 3 bucăţi, apă, canalizare) sunt de 99.037 lei, echivalentul a 23.020 Euro.

În ceea ce îl priveşte pe expertul desemnat de expropriator – B.C., se constată că acesta nu a mai realizat în faţa instanţei de fond o nouă evaluare a acestor lucrări în raport de documentaţia pusă la dispoziţiei de reclamantă care s-a limitat să formuleze în scris câteva note critice intitulate „Obiecţiuni la raportul de expertiză tehnică imobiliară”, în care îşi susţine propria evaluare realizată în faza administrativă, motivat de faptul că cei doi experţi au mărit costurile de demolare şi remontare a lucrărilor existente pe terenul expropriat cu 10% şi respectiv 20% fără a fi indicate însă criterii şi preţuri de catalog care să îi susţină aceste critici.

În ceea ce îl priveşte pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii - CNADN România, Curtea constată că acesta nu a înţeles să formuleze obiecţiuni, în condiţiile art. 211 Cod procedură civilă, la expertiza judiciară realizată în faţa primei instanţe şi nu a contestat opinia majoritară a celor doi experţi, cu privire la evaluarea prejudiciului suferit de reclamantă prin expropriere, situaţie în care, în mod judicios prima instanţă şi-a însuşit această valoare a prejudiciului.

În apel, deşi se susţine că a existat un acord între părţi, anterior exproprierii, cu privire la evaluarea prejudiciului cauzat reclamantei prin exproprierea terenului de 2.330 mp, apelantul pârât nu a produs nicio probă în acest sens corespondenţa purtată între S.C. D. S.R.L. şi S.C. C. S.A., neavând valoarea unei tranzacţii cu privire la evaluarea prejudiciului cauzat reclamantei ca urmare a demontării şi mutării unor construcţii existente pe terenul expropriat.

Constatând că în apel pârâtul nu a produs probe noi cu privire la evaluarea acestui prejudiciu, şi nu a argumentat susţinerile potrivit cărora lucrările de demolare a lucrării lor de pe terenul expropriat au fost majorate prin expertiza efectuată la fond cu 20% iar cele ocazionate de reamplasarea lor cu 10%, Curtea constată că aceste critic sunt nefondate şi urmează să le respingă.

2. Criticile apelantului pârât ce vizează greşita stabilire a termenului de plată a despăgubirii de către instanţa de fond se reţin însă a fi fondate.

Prima instanţă a dispus în mod greşit ca plata despăgubirilor cuvenite reclamantei să se realizeze în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 900/17.02.2011 pronunţată de Tribunalul Constanţa.

Acesta statuare este contrară dispoziţiilor art. 19 alin (11) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean, local – în vigoare la data soluţionării contestaţiei la expropriere – potrivit cărora în cazul în care titularul sau unul dintre titularii dreptului real, aflat în concurs, nu este de acord cu despăgubirea stabilită, suma reprezentând despăgubirea se consemnează pe numele titularului, sau după caz al titularilor.

Despăgubirea va fi eliberată în baza cererii formulate în acest sens însoţită de acte autentice sau de hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă de stabilire a

66

cuantumului despăgubirii, ori, după caz, de declaraţia autentică de acceptare a cuantumului despăgubiri prevăzute în hotărârea de stabilire a despăgubirii”.

Prin urmare, eliberarea despăgubirii pentru imobilul expropriat, se face la cererea persoanei îndreptăţite, în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, în situaţia în care cuantumul despăgubirilor propuse de expropriator a fost contestat în justiţie, iar nu pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive, cum eronat a statuat prima instanţă.

De altfel, Legea nr. 255/2010 a preluat, sub acest aspect, prevederile Legii nr. 189/2004 - lege sub imperiul căreia a fost emisă Hotărârea nr. 46/15.06.2010 contestată, în art. 9 prevăzându-se că expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirilor prevăzute la art. 8 se poate adresa instanţei de judecată competente, acţiunea urmând a fi soluţionată potrivit art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii „În acest caz, plata despăgubirii se va face de către expropriator în termen de 30 de zile de la data solicitării, pe baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile de stabilire a cuantumului acesteia”.

Pentru considerentele expuse, Curtea constată că hotărârea primei instanţe se impune a fi reformată sub acest aspect, plata despăgubirii cuvenite reclamantei expropriate urmând a fi făcută pe baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile pronunţată în prezenta cauză.

3. Criticile apelantului pârât ce vizează greşita stabilire a cheltuielilor de judecată (onorariul de expert) acordate reclamantei se reţin a fi nefondate.

Conform dispoziţiilor art. 274 Cod procedură civilă „Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată”.

La baza acordării cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, ori reclamanta a triumfat în prezenta cauză în raport cu pârâtul Statul Român, acesta fiind ţinut să suporte cheltuieli de judecată reprezentând onorariile experţilor judiciari în valoare de 2.000 lei şi respectiv de 1.200 lei, onorarii care nu sunt exagerate în raport de complexitatea expertizei şi volumul de lucrări pe care l-a presupus pentru determinarea valorii de circulaţie a terenului expropriat, cât şi ale valorii prejudiciului cauzat reclamantei prin expropriere.

Susţinerea apelantului pârât în sensul că onorariul expertului Iliescu Lucian Constantin este cu 8.000 lei mai mare decât cel al expertului numit de instanţă nu are corespondent în actele dosarului, onorariului expertului vizat fiind de 2.000 lei, sumă ce nu este disproporţionată în raport cu munca acestuia şi complexitatea expertizei.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 296 Cod procedură civilă se va admite apelul pârâtului Statul Român şi se va schimba în parte sentinţa apelată în sensul anulării Hotărârii nr. 46 din 15 iunie 2010, în parte.

Obligă pârâtul Statul Român să plătească reclamantei despăgubiri în valoare de 728.405,84 lei reprezentând despăgubiri pentru terenul expropriat (196.838 lei) şi despăgubiri pentru prejudiciul material suferit de reclamantă prin expropriere (531.567,84 lei).

Plata acestor despăgubiri se va face după rămânerea definitivă şi irevocabilă a prezentei hotărâri, în condiţiile stabilite de lege.

67

Se vor menţine restul dispoziţiilor Hotărârii nr. 46 din 15 iunie 2010 emisă de CNADN România şi ale sentinţei apelate.

Decizia civilă nr. 378/C/27.09.2011Dosar nr. 8806/118/2010

Judecător redactor Mihaela Popoacă

10. Grăniţuire. Raporturi de vecinătate cu o unitate administrativ-teritorială – comună. Condiţiile stabilirii limitelor unităţii administrativ-teritoriale.

Conform art.22 din Legea nr.215/2001 republicată, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.286/2006 „Determinarea teritorială a comunelor, oraşelor, municipiilor, judeţelor se stabileşte prin lege. Orice modificare a limitelor teritoriale ale acestora se poate efectua numai prin lege şi numai după consultarea prealabilă a cetăţenilor din unităţile administrativ-teritoriale respective prin referendum, care se organizează potrivit legii.

De asemenea, art.73 alin.(3) lit.(a) din Constituţie statuează că organizarea administraţiei locale a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală se reglementează prin lege organică.

Din dispoziţiile legale evocate rezultă că delimitarea unităţilor administrativ teritoriale, care implică stabilirea limitelor teritoriale înlăuntrul cărora fiinţează şi îşi exercită competenţele autorităţile publice, este de atributul puterii legislative, care numai prin lege organică poate reglementa.

Instanţa de judecată nu se poate substitui legiuitorului în operaţiunea de delimitare a unităţii administrativ-teritoriale, în speţă comuna Ciobanu; numai după stabilirea prin lege a acestor limite se va putea verifica existenţa relaţiei de vecinătate dintre părţi; - premisă a operaţiunii de grăniţuire, şi exercitarea dreptului de proprietate în limitele stricte ale unităţii administrativ teritoriale.

Art. 22 din Legea nr. 215/2001 republicată şi modificată Art. 10 alin. 2 din Legea nr. 7/1996, republicată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa sub nr.111/842/2009 reclamanta S.C. F. S.R.L. a chemat în judecată pârâta Comuna Ciobanu prin Primar pentru ca în contradictoriu cu aceasta să se dispună grăniţuirea proprietăţilor învecinate deţinute de cele două părţi cu titlu de proprietate şi respectiv contract de concesiune.

În motivarea acţiunii reclamanta învederează că prin contractul de concesiune nr.178/29.11.2006, încheiat cu CNAFP, a dobândit dreptul de concesiune asupra unei suprafeţe strict delimitate în contract, asupra căreia îşi legitimează dreptul de proprietate CNAFP.

Se susţine că dreptul său de concesiune şi de exploatare asupra acestei suprafeţe este limitat şi tulburat de către pârâta comuna Ciobanu, care invocă un drept de proprietate asupra unui teren limitrof, dar nu este clar individualizat şi nu se poate spune cu certitudine unde este amplasat, mai exact, pe ce latură se învecinează cu suprafaţa pe care o deţine.

Solicită instanţei de judecată ca în urma analizării actelor deţinute de către părţi să distingă întinderea drepturilor pe care le au părţile şi să stabilească limita proprietăţii atât a pârâtei Comuna Ciobanu, judeţ Constanţa, cât şi a CNAFP.

68

Arată reclamanta că acest lucru se impune a fi clarificat deoarece pârâta, prin acţiunile sale, îi afectează dreptul său legitim dobândit prin contractul de concesiune.

Se mai arată că litigiul a fost declanşat în urma măsurătorilor efectuate de reclamantă în vederea intabulării, când s-a constatat că întinderea luciului de apă şi a zonei de teren limitrofe este mai mare decât cea menţionată în contractul de concesiune pe care îl deţine, pentru această diferenţă de teren pârâta Comuna Ciobanu invocând un drept de proprietate, dar fără a-şi legitima dreptul printr-un titlu legal.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art.584 Cod civil.Prin sentinţa civilă nr.642/C/02.09.2010 pronunţată de Judecătoria Hârşova a

fost respinsă acţiunea civilă formulată de reclamanta S.C. F. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Comuna Ciobanu prin Primar şi intervenienta Agenţia Domeniilor Statului, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această sentinţă civilă, instanţa de fond, în baza materialului probator administrat în cauză a reţinut următoarele:

Prin adresa nr.8062/14.08.2008 emisă de O.C.P.I. Constanta s-a precizat că în conformitate cu prevederile Legii nr.2/1968, Lacul Hazarlâc în suprafaţă de 254,73 ha este situat pe teritoriul administrativ al comunei Ciobanu.

Terenurile limitrofe lacului Hazarlâc în suprafaţă de 52,00 ha au fost retransmise către Primăria Ciobanu în baza prevederilor Ordinului nr.775/07.11.1991 al Ministerului Mediului şi sunt în proprietatea privata a Primăriei Ciobanu.

Din extrasul de carte funciară din 15.09.2009 rezultă că este deschisă carte funciară nr.10236 la B.C.P.I. Medgidia pentru suprafaţa de 2836035 mp, iar la titularii dreptului de proprietate figurează Statul Român în administrarea C.N.A.F.P. pentru suprafaţa de 254,73 ha în cota de 1/1 conformitate act 9555/2007 şi comuna Ciobanu pentru suprafaţă de 28,87 ha, conform cu actul nr. 16325/2008 .

În partea a treia este înscrisă reclamanta in calitate de concesionar, conform act nr.9555/2007.

Din contractul de concesiune nr.178/29.11.2006 suprafaţa de teren atribuită reclamantei este de 254,73 ha pe care sunt amplasate activele amenajării piscicole Asarlac.

Art. 584 C.civ. “Orice proprietar poate indatora pe vecinul sau la granituirea proprietatii lipite de a sa; cheltuielile granituirii se vor face pe jumatate”.

Reclamanta si-a întemeiat acţiunea pe textul de lege mai sus individualizat, prevalându-se de calitatea de concesionar pe care o are.

Instanţa in baza înscrisurilor aflate la dosar, a respins acţiunea ca neîntemeiată, deoarece a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada ca titularul dreptului de proprietate, respectiv Statul prin A.D.S. deţine această suprafaţă de 2836035 m.p. în proprietate exclusivă. Din extrasul de carte funciară rezultă că, din această suprafaţă, pârâta este titulara a dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 28,87 ha. Cele două părţi trebuie mai întâi să îşi individualizeze fiecare suprafeţele conform titlurilor de proprietate existente si după aceasta există posibilitatea de a se face grăniţuirea între cele doua părţi.

69

Împotriva acestei sentinţe civile a declarat recurs reclamanta S.C. F. S.R.L criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând în esenţă că în mod eronat instanţa de fond a respins acţiunea deoarece din concluziile raportului de expertiză rezultă că diferenţa de teren din parcelă aparţine Comunei Ciobanu.

Legal citata, intimata intervenientă ADS a depus note de şedinţă precizând că în extrasul de carte funciară nr.955/19.10.2007 se atestă faptul că Statul Român reprezentat prin CNAFP deţine o suprafaţa de 2 836 035 mp pe raza administrativă a Comunei Ciobanu, judeţul Constanţa.

În temeiul art.282 din Codul de procedură civilă, Tribunalul Constanţa a calificat prezenta cale de atac ca fiind apel, în raport de obiectul material al cererii deduse judecăţii.

Prin decizia civilă nr.133/25.02.2011, Tribunalul Constanţa a respins ca nefondat apelul reclamantei.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că prin contractul de concesiune nr.178/29.11.2006 încheiat între CNAFP şi reclamanta S.C. F. S.R.L, aceasta din urmă a preluat în concesiune suprafaţa de 254,73 ha teren pe care sunt amplasate activele amenajării piscicole A. sau aferent acestei amenajări, aflate în perimetrul localităţii Ciobanu, judeţul Constanţa.

S-a mai reţinut că intabularea realizată de către reclamanta S.C. F. S.R.L. a vizat o suprafaţă de 283,6035 ha, ce excede terenului concesoionat, iar parte din acest teren, respectiv 28,87 ha teren limitrof lacului Hazarlâc în partea de vest se suprapune cu terenul deţinut de către Ocolul Silvic Hârşova.

S-a concluzionat în raport de înscrisurile depuse se la dosar, - contract de concesiune şi extrase din cartea funciară, că instanţa de fond a reţinut în mod judicios că o grăniţuire, respectiv trasarea liniei de hotar între unitatea admnistrativ teritorială-Comuna Ciobanu, judeţ Constanţa şi proprietatea Statului Român, administrată de CNAFP şi concesionată reclamantei se va putea realiza numai după individualizarea concretă a fiecărei proprietăţi, conform legislaţiei în vigoare, probatoriul administrat în cauză nefiind concludent sub acest ultim aspect.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs reclamanta S.C. F. S.R.L care a criticat-o pentru nelegalitate conform art.304 pct.9 Cod procedură civilă, motivat de faptul că instanţa a făcut o aplicare greşită în cauză a dispoziţiilor art.584 Cod civil.

Recurenta a susţinut că în prezent justifică un drept de concesiune pentru întreaga suprafaţă de teren de 283,63 ha, întrucât contractul de concesiune nr.178/29.11.2006 ce a avut ca obiect concesionarea directă a un ei suprafeţe de 254,73 ha teren pe care se aflau amplasate activele amenajării piscicole A. sau aferent acestei amenajări, aflate în perimetrul localităţii Ciobanu, a fost completat prin actul adiţional nr.3/4.12.2010, reclamantului fiindu-i atribuită în concesiune şi diferenţa de teren de 28,87 ha, obiectul concesiunii întregindu-se până la suprafaţa totală de 283,60 ha.

- Se mai susţine că pârâta Comuna Ciobanu nu deţine niciun drept de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 28,87 ha intabulată pe numele unităţii administrativ teritoriale în cartea funciară a comunei Ciobanu, întrucât încheierea de

70

intabulare nr.16325/2008 a fost anulată prin sentinţa civilă nr.782/C/21.10.2010 a Judecătoriei Hârşova.

- Suprafaţa de 28,87 ha nu se suprapune nici cu terenul deţinut de ocolul Silvic Hârşova deoarece nu există planuri şi măsurători topografice, întocmite conform art.18 lit.(f) şi art. 19 lit.(f) din Regulamentul privind conţinutul şi modul de întocmire a documentaţiei cadastrale de identificare a suprafeţelor.

Analizând legalitatea hotărârii recurate în raport de criticile recurentei reclamante se constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Reclamanata S.C. F. S.R.L. a dedus judecăţii o acţiune în grăniţuire în raport de pârâta Comuna Ciobanu, judeţ Constanţa, solicitând să se stabilească linia de hotar ce desparte teritoriul unităţii administrativ-teritoriale de terenul în suprafaţă de 283,60 ha proprietate publică a statului, aflat în administrarea CNAFP şi în concesiunea reclamantei, conform art. 584 Cod civil.

Potrivit dispoziţiilor art.584 Cod civil, orice proprietar sau titular al unui drept real al bunului poate îndatora pe vecinul său la grăniţuirea proprietăţii lipite de a sa. Textul situat în materia servituţii consacră un drept real subiectiv şi o obligaţie corelativă create de vecinătate, în temeiul cărora să se ceară fixarea liniei de hotar comună ce separă fondurile învecinate şi marcarea acestea pe semne de hotar.

Referitor la obiectul acţiunii în grăniţuire, practica şi doctrina sunt unanime în a considera că pe calea acestei acţiunii judecătoreşti nu se creează un nou hotar între cele două proprietăţii, ci se reconstituie cel real, pronunţându-se deci o hotărâre declarativă de drepturi, şi nu una constitutivă.

Verificarea temeiniciei cererii în grăniţuire presupune cercetarea trecutului transmisiunilor referitoare la terenurile supuse hotărniciei.

Dacă semnele exterioare ale acestui hotar nu (mai) există în baza art.584 Cod civil, judecătorul nu poate decât să stabilească hotarul iniţial fără a avea posibilitatea să creeze o situaţie juridică nouă, ori fixarea unui alt hotar decât cel avut în vedere de către dobânditori la momentul transmisiunilor, căci aceasta înseamnă reconfigurarea întinderii dreptului de proprietate al părţilor în litigiu, ceea ce, în spiritul principiilor de drept, este inadmisibil.

În speţă, avându-se în vedere calitatea uneia din părţile din litigiu, respectiv o unitate administrativ teritorială - comuna Ciobanu - se reţine că instanţa de judecată nu are competenţă în stabilirea limitelor teritoriale ale unităţii administrativ-teritoriale, aceste limite de hotar impunându-se a se realiza conform Legii nr.215/2001.

Astfel, conform art.22 din Legea nr.215/2001 republicată, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.286/2006, „Determinarea teritorială a comunelor, oraşelor, municipiilor, judeţelor se stabileşte prin lege. Orice modificare a limitelor teritoriale ale acestora se poate efectua numai prin lege şi numai după consultarea prealabilă a cetăţenilor din unităţile administrativ-teritoriale respective prin referendum, care se organizează potrivit legii

De asemenea, art.73 alin.(3) lit.(a) din Constituţie statuează că organizarea administraţiei locale a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală se reglementează prin lege organică.

71

Din dispoziţiile legale evocate rezultă că delimitarea unităţilor administrativ teritoriale, care implică stabilirea limitelor teritoriale înlăuntrul cărora fiinţează şi îşi exercită competenţele autorităţile publice, este de atributul puterii legislative, care numai prin lege organică poate reglementa.

În acelaşi sens, art.10 alin.(2) din Legea nr.7/1996 modificată prin O.U.G. nr.64/2010 prevede că delimitarea unităţilor administrative teritoriale se face prin materializarea la teren a limitelor recunoscute de către aceasta în condiţiile legii. Regulamentul de organizare şi funcţionarea comisiilor de delimitare se aprobă prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor, care se publică în Monitorul Oficial al României.

Instanţa de judecată nu se poate substitui legiuitorului în operaţiunea de delimitare a unităţii administrativ-teritoriale, în speţă comuna Ciobanu; numai după stabilirea prin lege a acestor limite se va putea verifica existenţa relaţiei de vecinătate dintre părţi; - premisă a operaţiunii de grăniţuire, şi exercitarea dreptului de proprietate în limitele stricte ale unităţii administrativ teritoriale.

De altfel, prin acţiunea promovată reclamanta nu a urmărit verificarea identităţii hotarului actual cu cel primordial, existent la data înfiinţării comunei Ciobanu, ci invocând o încălcare a dreptului său de concesiune asupra unei suprafeţe de teren de 28,87 ha, - intabulată pe numele unităţii administrativ teritoriale, a solicitat instanţei să dea preferinţă titlului său în raport cu dreptul unităţii administrativ teritoriale.

Litigiul legat de întinderea dreptului fiecărui proprietar presupune compararea de titluri, procedură specifică acţiunii în revendicare.

Spre deosebite însă de acţiunea în revendicare, care urmăreşte în principal determinarea limitelor dreptului real de proprietate prin compararea titlurilor şi doar printr-un posibil petit subsecvent stabilirea graniţei dintre proprietăţile cărora li se conferă întinderea dreptului, acţiunea în grăniţuire promovată separat şi independent de vreun drept clamat al pretinsului proprietar neposesor, nu are alt scop procesual decât cel de a decide asupra liniei de demarcare dintre proprietăţi.

Anularea încheierii de intabulare nr.16325/2008 ce a avut ca obiect intabularea dreptului de proprietate al comunei Ciobanu asupra terenului în suprafaţă de 28,87 ha,-teren asupra căruia au invocat un drept de concesiune reclamanţii, în temeiul contractului de concesiune nr.178/2006 modificat prin actul adiţional nr.3/4.12.2010 încheiat cu CNAFP, nu echivalează cu desfiinţarea unui eventual drept de proprietate al comunei Ciobanu asupra acestui teren. Apartenenţa bunului la domeniul public al statului sau la domeniul public/privat al unităţii administrativ teritoriale urmează a fi clarificată prin lege, şi numai după delimitarea prin lege a unităţii administrativ-teritoriale - comuna Ciobanu, instanţa va putea statua asupra unei eventuale încălcări a dreptului real dobândit de reclamantă prin concesiune.

De altfel, la momentul sesizării Judecătoriei Hârşova (25.02.2009) reclamanta a concesionse numai o suprafaţă de teren de 254,73 ha, conform contractului de concesiune încheiat prin atribuire directă nr.178/29.11.2006, iar acţiunea sa viza grăniţuirea unui teren de 283,60 ha în raport cu proprietatea învecinată-comuna Ciobanu.

72

Numai cu ocazia soluţionării cauzei în recurs reclamanta a depus la dosar un înscris nou, încheiat după pronunţarea hotărârii instanţei de apel, respectiv actul adiţionalnr.3/4.12.2010 la contractul nr.178/29.11.2006 prin care s-a modificat obiectul concesiunii de la suprafaţa de 254,73 ha la suprafaţa de 283,60 ha, dar nici acest contract de concesiune nu conţine o schiţă plan de delimitare a corpului de proprietate-domeniul public al statului, concesionat reclamantei.

În raport de probatoriul administrat în faţa instanţelor de fond şi de apel şi avându-se în vedere situaţia de fapt mai sus menţionată, Curtea reţine că în mod judicios a fost respinsă acţiunea în grăniţuire promovată de reclamantă.

Pentru considerentele mai sus expuse, în baza art.312 Cod proc.civilă se va respinge recursul reclamantei ca nefondat.

Decizia civilă nr. 288/C/15.06.2011Dosar nr. 111/842/2009

Judecător redactor Mihaela Popoacă

11. Legea nr. 10/2001. Condiţia existenţei titlului autorului, la data preluării bunului de către stat. Hotărâre judecătorească constitutivă de drepturi, pronunţată în 1996.

Legea nr. 10/2001 stabileşte prin art.3 că sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii persoanele care aveau calitatea de proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, operate în perioada de referinţă.

Autorul apelanţilor reclamanţi a dobândit în patrimoniul său dreptul de proprietate asupra bunului stabilit a-i reveni prin actul de partaj voluntar abia în anul 1996, prin efectul sentinţei civile nr. 4532/18 aprilie 1996 a Judecătoriei Constanţa, nefiind proprietar la data prezumtivei preluări de către statul român anterior datei de 22 decembrie 1989.

Art. 3 din Legea nr. 10/2001

Reclamanţii V.M., V.E. şi P.M. au solicitat pârâţilor Primarul Municipiului Constanţa, Consiliul Local Constanţa şi Municipiul Constanţa prin Primar să dispună atribuirea prin compensare, în condiţiile Legii nr. 10/2001, pentru vechiul amplasament afectat în prezent de domeniul public, a unei suprafeţe de teren echivalente, în suprafaţă de 4.000 m.p.

Aceştia au arătat că la 09.08.2001 au formulat o notificare către primărie, optându-se pentru atribuirea unei suprafeţe de teren echivalente celei care reprezintă proprietatea reclamanţilor în suprafaţă de 4.000 m.p. şi pe care se află în prezent locuri de înhumare (Cimitirul Viile Noi), precizând că titlul lor de proprietate a fost confirmat prin sentinţa civilă nr. 4532/1996 a Judecătoriei Constanţa, în sensul că autorul reclamanţilor era, împreună cu fraţii săi, proprietarul unei suprafeţe de 2 ha. şi 5000 m.p. situată în Viile Noi. Prin contractul de partaj voluntar autentificat sub nr. 136/1998 s-a sistat starea de indiviziune asupra acestui teren, autorului reclamanţilor fiindu-i atribuit lotul de 4000 m.p., care formează obiectul prezentei notificări.

Terenul în litigiu a fost identificat prin administrarea, cu ocazia judecăţii în fond a prezentului litigiu, a unei expertize judiciare topografice, expertul consemnând

73

faptul că terenul este ocupat în proporţie de 100% cu locuri de înhumare; s-a conchis în sensul că nu este posibilă restituirea acestuia în natură.

Prin sentinţa civilă nr. 818 din 23.06.2008 a Tribunalului Constanţa s-a respins ca nefondată acţiunea reclamanţilor, apreciindu-se că aceste persoane nu fac parte din categoria celor îndreptăţite la aplicarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

În apelul formulat împotriva acestei hotărâri, reclamanţii au motivat în sensul că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că nu au calitatea de persoane îndreptăţite la restituirea imobilului în natură, motivat de împrejurarea că dreptul de proprietate a fost consfinţit prin sentinţa civilă nr. 4532 din 18.04.1996 pronunţată de Judecătoria Constanţa.

Analizând legalitatea şi temeinicia soluţiei primei instanţe, Curtea va avea în vedere că o condiţie esenţială pentru aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 este aceea ca persoana pretins îndreptăţită la măsuri reparatorii să fi avut calitatea de proprietar al bunului anterior intrării în vigoare a actului normativ, iar preluarea abuzivă să fi fost realizată din patrimoniul acestuia (ori a autorului său) de către stat, în perioada de referinţă 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Or, în speţă, titlul de proprietate invocat a avut ca fundament actul sub semnătură privată încheiat la 15 august 1949, prin care autorii reclamanţilor au cumpărat de la moştenitorii defunctului G.C. suprafaţa de 2 ha şi 5000 mp, pe care acesta din urmă îl cumpărase în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1126 din 8 iulie 1899 de la C.H.P., care la rândul său îl dobândise de la M.G., în anul 1899. Faţă de inexistenţa formei autentice a actului translativ de proprietate, impuse sub sancţiunea nulităţii prin prevederile art. 36 şi art. 37 din Legea nr. 203/1947 (sancţiune menţinută de altfel şi după abrogarea acestui act normativ, conform art. 11 şi 12 din Decretul nr. 151/10.06.1950), apelanţii reclamanţi nu pot pretinde că actul sub semnătură privată încheiat în anul 1949 de autorul lor a avut de la început caracter constitutiv al dreptului de proprietate.

În realitate, această convenţie a produs efectul juridic al unei promisiuni de vânzare-cumpărare, aspect recunoscut şi valorificat de către autorul reclamanţilor, care prin solicitarea adresată instanţei la 27.11.1995, a pretins ca în contradictoriu cu succesorul legal al promitentului vânzător C.H.P. să se constate intervenită vânzarea-cumpărarea asupra suprafeţei de 2 ha şi 5000 mp.

Astfel, în dosarul civil nr. 14731/1995 al Judecătoriei Constanţa în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 4532/18 aprilie 1996, reclamanţii au obţinut constatarea intervenirii vânzării imobilului menţionat, situaţie în care efectul translativ al dreptului de proprietate, constituit în favoarea promitenţilor cumpărători, a operat de la data rămânerii definitive a acestei hotărâri. Legea nr. 10/2001 stabileşte prin art.3 că sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii persoanele care aveau calitatea de proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, operate în perioada de referinţă.

Or, aşa cum s-a arătat, autorul apelanţilor reclamanţi a dobândit în patrimoniul său dreptul de proprietate asupra bunului stabilit a-i reveni prin actul de partaj voluntar abia în anul 1996, prin efectul sentinţei civile nr. 4532/18 aprilie 1996 a

74

Judecătoriei Constanţa, nefiind proprietar la data prezumtivei preluări de către statul român anterior datei de 22 decembrie 1989.

Prin urmare, constatând că în speţă Legea nr. 10/2001 nu se aplică reclamanţilor, în mod corect prima instanţă a respins cererea, apelul urmând a fi respins ca nefondat.

Decizia civilă nr. 62/C/31.01.2011Judecător redactor Mihaela Ganea

12. Legea nr. 10/2001. Notificare formulată pentru restituirea în natură a terenului liber. Acordarea imobilului în compensare unei terţe persoane, urmată de înstrăinarea lui succesivă. Invocarea bunei-credinţe a terţilor dobânditori.

În procedura Legii nr. 10/2001, terţii subdobânditori nu se pot apăra prin mijlocirea bunei-credinţe şi invocarea aparenţei în drept a titlului societăţii, câtă vreme notificarea nu trebuia să fie dublată de măsuri suplimentare de opozabilitate (notarea litigiului în registrele de publicitate, notificarea directă a terţilor de către persoana îndreptăţită etc.), simpla ei înregistrare atrăgând interdicţia încheierii oricărui act juridic translativ de drepturi asupra imobilului vizat.

Art. 20, alin. 1, art. 21 din Legea nr. 10/2001

Prin sentinţa civilă nr. 3480/9.06.2011 a Tribunalului Constanţa a fost admisă în parte acţiunea reclamanţilor G.A., G.E., V.(G.)E. şi G.R. în contradictoriu cu pârâţii PRIMARUL MUNICIPIULUI CONSTANŢA, S.C. H.D.G. S.A. BUCUREŞTI, P.M., P.C., D.G.C. şi D.R.L., astfel cum a fost precizată.

S-a constatat nulitatea absolută parţială a Dispoziţiei nr.3332/09.12.2003 emise de pârâtul Primarul Municipiului Constanţa în favoarea pârâtei S.C. H.D.G. S.A. Bucureşti, în ceea ce priveşte atribuirea în compensare a suprafeţei de teren de 418, 68 mp. din suprafaţa totală de 525,00 mp. situată la intersecţia str. M. cu str. C. (identificat conform expertizei).

A fost respinsă ca nefondată cererea reclamanţilor de constatare a nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1402/27.04.2004 la BNP M.I. şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5520/02.10.2007.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că prin notificarea formulată conform Legii 10/2001 şi înregistrată la BEJ R.A. sub nr.103/14.06.2001, reclamanţii - în calitate de moştenitori ai defuncţilor G.I. şi G.M. - au solicitat Primăriei Municipiului Constanţa restituirea imobilului din Constanţa, str. M. nr.20A, colţ cu str. C. nr.30 (fosta str. M. nr.20, colţ cu str. ICB nr.30).

În absenţa oricărui răspuns dat notificării, s-au adresat ulterior Tribunalului Constanţa cu cerere de soluţionare pe fond a notificării (dosarul civil nr.1410/118/2008, a cărui judecată a fost suspendată prin încheierea din 23.11.2009 în temeiul art.244 alin.1 pct.1 Cod proc.civ, până la soluţionarea irevocabilă a prezentei cauze).

S-a avut în vedere că Dispoziţia nr.3323/09.12.2003 emisă de Primarul Municipiului Constanţa în soluţionarea notificării nr.105830/07.08.2001 a admis cererea formulată de S.C. H.D.G. S.A. Bucureşti (cesionar de drepturi litigioase în baza contractelor încheiate cu moştenitorii fostului proprietar al imobilului-teren în

75

suprafaţă de 100.000 mp. situat în Constanţa, Parcul Tăbăcăriei), atribuindu-se acestei societăţi, în compensare, suprafaţa de teren de 133.696,9 mp. situată în intravilanul Municipiului Constanţa, în care este inclus şi lotul în suprafaţă de 525 mp. situat la intersecţia străzilor M. şi C.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1402/27.04.2004 la BNP M.I., S.C. H.D.G. S.A. a transmis numiţilor P.C. şi P.M. dreptul de proprietate asupra terenului în discuţie; la rândul lor, pârâţii P. au vândut acelaşi teren pârâţilor D.R.L. şi D.G.C., prin contractul de vânzare-cumpărare autentif. sub nr.5520/02.10.2007.

Instanţa s-a raportat la expertiza efectuată în cauză de expert S.M., în sensul că terenul de 525 mp. sus-menţionat se suprapune parţial, în limitele a 418,68 mp. delimitaţi de expert prin punctele ABC1D1, cu terenul din Constanţa, str. M.B. nr.20 colţ cu str. C. nr.27, reprezentând lotul 1, careul 142 în planul cadastral din 1936, preluat de stat în baza Decretului nr.92/1950 şi revendicat de reclamanţi în procedura Legii nr.10/2001.

Că disp. art.21 alin.5 din Legea nr.10/2001 (introdus prin Legea nr.247/2005), dar şi la cele ale art. 20 al. 1 din lege (anterior modificării aduse prin actul normativ din 2005) prevăd sancţiunea nulităţii – în forma iniţială, implicit, iar ulterior, explicit – pentru toate actele juridice patrimoniale create până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare. Că prin aceste prevederi s-a urmărit, astfel cum rezultă şi din pct. 20.1 al Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001, aprobate prin H.G. nr.498/2003, indisponibilizarea imobilelor restituibile şi suspendarea oricăror proceduri legale de înstrăinare către alte persoane decât cele îndreptăţite în temeiul legii speciale, până la soluţionarea notificării.

Instanţa a apreciat că în cazul atribuirii în compensare (echivalentă ca efecte juridice noţiunii de „înstrăinare”), nulitatea nu priveşte nerespectarea condiţiilor legale pentru acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent în această modalitate, ci se fundamentează pe faptul că bunul face obiectul unei cereri de restituire în natură formulate de moştenitorii pretinsului fost proprietar.

Ori, în situaţia în care, mai înainte de soluţionarea notificării reclamanţilor, primarul a emis o dispoziţie de atribuire în compensare a unei părţi din terenul notificat, măsura este lovită de nulitate prin prisma impedimentului legal sus-citat, fără a prezenta vreo relevanţă dacă societatea pârâtă era sau nu îndrituită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr.10/2001.

Pentru aceste considerente a fost considerată întemeiată cererea în constatarea nulităţii absolute parţiale a Dispoziţiei de Primar nr.3332/2003, cât priveşte suprafaţa de 418, 68 mp. din totalul de 525,00 mp.

Instanţa de fond a respins însă ca neîntemeiate capetele de cerere privind constatarea nulităţii absolute parţiale, pentru aceeaşi suprafaţă, a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 1402/27.04.2004 şi respectiv sub nr.5520/02.10.2007, ca acte subsecvente actului nul. S-a arătat că deşi de principiu, anularea titlului de proprietate al transmiţătorului cu titlu oneros al unui bun este de natură să atragă şi caducitatea actului în privinţa terţului achizitor (ca efect al principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis), în cazul în care acesta din

76

urmă este de bună-credinţă poate păstra bunul, soluţia justificându-se pe raţiuni de etică şi utilitate socială.

S-a pornit de la teza bunei credinţe, care se prezumă în raport de art. 1899 cod civil şi s-a arătat că în speţă nu s-au administrat probe din care să rezulte că pârâţii P. au acţionat în fraudarea drepturilor reclamanţilor, fiind astfel de rea credinţă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1402/27.04.2004, pentru a se reţine cauza ilicită şi, deci, nulitatea acestuia.

Judecătorul fondului a avut în vedere că înstrăinarea a fost perfectată în baza certificatului fiscal nr.48760/27.04.2004 emis de Consiliul Local Constanţa-SPITVBL şi a extrasului de carte funciară eliberat de B.C.F. /Judecătoria Constanţa, precum şi a declaraţiei cumpărătorului în sensul că a verificat personal existenţa titlului de proprietate al societăţii vânzătoare, asigurându-se că terenul nu este scos din circuitul civil şi nu este grevat de sarcini sau procese. Că în aceste condiţii nu li se poate reproşa pârâţilor cumpărători că nu au manifestat prudenţă şi diligenţă la data încheierii actului a cărui nulitate se invocă şi că nu s-au informat asupra situaţiei juridice a imobilului. S-a avut în vedere şi că nu au fost administrate dovezi că, anterior încheierii contractului, pârâţii ar fi fost înştiinţaţi despre intenţia reclamanţilor de redobândire a imobilului şi despre demersurile făcute în acest sens.

Prin urmare, a conchis judecătorul, din moment ce societatea vânzătoare figura ca proprietar în evidenţele fiscale, iar verificările în registrele de publicitate imobiliară nu au relevat existenţa unor litigii sau a unor eventuale sarcini care să greveze terenul înstrăinat, se poate reţine că pârâţii P. au contractat fără a avea cunoştinţă despre notificarea reclamanţilor şi având reprezentarea adevăratului proprietar în persoana SC H.D.

Au fost reţinute aceleaşi argumente referitoare la buna credinţă a dobânditorilor cu titlu oneros D.R.L. şi D.G.C.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel, în termen legal, atât reclamanţii G.E., V.(G.)E. şi G.R., cât şi pârâtul PRIMARUL MUNICIPIULUI CONSTANŢA, criticile vizând schimbarea soluţiei pronunţate fiind însă depuse doar de către apelanţii reclamanţi.

În motivele de apel prezentate la 19.10.2011, reclamanţii au arătat că hotărârea primei instanţe este netemeinică şi nelegală cât priveşte respingerea cererii în constatarea nulităţii absolute parţiale a contractelor de vânzare-cumpărare menţionate, ca o greşită aplicare a principiului anulării actelor juridice subsecvente ca efect al anulării actului principal.

S-a solicitat să se constate că instanţa de fond nu a observat că dreptul transmiţătorului provine de la un non dominus (statul), care şi-a construit calitatea de proprietar pe baza unei preluări nelegale a bunului litigios, în temeiul unui act normativ care contravenea legilor de la acea vreme în materia dreptului de proprietate.

S-a susţinut că buna-credinţă a subdobânditorului trebuie probată, atunci când este vorba despre bunuri preluate de stat fără titlu valabil, omisiunea acestuia de a verifica dacă transmiţătorul dreptului era un verus dominus constituindu-se într-o gravă neglijenţă şi, implicit, în rea-credinţă. Buna-credinţă nu creează, prin ea însăşi, dobândirea dreptului de proprietate.

77

Apelanţii reclamanţi au solicitat totodată să se constate că intimaţii pârâţi persoane fizice nu au avut o conduită lipsită de orice culpă sau îndoială, pentru a se stabili că au fost de bună credinţă, pentru că ei cunoşteau că acest teren acordat în compensare societăţii H.D.G. S.A. fusese preluat în mod abuziv de către stat, ei urmând să aibă un dubiu cu privire la legalitatea titlului statului.

În lipsa unor măsuri de prudenţă şi diligenţă, intimaţii pârâţi şi-au asumat toate consecinţele, iar încheierea acestor contracte de vânzare-cumpărare a constituit un abuz de drept, care trebuie reprimat.

Analizând criticile astfel formulate, Curtea va reţine că apelul reclamanţilor este fondat.

Astfel, ceea ce s-a pus în discuţie în raport de disp. art. 295 alin. 1 Cod proc. civilă este aplicarea directă în prezentul litigiu a principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, care reflectă ca regulă situaţia juridică a actului subsecvent celui constatat nul.

În doctrină s-a arătat că principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial se prezintă ca o consecinţă firească în plan juridic a celorlalte două principii care guvernează nulitatea actului, anume, retroactivitatea (ceea ce înseamnă că orice act nul repune părţile în situaţia anterioară încheierii lui) şi respectiv, a celui definit prin adagiul nemo dat quod non habet (ceea ce arată că nimeni nu poate transmite valabil ceea ce nu are/deţine).

În speţă, instanţa de fond a analizat corect – intrând în puterea lucrului judecat prin neapelare – aspectul încălcării art. 20 alin. 1 din lege, care a reglementat ,,indisponibilizarea’’ bunului imobil indicat în notificare.

În mod judicios a arătat astfel instanţa de fond că legiuitorul – deşi nu a indicat explicit prin lege, ci doar prin pct. 20.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 198/2003 (intrate în vigoare înainte de emiterea dispoziţiei 3323/9.12.2003 a Primarului mun. Constanţa) – a urmărit cu claritate scopul menţinerii situaţiei juridice a imobilului existente la data apariţiei legii reparatorii şi evitarea eventualelor acte juridice translative de proprietate care ar pune în imposibilitate persoana îndreptăţită să mai obţină vreodată măsura prevalentă a restituirii în natură.

Art. 9 alin. 1 din lege (în forma existentă la data notificării depuse de apelanţii reclamanţi) dispunea în sensul că ,,Imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini’’.

În acest sens este şi interpretarea dată în literatura juridică şi în jurisprudenţa constantă a instanţelor în legătură cu sfera de aplicare a art. 46 din Legea nr. 10/2001 (în forma anterioară republicării), în sensul că ea vizează exclusiv actele juridice de înstrăinare încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii şi nicidecum cele făcute după acest moment.

Pornind corect de la această premisă, instanţa de fond s-a îndepărtat însă ulterior, în analiza valabilităţii actelor juridice subsecvente, de la regula generală aplicabilă în materia nulităţii actelor juridice, opinând că faţă de buna-credinţă a terţilor intimaţi persoane fizice nu se poate reţine şi nulitatea absolută parţială a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate succesiv.

78

Din acest punct de vedere, instanţa urmează a reţine că respectarea unui alt principiu de drept, cel al asigurării securităţii raporturilor juridice şi al circuitului civil, nu îşi găseşte relevanţa decât în analiza drepturilor obţinute de terţul subdobânditor asupra unui bun deţinut cu bună credinţă, în considerarea statului transmiţător ca fiind verus dominus şi pe aparenţa în drept fondată pe titlul notoriu al statului, precum şi pe credinţa comună şi invincibilă a dreptului acestuia asupra bunului în discuţie.

Doar în aceste condiţii s-a pus problema creării unui dubiu terţului subdobânditor, prin actele sau faptele publice şi neechivoce ale fostului titular al dreptului în legătură cu imobilul în cauză, fondate pe dreptul său anterior celui exhibat de stat; astfel fiind, notificat asupra procedurilor administrative sau jurisdicţionale iniţiate de cel din urmă în vederea obţinerii retrocedării bunului imobil, terţul nu se va mai putea apăra prin invocarea bunei credinţe sau a valabilităţii titlului statului, pentru a clama la rândul său excepţia de la regula resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis.

Este fără dubiu faptul că cerinţa notificării asupra procedurilor administrative sau jurisdicţionale este pe deplin îndeplinită în speţă, câtă vreme legea specială pretinde, ca o cerinţă prealabilă a acestei ,,indisponibilizări’’, doar notificarea entităţii deţinătoare în condiţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, prin executorul judecătoresc.

Aşadar, câtă vreme notificarea adresată Municipiului Constanţa viza fără echivoc o măsură reparatorie de restituire în natură, unitatea deţinătoare nu putea, cum corect a stabilit şi tribunalul, să acorde măsuri reparatorii în echivalent pentru acelaşi imobil unei terţe persoane, fără a încălca scopul explicit al legii – emiţând un act lovit de nulitate cât priveşte suprafaţa notificată.

În egală măsură, terţii subdobânditori nu se pot apăra prin mijlocirea bunei credinţe şi invocarea aparenţei în drept a titlului societăţii, câtă vreme notificarea nu trebuia să fie dublată, conform legii, de măsuri suplimentare de opozabilitate (notarea litigiului în registrele de publicitate, notificarea directă a terţilor de către persoana îndreptăţită etc.), simpla ei înregistrare atrăgând interdicţia încheierii oricărui act juridic translativ de drepturi asupra imobilului vizat.

În raport de toate aceste considerente care ţin de corecta interpretare şi aplicare a legii, instanţa de apel va avea în vedere că în speţă urmau a fi admise şi pretenţiile legate de constatarea nulităţii absolute parţiale (anume, pentru suprafaţa identificată conform expertizei că s-ar suprapune peste imobilul din notificare – 418,68 mp) a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâţi.

În ce priveşte apelul declarat de apelantul pârât PRIMARUL MUNICIPIULUI CONSTANŢA, Curtea va reţine că nu sunt argumente pentru care să se admită în raport de disp. art. 292 al. 2 cod proc. civilă vreuna din criticile invocate de această parte cu ocazia judecăţii în fond.

Astfel fiind, pentru temeiul dat de art. 296 cod proc.civilă şi ca o consecinţă a admiterii apelului reclamanţilor, se va schimba în parte hotărârea apelată, în sensul constatării nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1402/27.04.2004, încheiat între pârâţii S.C. H.D.G. S.A. şi P.M. şi P.C., respectiv a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5520/02.10.2007,

79

încheiat între pârâţii P.M., P.C., D.G.C. şi D.R.L., pentru suprafaţa de 418,68 m.p. identificată prin expertiză.

Decizia civilă nr. 438/C/23.11.2011Judecător redactor Mihaela Ganea

13. Legea nr. 10/2001. Teren situat in intravilanul localităţii la momentul preluării bunului de către stat. Incidenţa art. 8 din Legea nr. 10/2001.

Art. 2 alin.(1) din Legea nr. 10/2001 evidenţiază domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 sub aspectul modalităţii de preluare a imobilelor. Dispoziţiile menţionate sunt exhaustive pentru că acoperă sfera tuturor modalităţilor de preluare, odată ce, în completarea cazurilor prevăzute la lit.”a-f”, ele se referă la toate celelalte cazuri, fie că ar corespunde unei preluări cu titlu valabil, fie că ar corespunde unei preluări fără titlu valabil.

În aceste condiţii, în afara reglementării Legii nr. 10/2001 rămân numai cazurile expres exceptate, cum este cazul reglementat de art.8 alin.(1) care exclude de la aplicarea legii bunuri imobile pentru care există o altă lege de reparaţie, şi anume, Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 1/2000.

Conform dispoziţiilor art. 8 alin.(1) din Legea nr. 10/2001, republicată „Nu intră sub incidenţa prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi cele forestiere.” Rezultă din interpretarea literală, gramaticală şi logică a acestui text că prevederile citate exclud din domeniul de aplicare al acestei legi atât terenurile situate în extravilan la data preluării abuzive sau la data notificării, cât şi cele al căror regim juridic este reglementat prin legi speciale, respectiv Legea fondului funciar nr. 18/1991 sau Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere.

În acest sens, Curtea Constituţională investită cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin.(1) din Legea nr. 10/2001, a reţinut că aceste dispoziţii legale nu contravin nici dispoziţiilor art.16, 44 şi 21 din Constituţie (Decizia nr. 2 din 18 ianuarie 2005, Decizia nr. 34 din 30 ianuarie 2003, Decizia nr. 569 din 3 noiembrie 2005).

Legea nr. 10/2001, art. 8

Prin cererea adresată Tribunalului Constanţa la 14 mai 2002 reclamanţii I.C.C.S., I.C.S., I.C., A.P.J., S.G.P., A.M.S.P., M.R.S.P., I.M.P., M.M.P. şi A.M.P. au chemat în judecată pe pârâţii Primăria municipiului Constanta, Ministerul Finanţelor Publice şi SC D.M. SRL, solicitând obligarea acestora la restituirea imobilului teren în suprafaţă de 65,2 ha teren, denumit în vechile acte de proprietate parcela I si II, lotul 29, situat în intravilanul municipiului Constanta, în zona cartierelor Viile Noi, KM 4-5 şi Faleza Sud. În motivarea cererii au arătat reclamanţii că sunt moştenitorii defunctelor M.I.S. şi ai E.C., iar terenul în litigiu a fost proprietatea acestora, fiind preluat de stat în anul 1945, prin expropriere, fără titlu valabil. Deşi au notificat Primăria Constanţa în condiţiile Legii nr. 10/2001 pentru restituirea acestor terenuri, formulând şi cerere în acest sens, cererea nu a fost soluţionată şi, mai mult, aceasta a atribuit în folosinţă gratuită către A.N.L., prin

80

HCLM Constanţa nr. 264 şi 480/2001, suprafaţa de 1,62 ha şi 1,58 ha în vederea construirii unui ansamblu de locuinţe. Prin sentinţa civilă nr.766/16.07.2002 instanţa a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei Primăria municipiului Constanţa, faţă de care a respins acţiunea. De asemenea, a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor MFP si a SC D.M. SRL şi a respins acţiunea faţă de acestea, reţinându-se că Ministerul Finanţelor nu deţine bunul revendicat şi că SC D.M. SRL deţine doar folosinţa limitată pe durata concesiunii. Prin decizia civilă nr.21/C/03.03.2003 Curtea de Apel Constanţa a respins apelul reclamanţilor ca nefondat, cu motivarea că terenul ce a aparţinut autorilor reclamantei este un teren agricol, fiind aplicabile dispoziţiile art.8 alin.1 al Legii nr.10/2001, care exceptează de la aplicarea acestei legi terenurile al căror regim juridic este reglementat de Legea nr.18/1991. A mai apreciat instanţa de apel că în mod corect au fost soluţionate excepţiile lipsei capacităţii procesuale de folosinţă şi a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor. Prin decizia civilă nr.2985/21.03.2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul reclamanţilor, a fost casată decizia recurată şi sentinţa primei instanţe şi cauza a fost trimisă spre rejudecare instanţei de fond.

Pentru a hotărî astfel a reţinut instanţa de recurs ca s-au depăşit limitele apelului atunci când s-au făcut aprecieri asupra naturii terenului în litigiu şi pentru că pârâţii justifică o calitate procesuală pasivă în cauză. După reluarea judecăţii, prin sentinţa civilă nr. 1900 din 25 octombrie 2007 Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea reclamanţilor formulată în contradictoriu cu Primăria Municipiului Constanţa şi Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice în sensul că a obligat pârâţii să acorde reclamanţilor măsuri reparatorii, respectiv compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent sau acordarea de despăgubiri băneşti potrivit titlului VII al Legii nr.247/2005, pentru terenul în suprafaţă de 65,2 ha situat în intravilanul municipiului Constanţa, în zona cartierelor Viile Noi, Km 4-5 şi Faleză Sud. A obligat pârâţii la plata sumei de 3000 lei cu titlul de cheltuieli de judecată către reclamanţi. În considerentele acestei sentinţe prima instanţă a reţinut că terenul a aparţinut lui I.C., care a cumpărat de la Statul Român parcela 29, în suprafaţă de 100 ha, situată în comuna Techirghiol, plasa Constanţa, cătunul Laz Mahale; după decesul lui I.C. bunul a fost transmis prin moştenire soţiei sale, I.C.B. şi copiilor I.I.C.C., E.I.C.M. şi I.I.C., iar după decesul I.C., copiii au împărţit suprafaţa de 100 ha, lotul I în suprafaţă de 32,1299 ha fiind atribuit E.I.C., lotul II în suprafaţă de 34,4885 ha fiind atribuit M.I.S., iar lotul III în suprafaţă de 33,9288 ha fiind atribuit lui I.I.C.C. Reclamanţii, în calitate de moştenitori ai autoarelor E.I.C. şi M.I.S., au calitatea de persoane îndreptăţite la restituirea terenurilor formând loturile I şi II. Instanţa a mai reţinut că terenurile au devenit parte componentă a oraşului Constanţa şi au dobândit caracter de intravilan la data de 7 octombrie 1925 când a fost publicat în Monitorul Oficial al României hotărârea de alipire la comuna urbană Constanţa a comunelor rurale Anadalchioi, Ion C. Brătianu şi Viile Noi. În privinţa modalităţii de preluare a bunurilor de către Statul Român, tribunalul a reţinut că loturile I şi II au fost expropriate conform Legii nr. 187/1945, cu

81

motivarea că proprietarele au lăsat pământul în nelucrare şi, ţinând seama de caracterul intravilan al terenurilor, a apreciat că ele intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, act normativ cu un vădit caracter de complinire în raport de celelalte legi de reparaţie în materie imobiliară, inclusiv din materia fondului funciar, stabilind că în sfera de aplicare acestei legi intră şi acele terenuri, situate în intravilanul localităţii, care nu au fost restituite la data intrării ei în vigoare. Din raportul de expertiză efectuat în cauză instanţa a reţinut că terenul nu poate fi restituit în natură, fiind ocupat în parte de proprietăţi private iar suprafaţa de teren liberă de construcţii aparţine domeniului public al unităţii administrativ teritoriale, motiv pentru care a considerat incidente dispoziţiile art. 26 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, reclamanţilor urmând a li se acorda măsuri reparatorii în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Împotriva acestei sentinţe în termen legal a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte: - Instanţa a soluţionat greşit excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor, fără să ţină seama de îndrumările date prin decizia civilă nr. 2986/21.03.2006 pronunţată de Înalta Curte de casaţie şi Justiţie. Arată că, în raport de dispoziţiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, legitimarea procesuală pasivă revine, în toate cazurile, unităţii investite cu soluţionarea notificării, în speţă Primăria Municipiului Constanţa, ca unitate deţinătoare a imobilului a cărui restituire se solicită. Excepţia prevăzută de legiuitor la art. 28 alin. 3 din lege, potrivit căreia statul poate fi chemat în judecată în cazul în care unitatea deţinătoare nu a fost identificată, nu este incidentă în speţă, calitatea de unitate deţinătoare fiind îndeplinită de Primăria Municipiului Constanţa care a fost notificată şi care avea obligaţia să se pronunţe. - Instanţa de fond a apreciat că măsura restituirii în natură nu este posibilă şi a dispus, în aplicarea art. 26 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, să se facă propuneri de acordare de despăgubiri deşi această soluţie a fost reglementată numai ca ipoteză subsidiară, numai atunci când măsura compensării nu este posibilă ori aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită. Susţine că şi în ipoteza compensării entitatea investită cu soluţionarea notificării are plenitudine de competenţă, iar în ipoteza despăgubirilor această entitate formulează o propunere de acordare a acestora, aşa încât unitatea deţinătoare are calitate procesuală pentru că ei ai aparţine competenţa de a soluţiona notificarea fie prin restituirea în natură fie prin acordarea unor bunuri în compensare ori prin înaintarea propunerii de despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Printr-o cerere transmisă instanţei de apel la 20 februarie 2008, Primăria Municipiului Constanţa a formulat cerere de aderare la apelul pârâtului Ministerul Economiei şi Finanţelor, „motivat de incidenţa în speţă a dispoziţiilor art.8 din Legea nr. 10/2001, faţă de regimul juridic al proprietăţii la momentul preluării abuzive”. La 19 martie 2008 succesorii reclamantei C.I., decedată la 06.09.2007, respectiv C.C., C.T. şi C.M., precum şi reclamanţii A.P.J., M.M.P., S.G.P., A.M.P. şi M.R.P. au formulat o cerere de aderare la apel prin care au solicitat modificarea în parte a

82

sentinţei atacate în sensul obligării Primăriei Constanţa la restituirea în natură a terenului liber. Au susţinut reclamanţii în dezvoltarea motivelor de apel că prin raportul de expertiză topografică efectuat în cauză s-a identificat o suprafaţă de teren care este liberă şi al cărei statut juridic nu a fost clarificat de instanţa de judecată; au reiterat argumentele privind calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la restituirea imobilului notificat, ca urmare a calităţii lor de succesori ai proprietarelor M.I.S. şi E.C.; au susţinut caracterul abuziv al preluării bunului în temeiul Legii nr. 187/1945, lege contrară Constituţiei din 1923 şi pe care reclamanţii o consideră inaplicabilă din cauza lipsei de identitate între adevăraţii proprietari şi persoanele menţionate în tabelul anexă al acestei legi, dar şi pentru că autoarele au mai figurat ca proprietare până în anul 1949, dată până la care au încheiat contracte de arendare pentru terenul în litigiu; invocă, de asemenea, caracterul neconstituţional al Decretului nr. 83/1949 şi susţin că exproprierea în temeiul acestor acte normative a fost în realitate o „confiscare”, un abuz, o sancţiune politică. După decesul reclamantului I.C.S., la 19.02.2008 au fost introduşi în cauză moştenitorii acestuia S.A., S.M.N., S.A.S. şi S.A.V. care au depus, la termenul din 7 octombrie 2009, cerere de apel şi o cerere de repunere în termenul de apel împotriva sentinţei civile nr. 1900/25.10.2007 pronunţată de Tribunalul Constanţa solicitând, în subsidiar, ca cererea să fie calificată aderare la apelul declarat de Ministerul Economiei şi Finanţelor. Au susţinut în cuprinsul cererii că sentinţa atacată nu a fost comunicată autorului lor, I.C.S., care a avut cunoştinţă doar de împrejurarea că a câştigat procesul; după decesul autorului moştenitorii săi au intrat în posesia sentinţei primei instanţe, constatând cu această ocazie că acţiunea a fost admisă în parte şi au fost acordate în mod nelegal măsuri reparatorii echivalente. Reclamanţii susţin, în subsidiar, că cererea formulată poate fi calificată ca o cerere de aderare la apel, considerând că cererea îndeplineşte condiţiile art. 293 alin. 1 Cod procedură civilă. Pe fondul apelului susţin că instanţa de fond nu a respectat prevalenţa principiului restituirii în natură, reglementat prin Legea nr. 10/2001, că a fost încălcată obligaţia de a identifica cu exactitate terenul şi de a stabili destinaţia actuală a terenului şi a subfeţei acestuia precum şi obligaţia prevăzută de art. 26.2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 care se referă la motivarea împrejurărilor de fapt şi de drept care au condus la imposibilitatea restituirii în natură. Susţin reclamanţii că instanţa de fond a apreciat greşit că apartenenţa terenului la domeniul public exclude restituirea acestuia în natură, soluţia fiind dată cu încălcarea prevederilor pct. 6.1 din Norma metodologică, situaţie în care sunt restituibile în natură suprafeţele de teren indicate în cuprinsul adresei nr. 19700/02.2007 emisă de Primăria Municipiului Constanţa, respectiv terenul aflat în administrarea C.N. APM Constanţa şi terenurile care fac parte din domeniul public al Municipiului Constanţa. Arată apelanţii că nici existenţa unor proprietăţi particulare nu împiedică restituirea în natură a terenului, situaţia acestor terenuri fiind obligatoriu a se analiza la nivelul anului 2001, când a fost formulată notificarea, sens în care solicită ca

83

Primăria Municipiului Constanţa să depună la dosar toate titlurile de proprietate emise şi care afectează terenul în litigiu. Prin încheierea din 25 noiembrie 2009, pentru motivele expuse în cuprinsul ei, Curtea de Apel Constanta a admis excepţia tardivităţii apelului declarat de reclamanţii S.A:, S.M.N., S.A.S. şi S.A.V., a respins ca nefondată cererea de repunere în termenul de apel formulată de reclamanţi şi a respins ca nefondată excepţia tardivităţii formulării cererii de aderare la apel, excepţie invocată de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice. La termenul din 17 martie 2010, Curtea a fost înştiinţată de decesul reclamantului apelant S.A.V., intervenit la 27 februarie 2010, moştenitorii acceptanţi ai acestuia fiind S.A., S.A., S.A., S.A., S.A. şi S.A.S. Ultimul dintre succesori, dl. S.A.S. a fost împuternicit prin procurile autentificate depuse la dosar să-i reprezinte în proces pe ceilalşi moştenitori ai defunctului S.A.V. Conform dispoziţiilor art. 295 alin.2 Cod procedură civilă, probele administrate în prima instanţă au fost completate în apel cu un supliment de expertiză topografică pentru identificarea prin date privind strada, numărul şi numele deţinătorului a terenurilor precizate de reclamanţi a fi considerate libere, supliment efectuat de dl. expert B.D. şi a fost depusă de către Primăria Municipiului Constanţa, prin adresa nr. R.64943/22.06.2011, situaţia juridică a acestor terenuri identificate prin suplimentul la expertiza B. Analizând legalitatea hotărârii apelate în raport de criticile formulate şi întregul material probator administrat în cauză, instanţa reţine următoarele: Cu privire la apelul Statului Român formulat prin Ministerul Finanţelor Publice;

O precizare prealabilă ce se impune este aceea de a sublinia că litigiul iniţiat de reclamanţi în prezenta cauză îşi are izvorul în Legea nr. 10/2001, reclamanţii urmărind repararea prejudiciului cauzat prin privarea autoarelor lor M.I.S. şi E.C. de proprietatea asupra terenului în suprafaţă de 64,3302 ha, reprezentând parcelele I şi II, lot 29, care a fost notificat conform procedurii Legii nr. 10/2001. Calitatea procesuală pasivă presupune existenţa identităţii între persoana pârâtului şi cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecăţii. În sistemul Legii nr. 10/2001, raportul juridic creat prin aplicarea acestui act normativ se stabileşte, potrivit dispoziţiilor art. 22, între persoana îndreptăţită şi unitatea deţinătoare a bunului (regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, o organizaţie cooperatistă, o unitate administrativ-teritorială etc.) sau unitatea implicată în privatizarea entităţii deţinătoare, care a fost notificată. Prin urmare, raportul juridic stabilit prin textul de lege invocat se naşte prin transmiterea notificării şi este stabilit între persoana care se pretinde îndreptăţită şi care a formulat notificarea şi entitatea juridică care, conform legii speciale, a soluţionat notificarea sau avea obligaţia de a o soluţiona, raportul juridic în plan procesual luând naştere între aceleaşi persoane.

84

Statul Român poate fi subiect al raportului juridic născut din aplicarea Legii nr. 10/2001, republicată, doar în situaţia de excepţie reglementată de art. 28 alin. 3 din legea specială, respectiv în cazul în care unitatea deţinătoare nu poate fi identificată. În speţă, reclamanţii au notificat în iunie 2001 Primăria Municipiului Constanţa solicitând restituirea loturilor de teren ce au aparţinut I.M.S. şi E.C., situate în Municipiul Constanţa, terenuri care au fost identificate în teritoriul administrativ al Municipiului Constanţa prin raportul de expertiză efectuat în cauză de dl. expert B. În condiţiile în care terenul solicitat a fost identificat şi nu se contestă de către părţi această identificare, în condiţiile în care nici una din părţi nu susţine că nu se cunoaşte cu certitudine deţinătorul bunului iar cererea de chemare în judecată, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, vizează restituirea de către entitatea deţinătoare a imobilului identificat, nu se poate reţine calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, art. 28 din Legea nr. 10/2001, singurul care ar justifica răspunderea directă a statului în cadrul procedurilor speciale de restituire, nefiind aplicabil. Prin urmare, Statul Român nu are calitate procesuală pasivă pentru că nu există identitate între persoana pârâtului şi cel care este obligat în cadrul raportului juridic dedus judecăţii, apelul Statului Român formulat prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de DGFP Constanţa fiind, pentru aceste motive, întemeiat, urmând a fi admis în temeiul art. 296 Cod procedură civilă. Având în vedere că în apelul pârâtei Primăria Municipiului Constanţa se pune în discuţie incidenţa art. 8 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, respectiv excluderea bunului solicitat de reclamanţi din domeniul de aplicare al acestei legi, instanţa va analiza cu prioritate acest apel, motivele de apel ale reclamanţilor vizând aspecte de fond, referitoare la modalitatea de restituire, iar analiza acestora depinde de modul de soluţionare al apelului pârâtei. Prin adoptarea Legii nr. 10/2001 privind situaţia juridică a unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 legiuitorul a urmărit să completeze cadrul normativ adoptat după 1990 pentru înlăturarea prejudiciilor suferite de foştii proprietari prin abuzurile săvârşite de stat, oferind prin această lege un act normativ cadru în materia restituirii bunurilor preluate abuziv de statul român în perioada 1945 - 1989. Din acest punct de vedere s-a afirmat că Legea nr. 10/2001 are caracter de complinire în măsura în care acest act normativ completează cadrul legal adoptat anterior – ex. Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 112/1995 – fără însă să se poată considera că s-a urmărit instituirea unor proceduri paralele de reparare a prejudiciilor. Dimpotrivă, raportul dintre Legea nr. 10/2001 şi celelalte acte normative este un raport de la general la special, aceste din urmă legi devenind, după caz, legi speciale, aplicabile numai în domeniile strict reglementate. Art. 2 alin.(1) din Legea nr. 10/2001 evidenţiază domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 sub aspectul modalităţii de preluare a imobilelor. Dispoziţiile menţionate sunt exhaustive pentru că acoperă sfera tuturor modalităţilor de preluare, odată ce, în completarea cazurilor prevăzute la lit.”a-f”, ele se referă la toate celelalte cazuri, fie că ar corespunde unei preluări cu titlu valabil, fie că ar corespunde unei preluări fără titlu valabil.

85

În aceste condiţii, în afara reglementării Legii nr. 10/2001, rămân numai cazurile expres exceptate, cum este cazul reglementat de art.8 alin.(1) care exclude de la aplicarea legii bunuri imobile pentru care există o altă lege de reparaţie, şi anume, Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 1/2000.

Conform dispoziţiilor art. 8 alin.(1) din Legea nr. 10/2001, republicată „Nu intră sub incidenţa prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi cele forestiere.” Rezultă din interpretarea literală, gramaticală şi logică a acestui text că prevederile citate exclud din domeniul de aplicare al acestei legi atât terenurile situate în extravilan la data preluării abuzive sau la data notificării, cât şi cele al căror regim juridic este reglementat prin legi speciale, respectiv Legea fondului funciar nr. 18/1991 sau Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere.

Dată în aplicarea Legii nr. 10/2001, H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice, a stabilit în pct. 8.1. că nu fac obiectul legii terenurile situate în extravilanul localităţilor, indiferent că aveau această situare la data preluării abuzive sau la data notificării, şi nici terenurile al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, şi prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi a celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare. Condiţia formulării unei cereri de restituire a acestor imobile în temeiul legilor fondului funciar nu este prevăzută însă ca o condiţie de aplicare sau nu a textului art. 8 alin. 1 din lege, ceea ce duce la concluzia că sunt excluse de la aplicarea Legii nr. 10/2001 terenurile agricole sau forestiere chiar dacă proprietarul sau moştenitorii săi nu au solicitat restituirea potrivit legilor fondului funciar pentru că, în pct. 8.2. din Normele metodologice s-a prevăzut că, în cazul în care s-au depus notificări cu privire la imobilele prevăzute la alin.(1) al art.8 din lege, acestea, în temeiul art. V alin.(2) din titlul I din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, urmează a fi înaintate, în vederea soluţionării, comisiilor comunale, orăşeneşti şi municipale constituite potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi Legii nr. 1/2000 cu modificările şi completările ulterioare.

Soluţia de excludere a unor asemenea categorii de terenuri este rezultatul opţiunii legiuitorului şi are la bază exercitarea dreptului acestuia de a decide asupra modului de reparare a abuzurilor din legislaţia trecută cu privire la proprietatea funciară.

În acest sens, Curtea Constituţională investită cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin.(1) din Legea nr. 10/2001, a reţinut că, aceste dispoziţii legale nu contravin nici dispoziţiilor art.16, 44 şi 21 din Constituţie (Decizia nr. 2 din 18 ianuarie 2005, Decizia nr. 34 din 30 ianuarie 2003, Decizia nr. 569 din 3 noiembrie 2005).

Referitor la aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 8 alin.(1) din Legea nr. 10/2001, republicată, se reţine că prima instanţă a soluţionat greşit această problemă

86

de drept, terenul – fostă proprietate a autoarelor reclamanţilor – fiind, la data preluării abuzive de către stat, un teren agricol situat în extravilanul Municipiului Constanţa. Astfel, se reţine că terenul notificat de reclamanţi era parte din terenul în suprafaţă totală de 100 ha, situat la momentul dobândirii în cătunul Laz Mahale, comuna Hasiduluc, judeţul Constanţa, ce a făcut obiectul partajului succesoral al averii defunctei I.I.C., soluţionat prin sentinţa civilă nr. 1168 din 31 decembrie 1923 pronunţată de Tribunalul Ilfov şi preluat în raza administrativă a localităţii urbane Constanţa în anul 1927; sentinţa identifică acest imobil ca „moşia în suprafaţă de 99 ha 2500 mp”. De asemenea, procesul–verbal de inventariere a averii lui I I.C., întocmit în anul 1921, înscrie terenul de 100 ha ca „loc de cultură”. Destinaţia agricolă a terenurilor aparţinând I.M.S. şi E.C. este certă, până la aplicarea Legii nr. 187/1945 terenurile fiind arendate de proprietare pentru exploatare agricolă şi achitându-se pentru acestea impozit agricol. Edificatoare în acest sens sunt atât corespondenţa purtată de dna I.M.S. în anii 1945-1947 cu avocatul G.T., din care rezultă modul în care au fost exploatate aceste terenuri, dar şi chitanţele de plată a impozitului agricol pentru anii 1942, 1943 şi 1944. Contractele de arendare încheiate de M.I.S. în anii 1933, 1934, 1935, dar şi contractul din 1940, privesc, de asemenea, suprafaţa de 33 ha „teren de cultură”. Nu poate fi primită afirmaţia reclamanţilor că, prin preluarea terenului aparţinând lui I.C. în raza administrativă a localităţii Constanţa, în anul 1927, acesta a intrat în intravilanul oraşului, câtă vreme, aşa cum s-a arătat mai sus, până la aplicarea Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare terenul era folosit pentru exploatare agricolă, fără să fie demonstrat printr-un act al autorităţilor administrative de la acea vreme că terenul aparţine intravilanului localităţii. Dimpotrivă, aşa cum rezultă din corespondenţa purtată între dna M.I.S. cu avocatul G.T., dar şi din contestaţia depusă de d-nele I.M.S. şi E.C. la 16 ianuarie 1946 Comisiei Judeţene de Expropriere înfiinţată în baza Legii nr. 187/1945, încercarea proprietarelor de a scoate terenul de sub incidenţa legii de expropriere funciară prin parcelarea lui în vederea vânzării ca loturi pentru construcţia de locuinţe a rămas fără succes, imobilele fiind în final expropriate în temeiul acestei legi. Oricum, intenţia proprietarelor de parcelare şi de vânzare a parcelelor cu destinaţia de locuri de casă nu poate fi considerată o dovadă în sprijinul afirmaţiei că regimului juridic al terenului era teren intravilan. În lipsa unui act al autorităţii administrative locale din care să rezulte schimbarea regimului terenului, din teren de exploataţie agricolă în teren intravilan pentru construcţia de locuinţe, simpla includere a terenului în raza administrativă a localităţii Constanţa, în anul 1927 nu face dovada apartenenţei terenului la domeniul intravilan al localităţii, până la momentul exproprierii prin Legea nr. 187/1945, ştiut fiind că în raza administrativă a unei localităţi pot fi cuprinse nu numai terenuri intravilane, ci şi terenuri extravilane, destinate exploatării agricole sau industriale. Nu lipsite de relevanţă pentru determinarea regimului juridic al terenului solicitat de reclamanţi sunt şi datele oferite de Primăria Municipiului Constanţa, prin adresa nr. R.50337/11.04.2011, privind menţiunile din Planul Cadastral General al municipiului Constanţa întocmit în anul 1936. Deşi Primăria a afirmat că autoarele reclamanţilor, respectiv M.I.S. şi E.C., nu figurează în acest Plan Cadastral şi nici în

87

Registrul de proprietăţi întocmit în aceeaşi perioadă, se constată că figurează aici Academia Română cu terenul lot III din moştenirea I.C., donat Academiei de către cel de al treilea succesor al autorului, fratele autoarelor reclamanţilor, dl. I.I.C.. Acest teren, lotul nr. III din sentinţa de partajare a averii succesorale, învecinat cu lotul II aparţinând M.I.S., figurează la pagina nr. 1823 din vol. IX din Indexul cu clasarea proprietăţilor la nr. 18230, menţionat ca fiind „extravilan”. Prin urmare, nefiind alte menţiuni pentru loturile I şi II din hotărârea de partaj, nu se poate deduce decât că cele trei loturi au avut regim juridic identic, toate fiind situate în extravilanul localităţii Constanţa. În concluzie, având în vedere că, la data preluării terenurilor prin aplicarea Legii nr. 187/1945, acestea erau terenuri cu destinaţie agricolă şi că erau situate în extravilanul localităţii Constanţa, instanţa constată că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 8 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, fiind excluse de la aplicarea acestei legi. De aceea, apelul pârâtei Primăria Municipiului Constanţa este întemeiat şi va fi admis, iar pe cale de consecinţă, apelul reclamanţilor, prin care solicită aplicarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, va fi respins ca nefondat.

Decizia civilă nr. 380/C/28.09.2011Dosar nr. 238/118/2006

Judecător redactor Daniela Petrovici

14. Legea nr. 221/2009. Condamnat politic. Despăgubiri pretinse de descendenţii defunctului.

Legea nr. 221/2009, care a reluat în cea mai mare parte prevederi deja statuate prin Decretul-Lege nr. 118/1999 şi O.U.G. nr. 214/1999 cu privire la compensaţiile de ordin material acordate de statul român persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de victimă a sistemului totalitar prin condamnările cu caracter politic sau măsurile administrative asimilate acestora, luate asupra lor în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, nu a deschis însă calea acordării tuturor victimelor regimului totalitar a unor ,,compensaţii morale’’, scopul legiuitorului fiind acela de a asigura despăgubiri pentru acele situaţii în care fie nu au putut fi conferite despăgubiri, fie măsurile reparatorii deja acordate în temeiul normelor sus-citate nu configurau o suficientă satisfacţie pentru prejudiciul moral deosebit suferit prin condamnare ori prin măsurile administrative cu caracter politic.

Scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă nu a fost repararea prejudiciului moral suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior, ci producerea unei satisfacţii de ordin moral prin însăşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu reieşit din recomandările normative internaţionale şi la care statul român a înţeles să adere, prin chiar măsurile adoptate odată cu intrarea în vigoare a Decretului-Lege nr. 118/1990.

Rolul Legii nr. 221/2009 a fost aşadar acela de a acoperi acele situaţii în care compensaţia deja acordată celor definiţi prin lege ca fiind victime nu a putut fi privită ca o satisfacţie suficientă în raport de interesul public actual în atenuarea efectelor vechiului regim, ori nu s-a putut oferi o asemenea compensaţie prin actele normative deja în vigoare. Nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi nici după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispoziţiile art. 5 al. 1 lit. a) să se instituie un cadru extins şi excesiv al compensaţiilor pentru prejudiciul moral prezumat a fi adus tuturor persoanelor care au trăit sub regimul politic anterior, o asemenea viziune neregăsindu-se de altfel în Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996).

88

Curtea Constituţională a stabilit că legiuitorul putea să stabilească măsuri reparatorii pentru prejudiciul moral, în acord cu scopul şi legitimitatea lor, dar doar pentru cei efectiv vătămaţi de condamnarea cu caracter politic, compensaţiile urmând a fi acordate în echitate, iar nu cu nesocotirea valorii supreme de dreptate, prin punerea semnului de egalitate între predecesorul supus condamnării şi descendenţii lor până la gradul II, Parlamentului revenindu-i rolul de a stabili cui şi în ce condiţii se pot acorda măsuri reparatorii.

Faptul că defunctul nu a putut beneficia de despăgubiri în timpul vieţii în cuantumul pretins prin acţiune (decesul intervenind anterior anului 1989) nu conferă fiilor calea solicitării unor sume după deces, pentru că nu se poate imputa legiuitorului că a înţeles să confere daune morale – după trecerea la un regim democratic – doar celor care puteau să le pretindă în nume propriu.

De altfel, măsura reparatorie a vizat, în concepţia legii, nu doar pe cel direct vizat de condamnarea politică, ci şi pe soţul supravieţuitor, apreciat de stat ca fiind la rândul său vătămat, iar în speţă, soţia supravieţuitoare a defunctului, C.E. (decedată la rândul său la data de 22.01.2001) a beneficiat în condiţiile Decretului-Lege nr. 118/1990 de o indemnizaţie stabilită conform Hotărârii nr. 217/1993.

În concluzie, recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică a fost justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri şi a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensaţiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, însă în speţă, copiii defunctului nu au, în accepţiunea prevederilor legii reparatorii, conforme Constituţiei, calitatea de victime ale măsurii politice luate asupra tatălui lor şi nu sunt îndreptăţiţi la acordarea de daune morale pentru situaţia evocată.

Legea nr. 221/2009

Prin sentinţa civilă nr. 269/18.02.2010 a Tribunalului Constanţa s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Constanţa, pârâtul fiind obligat la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică a tatălui acestora, C.L., în sumă de 150.000 euro în echivalent în lei la data efectuării plăţii.

Au fost respinse ca nefondate celelalte pretenţii.Prima instanţă a avut în vedere că prin sentinţa penală nr.7/5.01.1953

pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti în dosarul penal nr.609/1952, definitivă prin decizia nr.1085/1953, numitul C.L. a fost condamnat la 12 ani temniţă grea şi 10 ani degradare civică, cu confiscarea totală a averii, pentru infracţiunea de favorizare a infractorului la crima de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută şi pedepsită de art. 284 comb. cu art. 209 partea a III-a Cod penal. Tatăl reclamanţilor a fost arestat la data de 20.06.1952, decedând în închisoare la 6.06.1960, după 8 ani de executare a pedepsei.

Judecătorul fondului s-a raportat la declaraţiile testimoniale administrate în cauză, privitoare la condiţiile inumane de detenţie, care erau în fapt unele de exterminare, ele fiind de altfel şi cauza decesului survenit în închisoare; s-a reţinut şi situaţia familiei condamnatului, compusă la acea dată din soţie şi 3 copii, precum şi repercusiunile asupra acestora aduse de măsura condamnării politice a tatălui.

S-a stabilit că în speţă este vorba în mod neechivoc de o condamnare politică, efectele sentinţei penale fiind înlăturate de drept conform legii, reclamanţii fiind descendenţi de gradul I – fii ai condamnatului, fiind aşadar îndeplinite şi condiţiile art.5 alin.1 lit.a din Legea nr. 221/2009 privind persoanele ce pot solicita instanţei de

89

judecată obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

S-a apreciat de către instanţa de fond că recunoaşterea prin lege a posibilităţii de reparare a prejudiciului moral nu trebuie însă interpretată în sensul obţinerii unor sume exorbitante, fără corespondent cu ceea ce ar trebui să se acopere prin daunele morale, cum este suma de 800.000 euro solicitată de reclamanţi prin acţiune. De principiu, suma de bani stabilită cu titlu de daune morale are drept scop nu atât de a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

Prin urmare, a arătat judecătorul fondului, la stabilirea cuantumului daunelor morale urmează a se avea în vedere perioada arestării - 8 ani, împrejurarea survenirii decesului în timpul detenţiei, afectarea reputaţiei condamnatului şi familiei sale în comunitatea din care făceau parte şi stigmatul de condamnat politic, atingerea adusă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, lipsirea de venituri corespunzătoare pentru familia sa; că soţia condamnatului a beneficiat de prevederile Decretului-Lege nr.118/1990, primind o indemnizaţie lunară, începând cu anul 1993 şi până la decesul acesteia, survenit în 2001.

S-a luat în considerare şi faptul că persoana condamnată a decedat în anul 1960, prin urmare nu este beneficiarul direct al despăgubirilor, prejudiciul moral semnificativ producându-se în principal asupra sa şi într-o mai mică măsură asupra familiei sale, că s-a scurs o perioadă îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului şi până în prezent – 50 de ani, astfel că nu se poate nega o atenuare semnificativă a vătămării prin trecerea timpului.

Instanţa de fond a apreciat că în raport de toate aceste criterii, suma de 150.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii efective, poate reprezenta o valoare acordată cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termen legal, atât pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Constanţa, cât şi reclamanţii, iar la termenul din 10 mai 2010 a fost evocată şi motivată pe larg, de către pârât, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. 1 lit. „a” din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 396 din 11.06.2009, în sensul neconformităţii sale cu dispoziţiile art. 138 alin. 5, art. 111 alin. 1, art. 148 alin. 1 şi art. 16 din Constituţie.

Prin încheierea din 14.06.2010 a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale în acest sens, pe temeiul art. 29 din Legea nr. 47/1992 r., cauza – suspendată potrivit art. 29 al. 5 din lege – fiind repusă pe rol după comunicarea deciziei 1462/9.11.2010 a Curţii Constituţionale.

În apelul formulat de reclamanţi s-a criticat soluţia prin prisma cuantumului redus al daunelor morale acordate, în contrast cu suferinţele suportate de autorul lor pe durata condamnării politice.

Apelanţii au susţinut că acordarea unei sume atât de reduse nu ţine seama de consecinţele negative suferite în plan fizic şi psihic ca urmare a condamnării, precum şi de importanţa valorilor morale lezate, câtă vreme aceste elemente sunt reliefate

90

prin raportul final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, care atestă faptul că în perioada regimului comunist sute de milioane de oameni au fost forţaţi să trăiască într-un univers închis, represiv şi umilitor, ostil valorilor spirituale veritabile.

S-a arătat că prin probele administrate s-a dovedit că închisoarea devenise în România comunistă locul în care s-a urmărit eliminarea, reeducarea, torturarea, supravegherea şi distrugerea fizică şi psihică a tuturor oponenţilor regimului, motiv pentru care au fost înfiinţate coloniile sau unităţile de muncă.

S-a conchis în sensul că nu au fost corect apreciate sub aspectul situaţiei de fapt elementele concrete dovedite în cauză, instanţa trebuind să ia în considerare la determinarea despăgubirilor perioada îndelungată a condamnării şi a executării efective până la intervenirea decesului, suferinţele inimaginabile la care a fost supus tatăl apelanţilor, consecinţele măsurii asupra membrilor familiei, drepturile fundamentale încălcate, excluziunea socială a copiilor condamnatului, consideraţi ,,duşmani ai poporului’’, ca şi împrejurarea că aceştia nu şi-au mai văzut niciodată tatăl, crescând cu amintirea lui şi cu trauma pierderii unui părinte.

Apelanţii reclamanţi au solicitat, în consecinţă, admiterea căii de atac şi schimbarea hotărârii primei instanţe, în sensul admiterii în totalitate a sumei pretinse, de 800.000 euro.

Împotriva aceleiaşi hotărâri a declarat apel, în termen legal, STATUL ROMÂN prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Constanţa, care a criticat-o în considerarea acordării unei sume cu titlu de daune morale câtă vreme nu s-a făcut dovada că numitul C.L. a suferit o condamnare cu caracter politic, în condiţiile arătate de art. 1 din Legea nr. 221/2009, infracţiunea de favorizare a infractorului putând să se refere la orice faptă penală, fără ca prin aceasta să se deducă natura politică a condamnării.

Apelantul pârât a mai susţinut că în speţă nu se justifică acordarea unei sume atât de mari, pentru că inexistenţa unor criterii de cuantificare a daunelor morale în textul Legii nr. 221/2009 nu poate fi interpretat ca un cec în alb acordat persoanelor care se consideră îndreptăţite; oricât de subiectiv ar fi, prejudiciul moral implică limite ale reparaţiei lui, pentru ca răspunderea statului să nu se transforme într-un izvor de îmbogăţire fără just temei.

Analizând criticile de nelegalitate şi de netemeinicie formulate în apelul părţilor şi constatând că apelanţii au criticat legalitatea hotărârii sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, fiind puse în discuţie şi consecinţele declarării pe parcursul

procesului a neconstituţionalităţii art. 5 al. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea va analiza aceste apeluri împreună, urmând a le soluţiona printr-un considerent comun.

Astfel, pornind de la raţiunea recunoaşterii de către Statul Român, după 22 Decembrie 1989 şi instaurarea unui regim democratic, a consecinţelor produse în sfera drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor săi de către regimul totalitar comunist, precum şi de la necesitatea asumării şi atenuării acestor consecinţe produse atât asupra drepturilor patrimoniale, cât şi a celor care interesează valorile supreme ale personalităţii umane, legiuitorul român a înţeles să adopte – începând cu anul 1990 – o serie de acte normative menite să răspundă acestor imperative (Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, Ordonanţa de urgenţă nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 650 din 30 decembrie 1999, H.G. nr. 1724/21 decembrie 2005, abrogată ulterior prin H.G. nr. 1372/18 noiembrie 2009 privind înfiinţarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria

91

Exilului Românesc, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009).

Toate aceste prevederi au urmărit să răspundă interesului public în asumarea de către stat a efectelor produse prin actele sale în timpul regimului totalitar, iar crearea cadrului legal a vizat repararea ori diminuarea prejudiciilor de ordin moral şi material generate prin actele normative emise în perioada de referinţă (6 martie 1945-22 decembrie 1989).

De altfel, prin Rezoluţia 1096 (1996) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, adoptată la 3 iunie 1996, s-a recomandat – printre măsurile prefigurate de obiectivul desfiinţării moştenirii fostului sistem totalitar comunist – reabilitarea persoanelor condamnate pentru „crime” care într-o societate democratică nu constituire fapte penale, cu acordarea acestor victime a unor „compensaţii materiale” care nu ar trebui să fie cu mult mai mici decât compensaţia conferită celor condamnaţi pe nedrept, de codul penal în vigoare.

Legea nr. 221/2009 se înscrie în sfera de interes a legiuitorului român de a aborda condamnarea fostului regim nu doar într-o manieră declarativă, ci ca pe o realitate juridică cu efecte clare în planul social.

Legea nr. 221/2009, care a reluat în cea mai mare parte prevederi deja statuate prin Decretul-Lege nr. 118/1999 şi O.U.G. nr. 214/1999 cu privire la compensaţiile de ordin material acordate de statul român persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de victimă a sistemului totalitar prin condamnările cu caracter politic sau măsurile administrative asimilate acestora, luate asupra lor în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, nu a deschis însă calea acordării tuturor victimelor regimului totalitar a unor ,,compensaţii morale’’, scopul legiuitorului fiind acela de a asigura despăgubiri pentru acele situaţii în care fie nu au putut fi conferite despăgubiri, fie măsurile reparatorii deja acordate în temeiul normelor sus-citate nu configurau o suficientă satisfacţie pentru prejudiciul moral deosebit suferit prin condamnare ori prin măsurile administrative cu caracter politic.

Scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă nu a fost aşadar repararea prejudiciului moral suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior, ci producerea unei satisfacţii de ordin moral prin însăşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu reieşit din recomandările normative internaţionale şi la care statul român a înţeles să adere, prin chiar măsurile adoptate odată cu intrarea în vigoare a Decretului-Lege nr. 118/1990.

Prin urmare, fundamentul juridic al tuturor acestor compensaţii l-a constituit în esenţă răspunderea în materie civilă fondată pe dispoziţiile art. 998 şi 999 Cod civil, statul asumându-şi prin actele normative edictate obligaţia reparării pe cât posibil a atingerilor aduse drepturilor cetăţenilor săi într-o anumită perioadă istorică. Dată fiind natura acestei răspunderi, atragerea ei presupune şi în acest caz întrunirea simultană a celor trei elemente privind:

1. existenţa unei fapte culpabile a unei persoane – în speţă, a statului – prin care s-a produs un prejudiciu;

92

2. dovedirea prejudiciului în patrimoniul celui pretins vătămat;3. legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.Dacă în privinţa faptelor prejudiciante, legiuitorul a făcut trimitere explicită,

prin actele normative adoptate, la acele măsuri cu caracter politic care au adus atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale, chestiunea existenţei unui prejudiciu cert (material şi moral) este una care implică probe sub aspectul întinderii şi condiţiilor producerii lui, întrucât relaţia de cauzalitate dintre faptă şi vătămarea adusă este guvernată de o prezumţie relativă ce poate fi înlăturată prin orice mijloc de probă care infirmă producerea unor consecinţe negative asupra celui pretins vătămat.

Nu se poate porni de la o prezumţie absolută a vătămării prin însăşi instaurarea regimului comunist, câtă vreme acesta s-a derulat pe parcursul a peste 40 de ani, până în decembrie 1989, statul putând doar să recunoască şi să tindă la atenuarea consecinţelor negative ale măsurilor represive impuse în acea perioadă istorică unor anumite persoane, inclusiv prin alocarea unei părţi din buget pentru susţinerea financiară a acestui demers.

Rolul Legii nr. 221/2009 a fost aşadar acela de a acoperi acele situaţii în care compensaţia deja acordată celor definiţi prin lege ca fiind victime nu a putut fi privită ca o satisfacţie suficientă în raport de interesul public actual în atenuarea efectelor vechiului regim, ori nu s-a putut oferi o asemenea compensaţie prin actele normative deja în vigoare. Nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi nici după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispoziţiile art. 5 al. 1 lit. a) să se instituie un cadru extins şi excesiv al compensaţiilor pentru prejudiciul moral prezumat a fi adus tuturor persoanelor care au trăit sub regimul politic anterior, o asemenea viziune neregăsindu-se de altfel în Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996).

În egală măsură, această perspectivă a fost înlăturată prin mecanismul de control al constituţionalităţii normelor, Curtea Constituţională arătând că asumându-şi obligaţia atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea victimei într-o situaţie similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacţii prin recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Curtea a reamintit că în condiţiile în care în legislaţia română existau deja o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăţilor preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezultă dintr-o obligaţie impusă statului în a le acorda, ci din intenţia de a le complini pe cele materiale deja acordate (element apreciat însă de către Curtea Constituţională ca fiind incompatibil cu principiile de proporţionalitate, echitate şi rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală).

În considerarea acestor argumente, nu se va putea susţine că situaţia declarării neconstituţionalităţii textului art. 5 al. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, precum şi a modificărilor aduse prin art. I şi II din O.U.G. nr. 62/2010 prin deciziile nr. 1358/2010 şi 1354/2010 ale Curţii Constituţionale, au lipsit de temei juridic un asemenea demers, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-Lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999 etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care

93

guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voinţa legiuitorului, cadrul general de reglementare, însă trebuie analizată îndeplinirea condiţiilor generale ale răspunderii statului, în limitele conferite de lege.

Pe de altă parte, lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanţei, or, în speţă, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 al. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care a complinit în sensul arătat cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunţat.

Înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului conformităţii ei cu legea fundamentală, realizată de Curtea Constituţională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării – în conformitate cu prevederile legale în vigoare – dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea şi/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este îndrituită să obţină şi alte compensaţii decât cele acordate pe dreptul comun.

În egală măsură, eliminarea unei norme prin controlul constituţionalităţii nu echivalează cu modificarea textului legal prin intervenţia legiuitorului şi pierderea unei ,,speranţe legitime’’ conferite de textul legii, Curtea reţinând sub acest aspect că dispoziţia din lege referitoare la obţinerea compensaţiilor nu a fost anulată prin abrogarea ei de către legiuitor – neputându-se invoca aşadar o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfăşurării procesului declanşat de reclamanţi – ea încetându-şi efectul ca rezultat al unei operaţiuni normale, realizate pe calea exercitării controlului de constituţionalitate. Soluţia este în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O. (Cauza Slavov ş.a. contra Bulgariei, Hotărârea din 2 decembrie 2008, Cauza Slvenko contra Letoniei; Hotărârea din 9 octombrie 2003; Cauza Andrejeva contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009), instanţa de contencios european reţinând că art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor şi proporţiei în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetăţenilor săi de un regim politic totalitar anterior, iar pe de altă parte este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în aşa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăţi (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova şi Pinc contra Cehiei).

Toate aceste considerente conduc spre concluzia că, într-un asemenea litigiu, răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condiţiile răspunderii instituite prin art. 998 şi 999 Cod civil şi cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparaţii, asigurarea proporţionalităţii şi echităţii în acordarea acestor compensaţii şi nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reţinute de astfel prin decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curţii Constituţionale.

În speţă, reclamanţii au invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a condamnării politice a tatălui lor, decedat în penitenciarul Aiud la 06.06.1960.

94

Susţinerile apelantului pârât legate de inexistenţa caracterului politic al condamnării sunt înlăturate din perspectiva temeiului în drept pentru care s-a pronunţat sentinţa penală 7/5.01.1953 a fostului Tribunal Militar Teritorial Bucureşti, care încadrează fapta reţinută în sarcina condamnatului în sfera de aplicare a disp. Legii nr. 221/2009, cât şi din conferirea post mortem a calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă conform deciziei nr. 2864/29.11.2007.

Prin urmare, acest motiv de critică formulat de apelantul Statul român urmează a fi respins ca nefondat.

Considerentele sus-citate relevă însă faptul că situaţia descrisă nu deschide de plano, din perspectiva dreptului comun, succesorilor legali dreptul de a pretinde daune morale pentru suferinţele tatălui lor, pentru că în acord cu principiile de proporţionalitate, echitate şi rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală şi la care s-a referit şi Curtea Constituţională prin decizia nr. 1358/21.10.2010, acordarea posibilităţii moştenitorilor de gradul I şi II de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii săi prin persecuţiile regimului comunist reprezintă o îndepărtare a legiuitorului de la principiul echităţii, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeaşi îndrituire la astfel de despăgubiri ca şi cei supuşi măsurilor represive.

În concret, Curtea Constituţională a stabilit că legiuitorul putea să stabilească măsuri reparatorii pentru prejudiciul moral, în acord cu scopul şi legitimitatea lor, dar doar pentru cei efectiv vătămaţi de condamnarea cu caracter politic, compensaţiile urmând a fi acordate în echitate, iar nu cu nesocotirea valorii supreme de dreptate, prin punerea semnului de egalitate între predecesorul supus condamnării şi descendenţii lor până la gradul II, Parlamentului revenindu-i rolul de a stabili cui şi în ce condiţii se pot acorda măsuri reparatorii.

Acordarea daunelor morale este indisolubil legată de vătămarea personală adusă valorilor nepatrimoniale în perioada regimului comunist, actele normative edictate stabilind prin voinţa legiuitorului care anume categorii de persoane pot fi privite ca victime ale sistemului represiv şi, prin urmare, sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii – neputându-se prezuma o vătămare colectivă, aplicată in extenso tuturor persoanelor care au trăit experienţa tristă a perioadei comuniste.

Pe de altă parte, faptul că defunctul nu a putut beneficia de despăgubiri în timpul vieţii în cuantumul pretins prin acţiune (decesul intervenind anterior anului 1989) nu conferă fiilor calea solicitării unor sume după deces, pentru că nu se poate imputa legiuitorului că a înţeles să confere daune morale – după trecerea la un regim democratic – doar celor care puteau să le pretindă în nume propriu.

De altfel, măsura reparatorie a vizat, în concepţia legii, nu doar pe cel direct vizat de condamnarea politică, ci şi pe soţul supravieţuitor, apreciat de stat ca fiind la rândul său vătămat, iar în speţă, soţia supravieţuitoare a defunctului, C.E. (decedată la rândul său la data de 22.01.2001) a beneficiat în condiţiile Decretului-Lege nr. 118/1990 de o indemnizaţie stabilită conform Hotărârii nr. 217/1993.

La aceste măsuri direct pecuniare s-au adăugat şi cele adiacente de care a putut beneficia în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, anume: scutirea de la plata impozitelor şi a taxelor locale; asistenţă medicală şi medicamente în mod gratuit şi prioritar; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun, cu decontarea

95

abonamentelor de transport – în cazul societăţilor cu capital privat – integral de la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale de domiciliu; douăsprezece călătorii gratuite anuale, pe cale ferată cl. I pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale, la alegere, folosirea acestora fiind posibilă şi de către însoţitori, membri de familie, în cadrul numărului de călătorii stabilit pentru beneficiar; un bilet pe an gratuit pentru tratament într-o staţiune balneoclimaterică; scutire de la plata taxelor de abonament radio şi televiziune; prioritate la instalarea unui post telefonic, cu scutire de la plata taxei de abonament; acordarea la cerere, în mod gratuit, a unui loc de veci.

Nu pot fi considerate ca lipsite de relevanţă în plan patrimonial aceste compensaţii de altă natură conferite prin lege acestei persoane, câtă vreme ele conturează interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurii politice, şi aceasta indiferent dacă beneficiarul lor a înţeles să le solicite ori să le valorifice efectiv.

În fine, nu poate fi ignorată nici împrejurarea că prin decizia nr. 2864/29.11.2007 i-a fost recunoscută defunctului C.L. şi calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă conform O.U.G. nr. 214/1999, legiuitorul fiind cel care stabileşte în ce condiţii poate fi valorificată în prezent, dar şi potrivit unor eventuale acte normative ulterioare, dreptul astfel recunoscut.

În concluzie, recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică a fost justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri şi a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensaţiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, însă în speţă, copiii defunctului nu au, în accepţiunea prevederilor legii reparatorii, conforme Constituţiei, calitatea de victime ale măsurii politice luate asupra tatălui lor şi nu sunt îndreptăţiţi la acordarea de daune morale pentru situaţia evocată.

Pentru toate considerentele expuse, în baza art. 296 cod proc. civilă, se va respinge apelul reclamanţilor şi se va admite apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei apelate, în sensul respingerii acţiunii, ca nefondată.

Decizia civilă nr. 106/C/14.02.2011Judecător redactor Mihaela Ganea

15. Servitute legală de trecere. Stabilirea căii de acces prin convenţia părţilor. Distincţia dintre servitutea legală de trecere şi servitutea de trecere stabilită prin fapta omului. Incetarea servituţii legale de trecere.

Fiind vorba de o servitute legală de trecere „strico sensu” în care părţile au convenit asupra traseului căii de acces, exercitarea şi stingerea acestei servituţi se va realiza în condiţiile art.616 Cod civil, iar nu în condiţiile art. 620 Cod civil.

Prin urmare, servitutea legală de trecere încetează în momentul în care dispare caracterul de loc înfundat, indiferent de modul în care s-a stabilit conţinutul concret al servituţii de trecere : convenţie , hotărâre judecătorească sau prescripţie achizitivă.

Instanţa supremă a statuat în jurisprudenţa sa, că servitutea de trecere îşi găseşte justificare dacă persistă scopul pentru care a fost creată şi va trebui să înceteze dacă scopul a

96

încetat „cessante causa cessant effectus” (Plenul Tribunalului Suprem, decizia civilă nr.24/1962 în C.D. 1962, pag.93 ; Decizia civilă nr.1054/1989 în „Dreptul” nr.3/1990).

Încetarea înfundăturii este de natură a antrena stingerea servituţii de trecere „stricto sensu”. Achiziţionarea de către proprietarul fondului dominant a unor terenuri vecine, care dă posibilitatea trecerii de la fondul dominant la calea publică peste terenul său propriu, nu mai justifică continuarea exercitării dreptului de servitute de trecere deoarece, fondul dominant nu mai este un loc înfundat.

Art. 616 Cod civil

Prin cererea înregistrată sub nr.1334/254/15.05.2009, reclamanţii M.T. şi M.F. au chemat în judecată pe pârâţii C.N. şi C.M., pentru ca instanţa prin hotărârea ce o va pronunţa să-i oblige să respecte dreptul de servitute de trecere de la drumul comunal la proprietatea lor asupra suprafeţei de 96 m.p. (32 m lungime şi 3 m lăţime având ca vecinătăţi; la Nord – pe latura de 3 ml – drum comunal; la Est – pe latura de 32 ml – proprietatea pârâţilor; la Sud – pe latura de 3 ml proprietatea reclamanţilor; la Vest – pe latura de 32 ml prop. R.C.; aşa cum a fost instituit prin contractul de vânzare cumpărare autentificat de BNP F.S.E. sub nr. 38880/20.10.1997 si să le permită să se folosească de servitutea de trecere; să demoleze gardul ridicat abuziv ce îi împiedică să folosească servitutea de trecere, în caz de refuz să fie împuterniciţi ca în numele şi pe cheltuiala lor să demoleze gardul ce împiedică folosirea servituţii de trecere cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată . În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că în data de 20.10.1997 au încheiat cu numita D.L., în calitatea de vânzător un contract de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 3880/20.10.1997, având drept obiect vânzarea cumpărarea unei suprafeţe de 928 m.p. teren din suprafaţa totală de 1952 m.p. situată în intravilanul comunei Limanu, judeţul Constanţa, iar în cuprinsul acestui contract de vânzare cumpărare, părţile au stipulat că, odată cu vânzarea suprafeţei de 928 m.p. se instituie pentru cumpărători un drept de servitute pentru suprafaţa de 96 m.p. cu următoarele dimensiuni ; 32 ml lungime şi 3 ml lăţime, având drept vecinătăţi; la Nord – pe latura de 3 ml – drum comunal; la Est – pe latura de 32 ml – proprietatea pârâţilor; la Sud – pe latura de 3 ml proprietatea reclamanţilor; la Vest – pe latura de 32 ml prop. R.C.; aşa cum este identificat în planul de situaţie anexat unde formează lotul colorat în galben. S-a mai arătat că după decesul proprietarei vânzătoare D.L., moştenitorii acesteia; C.I., C.Io. au înstrăinat diferenţa de teren rămasă pârâţilor prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 3145/16.07.2002, iar cu defuncta D.L. nu au fost probleme, acestea au apărut în momentul când pârâţii au cumpărat diferenţa de teren şi a început să îngrădească accesul la de la calea publică la proprietatea lor, ridicând gard pe toate laturile, astfel încât nu au mai avut acces la proprietatea lor. În drept, reclamanţii au invocat art. 627 cod civil, art. 577 cod civil, art. 616 cod civil, art. 629 cod civil, 274 cod de procedură civilă, art. 480 cod civil.

Prin sentinţa civilă nr. 1776/ 10.06. 2010 pronunţată de Judecătoria Mangalia în dosarul mai sus menţionat a fost admisă acţiunea reclamanţilor cu obligarea pârâţilor de a respecta dreptul de servitute de trecere de la drumul comunal la

97

proprietatea reclamanţilor privind suprafaţa de 96 m.p. (32 m lungime şi 3 m lăţime) având drept vecinătăţi ;

- la Nord – pe latura de 3 m – drum comunal (strada N.);- la Est – pe latura de 32 m – proprietatea pârâţilor ; - la Sud – pe latura de 3 m proprietatea reclamanţilor ;- la Vest – pe latura de 32 m - proprietatea R.C.; drept de servitute, aşa

cum a fost instituit prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 3880/20.10.1997 şi să permită reclamanţilor să folosească această servitute de trecere.

Totodată pârâţii au fost obligaţi să demoleze gardul ridicat ce împiedică pe reclamanţi să folosească servitutea de trecere, iar, în caz de refuz - împuternicesc pe reclamanţi în numele şi pe cheltuiala lor să demoleze gardul care împiedică folosirea de către aceştia a dreptului de servitute.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal au declarat apel pârâţii C.N. şi C.M. care au criticat-o pentru nelegalitate şi netemenicie, susţinând că această cale de trecere nu a fost utilizată niciodată de către reclamanţi, iar în prezent proprietatea reclamanţilor nu mai prezintă caracterul unui loc înfundat, urmare a dobândirii dreptului de proprietate de către aceştia din urmă şi asupra unui teren alăturat, care are ieşire la calea publică.

Prin decizia civilă nr.423/18 octombrie 2010 Tribunalul Constanţa a admis apelul pârâţilor şi a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a obligat pârâţii să desfiinţeze gardul situat în Mangalia, strada N. (deschidere 32 m) pe distanţa de 3 m, în vederea exercitării de către reclamanţi a servituţii de trecere stabilită prin hotărâre.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii apelate.Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de apel a reţinut, în esenţă că

reclamanţii sunt beneficiarii unui drept de servitute de trecere pentru suprafaţa de teren de 94 m.p., respectiv 32 m lungime şi 3 m lăţime, proprietatea pârâţilor, drept dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr.3880/20 octombrie 1997 încheiat cu vânzătoarea D.L.

S-a mai reţinut că în speţă sunt îndeplinite condiţiile art. 616 Cod civil, iar în condiţiile în care nu a intervenit încetarea dreptului de servitute prin una din modalităţile legale, respectiv imposibilitatea materială de a mai exercita servitutea, prin confuziune, prin prescripţie extinctivă în cazul neexercitării servituţii timp de 30 de ani, prin renunţarea la servitute etc. pârâţii sunt ţinuţi să respecte această servitute constituită prin titlu. Cum însă gardul existent, împiedică realizarea servituţii şi numai pe o porţiune de 3m, instanţa de apel a dispus desfiinţarea numai acestei porţiuni de gard, iar nu a lucrării în ansamblul ei.

Împotriva acestei decizii în termen legal au declarat recurs pârâţii, care au criticat-o pentru nelegalitate conform art. 304 pct.6, 7 şi 9 Cod proc.civilă, sub următoarele aspecte:

1.Instanţa de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, întrucât prin motivele de apel pârâţii nu au solicitat să se stabilească pe ce distanţă să se demoleze gardul, ci au solicitat ca instanţa să se pronunţe asupra inadmisibilităţii acţiunii promovate de reclamanţi atât sub aspectul încălcării principiului „nemo auditar propriam terpitudine

98

allegans”, cât şi sub aspectul regulii stabilită în jurisprudenţă în sensul că înfundarea să nu provină din fapta sau neprevederea proprietarului locului înfundat.

2. Instanţa de apel nu a analizat criticile apelanţilor pârâţi şi nu a motivat soluţia sa, limitându-se să constate că în cauză există calitate procesuală şi să analizeze textul art. 616 Cod civil, fără a-l lega de realităţile cauzei şi de probatoriile administrate.

3. Instanţa a aplicat greşit în speţă dispoziţiile art. 616 şi 630 Cod civil, reclamanţii fiind singurii vinovaţi de nerealizarea căii de trecere, în sensul că nu numai că nu au edificat calea de trecere cum erau obligaţi (art.630 Cod civil), dar au şi închis cu gard continuu latura de nord ce se învecina cu restul de proprietate rămas vânzătoarei D.L., ceea ce echivalează cu o renunţare a reclamanţilor la această servitute de trecere.

Analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Constanţa în raport de criticile recurenţilor pârâţi, Curtea constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente :

Reclamanţii M.T. şi M.F. au dedus judecăţii o acţiune confesorie, prin care au solicitat pârâţilor C.N. şi M. să le recunoască şi respectiv să respecte dreptul de servitute de trecere de la drumul comunal la proprietatea reclamanţilor pentru o suprafaţă de 96 m.p., aşa cum a fost identificată prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3880/20.10.1997 de B.N.P. S.F.E. şi să demoleze gardul ridicat de pârâţi în scopul împiedicării reclamanţilor de a folosi servitutea de trecere.

La rândul lor, pârâţii s-au apărat invocând încetarea servituţii de trecere ca urmare a neîndeplinirii uneia din condiţiile esenţiale pentru exercitarea servituţii legale şi anume încetarea caracterului de „loc înfundat” a terenului proprietatea reclamanţilor.

Pentru soluţionarea acestor probleme de drept ce vizează condiţiile exercitării servituţii de trecere şi respectiv modalitatea de încetare a acesteia, se impune a fi clarificată cu prioritate natura servituţii stabilită în beneficiul reclamanţilor prin contractul de vânzare-cumpărare nr.3880/20.10.1997.

Din analiza contractului de vânzare-cumpărare rezultă că vânzătoarea D.L. – proprietara unei suprafeţe de teren de 1952 m.p. a dezmembrat acest teren în două loturi, din care un lot în suprafaţă de 928 m.p. situat în intravilanul satului Limanu a fost înstrăinat cumpărătorilor reclamanţi M.T. şi M.F.

Întrucât lotul înstrăinat reclamanţilor era un „lot înfundat” în sensul art. 616 Cod civil, părţile au convenit asupra unui traseu al căii de acces la drumul public, fiind afectată acestui scop o suprafaţă de teren de 96 m.p., având o lungime de 32 m. şi o lăţime de 3 m. din terenul proprietatea vânzătoarei D.L. (autoarea pârâţilor).

Motivul pentru care a fost constituită această servitute în beneficiul reclamanţilor cumpărători este expres menţionat în contractul de vânzare-cumpărare: „Servitutea pe terenul descris mai sus se constituie pentru a asigura cumpărătorilor accesul de la lotul proprietatea lor la drumul comunal situat în partea de nord a proprietăţii mele” (proprietatea vânzătoarei D.L.).

Prin urmare, stabilirea dreptului de trecere a cumpărătorilor pe o suprafaţă din terenul rămas în proprietatea vânzătoarei D.L. (în prezent proprietatea pârâţilor C.), s-

99

a datorat caracterului de „loc înfundat” al terenului de 928 m.p. cumpărat de reclamanţii M.

Împrejurarea conform căreia, prin contractul de vânzare-cumpărare, părţile au convenit asupra suprafeţei de teren pe care se va face trecerea, determinând-o prin lungime şi lăţime, fără a se recurge la criteriile prev. de art. 617-618 Cod civil, nu este de natură a schimba fundamentul servituţii de trecere, fiind vorba tot de o servitute legală, derivând din existenţa „locului înfundat”, iar nu de o servitute de trecere stabilită prin fapta omului, conform art. 636 – 643 Cod civil.

În literatura juridică de specialitate (V.Stoica - „Drepturi reale”, Vol.I, pag.265; V.Terzea – „Servituţile în dreptul civil român”, Ed.CA Beck, pag.166), se face distincţie între servitutea legală de trecere şi servitutea de trecere stabilită prin fapta omului, arătându-se că izvorul acestora este diferit : în cazul servituţii legale, izvorul juridic îl reprezintă legea, la care se adaugă existenţa unui fapt juridic, respectiv existenţa stării de loc înfundat a fondului dominant; în timp ce în cazul servituţii de trecere stabilită prin fapta omului, izvorul juridic îl reprezintă convenţia părţilor, nefiind necesară condiţia ca fondul dominant să fie un loc înfundat.

Pe de altă parte, este esenţial să menţionăm faptul că în timp ce servitutea legală de trecere nu reprezintă un dezmembrământ al dreptului de proprietate, ci o limitare a dreptului de proprietate al fondului aservit, servitutea de trecere stabilită prin fapta omului, reprezintă un dezmembrământ al dreptului de proprietare.

În concluzie, Curtea constată că servitutea de trecere menţionată în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3880/20.10.1997 de B.N.P. S.F.E., constituie o servitute legală de trecere, constituită în condiţiile art. 616 Cod civil pentru asigurarea unei căi de acces la drumul public pentru proprietarii lotului înfundat – reclamanţii M.T. şi M.F.

Fiind vorba de o servitute legală de trecere „strico sensu” în care părţile au convenit asupra traseului căii de acces, exercitarea şi stingerea acestei servituţi se va realiza în condiţiile art.616 Cod civil, iar nu în condiţiile art. 620 Cod civil.

Prin urmare, servitutea legală de trecere încetează în momentul în care dispare caracterul de loc înfundat, indiferent de modul în care s-a stabilit conţinutul concret al servituţii de trecere: convenţie, hotărâre judecătorească sau prescripţie achizitivă. Astfel, instanţa noastră supremă a statuat în jurisprudenţa sa, că servitutea de trecere îşi găseşte justificare dacă persistă scopul pentru care a fost creată şi va trebui să înceteze dacă scopul a încetat „cessante causa cessant effectus” (Plenul Tribunalului Suprem, decizia civilă nr.24/1962 în C.D. 1962, pag.93 ; Decizia civilă nr.1054/1989 în „Dreptul” nr.3/1990). Aşadar, încetarea înfundăturii este de natură a antrena stingerea servituţii de trecere „sticto sensu”. Achiziţionarea de către proprietarul fondului dominant a unor terenuri vecine, care dă posibilitatea trecerii de la fondul dominant la calea publică peste terenul său propriu, nu mai justifică continuarea exercitării dreptului de servitute de trecere deoarece, fondul dominant nu mai este un loc înfundat.

Pentru admiterea ca fondată a unei acţiuni confesorii este necesar ca starea de loc înfundat să preexiste introducerii acţiunii şi să persiste pe tot parcursul soluţionării procesului.

100

În speţă, se reţine că la momentul promovării acţiunii, reclamanţii M.T. şi M.F. nu mai erau proprietarii unui loc înfundat – fără ieşire la calea publică – caracterul de loc înfundat al proprietăţii lor încetând la momentul la care aceştia au devenit proprietarii unui alt teren învecinat conform contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.1976/17 mai 1999 încheiat cu vânzătorul R.V. şi C., teren ce are ieşire la strada M., având o deschidere de 25,59 m pe latura de Vest a proprietăţii la drumul public, conform actelor depuse la dosar.

Această împrejurare este confirmată prin expertiza efectuată în cauză la instanţa de fond de ing. A.S. şi este recunoscută la interogatoriul luat de instanţă din oficiu reclamantei M.F., aceasta precizând că solicită respectarea servituţii de trecere pe terenul pârâţilor, întrucât celălalt drum la care are acces proprietatea nu este modernizat, este pavat cu piatră şi există inconveniente pentru utilizarea lui. Situaţia acestui drum nu determină calificarea proprietăţii reclamanţilor ca loc înfundat.

Prin noţiunea de cale publică prev. de art. 616 Cod civil, se au în vedere drumurile deschise circulaţiei, astfel cum sunt acestea definite de art. 4 din O.G. nr.43/1997. Drumul public este orice loc prin care trecerea este îngăduită, iar nu numai drumurile naţionale, judeţene sau comunale. Dacă locul are ieşire la calea publică pe un drum rural, sau dacă drumul public la care are ieşire reclamantul este degradat, dar poate fi amenajat cu anumite cheltuieli, nu se justifică exercitarea servituţii de trecere, proprietatea neputând fi calificată drept un „loc înfundat”.

De altfel, reclamanţii nu şi-au amenajat niciodată calea de acces pe terenul proprietatea pârâţilor conform art. 631 Cod civil, utilizând până în anul 2002 – când pârâţii au cumpărat acest teren – o ieşire peste proprietatea învecinată deşi, nu aveau recunoscută o servitute de trecere pe acel teren, iar proprietatea lor îşi pierduse încă din anul 1999 atributul de loc înfundat, aspect ce rezultă din declaraţiile martorilor.

Mai mult, reclamanţii în calitate de titulari ai fondului dominant au permis pârâţilor – proprietari ai fondului aservit să realizeze lucrări cu caracter permanent, incompatibil cu existenţa servituţii, respectiv le-au permis să edifice un gard care le îngrădea întreaga proprietate, inclusiv terenul din zona de acces menţionată în contractul de vânzare-cumpărare nr.1976/17 mai 1999 şi chiar au participat personal la efectuarea acestor lucrări, înţelegând să îşi ajute vecinii pârâţi să ridice gardul ce desparte cele două proprietăţi, inclusiv pe porţiunea pe care susţin că ar fi folosit-o pentru acces la drumul comunal, atitudine ce poate fi asimilată unei renunţări tacite la servitutea de trecere.

În concluzie, constatând că pârâţii nu au împiedicat realizarea servituţii de trecere, cât timp terenul proprietatea reclamanţilor a prezentat caracteristicile unui loc înfundat, iar ulterior anului 1999, proprietatea reclamanţilor a dobândit o ieşire la calea publică, în urma alipirii unui lot de teren, care nu constituia un loc înfundat, Curtea constată că acţiunea confesorie promovată de reclamanţi este nefondată, instanţele de fond şi de apel dispunând în mod nelegal, cu încălcarea art.616 Cod civil, obligarea pârâţilor de a permite reclamanţilor trecerea pe terenul proprietatea lor, cu consecinţa demolării lucrărilor (gardului) care împiedică realizarea trecerii.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 Cod pr.civilă, se va admite recursul pârâţilor şi se va schimba în parte hotărârea apelată, în sensul admiterii apelului.

101

Schimbă în tot hotărârea apelată, în sensul că respinge acţiunea reclamanţilor ca nefondată.

Decizia civilă nr. 113/C/23.03.2011Dosar nr. 1334/254/2009

Judecător redactor Mihaela Popoacă

16. Uzucapiune. Stăpânirea unui teren prin extinderea folosintei imobilului atribuit prin contractul de închiriere încheiat cu unitatea specializată în administrarea fondului locativ de stat. Precaritatea posesiei.

Posesia începută, prin extinderea folosinţei, nu este exercitată pentru sine, sub nume de proprietar, ci o posesie exercitată pentru altul, respectiv pentru adevăratul titular al bunului imobil şi cu îngăduinţa acestuia, astfel că ea nu tinde la o uzurpare a proprietăţii şi nu se poate confunda cu o posesie utilă, nefiind de natură să ducă la dobândirea proprietăţii prin uzucapiune.

Nefondată este şi susţinerea referitoare la intervertirea precarităţii întrucât aceasta nu poate fi susţinută decât în limitele şi în cazurile prevăzute de art. 1858 din Codul civil, ori împrejurarea alipirii terenului ce se pretinde a fi uzucapat de suprafaţa aferentă locuinţei închiriate sau cea a îngrădirii lui distincte nu se încadrează în nici unul din modurile stabilite de textul de lege menţionat pentru a putea fi considerată o dovadă a încetării precarităţii posesiei şi un semn al începutului unei posesii utile, sub nume de proprietar, cum în mod nefondat se susţine în recurs.

Cod civil, art. 1853Legea nr. 112/1995

Prin acţiunea înregistrată la 24.05.2007, reclamanta U.V. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Constanţa prin Primar şi Primarul Municipiului Constanţa, ca prin hotărâre judecătorească să constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 850 mp situat în Constanţa, str. C.S. prin efectul prescripţiei achizitive de lungă durată.

În motivare s-a arătat că, în baza unui contract de închiriere încheiat cu fostul I.L.L. Constanţa la 01.08.1963, reclamanta şi defunctul soţ al acesteia au primit în folosinţă un imobil compus din construcţie cu 2 camere şi dependinţe şi teren aferent în suprafaţă de 850 mp, din care 67,68 mp ocupaţi de construcţie, iar diferenţa – folosită de aceştia cu destinaţia de grădină şi livadă.

A mai arătat reclamanta că prin contractul de vânzare-cumpărare nr.26772/06.08.1996 a dobândit proprietatea construcţiei şi a terenului aferent, în suprafaţă de 67,68 mp, şi a fost înscrisă cu acest imobil în evidenţele fiscale, în timp ce diferenţa de suprafaţă de până la 850 mp - separată de restul imobilului de strada care a fost construită în anul 1963 – este delimitată cu gard de sârmă şi cultivată cu pomi fructiferi, viţă de vie şi legume, fiind folosită de reclamantă în mod continuu, neîntrerupt, netulburat, public şi sub nume de proprietar, din 1963 până în prezent.

Prin sentinţa civilă nr. 5325/19.03.2009 Judecătoria Constanţa a respins acţiunea reclamantei ca neîntemeiată.

La pronunţarea hotărârii s-a avut în vedere că reclamanta şi defunctul său soţ au dobândit terenul aferent locuinţei, de 67,68 mp, cu titlu de folosinţă, în baza unui contract de închiriere încheiat în 1963, şi şi-au extins stăpânirea asupra unei suprafeţe mai mari, de aproximativ 850 mp, dar posesia exercitată asupra acestei diferenţe de

102

teren a fost afectată de viciul precarităţii - deoarece chiriaşul este doar un detentor precar al bunului.

S-a reţinut, totodată, că această concluzie, a caracterului viciat al posesiei, nu poate fi răsturnată de apărarea conform căreia s-a stăpânit mai mult decât s-a închiriat, pentru că stăpânirea invocată a fost o simplă detenţie, iar din toate aceste împrejurări rezultă că reclamanta nu a dovedit calităţile posesiei şi stăpânirea terenului sub nume de proprietar.

Apelul declarat împotriva acestei sentinţe de reclamantă a fost respins ca nefondat de Tribunalul Constanţa, prin decizia civilă nr. 471/16.10.2009, în considerentele căreia s-au reţinut următoarele:

- reclamanta, împreună cu defunctul său soţ, au deţinut în folosinţă suprafaţa de 67,68 mp, aferentă construcţiei cumpărată în baza contractului de vânzare cumpărare nr. 26772/06.08.1996, iar diferenţa de 844,09 mp, pentru care se solicită constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune, se află – conform expertizei tehnice efectuată în cauză - în continuarea terenului deţinut cu titlu de folosinţă.

- urmare a condiţiilor în care s-a dobândit folosinţa imobilului este cert că reclamanta şi defunctul său soţ au cunoscut faptul că terenul asupra căruia au exercitat posesia a fost deţinut în folosinţă, chiar şi în lipsa unui act care să consfinţească această situaţie juridică, cu atât mai mult cu cât acest imobil nu este înscris în evidenţele fiscale şi nu s-au achitat taxele şi impozitele aferente lui.

- cum posesia exercitată asupra celor 67,68 mp a fost viciată, terenul fiind atribuit în folosinţă, şi posesia extinsă asupra diferenţei de 844,09 mp a avut acelaşi caracter fiind, în realitate, o detenţie precară pentru că reclamanta nu a dovedit că ea a întrunit, pe lângă elementul material, şi elementul intenţional, respectiv că a fost exercitată pentru sine, nu pentru altul.

- prin declaraţiile martorilor nu s-a făcut dovada intervertirii posesiei din posesie precară în posesie utilă, astfel că reclamanta este un simplu detentor precar care nu poate dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiune, posesia afectată de viciul precarităţii echivalând cu însăşi lipsa posesiei.

- instanţa de fond nu a făcut confuzie între terenul primit în baza contractului de închiriere şi cel în litigiu, iar detenţia precară nu rezultă din alipirea acestui teren de cel atribuit în folosinţă, ci din faptul că reclamanta a exercitat posesia lui prin simpla îngăduinţă a proprietarului, ştiind că acest teren nu îi aparţine.

- terenul nu a fost abandonat în sfera de dispoziţie a reclamantei, iar proprietarul acestuia nu a efectuat acte de tulburare pentru că ştia că reclamanta nu poate pretinde un drept de proprietate cât timp între părţi intervenise un contract de închiriere, iar ulterior, un contract de vânzare cumpărare pentru terenul învecinat cu cel în litigiu.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta U.V. şi a criticat-o pentru nelegalitate conform art. 304 pct. 9 şi pct. 8, raportat la pct.7 din Codul de procedură civilă, invocând greşita aplicare a prevederilor art. 1853 din Codul civil.

În motivare s-a arătat că soluţia de respingere a acţiunii este consecinţa confuziei făcută de instanţe între terenul primit de reclamantă în baza contractului de închiriere şi cel ce constituie obiectul litigiului de faţă, care nu a fost niciodată stăpânit în calitate de chiriaş, ci sub nume de proprietar şi pentru sine, el fiind

103

despărţit, de altfel, de terenul închiriat, de un drum care a fost desfiinţat ulterior de reclamantă, ca manifestare a intervertirii precarităţii.

A susţinut recurenta că elementul intenţional al posesiei rezultă cu certitudine din declaraţiile martorilor - care au arătat că pe terenul în litigiu a existat o groapă de resturi menajere pe care aceasta a îngrădit-o separat de suprafaţa primită de la primărie – şi că instanţele au apreciat greşit momentul de la care a intrat în posesia terenului pentru care se invocă uzucapiunea, care a fost ulterior contractului de închiriere şi făcut cu intenţia dobândirii calităţii de proprietar, iar nu a extinderii dreptului de chiriaş.

Nu s-a avut în vedere nici faptul că uzucapiunea reprezintă o sancţiune împotriva vechiului proprietar şi că, în cauză, acesta nu a reclamat vreun drept asupra terenului îngrădit de reclamantă, distinct de cel închiriat.

Sub acest aspect s-a arătat că nici Statul - în perioada în care terenurile erau supuse reglementării instituite de prevederile Legii nr. 58/1974 - şi, ulterior, nici Municipiul Constanţa nu şi-au exercitat atributele asupra terenului în litigiu, iar faptul că posesia recurentei nu a fost tulburată conduce la concluzia abandonării terenului în litigiu în sfera sa de dispoziţie, împrejurare confirmată şi de lipsa unui contract de închiriere pentru această suprafaţă, spre deosebire de cea aferentă locuinţei, asupra căreia a dobândit proprietatea prin contract de vânzare cumpărare.

În susţinerea greşitei aplicări a prezumţiei de precaritate a posesiei exercitată de recurentă asupra terenului ce formează obiectul material al litigiului s-a invocat şi faptul alipirii lui de suprafaţa ce a format obiectul contractului de închiriere, ca şi faptul îngrădirii lui distincte, susţinându-se că această situaţie de fapt confirmă convingerea recurentei că îl stăpânea pentru sine şi sub nume de proprietar, exercitând asupra bunului toate atributele calităţii de proprietar.

S-a invocat, în probaţiune, şi existenţa unor hotărâri judecătoreşti prin care în favoarea vecinilor recurentei s-a constatat dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune pentru suprafeţe de teren cu acelaşi regim juridic ca al celei din litigiu.

Analizând legalitatea hotărârii atacate în raport cu criticile formulate instanţa reţine următoarele:

Fiind un mod de dobândire a proprietăţii, uzucapiunea se întemeiază pe faptul posesiei imobilului pe perioada de timp cerută de lege. Aşadar, când posesiunea unui imobil se prelungeşte pe o anumită perioadă, în anumite condiţii impuse de lege, acest fapt nu rămâne fără consecinţe juridice, cea mai importantă fiind aceea că, la epuizarea termenului, această stare de fapt duce la naşterea dreptului de proprietate asupra imobilului, în patrimoniul persoanei care a avut posesia lui utilă.

Pentru a produce efecte juridice trebuie ca posesia să fie exercitată în anumite condiţii, să aibă calităţile necesare care să o facă aptă să ducă la dobândirea proprietăţii după trecerea perioadei de timp prevăzută de lege.

Potrivit art. 1846 din Codul civil, orice prescripţie este întemeiată pe faptul posesiei, iar art. 1847 din acelaşi cod stabileşte condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească posesia pentru a conduce la dobândirea dreptului de proprietate, respectiv că trebuie să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar.

Exercitarea posesiei sub nume de proprietar înseamnă că posesorul trebuie să

104

posede animo domini, adică pentru sine şi cu intenţia de a se comporta ca proprietar; în caz contrar, când exercitarea actelor de fapt asupra bunului imobil se face în numele altuia, posesia are caracter precar, iar beneficiile exercitării ei aparţin celui a cărui pretenţiune de drept se manifestă prin intermediul detentorului de fapt. Art.1855 din Codul civil prevede, în acest sens, că atunci când posesorul a început a poseda pentru altul se presupune că a conservat aceeaşi calitate, dacă nu este probă contrarie.

Deşi nu este tratată ca viciu al posesiei în Codul civil, precaritatea poate fi considerată mai mult decât atât, şi anume ca o lipsă a însăşi posesiei, deoarece este lipsită de "animus domini", adică de elementul intenţional al posesiei. În concepţia Codului civil ea apare, totuşi, ca un viciu absolut şi perpetuu al posesiei pentru că persoanele enumerate în art 1853 din cod posedă pentru altul: locatarul pentru proprietar, depozitarul pentru depozitant, uzufructuarul pentru nudul proprietar.

În speţă, se constată că reclamanta a luat în stăpânire terenul în litigiu prin extinderea folosinţei imobilului atribuit prin contractul de închiriere încheiat cu fostul I.L.L. Constanţa în 1963, care a avut ca obiect o locuinţă - cumpărată ulterior conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 26772/1996 - şi teren aferent de 67,68 mp, respectiv prin exercitarea unor acte de folosinţă şi asupra unei suprafeţe de aproximativ 800 mp, excedentară celei aferentă locuinţei închiriate.

Posesia astfel începută, prin extinderea folosinţei, nu este exercitată pentru sine, sub nume de proprietar, ci o posesie exercitată pentru altul, respectiv pentru adevăratul titular al bunului imobil şi cu îngăduinţa acestuia, astfel că ea nu tinde la o uzurpare a proprietăţii şi nu se poate confunda cu o posesie utilă, nefiind de natură să ducă la dobândirea proprietăţii prin uzucapiune.

În practica instanţei supreme s-a apreciat că proba posesiei se va putea face, în ceea ce priveşte dreptul de proprietate, prin plata impozitelor şi a celorlalte taxe referitoare la imobil, prin înscrierea acestuia la secţia financiară, prin efectuarea unor acte de dispoziţie asupra lui.

În cauză, din chiar considerentele cererii de chemare în judecată, ca şi din adresele eliberate de Primăria municipiului Constanţa, rezultă că reclamanta nu este înscrisă în evidenţele fiscale ale localităţii cu terenul pentru care se invocă uzucapiunea şi nu a achitat impozite şi taxe decât pentru imobilul care a făcut obiectul contractului de închiriere.

Prin urmare, chiar dacă din declaraţiile martorilor rezultă că reclamanta a avut în posesie şi o altă suprafaţă de teren decât cea atribuită în folosinţă prin contract de închiriere, aceste probatorii nu demonstrează decât simpla stăpânire în fapt a imobilului în litigiu, nu şi exercitarea ei sub nume de proprietar, iar din acest punct de vedere este lipsită de relevanţă atât susţinerea conform căreia folosinţa acestei suprafeţe a fost exercitată ulterior încheierii contractului de închiriere referitor la locuinţă şi la terenul aferent ei – aspect care nici nu a fost confirmat probator, de altfel, pentru că martorul B.I., fratele reclamantei, a arătat că terenul ce face obiectul litigiului este stăpânit de reclamantă din 1963, deci din anul încheierii titlului locativ menţionat anterior – şi nici lipsa oricărei tulburări din partea autorităţilor administrative deoarece simpla îngăduinţă a proprietarului nu este de natură a consolida efectul achizitiv al posesiei afectată de viciul precarităţii.

105

Nefondată este şi susţinerea referitoare la intervertirea precarităţii întrucât aceasta nu poate fi susţinută decât în limitele şi în cazurile prevăzute de art. 1858 din Codul civil, ori împrejurarea alipirii terenului ce se pretinde a fi uzucapat de suprafaţa aferentă locuinţei închiriate sau cea a îngrădirii lui distincte nu se încadrează în nici unul din modurile stabilite de textul de lege menţionat pentru a putea fi considerată o dovadă a încetării precarităţii posesiei şi un semn al începutului unei posesii utile, sub nume de proprietar, cum în mod nefondat se susţine în recurs.

Din considerentele ce preced rezultă că reclamanta a avut calitatea de detentor precar al terenului în litigiu, în sensul art. 1853 alin. 2 din Codul civil, şi că nu a exercitat o posesie utilă asupra acestuia, aptă să conducă la dobândirea proprietăţii.

Prin urmare, cum instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale menţionate anterior, în temeiul art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, recursul va fi respins ca nefondat.

În temeiul art. 274 alin. 1 din acelaşi cod, recurenta va fi obligată la 357 lei cheltuieli de judecată către intimaţi.

Decizia civilă nr. 247/C/18.05.2010Dosar nr. 8135/212/2007

Judecător redactor Irina Bondoc

B. SUCCESIUNI

17. Partaj succesoral. Moştenitor care nu a formulat notificare conform Legii nr. 10/2001, pentru restituirea cotei sale succesorale. Dobândirea intregului imobil de către un succesor ce a parcurs procedura Legii nr. 10/2001. Incidenţa art. 4 alin. 4 din Legea nr. 10/2001. Aplicare in timp a legii. Efecte asupra procedurii succesorale.

Regula instituită prin legea specială este una derogatorie de la dreptul comun, pentru că în speţă se pune în discuţie distincţia dintre calitatea de ,,persoană îndreptăţită’’ (noţiune definită prin art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001) şi calitatea de ,,moştenitor al fostului proprietar’’ (definită prin art. 650 şi urm. Cod civil).

Legiuitorul a urmărit să înlăture aplicarea regulii unanimităţii în această materie, lăsând la dispoziţia persoanelor care se considerau îndrituite să beneficieze de pe urma prevederii speciale - în temeiul unui drept propriu ori al unuia pierdut din patrimoniul antecesorilor - posibilitatea de a se adresa în procedura prealabilă administrativă entităţii deţinătoare, probând atât calitatea, cât şi întinderea dreptului invocat.

Pe de altă parte, legea a avut în vedere că norma specială nu se raporta la un bun existent în patrimoniul antecesorului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ci la unul aflat în patrimoniul unei entităţi deţinătoare, ca efect al preluării lui abuzive de către stat; legea nu a recunoscut astfel de plano, în virtutea calităţii de moştenitor acceptant, a calităţii de ,,persoană îndreptăţită’’, ci a subsumat-o condiţiei impuse, de notificare într-un anumit termen şi cu depunerea documentaţiei doveditoare a dreptului.

Nefiind pe tărâmul dreptului succesoral, care consacră recunoaşterea drepturilor conferite de calitatea de moştenitor prin prisma înscrisurilor emise în procedura dezbaterii succesorale, ci în domeniul recunoaşterii unui drept de proprietate, supus unei reglementări speciale care a implicat condiţii, termene şi proceduri clare prin care se putea recunoaşte şi valorifica acest drept, criticile apelanţilor, vizând negarea dreptului lor, sunt nefondate.

106

Art. 3, 4 din Legea nr. 10/2001

Prin sentinţa civilă nr.1274/4.12.2009 a Tribunalului Constanţa a fost admisă excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantului M.C.T. (succesor în drepturile procesuale al autoarei sale M.C.) în contradictoriu cu pârâţii K.M.N. ş.a., precum şi a acţiunii conexe formulate de reclamanta M.I.

A fost admisă excepţia inadmisibilităţii cererii reconvenţionale privind constatarea calităţii de coproprietar, formulate iniţial pe calea intervenţiei în interes propriu de către pârâţii C.M. şi C.G.N., fiind respinse aşadar ca inadmisibile atât acţiunea principală, cât şi cererea conexă şi cererea reconvenţională.

A fost respinsă cererea în contradictoriu cu pârâta S.C. N.O. S.A., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

S-a luat act de renunţarea pârâţilor C. la judecata capătului de cerere din reconvenţională, având ca obiect ieşirea din indiviziune.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a avut în vedere că:Prin cererea înregistrată sub nr. 7086/2005, reclamanta M.C.E. (dec. în cursul judecăţii la 14.08.2006) a

chemat în judecată pe pârâţii M.I.T. (dec. la 21.10.2005), M.A.A. ş.a. şi S.C. N.O. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate calitatea de coproprietar al reclamantei pentru o cotă de 1/5 din imobilul situat în oraşul Eforie Nord - Complexul A.N., la intersecţia dintre Str. B. si B-dul T.V., judeţul Constanţa, reprezentând fostele loturi 98 şi 102, imobil compus din teren în suprafaţă de 594 mp şi construcţie cu parter şi mansardă; să se dispună ieşirea din indiviziune cu privire la imobilul menţionat, prin atribuirea acestuia în natură către reclamantă şi cu obligarea sa la plata unei sulte către ceilalţi coproprietari; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamanta a susţinut că prin Dispoziţia emisă în anul 2005 de către S.C. N.O. S.A. în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, imobilul a fost restituit în întregime către pârâţii M.I.T, K.M.N, M.A.A. şi M.D.M, aceştia fiind însă doar o parte dintre moştenitorii foştilor proprietari. Deşi M.R.M., fiica lui M.I.T., a fost împuternicită de reclamantă să formuleze notificare şi în numele său, în condiţiile în care aceasta a venit în România pentru a reglementa situaţia juridică a proprietăţilor autorilor lor, din ,,eroare’’ a fost omis numele reclamantei în notificarea depusă pentru acest imobil.

Pârâţii C.M.C.G.N. au formulat cerere de intervenţie în interes propriu, calificată ulterior ca fiind cerere reconvenţională, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate calitatea lor de coproprietari pentru cota de 1/5 din acelaşi imobil şi să se dispună ieşirea din indiviziune cu privire la imobilul menţionat mai sus.

În susţinerea cererii proprii, pârâţii au arătat că sunt fiii lui C.M.E.A. Aceasta, alături de M.D.I.P, M.A.M, M.I.T şi M.C.E.A., a moştenit pe bunicii M.D. (decedat la 17.09.1953) şi M.M. (decedată la 03.03.1961), conform certificatelor de moştenire S 1905/1953 şi 1/1996.

În drept au fost invocate prevederile art. 111 C.pr.civ., art. 480-481 C.civ., art. 728 şi urm. C.civ, 49 şi urm. C.pr.civ.

Prin întâmpinare, pârâta S.C. N.O. S.A. a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, susţinând că prin Decizia nr.1444/08.05.2002 a restituit imobilul în litigiu persoanelor îndreptăţite care au formulat notificare în temeiul Legii 10/2001.

Pârâtul K.M.N. a formulat la rândul său întâmpinare, invocând excepţia inadmisibilităţii formulării acţiunii, pe motiv că odată depăşit termenul de 6 luni pentru formularea notificării prevăzute de Legea 10/2001, se pierde dreptul de a se solicita în instanţă măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Reclamanta M.C.E.A. şi-a modificat ulterior obiectul acţiunii sale, solicitând instanţei să constate calitatea sa de coproprietar pentru o cotă de 1/5 din întregul imobil situat în oraşul Eforie Nord - Complexul A.N, la intersecţia dintre Str. B şi B-dul T.V., judeţul Constanţa, ca fostele loturi 98 şi 102 - proprietatea autorilor D. şi M.M.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa sub nr. 11655/2005, reclamanta M.I. a chemat în judecată pe pârâţii M.I.T, M.A.A., M.D.M.Ş., K.M.N., M.C.E.A, C.M. şi C.G., solicitând instanţei să constate calitatea sa de coproprietară

107

asupra imobilului situat în Eforie, str. B, judeţ Constanţa, în aceeaşi calitate de moştenitor legal al defuncţilor bunici, M.D. (decedat la 17.09.1952) şi M.M. (decedată la 03.03.1961); să se stabilească cotele legale ce le revin comoştenitorilor, respectiv câte 1/5 pentru M.I.T. şi M.C.E.A., câte 1/10 pentru M.I., K.M.N., M.A.A, M.D.M.Ş., C.M. şi C.G.; să se dispună ieşirea din indiviziune asupra imobilului.

Reclamanta M.I. a arătat la rândul său că este moştenitoare a autorilor săi M.D. şi M.M., având o cotă de 1/10 din masa succesorală, în calitatea de nepoată de fiu (tatăl său M.M.A., decedat la data de 15.12.1994 , fiind fiul celor doi).

Prin încheierea din 08.03.2006, instanţa a dispus în temeiul art. 164 c.p.civ. conexarea dosarului civil nr. 11655/2005 la dosarul civil nr. 7086/2005.

S-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. N.O. S.A., reţinând că, faţă de obiectul cererii, între aceasta şi reclamanta din cererea principală nu există nici un raport de drept material care să justifice o eventuală obligaţie procesuală a părţii chemate în judecată.

Ca urmare a decesului reclamantei M.C.E.A., prin încheierea din data de 10.09.2007 a fost introdus în cauză, în calitate de reclamant în cererea principală, C.T.M.

Prin notele depuse la dosar, atât reclamantul din cererea principală, cât şi cei din cererea conexă, precum şi pârâţii reconvenienţi au renunţat la judecata capătului de cerere având ca obiect ieşire din indiviziune, motiv pentru care s-a înţeles să se dea eficienţă disp. art. 246 cod proc. civilă.

La termenul din 20.11.2009, instanţa a invocat din oficiu excepţia inadmisibilităţii acţiunii faţă de dispoziţiile art.111 alin 2. C.proc.civ., excepţie admisă în considerarea faptului că atât prin cererea principală şi cererea conexă, cât şi prin cererea reconvenţională, se solicită constatarea, prin hotărâre judecătorească, a calităţii de coproprietari a reclamanţilor şi a pârâţilor reconvenienţi cu privire la imobilul menţionat, ce a constituit obiectul unei notificări şi a soluţiei de restituire în natură întemeiate pe dispoziţiile Legii 10/2001, notificarea fiind soluţionată de unitatea deţinătoare S.C. N.O. S.A. prin Decizia de restituire nr. 1444/08.05.2002.

Actul arătat a dispus restituirea prin echivalent a lotului menţionat către pârâţii M.I.T, M.A.A, M.DM.Ş, K.M.N, M.C.E.A, fiind stabilită calitatea acestora de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, conform art.3 şi 4 din Legea 10/2001.

Or în speţă, reclamanţii şi pârâţii reconvenienţi pretind constatarea în favoarea lor a unei cote-părţi din dreptul de proprietate asupra imobilului cu privire la care nu au beneficiat de măsuri reparatorii în cadrul procedurilor reglementate de Legea 10/2001. Pretenţiile reclamanţilor şi ale pârâţilor reconvenienţi legate de nerecunoaşterea dreptului lor asupra imobilului litigios au luat naştere odată cu emiterea dispoziţiei de restituire în cadrul procedurii administrative prevăzute de Legea 10/2001, dispoziţie prin care calitatea de persoane îndreptăţite a fost apreciată ca fiind întrunită doar în persoana unora dintre moştenitorii legali ai proprietarilor iniţiali.

Au fost evocate disp. art. 111 alin.2 C.proc.civ., potrivit cu care acţiunea în constatare nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului, normă prin care – arată judecătorul fondului – se consacră caracterul subsidiar al acţiunii în constatare faţă de acţiunea în realizare. Prin urmare, legiuitorul dă preferinţă realizării dreptului şi numai în măsura în care acest lucru nu este posibil prin raportare la alte mijloacele procedurale, se permite introducerea unei cereri de constatare a dreptului.

Or, problema de drept supusă analizei instanţei pe calea acţiunii în constatare constituie un veritabil motiv de contestare a valabilităţii deciziei emise de unitatea deţinătoare, procedură la care nici una dintre părţile reclamante nu a recurs, deşi avea la îndemână o astfel de acţiune ca terţ ale cărui drepturi au fost vătămate prin emiterea deciziei.

Împrejurarea că, din motive care exced acestei judecăţi, legate inclusiv de respectarea unor termene legale de decădere, nu s-a valorificat mijlocul procedural expres reglementat de lege pentru realizarea dreptului pretins încălcat, nu îndreptăţeşte pe reclamanţi, faţă de dispoziţiile art.111 alin.2 C.proc.civ., să recurgă la calea acţiunii în constatare.

108

Împotriva acestei soluţii au declarat apel, în termen legal, reclamanţii M.C.T. şi M.I., precum şi pârâţii C.G.N. şi C.M., criticile fiind formulate în considerentele depuse conform art. 287 al. 2 Cod proc. civilă.

Apelantul reclamant M.C.T. a arătat astfel că soluţia de primă instanţă este nelegală şi netemeinică, întrucât nu s-a intrat în cercetarea fondului, fiind impusă – urmare admiterii excepţiei de inadmisibilitate – trimiterea cauzei spre rejudecare, ori anularea cu reţinere pe fond şi admiterea acţiunii sale.

S-a susţinut că faţă de obiectul acţiunii şi de temeiul în drept invocat, era pe deplin admisibilă o acţiune în constatarea dreptului fondată pe disp. art. 111 cod proc. civilă, fiind urmărită nu valorificarea dreptului de proprietate (nefiind posibilă formularea unei acţiuni clasice în realizarea dreptului, în sensul revendicării unei cote indivize dintr-un bun), ci doar constatarea calităţii de coproprietar şi a întinderii dreptului (calitate contestată de o parte a pârâţilor).

În speţă, reclamantul M. a solicitat constatarea existenţei şi întinderii dreptului său de coproprietate, corespunzător cotei succesorale de 1/5 din universalitatea masei succesorale; partea a arătat că nu are la dispoziţie o acţiune în realizare pentru cota indiviză, iar instanţa de fond nu a arătat care ar fi mijlocul procesual prin care s-ar putea valorifica dreptul real invocat.

Apelantul reclamant a susţinut că acţiunea în constatarea existenţei dreptului de coproprietate este admisibilă independent de formularea cererii de ieşire din indiviziune. Renunţarea la capătul de cerere privind ieşirea din indiviziune nu produce vreo consecinţă în stabilirea condiţiilor de admisibilitate ale acţiunii sale. Au fost evocate prevederile art. 728 al. 1 Cod civil, arătându-se că nimeni nu poate fi obligat nici să rămână în indiviziune, dar nici să iasă din această stare.

Posibilitatea contestării deciziilor de restituire a imobilelor, emise în temeiul Legii nr.10/2001 de unitatea deţinătoare, nu poate fi asimilată unei acţiuni în realizarea dreptului, cu atât mai mult cu cât cele două decizii de restituire sunt legale din perspectiva interesului apelantului reclamant.

S-a făcut referire la modalitatea în care se stabilesc legal raporturile dintre moştenitorii proprietarii imobilului supus prevederilor Legii nr. 10/2001, anume, prin trimitere la dreptul comun, pentru că această calitate de coproprietar nu decurge din dispoziţiile legii speciale, ci din caracterul perpetuu al dreptului de proprietate şi din calitatea de succesor cu titlu universal al autorilor săi.

Moştenitorii foştilor proprietari ai imobilului preluat abuziv care nu sunt implicaţi efectiv în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu îşi pierd calitatea de proprietari, iar comoştenitorii ce au formulat notificare sunt moştenitori aparenţi doar faţă de terţi şi faţă de renunţătorii cu privire la bun.

Apelantul reclamant a susţinut că notificarea are natura juridică a unui act de conservare făcut de comoştenitori în scopul protejării întregului drept de proprietate, ea neavând conţinutul şi efectele unui act de dispoziţie, profitând aşadar şi moştenitorilor care nu au făcut notificare, urmând ca după restituire, proprietarii să se desocotească pe calea dreptului comun; s-a arătat că acest raţionament se regăseşte şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

109

Restituirea integrală a imobilului bun succesoral prin deciziile din 18.05.2005 s-a realizat tocmai ca urmare a acceptării de către unitatea deţinătoare a caracterului de act de conservare al notificării.

În concluzie, a arătat apelantul reclamant, are dreptul la recunoaşterea cotei de 1/5 din universalitatea masei succesorale rămase de pe urma autorilor D. şi M.M., fapt confirmat de cuprinsul certificatelor de moştenitor; calitatea de moştenitor şi de proprietar al unei cote părţi din imobil a devenit irevocabilă în urma acceptării moştenirii.

S-a mai arătat că în speţă, în conformitate cu principiul tempus regit actum, modificările aduse art. 4 din Legea nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 sunt ulterioare formulării de către autoarea apelantului reclamant a cererii de chemare în judecată în prezenta cauză. Prin urmare, nu pot fi invocate în cauză dispoziţiile art. 4 al. 4 din legea modificată, astfel că relaţiile dintre comoştenitori urmează să fie guvernate, în lipsa unor dispoziţii contrare, de dreptul comun - art. 480, 481 cod civil şi art. 644 cod civil.

Conchizând, apelantul M. a arătat că datorită atitudinii frauduloase a mandatarilor mamei sale, prin deciziile emise de S.C. N.O. S.A. în conformitate cu Legea nr. 10/2001 imobilul a fost restituit doar către o parte dintre moştenitorii acceptanţi ai foştilor proprietari. Deşi au formulat notificări şi acţiuni în justiţie inclusiv în numele mamei sale, finalizate cu restituirea unora dintre imobilele ce au aparţinut autorilor comuni, cei doi mandatari nu au formulat notificare în condiţiile legii speciale şi pentru alte imobile (cum este cel în litigiu).

Apelanta reclamantă M.I. şi-a motivat apelul pe considerente similare, în sensul că are o cotă de 1/10 din masa succesorală a bunicilor săi M.D. şi M.M., iar în considerarea aceloraşi argumente dezvoltate în esenţă de către apelantul M.C.T., că potrivit Curţii Europene a Drepturilor Omului, atât în procedura administrativă prevăzută de legea specială, cât şi în acţiunea în revendicare, comoştenitorii se reprezintă unii pe alţii în privinţa actelor de conservare a dreptului de proprietate, drept care nu a părăsit patrimoniul titularului, acţionând în calitate de mandatari ai celorlalţi moştenitori în raporturile cu unitatea deţinătoare, s-a cerut reformarea soluţiei tribunalului.

În temeiul certificatului de moştenitor, apelantul reclamant a arătat că a dobândit în mod definitiv şi pentru totdeauna calitatea de moştenitor, pentru întreaga masă succesorală.

S-a apreciat că prevederile art. 4 al. 4 din Legea nr. 10/2001 vizează exclusiv raporturile dintre categoria moştenitorilor proprietarului abuziv deposedat şi a persoanelor considerate moştenitoare ca urmare a formulării notificării în termenul prevăzut de legea specială, pe de o parte, şi respectiv categoria persoanelor renunţătoare, anume a acelora care nu au acceptat succesiunea şi care nici nu au formulat notificare, pe de altă parte. În consecinţă, în cauză nu operează dreptul de acrescământ reglementat prin art. 697 Cod civil în cazul moştenirii legale.

Apelanţii C.G.N. şi C.M. au susţinut că soluţia primei instanţe este nelegală în măsura în care litigiul a fost tratat drept o contestaţie tardivă la decizia entităţii deţinătoare de restituire a imobilului.

110

Apelanţii pârâţi reconvenienţi au arătat că în condiţiile în care nu sunt notificanţi în baza Legii nr. 10/2001, nu pot fi condiţionaţi de îndeplinirea procedurii prealabile reglementate prin această lege şi nu-şi pot dovedi interesul în a ataca această decizie. Astfel fiind, îngrădirea acestor părţi în a formula o acţiune pe calea dreptului comun încalcă principiul liberului acces la justiţie prev. de art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din CEDO.

Apelanţii pârâţi au arătat că acţiunea lor este una în realizare, chiar dacă s-a renunţat la petitul vizând ieşirea din indiviziune. Au fost evocate dispoziţiile art. 4 al. 1 şi 4 din Legea nr. 10/2001.

S-a apreciat că hotărârea este neconstituţională şi discriminatorie, îndepărtând în mod nelegal o parte din moştenitori de moştenirea comună, numai pentru faptul că nu au depus notificare şi nu au urmărit procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001.

S-a criticat şi soluţia statuată în condiţiile art. 246 cod proc. civilă, câtă vreme partea, pentru a se lua act de renunţarea la judecată, nu a fost prezentă în instanţă; cererea depusă în faţa instanţei de fond a fost generată de o confuzie.

Prin întâmpinare, intimaţii pârâţi M.M.R., M.R.E. şi K.M.N. au solicitat respingerea apelurilor, reiterând excepţia inadmisibilităţii acţiunii în raport de disp. Legii nr. 10/2001, cu motivarea că susţinerile apelanţilor conform cu care, deşi nu rezultă expres din petitul acţiunii, au învestit instanţa cu o acţiune în revendicare, este nefondată, în apel neputând fi schimbată cauza cererii.

Intimaţii pârâţi au mai arătat că în cauză nu este întâlnită ipoteza clasică a acţiunii în revendicare, ca fiind acel demers al proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar. S-a susţinut că acest imobil intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, normă care reglementează care sunt persoanele îndreptăţite la restituire şi termenele înăuntrul cărora acestea pot acţiona.

Or, au arătat intimaţii pârâţi, apelanţii C. şi M. au solicitat repunerea în termenul de depunere a notificării, însă prin sentinţa civilă nr. 7470/25.04.2003 a Judecătoriei Constanţa pronunţate în dosar 16792/2002, rămasă definitivă şi irevocabilă, acest demers a fost apreciat ca neîntemeiat.

S-a contestat împrejurarea că în speţă părţile s-ar afla pe tărâmul dreptului succesoral, pentru ca teoria apelanţilor privind acceptarea succesiunii să poată fi primită. Titlul statului nu a fost desfiinţat, astfel încât să se poată considera că bunul s-a aflat în patrimoniul autoarei la momentul deschiderii succesiunii sale.

Textul art. 2 al. 2 din lege, care prevedea că imobilele preluate abuziv nu au ieşit niciodată din patrimoniul persoanelor deposedate abuziv, a fost abrogat, iar art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu îşi găseşte aplicarea în condiţiile în care există o lege specială de reparaţie, pe care apelanţii nu au înţeles însă să o urmeze; acesta a fost – au arătat intimaţii – motivul pentru care legiuitorul a considerat necesară introducerea unor prevederi speciale, care să reglementeze atât posibilitatea moştenitorilor de a solicita restituirea imobilelor ce au aparţinut autorului lor, cât şi relaţiile dintre aceste persoane.

S-a susţinut în continuare că în baza deciziilor fostei unităţi deţinătoare, intimaţii pârâţi au primit un alt lot de teren în locul lotului 98, pe care se regăsea o construcţie nouă.

111

S-a solicitat să se constate că susţinerile vizând nerespectarea disp. art. 246 cod proc.civilă sunt neîntemeiate, deoarece apelanţii au înţeles să renunţe la judecata petitului vizând ieşirea din indiviziune prin cerere scrisă.

La termenul din 18.10.2010 s-a arătat că în drepturile reclamanţilor C.M. şi C.N. s-au subrogat, în urma cesionării drepturilor procesuale, numiţii I.B.C. şi G.A., conform contractului de cesiune autentificat sub nr. 465/30.10.2009 la BNP A.L. şi antecontractului de vânzare-cumpărare pentru un bun viitor, autentificat sub nr. 464/30.10.2009 la acelaşi birou notarial.

Analizând criticile de nelegalitate formulate în acelaşi context în toate apelurile formulate, în raport de prevederile art. 295 al. 1 cod proc. civilă, vor fi avute în vedere următoarele considerente:

Apelanţii M.C.T., M.I., C.M. şi C.G.N. (drepturile litigioase ale ultimilor doi fiind preluate prin cesiune de I.B.C. şi G.A.) au pretins în prezenta cauză constatarea calităţii lor de coproprietari pe cote părţi indivize asupra imobilului din oraşul Eforie, str. B., din perspectiva succesiunii legale deschise de pe urma autorilor M.D. şi M.M.

Constatarea acestei calităţi, fundamentate în plan procesual pe temeiul art. 111 cod proc. civilă, urmăreşte în esenţă recunoaşterea pe cale judecătorească a unei situaţii de fapt raportate la normele de drept comun aplicabile succesiunii, cu toate că regimul imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 este reglementat ratione materiae prin Legea nr. 10/2001.

Astfel, raţionamentul dezvoltat în acţiunile cu care a fost sesizată instanţa de fond şi reluat în criticile de apel a fost acela că, în condiţiile în care există acte de acceptare expresă a succesiunii defuncţilor M.D. şi M.M., emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu are relevanţă dacă notificarea a fost depusă de către toţi comoştenitorii, regula care operează fiind cea specifică dreptului comun, atribuindu-se notificării natura unui act de conservare a bunului din patrimoniul succesoral şi lăsând la dispoziţia ulterioară a moştenitorilor modalitatea de sistare a stării din indiviziune.

Din acest punct de vedere, acţiunea în constatare a dreptului pe cote părţi nu apare ca fiind inadmisibilă, situaţie corect criticată în apel de apelanţi, întrucât de principiu – fără a se formula obligatoriu un capăt de cerere fondat pe disp. art. 728 cod civil – comoştenitorii pot pretinde recunoaşterea existenţei şi întinderii dreptului lor în raport de patrimoniul succesoral.

Astfel fiind, respingerea acestui petit ca fiind inadmisibil a constituit o dezlegare greşită dată de instanţa de fond, ea fiind însă generată de analizarea globală a chestiunii admisibilităţii acţiunii în constatare (când partea ar avea la dispoziţie pe cea în realizare) cu o altă problemă ridicată în speţă prin apărările pârâţilor, anume, identitatea dintre poziţia moştenitorului care nu a acţionat în contextul dat de legea specială de reparaţie şi calitatea de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii recunoscute prin această lege.

Conform art. 4 al. 1 din Legea nr. 10/2001, în cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptăţite, dreptul de proprietate se constată sau se stabileşte în cote-părţi ideale, potrivit dreptului comun.

Legea specială impune astfel cerinţa formulării notificării, nu atât pentru cazul reglementat conform art. 4 al. 3 din lege, privind repunerea de drept în termenul de

112

acceptare a succesiunii pentru aceste bunuri a succesibililor care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea (şi care prin formularea notificării sunt apreciaţi a fi exercitat în termen dreptul conform vocaţiei succesorale), cât pentru stabilirea – în ce priveşte bunul vizat – a persoanelor care se pretind îndreptăţite la măsuri reparatorii.

De altfel, prin decizia civilă nr. 7950/06.10.2009 a Î.C.C.J. –Secţia civilă şi de proprietate intelectuală s-a arătat că ceea ce dă valoare de acceptare a succesiunii este doar cererea de restituire a bunului ce face obiect de aplicare a legii, formulată în nume propriu de cel care se consideră persoană îndreptăţită. Că aceasta a fost intenţia legiuitorului rezultă şi din prevederile al. 4 ale aceluiaşi art., potrivit căruia, de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la Cap. III al legii, profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de acordare a măsurilor reparatorii.

În caz contrar, bunul se cuvine, potrivit dreptului de acrescământ, moştenitorilor care au formulat notificare (şi decizia civilă nr. 1591/2.02.2005 a Î.C.C.J.).

În egală măsură, prin decizia civilă nr. 451/7.02.2003 Î.C.C.J. se arată că legea specială de reparaţie cuprinde mai multe dispoziţii noi derogatorii de la dreptul comun, tocmai pentru a facilita repararea abuzurilor săvârşite în perioada de referinţă a Legii 10/2001, fiind admisibilă cererea formulată separat de mai multe persoane îndreptăţite, urmând ca dreptul de proprietate să se stabilească pe cote-părţi ideale.

Regula instituită prin legea specială este deci una derogatorie de la dreptul comun, pentru că în speţă se pune în discuţie distincţia dintre calitatea de ,,persoană îndreptăţită’’ (noţiune definită prin art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001) şi calitatea de ,,moştenitor al fostului proprietar’’ (definită prin art. 650 şi urm. Cod civil).

Legiuitorul a urmărit să înlăture aplicarea regulii unanimităţii în această materie, lăsând la dispoziţia persoanelor care se considerau îndrituite să beneficieze de pe urma prevederii speciale - în temeiul unui drept propriu ori al unuia pierdut din patrimoniul antecesorilor - posibilitatea de a se adresa în procedura prealabilă administrativă entităţii deţinătoare, probând atât calitatea, cât şi întinderea dreptului invocat.

Adoptarea, prin Titlul I al Legii nr. 247/2005, a al. 4 al art. 4 din Legea nr. 10/2001 a venit în susţinerea normei din al. 1, iar nu a instituit reguli noi în materie (cu atât mai mult cu cât la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, termenul legal de depunere a notificărilor era deja împlinit). Prin acest text s-a menţionat că de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura revăzută la Cap. III profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire.

Prin această prevedere s-a consfinţit încă o dată interpretarea per a contrario care rezulta din dispoziţiile al. 1 al art. 4, anume, că notificarea făcută de către o singură persoană ce se pretinde îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru întregul imobil, deşi justifică prin acte doar o cotă ideală din dreptul de proprietate al antecesorului său, va putea primi aceste măsuri pentru întreg imobilul. Norma adiţională a decelat fără putinţă de tăgadă între situaţia moştenitorului legal sau testamentar ( inclusiv a celui a cărui calitate era stabilită prin certificat de moştenitor

113

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001) şi situaţia notificantului moştenitor, doar ultima categorie fiind asimilată persoanei îndreptăţite.

Această viziune a legii a urmărit să elimine, astfel cum s-a arătat, situaţiile în care s-ar fi putut invoca regula unanimităţii, uzitată anterior în cadrul clasicei acţiuni în revendicare.

Pe de altă parte, legea a avut în vedere că norma specială nu se raporta la un bun existent în patrimoniul antecesorului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ci la unul aflat în patrimoniul unei entităţi deţinătoare, ca efect al preluării lui abuzive de către stat; legea nu a recunoscut astfel de plano, în virtutea calităţii de moştenitor acceptant, a calităţii de ,,persoană îndreptăţită’’, ci a subsumat-o condiţiei impuse, de notificare într-un anumit termen şi cu depunerea documentaţiei doveditoare a dreptului.

Nu va avea aşadar relevanţă împrejurarea că acţiunea autoarei apelantului Manoil a fost înregistrată pe rolul instanţei anterior intrării în vigoare a art. 4 al. 4 din Legea nr. 10/2001 (prin adoptarea Legii nr. 247/2005), câtă vreme dreptul de acrescământ era deja reglementat prin lege şi consfinţit prin jurisprudenţa instanţei supreme.

Motivând aşadar inadmisibilitatea acţiunii în constatare pe ideea imposibilităţii constatării calităţii de coproprietar al bunului supus reglementării date de Legea nr. 10/2001, pentru persoane care nu au formulat notificare, printr-o cerere formulată ulterior emiterii dispoziţiei/deciziei entităţii deţinătoare, instanţa de fond a atins incidental chestiunea negării calităţii reclamanţilor şi pârâţilor C. de ,,persoane îndreptăţite’’ în conformitate cu dispoziţiile legii.

Nefiind pe tărâmul dreptului succesoral, care consacră recunoaşterea drepturilor conferite de calitatea de moştenitor prin prisma înscrisurilor emise în procedura dezbaterii succesorale, ci în domeniul recunoaşterii unui drept de proprietate, supus unei reglementări speciale care a implicat condiţii, termene şi proceduri clare prin care se putea recunoaşte şi valorifica acest drept, celelalte critici ale apelanţilor, vizând negarea dreptului lor, urmează a fi apreciate ca nefondate.

Nu se poate reţine că prin negarea dreptului de coproprietate pe cote părţi în modalitatea indicată s-ar încălca principiul liberului acces la o instanţă, în măsura în care părţile au dreptul procesual de a se adresa justiţiei (aspect avut de altfel în vedere în aprecierea greşitei dezlegări la fond pe excepţia inadmisibilităţii), Curtea statuând însă, pe argumentele menţionate, că apelanţii nu au dreptul substanţial pretins.

Nu sunt întemeiate nici criticile legate de greşita dezlegare dată cererilor de renunţare la petitul având ca obiect ieşirea din indiviziune, întrucât instanţa de fond s-a fundamentat în aplicarea disp. art. 246 cod proc. civilă pe existenţa cererilor depuse la dosar (chiar dacă pârâţii Constantinescu invocă existenţa unei confuzii proprii în depunerea cererii); în fapt, renunţarea la cererea de ieşire din indiviziune a fost asumată ca drept procesual pentru a se statua, cu excluderea aplicabilităţii art. 728 cod civil, pentru cotele pretinse asupra dreptului de proprietate.

În raport de toate aceste considerente, constatând – după cum s-a arătat – că Tribunalul a decis greşit asupra inadmisibilităţii acţiunii, apelurile formulate urmează a fi admise, dar în condiţiile dispuse de art. 297 al. 2 teza a II-a cod proc. civilă, va fi anulată sentinţa apelată şi pe fondul cauzei se vor respinge, ca nefondate, cererile

114

conexe formulate de reclamanţii M. şi M., precum şi cererea de intervenţie formulată de C. – calificată ca reconvenţională (continuată de I.B.C. şi G.A.), ca nefondate.

Decizia civilă nr. 308/C/27.12.2010Dosar nr. 11640/118/2008

Judecător redactor Mihaela Ganea

18. Partaj succesoral. Lipsa acordului comostenitorilor privitor la formarea si atribuirea loturilor. Criterii de formare si atribuire a unui teren intravilan situat într-o zonă cu potential turistic ridicat. Respectarea principiului echitătii.

Art. 6739 Cod procedură civilă enumeră, cu caracter exemplificativ, criteriile de care instanţa va ţine seama la atribuire în partajul judiciar dar aceste criterii trebuie avute în vedere, toate la un loc sau numai unele, astfel încât să nu se nesocotească drepturile copărtaşilor, să satisfacă nevoile lor actuale şi deci, partajul să fie echitabil. Nu în ultimul rând, diferenţa evidentă de valoare dintre terenul de 2,5 ha şi terenul de 7,5 ha, în favoarea primului, dată de amplasamentul lotului de 2,5 ha la o distanţă de numai 500 m de plajă, într-o zonă de interes turistic aflată în plină dezvoltare, ar face ca partajul prin atribuirea acestui lot în întregime către recurenţii pârâţi să fie nu numai contrar principiului înscris în art. 6735 Cod procedură civilă, dar ar fi şi neechitabil.

Art. 6739 Cod procedură civilă

La 12.12.2008 reclamanta M.A.M. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii S.P., S.C., C.E., C.N. şi C.C., să dispună ieşirea din indiviziune cu privire la terenul în suprafaţă de 2,5 ha situat în localitatea Agigea, sola 80, parcela 374/4 şi cu privire la terenul în suprafaţă de 7,5 ha situat în localitatea Agigea, sola 48, parcela 210/32347/4.

În motivarea cererii a arătat că autorul comun al părţilor, Ş.C., a decedat pe data de 24.06.1960. De pe urma acestuia au rămas ca moştenitori Ş.R., soţie supravieţuitoare, S.I., fiu, Ş.C., fiică şi S.Ş., fiu. Ş.(Ş.)C. a decedat la 15.08.1997, moştenitorii acesteia fiind, potrivit certificatului de mostenitor nr. 263/11/1997, S.C. şi C.E. Ş.Ş. a decedat în anul 1991, moştenitor fiind reclamanta. De pe urma lui C.E., fiica din altă căsătorie a lui Ş.C., au rămas ca moştenitori C.N. şi C.C. S-a încercat soluţionarea pe cale amiabilă a ieşirii din indiviziune, dar fără rezultat. Pârâţii C.N. şi C.C. au solicitat prin întâmpinare atribuirea terenului în suprafaţă de 2,5 ha situat în localitatea Agigea, identificat în Titlul de proprietate 18484/111/15.01.1993 prin sola 80/parcela 347/4. Au arătat că această solicitare este fundamentată pe împrejurarea că, încă din cursul anului 1993, folosesc terenul cu acordul celorlalţi coindivizari. Prin sentinţa civilă nr. 11866/02.07.2009 Judecătoria Constanţa a admis cererea formulată de reclamantă şi a dispus ieşirea din indiviziune cu privire la terenul în suprafaţă de 2,5 ha situat în localitatea Agigea, situat în sola 80, parcela 374/4 din Titlul de proprietate nr. 18484/111/15.01.1993 emis de Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor şi asupra terenului în suprafaţă

115

de 7,5 ha din Titlul de proprietate nr. 18484/111/15.01.1993 emis de Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor.

A atribuit pârâtului C.N. lotul nr.8, pârâtei M.C.C. lotul 4, pârâtului S.C. lotul nr.7, pârâtei C.E. lotul 3, pârâtei S.P. loturile 6 şi 2 şi reclamantei M.A.M. lotul 1 şi 5 din parcela A 374/4, urmând ca lotul nr. 9 să rămână în indiviziune.

A atribuit pârâtei S.P. lotul nr. 1, reclamantei M.A.M. lotul nr.2, pârâtului S.C. lotul nr. 3, pârâtei C.E. lotul nr. 4, pârâtului C.N. lotul nr. 5 şi pârâtei M.C.C. lotul nr. 6 din parcela 210/32 situată în localitatea Agigea.

În considerentele hotărârii, instanţa de fond a reţinut că, prin Titlul de proprietate nr. 18484/111 din 15.01.1993, s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 10 ha în favoarea moştenitorilor defunctului S.C., şi anume S.I., S.C., C.E. şi M.A.M., 2,5 ha fiind situate în sola 80, parcela 374/4, iar 7,5 ha fiind situate în sola 48, parcela 210/32. S-a mai reţinut că S.I. a decedat la data de 12.08.1991, moştenitori fiind S.P., conform certificatului de moştenitor nr. 799/13.04.1995, iar S.C. a decedat la data de 15.08.1997, moştenitori fiind S.C. şi C.E., conform certificatului de moştenitor nr. 263/11.11.1997.

Pentru a dispune ieşirea din indiviziune, instanţa a avut în vedere disp. art. 728 C.civ. şi art. 9739 C.pr.civ., raportul de expertiză tehnică imobiliară din care rezultă că terenul este comod partajabil în natură şi că în lotul 8 sunt incluse construcţiile realizate de C.N., concluziile raportului de expertiză concordând cu declaraţiile martorilor, potrivit cărora pe terenul în cauză, la partea dinspre stradă, este ridicată o construcţie pe o suprafaţă de circa 50-60 mp.

Cu privire la cererea pârâţilor C.N. şi C.C. de a li se acorda în întregime terenul în suprafaţă de 2,5 ha, situat în localitatea Agigea, situat în sola 80, parcela 374/4, instanţa a reţinut că: regula este partajarea în natură a imobilului, în lotul fiecărui proprietar urmând a fi incluse bunuri de aceeaşi valoare, că potrivit art. 6739

C.pr.civ. la atribuirea loturilor trebuie să se aibă în vedere şi construcţiile realizate de părţi; din raportul de expertiză rezultă că respectivele construcţii edificate de pârâtul C.N. au fost incluse în lotul nr. 8 aferent parcele 374/4 iar pe restul suprafeţei ce constituie parcela pârâţii C.N. şi C.C. nu au efectuat lucrări care să justifice acordarea către aceştia a întregii suprafeţe de teren menţionate. În termen legal, împotriva sentinţei civile menţionate mai sus au declarat recurs pârâţii C.N. şi C.C., criticând-o pentru nelegalitate prin prisma modalităţii de formare şi atribuire a loturilor. Prin decizia civilă nr. 271 din 3 iunie 2010 Tribunalul Constanţa a respins ca nefondat apelul pârâţilor. Pentru a pronunţa această hotărâre tribunalul a reţinut că în mod corect prima instanţă a înlăturat pretenţia pârâţilor C.N. şi C.C. de a li se atribui lor întregul lot de 2,5 ha, modalitatea de partajare aleasă de instanţă fiind în concordanţă cu regula generală a împărţelii în natură, dar şi cu celelalte principii reglementate de textele legale referitoare la partajul judiciar (art. 741 Cod civil, art. 6735 , 9739 Cod procedură civilă). S-a mai reţinut că nu a fost depusă la dosar o dovadă privind convenţia încheiată între moştenitorii lui S.C. în legătură cu modalitatea de folosire a terenurilor cu privire la care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate iar terenul este comod partajabil în natură, cu respectarea cotelor-părţi cuvenite tuturor coindivizarilor.

116

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii C.N. şi C.C. susţinând, în esenţă, că instanţa nu a ţinut seama de modalitatea în care loturile au fost folosite de părţi şi de faptul că acestea au înţeles încă de la momentul emiterii titlului de proprietate ca fiecare dintre coindivizari să preia şi în drept loturile pe care le-au deţinut şi le-au exploatat timp de 15 ani. Susţin că dovada convenţiei părţilor s-a făcut prin proba testimonială. Apreciază că pentru o corectă soluţionare a cauzei instanţa trebuia să încuviinţeze solicitarea lor de efectuare a unei expertize tehnice care să realizeze o identificare a loturilor şi în raport de modul în care ele sunt deţinute în prezent şi, în situaţia inegalităţii loturilor, compensarea se putea face prin stabilirea unor sulte corespunzătoare. Susţin că instanţa nu a ţinut seama de criteriile de partajare prevăzute de art. 6739 Cod procedură civilă şi în special de criteriul „folosirea bunului de către unul dintre ei timp îndelungat”, precum şi de faptul că, fiind divizat în exces, sunt scăzute posibilităţile valorificării eficiente a terenului din punct de vedere economic. Examinând legalitatea deciziei pronunţate în raport de criticile formulate de pârâţi, Curtea constată că recursul nu este întemeiat, pentru următoarele considerente: În materia partajului regula stabilită potrivit art. 741 Cod civil şi art. 673 5 Cod procedură civilă este aceea a împărţirii în natură a bunurilor ce compun masa partajabilă. Posibilitatea unui acord între părţi cu privire la modul de lichidare a stării de indiviziune, chiar numai în privinţa unuia dintre bunurile supuse împărţelii, nu este interzis de lege, dimpotrivă, o astfel de împărţeală fiind în concordanţă cu principiul disponibilităţii şi cu prevederile art. 6739 Cod procedură civilă care dispune că, la formarea şi atribuirea loturilor instanţa ţine seama, după caz, şi de acordul părţilor. În speţă însă, aşa cum au reţinut instanţele de fond şi de apel pe baza probelor administrate, pârâţii recurenţi nu au dovedit că a existat un acord de împărţeală a lotului de 2,5 ha în sensul atribuirii lui în întregime către aceştia şi, în lipsa unei alte probe consemnate într-un înscris (ex. o convenţie scrisă între moştenitori) care să răstoarne probatoriul administrat în faţa primei instanţe, Curtea nu poate proceda la o reapreciere a probelor pentru a ajunge la o altă concluzie, punctele 10 şi 11 din art. 304 Cod procedură civilă fiind abrogate prin art. I din OUG nr. 138/2000, aprobată prin Legea nr. 219/2005. Art. 6739 Cod procedură civilă enumeră, cu caracter exemplificativ, criteriile de care instanţa va ţine seama la atribuire în partajul judiciar dar aceste criterii trebuie avute în vedere, toate la un loc sau numai unele, astfel încât să nu se nesocotească drepturile copărtaşilor, să satisfacă nevoile lor actuale şi deci, partajul să fie echitabil. Printre criteriile de împărţeală se află, este adevărat, şi acela al folosirii bunului de către unul dintre copărtaşi ori evitarea împărţirii excesive a bunului, reclamate de recurenţi ca fiind încălcate prin hotărârile pronunţate.

Folosirea unei porţiuni de teren de 160 mp pentru construirea unei case nu justifică însă atribuirea întregului lot de 25.000 mp numai către constructorii edificiului. De asemenea, nu se poate reproşa instanţei că prin modalitatea de partaj dispusă a determinat o fărâmiţare excesivă a imobilului de 2,5 ha ori o scădere importantă a valorii acestuia câtă vreme chiar recurenţii pârâţi au înţeles să nu

117

folosească acest teren în scopul exploatării agricole ci, lotizându-l, au edificat o construcţie pe o suprafaţă de 160 mp. Nu în ultimul rând, diferenţa evidentă de valoare dintre terenul de 2,5 ha şi terenul de 7,5 ha, în favoarea primului, dată de amplasamentul lotului de 2,5 ha la o distanţă de numai 500 m de plajă, într-o zonă de interes turistic aflată în plină dezvoltare, ar face ca partajul prin atribuirea acestui lot în întregime către recurenţii pârâţi să fie nu numai contrar principiului înscris în art. 6735 Cod procedură civilă, dar ar fi şi neechitabil. În consecinţă, constatând că instanţele au respectat prevederile legale în materia partajului, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă Curtea va respinge recursul ca nefondat.

Decizia civilă nr. 470/C/27.10.2010Dosar nr. 28002/212/2008

Judecător redactor Daniela Petrovici

C. FOND FUNCIAR

19. Carte funciară. Plângere împotriva încheierii de carte funciară prin care s-a intabulat dreptul de proprietate asupra unui imobil notificat în temeiul Legii nr. 10/2001. Lipsa interesului legitim al reclamantilor în promovarea actiunii.

În aprecierea legitimităţii interesului urmărit prin promovarea acţiunii trebuie avut în vedere că reclamanţii nu justifică calitatea de titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu pentru că cererea de restituire formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 este fondată pe valorificarea titlului antecesorului lor, iar această simplă pretenţie de restituire a unui imobil preluat de stat nu echivalează cu existenţa unui drept concret şi efectiv care să justifice promovarea prezentei acţiuni, prin care se tinde la radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâtei, drept întabulat în temeiul unui act juridic a cărui nevalabilitate nu a fost constatată până la acest moment.

Legea nr. 7/1996Cod procedură civilă, art. 41

Prin plângerea înregistrată sub nr. 259/212/2009, reclamantii V.B., V.I. si P.L.

au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii Oficiul de Cadastru si Publicitate Imobiliara Constanta si S.C. M.C.I.S. S.R.L., constatarea nulităţii absolute a încheierii nr. 1187/30.01.2008 - prin care s-a înscris în cartea funciară a municipiului Constanţa dreptul de proprietate al pârâtei S.C. M.C.I.S. S.R.L. asupra spaţiului comercial în suprafaţă de 210,11 mp situat în Constanţa, str. Ş. - şi radierea acestui drept din cartea funciară nr. 120647, referitoare la imobilul mai sus menţionat.

În motivare s-a arătat că, potrivit Legii nr. 10/2001, reclamanţii sunt persoane îndreptăţite la restituirea în natură a spaţiului comercial în litigiu, care potrivit actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2375/1936 şi transcris de Tribunalul Constanţa sub nr. 4132/1936 a fost proprietatea defunctului V.A.

S-a mai susţinut că părţile se află în litigiu şi cu privire la fondul pretenţiilor asupra acestui imobil şi că încheierea de întabulare contestată nu are la bază înscrisuri

118

originale sau copii legalizate care să ateste dreptul de proprietate pentru spaţiul comercial în litigiu, conform art. 47 alin. 1 din Legea nr. 7/1996.

Oficiul de Cadastru si Publicitate Imobiliară Constanţa a invocat prin întâmpinare excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive în raport de Decizia nr. 72/15.10.2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Bucureşti – Secţiile Unite, pronunţată in recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că în litigiile având ca obiect plângere împotriva încheierilor de carte funciară oficiile de cadastru şi publicitate imobiliară nu au calitate procesuală pasivă.

A fost invocată şi excepţia tardivităţii formulării plângerii în raport de prevederile art. 50 alin. 1 din Legea nr. 7/1996, iar pe fondul cauzei s-a susţinut că înscrierea imobilului în cartea funciară a fost legal efectuată.

În şedinţa publică din 10.03.2009, instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Oficiul de Cadastru si Publicitate Imobiliară Constanţa.

Pârâta S.C. M.C.I.S. S.R.L. a invocat prin întâmpinare excepţia lipsei de interes a reclamanţilor în promovarea acţiunii – cu motivarea că, şi în ipoteza constatării nulităţii încheierii de carte funciară, reclamanţii nu ar câştiga un drept de proprietate asupra bunului în litigiu, iar societatea ar putea depune oricând o nouă cerere de întabulare a imobilului - şi excepţia tardivităţii formulării cererii; pe fond s-a arătat că plângerea nu este întemeiată deoarece, odată cu solicitarea de înscriere în cartea funciară, au fost depuse toate actele necesare în copie legalizată.

Prin sentinţa civilă nr. 9093 din 19.05.2009 Judecătoria Constanta a respins plângerea în contradictoriu cu Oficiul de Cadastru si Publicitate Imobiliară Constanţa ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis excepţia lipsei de interes a petenţilor si a respins pe cale de consecinţă acţiunea formulată in contradictoriu cu pârâta S.C. M.C.I.S. S.R.L.

La pronunţarea hotărârii s-a avut în vedere că autorul petenţilor, V.A., a avut calitatea de proprietar al imobilului in discuţie, dobândită în anul 1936 conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2375/1936 şi transcris de Tribunalul Constanţa sub nr. 4132/1936; în prezent s-a solicitat restituirea bunului în baza Legii nr. 10/2001, iar între părţi există pe rolul Tribunalului Constanţa şi un alt litigiu întemeiat pe prevederile acestui act normativ.

Din actele depuse în dosarul Biroului de carte funciară rezultă că pârâta S.C. M.C.I.S. S.R.L. a fost înfiinţată prin divizare si ulterior a cumpărat de la stat acţiuni, devenind societate cu capital integral privat; după cumpărarea integrală a acţiunilor, societatea a preluat în patrimoniu toate activele, inclusiv spaţiul comercial în litigiu, asupra căruia i-a fost înscris dreptul de proprietate prin încheierea contestată în cauză.

A mai reţinut instanţa că petenţii au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului în perioada regimului comunist şi că cererea prin care solicită în prezent retrocedarea acestui bun nu le conferă calitatea de proprietari până la obţinerea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile cu privire la imobil. Prin urmare, doar societatea pârâtă are un titlu de proprietate actual şi valabil asupra spaţiului comercial în discuţie, respectiv menţionatul contract de vânzare cumpărare de acţiuni, materializate în dreptul de proprietate asupra activelor societăţii.

Aşa fiind, reclamanţii nu justifică interesul în promovarea prezentei plângeri, o eventuală nulitate a încheierii de carte funciară şi radierea menţiunilor efectuate cu

119

privire la acest bun în cartea funciară neavând nici un efect asupra litigiului dintre părţi şi nici cu privire la dreptul de proprietate pe care societatea pârâtă îl are asupra spaţiului comercial, iar reclamanţii nu ar obţine nici un folos material sau juridic, lipsind astfel interesul acestora – care trebuie să fie personal, legitim şi actual – pentru promovarea acţiunii. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, iar ca urmare a decesului apelantei reclamante P.L. pe parcursul soluţionării căii de atac au fost introduşi in cauza, în calitate de moştenitori, numiţii G.Y. si G.B.

Prin decizia civilă nr. 278/04.06.2010 Tribunalul Constanţa a admis apelul reclamanţilor, a desfiinţat în parte hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de fond doar în ceea ce priveşte plângerea formulată de petenţi în contradictoriu cu intimata S.C. M.C.I. S.R.L. A menţinut, totodată, celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate.

Pentru a hotărî în acest sens instanţa a reţinut următoarele:- interesul, ca cerinţă esenţială pentru existenta dreptului la acţiune, presupune

ca partea care o formulează să justifice punerea in mişcare a procedurii judiciare prin obţinerii unui folos practic pentru ea; el trebuie sa îndeplinească anumite cerinţe, respectiv sa fie legitim, personal, născut si actual, adică să existe la momentul formulării cererii pentru că rolul judecătorului este acela de a soluţiona litigii deja născute, un interes eventual sau nenăscut neputând fi luat în considerare.

- apelanţii justifica interes in promovarea prezentei cereri, care rezultă din demersurile efectuate pentru restituirea proprietăţii lor in procedurile anterior menţionate, iar acest interes este actual. Cum reclamanţii au pe rolul instanţei litigii in legătură cu proprietatea imobilului in discuţie, într-o eventuala comparare de titluri de către instanţele investite cu retrocedarea bunului, reclamanţii au interes sa înlăture înscrierea dreptului pârâtei in cartea funciara, care ar conferi o anumita preferabilitate titlului acesteia.

- chiar dacă la acest moment procesual reclamanţii au doar ,,o speranţă legitima” ca dreptul lor de proprietate asupra imobilului in discuţie sa fie recunoscut, acest aspect nu este de natură să înlăture şi să anihileze interesul radierii înscrierii efectuată in cartea funciara in favoarea paratei, iar din aceasta perspectivă instanţa de fond a pronunţat o hotărâre greşită.

- susţinerile referitoare la valabilitatea titlului pârâtei asupra imobilului disputat sau la calitatea sa de proprietar sunt probleme care ţin de fondul pretenţiei si care exced analizei apelului dat fiind ca prima instanţă nu a cercetat in fond cauza.

- cu ocazia rejudecării instanţa de fond va examina şi posibilitatea analizării valabilităţii titlurilor de proprietate ale paratei in procedura plângerii împotriva încheierii de carte funciară.

- in raport cu principiul tantum devolutum quantum apellantum, instanţa de apel va desfiinţa doar in parte sentinţa apelata, in ceea ce priveşte soluţia pronunţată in contradictoriu cu intimata S.C. M.C.I.S. S.R.L. întrucât doar sub acest aspect a fost atacată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta S.C. M.C.I.S. S.R.L. şi a criticat-o pentru nelegalitate conform art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă sub următoarele aspecte:

120

- greşita apreciere a existenţei unui interes legitim al reclamanţilor intimaţi în formularea prezentei plângeri deoarece demersurile juridice efectuate anterior şi în cadrul altor proceduri nu sunt de natură a justifica interesul într-o altă cerere de chemare în judecată.

Pe de altă parte, interesul reclamanţilor nu poate fi legitim câtă vreme prin acţiune tind la înlăturarea a priori a efectelor legii privatizării în baza căreia recurenta a dobândit dreptul de proprietate.

- caracterul actual al interesului intimaţilor reclamanţi a fost greşit apreciat câtă vreme chiar tribunalul constată că în prezent aceştia au doar o speranţă legitimă ca dreptul lor de proprietate asupra imobilului în litigiu să fie recunoscut, ori această speranţă vizează ceva ce va urma, nu justifică prezentul, care caracterizează înţelesul noţiunii de actual.

- nu s-a avut în vedere că prin plângerea formulată intimaţii nu justifică obţinerea unui folos practic - pentru că admiterea acesteia nu ar avea ca efect intrarea bunului în proprietatea lor – şi un interes personal.

Intimaţii reclamanţi au solicitat prin întâmpinare respingerea recursului ca nefondat, iar în motivare au arătat că existenţa interesului lor în formularea plângerii de faţă a fost corect apreciată de tribunal şi că folosul practic urmărit prin acest demers procesual constă în înlăturarea posibilităţii recurentei pârâte de a invoca în celălalt litigiu al părţilor, înregistrat la Tribunalul Constanţa sub nr. 11.111/118/2008, încheierea de întabulare atacată în cauză şi, implicit, calitatea sa de proprietar al imobilului în litigiu.

Analizând legalitatea hotărârii atacate în raport cu criticile formulate instanţe reţine următoarele:

Art. 41 din Codul de procedură civilă – care prevede că orice persoană care are folosinţa drepturilor civile poate să fie parte în judecată – reglementează dreptul la acţiune, care se defineşte ca mijlocul practic de restabilire a dreptului subiectiv civil al unei persoane, care a fost încălcat.

Una din condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile este interesul care, în absenţa unei definiţii stabilită de dispoziţiile Codului de procedură civilă, a fost calificat în literatura juridică drept folosul practic urmărit de cel care a pus în mişcare acţiunea civilă, respectiv oricare dintre formele procedurale ce intră în conţinutul acesteia, iar potrivit aceleiaşi doctrine el trebuie să fie legitim, juridic, să fie născut şi actual, să fie personal şi direct.

Prin urmare, pentru a justifica sesizarea instanţei de judecată interesul trebuie să fie legitim - adică să urmărească afirmarea sau realizarea unui drept subiectiv recunoscut de lege, respectiv a unui interes ocrotit de lege şi potrivit scopului economic şi social pentru care a fost recunoscut - născut şi actual, deci să existe în momentul în care se exercită dreptul la acţiune, în sensul că partea s-ar expune la un prejudiciu numai dacă nu ar recurge în acel moment la acţiune şi personal şi direct, adică folosul practic să vizeze pe cel care recurge la forma procedurală, iar nu pe adversarul său.

Apreciind asupra caracterului legitim, personal şi actual al interesului în raport de datele concrete ale speţei se constată că în mod greşit a constatat instanţa de apel că reclamanţii justifică această condiţie de exerciţiu a acţiunii civile impusă de lege.

121

Astfel, în aprecierea legitimităţii interesului urmărit prin promovarea acţiunii trebuie avut în vedere că reclamanţii nu justifică calitatea de titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu pentru că cererea de restituire formulată în temeiul Legii nr.10/2001 este fondată pe valorificarea titlului antecesorului lor, iar această simplă pretenţie de restituire a unui imobil preluat de stat nu echivalează cu existenţa unui drept concret şi efectiv care să justifice promovarea prezentei acţiuni, prin care se tinde la radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâtei, drept întabulat în temeiul unui act juridic a cărui nevalabilitate nu a fost constatată până la acest moment.

Nu poate fi reţinut în cauză nici caracterul actual şi personal al interesului reclamanţilor deoarece eventuala nulitate a încheierii prin care dreptul de proprietate asupra spaţiului comercial în litigiu a fost întabulat în favoarea pârâtei recurente nu are efecte asupra existenţei acestui drept – pentru că înscrierea dreptului în cartea funciară asigură doar opozabilitatea faţă de terţi, fără a avea caracter constitutiv – şi nici nu influenţează modalitatea de soluţionare a litigiilor care vizează existenţa şi valabilitatea titlurilor de proprietate ale părţilor.

Rezultă, deci, că reclamanţii intimaţi nu justifică obţinerea unui folos practic prin exercitarea prezentului demers juridic şi nici expunerea la un prejudiciu prin neexercitarea lui în acest moment şi că existenţa pe rolul instanţelor de judecată a mai multor litigii referitoare la acest spaţiu comercial îi îndreptăţeşte, eventual, să solicite notarea lor în cartea funciară a bunului, în condiţiile art. 26 alin. 4 lit. c din Legea nr. 7/1996.

Pentru toate aceste considerente se constată că în mod greşit a apreciat tribunalul că prin acţiunea dedusă judecăţii se urmăreşte realizarea unui interes ocrotit de lege, personal, născut şi actual astfel că, în temeiul art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, recursul va fi admis şi se va modifica în tot hotărârea atacată, în sensul că se va respinge apelul reclamanţilor ca nefondat.

Conform art. 274 alin. 1 din Codul de procedură civilă, reclamanţii intimaţi vor fi obligaţi la 4,15 lei cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar.

Decizia civilă nr. 520/C/24.11.2010Dosar nr. 259/212/2009

Judecător redactor Irina Bondoc

20. Legea nr. 18/1991. Nulitatea contractului de vânzare-cumpărare ce are ca obiect un teren ce a făcut obiectul constituirii dreptului de proprietate conform art. 19/2 din Legea 18/1991. Încălcarea interdictiei legale de înstrăinare. Inaplicabilitatea principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Potrivit art. 32 din Legea 18/1991, terenul atribuit conform art. 19, 21, 43 (prin constituire) nu poate fi înstrăinat între vii timp de 10 ani, socotiţi de la începutul anul următor celui în care s-a făcut înscrierea proprietăţii, sub sancţiunea nulităţii absolute a actului de înstrăinare.

Legea nr. 54/1998 care reprezintă dreptul comun în materie de circulaţie juridică a terenurilor şi care a abrogat art. 66-73 din Legea 18/1991, a menţinut excepţia inalienabilităţii temporare a terenurilor dobândite prin constituire (art. 32 din Legea nr. 18/1991), potrivit

122

principiului general de drept „generalia specialia non abrogant” o normă generală nu poate abroga implicit sau indirect o normă specială ci doar expres, astfel că în lipsa unei dispoziţii exprese de abrogare s-au menţinut dispoziţiile care interziceau înstrăinarea.

Prin urmare, instanţa nu poate ratifica nici confirma un act juridic lovit de nulitate şi nu poate da eficienţă dispoziţiilor referitoare la conversiunea unui act juridic, astfel cum susţin recurenţii, întrucât regimul juridic al nulităţii absolute împiedică pronunţarea unei astfel de soluţii.

Legea nr. 18/1991, art. 19, 21, art. 32 alin.1Legea nr. 54/1998

Prin sentinţa civilă nr. 21361/22.12.2009, Judecătoria Constanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, a admis excepţia lipsei de interes şi a respins cererea formulată de reclamantul A.G. în contradictoriu cu pârâţii B.A. şi B.I., ca fiind lipsită de interes.

A obligat reclamantul să achite pârâţilor suma de 1190 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că prin cererea dedusă judecăţii, reclamantul A.G. a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere, autentificat sub nr. 1861/13.01.1994, pentru încălcarea interdicţiei temporare de vânzare-cumpărare prevăzută expres de art. 32 al. 1 din Legea 18/1991, susţinând că actul contestat a fost încheiat cu încălcarea normei legale menţionate, şi chiar în situaţia în care ar exista o abrogare ulterioară a normei ce cuprinde clauza de nulitate, actul va putea fi considerat nul în temeiul principiului tempus regit actum.

S-a constatat că pârâţii au depus întâmpinare prin care au învederat că temeiul juridic al cererii rezultă din neexecutarea obligaţiilor contractuale în mod culpabil, cu referire la prevederile art. 1020 - 1021 Cod civil, fiind necesar a se lămuri natura obligaţiei principale, a scopului urmărit de părţi la încheierea contractului şi implicit a naturii juridice a acestuia, respectiv dacă este o convenţie de vânzare-cumpărare sau de întreţinere, în această din urmă situaţie nefiind aplicabile dispoziţiile art. 32 din Legea 18/1991.

Au invocat, de asemenea, pe cale de excepţie, lipsa calităţii procesuale active şi lipsa interesului, prin raportare la art. 32 din actul normativ menţionat, care face referire la persoanele ce ar justifica legitimare procesuală să invoce nulitatea convenţiei, reclamantul nu justifică un interes legitim şi nu este îndreptăţit să solicite anularea actului, nefiindu-i îngăduit nimănui de a se prevala de propria culpă pentru a obţine protecţia unui drept.

În referire la mijlocul procesual ales pentru valorificarea drepturilor sale, pârâţii au invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, prin raportare la prevederile Decretului nr.167/1958.

A reţinut prima instanţă că, dat fiind regimul juridic al nulităţii absolute, prin raportare şi la dispoziţiile art. 2 din Decretul 167/1958, reclamantul justifică legitimare procesuală, aceasta cu atât mai mult cu cât are şi calitate de parte contractantă a convenţiei în discuţie.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei interesului s-a constatat că cel care a promovat cererea este însuşi vânzătorul, care invocă după o perioadă de 14 ani de la

123

data încheierii convenţiei nulitatea absolută a acesteia, deşi însăşi interdicţia prevăzută de lege, prin raportare la momentul emiterii titlului de proprietate (16.06.1993) a expirat, iar pe de altă parte, în calitate de titular al dreptului de proprietate înstrăinat, avea cunoştinţă de modalitatea de dobândire a dreptului şi eventualele interdicţii privind înstrăinarea prin acte între vii a terenului, pentru o perioadă de 10 ani de la data constituirii dreptului de proprietate.

S-a constatat că reclamantul se prevalează de propria sa culpă pentru a obţine protecţia dreptului, ceea ce contravine principiilor exercitării drepturilor subiective civile şi că folosul practic urmărit nu este unul actual, în situaţia în care partea care recurge la această formă procedurală şi titularul dreptului căruia legea îi recunoaşte legitimare procesuală în astfel de cazuri a încheiat convenţia în condiţiile menţionate, declarând că a primit şi preţul convenit.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, în termen legal, reclamantul A.G., care a criticat soluţia instanţei de fond din perspectiva admiterii excepţiei lipsei interesului în formularea acţiunii.

A susţinut apelantul reclamant că, întrucât cauzele de nulitate urmează a fi cercetate prin raportare la normele imperative în vigoare la data întocmirii actului, faptul că au trecut 14 ani de la data încheierii contractului sau faptul că între timp interdicţia de vânzare a expirat este irelevant, din moment ce contractul de vânzare-cumpărare a fost întocmit înăuntrul termenului de 10 ani în care opera interdicţia.

S-a învederat că şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 54/1998 s-a menţinut excepţia inalienabilităţii temporare a terenurilor dobândite prin constituire, art. 32 din Legea nr. 18/1991 fiind o normă derogatorie care nu poate fi abrogată printr-o normă generală decât expres, ceea ce nu s-a realizat.

A arătat apelantul şi faptul că principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans nu este aplicabil nulităţii absolute, care protejează un interes de ordine publică, interesul reclamantului fiind unul actual prin raportare la lipsirea de efecte a unui act translativ de proprietate referitor la un bun care s-a aflat în patrimoniul său.

Soluţionând apelul, Tribunalul Constanţa a pronunţat decizia civilă nr. 416 din 15.10.2010.

În baza acestei decizii, a fost admis apelul declarat de reclamantul A.G. împotriva sentinţei civile nr. 21361 din 22.12.2009 pronunţată de Judecătoria Constanţa, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi B.A. şi B.I. A fost desfiinţată sentinţa civilă apelată şi trimisă cauza spre rejudecare instanţei de fond.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile art. 32 al. 1 din Legea nr. 18/1991 instituie o limitare temporară a exerciţiului dreptului de proprietate, prin reglementarea interdicţiei de vânzare a terenurilor atribuite conform art. 19 al.1, art. 2 şi art. 43 din legea 18/1991, sub sancţiunea nulităţii absolute a actelor juridice între vii încheiate cu încălcarea acestei interdicţii.

Fiind vorba de o nulitate absolută, expres prevăzută de lege, iar interesul ocrotit prin norma încălcată este unul public, general, care poate fi invocată de oricine are interes, părţile actului încheiat justifică un astfel de interes.

Cum instanţa de fond a soluţionat greşit procesul pentru lipsă de interes, instanţa de apel a dispus desfiinţarea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru soluţionarea fondului cauzei.

124

În termen legal, împotriva deciziei civile nr. 416 din 15.10.2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa au declarat recurs pârâţii B.A. şi B.I.

Au invocat ca motiv de casare dispoziţiile art. 304 pct. 7 Cod pr. civilă - pentru motive reţine de instanţă, străine de natura pricinii; pct. 8 – interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii.

Motivează recursul arătând că, în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1861 din 13.01.1994 reclamantul A.G. a vândut pârâţilor B.A. şi B.I. terenul situat în extravilanul municipiului Constanţa, sola 50, parcela A 451/49, vânzătorul garantând pe cumpărător de orice evicţiune, conform art. 1337 Cod civil.

Părţile au încheiat şi un înscris sub semnătură privată, care atestă preţul real, achitat integral, iar reclamantul A.G., care a semnat declaraţia, a renunţat la dreptul de întreţinere menţionat în actul de vânzare-cumpărare, astfel că susţinerile făcute de acesta cu privire la interesul reclamantului în reintroducerea bunului în patrimoniul său, care ar justifica interesul legitim, actual, deosebit de faptul că nu au fost invocate la instanţa de fond, sunt nefondate.

La data când reclamantul intimat a solicitat nulitatea actului cu efect retroactiv, acele efecte, în contradicţie cu art. 32 din Legea 18/1991, ca dispoziţie legală încălcată, au încetat cu trecerea timpului de 10 ani de interdicţie temporară de înstrăinare, iar prin modificările legislative intervenite privind libera circulaţie a terenurilor, ordinea de drept a încetat de a fi tulburată, astfel că nu mai există neconcordanţa dintre dispoziţia legală încălcată şi respectiva ordine de drept ce, între timp, fusese asigurată.

Nulitatea nu poate exista fără o hotărâre judecătorească, instanţa fiind cea în măsură să constate dacă actul făcut cu încălcarea unei dispoziţii legale va fi nul sau nu, este posibil ca un act juridic nul absolut să devină în urma unor împrejurări schimbate un act valabil, astfel că numai o hotărâre judecătorească este în măsură să constate dacă eventualele împrejurări schimbate au avut consecinţe de a transforma într-un act juridic valabil, actul juridic iniţial.

Reclamantul nu a fost îndreptăţit să solicite nulitatea actului juridic de înstrăinare deoarece nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze de propria incorectitudine sau imoralitate.

Acesta nu a formulat cerere înainte de împlinirea termenului de 10 ani, prevăzut de art. 32 din legea nr. 18/1991, pentru a nu pierde dreptul de proprietate, ci după împlinirea acestui termen. Reclamantul, nerespectând dispoziţiile art. 19, 21 şi 43 din Legea 18/1991, nu poate să invoce recunoaşterea şi ocrotirea dreptului său, întrucât cauza urmărită la încheierea actului în litigiu a fost ilicită, imorală şi nu justifică un interes legitim şi actual.

Pentru cele menţionate, recurenţii au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului şi menţinerii hotărârii instanţei de fond.

Analizând decizia recurată în baza motivelor de recurs invocate, Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele:

În baza dispoziţiilor Legii nr. 18/1991 i s-a constituit reclamantului A.G. dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 1 ha. teren, situat în municipiul Constanţa,

125

eliberându-se în acest sens titlul de proprietate cu nr. 18405/488 cod 60419 la data de 16.06.1993.

La data de 13.01.1994 reclamantul a înstrăinat pârâtului B.A., căsătorit cu I., suprafaţa de 1000 m.p. situată în extravilanul municipiului Constanţa, sola 50, parcela A 451/49, încheindu-se contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1861/1994 de către fostul Notariat de Stat al judeţului Constanţa.

Potrivit art. 32 din Legea 18/1991 terenul atribuit conform art. 19,21,43 (prin constituire) nu poate fi înstrăinat între vii timp de 10 ani, socotiţi de la începutul anul următor celui în care s-a făcut înscrierea proprietăţii, sub sancţiunea nulităţii absolute a actului de înstrăinare. Constatarea nulităţii poate fi cerută în justiţie de primărie, prefectură, precum şi de orice persoană interesată, iar în speţă reclamantul intimat din cauza de faţă.

Susţinerea recurenţilor referitoare la o eventuală „asanare” a efectelor nulităţii absolute prin simpla curgere a termenului de la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare este înlăturată de instanţă ca nefondată, întrucât cauzele de nulitate absolută sau relativă sunt analizate prin raportare la normele imperative în vigoare la data încheierii actului.

Împrejurarea că au trecut mai mult de 10 ani de la încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi între timp interdicţia de înstrăinare a încetat nu are relevanţă din moment ce contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat înăuntrul termenului de 10 ani, în care opera interdicţia de înstrăinare.

Nulitatea absolută nu presupune doar existenţa unor încălcări ale normelor legale anterioare sau concomitente încheierii actului ci asanării acesteia, astfel că trecerea timpului sau modificările legislative intervenite ulterior nu sunt de natură să confirme un act lovit de o cauză de nulitate absolută.

Legea nr. 54/1998 care reprezintă dreptul comun în materie de circulaţie juridică a terenurilor şi care a abrogat art. 66-73 din Legea 18/1991, a menţinut excepţia inalienabilităţii temporare a terenurilor dobândite prin constituire (art. 32 din legea nr. 18/1991), potrivit principiului general de drept „generalia specialia non abrogant” o normă generală nu poate abroga implicit sau indirect o normă specială ci doar expres, astfel că în lipsa unei dispoziţii exprese de abrogare s-au menţinut dispoziţiile care interziceau înstrăinarea.

Prin urmare, instanţa nu poate ratifica nici confirma un act juridic lovit de nulitate şi nu poate da eficienţă dispoziţiilor referitoare la conversiunea unui act juridic, astfel cum susţin recurenţii, întrucât regimul juridic al nulităţii absolute împiedică pronunţarea unei astfel de soluţii.

Nefondată este şi critica recurenţilor potrivit cu care reclamantul intimat nu este îndreptăţit să solicite nulitatea actului juridic de înstrăinare în care este parte, întrucât principiul „nemo auditur propriam turpitudinem allegans”nu este aplicabil nulităţii absolute.

Acest principiu constituie o sancţiune a exercitării dreptului cu încălcarea bunei-credinţe în raportul civil; persoana care, cu ştiinţă, încalcă o dispoziţie legală a cărei nerespectare atrage anularea unui act, nu poate invoca aplicarea sancţiunii, tocmai datorită împrejurării că neregularitatea a fost creată de propriul fapt.

126

Fiind în discuţie soarta unui act juridic prin raportare la comportamentul ilicit al unei persoane, rezultă că pentru a constata nevalabilitatea actului în cauză, în ciuda existenţei unei cauze de anulabilitate dovedită, interesul protejat prin cauza de nulitate să fie superior interesului ce a condus la instituirea unei sancţiuni a exercitării dreptului cu ignorarea relei sau bunei-credinţe.

Rezultă că principiul „nemo auditur propriam turpitudinem allegans” se aplică doar în situaţia unor ipoteze de nulitate relativă, căci numai în aceste împrejurări se poate aprecia prevalenţa unor interese personale asupra altora (cauza de nulitate raportată la sancţionarea relei-credinţe, ce se apreciază exclusiv prin raportare la comportamentul părţii) ; în cazul nulităţii absolute – care protejează un interes de ordine publică – principiul nu îşi va găsi aplicarea, căci funcţia sancţionatoare a instituţiei nulităţii se impune cu necesitate.

Interesul reclamantului în prezenta cauză, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, este născut, legitim şi actual prin raportare la lipsirea de efecte a unui act translativ de proprietate, referitor la un bun aflat în patrimoniul său, încheiat cu nesocotirea interdicţiei de înstrăinare (normă imperativă de ordine publică prevăzută de art. 32 din legea 18/1991).

Ca atare, Curtea în baza art. 312 Cod pr. civilă va respinge ca neîntemeiat recursul.

În baza art. 274 Cod pr. civilă va obliga recurenţii către intimaţi la plata sumei de 744 de lei, cheltuieli de judecată.

Decizia civilă nr. 4/C/24.01.2011Dosar nr. 12784/212/2008

Judecător redactor Vangheliţa Tase

21. Revendicare imobiliară. Teren forestier inclus în amenajamentele silvice ce fac parte din fondul forestier national. Nerealizarea procedurii de restituire reglementată de Legea nr. 1/2000. Calitatea de proprietar a reclamantei – unitatea administrativ teritorială.

Terenurile forestiere, din categoria cărora face parte şi cel revendicat în cauză, se află, însă, sub incidenţa unei legi speciale de reparaţie, respectiv a Legii nr. 1/2000, astfel că cel ce se pretinde proprietarul unui asemenea bun nu poate face dovada dreptului său decât cu titlul de proprietate emis în procedura specială la care face trimitere legea sub incidenţa căreia se află, ca singur act care determină în mod concret imobilul şi vecinătăţile lui.

Legea nr. 1/2000 – care consacră principiul reparării integrale în natură sau, în subsidiar, prin echivalent a prejudiciului cauzat foştilor proprietari - reglementează imperativ modalitatea de reconstituire a dreptului de proprietate asupra celor două categorii de terenuri la care se referă, iar în ceea ce priveşte terenurile forestiere care au aparţinut în proprietate comunelor, oraşelor şi municipiilor, şi care constituie şi obiect al demersul judiciar al reclamantei, art. 29 alin. 4 din lege dispune că proprietatea se redobândeşte de către foştii proprietari doar la cererea lor expresă şi în limitele probate cu actele care atestă suprafeţele solicitate în condiţiile art. 9 alin. 4 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 republicată.

Cod civil, art. 480Legea nr. 1/2000

H.G. nr. 1360/2001

127

Prin acţiunea înregistrată la 05.02.2009, reclamanta Comuna I.C. Brătianu, judeţul Tulcea a chemat în judecată pe pârâta Direcţia Silvică Tulcea pentru ca prin hotărâre judecătorească să fie obligată să îi lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 56 ha situat în tarlaua 2, parcela 24, cu categoria de folosinţă păşune şi să îi restituie materialul lemnos exploatat fără drept de pârâtă prin Ocolul Silvic Măcin în zilele de 23-24 septembrie 2008 sau contravaloarea acestuia, în sumă de aproximativ 20.000 lei.

S-a solicitat şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.În motivare s-a arătat că dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu a fost

inventariat în domeniul public al reclamantei conform dispoziţiilor Legii nr. 213/1998, prin H.C.L. I.C. Brătianu nr. 19/2001, a fost atestat prin H.G. nr. 1360/2001 şi întabulat în cartea funciară prin încheierea nr. 2865/13.02.2007.

Referitor la modalitatea de dobândire a imobilului s-a susţinut că terenul a fost atribuit comunei I.C. Brătianu prin Ordinul nr. 1443/16.04.1938 al Administraţiei Generale P.A.R.I.D. şi Ordinul Administraţiei Brăila nr. 856/20.04.1938 şi predat prin procesul verbal de predare primire din 28.04.1938. La momentul predării era ocupat în parte cu lăstari de salcie, care formează în prezent o lizieră de arbori pe malul Dunării, cu rol de protecţie împotriva eroziunii plajei şi a digului de apărare.

A mai precizat reclamanta că terenul este cunoscut sub denumirea „Plaja Insula”, că s-a aflat în administrarea sa din 1938 până în prezent, că nu a fost preluat niciodată în proprietatea statului şi că refuzul pârâtei de a-i recunoaşte calitatea de proprietar al acestui imobil i-a fost adus la cunoştinţă cu ocazia unui litigiu anterior, ce a avut ca obiect o acţiune în constatare, în cadrul căruia pârâta a pretins că bunul este cuprins în amenajamentele silvice şi că se află în proprietatea statului şi în administrarea sa.

Referitor la cererea de restituire a materialului lemnos s-a arătat că în zilele de 23-24 septembrie 2008 Direcţia Silvică Tulcea a defrişat zona de pădure situată pe malul Dunării cu motivarea că trebuie să livreze urgent masă lemnoasă, deşi pădurea respectivă era proprietatea comunei reclamante.

La primul termen de judecată reclamanta a solicitat instanţei să ia act că renunţă la judecata cererii de obligare a pârâtei la achitarea contravalorii materialului lemnos recoltat fără drept.

Prin sentinţa civilă nr. 797/21.12.2009 Judecătoria Măcin a admis acţiunea şi a obligat pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 56 ha situat în tarlaua 2, parcela 24, întabulat în cartea funciară 192/N, cu număr cadastral 270, astfel cum a fost identificat în schiţa anexă a răspunsului la obiecţiunile aduse expertizei tehnice efectuată de expert B.E.

Pentru a hotărî în acest sens prima instanţă a reţinut că din actele depuse de reclamantă rezultă în mod evident că cel puţin din 28.04.1938 terenul în suprafaţă de 56 ha, pe care se află crescut un fel de mlăjet mic, a trecut în proprietatea Comunei I.C. Brătianu, fiind inventariat şi în 1944 în proprietatea acesteia. De asemenea, din chestionarul nr. 4 Plaja Cocuţa întocmit de Ministerul Inventarului Avuţiilor Publice rezultă că terenul de 56 ha s-a dobândit „prin împroprietărire din anul 1887 şi recâştigată în anul 1938 de la PARID, de către care era acaparată”.

128

S-a constatat, pe de altă parte, că la dosar nu există documente din care să rezulte că reclamanta ar fi înstrăinat această suprafaţă sau că ar fi fost deposedată de ea în altă modalitate, din actele depuse de pârâtă reieşind că ar fi vorba de păduri ce au aparţinut statului, nu şi că unitatea administrativ teritorială a pierdut posesia terenului, situaţie care ar fi impus necesitatea unei reconstituiri a dreptului de proprietate în favoarea reclamantei.

Apelul declarat împotriva acestei sentinţe de pârâta Direcţia Silvică Tulcea a fost respins ca nefondat de Tribunalul Tulcea prin decizia civilă nr.109/22.09.2010, în considerentele căreia s-au reţinut următoarele:

- expertiza tehnică efectuată în cauză a identificat terenul în litigiu pe teritoriul comunei I.C. Brătianu, tarlaua 2, parcela 24; el este întabulat în cartea funciară în favoarea reclamantei şi a fost inventariat în domeniul public al localităţii în baza H.G. nr.1360/2001, anexa 25, sub denumirea de Plaja Cocuţa, dobândită în 1944.

- potrivit aceleiaşi expertize, predarea terenului în litigiu către reclamantă s-a făcut din 28.04.1938, iar la 06.04.1940 s-a efectuat inventarierea şi verificarea lui, în referire la suprafaţa care deservea plaja şi izlazul comunal.

- pârâta nu a dovedit că acest imobil a ieşit din proprietatea comunei sau că reclamanta l-a înstrăinat sau a fost deposedată în vreun fel, actele depuse vizând doar istoricul şi modul lui de exploatare.

- trecerea terenului din domeniul public al unităţii administrativ teritoriale în cel al statului nu s-a realizat, din actele dosarului reieşind că reclamanta exercită în continuare dreptul de proprietate asupra acestuia.

- nu este întemeiată susţinerea referitoare la inadmisibilitatea acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, ca urmare a neutilizării procedurii speciale instituită de legea fondului funciar, pentru că reclamanta nu a fost niciodată deposedată de această suprafaţă de teren şi, pe cale de consecinţă, nu era necesar să recurgă la procedura reconstituirii dreptului de proprietate conform Legii nr.18/1991.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Regia Naţională a Pădurilor „Romsilva” - Direcţia Silvică Tulcea şi a criticat-o pentru nelegalitate conform art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă sub următoarele aspecte:

- greşita stabilire a regimului juridic al terenului în litigiu, care a fost proprietate de stat atât anterior anului 1948, cât şi ulterior, când apartenenţa la proprietatea publică a statului era întemeiată pe dispoziţiile art. 6 alin. 1 din Constituţia României din 1948.

A susţinut recurenta că potrivit art.6 alin.1 şi 2 din Constituţia menţionată, întreaga suprafaţă a pădurilor făcea parte din proprietatea statului şi cum bunul în litigiu nu se afla în proprietatea privată a unei persoane fizice sau juridice, nu a existat o lege specială de preluare, trecerea lui din proprietatea reclamantei în cea a statului realizându-se „ope legis”, astfel cum rezultă şi din menţiunile primului amenajament silvic întocmit ediţia 1955/1956, unde la rubrica „relaţiunile de proprietate din trecut a pădurilor” se arată că „ trupurile Plaja Galaţi … au fost şi în trecut pădurile statului”.

Prin urmare, chiar dacă modalitatea de preluare a bunului în proprietatea statului prin legi anterioare nu este conformă dispoziţiilor sau legilor actuale, dreptul

129

de proprietate constituit în temeiul acestor reglementări în favoarea statului nu s-a stins ca efect al intrării în vigoare a legii noi, indiferent de modificările aduse regimului juridic al proprietăţii. - deţinerea de către reclamanta intimată a unui titlu legal de proprietate a fost în mod greşit reţinută pentru că H.C.L. nr. 19/2001 şi H.G. nr. 1360/2001 nu au o astfel de semnificaţie juridică.

A arătat recurenta că simpla înscriere a unui bun într-un inventar nu conferă subiectului de drept beneficiar al acestei înscrieri dreptul de proprietate asupra bunului respectiv şi că exercitarea acţiunii în revendicare, ca mijloc de apărare a dreptului de proprietate, era posibilă numai după constituirea sau reconstituirea dreptului de proprietate în beneficiul unităţii administrativ teritoriale, care în cauză nu a fost dovedită.

- greşita soluţionare a excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii în raport de obligativitatea recunoaşterii dreptului de proprietate pretins de reclamantă în condiţiile şi procedura impuse de legile fondului funciar, astfel cum s-au succedat acestea în timp.

S-a susţinut, sub acest aspect, că dreptul de proprietate nu se naşte în mod automat în patrimoniul celor îndreptăţiţi, ci este necesară parcurgerea etapelor impuse de lege în acest scop, respectiv formularea unei cereri de reconstituire de către persoana îndreptăţită şi probarea dreptului astfel pretins prin mijloacele prevăzute de aceste acte normative, ori reclamanta nu a probat urmarea aceste proceduri în referire la terenul revendicat, pe care nu l-a mai posedat după intrarea lui în proprietatea publică a statului.

- greşita stabilire a regimului juridic pentru suprafaţa de 34,8 ha din totalul celor revendicate, care este inclusă în amenajamentul silvic şi, potrivit art. 5 coroborat cu art. 35 alin. 1 din Legea nr. 18/1991, se află în proprietatea statului de la 01.01.1990. Cum acest teren nu a făcut obiectul vreunei solicitări de reconstituire a dreptului de proprietate s-a susţinut că este îndeplinită şi condiţia impusă de pct. 4 din anexa I a Legii nr. 213/1998, de a fi parte a domeniului public al statului conform art. 3 alin. 2 din lege, care dispune că sunt bunuri aparţinând domeniului public de interes naţional „pădurile (…) incluse în amenajamentele silvice care fac parte din fondul forestier naţional şi nu sunt proprietate privată”.

S-a pretins, în susţinerea acestei critici, că instanţele nu au ţinut seama de constatările expertizei efectuată în cauză - în concluziile căreia s-a arătat că cele 34,8 ha sunt terenuri fond forestier cuprinse în amenajamente silvice şi aflate în administrarea Regiei Naţionale a Pădurilor „R” – şi nu au respectat prevederile art. 9 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, în condiţiile în care reclamanta nu a prezentat vreo dovadă referitoare la excluderea bunului din domeniul public al statului, iar până la data introducerii acţiunii în revendicare recurenta nu a fost deranjată în exercitarea dreptului de administrare a terenului.

- greşita aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 146/1997 prin soluţionarea pe fond a acţiunii, deşi obligaţia de achitare a taxei judiciare de timbru corespunzătoare evaluării făcută de intimata reclamantă nu a fost îndeplinită.

A susţinut recurenta că la instanţa de fond intimata a invocat caracterul netimbrabil al acţiunii – motivat de faptul că are ca obiect material terenuri aflate în domeniul public; în apel, însă, instanţa a impus obligaţia timbrării căii de atac

130

conform evaluării făcută de titulara acţiunii în acest ciclu procesual, dar nu a dispus şi asupra sancţiunii aplicabilă cereii de chemare în judecată pentru nerespectarea obligaţiei de timbrare, respectiv asupra anulării acesteia ca netimbrată.

Analizând legalitatea hotărârii atacate în raport cu criticile formulate instanţa reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a dedus judecăţii încălcarea dreptului său de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 56 ha situat în tarlaua 2, parcela 24 şi a pretins, în temeiul art.480 şi 481 din Codul civil, recunoaşterea acestui drept, pe care pârâta îl contestă invocând calitatea sa de administrator al bunului şi pe cea de proprietar a statului.

In susţinerea dreptului său de proprietate, titulara acţiunii a invocat Ordinul nr. 1443/16.04.1938 a Administraţiei Generale P.A.R.I.D. şi Ordinul nr. 856/20.04.1938 al Administraţiei Brăila, precum şi H.C.L. I.C. Brătianu nr. 19/2001 şi H.G. nr. 1360/2001, prin care terenul a fost inventariat în domeniul public al comunei conform Legii nr. 213/1998.

Terenurile forestiere, din categoria cărora face parte şi cel revendicat în cauză, se află, însă, sub incidenţa unei legi speciale de reparaţie, respectiv a Legii nr. 1/2000, astfel că cel ce se pretinde proprietarul unui asemenea bun nu poate face dovada dreptului său decât cu titlul de proprietate emis în procedura specială la care face trimitere legea sub incidenţa căreia se află, ca singur act care determină în mod concret imobilul şi vecinătăţile lui.

Legea nr. 1/2000 – care consacră principiul reparării integrale în natură sau, în subsidiar, prin echivalent a prejudiciului cauzat foştilor proprietari - reglementează imperativ modalitatea de reconstituire a dreptului de proprietate asupra celor două categorii de terenuri la care se referă, iar în ceea ce priveşte terenurile forestiere care au aparţinut în proprietate comunelor, oraşelor şi municipiilor, şi care constituie şi obiect al demersul judiciar al reclamantei, art. 29 alin. 4 din lege dispune că proprietatea se redobândeşte de către foştii proprietari doar la cererea lor expresă şi în limitele probate cu actele care atestă suprafeţele solicitate în condiţiile art. 9 alin. 4 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 republicată.

Reclamanta nu a făcut dovada că a urmat procedura stabilită de lege pentru redobândirea dreptului de proprietate asupra terenului revendicat, iar în lipsa unei astfel de solicitări şi, pe cale de consecinţă, a însuşi titlului de proprietate, în mod greşit au reţinut instanţele că dreptul a cărui încălcare a fost dedusă judecăţii poate fi în mod valabil întemeiat pe actele depuse în susţinerea acţiunii. Aceste înscrisuri, respectiv procesul verbal de predare primire din 28.04.1938, procesul verbal din 1939 al Comisiei preliminare de verificare şi constatare a bunurilor care aparţin Comunei I.C. Brătianu, recapitulaţia din 1944 a terenurilor Comunei 23 August şi chestionarul nr. 4 privitor la bunurile imobiliare ale comunei I.C. Brătianu, respectiv Plaja Cocuţa, întocmit de Ministerul Inventarului Avuţiilor Publice, puteau susţine probator doar cererea de redobândire a dreptului de proprietate formulată în condiţiile legii speciale de reparaţie pentru că fac parte din categoria celor prevăzute de art. 9 alin. 4 lit. b din Legea nr. 18/1991, respectiv sunt acte referitoare la existenţa şi întinderea dreptului a cărui reconstituire se putea cere.

131

În mod greşit au apreciat instanţele şi că excluderea bunului din patrimoniul reclamantei nu poate fi reţinută în absenţa unei legi speciale de preluare a lui în proprietatea statului pentru că, potrivit art. 6 alin. 1 din Constituţia din 1948, pădurile aparţineau statului, ca bunuri comune ale întregului popor, iar potrivit alin. 2 al aceluiaşi text, modalitatea de trecere în proprietatea statului se stabilea prin lege doar în privinţa celor care la data intrării în vigoare a acestei Constituţii „se aflau în mâini particulare”, condiţie care în cauza de faţă nu este întrunită.

Calitatea reclamantei, de proprietar al bunului revendicat, nu poate fi întemeiată nici pe prevederile H.C.L. I.C. Brătianu nr. 19/2001 – pentru că prin aceasta s-a realizat doar o inventariere a bunurilor ce se pretind a aparţine domeniului public al unităţii administrativ teritoriale reclamante - sau pe cele ale H.G. nr. 1360/2001 – care doar atestă apartenenţa bunurilor inventariate la nivelul unităţii administrativ teritoriale la domeniul public de interes local – pentru că reglementările în vigoare stabilesc în mod expres că aceasta era obligată să solicite reconstituirea dreptului de proprietate după procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 1/2000, cu excluderea acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, demers procesual care poate fi exercitat doar după eliberarea titlului de proprietate în condiţiile alin. 5 al art. 29 din Legea nr. 1/2000.

În raport de considerentele expuse se constată că nu se mai impune examinarea criticii referitoare la regimul juridic al terenului revendicat în raport de includerea sa în amenajamentele silvice care fac parte din fondul forestier naţional, cu atât mai mult cu cât, în măsura respectării procedurii speciale de reconstituire a dreptului de proprietate stabilită de legea specială de reparaţie, exista posibilitatea ca şi suprafaţa de 34,8 ha, deşi inclusă în amenajamentele silvice, să aparţină domeniului public al unităţii administrativ teritoriale, conform Anexei III pct. 9 a Legii nr. 213/1998.

Nu poate fi reţinută ca întemeiată critica referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 146/1997 deoarece dispoziţiile art. 20 alin. 5 din actul normativ menţionat nu permit instanţei de control judiciar anularea ca netimbrată a acţiunii pentru care obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru nu a fost legal îndeplinită, deci nu-i conferă posibilitatea cenzurării modului de stabilire a taxei judiciare de timbru şi a constatărilor referitoare la îndeplinirea acestei obligaţii de plată în calea de atac.

Pentru motivele arătate şi conform art. 312 alin. 3 coroborat cu art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, instanţa va admite recursul şi va modifica în tot decizia atacată în sensul că va admite apelul, cu consecinţa schimbării hotărârii de fond şi a respingerii acţiunii reclamantei ca nefondată.

Decizia civilă nr. 557/C/13.12.2010Dosar nr. 92/253/2009

Judecător redactor Irina Bondoc

132

II. DREPTUL FAMILIEIII. DREPTUL FAMILIEI

22. Dreptul familiei. Partaj. Imobil dobândit după celebrarea căsătoriei religioase si anterior încheierii căsătoriei civile. Lipsa unei conventii asupra regimului matrimonial ales. Caracterul de bun propriu al sotului mentionat în contractul de vânzare-cumpărare.

Până la intrarea în vigoare a Decretului nr. 32/1954 şi abrogarea dispoziţiilor speciale referitoare la regimurile matrimoniale din Codul civil, femeia nu putea dobândi bunuri în aceleaşi condiţii ca şi bărbatul, iar în absenţa unui contract de căsătorie, care să reflecte convenţia viitorilor soţi asupra regimului matrimonial ales (şi care trebuia autentificat prin tribunal conform art. 1228 Cod civil şi art. 708 şi urm. Cod proc. civilă din 1921, iar ulterior declarat ofiţerului stării civile, spre opozabilitate) nu se putea prezuma, astfel cum se susţine, că eventualele bunuri dobândite în perioada de convieţuire până la încheierea căsătoriei erau prezumate a fi obţinute din patrimonii comune ale viitorilor soţi, întocmai ca şi în cazul actual al concubinilor.

Prin decizia civilă nr. 330/26.05.2008 pronunţată de Tribunalul Constanţa a fost respins apelul formulat de reclamanta P.S. împotriva sentinţei nr. 7465/15.06.2007 a Judecătoriei Constanţa, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi MUNICIPIUL CONSTANŢA, CONSILIUL LOCAL CONSTANŢA şi R.A.E.D.P.P. CONSTANŢA, apelanta fiind obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Reclamanta a solicitat instanţei de fond, printr-o cerere în constatare întemeiată pe dispoziţiile art. 111 C.proc.civ., recunoaşterea cotei indivize din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Constanţa, str. Ş.M., judeţul Constanţa, compus din teren şi construcţii de locuit şi care a format obiectul confiscării ca sancţiune complementară aplicată tatălui reclamantei, în urma condamnării acestuia la o pedeapsă privativă de libertate.

Instanţa de apel a stabilit că în mod corect a reţinut judecătorul fondului că acţiunea reclamantei este neîntemeiată, câtă vreme tatăl acesteia a pierdut dreptul de proprietate asupra bunului, prin preluarea în proprietatea statului a acestuia ca efect al executării sentinţei penale nr. 1600 din 29.11.1958, prin care numitului O.S. i-a fost aplicată măsura confiscării totale a averii mobile şi imobile.

Executarea măsurii complementare mai sus menţionate s-a realizat prin emiterea deciziei administrative nr. 172 din 12.03.1959 de către fostul Sfat Popular al oraşului Constanţa şi transmiterea bunului în administrarea fostei întreprinderi de locuinţe a oraşului, aspect care reiese şi din relaţiile comunicate de către SPITVBL Constanţa, prin adresa nr.17429 din 17.03.2005.

S-a arătat că art. 4 din Decretul nr. 32/ 1954 a reglementat regimul juridic al bunurilor dobândite de soţi anterior intrării în vigoare a Codului familiei, arătându-se că: ”soţii vor fi supuşi, de la data intrării în vigoare a Codului Familiei, dispoziţiunilor acestui Cod în privinţa relaţiilor lor patrimoniale, indiferent de data căsătoriei şi oricare ar fi fost regimul lor matrimonial legal sau convenţional, de mai înainte.

133

Bunurile ce soţii au la data intrării în vigoare a Codului Familiei devin comune sau proprii, potrivit dispoziţiunilor acestui Cod. Calitatea de bun comun, dobândită în temeiul dispoziţiunilor de mai sus, nu poate fi opusă celor de al treilea care, la data intrării în vigoare a Codului Familiei, sunt titulari ai vreunui drept real asupra acelui bun.”

În speţă, părinţii reclamantei au încheiat căsătoria la 16.10.1950, potrivit certificatului existent la dosar, deci anterior intrării în vigoare a Codului familiei, astfel că bunul în litigiu urmează regimul juridic al celui propriu, fiind dobândit de tatăl său, S.O., anterior încheierii căsătoriei cu numita H.N. - actul de cumpărare a acestuia fiind întocmit înainte de încheierea căsătoriei dobânditorului.

Astfel, la data decesului autorului reclamantei, S.O. (24.06.1982), deşi au rămas ca moştenitori soţia sa supravieţuitoare S.N. şi fiica sa P.S., potrivit certificatului de calitate de moştenitor nr. 104 din 10.10.2003, întregul său bun fusese deja preluat în proprietatea statului ca efect al hotărârii judecătoreşti de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate, astfel că nici unul dintre succesibili nu putea avea dreptul de a moşteni acest imobil, care nu mai exista în patrimoniul defunctului.

Susţinerea din motivele de apel potrivit căreia bunul în litigiu ar fi devenit bun comun, iar reclamantei i-ar reveni cota indiviză corespunzătoare dreptului de proprietate al mamei nu poate fi astfel reţinută. Instanţa de apel a apreciat totodată că nu este întemeiată critica potrivit căreia prin hotărârea apelată, instanţa de fond nu ar fi soluţionat fondul cauzei, judecata fiind fundamentată pe excepţie, pentru că acest aspect nu corespunde realităţii.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta P.S., care a susţinut prin motivele depuse că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 5, pct. 8 şi 9 cod proc. civilă, soluţia tribunalului fiind nelegală şi netemeinică.

Recurenta a arătat că instanţa de apel a negat împrejurarea că instanţa de fond a dat o dezlegare a cauzei pe o excepţie, fără a intra aşadar în fondul raportului litigios, în limitele sesizării in rem – temei de constatare a nulităţii hotărârii, fondate pe disp. art. 105 al. 2 cod proc. civilă, suprimând ipoteza judiciară prev. de art. 297 al. 1 cod proc. civilă.

S-a susţinut că instanţa de apel a făcut o incorectă interpretare a probelor de la dosar, pentru că nu a avut în vedere că probatoriul vizează regimul juridic al apatridului, devenit refugiat, căruia i s-a refuzat beneficiul şi aplicarea legislaţiei române. Recurenta a arătat că în aceste condiţii, căsătoriile religioase – specifice etniei armene la acea dată – nu erau consfinţite şi civil, deşi ele aveau configuraţia ,,căsătoriei subsecvente’’ (concubinaj urmat de căsătorie), fiind supuse regimului probator caracteristic, textele aplicabile fiind nu numai art. 4 şi 5 din Decretul nr. 32/1954, ci şi art. 24 din Decretul nr. 31/1954, după caz.

Recurenta a criticat aşadar soluţia prin faptul că nu s-a luat în considerare contextul în care a fost achiziţionat imobilul, aplicându-se formal, în opinia sa, premisa momentului dobândirii lui, în dauna regimului de coproprietate coachizită.

S-a susţinut că deşi nu a fost implicată în procesul penal al soţului său, mamei recurentei i-au fost suprimate prin această soluţie drepturile sale virtuale asupra bunului coachizit.

134

Recurenta a solicitat să se analizeze situaţia părinţilor săi în contextul socio-politic al vremii, tratamentul juridic căruia aceştia li se supuneau, în sensul că autorii săi nu aveau calitatea de cetăţeni români, ci de refugiaţi; această calitate, recunoscută ulterior, a creat posibilitatea apelării la legislaţia naţională asupra actelor de stare civilă, refuzate iniţial, fapt care a determinat aplicarea legii teritoriale, cu efectul retroactiv recunoscut de altfel de Codul familiei şi supunerea la regimul probator special, pentru că apatrizii nu puteau fi asimilaţi dintr-u început cu cetăţenii români.

S-a apreciat că au fost nesocotite în cauză prevederile art. 24 din Decretul nr. 31/1954, prin extrapolarea legii române la subiecţi de drept nesupuşi acesteia. Odată stabilită condiţia juridică de ,,refugiat’’, integrarea apatridului se face retroactiv, el beneficiind de drepturile conferite de noul statut de cetăţean al statului; în mod corelativ, actele de stare civilă ale acestora sunt asimilate celor ale cetăţeanului, în mod retroactiv, astfel că ulterior, legea accesibilă cetăţeanului se aplică şi refugiatului.

Recurenta a criticat ignorarea de către instanţa de apel a imposibilităţii dobândirii documentelor ecleziastice care atestă încheierea căsătoriei în ritul etniei, faţă de împrejurarea că actuala Biserică Armenească din Constanţa a pierdut arhiva într-un incendiu.

S-a solicitat, în consecinţă, în principal, casarea cu trimitere a deciziei atacate, iar în subsidiar, modificarea soluţiei, prin admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

Cauza a fost suspendată conform art. 242 al. 1 cpt. 2 cod proc. civilă la termenul din 9.11.2009, fiind repusă pe rol, urmare cererii recurentei din 8.11.2010, la 24.01.2011.

Intimata R.A.ED.P.P. CONSTANŢA a solicitat, prin întâmpinare, respingerea prezentului recurs şi menţinerea soluţiei tribunalului, apreciind că în speţă bunul fusese dobândit de O.S. şi confiscat în baza sentinţei penale 1600/29.11.1958 a Tribunalului Constanţa, ca bun propriu al acestuia dobândit înaintea căsătoriei, motiv pentru care bunul nu a intrat în proprietatea codevălmaşă după încheierea căsătoriei din 1950.

Analizând criticile de nelegalitate fondate pe disp. art. 304 pct. 5, 8 şi 9 cod proc. civilă, recursul urmează a fi apreciat ca nefondat.

Astfel, prin acţiunea formulată, reclamanta P.S. a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se recunoască dreptul său de proprietate dobândit prin succesiunea defunctei N.S., în cotă indiviză de 2/3 – asupra imobilului situat în Constanţa, strada Ş.M., judeţul Constanta, precum şi încetarea oricăror acte de dispoziţie sau administrare realizate asupra acestui bun.

Principala argumentare în ce priveşte subsumarea situaţiei juridice a acestui imobil - dobândit conform actului de vânzare autentificat sub nr. 871/5.11.1949 la Grefa Tribunalului Constanţa - regimului comunităţii matrimoniale a fost aceea a achiziţionării lui în condiţiile unei convenţii prenupţiale specifice etniei armene, după încheierea căsătoriei viitorilor soţi (în speţă, realizate doar religios, faţă de statutul de refugiat şi apatrid) şi preponderent cu sumele obţinute din darurile de nuntă acordate soţiei.

135

În acest context s-a invocat faptul că, deşi prin actul de cumpărare este menţionat la acea dată doar O.S., imobilul a fost dobândit în regim de coachiziţie de către soţi, după celebrarea căsătoriei religioase, astfel că preluarea fără titlu a cotei aparţinând mamei sale, printr-o hotărâre penală care a dispus confiscarea averii soţului, nu obstrucţionează acţiunea în constatare vizând existenţa acestei cote a soţiei din acest bun.

Contrar criticilor formulate în recurs, instanţa de apel a stabilit că a existat o judecată asupra fondului litigiului prin sentinţa apelată, judecătorul de primă instanţă relevând calitatea imobilului de bun propriu al tatălui reclamantei, prin raportarea art. 4 al. 2 din Decretul nr. 32/1954 la momentul dobândirii imobilului din str. Ş.M.

Chiar dacă printre considerentele instanţelor devolutive nu se regăseşte o justificare in extenso a înlăturării apărărilor şi susţinerilor referitoare la situaţia specială a soţilor S (care au încheiat căsătoria civilă la 16.10.1950), în esenţă, motivele au conturat opinia potrivit căreia nu s-a dovedit existenţa unei împrejurări care să conteste ipoteza prima facie a calităţii de bun propriu, confirmată în principiu şi prin modalitatea de executare a hotărârii penale din 29.11.1958, de confiscare a averii autorului reclamantei.

Prin urmare, nu este incident în cauză temeiul de casare statuat prin art. 304 pct. 5 cod proc. civilă, cu trimitere la încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 al. 2 cod proc. civilă, această critică urmând a fi respinsă.

În ce priveşte incidenţa disp. art. 304 pct. 7 cod proc. civilă (,,când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii’’) şi a celor ale pct. 9 (,,când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii’’), Curtea va reţine că nici criticile evocate în acest sens nu sunt întemeiate.

În cauză este indubitabil faptul că soţii S.O. şi N. s-au căsătorit în Constanţa la data de 16.10.1950, căsătoria civilă înregistrată în Registrul Stării civile sub nr. 1056/1950 fiind precedată conform tradiţiei etniei armene de căsătoria religioasă.

Deşi soluţia instanţelor nu se referă explicit la ansamblul probelor administrate şi îndeosebi la cele testimoniale administrate în ambele cicluri procesuale, ea vădeşte în final o dezlegare corectă a situaţiei de fapt, coroborându-se cu declaraţiile testimoniale, câtă vreme nici unul dintre martori nu confirmă teza probatorie afirmată, anume, că bunul a fost cumpărat în regimul similar bunului viitorilor soţi, înainte de căsătorie şi în vederea acesteia.

Or, nu chestiunea acordării tradiţionale, de către familia miresei, a unor cadouri de valoare patrimonială importantă (bijuterii) la momentul celebrării căsătoriei religioase a constituit aspectul de probat – această situaţie fiind confirmată de toţi martorii audiaţi – ci împrejurarea (invocată de altfel şi în recurs) că soţii aparţinând acestei etnii nu se puteau prevala, la acel moment, de prevederile legii româneşti privind căsătoria şi că banii obţinuţi din acest cadou de nuntă au fost destinaţi achiziţiei imobilului în litigiu.

Aceste chestiuni nu au fost însă probate, susţinerile recurentei reclamante, în sensul că părinţii săi aveau statutul conferit prin paşaportul N., fiind apatrizi până la momentul la care au putut beneficia de legile statului român în privinţa dreptului de

136

proprietate şi al regimului matrimonial, nefiind dovedite prin nici un mijloc de probă, fiind chiar infirmate de martorii audiaţi. Astfel, în faţa instanţei de apel, martorii M.S. şi A.A. au negat existenţa vreunui impediment legal care să fi interzis organizarea căsătoriei civile încă de la data celei religioase, soţii optând pur şi simplu pentru derularea în acest mod a evenimentelor.

Pe de altă parte, existenţa calităţii acestor persoane de refugiaţi pe teritoriul României la acea dată, în raport de evoluţia socio-politică a regiunii, nu a fost probată, pentru că nu toţi membrii comunităţii armene aflate pe teritoriul ţării aveau această situaţie specială; nu s-a dovedit că soţii beneficiau la acea dată de regimul paşaportului N., care putea prezuma calitatea de refugiat, dată fiind facilitatea deschisă prin acest document internaţional, de liberă circulaţie între ţări.

În concluzie, imobilul în litigiu nu a fost supus vreunuia dintre regimurile matrimoniale reglementate prin art. 1223 şi urm. Cod civil din 1924, iar după intrarea în vigoare, la 18.04.1956, a noului Cod al familiei, cu regulamentul de aplicare aprobat prin Decretul nr. 32/1954, bunul a fost identificat ca fiind al soţului care l-a dobândit înainte de căsătorie, în absenţa oricărei menţiuni în cartea funciară ori făcută pe marginea actului de dobândire, conform art. 44 din Decretul nr. 32/1954.

În speţă nu se pune problema ignorării dispoziţiilor art. 24 din Decretul nr. 31/1954, care vizează proba actelor juridice privitoare la starea civilă; situaţia rezultată din căsătoria legală din data de 16.10.1950 nu este una incertă, iar existenţa unei cununii religioase anterioare (la rândul său necontestată) nu putea configura aceeaşi situaţie de regim patrimonial ca şi cea rezultată din căsătorie, chiar dacă în planul comunităţii evenimentul religios conferea celor doi statutul de familie. Textul menţionat nu are aşadar nici o relevanţă câtă vreme căsătoria civilă a soţilor S. este probată şi necontestată, ceea ce interesează în cauză fiind regimul juridic al bunului, faţă de modalitatea lui de dobândire.

În ce priveşte acest ultim aspect, se va avea în vedere – printr-un argument final – că regimul juridic patrimonial al viitorilor soţi anterior intrării în vigoare a Codului familiei nu poate fi asimilat în nici un caz situaţiei ,,căsătoriei subsecvente’’, anume, a concubinilor care dobândesc în regim de coproprietate pe cote părţi bunuri în vederea căsătoriei, stare de facto consacrată după emanciparea femeii şi recunoaşterea ipotezei unei contribuţii comune în realizarea patrimoniului în perioada de convieţuire.

Or, până la intrarea în vigoare a Decretului nr. 32/1954 şi abrogarea dispoziţiilor speciale referitoare la regimurile matrimoniale din Codul civil, femeia nu putea dobândi bunuri în aceleaşi condiţii ca şi bărbatul, iar în absenţa unui contract de căsătorie, care să reflecte convenţia viitorilor soţi asupra regimului matrimonial ales (şi care trebuia autentificat prin tribunal conform art. 1228 Cod civil şi art. 708 şi urm. Cod proc. civilă din 1921, iar ulterior declarat ofiţerului stării civile, spre opozabilitate) nu se putea prezuma, astfel cum se susţine, că eventualele bunuri dobândite în perioada de convieţuire până la încheierea căsătoriei erau prezumate a fi obţinute din patrimonii comune ale viitorilor soţi, întocmai ca şi în cazul actual al concubinilor.

137

În raport de toate aceste considerente, constatând că tribunalul a pronunţat o soluţie legală, nefiind motive de reformare a acesteia, în temeiul art. 312 al. 1 cod proc. civilă urmează a respinge recursul ca nefondat.

Decizia civilă nr. 21/C/31.01.2011Dosar nr. 5614/212/2007

Judecător redactor Mihaela Ganea

III. DREPTUL MUNCII SI ASIGURĂRI SOCIALEIII. DREPTUL MUNCII SI ASIGURĂRI SOCIALE

A. DREPTUL MUNCII

23. Cerere pentru plata contravalorii drepturilor speciale pentru menţinerea sănătăţii şi a contravalorii drepturilor speciale pentru ţinută decentă pentru anul 2010.

Odată cu intrarea in vigoare a Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, nu mai pot fi aplicate prevederile din contractele colective de muncă prin care se stabilesc drepturi salariale suplimentare.

Legea nr.330/2009Art.10 din OUG nr.1/2010

Prin cererea adresată Tribunalului Tulcea şi înregistrată sub nr. 4124/88/2010, reclamanţii: T.A. s.a. au chemat în judecată Comuna Murighiol şi Primarul Comunei Murighiol, judeţul Tulcea, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: plata în conformitate cu contractul colectiv de muncă a contravalorii drepturilor speciale privind menţinerea sănătăţii începând cu data de 01.01.2010 şi până la încetarea contractului colectiv de muncă; plata contravalorii drepturilor speciale pentru o ţinută decentă în cuantumurile prevăzute în contractul colectiv de muncă pentru semestrele I şi II ale anului 2010.

În motivare, s-a arătat că între Sindicatul Salariaţilor din Administraţia Publică Locală din cadrul Primăriei şi Primarul comunei a fost încheiat un Contract/Acord

138

colectiv de muncă ce a fost înregistrat la Direcţia de Muncă, Solidaritate Socială şi Familie Tulcea.

Au menţionat reclamanţii că în acest contract/acord colectiv de muncă, părţile au stabilit acordarea de drepturi speciale pentru refacerea capacităţii de muncă, asigurarea unei ţinute decente şi asigurarea unei imagini corespunzătoare în raport cu publicul şi instituţiile cu care colaborează funcţionarii publici şi personalul contractual din cadrul instituţiei.

Au precizat reclamanţii că pârâtul preluând o opinie greşită a Camerei de Conturi Tulcea a data o interpretare eronată articolului 12, alin. 1 din Legea nr. 130/1996 şi a dispus încetarea plăţii drepturilor speciale recunoscute de Acordul/Contractul colectiv de muncă.

În apărare, pârâta Comuna Murighiol, judeţul Tulcea prin Primar a depus la dosarul cauzei: întâmpinare; adresa nr.88/2011; contractul colectiv de muncă înregistrat sub nr. 1948/2009; nota de recepţie nr. 29/2010 şi liste cu obiecte de inventar.

Prin întâmpinare a fost invocată excepţia inadmisibilităţii acţiunii motivat de faptul că reclamanţii nu au îndeplinit procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004.

S-a arătat că şi art. 109, alin. 2 din Codul de procedură civilă stipulează îndeplinirea procedurii prealabile în cazurile anume prevăzute de lege, înainte de sesizarea instanţei de judecată, în condiţiile legii speciale.

S-a precizat că, reclamanţii nu au făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile, respectiv că nu au anexat cererii de chemare în judecată un înscris din care să rezulte că au solicitat acordarea drepturilor speciale.

Prin sentinţa civilă nr.262/25.01.2011, Tribunalul Tulcea a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ca nefondată.

S-a admis acţiunea formulată de reclamanţii: T.A. s.a., în contradictoriu cu pârâţii PRIMĂRIA COMUNEI MURIGHIOL PRIN PRIMAR şi PRIMARUL COMUNEI MURIGHIOL, în parte şi a fost obligată pârâta să le plătească reclamanţilor contravaloarea drepturilor speciale pentru menţinerea sănătăţii şi securităţii muncii, aferente perioadei 01.01.2010 - 25 ianuarie 2011.

S-a respins capătul de cerere privind plata contravalorii drepturilor salariale pentru menţinerea sănătăţii şi securităţii muncii, aferente perioadei 26 ianuarie 2011 şi până la data încetării Contractului Colectiv de Muncă, ca nefondat.

S-a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata contravalorii drepturilor speciale pentru a ţinută decentă pentru semestrele I şi II ale anului 2010, ca nefondat.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele: Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, instanţa a reţinut următoarele:Potrivit art. 7, alin. 1 din Legea nr. 554/2004, din legea contenciosului

administrativ „Înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său, ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.”

139

În prezenta cauză, reclamanţii în calitate de salariaţi, personal contractual, solicită să fie obligată pârâta, în calitate de angajator, să le plătească drepturile salariale.

Potrivit art. 281 din Codul muncii, jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la îndeplinirea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă.

Articolul 282, lit. a) şi b) din Codul muncii prevede că, pot fi părţi în conflictele de muncă: salariaţii titulari ai unui drept în temeiul contractelor colective de muncă şi angajatorii.

Ori, având în vedere că reclamanţii sunt salariaţii pârâtei şi au calitatea de personal contractual, văzând dispoziţiile Codului muncii şi, întrucât aceştia solicită drepturi salariale, instanţa constată că nu aveau obligaţia de a îndeplini procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din legea contenciosului administrativ.

Faţă de aceste considerente, instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ca nefondată.

Pe fond : Din adresa emisă de Primăria Comunei Murighiol, judeţul Tulcea rezultă că

reclamanţii au calitatea de personal contractual.Potrivit art. 18, pct. 25) din contractul colectiv de muncă înregistrat sub nr.

1948/2009, „Pentru menţinerea sănătăţii şi securităţii muncii şi asigurarea protecţiei personalului, lucrătorii beneficiază de drepturi speciale pentru refacerea capacităţii de muncă în cuantum de 250 lei/lunar care se suportă de la cap. 51.02 „Autorităţi executive” – titlul II –„bunuri şi servicii” 20.14, 67.02 „cultura” 50.04 „apa”- titlul II- „bunuri şi servicii” 20.10 tichete cadou cu ocazia 1 Martie, Sărbători Pascale, 1 Mai, Sărbătorile de Crăciun şi An Nou, suportate în limita veniturilor proprii din titlul II, bunuri şi servicii alin. 20.27, 150 lei „Ziua Femeii” (doar persoanele de sex feminin) suportate din titlul II alin. 20.27. Aceste drepturi speciale reprezintă acoperirea unei părţi a cheltuielilor cu medicamente, tratamente medicale, reducerea stresului, hrana, motivarea personalului pentru asigurarea stabilităţii şi confidenţialităţii faţă de instituţie.”

Potrivit articolului 1, alin. 1, din Legea nr. 130/1996 „Contractul colectiv de muncă este convenţia încheiată între patron sau organizaţia patronală, pe de o parte, şi salariaţii, reprezentaţi prin sindicate, ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condiţiile de muncă, salarizarea, precum şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă”, iar potrivit art. 12, alin. 1, contractele colective de muncă se pot încheia şi pentru salariaţii instituţiilor bugetare.”

Faţă de aceste considerente, instanţa a obligat pârâta să le plătească reclamanţilor contravaloarea drepturilor speciale pentru menţinerea sănătăţii şi securităţii muncii, aferente perioadei 01.01.2010-25.01.2011.

Este nefondat capătul de cerere privind plata contravalorii drepturilor speciale pentru menţinerea sănătăţii şi securităţii muncii aferente perioadei 26 ianuarie 2011 şi până la data încetării contractului colectiv de muncă; având în vedere că nu se ştie până la ce dată reclamanţii vor mai avea raporturi de muncă cu pârâta.

140

Nefondat este şi capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata contravalorii drepturilor speciale pentru o ţinută decentă pentru semestrele I şi II ale anului 2010, întrucât printre clauzele contractului colectiv de muncă înregistrat sub nr. 1948/2009 nu se regăseşte nici o clauză care să oblige pârâta să le plătească reclamanţilor astfel de drepturi salariale.

Împotriva sus-menţionatei hotărâri, în termen legal, au declarat recurs atât reclamanţii, cât şi pârâţii.

Prin recursul formulat, recurenţii reclamanţi au criticat hotărârea primei instanţe pentru următoarele motive :

În mod greşit, instanţa de fond a dispus respingerea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata contravalorii drepturilor speciale pentru o ţinută decentă pentru sem. I şi II ale anului 2010, întrucât printre clauzele contractului colectiv de muncă nr.1948/07.05.2009 valabil pentru anii 2009 – 2010 se regăseşte această clauză contractuală care obligă pârâta să plătească reclamanţilor aceste drepturi salariale.

Arată că, în ce priveşte plata contravalorii drepturilor speciale pentru o ţinută decentă pentru sem. I şi II ale anului 2010, printre clauze CCM înregistrat sub nr.1948/2009, la art.21 alin.1 se stipulează că: „contravaloarea echipamentului de protecţie necesar atât pentru sezonul rece, cât şi pentru perioada de vară pentru portari, şoferi instalatori, femei de serviciu, îngrijitoare personal care îşi desfăşoară activitatea utilizând PC şi alţi muncitori de deservire se acordă în sumă de 500 lei/semestru de către angajator”.

Apreciază reclamanţii, că fiind salariaţi ai Primăriei comunei Murighiol, ar fi îndreptăţiţi pentru a beneficia de aceste sume cuvenite conform contractului încheiat între reprezentantul Primăriei comunei Murighiol şi Sindicatul „Taranova” al lucrătorilor din Administraţia Publică Locală, motiv pentru care solicită instanţei de recurs, să modifice în parte hotărârea instanţei de fond şi pe fondul cauzei să admită capătul de cerere privind acordarea drepturilor speciale pentru o ţinută decentă pentru sem.I şi II ale anului 2010.

Prin recursul formulat, recurenţii pârâţi critică hotărârea primei instanţe, invocând în esenţă următoarele :

Art.304 pct.9 cod pr.civilă „când hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii” - sentinţa pronunţată de Tribunalul Tulcea a fost dată cu aplicarea greşită a legii.

Instanţa de fond nu a avut în vedere prevederile Legii cadru nr. 330/2009 care stipulează că, începând cu 1 ianuarie 2010, drepturile salariale nu se negociază.

În conformitate cu prevederile art.3 din OUG nr.1/2010, privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar, stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, prevede că prin contractele sau acordurile colective şi individuale de muncă nu pot fi negociate salarii sau alte drepturi de natură salarială care excedează prevederilor legii cadru nr.330/2009.

Potrivit art. 10 din actul normativ invocat, în conformitate cu prev. art. 30 din Legea cadru nr. 330/2009, la stabilirea salariilor personalului bugetar, începând cu ianuarie 2010, nu vor fi luate în considerare drepturile salariale stabilite prin contracte

141

şi acorduri colective şi contracte şi acorduri individuale de muncă încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data încheierii lor sau prin acte administrative emise cu încălcarea normelor în vigoare la data emiterii lor şi care excedează prevederilor legii nr.330/2009.

Consideră că instanţa de fond a dispus în mod eronat obligarea pârâţilor la plata către reclamanţi a sumei de 250 lei lunar reprezentând drepturi speciale pentru refacerea capacităţii de muncă, aferent intervalului 1 ianuarie – 31 decembrie 2010, aferentă anului 2010, întrucât contravine dispoziţiilor legale în vigoare aferente anului 2010.

Astfel cum s-a arătat prin precizările depuse la instanţa de fond şi rap. la art. 18 alin. 25 din CCM nr. 1984/07.05.2009 şi HGR nr. 1048/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate pentru utilizarea de către lucrători a echipamentelor individuale de protecţie la locul de muncă, corespunzător activităţii desfăşurate la locul de muncă, pentru asigurarea sănătăţii şi securităţii muncii şi asigurarea protecţiei personalului, reclamanţii B.M. s.a., angajaţi în cadrul compartimentului gospodărire comunală, al Primăriei comunei Murighiol cu calitatea de personal contractual, au primit în anul 2010 echipament de protecţie, după cum urmează : casă de protecţie (pentru protecţia capului), salopete (pantalon şi jachetă), cizme pentru lucrări în aer liber, în valoare totală de 229,76 lei/personală/an.

În urma reanalizării prevederilor CCM nr.1948/07.05.2009 valabil pentru anii 2009 – 2010, apreciază că reclamanţii fiind salariaţi ai Primăriei comunei Murighiol ar beneficia de sume necuvenite, drept pentru care solicită ca instanţa de control să modifice în parte hotărârea recurată, în sensul de a respinge capătul de cerere prin plata către reclamanţi a sumei de 250 lei lunar reprezentând drepturi speciale pentru refacerea capacităţii de muncă, aferent intervalului 1 ianuarie – 31 decembrie 2010, aferentă anului 2010 şi pe fondul cauzei să se respingă în totalitate acţiunea reclamanţilor ca fiind nelegală şi netemeinică.

Analizând sentinţa recurată din prisma criticilor formulate, Curtea a admis recursul pârâţilor ca fondat şi a respins ca nefondat recursul reclamanţilor, pentru următoarele considerente comune:

Prin cererea formulată reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la plata contravalorii drepturilor speciale privind menţinerea sănătăţii începând cu data de 01.01.2010 şi până la încetarea contractului colectiv de muncă; plata contravalorii drepturilor speciale pentru o ţinută decentă pentru semestrul I şi II ale anului 2010.

Reclamanţii şi-au întemeiat cererea pe prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate înregistrat sub nr.1948/2009.

Potrivit art.18 pct.25 din CCM la nivel de unitate: ”pentru menţinerea sănătăţii şi securităţii muncii şi asigurarea protecţiei personalului, lucrătorii beneficiază de drepturi speciale pentru refacerea capacităţii de muncă în cuantum de 250 lei lunar...”.

În conformitate cu art.21 alin.1 din CCM la nivel de unitate: ”contravaloarea echipamentului de protecţie necesar atât pentru sezonul rece, cât şi pentru perioada de vară pentru portari, şoferi, instalatori, femei de serviciu, îngrijitoare, personal care îşi desfăşoară activitatea utilizând PC şi alţi muncitori de deservire se acordă în sumă de 500 lei/trimestrial de către angajator”.

142

Începând cu ianuarie 2010 a intrat în vigoare Legea nr.330/2009, care reglementează salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

Potrivit art.1 alin.(2) din această lege : „începând cu data intrării în vigoare, în tot sau în parte a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin.(1) sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege”.

În anexa nr.I din această lege sunt cuprinse reglementări specifice personalului încadrat pe bază de contract individual de muncă – personal contractual din administraţia publică, iar în Anexa I/3 sunt stabilite salariile de bază şi indemnizaţiile pentru personalul contractual din aparatul propriu al consiliilor, primăriilor şi din serviciile publice din subordinea acestora.

Scopul Legii nr.330/2009 a fost armonizarea sistemului de salarizare a personalului din sectorul bugetar în raport cu importanţa, răspunderea, complexitatea activităţii şi nivelul studiilor necesare pentru desfăşurarea activităţii.

Sistemul de salarizare reglementat de această lege a avut la bază supremaţia legii, în sensul că drepturile de natură salarială se stabilesc numai prin norme juridice de forţa legii.

Prin urmare, începând cu intrarea în vigoare a Legii nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, nu mai pot fi aplicate prevederile din contractele colective de muncă prin care se stabilesc alte drepturi salariale suplimentare.

Prin decizia nr.1414/4.11.2009, Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile art.41 alin.5 din Constituţie, privind caracterul obligatoriu al convenţiilor colective, nu exclud posibilitatea legiuitorului de a interveni din raţiuni de interes general, pentru modificarea unor dispoziţii din contractele colective de muncă, pentru modificarea unor dispoziţii din contractele colective de muncă, reglementând soluţii care să răspundă nevoilor sociale existente la un moment dat.

În conformitate cu prevederile art.3 din OUG nr.1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar : „prin contractele sau acordurile colective şi individuale de muncă nu pot fi negociate salarii sau alte drepturi de natură salarială care excedează prevederile legii cadru nr.330/2009”.

În mod similar, prin art.10 din OUG nr.1/2010, se prevede că: ”în conformitate cu prevederile art.30 din legea cadru nr.330/2009, la stabilirea salariilor personalului bugetar începând cu 01.01.2010 nu vor fi luate în considerare drepturi salariale stabilite prin contractele şi acordurile colective de muncă încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data încheierii lor sau prin acte administrative emise cu încălcarea normelor în vigoare la data emiterii lor şi care excedează prevederilor legii cadru nr.330/2009”.

Instanţa constituţională, prin decizia nr. 108/14.02.2006, a statuat că statul are deplină legitimitate constituţională de a acorda sporuri, stimulente, premii, adaosuri la salariul de bază personalului plătit din fonduri publice, în funcţie de veniturile bugetare pe care le realizează. Acestea nu sunt drepturi fundamentale, ci drepturi salariale suplimentare. Legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizaţiile şi salariile de bază, premii periodice şi alte stimulente, pe care le

143

poate diferenţia în funcţie de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula.

În plus, prin decizia nr.292/1.07.2004, Curtea Constituţională a statuat că: „încheierea convenţiilor colective nu se poate face decât cu respectarea legii. Aceste convenţii sunt izvor de drept, dar forţa lor juridică nu poate fi superioară legii. În consecinţă, convenţiile colective sunt garantate în măsura în care nu încalcă prevederile legale în materie, în caz contrar, s-ar încălca un principiu fundamental al statului de drept şi anume, primodialitatea legii în reglementarea relaţiilor sociale”.

În fine, prin decizia nr.1250/7.10.2010, Curtea Constituţională a statuat că: „ordonatorii principali de credite trebuie să respecte legea şi să o aplice ca atare, chiar dacă aceasta are ca efect, pentru viitor, modificarea unor clauze din contractele colective de muncă, individuale sau colective, ale personalului plătit din fonduri publice”.

Raţiunea acestei concluzii constă în faptul că temeiul încheierii, modificării şi încetării contractului este legea, iar dacă, pentru viitor, legea prevede o redimensionare a politicii salariale bugetare, toate contractele pendinte sau care vor fi încheiate trebuie să reflecte şi să fie în acord cu legea. In caz contrar, s-ar ajunge la discriminări salariale, chiar şi în interiorul aceleiaşi categorii de personal, ceea ce este inadmisibil.

Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art. 312 cod pr.civilă, Curtea a respins ca nefondat recursul reclamanţilor şi a admis ca fondat recursul pârâţilor şi a modificat în parte sentinţa recurată în sensul celor dispuse prin dispozitiv.

Decizia civilă nr. 315/CM/21.06.2011Dosar nr. 4124/88/2010

Judecător redactor Jelena Zalman

24. Cerere fost salariat AVAS pentru plata de salarii compensatorii ca urmare a concedierii colective.

Legea nr. 11/2010 privind bugetul de stat pe anul 2010 a intrat în vigoare la data de 30.01.2010.

Conform Legii 329/2009, AVAS este finanţată integral de la bugetul de stat prin bugetul Secretariatului General al Guvernului (S.G.G.). Bugetul S.G.G. este prevăzut în anexa nr.3 la Legea nr.11/2010 privind bugetul de stat pe anul 2010.

Bugetul AVAS – parte a bugetului S.G.G. a fost aprobat cu luarea în calcul a faptului că salariile personalului AVAS sunt la nivelul salariilor personalului din Secretariatul General al Guvernului, conform noilor prevederi legale.

În concluzie, Legea 329/2009 şi Legea 330/2009 au avut ca efect modificarea regimului salarial al personalului AVAS, drepturile salariale ale acestuia fiind stabilite începând cu ianuarie 2010 prin lege şi nu prin negociere colectivă.

Prin dispoziţiile actelor normative menţionate mai sus nu se prevede dreptul salariaţilor bugetari concediaţi pentru motive care nu ţin de persoana lor de a primi plăţi compensatorii în valoare de 10 salarii.

În conformitate cu prevederile art.3 din OUG 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar: „prin contractele sau acordurile colective şi individuale de

144

muncă nu pot fi negociate salarii sau alte drepturi de natură salarială care excedează prevederilor Legii cadru nr.330/2009.

Legea nr. 329/2009Legea nr. 330/2009

Anexa 3 din Legea nr. 11/2010Art. 3 din OUG nr. 1/2010

În fapt, prin cererea adresată Tribunalului Constanţa la data de 12.08.2010 şi înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. 9934/118/2010 reclamanta G.G.N. a chemat în judecată pe pârâta AVAS solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea AVAS la plata sumelor compensatorii constând în 10 salarii brute avute la data concedierii colective; plata dobânzilor legale aferente plăţilor compensatorii, de la data intervenirii concedierii şi până la efectuarea plăţii; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În considerentele cererii, reclamanta învederează instanţei că în baza contractului individual de muncă pe durata nedeterminată nr. 444/01.04.2004, a deţinut funcţia de expert la Direcţia Monitorizare Contracte Postprivatizare din cadrul AVAS, până la data de 08.07.2010 când urmare a concedierii colective, au încetat raporturile de muncă pentru motive care nu ţin de persoana salariatului - Ordinul nr. 1498/08.07.2010 emis de Preşedintele AVAS.

Reclamanta susţine că la încetarea raporturilor de muncă nu au fost respectate prevederile contractului individual de muncă şi actului adiţional la acest contract încheiat la data de 12.12.2008, în sensul că unitatea angajatoare nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a salariilor compensatorii reprezentând echivalentul a 10 salarii brute avute la data apariţiei situaţiei cea determinat acordarea acestora.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

În cuprinsul întâmpinării pârâta precizează că prevederile contractuale invocate de reclamanta se refereau la obligaţia AVAS de a plaţi salariaţilor 10 salarii compensatorii pentru 5 situaţii speciale referitoare la încetarea contractelor individuale de munca sau preluarea personalului AVAS de către alta entitate in urma reorganizării, restructurării, desfiinţării instituţiei, schimbării raporturilor de subordonare.

Aceasta clauza a fost introdusa in contractele individuale de munca după încheierea Actului Adiţional nr.2/30.09.2009 la Contractul Colectiv de munca 2009-2010, in perioada in care AVAS era încă o instituţie publica finanţata din venituri proprii, iar personalul instituţiei era salarizat conform prevederilor art. 28-32 din OUG nr.51/1998, respectiv in regim extrabugetar, prin contract colectiv de munca.

Pârâtul arată că, între data încheierii actului adiţional (30.09.2009) si data ajungerii la termen a CCM 2009-2010 (14.02.2010), au intervenit mai multe evenimente legislative cu incidenţa directa asupra CCM si asupra contractelor individuale de munca ale salariaţilor AVAS, precum:

In anexa nr.1 poziţia nr.3 din aceasta lege s-a stabilit ca AVAS isi schimba regimul de finanţare, din instituţie finanţata integral din venituri proprii in instituţie finanţata integral de la bugetul de stat, prin bugetul Secretariatului General al

145

Guvernului. In conformitate cu dispoziţiile art.5 alin.1 din Legea nr.329/2009 organizarea si funcţionarea precum si alte aspecte determinate de aplicarea masurilor de reorganizare se reglementează prin hotărâre a Guvernului, emisa in condiţiile alin.5 din acelaşi text de lege.

In temeiul art.5 alin.1 din Legea nr.329/2009 a fost adoptata H.G.nr.1436/2009 prin care H.G.nr.837/2004 privind organizarea si funcţionarea AVAS a suportat următoarele modificări/completări esenţiale: numărul maxim de posturi in structura AVAS a fost diminuat de la 510 la 422 (Art.4 alin.2 din H.G.nr.837/2004 modificat prin H.G.nr.1436/2009); prevederea conform căreia salariaţii AVAS erau salarizaţi in conformitate cu contractul colectiv de munca, încheiat la nivelul instituţiei potrivit prevederilor legale in materie si ale contractelor individuale de munca a fost înlocuita cu dispoziţia conform căreia salarizarea personalului AVAS se face potrivit reglementarilor legale in vigoare aplicabile personalului din instituţiile si autorităţile publice finanţate integral de la bugetul de stat (Art.6 alin.2 din H.G. nr.837/2004 modificat prin H.G. nr.1436/2009); prevederile referitoare la finanţarea cheltuielilor instituţiei din venituri proprii au fost inlocuite cu prevederea conform căreia finanţarea cheltuielilor de personal si a celor aferente funcţionarii AVAS se asigura integral de la bugetul de stat, prin bugetul Secretariatului General al Guvernului (Art.11 alin.1 din H.G. nr.837/2004 modificat prin H.G. nr.1436/2009).

Legea Cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitara a personalului plătit din fondurile publice

Pârâtul susţine că în conformitate cu art.1 alin.2 din legea 330/2009 începând cu data intrării sale in vigoare drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului sunt si rămân in mod exclusiv cele prevăzute de lege. Potrivit art.9 din lege, gestiunea sistemului de salarizare a personalului bugetar se asigură de fiecare ordonator de credite cu incadrarea in resursele financiare alocate anual prin legile privind bugetul de stat.

Apreciind că noile reglementări consacră o nouă realitate juridică incompatibilă cu un întreg set de clauze ale

CCM 2009-2010 si ale contractelor individuale de munca încheiate in baza acestuia, în raport şi de dispoziţiile art.14 lit.

a), b) şi u) din OUG NR. 1/2010 prin care au fost abrogate expres normele contrare din OUG nr.51/1998, OUG

nr.23/2004, precum şi „orice alte dispoziţii din actele normative speciale care reglementează posibilitatea

negocierii drepturilor salariate pentru instituţiile şi autorităţile publice care şi-au schimbat regimul de finanţare

din instituţii finanţate integral din venituri proprii în instituţii finanţate integral sau parţial de la bugetul de stat,

potrivit Legii 329/2009", pârâtul solicită respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 2056/10.12.2010 s-a admis cererea formulată de reclamantă;

A fost obligată pârâta către reclamantă la plata daunelor compensatorii reprezentând echivalentul a 10 salarii brute, prin raportare la cuantumul salariului brut existent la data concedierii colective.

A fost obligată pârâta către reclamantă la plata dobânzii legale aferenta sumelor cuvenite reclamantei, de la data introducerii cererii de chemare în judecată, până la data plătii efective a acestor drepturi.

S-au respins restul pretenţiilor privind obligarea pârâtei la plata de dobânzi legale, de la data concedierii colective până la data formulării cererii de chemare în judecată, ca nefondate.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a avut în vedere următoarele:

În baza contractului individual de muncă nr. 444/01.10.2004 completat cu actele adiţionale ulterioare, reclamanta G.G.N. a avut calitate de salariat în cadrul societăţii pârâte AVAS Bucureşti, desfăşurând activitate în funcţia de expert la direcţia Monitorizare Contracte Postprivatizare, cu începere din data de 01.10.2004 până la data de 08.07.2010.

Potrivit Ordinului nr. 1498/08.07.2010 emis de Preşedintele AVAS, cu începere din data de 08.07.2010, reclamantei G.G.N. i-a încetat contractul individual

146

de muncă, pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, în baza art. 65 şi urm. din Legea 53/2003 ca urmare a concedierii colective.

Prin art. 1 din actul adiţional la contractul individual de muncă al reclamantei nr. 444/01.10.2004 încheiat la data de 12.12.2008, pe baza acordului părţilor, s-a completat clauza 4 din contract ,,Obligaţiile angajatorului” cu următoarea obligaţie ,, salariatul (s.n.) beneficiază de salarii compensatorii în următoarele situaţii: încetarea contractului individual de muncă , ca urmare a concedierilor colective sau individuale care nu ţin de persoana salariatului (…)” reprezentând echivalentul a 10 salarii brute avute la data apariţiei situaţiei ce a determinat acordarea acestora. Salariul brut ce va fi luat ca referinţă va fi salariul brut din contractul individual de muncă, cu modificările ulterioare”.

Se reţine de către Tribunal aşadar că izvorul dreptului de natură patrimonială pretins de reclamantă îl reprezintă clauza expresă şi fără nici un echivoc, înserată prin acordul părţilor în contractul individual de muncă nr. 444/01.10.2004 completat cu actele adiţionale.

Actul adiţional la contractul individual de muncă ce inserează printre obligaţiile angajatorului şi pe cea a plăţii de salarii compensatorii în caz de concediere a fost încheiat, în baza acordului părţilor la data de 12.12.2008, în timp ce Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate AVAS pentru anii 2009 – 2010 a fost înregistrat la Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială Bucureşti sub nr. 673/11.02.2009, dată de la care potrivit legii îşi produce şi efecte iar actul adiţional la care pârâta face referire este ulterior.

Se reţine aşadar că această obligaţie asumată de pârâtă prin contract individual de muncă nu are la bază o consacrare contractuală în C.C.M. la nivel de unitate pentru anii 2009 – 2010 ci este anterioară acestui contract.

Prin urmare nu se poate reţine un raport de dependenţă sub aspectul duratei, între această clauză şi CCM la nivel de unitate pe anii 2009 – 2010.

Intervenţiile legislative, deşi au modificat esenţial structura AVAS în toate componentele sale, prin prisma caracterului lor neretroactiv, nu pot afecta drepturi salariale recunoscute salariaţilor acestei instituţii prin contracte de muncă încheiate anterior, în lipsa unor negocieri care să conducă la un acord între părţi; nu se poate susţine că a operat o încetare de drept a efectelor contractului individual de muncă în privinţa plăţilor compensatorii. O astfel de apreciere echivalează cu o modificare unilaterală a contractului de muncă, în privinţa unui element esenţial, ce nu poate interveni decât în situaţiile expres prevăzute de art. 41 din C.muncii.

În speţă însă instituţia angajatoare nu a făcut dovada, în condiţiile art. 287 C.muncii, a modificării contractului individual de muncă nr. 444/01.10.2004 completat cu actele adiţionale, în privinţa clauzei referitoare la plăţile compensatorii în caz de concediere colectivă şi nici a altor împrejurări de natură a afecta valabilitatea acestei clauze.

Dreptul reclamantei la plata salariilor compensatorii trebuie să fie luat în considerare întrucât a fost stabilit

prin contract individual de muncă încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data încheierii sale iar

potrivit art. 4 , angajatorul are obligaţia , să acorde salariatului toate drepturile ce decurg din contractele

individuale de muncă, din contractul colectiv de muncă aplicabil şi din lege. Mai mult, potrivit art. 8 alin.(1)

C.muncii contractul individual de muncă constituie ,,legea părţilor” şi trebuie executat cu respectarea principiului

bunei credinţe.

Potrivit art. 1088 alin.(1) Cod civil la obligaţiile care au ca obiect o sumă oarecare de bani, daunele - interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală (…); alin.(2) - Aceste daune interese se cuvin fără ca creditorul să fie ţinut a justifica despre vreo pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept.

Potrivit acestor dispoziţii legale, instanţa va admite în parte cererea privind obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale, urmând a obliga pârâta către reclamantă

147

la plata dobânzii legale aferenta sumelor ce i se cuvin, de la data introducerii cererii de chemare în judecată, până la data plătii efective a acestor drepturi.

Împotriva sentinţei civile nr.2056/10.12.2010 pronunţate de Tribunalul Constanţa, la data de 04.03.2011 a declarat recurs AVAS.

Critica sentinţei prin motivele de recurs a vizat în esenţă următoarele:În fapt, prin cererea adresată Tribunalului la data de 12.08.2010, intimata

G.G.N. a solicitat obligarea AVAS la plata sumelor compensatorii reprezentând 10 salarii brute avute la data concedierii colective precum şi la plata dobânzilor legale aferente plăţilor compensatorii, de la data concedierii până la data plăţii efective, invocând în acest sens clauzele contractului individual de muncă în forma anterioară modificării de drept a acestuia, intervenite prin OUG nr.1/2010.

Învederează recurenta că, în conformitate cu dispoziţiile HG nr.368/2010, AVAS a desfiinţat un număr de 155 de posturi, unul din posturile desfiinţate fiind cel ocupat de intimată.

Clauza privind acordarea celor 10 salarii compensatorii a fost introdusă în contractele individuale de muncă după încheierea actului adiţional nr.2/30.09.2009 la CCM AVAS valabil pentru anii 2009-2010 în perioada în care AVAS era finanţată din venituri proprii. Legea nr.329/2009, Legea nr.330/2009 şi OUG nr.1/2010 au avut ca efect modificarea regimului salarial al personalului AVAS, drepturile salariale fiind stabilite începând cu luna februarie 2010 prin lege şi nu prin negociere colectivă. Cum nici dispoziţiile legii 330/2009 sau ale OUG nr.1/2010 nu prevăd dreptul salariaţilor bugetari concediaţi de a primi plăţi compensatorii în valoare de 10 salarii, este evident faptul că contractele individuale de muncă ale salariaţilor AVAS au fost modificate de drept şi în ceea ce priveşte aceste plăţi compensatorii, motiv pentru care instanţa apreciază că la data concedierii reclamantului – 08.07.2010, acestuia din urmă nu i se mai cuvenea plata acestor salarii.

Abordarea instanţei de fond este eronată, vădind fie încălcarea, fie interpretarea eronată a dispoziţiilor legale aplicabile în anul 2010 personalului bugetar în general, şi a personalului din instituţiile care şi-au schimbat sistemul de finanţare în special, precum şi a dispoziţiilor legale privind finanţele publice.

Clauza privind acordarea celor 10 salarii compensatorii a fost prevăzută pentru prima dată în CCM 2008-2009 şi preluată în actul adiţional nr.2 la CCM 2009-2010.

Între clauza privind acordarea celor 10 salarii compensatorii şi CCM 2009-2010 există o strânsă legătură de dependenţă, întrucât CCM a fost singurul temei legal pentru o astfel de clauză. În sistemul legii vechi, drepturile salariale ale personalului AVAS erau stabilite prin CCM, conform art. 29-31 din OUG nr.51/1998. Aceste dispoziţii legale au fost abrogate implicit prin Legea nr.329/2009 şi expres prin OUG nr.1/2010. De altfel, după cum se poate observa. Actul adiţional la CIM este denumit „Anexa….la CCM..”

În conformitate cu dispoziţiile OUG nr.1 drepturile băneşti prevăzute CCM 2009 – 2010 s-au acordat până la împlinirea termenului pentru care a fost încheiat contractul colectiv de muncă(14.02.2010); după această dată, personalul AVAS a dobândit statutul personalului bugetar. A susţine că personalul AVAS îşi menţine privilegiile câştigate în perioada în care AVAS se autofinanţa şi după trecerea la sistemul de finanţare de la bugetul de stat echivalează cu înfrângerea principiului

148

salarizării unitare a personalului plătit din fonduri publice. Mai mult decât atât, dacă s-ar aplica opinia instanţei de fond, s-ar ajunge la situaţia în care un salariat AVAS încadrat anterior datei de 15.02.2010 să aibă drepturi disproporţionat de mari faţă de un salariat încadrat ulterior acestei date.

Analizând sentinţa recurată din prisma criticilor formulate, Curtea a admis recursul ca fondat pentru următoarele considerente:

Reclamanta Ganea Gemma Nicoleta a avut calitatea de salariat în cadrul societăţii pârâte în baza contractului individual de muncă nr.444/01.10.2004.

Prin Ordinul nr.1498/08.07.2010 emis de Preşedintele AVAS s-a dispus începând cu 08.07.2010 încetarea contractului individual de muncă al reclamantei în baza art. 65 din codul muncii ca urmare a concedierii colective.

În conformitate cu prevederile OUG nr.23/2004 şi OUG nr.51/1998 privind valorificarea unor active ale statului AVAS era o instituţie de specialitate a administraţiei publice centrale finanţată din venituri proprii.

Potrivit dispoziţiilor art. 29 -30 din OUG nr.51/1998 personalul AVAS beneficia de salarizarea specială cu respectarea principiilor gestiunii fondurilor în regim extrabugetar.

Astfel, salariile de bază şi celelalte elemente ale sistemului de salarizare se stabileau prin negocieri colective sau individuale între preşedintele AVAS şi salariaţii sau reprezentanţii acestora, în vigoare, cu încadrarea în resursele financiare proprii prevăzute din venituri extrabugetare, (conform art. 31 al.5 din OUG 51/1998).

La data de 12.11.2009 a intrat în vigoare legea nr.329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordului cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional ce a reglementat printre altele şi măsuri privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, printre care se numără şi AVAS.

Prin anexa 1 punctul 3 la legea menţionată mai sus s-a dispus ca AVAS, care înainte era aflată în subordinea Guvernului şi coordonarea primului ministru şi finanţată integral din venituri proprii, să treacă la schimbarea regimului de finanţare integral de la buget ul de stat prin bugetul Secretariatului General al Guvernului.

Întrucât art. 5 din legea nr.329/2009 prevedea ca înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor publice prevăzute în anexele 1,2 se reglementează prin hotărârea Guvernului, a fost emisă HG 1436/2009 care prevedea la art. I pct.2 că „salarizarea personalului AVAS se face potrivit reglementărilor legale în vigoare aplicabile personalului din instituţiile şi autorităţile publice finanţate integral de la bugetul de stat..”

La data de 01.01.2010 a intrat în vigoare legea cadru nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice.

Conform art.1 alin.2 din această lege, gestiunea sistemului de salarizare a personalului bugetar se asigură de fiecare ordonator de credite cu încadrarea în resursele financiare alocate anual prin legile privind bugetul de stat.

La data de 30.01.2010 a intrat în vigoare Legea nr. 11/2010 privind bugetul de stat pe anul 2010.

Conform Legii 329/2009, AVAS este finanţată integral de la bugetul de stat prin bugetul Secretariatului General al Guvernului (S.G.G.)

149

Bugetul S.G.G. este prevăzut în anexa nr.3 la Legea nr.11/2010 privind bugetul de stat pe anul 2010.

Bugetul AVAS – parte a bugetului S.G.G. a fost aprobat cu luarea în calcul a faptului că salariile personalului AVAS sunt la nivelul salariilor personalului din Secretariatul General al Guvernului, conform noilor prevederi legale.

În concluzie, legea 329/2009 şi legea 330/2009 au avut ca efect modificarea regimului salarial al personalului AVAS, drepturile salariale ale acestuia fiind stabilite începând cu ianuarie 2010 prin lege şi nu prin negociere colectivă.

Prin dispoziţiile actelor normative menţionate mai sus nu se prevede dreptul salariaţilor bugetari concediaţi pentru motive care nu ţin de persoana lor de a primi plăţi compensatorii în valoare de 10 salarii.

În cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art.41 şi art.17 din codul muncii referitoare la interzicerea modificării unilaterale a contractului individual de muncă, şi obligaţia de a informa salariatul cu privire la clauzele din contractul colectiv de muncă, ce urmează a fi modificate, întrucât modificarea drepturilor salariale nu a operat ca urmare a voinţei angajatorului şi ca urmare a voinţei legiuitorului.

În conformitate cu prevederile art.3 din OUG 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar: „prin contractele sau acordurile colective şi individuale de muncă nu pot fi negociate salarii sau alte drepturi de natură salarială care excedează prevederilor legii cadru nr.330/2009.

Prin decizia nr. 1414/04.11.2009 Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile art. 41 alin.5 din Constituţie privind caracterul obligatoriu al convenţiilor colective nu exclud posibilitatea legiuitorului de a interveni din raţiuni de interes general, pentru modificarea unor dispoziţii din contractele colective de muncă, reglementând soluţii care să corespundă nevoilor sociale existente la un moment dat.

În fine, prin decizia nr.1250/07.10.2010, Curtea Constituţională a constatat că „ordonatorii principali de credite trebuie să respecte legea şi să o aplice ca atare, chiar dacă aceasta are ca efect, pentru viitor, modificarea unor clauze din contractele de muncă individuale sau colective ale personalului plătit din fonduri publice.”

Raţiunea acestei concluzii constă în faptul că temeiul încheierii, modificării şi încetării contractului este legea, iar dacă pentru viitor legea prevede o redimensionare a politicii salariale bugetare, toate contractele pendinte sau care vor fi încheiate trebuie să reflecte şi să fie în acord cu legea.

În caz contrar, s-ar ajunge la discriminări salariale, în interiorul aceleiaşi categorii de personal, ceea ce este inadmisibil.

Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art. 312 C.pr.civ. Curtea a admis recursul formulat şi a modificat în tot sentinţa recurată în sensul respingerii acţiunii ca nefondată.

Decizia civilă nr. 264/CM/07.06.2011Dosar nr. 9934/118/2010

Judecător redactor Jelena Zalman

150

25. Cerere plată drepturi salariale rezultate din contractul de ambarcare. Excepţia necompetenţei generale a instanţei române în soluţionarea cauzei. Incidenţa art. 18 şi 19 din Regulamentul (CE) nr. 44/22.12.2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială.

Competenţa în materia contractelor individuale de muncă este reglementată prin secţiunea 5, art. 18, 19, 20 din Regulamentul (CE) nr. 44/22.12.2000 al Consiliului privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială.

Prin art.18 alin.(1) din Regulament se prevede că: „în materia contractelor individuale de muncă, competenţa se determină în conformitate cu dispoziţiile din prezenta secţiune, fără a se aduce atingere art.4 şi art.5 punctul 5 – alin.(2) : Dacă un angajat încheie un contract individual de muncă cu un angajator care nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru însă are o sucursală, agenţie sau altă unitate pe teritoriul uneia dintre statele membre, se consideră în cazul contestaţiilor privind exploatarea sucursalei, agenţiei sau unităţii, că angajatorul are domiciliul pe teritoriul statului respectiv.

Art.19 din Regulament stipulează că: „un angajator domiciliat pe teritoriul unui stat membru poate fi acţionat în justiţie:

1) înaintea instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia este domiciliul sau 2) în alt stat membru:a) înaintea instanţelor din locul în care angajatul îşi desfăşoară în mod obişnuit activitatea

sau înaintea instanţelor din ultimul loc în care acesta şi-a desfăşurat activitatea sau b) dacă angajatul nu-şi desfăşoară sau nu şi-a desfăşurat în mod obişnuit activitatea pe

teritoriul aceleaşi ţări, înaintea instanţelor din locul unde este sau a fost situată întreprinderea care l-a angajat pe acesta.

Art.20 din Regulament prevede următoarele:alin. 1) Acţiunea angajatorului poate fi introdusă decât înaintea instanţelor din statul

membru pe teritoriul căruia angajatul îşi are domiciliul;alin. 2) Dispoziţiile prezentei secţiuni nu aduc atingere dreptului de a introduce o cerere

reconvenţională la instanţa sesizată cu cerere iniţială, în conformitate cu prezenta secţiune.

Art. 18, 19, 20 din Regulamentul (CE) nr. 44/2000

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr.2651/118/2010, reclamantul G.I., în contradictoriu cu pârâta O.B. GMBH & CO.KG, a solicitat instanţei, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale datorate, în sumă de 13 425 $.

În motivarea cererii se arată că reclamantul a fost angajat al pârâtei, în baza contractului individual de muncă din data de 29.06.2009, în funcţia de comandant al navei P. Reclamantul susţine că şi-a îndeplinit toate obligaţiile contractuale, dar angajatorul nu i-a achitat toate drepturile băneşti, rămânând un rest de plată în sumă de 13 425 $, reprezentând drepturi salariale pentru lunile octombrie şi noiembrie 2009.

În motivare se mai arată că pentru luna noiembrie suma datorată este de 6525,24 $, iar pentru luna octombrie suma este de 6900$.

Pârâta, legal citată, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei instanţelor din România, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată. În motivare se susţine că angajatorul nu datorează sumele solicitate cu titlu de salariu, invocând art.13 alin 1 pct.7 şi alin 2 din contractul de

151

angajare, care prevăd că în cazul unei delapidări, a unor daune provocate prin fraudă de către un membru de echipaj, angajatorul este îndrept a reţine orice sume datorate angajatului în vederea recuperării prejudiciului creat.

Prin întâmpinare se susţine că la data de 20.08.2009, reclamantul, în calitate de comandant, a primit ordin să alimenteze nava P. cu 1000 tone de combustibil, iar acesta – după ce a consultat opinia şefului mecanic, care a apreciat că doar o cantitate de 750 tone mai poate fi încărcată – a comandat totuşi încărcarea a 1000 tone de combustibil. Ulterior, nava a continuat voiajul spre America de Sud, unde a trebuit să se alimenteze din nou pentru a ajunge în siguranţă la destinaţie. Pe drum reclamantul a informat societatea pârâtă că nu-i ajunge combustibilul de la bord, astfel încât nava a trebuit să devieze de la cursul firesc, pentru a se aproviziona cu 300 tone de combustibil.

Pârâta a dispus o anchetă cu privire la alimentările cu combustibil, ca urmare a faptului că s-au creat suspiciuni faţă de modul în care reclamantul gestionează nava aflată sub comanda sa, care a generat cheltuieli suplimentare. Pârâta apreciază că reclamantul a creat o pagubă în valoare de 238 041,24 USD, în patrimoniul său, ca urmare a acţiunilor sale frauduloase.

Pârâta a formulat şi o cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamantului la plata sumei de 238 041,24 USD, în temeiul disp.art.969 şi urm. din Codul civil.

Ulterior, pârâta a formulat o cerere prin care aduce la cunoştinţa instanţei că îşi micşorează câtimea obiectului cererii reconvenţionale la suma de 30.795,54 USD, în echivalentul monedei naţionale, reprezentând valoarea prejudiciului cauzat ca urmare a devierii navei de la cursul de destinaţie. În motivare se susţine că există dificultăţi de probaţiune, fiind vorba despre o cauză cu elemente de extraneitate, precum şi faptul că pretenţiile pârâtei fac obiectul unei cercetări penale, pe rolul parchetului din Hamburg.

Asupra excepţiei de necompetenţă a instanţeiInstanţa a pronunţat încheierea din data de 21.06.2010, prin care a respins, ca

nefondată, excepţia necompetenţei generale a instanţelor române în soluţionarea cauzei, excepţie invocată de pârâtă, pentru următoarele considerente:

Potrivit art.19 din Legea nr.187/2003 privind competenţa de jurisdicţie, recunoaşterea şi executarea în România a hotărârilor în materie civilă şi comercială pronunţate în statele membre ale Uniunii Europene „(1) Un angajator nu poate introduce acţiuni decât la instanţele de pe teritoriul României sau ale statului membru în care angajatul îşi are domiciliul. (2) Dispoziţiile prezentei secţiuni nu aduc atingere dreptului angajatorului de a introduce o cerere reconvenţională la instanţa la care, în conformitate cu prezenta secţiune, acţiunea iniţială este în curs.”

În cauză, pârâta a formulat cerere reconvenţională, a cărei soluţionare este de competenţa exclusivă a instanţelor române, respectiv a Tribunalului Constanţa, potrivit art.284 din Codul muncii,

152

cerere reconvenţională ce a fost introdusă la instanţa la care acţiunea iniţială este în curs.

Dispoziţiile legale sunt aplicabile întrucât ţările în care părţile îşi au sediul, respectiv domiciliul sunt state membre ale Uniunii Europene.

În cauză au fost administrate: proba cu înscrisuri şi cu interogatoriul reclamantului.

Prin sentinţa civilă nr.2961 din data de 17 mai 2011, pronunţată în dosarul civil nr.2651/118/2010, Tribunalul Constanţa a admis acţiunea principală formulată de reclamantul G.I. în contradictoriu cu pârâta reconvenientă O.B. GMBH & CO KG.

A obligat pârâta, către reclamant, la plata drepturilor salariale cuvenite pentru perioada octombrie – noiembrie 2009, în cuantum de13.425 $ şi a respins ca nefondată, cererea reconvenţională.

În temeiul dispoziţiilor art.274 Cod procedură civilă a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 lei, în favoarea reclamantului.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:Asupra acţiunii principaleConform contractului de angajare încheiat între părţi la data de 29.06.2009,

reclamantul a fost angajat pentru o perioada de 5 +/- 1 luni, în funcţia de comandant, cu un salariu lunar de 7134 USD.

Potrivit dispoziţiilor din art.11 al acestui contract, raportul de muncă încetează la iniţiativa angajatorului în cazul în care comandantul îşi neglijează constant îndatoririle, comite o infracţiune, prejudiciază cu bună ştiinţa proprietatea angajatorului sau marfa de la bordul navei; comandantul este răspunzător a acoperi cheltuielile generate de acestea, iar angajatorul poate reţine/confisca salarii neplătite în vederea acoperirii prejudiciului creat.

Prin răspunsurile date la interogatoriul formulat de către pârâtă, reclamantul recunoaşte că alimentarea navei cu combustibil nu este sarcina sa şi a dispus alimentarea la solicitarea şefului mecanic şi ca urmare a calculelor efectuate de către acesta. De asemenea, reclamantul recunoaşte că a avut suspiciuni cu privire la sinceritatea raportărilor date de şeful mecanic şi a informat proprietarul navei, care a dispus devierea de la cursul firesc.

Poziţia procesuală a pârâtei a fost de recunoaştere a faptului că nu a efectuat plata restului de drepturi salariale către reclamant, prevalându-se de prevederile contractuale invocate, apreciind că în această modalitate prejudiciul pe care susţine că reclamantul l-a creat, poate fi parţial acoperit.

Dispoziţiile art. 39 din Codul muncii prevăd că salariatul are dreptul la salarizare pentru munca depusă. Potrivit art.154 alin.2 „pentru munca prestată in baza contractului individual de muncă fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat in bani.”

Modalitatea de plată a salariului este stabilită prin dispoziţiile art. 161 alin.1 din legea nr.53/2003 in sensul că acesta se plăteşte in bani cel puţin o dată pe lună, la data stabilită in contractul individual de muncă, in contractul colectiv de muncă aplicabil sau in regulamentul intern, după caz.

153

În temeiul art.163 alin.1 din acelaşi act normativ executarea obligaţiei de plată a salariului se dovedeşte prin semnarea statelor de plată sau prin orice alte documente justificative.

Deşi, potrivit art.287 din Legea nr.53/2003 in conflictele de muncă sarcina probei incumbă angajatorului, se constata ca pârâta nu a făcut dovada achitării efective a tuturor drepturilor salariale cuvenite reclamantului pentru perioada de referinţă prin documente justificative. De altfel, aşa cum s-a menţionat, pârâta recunoaşte că datorează o diferenţă de drepturi băneşti de natură salarială, către reclamant.

În aceste condiţii, instanţa constată că reclamantul şi-a îndeplinit obligaţia de a presta muncă, justificând astfel remunerarea potrivit textelor de lege enunţate.

În raport de considerentele expuse, instanţa a admis acţiunea reclamantului, iar pârâta va fi obligată la plata drepturilor salariale, aferente perioadei solicitate de reclamant.

Asupra cererii reconvenţionaleDin probele administrate în cauză, instanţa a constatat că nu s-a făcut dovada

îndeplinirii condiţiilor impuse prin dispoziţiile art.11 din contractul de angajare încheiat între părţi la data de 29.06.2009, invocate de către pârâta reconvenientă.

Astfel, nu s-a dovedit că reclamantul, în calitate de comandant, şi-a neglijează constant îndatoririle, atâta timp cât, pe de o parte, atribuţiile legate de aprovizionarea navei şi completarea documentelor de aprovizionare sunt în sarcina şefului mecanic, iar dispoziţia de deviere a navei de la cursul stabilit iniţial a fost dată de către compania angajatoare, iar pe de altă parte, reclamantul a dispus aprovizionarea navei ca urmare a verificărilor şi cererii făcute de către şeful mecanic.

În acelaşi timp nu s-a făcut dovada comiterii unei infracţiuni de către reclamant, acţiune care trebuie constatată de către o instanţă penală specializată, pentru a se putea stabili cu certitudine că reclamantul este cel care a prejudiciat cu bună ştiinţa proprietatea angajatorului sau marfa de la bordul navei.

În consecinţă, s-a constatat că nu sunt incidente în prezenta cauză dispoziţiile contractuale care permit angajatorului să refuze plata drepturilor de natură salarială, în vederea acoperirii eventualului prejudiciului creat de către angajatul său.

Având în vedere aceste considerente, instanţa a respins cererea reconvenţională, întrucât nu este fondată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta O.B. GMBH & Co.KG.Critica sentinţei prin motivele de recurs a vizat în esenţă următoarele:1. În conformitate cu dispoziţiile art.304 pct.3 modificat Cod procedură civilă,

apreciază că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii.

Tribunalul Constanţa, Secţia Civilă (ca de altfel orice altă instanţă din România), nu era competent a soluţiona cauza, pentru motivele invocate de pârâtă încă de la primul termen de judecată în fond, în susţinerea excepţiei de necompetenţă generală a instanţelor române, raportată la situaţia de fapt relevată în dosar.

Astfel cum a mai arătat, apreciază că legea aplicabilă contractului de angajare încheiat între pârâtă, ca angajator (operator al navei P.) şi reclamantul G.I.

154

(comandant al navei menţionate) nu este legea română, ci legea germană, contractul fiind încheiat la data de 29.06.2009 la Hamburg, Germania.

În cazul de faţă, conform dispoziţiilor art.102 lit.”b” din Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, apreciază că legea aplicabilă contractului de angajare a numitului G.I. este cea germană, sediul pârâtei, ca angajator, fiind în Hamburg, Germania, dat fiind şi faptul că reclamantul, în calitate de comandant al navei P. (Pav.Liberia).

Privitor la legea germană, aceasta stabileşte competenţa instanţelor de la sediul angajatorului, adică al pârâtei, în soluţionarea unui conflict de muncă având un obiect patrimonial (art.17 alin.1 coroborat cu paragraful 29 alin.1 din Codul german de procedură civilă – ZPO: ”jurisdicţia generală în cazul municipalităţilor, corporaţiilor, companiilor, cooperativelor, asociaţiilor, fundaţiilor şi instituţiilor ce pot sta în justiţie, este determinată de sediul lor principal. Sediul este, cu excepţia unor prevederi contrare, acolo unde se efectuează administrarea lor”).

Instanţa de fond, trecând peste motivele de mai sus, dar şi peste argumentele în apărare prezentate de către reclamant, în mod vădit nefondate (se susţinea competenţa instanţelor române, determinată de sediul societăţii de crewing/recrutare prin intermediul căreia reclamantul a fost angajat de pârâtă), a soluţionat în mod greşit excepţia acesteia, respingând-o ca nefondată prin încheierea de şedinţă din data de 21.06.2010, pe considerentul prevederilor art.19 din Legea nr.187/2003 privind competenţa de jurisdicţie, recunoaşterea şi executarea în România a hotărârilor în materie civilă şi comercială pronunţate în statele membre ale Uniunii Europene. Acestea dispun că: „1) Un angajator nu poate introduce acţiuni decât la instanţele de pe teritoriul României sau ale statului membru în care angajatorul îşi are domiciliul; 2) Dispoziţiile prezentei acţiuni nu aduc atingere dreptului angajatorului de a introduce o cerere reconvenţională la instanţa la care, în conformitate cu prezenta secţiune, acţiunea iniţială este în curs”.

În primul rând, Legea nr.187/2003, pe a cărei prevederi se sprijină analiza sa, nu mai era în vigoare la data introducerii acţiunii şi a pronunţării soluţiei privind excepţia necompetenţei generale ale instanţelor din România. Acest act normativ a fost abrogat în mod expres prin O.U.G.nr.119/28.12.2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană.

În al doilea rând, chiar raportat la aceste norme abrogate, analiza nu este corectă. Nu se poate aprecia asupra competenţei judecătoreşti în soluţionarea cauzei, pornind de la competenţa privind cererea reconvenţională, consecinţă a demersului iniţiator, acţiunea principală formulată de reclamantul G.I.

În atari condiţii (abrogarea reglementărilor avute în vedere de instanţa de fond, şi incorectitudinea interpretărilor sale), apreciază că în cauză sunt incidente dispoziţiile art.102 lit.”b” din Legea nr.105/1992, potrivit căreia unui contract individual de muncă cu elemente de extraneitate (în cazul pârâtei, naţionalitatea angajatorului), i se va aplica legea statului pe al cărui teritoriu se află sediul întreprinderii angajatoare, dacă acesta îşi îndeplineşte munca în mai multe state (n.n. performând voiaje internaţionale la bordul unei nave maritime arborând un alt

155

pavilion). De asemenea, cele mai puternice legături ale contractului de muncă, în cazul pârâtei, se creează în Germania şi nu cu un alt stat.

În consecinţă, legea aplicabilă fiind cea germană, trebuie urmate prevederile acesteia, care dispus, astfel cum a arătat, că litigiile de muncă se soluţionează de instanţa de la sediul angajatorului – în cazul pârâtei, Tribunalul civil din Hamburg.

2. Pe fondul cauzei, consideră că instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, motivul de recurs circumscriindu-se dispoziţiilor art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

Astfel cum a arătat pe parcursul judecăţii în prima fază judiciară, pârâta s-a opus în mod nejustificat plăţii către reclamant a sumei pretinse cu titlu de salarii restante aferente perioadei de îmbarcare octombrie-noiembrie 2009, invocând excepţia neexecutării contractului de angajare/înrolare perfectat de părţi, în temeiul clauzelor sale care îndrituiesc pârâta, în calitatea sa de angajator, să reţină din salariul datorat angajatului (în speţă G.I., comandant al M/N P.) orice sume de bani destinate acoperirii unor prejudicii pe care acesta le-a cauzat angajatorului prin fraudă.

Concret, pârâta precizează că a comandat şi achiesat la plata unei cantităţi de 1000 tone păcură în timpul escalei din Portul Fujairah, în condiţiile în care cunoştea faptul că în tancurile navei nu pot intra decât 750 tone, compania plătind astfel un surplus fictiv, de 250 tone, înţelegându-se sub acest aspect atât cu şeful mecanic Y.S.A., cât şi cu reprezentantul companiei greceşti de livrare a combustibilului – A.M.P. LLC. Mai mult, ulterior, în plin marş, a permis ca nava de sub comanda sa să rămână în mod periculos aproape fără combustibil, punându-se astfel în iminentă primejdie nava, prin mobilitate şi astfel starea sa de navigabilitate, echipajul şi marfa transportată, impunându-se astfel o deviere de la curs, în vederea aprovizionării urgente cu combustibil.

Toate aceste fapte, odată cunoscute de către pârâtă, au generat în continuare pierderi însemnate, prin cheltuielile antamate cu anchetarea firească a cazului.

În mod cu totul incorect se apără reclamantul, declarând că nu el, ci şeful mecanic răspunde de situaţia combustibilului de la bord, de urmărirea consumului şi solicitarea necesarului de păcură, numitul Y. fiind blamabil pentru cele întâmplate.

Potrivit regulamentelor maritime internaţionale general acceptate, a bunei practici marinăreşti şi de ce nu, a tuturor studiilor avute de numitul Gheorghe Ilie, în baza cărora a ajuns la funcţia actuală, comandantul navei este răspunzător a tot ceea ce se întâmplă cu nava sub comanda sa, fiind cel în ultimă instanţă responsabil în faţa armatorului pentru faptele prejudiciabile săvârşite atât de sine, cât şi de membrii echipajului din subordine.

Din întregul probatoriu administrat în cauză, din declaraţia şefului mecanic Y., şi în special din declaraţia olografă a lui G.I., precum şi în răspunsul său din interogatoriu, rezultă fără dubiu, în accepţiunea pârâtei, neglijenţa, ba chiar reaua credinţă cu care actualul reclamant şi-a îndeplinit funcţia de comandant al navei Palawan, consecinţele acţinilor/inacţiunilor sale fiind extrem de prejudiciabile pentru pârâtă.

Prin întâmpinarea formulată, reclamantul G.I. a solicitat respingerea recursului şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei civile recurate, având în vedere următoarele:

156

1. În ceea ce priveşte excepţia necompetenţei generale a instanţelor române în soluţionarea cauzei, solicită respingerea acesteia pentru următoarele motive:

Conform prevederilor art.149 alin.1 pct.2 din Legea 105/1992 „Instanţele judecătoreşti române sunt competente dacă (…) sediul pârâtului, persoană juridică, se află în România; în sensul prezentului articol, persoana juridică străină este socotită cu sediul în România şi în cazul în care are pe teritoriul ţării o filială, o sucursală, o agenţie sau o reprezentanţă”.

În situaţia de faţă, agenţia de angajare personal a intimatei se află în România. Aceasta este F.S.S. SRL, Bdul E. nr.3, Constanţa, condiţiile prevăzute de art.149 alin.1 pct.2 din Legea 105/1992 fiind astfel îndeplinite, competenţa instanţelor judecătoreşti române fiind atrasă în cauză.

Legea germană nu are nicio relevanţă în prezenta cauză, având în vedere faptul că reclamantul este cetăţean român, cu domiciliul în România, prevederile Convenţiilor internaţionale în materie invocate mai sus precum şi prevederile Legii nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat având deplină aplicabilitate.

2. În ceea ce priveşte fondul cauzei, solicită a se observa faptul că instanţa de fond în mod corect a admis acţiunea formulată de reclamant şi a dispus obligarea acestora la plata drepturilor salariale cuvenite pentru perioada octombrie-noiembrie 2009, în cuantum de 13.425 USD, la plata cheltuielilor de judecată şi a respins cererea reconvenţională formulată de recurentă.

În temeiul art.39 din Codul muncii salariatul are „dreptul la salarizare pentru munca depusă” iar în temeiul art. 40 alin.2 angajatorul are obligaţia „să acorde salariatului toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil şi din contractele individuale de muncă”.

Reclamantul precizează că, iniţial, societatea pârâtă printr-o cerere reconvenţională a solicitat obligarea sa la plata sumei de 238.041 USD ce reprezintă un prejudiciu creat prin comportament fraudulos avut în calitatea sa de comandant al navei Palawan, acuzaţii nefondate şi care nu au putut fi probate. Ulterior, realizând că nu intră în atribuţiunile comandantului operaţiunea de aprovizionare cu combustibil şi că nu-şi pot întemeia cererea nici măcar pe neglijenţă darămite pe fraudă, reconvenienţii au renunţat la pretenţia reprezentând contravaloarea combustibilului, aceştia limitându-şi pretenţiile solicitate prin cererea reconvenţională la suma de 30.795,54 USD.

Societatea pârâtă prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, prezintă anumite aspecte, total eronate, cu privire la situaţia de fapt de la bordul navei Palawan, motivând prin acestea tocmai neplata drepturilor salariale cuvenite.

Precizează expres că, comandantul navei nu poate dispune aprovizionarea navei cu combustibil, solicitarea de aprovizionare fiind transmisă companiei ca urmare a verificărilor şi cererii făcute de şeful mecanic, precum şi că doar compania decide şi este răspunzătoare de devierea navei către Portul Victoria pentru realimentare, comandantul doar executând ordinele primite de la companie. O eventuală culpă la alimentarea navei cu combustibil, dacă există, aparţine şefului mecanic al navei şi nu comandantului acesteia, în condiţiile în care singurul responsabil pentru alimentarea navei cu combustibil este şeful mecanic. Reclamantul

157

nu a semnat nici un document în acest sens, neavând nici un fel de atribuţie în primirea şi gestionarea combustibilului de la bordul navei.

Analizând sentinţa recurată din prisma criticilor formulate, Curtea a admis recursul ca fondat pentru următoarele considerente:

Între reclamantul G.I. şi pârâta O.B. GMBH & Co.KG, cu sediul în Hamburg, G.E. 227, 22767, s-a încheiat un contract de angajare la data de 29.06.2009 pentru funcţia de comandant, stabilindu-se un salariu lunar de 7134 USD.

Prin cererea formulată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 13.425 USD, reprezentând drepturi salariale.

Pârâta a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea reclamantului I.G. la plata sumei de 238.041,24 USD, reprezentând prejudiciu creat angajatorului prin fapta salariatului.

Recurenta pârâtă a invocat excepţia necompetenţei generale a instanţei române în soluţionarea cauzei, în temeiul dispoziţiilor art.102 lit.”b” din Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, sediul pârâtei fiind în Hamburg – Germania.

Cu privire la excepţia invocată, reclamantul a arătat că în conformitate cu prevederile art.148 al.1 pct.2 din Legea nr.10571992, instanţele judecătoreşti române sunt competente dacă sediul pârâtului persoană juridică se află în România. În sensul prezentului articol, persoana juridică străină este socotită cu sediul în România şi în cazul în care are pe teritoriul ţării, o filială, o sucursală, o agenţie sau o reprezentantă. În situaţia de faţă, agenţia de angajare personal respectiv F.S.S. SRL, se află în România (Constanţa), fiind atrasă competenţa instanţelor româneşti.

La termenul de judecată din 06.12.2011, curtea a pus în discuţia părţilor, incidenţa prevederilor art.18 şi art.19 din Regulamentul (CE) nr.44/22.12.2000 al Consiliului privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială.

Reclamantul a arătat că prevederile puse în discuţie de curte ar atrage tot competenţa instanţei române, întrucât potrivit art.18 şi 19 din Regulament, întreprinderea care l-a angajat pe reclamant se află în România.

Pârâta a apreciat că în lumina prevederilor Regulamentului (CE) nr.44/2000 (art.19 al.2, pct.b), instanţa competentă este cea din locul situării sediului angajatorului, adică instanţa din Hamburg – Germania şi nu Tribunalul Constanţa.

Cu privire la excepţia necompetenţei generale a instanţei române invocată de către recurenta pârâtă, curtea a apreciat că aceasta este fondată pentru următoarele considerente:

Competenţa în materia contractelor individuale de muncă este reglementată prin secţiunea 5, art.18, 19, 20 din Regulamentul (CE) nr. 44/22.12.2000 al Consiliului privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială.

Prin art.18 al.(1) din Regulament se prevede că: „în materia contractelor individuale de muncă, competenţa se determină în conformitate cu dispoziţiile din prezenta secţiune, fără a se aduce atingere art.4 şi art.5 punctul 5 – alin.(2) : Dacă un angajat încheie un contract individual de muncă cu un angajator care nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru însă are o sucursală, agenţie sau altă unitate

158

pe teritoriul uneia dintre statele membre, se consideră în cazul contestaţiilor privind exploatarea sucursalei, agenţiei sau unităţii, că angajatorul are domiciliul pe teritoriul statului respectiv.

Art.19 din Regulament stipulează că: „un angajator domiciliat pe teritoriul unui stat membru poate fi acţionat în justiţie:

1) înaintea instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia este domiciliul sau 2) în alt stat membru:a) înaintea instanţelor din locul în care angajatul îşi desfăşoară în mod obişnuit

activitatea sau înaintea instanţelor din ultimul loc în care acesta şi-a desfăşurat activitatea sau

b) dacă angajatul nu-şi desfăşoară sau nu şi-a desfăşurat în mod obişnuit activitatea pe teritoriul aceleaşi ţări, înaintea instanţelor din locul unde este sau a fost situată întreprinderea care l-a angajat pe acesta.

Art.20 din Regulament prevede următoarele:alin. 1) Acţiunea angajatorului poate fi introdusă decât înaintea instanţelor din

statul membru pe teritoriul căruia angajatul îşi are domiciliul;alin. 2) Dispoziţiile prezentei secţiuni nu aduc atingere dreptului de a introduce

o cerere reconvenţională la instanţa sesizată cu cerere iniţială, în conformitate cu prezenta secţiune.

Având în vedere faptul că reclamantul nu şi-a desfăşurat activitatea în România iar angajatorul nu are sediul în România şi nicio sucursală, agenţie sau unitate pe teritoriul Statului român, în cauză sunt incidente prevederile art.19 al.2 lit.”b” din Regulament.

Prin urmare, în lumina prevederilor Regulamentului nr. 44/22.12.2000, instanţa competentă este cea din locul situării angajatorului, adică instanţa din Hamburg – Germania.

Nu poate fi primită susţinerea reclamantului că angajatorul are o sucursală, agenţie sau unitate pe teritoriul României, întrucât agenţia de crewing prin intermediul căreia reclamantul a fost angajat nu are caracterul unei sucursale, agenţii sau unităţi care aparţine angajatorului.

Recurenta pârâtă nu are nici un dezmembrământ societar în România, filială, sucursală, agenţie, astfel cum sunt definite prin legea nr.31/1990 republicată.

S.C. „F.S.A.” SRL nu este un dezmembrământ al recurentei pârâte ci o simplă societate de crewing, de plasare a forţei de muncă, fiind un simplu intermediar în procesul de recrutare personal, societate care nu este nici măcar co-semnatară a contractului de angajare, fiind un terţ faţă de acest contract.

În plus, din contractul de angajare rezultă că plata salariului se făcea prin virament, banii intrând direct în contul salariatului (art.5). Firma de crewing primea doar un comision pentru plasarea forţei de muncă.

De asemenea, nu poate fi reţinută susţinerea reclamantului că în cauză sunt aplicabile prevederile art.20 alin.(1) din Regulament întrucât acţiunea principală a fost formulată de salariat, nu de către angajator, iar cererea reconvenţională este de competenţa instanţei competente să soluţioneze cererea principală, astfel cum rezultă din alin.(2) al aceluiaşi articol.

159

În ceea ce priveşte cererea reclamantului de a solicita Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene să se pronunţe cu titlu preliminar asupra interpretării noţiunii de întreprindere, din cuprinsul art.19 al.1 pct.2 lit.”b” din Regulament, această cerere a fost formulată abia prin concluziile scrise, după rămânerea în pronunţare, moment la care nu mai puteau fi formulate cereri noi.

Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art.312 al.6 Cod procedură civilă, curtea a admis recursul formulat şi a modificat în tot sentinţa recurată în sensul respingerii cererii principale şi reconvenţionale ca inadmisibile.

Decizia civilă nr. 786/CM/19.12.2011Dosar nr. 2651/118/2010

Judecător redactor Jelena Zalman

26. Concediere colectiva.

Prin dispoziţiile art. 69 Codul muncii este reglementată obligaţia informării sindicatului asupra intenţiei de realizare a unor concedieri colective, prin iniţierea în acest sens de consultări între partenerii sociali, cu prezentarea tuturor informaţiilor necesare identificării soluţiilor (motivaţia măsurii preconizate, numărul şi categoriile de salariaţi afectaţi etc.). Această obligaţie legală vine în concordanţă cu cele statuate prin art. 70 şi art. 711 Codul muncii, referitoare la emiterea notificărilor scrise.

Societatea a furnizat o parte a informaţiilor solicitate, respectiv cele cu privire la persoanele care cumulează pensia cu salariul şi persoanele care urmează să iasă la pensie, însă cu privire că la faptul că nu ar exista în niciuna din subdiviziunile afectate persoane care să aibă calitatea de asociaţi în societăţi comerciale nu a furnizat nici o probă în acest sens.

În şedinţa Consiliului de Administraţie din 27.11.2009, ca urmare a finalizării consultărilor cu Sindicatul şi având în vedere şi propunerile acestuia s-a pus în discuţie aprobarea numărului final de posturi indirect productive ce urmează a fi reduse şi s-a aprobat noua structură a organigramei societăţii.

În ceea ce priveşte criteriile avute în vedere la dispunerea concedierii, competenţa profesională şi conduita disciplinară nu a fost singurul criteriu avut în vedere.

În deciziile de concediere s-au indicat în ordine criteriile care vor fi avute în vedere la aplicarea efectivă a reducerilor de personal.

Din corespondenţa purtată între angajator şi sindicat rezultă că aceste criterii au fost respectate, iar lista cu persoanele propuse pentru concediere colectivă au fost înaintate spre consultare sindicatului.

În ceea ce priveşte daunele morale, solicitate de către recurenţii reclamanţi, acestea nu se justifică atât timp cât deciziile de concediere au fost emise cu respectarea dispoziţiilor legale şi fără săvârşirea vreunui abuz din partea angajatorului.

Art. 69 Codul muncii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr.720/118/2010 reclamantul D.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. D.M.H.I. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să constate nulitatea deciziei de concediere nr. 2616/21.12.2009, să dispună reintegrarea reclamantului în postul anterior deţinut şi obligarea pârâtei la plata tuturor drepturilor salariale cuvenite de la data emiterii deciziei şi până la efectiva reintegrare, precum şi la plata de daune morale în cuantum de 1500 lei.

160

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că la data de 02.11.2009, sindicatul reprezentativ la nivel de unitate a primit din partea pârâtei o notificare prin care era informat că un număr de 261 persoane urmează a fi concediate începând cu data de 04.02.2009. În răspunsul transmis pârâtei, sindicatul a apreciat că societatea poate supravieţui din punct de vedere economic fără concedierea de personal, fiind totodată propuse o serie de măsuri menite a conduce la evitarea soluţiei preconizate. S-a atras de asemenea atenţia pârâtei asupra necesităţii de raportare la criterii obiective de selecţie a personalului, întrucât prin aplicarea doar a art. 127 alin.2 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, care se referă la competenţa profesională şi conduita disciplinară, măsura concedierii ar fi nelegală.

Reclamantul a mai susţinut că prin concedierea colectivă pe care a dispus-o, pârâta a încălcat prevederile art. 79 ali.1 lit. c din Contractul colectiv de muncă la nivel naţional şi art.69 din Codul muncii, ambele reglementând obligaţia angajatorului de a iniţia consultări cu sindicatul şi a furniza acestuia toate informaţiile relevante. Astfel, pârâta a înţeles să se conformeze doar parţial cererilor sindicatului prin care se solicitau relaţii referitoare la lista salariaţilor din subdiviziunea vizată de desfiinţare, cu evidenţierea vechimii fiecăruia;lista cu salariaţii care au calitatea de asociaţi ai unei societăţi comerciale, care mai au loc de muncă sau cumulează pensia cu salariul, care îndeplinesc condiţiile de pensionare, au în întreţinere copii sau alte persoane, sunt unici întreţinători ai familiei sau au mai puţin de 3 ani până la pensionare.

Prin urmare, nerespectarea textelor legale menţionate, atrage nulitatea decizii pentru vicii de fond ale procedurii.

A mai învederat reclamantul că pârâta a încălcat şi prevederile art. 69 din Codul muncii, art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel naţional şi art. 181 alin.2 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, întrucât nici un moment nu a prezentat persoanelor vizate de concediere o listă cu posturile disponibile din societate şi nu a sprijinit în nici un fel angajaţii în sensul recalificării ori reconversiei profesionale.

De asemenea, a apreciat reclamantul că pârâta a omis să supună spre analiză şi avizare consiliului de administraţie justificarea tehnico-economică, împreună cu obiecţiile şi propunerile sindicatului, astfel cum prevede art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel naţional.

În apărare, pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca nefondată.

Pe această cale, pârâta a susţinut că în şedinţa Consiliului de Administraţie din data de 18.09.2009 a fost adoptat planul managerial anticriză prin care s-a stabilit măsura concedierii colective a unui număr de 280 de salariaţi, pensionarea a 101 salariaţi, reducerea sporului de conducere, diminuarea numărului de personal expatriat, reducerea numărului de ore suplimentare pentru toţi salariaţii, somajul tehnic pentru salariaţii care nu au front de lucru etc.

La data de 30.10.2009 Consiliul de Administraţie a aprobat Proiectul de concediere colectivă înregistrat sub nr. 417/30.10.2009, prin care viza spre desfiinţare 261 de posturi, prin adresa nr. 918/02.11.2009 fiind notificat sindicatul, potrivit art. 69 Codul muncii. Ulterior, prin adresa nr. 933/05.11.2009 s-a comunicat sindicatului

161

şi lista nominală cu persoanele propuse pentru concediere, numărul acestora fiind scăzut la 178.

Pârâta a mai susţinut că prin adresa nr. 127/10.11.2009 sindicatul a propus o serie de măsuri de evitare a concedierilor colective, măsuri cu care administraţia a fost de acord, dar care în mare majoritate fuseseră deja implementate.

În urma finalizării consultărilor cu sindicatul, s-a pus în discuţie aprobarea numărului final de posturi indirect productive ce urmau a fi reduse, respectiv de 118, ca urmare a excluderii din lista iniţială a cazurilor sociale, a încă 27 de posturi, ale căror titulari au fost transferaţi în sectorul direct productiv, numărul posturilor desfiinţate fiind stabilit în cele din urmă la 69.

Prin urmare, a învederat pârâta, societatea a urmat întreaga procedură prevăzută de lege în cazul concedierilor colective, a făcut eforturi pentru menţinerea unui număr cât mai mare de locuri de muncă şi s-a consultat permanent cu sindicatul, ale cărui propuneri au fost de asemenea implementate.

În dovedirea celor susţinute, pârâta a depus la dosar întreaga documentaţie pe baza căreia a emis decizia contestată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 721/118/2010, reclamanţii G.I. s.a. prin SINDICATUL LIBER N. au chemat în judecată pe pârâta SC D.M.H.I. SA, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să constate nulitatea deciziilor de concediere din data de 21.12.2009, să dispună reintegrarea lor în funcţiile anterior deţinute, cu obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale cuvenite până la efectiva reintegrare, precum şi la plata de daune morale în cuantum de 1500 lei pentru fiecare.

În motivarea cererii, reclamanţii au susţinut că au fost concediaţi de societatea pârâtă la data de 21.12.2009, în cadrul unei proceduri de concediere colectivă lovite de vicii de fond ce atrag sancţiunea nulităţii.

Astfel, au susţinut reclamanţii că pârâta a încălcat prevederile art. 79 ali.1 lit. c din Contractul colectiv de muncă la nivel naţional şi art.69 din Codul muncii, referitor la obligativitatea consultărilor cu sindicatul, prevederile art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel naţional şi art. 181 alin.2 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, privind obligaţia de a acorda salariaţilor concediaţi sprijin pentru recalificare sau reconversie profesională, precum şi dispoziţiile art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel naţional, care reglementează obligaţia avizării situaţiei tehnico-economice şi a propunerilor sindicatului, de către consiliul de administraţie sau adunarea generală.

În apărare, pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei de obiect a cererii formulate de reclamanţii M.E., R.C. şi M.I.D., întrucât aceştia nu au fost concediaţi şi nu au primit decizii de concediere.

Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea cererii, apreciind că a fost respectată întreaga procedură legală a concedierii colective.

La termenul din 19.05.2010 instanţa a dispus conexarea Dosarului nr. 721/118/2010 la Dosarul nr. 720/118/2010, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile art. 164 C.proc.civ., prin prisma obiectului celor două acţiuni, ce supune analizei instanţei legalitatea procedurii de concediere colectivă din cadrul societăţii pârâte.

162

Prin sentinţa civilă nr.1536/04.10.2010 Tribunalul Constanţa a admis excepţia lipsei de obiect a cererii conexe formulate de reclamanţii M.E., R.C. şi M.I.D.;

A respins cererea principală formulată de reclamantul D.A. prin Sindicatul Liber N. în contradictoriu cu pârâta SC D.M.H.I. SA, ca nefondată.

A respins cererea conexă formulată de reclamanţii M.E., R.C. şi M.I.D. prin Sindicatul Liber N. în contradictoriu cu pârâta SC D,M,H.I. SA, ca lipsită de obiect.

A respins cererea conexă formulată de restul reclamanţilor G.I. prin Sindicatul Liber N., în contradictoriu cu pârâta SC D.M.H.I. SA, ca nefondată.

A respins cererea pârâtei de obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată ca nedovedită.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a avut în vedere următoarele:

În temeiul art. 137 C.proc.civ., instanţa s-a pronunţat cu prioritate asupra excepţiei lipsei de obiect a cererii conexe formulate de reclamanţii M.E., R.C. şi M.I.D.

Din examinarea înscrisurilor depuse la dosar de ambele părţi, rezultă că reclamanţii menţionaţi nu au fost afectaţi de procedura de concediere colectivă desfăşurată la nivelul societăţii pârâte, în cazul acestor reclamanţi nefiind emise decizii individuale de concediere.

Cum obiectul cererii conexe deduse judecăţii de reclamanţi l-a reprezentat tocmai contestarea deciziilor de concediere, decizii a căror existenţă nu a fost dovedită, urmează a se reţine că excepţia invocată de pârâtă prin întâmpinare este fondată.

Pe cale de consecinţă, aceasta excepţie a fost admisă, iar cererea conexă formulată de reclamanţii M.E., R.C. şi M.I.D a fost respinsă ca lipsită de obiect.

Analizând actele şi lucrările dosarului, asupra fondului acţiunii instanţa de fond a constatat următoarele:

Reclamanţii au fost salariaţi ai societăţii pârâte, prin deciziile contestate, emise la data de 21.12.2009, fiind concediaţi în temeiul art. 68 şi urm. Codul muncii şi art. 59 lit.a din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, cu plata unor compensaţii băneşti ce au variat în funcţie de vechimea în muncă. În motivarea în fapt a deciziei, societatea pârâtă a reţinut că situaţia economico-financiară prezentă şi perspectiva anilor următori cu privire la piaţa naţională şi internaţională de nave, precum şi numărul scăzut de contracte şi comenzi de construcţii de nave conduc la imposibilitatea menţinerii structurii de personal existente.

De asemenea, s-a evidenţiat o scădere a portofoliului de comenzi cu 40% având ca rezultat direct reducerea volumului de activitate în zona funcţiunilor de pregătire a fabricaţiei.

În cuprinsul deciziilor de concediere au fost menţionate criteriile pe baza cărora s-a stabilit ordinea concedierilor, în condiţii de competenţă profesională şi conduită disciplinară egală fiind vorba despre: salariaţii care mai au un loc de muncă sau cumulează pensia cu salariul; salariaţii care îndeplinesc condiţiile de pensionare, la cererea unităţii şi la cererea lor; salariaţii care au cea mai mică vechime în societate şi cei care sunt asociaţi la alte societăţi comerciale.

163

Prin dispoziţiile art. 69 Codul muncii este reglementată obligaţia informării sindicatului asupra intenţiei de realizare a unor concedieri colective, prin iniţierea în acest sens de consultări între partenerii sociali, cu prezentarea tuturor informaţiilor necesare identificării soluţiilor (motivaţia măsurii preconizate, numărul şi categoriile de salariaţi afectaţi etc.). Această obligaţie legală vine în concordanţă cu cele statuate prin art. 70 şi art. 711 Codul muncii, referitoare la emiterea notificărilor scrise.

Obligaţia angajatorului în acest sens se poate considera îndeplinită în condiţiile în care au existat efectiv consultări între cele două părţi, chiar dacă angajatorul îşi menţine poziţia iniţială, el nefiind obligat să adopte poziţia sindicatului, respectiv a reprezentanţilor salariaţilor. Or, în cauza de faţă această obligaţie a fost îndeplinită de societatea pârâtă. Astfel, prin adresa nr. 918/02.11.2009, societatea pârâtă a comunicat Sindicatului Liber N. o notificare fondată pe disp. art. 69 alin. 2 Codul muncii, reprezentatul sindicatului primind sub semnătură acest înscris. Aceeaşi notificare a fost înregistrată sub nr. 1983/04.11.2009 la A.J.O.F.M. Constanţa şi sub nr. 16086/04.11.2009 la I.T.M Constanţa.

Prin adresa nr. 933/05.11.2009, sindicatului i-a fost comunicată lista nominală cu cele 178 de persoane propuse pentru concediere, prin aceeaşi adresă fiind propusă organizarea de întâlniri mixte Administraţie - Sindicat în perioada 06-11.11.2009, în vederea discutării problemelor legate de punerea în aplicare a măsurilor preconizate. La data de 16.11.2009, prin adresa nr. 968-fila 70, societatea a comunicat sindicatului şi listele cu salariaţii pensionaţi pentru limită de vârstă, cu cei care îndeplineau condiţiile de pensionare, cu salariaţii care cumulau pensia cu salariul şi cei angajaţi pe durată determinată.

Ca urmare a formulării de către sindicat, prin adresa nr. 967/11.11.2009, a unor propuneri concrete de măsuri de diminuare a numărului de salariaţi care să fie concediaţi, pârâta a răspuns prin adresa nr. 967/16.11.2009, prin care a arătat că cele mai multe dintre soluţiile propuse au fost deja implementate, fiind totodată detaliat răspunsul pentru fiecare dintre măsurile anticriză propuse de sindicat.

Având în vedere tot acest schimb de corespondenţă între administraţie şi sindicat, dublat de organizarea unor întâlniri mixte ce au vizat posibilele măsuri menite să diminueze concedierile de personal, instanţa apreciază că pârâta şi-a îndeplinit obligaţia de a iniţia consultări legate de măsura concedierii colective, furnizând sindicatului toate informaţiile solicitate şi aplicând chiar o parte dintre măsurile anticriză propuse de salariaţi.

Reclamanţii au invocat de asemenea nerespectarea prevederilor art. 69 alin.1 lit.b Codul muncii, art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel naţional şi art. 181 alin.2 din contractul colectiv de muncă la nivelul de ramură, potrivit cu care unitatea care efectuează concedieri colective este obligată să iniţieze negocieri cu sindicatul cu privire la măsuri care vizează printre altele sprijinirea salariaţilor concediaţi pentru recalificarea sau reconversia profesională.

Trebuie subliniat că textul de lege impune obligaţia angajatorului de a iniţia negocieri concentrate pe identificarea de măsuri sociale vizând printre altele şi sprijinul pentru reconversia profesională, nu şi obligaţia de a asigura în orice condiţii

164

această recalificare a salariaţilor. Pe de altă parte, textul are în vedere o astfel de negociere în scopul atenuării consecinţelor concedierii, deci cu efecte ulterioare măsurii de concediere, când fostul salariat urmează a fi sprijinit pentru o eventuală recalificare, în vederea încheierii unui nou raport de muncă.

Or, în cauza de faţă, nu se poate aprecia că pârâta nu a iniţiat astfel de discuţii cu sindicatul, din moment ce recalificarea unora dintre salariaţii vizaţi iniţial de măsura concedierii s-a realizat chiar pe parcursul derulării procedurii reglementate de art.68-71 din Codul muncii, astfel că măsura concedierii a fost evitată prin trecerea în producţie a unor salariaţi din sectorul indirect productiv.Acest aspect a fost confirmat de reclamanţi prin chiar cererea de chemare în judecată, prin întâmpinare pârâta susţinând de asemenea că 27 de salariaţi au fost transferaţi în sectorul direct productiv, pentru a se evita concedierea lor.

Cu privire la ignorarea disp. art. 79 lit. b din Contract colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007, s-a reţinut că potrivit textului invocat - În cazul în care unitatea este pusă în situaţia de a efectua concedieri colective, părţile convin asupra respectării următoarelor principii: b) justificarea tehnico-economică, împreună cu obiecţiile şi propunerile sindicatului, va fi supusă spre analiză şi avizare consiliului de administraţie sau, după caz, adunării generale.

Din analiza înscrisurilor depuse la dosar de către pârâtă, rezultă că această obligaţie a fost respectată de patronat, prin Hotărârile Consiliului de Administraţie din datele de 18.09.2009, 30.10.2009 şi 27.11.2009 fiind aprobate atât situaţiile financiare ale societăţii la data de 30.09.2009, cât şi reducerea numărului de posturi indirect productive şi noua structură a organigramei societăţii.

Pentru toate considerentele expuse, instanţa a reţinut că procedura de concediere colectivă desfăşurată la nivelul societăţii pârâte îndeplineşte condiţiile de legalitate impuse de prevederile art. 69-712 Codul muncii, criticile formulate de reclamanţi referitoare la vicii de fond ale acestei proceduri nefiind întemeiate. Prin urmare, şi deciziile individuale de concediere emise în privinţa reclamanţilor concediaţi în cadrul acestei proceduri sun legale, motiv pentru care contestaţiile deduse judecăţii pe cale principală şi conexă vor fi respinse ca nefondate.

Asupra capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata de daune morale, s-a reţinut că în analiza condiţiilor cumulative ale răspunderii civile delictuale, nu se poate aprecia că pârâta a săvârşit o faptă ilicită aptă să atragă obligaţia de despăgubire a reclamanţilor pentru eventualele daune suferite. Chiar dacă pierderea locului de muncă reprezintă incontestabil o sursă de disconfort psihic, societatea pârâtă, emitentă a unor decizii de concediere legale şi temeinice, nu are obligaţia de a repara suferinţa morală a reclamanţilor, aceasta fiind consecinţa unei proceduri derulate cu respectarea dispoziţiilor legale incidente şi fără săvârşirea vreunui abuz din partea angajatorului. Deşi pârâta, prin apărătorul ales, a formulat cerere de obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată, nu a depus la dosar dovezi din care să rezulte efectuarea unor cheltuieli ocazionate de judecarea litigiului de faţă. Pentru aceste motive, cererea pârâtei având ca obiect plata cheltuielilor de judecată a fost respinsă ca nedovedită.

165

La data de 22.11.2010 Sindicatul Liber N. a formulat în numele membrilor săi – reclamanţii: G.I. s.a. au declarat recurs împotriva sentinţei civile nr.1536 din 4 octombrie 2010, pronunţată de Tribunalul Constanţa, apreciind hotărârea ca nelegală şi netemeinică.

Critica sentinţei prin motivele de recurs a vizat în esenţă următoarele motive:În data de 02.11.2009, sindicatul a primit în temeiul însă nu şi în scopul art.69

din Legea 53/2003 privind codul muncii, o notificare din partea pârâtei, prin care erau informaţi că un număr de 261 de persoane urmează să fie concediate începând cu data de 04.02.2009, menţionându-se faptul că lista nominală cu persoanele care vor fi afectate de această măsură urma să le fie comunicată în cel mai scurt timp posibil, după efectuarea de verificări de către compartimentul de resort.

Conformându-se termenelor legale şi apreciind de bună credinţă că pârâta se va manifesta în acelaşi mod nu doar din punct de vedere formal, a fost transmis pârâtei un răspuns la această notificare.

Considerând că scopul iniţierii negocierilor cu recurenţii este chiar acela instituit atât de codul muncii cât şi de contractele colective de muncă la nivel naţional şi de ramură şi anume acela prioritar de a se încerca evitarea luării măsurii concedierilor colective, a fost transmis pârâtei răspunsul reclamanţilor, aflat la dosarul cauzei.

În cuprinsul acestuia s-a argumentat faptul că societatea pârâtă poate supravieţui din punct de vedere economic, fără a concedia din personal.

Deşi prin comunicare, s-a comunicat reclamanţilor faptul că societatea DMHI traversează o perioadă de dificultăţi economico-financiare, au apreciat că justificarea prezentată, în lipsa unor înscrisuri din care să reiasă cele relatate, este insuficientă şi nu cuprinde în mod exhaustiv motivele, justificările şi previzia reducerilor de costuri pe care concedierea unui număr de 261 salariaţi le-ar produce, eventual prin comparaţie cu alte măsuri de o gravitate socială mai restrânsă.

În cadrul aceluiaşi răspuns, au fost propuse o serie de măsuri care odată luate, ar fi putut conduce la evitarea concedierilor colective în societate.

Au solicitat de asemenea pârâtei să furnizeze o evaluare comparativă a impactului economic pe care aceste măsuri le-ar avea asupra societăţii, prin comparaţie cu măsura concedierii.

De asemenea, prin răspunsul formulat, a fost atenţionată pârâta în sensul că având în vedere susţinerea acestora conform căreia singurul criteriu avut în vedere la selecţia persoanelor urma să fie competentă, în sensul art. 127 alin.2 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate; „ Art. 127(2) La aplicarea efectivă a reducerilor de personal, vor înceta în condiţii de competenţă profesională şi conduita disciplinară egală, în ordine: „concedierea ar urma să fie nelegală din acest punct de vedere, întrucât competenţa este un criteriu care ţine strict de persoana salariatului, iar concedierea colectivă ca măsură trebuie să fie una cu caracter obiectiv, pentru motive care nu ţin de persoana salariatului. Totodată s-a semnalat faptul că evaluările de competenţă de la nivelul unităţii nu au fost efectuate în conformitate cu legislaţia în vigoare, chiar dacă s-ar aplica acel criteriu inserat în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.

166

Arată recurenţii că au formulat o nouă adresă prin care au încercat în mod amiabil să identifice modalităţi de evitare ori diminuare a numărului de angajaţi afectaţi, apreciind că la acel moment procedural al consultărilor, o discuţie despre listele cu persoanele ce ar urma să fie concediate este prematură, în condiţiile în care din punctul lor de vedere consultările nu se puteau finaliza decât în urma furnizării unor informaţii relevante, astfel cum au fost solicitate.

Încă de la acea dată, fără a lua în considerare vreun punct de vedere al recurenţilor, pârâta înţelege să susţină că măsura concedierilor colective nu poate fi evitată, eludând în acest sens scopul legii, consultările fiind limitate din partea pârâtei la caracterul formal şi nu vizând fondul problemei.

Deşi apreciază că normele legale şi contractual colective în vigoare sunt suficient de clare, înţelege să conteste în acest sens modul în care pârâta a înţeles să se conformeze următoarelor texte legale: art. 79 CCM la nivel naţional, art. 69 Codul muncii, art. 181(2) CCM la nivel de ramură, art. 126 CCM la nivel de unitate.

Se arată că s-a solicitat în două rânduri pârâtei informaţii în scopul formulării unui punct de vedere pertinent şi pentru ca împreună să poată identifica acele posturi care ar urma să fie desfiinţate şi ce persoane ar urma să fie afectate de această măsură.

Menţionează că pârâta a înţeles să se conformeze doar parţial cererilor formulate, încălcând astfel textele legale invocat, nerespectate care, în opinia recurentului atrage nulitatea pentru vicii de fond a procedurii.

Societatea DMHI nu a înţeles să facă aplicarea art. 69 alin.1 lit.b din Legea 53/2003 şi a prevederilor din contractele colective de muncă aplicabile, în sensul că în nici un moment nu a prezentat persoanelor vizate de concediere o listă cu posturile disponibile în societate, nu a sprijinit în nici un fel angajaţii, în sensul recalificării ori reconversiei profesionale.

Un alt viciu de procedură, pe care recurentul înţelege să-l invoce îl reprezintă încălcarea art. 79 din CCM la nivel naţional, care prevede faptul că „justificarea tehnico-economică, împreună cu obiecţiile şi propunerile sindicatului, va fi supusă spre analiză şi avizare consiliului de administraţie sau, după caz, adunării generale”, fapt pe care pârâta a omis să-l realizeze.

Se critică şi modul în care societatea a înţeles să manifeste transparenţa faţă de proprii angajaţi, afişând în holul clădirii administraţiei în data de 05.11.2009 o primă listă cu 261 de persoane vizate de măsura concedierii, creând în rândul angajaţilor o stare de teamă, incertitudine în legătură cu propriul viitor precum şi cel al familiei.

Consideră că atât angajaţii vizaţi, cât şi cei care nu vor fi afectaţi, sunt victime ale unei hărţuiri, ale unui abuz din partea pârâtei, motiv pentru care se solicită în petitul acţiunii şi obligarea pârâtei la plata de daune morale.

Instanţa de fond a reţinut faptul că art.69 din Codul Muncii prevede o singură obligaţie a angajatorului şi anume aceea de a „prezenta toate informaţiile necesare identificării soluţiilor (motivaţia măsurii preconizate, numărul şi categoriile de salariaţi afectaţi etc”, când în fapt, în opinia sa, norma legală indicată cuprinde două obligaţii distincte, anume prima de a furniza toate informaţiile relevante şi a doua, de a notifica informaţiile enumerate.

167

Argumentează faptul că pârâta a iniţiat consultările prevăzute de art.69 pur formal, şi nu „în scopul ajungerii la o înţelegere”, astfel cum prevede art. 79 lit.c din CCN la nivel naţional pe anii 2007-2010.

Societatea a furnizat o parte a informaţiilor solicitate, respectiv cele cu privire la persoanele care cumulează pensia cu salariul şi persoanele care urmează să iasă la pensie, însă cu privire că la faptul că nu ar exista în niciuna din subdiviziunile afectate persoane care să aibă calitatea de asociaţi în societăţi comerciale nu a furnizat nici o probă în acest sens.

Cu privire la persoanele care au în întreţinere copii sau alte persoane ori sunt unici întreţinători ai familiei, şi afirmaţia societăţii că nu există o bază de date completă, aspect de o deosebită importanţă la luarea acestor măsuri şi peste care instanţa de fond a trecut uşor, se arată că nici în acest caz, în lipsa unei „baze de date complete”, societatea nu ar fi avut posibilitatea aplicării acestui criteriu în procesul de identificare a posturilor ce urmau a fi desfiinţate.

Angajatorul a înţeles să transfere în producţie doar o parte dintre acei salariaţi vizaţi de măsură şi care au solicitat acest lucru, ceilalţi solicitanţi rămânând fără răspunsuri la cererile adresate în acest sens societăţii, fără a arăta criteriile de selecţie a celor „salvaţi” prin trecerea în sectorul productiv.

Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu reiese că în acel răstimp societatea a convocat o şedinţă extraordinară a Consiliului de Administraţie, decizia cu privire la propunerile sindicatului fiind luată la nivel de management de nivel 2, şi nu aşa cum partenerii sociali au convenit prin CCM, la nivel de management de nivel 1, respectiv Consiliul de Administraţie sau chiar Adunarea Generală a Acţionarilor, singurele stabilite ca având căderea să analizeze şi avizeze propunerile recurentului.

Analizând sentinţa recurată din prisma criticilor formulate, Curtea a respins recursul ca nefondat pentru următoarele considerente:

Prin deciziile contestate emise la data de 21.12.2009 s-a dispus concedierea reclamanţilor în temeiul art.68 şi urm. codul muncii, şi art.59 lit.a) din contractul colectiv de muncă, cu plata unor compensaţii băneşti potrivit art.125(5.2) din contractul colectiv de muncă, ce au variat în funcţie de vechimea în muncă.

La data de 02.11.2009, cu adresa nr.918, societatea a comunicat Sindicatului notificarea obligatorie conform art. 69 din codul muncii, care cuprinde punctual informaţiile prevăzute de acest text de lege.

Cu adresa 933/5.11.2009 pârâta a comunicat sindicatului lista nominală cu persoanele propuse pentru concediere colectivă. Prin aceeaşi adresă pârâta a propus ca în perioada 06-11.11.2009 să aibă loc întâlniri mixte Administraţie – Sindicat pentru a se discuta orice problemă referitoare la concediere.

Prin adresa 968/16.11.2009 societatea a comunicat sindicatului listele cu salariaţii pensionaţi pentru limită de vârstă, cu cei care îndeplineau condiţiile de pensionare, cu salariaţii care cumulau pensia cu salariul şi cei angajaţi pe perioadă determinată.

Ca urmare a formulării de către sindicat a adresei 967/11.11.2009 prin care se făceau propuneri concrete de măsuri de diminuare a numărului de salariaţi care să fie concediaţi, pârâta a răspuns prin adresa nr.967/16.11.2009, prin care a arătat că cele

168

mai multe din soluţiile propuse au fost deja implementate, fiind detaliat răspunsul pentru fiecare dintre măsurile anticriză propuse de sindicat.

Prin adresa nr.1003/25.11.2009 societatea a comunicat sindicatului lista cu informaţii despre vechimea salariaţilor în companie, precizând totodată că în subdiviziunile afectate de concediere nu există salariaţi care să aibă calitatea de asociaţi în societăţile comerciale, iar în privinţa salariaţilor care au în întreţinere copii sau alte persoane, ori sunt unici întreţinători ai familiei, nu există o bază de date completă.

Este evident că aceste consultări nu au avut un caracter formal din partea pârâtei, atât timp cât aceasta a implementat aproape toate măsurile propuse de sindicat şi s-a diminuat numărul salariaţilor propuşi pentru concediere de la 280 la 70 de salariaţi.

În cadrul acestor consultări pârâta a luat măsuri sociale pentru atenuarea consecinţelor concedierii.

Astfel, s-au întreprins demersuri pe lângă Agenţia Teritorială de Ocupare a Forţei de Muncă, în vederea identificării de oferte de locuri de muncă corespunzătoare pentru salariaţii care urmează a fi concediaţi, acordarea de informaţii necesare pentru obţinerea ajutorului de şomaj, o parte dintre salariaţi au fost transferaţi în sectorul productiv, acordarea de compensaţii băneşti în funcţie de vechimea în muncă.

Textul de lege impune obligaţia angajatorului de a iniţia negocieri concentrate pe identificarea de măsuri sociale vizând printre altele şi sprijinul pentru reconversia profesională şi nu obligaţia de a asigura în orice condiţii recalificarea salariaţilor.

Pe de altă parte textul are în vedere o astfel de negociere în scopul atenuării consecinţelor negocierii, deci cu efecte ulterioare măsurii de concediere, când fostul salariat urmează a fi sprijinit pentru o eventuală calificare, în vederea încheierii unui nou raport juridic de muncă.

Chiar recurenţii au arătat prin cererea de recurs că angajatorul a transferat în producţie o parte dintre salariaţii vizaţi de măsura concedierii şi care au solicitat acest lucru.

În şedinţa Consiliului de Administraţie din 27.11.2009, ca urmare a finalizării consultărilor cu Sindicatul şi având în vedere şi propunerile acestuia s-a pus în discuţie aprobarea numărului final de posturi indirect productive ce urmează a fi reduse şi s-a aprobat noua structură a organigramei societăţii.

În ceea ce priveşte criteriile avute în vedere la dispunerea concedierii, competenţa profesională şi conduita disciplinară nu a fost singurul criteriu avut în vedere, astfel cum susţine recurenta.

În deciziile de concediere s-au indicat în ordine criteriile care vor fi avute în vedere la aplicarea efectivă a reducerilor de personal.

Din corespondenţa purtată între angajator şi sindicat rezultă că aceste criterii au fost respectate, iar lista cu persoanele propuse pentru concediere colectivă au fost înaintate spre consultare sindicatului.

Recurenţii, prin sindicat, nu au arătat care anume dintre aceste criterii nu au fost respectate şi cu privire la care dintre reclamanţi.

169

În ceea ce priveşte daunele morale, solicitate de către recurenţii reclamanţi, acestea nu se justifică atât timp cât deciziile de concediere au fost emise cu respectarea dispoziţiilor legale şi fără săvârşirea vreunui abuz din partea angajatorului.

Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art. 312 C.pr.civ., Curtea a respins recursul ca nefondat şi a menţinut sentinţa recurată ca legală şi temeinică.

Potrivit art.274 C.pr.civ. Curtea a obligat recurenţii la 300 lei cheltuieli de judecată către intimata pârâtă.

Decizia civilă nr. 103/CM/08.03.2011Dosar nr. 720/118/2010

Judecător redactor Jelena Zalman

27. Concediere in temeiul art. 61 lit. c din Codul muncii.

Potrivit art. 64 alin. 1 Codul muncii, ”in cazul in care concedierea se dispune pentru motivele prevăzute de art. 61 lit. c, angajatorul are obligaţia de a-i propune salariatului alte locuri de muncă vacante in unitate, compatibile cu pregătirea profesională sau, după caz, cu capacitatea de muncă stabilită de medicul de medicina muncii”.

Art. 61 lit. c si 64 alin. 1 Codul muncii

Reclamantul R.G. a solicitat in contradictoriu cu pârâta SC S.C. SRL sa se constate nulitatea absoluta a deciziei nr. 215/2010, sa se dispună reintegrarea sa in funcţia deţinuta anterior încetării raporturilor de muncă si sa fie obligat angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate si recalculate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data încetării raporturilor de muncă şi până la reintegrare.

Arata ca a fost salariatul piritei indeplinind functia de subinginer in cadrul biroului tehnic productie punct lucru Constanţa iar incetarea contractului sau de munca s-a realizat in temeiul art. 61 lit c din Codul muncii. Susţine reclamantul ca decizia contestata este nula raportat la faptul ca aceasta nu îndeplineşte condiţiile impuse imperativ de codul muncii.

Fisa de aptitudine nr. 112 care a stat la baza emiterii deciziei nu este completata corespunzator intrucit nu contine date de identificare prin nume si prenume a salariatului pentru care a fost intocmita.

Apreciaza ca in speta sunt incidente si prevederile art 10 din Legea 54/2003 coroborat cu dispozitiile art 223 alin 2 Codul muncii care statuează ca reprezentantilor alesi ai organelor de conducere ale organizatiilor sindicale nu li se poate modifica sau desface contractul individual de munca pentru motive neimputabile lor pe care legea le lasa la parecierea celui ce angajeaza decit cu aordul scris al organului colectiv de conducere al organizatiei sindicale.

Începând cu luna iunie 2004 de la infiintarea sindicatului a fost ales in functia de presedinte al sindicatului legal constituit si reprezentativ la nivelul societatii, prin urmare trebuia sa beneficieze de prevederile referitoare la protectia liderilor sindicali.

In drept, au fost invocate dispozitiile art 6, 8, 76, 61 lit c, 223, 281-291 Codul muncii.

170

Pârâta a depus intâmpinare, solicitind respingerea actiunii ca nefondată.Reclamantul a formulat precizari la actiune aratind ca solicita reintegrarea in

functia detinuta anterior, aceea de subinginer, având in vedere faptul ca la data introducerii actiunii avea pe rolul instantelor un proces ce avea ca obiect modificarea unilaterala a locului de muncă. Arată reclamantul ca procesul s-a solutionat astfel ca in prezent solicită reintegrarea in functia de subinginer la punctul de lucru Sibioara.

La termenul din data de 24.01.2010, reclamantul a invocat exceptia tardivitatii deciziei 215/2010 raportat la dispozitiile art 62 Codul muncii, însă instanţa a calificat exceptia tardivităţii ca fiind excepţia prescrierii dreptului de a emite decizia 215/2010.

Prin sentinţa civilă nr. 256/26.01.2011, Tribunalul Constanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului de a emite decizia 215/10.08.2010.

A admis acţiunea formulată de reclamant, a anulat decizia 215/10.08.2010 emisa de intimata şi a dispus reintegrarea reclamantului în funcţia deţinută anterior emiterii deciziei 215/10.08.2010.

A obligat pârâta să plătească reclamantului despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi recalculate şi celelalte drepturi de care a beneficiat de la data de 12.08.2010 până la data reintegrării efective.

Pentru a dispune astfel, prima instanţa a reţinut următoarele:Excepţia prescripţiei dreptului de a aplica sancţiunea a fost respinsă reţinând ca

prin adresa nr. 1939/7.07.2010 reclamantul a depus la societatea pârâtă fişa de aptitudine. Din adresa arătată nu rezultă clar că este vorba despre fişa 112/5.07.2010.

Mai mult, faptul ca la data de 7.07.2010 a fost inregistrata adresa reclamantului nu duce la concluzia că reclamanta a luat efectiv la cunoştinţă la acea dată de cuprinsul fişei de aptitudini.

Intrucat la data de 12.07.2010, prin adresa nr. 1986 parata a solicitat AJOFM Constanta sa redistribuie reclamantul pe un post de subinginer, instanta a apreciat ca acesta este un moment concret in care se poate aprecia ca pirita cunostea continutul fisei de aptitudine 112.

Decizia 215 a fost emisă la data de 10.08.2010, iar data la care instanţa a apreciat că fişa de aptitudine a fost cunoscută de către pârâtă este 12.07.2010, astfel că termenul de 30 de zile prevăzut de art. 62 codul muncii, nu este împlinit.

Pe fondul cauzei, Tribunalul a constatat că cererea este întemeiată.Contractul de munca al reclamantului a fost suspendat in temeiul dispozitiilor

art 52 lit d Codul muncii prin decizia nr. 43/27.01.2010 şi prin decizia nr. 200/7.07.2010 s-a dispus incetarea suspendarii contractului de munca.

Intrucat contractul de munca a fost suspendat o perioadă de 6 luni, după incetarea suspendarii, la reluarea activităţii reclamantul a fost trimis la controlul medical periodic.

Solicitarea unui control medical a fost facuta de catre societatea pirita la data de 30.06.2010 in temeiul HG 355/2007. In urma controlului efectuat de catre un medic specialist in medicina muncii din cadrul Centrului Medical I. SRL s-a eliberat avizul medical nr. 112/5.07.2010 prin care reclamantul a fost declarat inapt din punct de vedere medical pentru postul pe care îl ocupa.

171

La data de 10.08.2010 s-a emis decizia nr. 215 prin care reclamantului i-a încetat contractul individual de muncă in temeiul dispozitiilor art 61 lit c Codul muncii.

Potrivit art 61 lit c Codul muncii „Angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului în următoarele situaţii: c) în cazul în care, prin decizie a organelor competente de expertiză medicală, se constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului, fapt ce nu permite acestuia să îşi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat”.

Textul de lege citat prevede ipoteza concedierii salariatului fara culpa din partea sa, consituind un caz de necorespundere preofesionala din ratiuni medicale.

Potrivit art 12 din HG 355/2007 - „Inaptitudinea permanentă în muncă, în sensul prezentei hotărâri, reprezintă incapacitatea medicală permanentă a lucrătorului de a desfăşura activitatea la locul de muncă în profesia/funcţia pentru care se solicită examenul medical privind aptitudinea în muncă. (2) Toate cazurile de inaptitudine medicală permanentă vor fi rezolvate de către medicii de medicina muncii în colaborare cu medicii de expertiza capacităţii de muncă, care se vor informa reciproc asupra rezolvării situaţiei de fapt”.

Instanta a constatat că in cauză, medicul de medicina muncii nu a colaborat cu un medic de expertiză a capacităţii de muncă aşa cum cer dispozitiile art 12 mai sus citat.

Atâta timp cât norma juridica cere ca o constatare a incapacitatii permanente de munca sa fie atestata nu numai de către medicul de medicina muncii ci si de catre un medic de expertiza a capacitatii de munca autorizat potrivit HG 1229/2005, instanta a apreciat ca decizia de concediere 215/2010 emisa in baza fisei de aptitudine 112/2010 este nelegala.

De asemenea, s-a avut în vedere că deşi reclamantul a facut dovadă că este lider de sindicat, acestuia nu îi sunt aplicabile dispozitiile art 10 din Legea 54/2003 deoarece chiar daca starea de incapacitate de munca a reclamantului nu poate fi considerata un motiv imputabil, fiind o stare fara nici o culpa din partea sa, totusi aceasta nu este un motiv lasat la aprecierea angajatorului.

Asa cum am susţinut, starea de incapacitate este stabilită de către organele medicale competente, iar angajatorul nu poate aprecia asupra ei.

Prin urmare, instanţa a inlăturat susţinerea reclamantului privind nelegalitatea deciziei din prisma art.10 din Legea 54/2003.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs recurenta pârâta SC S.C. SRL care a criticat-o prin prisma dispozitiilor art. 304 pct. 8 şi 9 cod procedură civilă.

Arată recurenta că instanţa de fond a schimbat înţelesul lămurit şi vădit al fişei de aptitudini nr. 112/2010 prin care reclamantul a fost declarat inapt pentru activitatea pe care acesta o desfăşura.

Prin avizul dat de medicul de medicina muncii, pe fişa de aptitudini nr.112/2010, reclamantul a fost avizat inapt faţă de îndeplinirea atribuţiilor la locul de muncă ocupat, în condiţiile de lucru aşa cum au fost ele menţionate prin fişa de expunere la riscuri profesionale la propunerea recurentei.

Prin urmare, decizia instanţei nu corespunde realităţii, deoarece din tot probatoriul administrat rezultă că incapacitatea de îndeplinire a atribuţiilor

172

profesionale este numai în raport cu locul de muncă ocupat, în condiţiile propuse prin fişa de expuneri la riscuri profesionale, nu şi faţă de un alt loc de muncă conform pregătirii profesionale a acestuia.

Se poate concluziona astfel că, dacă angajarea, schimbarea locului şi condiţiilor de muncă, se face numai după ce se emite fişa de aptitudini de către medicul de medicina muncii conform anexei nr.5 din HG nr.355/2007, tot în baza aceluiaşi act se face şi confirmarea sau infirmarea menţinerii în postul ocupat, respectiv încetarea contractului individual de muncă.

Hotărârea recurată a fost dară cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.Instanţa de fond în mod eronat a interpretat şi aplicat dispoziţiile art.61 lit.c din

codul muncii şi cele ale art. 12 din HG 355/2007, privind supravegherea sănătăţii lucrătorilor, extinzându-le dincolo de domeniul lor de aplicare, domeniu unde există o reglementare specială, respectiv HG 1229/2005 care atribuie, altor instituţii şi specialişti, competenţe şi responsabilităţi pe probleme de expertiză a capacităţii de muncă în sistemul asigurărilor sociale.

Astfel, instanţa a omis să precizeze că decizia medicului de medicina muncii, data pe avizul medical nr.112/2010, nu vizează întreaga incapacitate de muncă a reclamantului şi pentru alte locuri de muncă, ci numai pe cea strict legată de locul de muncă ocupat de reclamant, conform fişei de expunere la riscuri profesionale şi ţinând cont de condiţiile de lucru, coroborat cu starea de sănătate în muncă, rezultând, din întregul material probator administrat, că menţinerea reclamantului pe postul ocupat este contraindicată medical.

Eroarea în care s-a aflat instanţa de fond, şi care a determinat aplicarea greşită a legii, a constat în aceea că nu a interpretat corect prevederile art. 61 lit.c din codul muncii referitoare la decizia organelor competente de expertiză medicală care constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului, care nu-i permit acestuia să-şi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat.

În speţa dedusă judecăţii, instituţia competentă o reprezintă Ministerul Sănătăţii Publice, prin medicul de medicina muncii, având în vedere că este vorba de o inaptitudine de îndeplinirea atribuţiilor numai la locul de muncă ocupat, respectiv şef de tură la secţia de exploatare agregate din Cariera Sibioara.

La fel de eronat a procedat instanţa de fond la interpretarea prevederilor art.12 din HG nr.355/2007, şi în special cele ale alin.2, apreciind în mod greşit şi fără temei că medicul de medicina muncii nu a colaborat cu un medic de expertiză a capacităţii de muncă, pentru constatarea incapacităţii permanente de muncă.

Textul de lege menţionat face referire la rezolvarea cazurilor de inaptitudine medicală permanentă de medicul de medicina muncii în colaborare cu medicii de expertiză a capacităţii de muncă, iar o astfel de procedură se face la iniţiativa salariatului, în speţă reclamantului.

Hotărârea recurată este netemeinică şi nu poate fi pusă în aplicare. Astfel, chiar dacă s-a dispus anularea deciziei 215/10.08.2010, recurenta nu poate proceda la încadrarea reclamantului, în funcţia deţinută anterior emiterii deciziei, deoarece au fost schimbate condiţiile de lucru pentru îndeplinirea atribuţiilor specifice acestei funcţii. Această situaţie impune un aviz din partea medicului de medicina muncii, conform art.28 din codul muncii, iar prin hotărârea instanţei de fond nu s-a dispus

173

anularea avizului dat prin fişa de aptitudini nr.112/2010, fapt pentru care această hotărâre nu poate ţine loc de aviz medical.

Se solicită admiterea recursului şi modificarea sentinţei recurate în sensul respingerii acţiunii formulată de reclamant.

Analizând sentinţa recurată în raport de criticile formulate, de materialul probator administrat şi de dispoziţiile legale incidente în cauza, Curtea constată că recursul este intemeiat cu privire la următoarele aspecte:

Astfel, încetarea contractului individual de muncă a avut loc in timp ce reclamantul îndeplinea funcţia de subinginer in cadrul secţiei de exploatare agregate minerale de cariera de la punctul de lucru Sibioara.

Faţă de cerinţele Legii 319/2006 si HG 355/2007 angajatorul este obligat să se afle în permanenţă in posesia evaluării riscului asupra sănătăţii lucrătorilor pentru a cunoaşte capacitatea de muncă in profesia/funcţia pe care o exercita nu numai la angajare cât si în timpul derulării contractului de muncă al angajaţilor, astfel că aceasta trebuie sa apeleze la medicul de medicina muncii pentru a fi expertizată aptitudinea in munca a angajaţilor in scopul prevenirii imbolnăvirii profesionale a acestora.

Expertizarea reclamantului s-a făcut de către medicul de medicina muncii la reluarea activităţii după trecerea unui interval de 6 luni de suspendare a contractului de muncă, iar in urma expertizării, reclamantul a fost declarat inapt pentru funcţia de subinginer, conform fişei de aptitudini nr. 112/05.07.02010.

Acest înscris a stat la baza deciziei de desfacere a contractului de muncă iar instanţa de fond a apreciat că o astfel de decizie este nulă în condiţiile în care nu s-a făcut examinarea medicala de către o comisie de expertiza.

Ori în acest sens, trebuie analizate dispoziţiile legale care stabilesc în ce condiţii se face o astfel de expertiza.

Astfel, art. 30 din HG nr. 355/2007 prevede ca “persoana examinata poate contesta rezultatul dat de către medicul specialist de medicina muncii privind aptitudinea în munca.

Art. 32 - ”Contestaţia prevăzută la art. 30 se adresează autorităţii de sănătate publică judeţene sau a municipiului Bucureşti, în termen de 7 zile lucrătoare de la data primirii fisei de aptitudine în muncă”.

Art. 32” Autoritatea de sănătate publică judeţeană desemnează o comisie formată din 3 medici specialişti de medicina muncii şi convoacă părţile implicate în termen de 21 de zile lucrătoare de la data primirii contestaţiei”

Din dispoziţiile legale redate mai sus, rezultă că după luarea la cunoştinţă a rezultatului dat de medicul de medicina muncii, reclamantul avea posibilitatea sa-l conteste şi numai în baza acestei contestaţii se putea întruni comisia pentru expertiza medicală. Este de la sine înţeles ca o comisie de expertizare nu putea fi convocată decât de către partea interesată şi aceasta nu putea fi decât contestatoarea deoarece aceasta era interesată de schimbarea rezultatului examinării.

Textul de lege nu arata în ce modalitate poate fi adus la cunoştinţa salariatului acel aviz dat de medicul de medicina a muncii ceeace înseamnă că termenul de 7 zile în care putea fi formulată contestaţia se calculează de la data la care, salariatului i se aducea la cunoştinţă concluzia medicului.

174

Cu ocazia închiderii dezbaterilor în prezentul recurs, intimatul reclamant a arătat că i s-a a dus la cunoştinţă fişa de aptitudini dar nu a contestato deoarece nu ştia dacă trebuie sa o conteste şi nici unde să facă această contestaţie.

În aceste condiţii se prezumă că salariatul a acceptat rezultatul expertizei, rezultat ce nu poate avea acelaşi regim juridic cu cel de expertizare a capacităţii de muncă şi care se adresează persoanelor ce apelează la sistemul asigurărilor sociale.

Legea nu indică denumirea organului competent a efectua expertiza medicală a aptitudinilor salariatului pentru îndeplinirea atribuţiilor locului de muncă însa din art. 4 din HG 355/2007 rezultă că această expertiză este efectuată de medicul specialist de medicina muncii.

În cazul reclamantului nu s-a pus problema expertizării capacităţii de munca a acestuia ci a aptitudinilor sale pentru îndeplinirea atribuţiilor la locul de muncă ocupat, iar prin expertizarea medicală medicul de medicina muncii poate aviza sau nu dacă acesta mai poate îndeplini atribuţiile la locul de muncă pentru care s-a solicitat expertiza.

Prin urmare expertizarea a avut ca obiectiv determinarea aptitudinilor salariatului de a ocupa locul de muncă pentru care avea contract de muncă, ceea ce înseamnă că în cadrul unităţii, reclamantul putea ocupa un alt loc de muncă pe care însă unitatea nu i l-a oferit.

Potrivit art. 64 litera c) din codul muncii (care a constituit temei al desfacerii contractului de muncă) “angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului…în cazul în care prin decizie a organelor competente de expertiza medicala se constată inaptitudinea fizică sau psihică a salariatului, fapt ce nu permite acestuia să îşi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat”.

Art. 64 alin 1 arată că “în cazul în care concedierea se dispune pentru motivele prevăzute la art. 61 litera c) … angajatorul are obligaţia de a-i propune salariatului alte locuri de muncă vacante în unitate, compatibile cu pregătirea profesională sau după caz cu capacitatea de muncă stabilită de medicul de medicina muncii “.

În cauza dedusă judecăţii, Curtea constată că angajatorul nu a indicat lista locurilor de muncă vacante în unitate iar din probele administrate nu rezultă că în cadrul societăţii s-au făcut demersuri pentru identificarea unui loc de muncă, compatibil cu capacitatea de muncă a reclamantului şi care sa respecte recomandările medicului de medicina muncii conform fişei de aptitudini nr. 17.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 cod procedură civilă, va fi admis recursul şi modificată în parte sentinţa atacată în sensul admiterii în parte a acţiunii.

Astfel va fi obligată pârâta la reintegrarea reclamantului într-un loc de muncă, corespunzător cu capacitatea de muncă stabilită de medicul de medicina a muncii, urmând a fi menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.

Decizia civilă nr. 212/CM/17.05.2011Dosar nr. 11286/118/2010

Judecător redactor Mariana Bădulescu

175

28. Concediere dispusă în baza art. 65 alin. 1 din Codul muncii. Desfiinţarea locului de muncă - să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.

Potrivit art. 65 alin. 1 din Codul Muncii: “concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia.

- alin. 2: “desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.”

Desfiinţarea locului de muncă este efectivă atunci când el este suprimat din statul de funcţii sau organigrama societăţii.

Concedierea contestatoarei a avut o cauză reală şi serioasă, fiind dispusă în vederea eficientizării propriei activităţi.

În doctrină şi jurisprudenţă s-a subliniat în mod constant că pentru a se reţine îndeplinirea condiţiei impuse de art. 65 alin. 2 din Codul Muncii, este suficient ca angajatorul să urmărească eficientizarea propriei activităţi în scopul utilizării cu randament maxim a resurselor umane şi financiare, fiind atributul exclusiv al angajatorului de a hotărî asupra modalităţii în care îşi organizează activitatea.

Art. 65 - Codul muncii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 8707/118/2010 reclamanta M.F.S. a chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună anularea deciziei nr. 6/12.07.2010, prin care s-a dispus concedierea sa din postul de diriginte de şantier, reintegrarea pe postul anterior deţinut sau pe un post similar acestuia şi obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu valoarea salariilor indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care a beneficiat anterior.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a fost angajată la societatea pârâtă în funcţia de diriginte de şantier, fiind numită ca responsabilă de contract pentru lucrările de construcţii şi sistematizări efectuate în cadrul şantierului. Ulterior, prin decizia nr. 6/12.03.2010 a fost numită inspector în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, iar prin decizia nr. 16/10.05.2010 a fost numită şi responsabil cu protecţia mediului.

A mai susţinut reclamanta că la data de 12.07.2010 s-a dispus concedierea sa din funcţia de director de şantier, în temeiul art. 65 alin.1 Codul muncii, motivul desfiinţării postului fiind acela al externalizării activităţii conform noii organigrame a societăţii.

A apreciat reclamanta că decizia de concediere este nelegală şi se impune anularea ei, în primul rând pentru că nu subzistă motivul care a stat la baza măsurii concedierii.

Astfel, prin natura activităţii pe care o presupunea, postul de diriginte de şantier nu putea fi externalizat, ci trebuia fi ocupat de un angajat cu normă întreagă în cadrul societăţii, întrucât erau neexecutate lucrările de sistematizare şi de împrejmuire, instalaţiile PSI, instalaţiile pluviale, cariera de piatră şi cabina de pază.Totodată, conform Legii 10/1995 privind disciplina în construcţii, chiar şi după

176

finalizarea lucrării şi realizarea recepţiei finale, investiţia trebuie urmărită în timp de un inginer constructor.

În realitate, a precizat pârât, adevărata cauză a concedierii sale o constituie conflictele pe care le-a avut cu conducerea societăţii pe tema unor înscrisuri care ar fi trebuit întocmite pentru o anumită construcţie.

În apărare, pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii.

Pe această cale, pârâta a susţinut că desfiinţarea postului de diriginte de şantier a fost efectivă, acest post fiind suprimat din organigramă şi din statul de funcţii ca urmare a finalizării investiţiei şi a externalizării activităţii, în vederea rentabilizării societăţii prin reducerea cheltuielilor. Societatea a apelat la varianta externalizării acestei activităţi pentru a putea utiliza temporar un diriginte de şantier în perioada necesară, această măsură implicând costuri mult mai mici, în considerarea crizei financiare şi a dificultăţilor economice cu care se confruntă firma.

Cu privire la pretinsă încălcare a procedurii impuse de art. 64 alin.1 Codul muncii, pârâta a subliniat că propunerea unui loc de muncă vacant este obligatorie în situaţia în care concedierea se dispune pentru inaptitudine fizică sau psihică a salariatului sau pentru necorespundere profesională, situaţie în care reclamanta nu s-a regăsit. Dispoziţiile art. 64 din Codul muncii nu au în vedere ipoteza concedierii pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, indiferent dacă este vorba despre o concediere individuală sau una colectivă.

Prin sentinţa civilă nr. 2895/16.05.2011 pronunţată de Tribunalul Constanţa s-a respins cererea formulată de reclamantă, ca nefondată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a avut în vedere următoarele:

Conform contractului individual de muncă nr. 9/14.04.2008, încheiat între părţi, reclamanta a fost angajată de societatea pârâtă în funcţia de director şantier.

Articolul F din acest contract prevedea obligaţia salariatului de a îndeplini atribuţiile stabilite prin fişa postului, anexă la contractul individual de muncă.

Prin decizia nr. 6/12.03.2010, emisă de societatea pârâtă, reclamanta a fost desemnată în calitate de inspector în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, iar prin decizia nr. 16/10.05.2010 a fost numită şi ca responsabil protecţia mediului.

Deşi pentru aceste noi atribuţii stabilite de către angajator a fost întocmită şi o fişă a postului, contractul individual de muncă nu a fost modificat prin act adiţional cu privire la funcţia deţinută de reclamantă, astfel încât aceasta a rămas încadrată tot în funcţia de diriginte de şantier, având şi responsabilităţi în materie de protecţia muncii şi protecţia mediului.

De altfel, desemnarea prin decizia angajatorului a salariatului care să îndeplinească activităţile de protecţia muncii, constituie o procedură impusă chiar de art. 8.1 din Legea 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă, potrivit cu care angajatorul desemnează unul sau mai mulţi lucrători pentru a se ocupa de activităţile de protecţie şi de activităţile de prevenire a riscurilor profesionale din întreprindere şi/sau unitate, denumiţi lucrători desemnaţi. Totodată, potrivit art. 20 din HG 1425/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 319/2006, desemnarea nominală a lucrătorului/lucrătorilor

177

pentru a se ocupa de activităţile de prevenire şi protecţia se face prin decizie a angajatorului, acesta urmând a consemna în fişa postului activităţile pe care lucrătorul desemnat are capacitatea, timpul necesar şi mijloacele adecvate să le efectueze.

În consecinţă, în cazul reclamantei nu se poate vorbi despre un cumul de funcţii, întrucât acesta ar fi presupus încheierea a două contracte individuale de muncă şi ocuparea a două funcţii distincte în organigrama şi statul de funcţii ale societăţii pârâte. Reclamanta a ocupat funcţia de diriginte de şantier, având şi atribuţii complementare acestui post, respectiv în materie de protecţia muncii şi protecţia mediului, fără ca aceste noi atribuţii să se concretizeze măcar într-o creştere a salariului stabilit prin contractul individual de muncă.

Prin urmare, în analiza legalităţii şi temeiniciei deciziei de concediere, instanţa va porni de la constatarea că reclamanta a ocupat postul de diriginte de şantier, astfel că îndeplinirea condiţiilor art. 65 Codul muncii va fi verificată prin raportare la acest post.

Potrivit textului de lege invocat chiar de către angajator în cuprinsul deciziei, concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă, determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat ca urmare a dificultăţilor economice, a transformărilor tehnologice sau a reorganizării activităţii. Desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă”.

Din analiza coroborată a organigramelor şi statului de funcţiuni, rezultă că postul ocupat de reclamantă a fost suprimat din structura angajatorului, astfel încât, sub aspectul caracterului efectiv al desfiinţării, decizia de concediere este legală.

În ce priveşte caracterul real şi serios al cauzei care a determinat concedierea, în doctrină şi jurisprudenţă s-a subliniat în mod constant că pentru a se reţine îndeplinirea condiţiei impuse de art. 65 alin.2 Codul muncii este suficient ca angajatorul să urmărească eficientizarea propriei activităţi în scopul utilizării cu randament maxim a resurselor umane şi financiare, fiind atributul exclusiv al angajatorului de a hotărî asupra modalităţii în care îşi organizează activitatea. Prin reorganizarea societăţii, în baza art.65 Codul muncii, se înţelege inclusiv orice modificare a structurii interne a angajatorului, precum şi orice măsură de ordin organizatoric vizând creşterea performanţelor în activitate, singurul îndreptăţit să decidă în acest sens fiind angajatorul, care este liber să gestioneze politica de personal în direcţiile pe care le consideră oportune pentru rentabilizarea activităţii, interesul legitim al angajatorului pentru concedierea salariatului fiind dictat tocmai de nevoia eficientizării activităţii sale.

Desfiinţarea postului reclamantei a fost determinată de externalizarea activităţii de diriginte de şantier, aprobată prin Hotărârea Consiliului de Administraţie din data de 07.06.2010. În concret, externalizarea a presupus predarea activităţii interne specifice postului de diriginte de şantier către un prestator de servicii, decizia managerială fiind luată în vederea eficientizării activităţii societăţii şi pentru optimizarea costurilor.

Nu pot fi reţinute susţinerile reclamantei în sensul că externalizarea postului de diriginte de şantier nu era posibilă câtă vreme se mai realizau lucrări de construcţie la fabrica de ciment activ al societăţii, întrucât nici o dispoziţie legală nu obliga pârâta ca atribuţiile specifice postului să fie exercitate de un angajat cu contract individual

178

de muncă, în locul unui colaborator sau prestator de servicii la care să se apeleze doar în caz de nevoie.

Din cele expuse anterior rezultă că desfiinţarea postului ocupat de reclamantă a fost efectivă şi a avut la bază o cauză reală şi serioasă, deoarece s-a întemeiat pe analiza de către angajator a beneficiilor ce urmau a fi înregistrate în urma externalizării activităţii de diriginte de şantier pentru o investiţie la care lucrările de execuţie fuseseră sistate.

În ce priveşte motivul de nulitate a deciziei invocat de reclamantă prin raportare la dispoziţiile art. 64 Codul muncii, urmează a se reţine că obligaţia angajatorului de a-i propune salariatului un alt loc de muncă vacant în unitate, compatibil cu pregătirea sa profesională sau cu capacitatea sa de muncă, sau în lipsa unui asemenea loc vacant obligaţia de a se adresa agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă, există numai în cazul concedierilor dispuse în temeiul art. 61 lit. c-inaptitudine fizică şi/sau psihică a salariatului, art. 61 lit.d – necorespundere profesională, precum şi în cazul încetării de drept a contractului individual de muncă în temeiul art. 56 lit.f Codul muncii.

Prin urmare, concedierea reclamantei fiind dispusă în temeiul art. 65 alin.1 Codul muncii, nu deveneau incidente prevederile art. 64 alin.2 invocate prin acţiune.

M.F.S. a formulat la data de 19 septembrie 2011 recurs împotriva sentinţei civile nr.2895/16.05.2011 pronunţate de Tribunalul Constanţa.

Critica sentinţei prin motivele de recurs a vizat în esenţă următoarele:1. Instanţa de fond nu a ţinut seama de faptul că măsura concedierii recurentei

a vizat doar funcţia de diriginte de şantier nu şi pe cea de responsabil cu protecţia muncii şi responsabil cu protecţia mediului.

Instanţa de fond nu a ţinut seama de faptul că, deşi recurenta a avut un contract de muncă încheiat pe o perioadă nedeterminată numai cu privire la funcţia de diriginte de şantier nr. 9/14 aprilie 2008, aceasta a îndeplinit în realitate două funcţii, ocupând două posturi: diriginte de şantier şi responsabil cu protecţia muncii şi protecţia mediului, fiind concediată însă numai din cea de diriginte de şantier.

Acest aspect rezultă din cele două fişe de post depuse la dosarul cauzei, ambele conţinând atribuţii ale recurentei.

Deciziile nr. 6/12 martie 2010 prin care a fost desemnată ca inspector în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă şi decizia nr. 16/10 mai 2010 prin care a fost numită ca responsabil cu protecţia muncii şi mediului.

În organigrama societăţii pârâte de la data angajării recurentei cele două posturi figurează în mod distinct. Instanţa de fond a reţinut în mod eronat şi fără a exista probe în acest sens că “această organigramă datează în mod cert dintr-o perioadă anterioară angajării recurentei în funcţie de diriginte şantier, de vreme ce acest post nu este menţionat în cadrul serviciului mecano-emergetic.”

Recurenta arată că nu a făcut niciodată parte din Serviciul Mecano-Energetic, ci din Serviciul Investiţii, conex acestuia, conform organigramei anexate, condus de un Director de Investiţii al cărui post nu s-a restructurat în urma încheierii investiţiei. Are pregătirea necesară pentru funcţia de Responsabil compartiment protecţia muncii şi mediu, cu decizii de Inspector protecţia muncii şi responsabil protecţia mediului, date în urma absolvirii cursurilor la care a fost trimisă de conducerea societăţii. S-a

179

ocupat în mod efectiv de partea de protecţie a muncii încă de la angajare, toate convenţiile de lucrări şi instructajele cu personal aferente contractelor sunt încheiate de contestatoare, şi chiar este declarată la Inspectoratul Teritorial de Muncă Constanţa ca şi Coordonator de Sănătate şi Securitate în Muncă.

Revenea societăţii angajatoare obligaţia încheierii unui act adiţional la contractul adiţional la contractul individual de muncă în care să se menţioneze şi postul de responsabil cu protecţia muncii şi a mediului, astfel ca aceasta nu îşi poate invoca propria culpă pentru a se apăra de prezenta cauză.

Retribuirea sa necorespunzătoare, în condiţiile în care ocupa două posturi şi era plătită numai pentru unul reprezintă un abuz al angajatorului şi nu poate fi reţinut ca probă împotriva sa, ea fiind cea prejudiciată în acest context.

Comparând organigrama din mai 2010, anterior concedierii sale, cât şi în cea din iulie 2010, ulterioară acestei măsuri, este evident că a fost desfiinţat numai postul ocupat de recurentă, nici un alt angajat nefiind afectat de aşa-zisa reorganizare a societăţii pârâte.

2. Instanţa de fond a apreciat în mod greşit că măsura concedierii recurentei a fost legală în condiţiile în care postul acesteia de diriginte de şantier a fost desfiinţat, ignorând faptul că atribuţiile de diriginte de şantier nu încetaseră şi mai mult au fost supuse externalizării.

Subliniază faptul că postul de diriginte de şantier nu poate fi externalizat, el putând fi îndeplinit numai de către un angajat cu normă întreagă în societatea respectivă, dată fiind tocmai natura activităţii prestate de un diriginte de şantier.

După concedierea sa, rămân de realizat din investiţia iniţială al cărei diriginte de şantier a fost, lucrările de sistematizare care trebuiesc vizate de un diriginte de şantier cu specialitatea inginer constructor. De asemenea, mai sunt de realizat lucrări de împrejmuire, instalaţiile PSI, instalaţiile pluviale-decantorul de nămol, cariera de piatră, cabina de pază.

Ulterior realizării lor, aceste lucrări trebuiau urmărite în timp de către un inginer constructor din momentul efectuării recepţiei la terminarea lucrărilor şi până la recepţia finală a acestora.

De asemenea, martorul I.C. audiat în cauză a arătat în ce constă activitatea recurentei în cadrul societăţii pârâte şi care erau atribuţiile sale de serviciu, dar instanţa de fond nu are în vedere depoziţia acestuia, fără a motiva însă nici măcar înlăturarea ei.

Instanţa de fond nu ţine seama de faptul că recurenta era reprezentantul SC C. SA care avea pregătirea şi obligaţia de a urmări investiţia în perioada de garanţie, adică perioada de la recepţia la terminarea lucrării până la recepţia finală.

Menţionează că este atestată ca “responsabil cu urmărirea specială a comportării în exploatare a construcţiilor”, numai că perioada de atestare trebuie prelungită, astfel că putea asigura în continuare desfăşurarea activităţii respective.

Din declaraţia martorului audiat în cauză a rezultat faptul că investiţia realizată de SC C. SA la care recurenta era diriginte de şantier nu este încheiată. De asemenea, pârâta nu a depus notificarea de finalizare a lucrării la Inspectoratul în Construcţii Constanţa.

180

Instanţa de fond a reţinut în mod greşit că “lucrările de execuţie au încetat în luna mai 2010”, numai pe baza declaraţiei martorului pârâtei, S.C., ţinând seama de procesul verbal la terminarea lucrărilor nr. 53/02 septembrie 2010, depus chiar de către pârâtă la dosarul cauzei.

Procesul verbal la terminarea lucrărilor trebuia încheiat înainte de data restructurării postului de diriginte de şantier, deci declaraţia lui SC C. SA că s-a încheiat lucrarea a fost falsă, aşa cum a declarat că nu mai are nevoie de acest post şi s-a angajat un diriginte de şantier cu contract pe persoana fizică şi cu un salariu similar reecurentei.

Martorul I.C. a declarat că el îndeplinea activitatea de supervizare a lucrărilor de construire din partea băncii şi că la momentul concedierii recurentei acestea nu erau finalizate. Acelaşi martor a arătat că a continuat activitatea de supervizare până în luna septembrie 2010 când a încetat colaborarea cu SC C. SA.

Instanţa de fond a apreciat în mod greşit că “desfiinţarea postului ocupat de recurentă a fost efectivă şi a avut o cauză reală şi serioasă, deoarece s-a întemeiat pe analiza de către angajator a beneficiilor ce urmau a fi înregistrate în urma externalizării activităţii de diriginte de şantier pentru o investiţie la care lucrările de execuţie fuseseră sistate.”

Externalizarea unui serviciu nu înseamnă desfiinţarea postului deoarece nu determină o efectivă desfiinţare a activităţii respective.

SC C. SA a angajat un nou Diriginte de Şantier prin contract de prestare servicii pe persoana fizică după plecarea rcurentei.

În răspunsul la întrebarea nr. 11 din interogatoriul administrat în cauză pârâta-intimată a recunoscut că a încheiat un contract de prestări servicii pe perioada determinată cu H.C., la data de 19 iulie 2010, pentru îndeplinirea atribuţiilor de diriginte de şantier.

Instanţa de fond reţine în mod greşit că “nu se poate aprecia că pârâta a acţionat cu rea credinţă atunci când a optat pentru soluţia de externalizare a activităţii de diriginte de şantier, încheind în acest sens contract de prestări servicii pe durata determinată al cărui cost este evident inferior celui corespunzător plăţii salariului unui angajat cu contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată”.

Există de asemenea posibilitatea încheierii unui contract de prestări de servicii cu recurenta pentru finalizarea lucrării respective.

Măsura reorganizării acesteia nu se justifică din punct de vedere economic, fiind adoptată în mod evident doar pentru a o putea îndepărta din societate. De altfel, recurenta a fost singurul angajat afectat de măsura reorganizării şi care a fost concediat ca urmare a desfiinţării postului său, fapt confirmat chiar de către pârâtă din prezenta cauză.

Adevărata cauză a prezentei concedieri o reprezintă anumite conflicte pe care le-a avut în ultima perioadă cu conducerea societăţii determinate de anumite înscrisuri ce ar fi trebuit să existe pentru o anumită construcţie, înscrisuri care însă nu se pot întocmi decât la finalizarea lucrărilor şi după recepţia finală a acestora.

Acest aspect este demonstrat de anunţul electronic postat de SC C. SA pe un site specializat în care se solicită angajarea unui inginer constructor cu exact aceeaşi

181

pregătire cu a recurentei şi pentru a desfăşura aceleaşi activităţi pe care le desfăşuram şi ea.

3. Instanţa de fond nu a avut în vedere faptul că recurenta putea fi angajată pe un alt post în cadrul SC C. SA, conform pregătirii sale profesionale.

În decizia de concediere se precizează că “în societate nu există posturi vacante” pe care recurenta ar putea să fie încadrată, în condiţiile în care are pregătire de specialitate inginer construcţii, dar are şi abilitatea legală de inspector în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă şi inspector în domeniul protecţiei mediului, aşa cum a arătat mai sus.

În condiţiile în care concedierea recurentei a fost nelegală se impune repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii actului de concediere prin reintegrarea mea pe postul ocupat anterior.

Dacă instanţa va aprecia că măsura concedierii este legală ca urmare a desfiinţării postului de diriginte de şantier ocupat de recurentă, solicită obligarea pârâtei la încadrarea sa pe un post similar pregătirii sale profesionale în cadrul aceleiaşi unităţii.

Analizând sentinţa recurată din prisma criticilor formulate, Curtea a respins recursul ca nefondat pentru următoarele considerente.

Conform contractului individual de muncă nr. 9/14 aprilie 2008 încheiat între părţi, reclamanta a fost angajată de societatea pârâtă în funcţia de director şantier.

Prin decizia nr. 6/12 martie 2010 şi respectiv nr. 16/10 mai 2010, reclamantei i-au fost date atribuţii în plus, respectiv de inspector în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă şi responsabil cu protecţia muncii.

Nu se poate reţine că reclamanta a avut un cumul de funcţii, prin contractul individual de muncă aceasta având doar funcţia de diriginte de şantier şi atribuţii complementare acestui post, respectiv în materia protecţiei muncii şi a protecţiei mediului.

De asemenea, prin decizia angajatorului, desemnarea salariatului care să îndeplinească activităţile de protecţia muncii constituie o procedură impusă de art. 8.1. din Legea 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă, potrivit cu care angajatorul desemnează unul sau mai mulţi lucrători pentru a se ocupa de activităţile de protecţie şi de activităţile de prevenire a riscurilor profesionale din întreprinderea şi/sau unitate, denumiţi lucrători desemnaţi.

Totodată, potrivit art. 20 din Hotărârea Guvernamentală 1425/2006 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 319/2006, desemnarea nominală a lucrătorului pentru a se ocupa de activităţile de prevenire şi protecţie se face prin decizie a angajatorului, acesta urmând a consemna în fişa postului activităţile pe care lucrătorul desemnat are capacitatea, timpul necesar şi mijloacele adecvate să le efectueze.

Din organigramele depuse la dosar de către pârâtă, rezultă că postul de responsabil protecţia mediului şi protecţia muncii nu a mai fost menţinut de angajator, ceea ce înseamnă că la momentul la care reclamanta a preluat atribuţiile specifice în domeniile respective, postul a fost suprimat din structura organizatorică a pârâtului, angajatorul optând pentru varianta desemnării unor angajaţi, încadraţi în alte posturi care să exercite şi aceste noi sarcini de serviciu.

182

Prin decizia contestată s-a dispus, în temeiul art. 65 alin. 1 din Legea 53/2003 –Codul Muncii, încetarea contractului individual de muncă al reclamantei din funcţia de diriginte de şantier, ca urmare a desfiinţării postului şi externalizării acestei activităţi.

Potrivit art. 65 alin. 1 din Codul Muncii: “concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia.

- alin. 2: “desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.”

Desfiinţarea locului de muncă este efectivă atunci când el este suprimat din statul de funcţii sau organigrama societăţii.

Din analiza organigramelor şi statului de funcţiuni rezultă că postul ocupat de reclamantă a fost suprimat din structura angajatorului, astfel încât sub aspectul caracterului efectiv al desfiinţării decizia de concediere este legală.

Concedierea contestatoarei a avut o cauză reală şi serioasă, fiind dispusă în vederea eficientizării propriei activităţi.

Astfel, prin Hotărârea Consiliului de administraţie din 7 iunie 2010, care a stat la baza emiterii deciziei de concediere, s-a aprobat reorganizarea societăţii prin externalizarea activităţii de diriginte de şantier, fapt care a determinat desfiinţarea postului aferent.

În doctrină şi jurisprudenţă s-a subliniat în mod constant că pentru a se reţine îndeplinirea condiţiei impuse de art. 65 alin. 2 din Codul Muncii, este suficient ca angajatorul să urmărească eficientizarea propriei activităţi în scopul utilizării cu randament maxim a resurselor umane şi financiare, fiind atributul exclusiv al angajatorului de a hotărî asupra modalităţii în care îşi organizează activitatea.

În concret, externalizarea a presupus predarea activităţii interne specifice postului de diriginte de şantier către un prestator de servicii, decizia managerială fiind luată în vederea eficientizării activităţii societăţii şi pentru optimizarea costurilor.

Externalizarea unei activităţi nu presupune ca în cadrul unităţii angajatoare să nu se mai desfăşoare activităţi de genul celor ce intrau în sfera atribuţiilor de serviciu ale salariatului concediat, ci implică predarea acestor activităţi, pe bază de contract, fie unei firme specializate, fie unei alte persoane din afara societăţii, în primul rând pentru un cost mai mic.

Nu pot fi reţinute susţinerile reclamantei în sensul că externalizarea postului de diriginte de şantier nu era posibilă câtă vreme se mai realizau lucrări de construcţii la fabrica de ciment activ al societăţii, întrucât nici o dispoziţie legală nu obligă pârâta ca atribuţiile specifice postului să fie exercitate de un angajat cu contract individual de muncă, în locul unui colaborator sau prestator de servicii la care să se apeleze doar în caz de nevoie.

Societatea pârâtă nu este una cu obiect de activitate în domeniul construcţiilor ci doar beneficiara unei lucrări de construcţie care a angajat un diriginte de şantier în vederea realizării unicului activ al societăţii reprezentat de fabrica de ciment.

În condiţiile în care lucrările de execuţie au încetat din luna mai 2010, aspect confirmat de martorul S.C., nu se poate aprecia că pârâta a acţionat cu rea-credinţă

183

atunci când a optat pentru soluţia externalizării activităţii de diriginte de şantier, încheind în acest sens un contract de prestări de servicii pe durată determinată, al cărui cost este evident inferior celui corespunzător plăţii salariului unui angajat cu contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată.

În ceea ce priveşte motivul de nulitate a deciziei invocat de reclamantă prin raportare la dispoziţiile art. 64 din Codul Muncii, Curtea urmează a reţine că aceste prevederi nu sunt incidente în cauză, întrucât obligaţia angajatorului de a-i propune salariatului un alt loc de muncă vacant în unitate compatibil cu pregătirea sa profesională sau cu capacitatea sa de muncă, există numai în cazul concedierilor dispuse în temeiul art. 61 lit. c) - inaptitudine fizică şi/sau psihică a salariatului, art. 61 lit. d) - necorespundere profesională, precum şi în cazul încetării de drept a contractului individual de muncă în temeiul art. 56 lit. f) codul muncii.

În concluzie, desfiinţarea postului ocupat de reclamantă a fost efectivă şi a avut la bază o cauză reală şi serioasă, deoarece s-a întemeiat pe analiză de către angajator a beneficiilor ce urmau a fi înregistrate în urma externalizării activităţii de diriginte de şantier pentru o investiţie la care lucrările de execuţie fuseseră sistate din cauza problemelor financiare ale societăţii, datorate contextului economic de criză.

Susţinerea recurentei că se impunea menţinerea acesteia până la finalizarea lucrării şi încheierea procesului verbal de recepţie este neîntemeiată, având în vedere că societatea nu era în măsură să menţină un post care nu mai avea nici o justificare raportat la situaţia de fapt. În caz contrar, societatea ar fi fost obligată să suporte cheltuielile cu salariul, fără ca salariata să presteze o activitate, din lipsa surselor financiare pentru finalizarea lucrărilor de construcţii.

Afirmaţia recurentei că a fost singurul angajat al societăţii concediat nu are relevanţă, având în vedere că celelalte departamente ale societăţii funcţionează. La momentul concedierii s-au sistat lucrările la construcţia activului fabrica de ciment, urmând ca acestea să fie reluate la momentul şi în funcţie de posibilităţile societăţii de a suporta în continuare aceste lucrări.

Declaraţia martorului I.C. referitoare la faptul că la momentul concedierii reclamantei nu se terminaseră efectiv lucrările, întrucât la acel moment nu se efectuase recepţia finală, nu are relevanţă atât timp cât activitatea de diriginte de şantier a fost externalizată, urmând a fi exercitată de un prestator de servicii şi continuată în funcţie de posibilităţile financiare ale pârâtei.

Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art. 312 din Codul de procedură Civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.

Decizia civilă nr. 783/CM/13.12.2011Dosar nr. 8707/118/2010

Judecător redactor Jelena Zalman

29. Desfacere contract individual de muncă. Anulare decizie de concediere. Plăţi compensatorii.

Potrivit art. 315 alin. 1 C.proc.civ., după data de 27.09.2007, nici una dintre clauzele contractului colectiv de muncă la nivel de unitate nu mai putea să producă efecte, fiind incidente, într-o asemenea situaţie, prevederile contractului colectiv aplicabil la nivel superior – în speţă,

184

contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2006 - 2007, publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 6 din 17.04.2006.

În privinţa plăţilor compensatorii, textul aplicabil este cel al art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, care prevede că la desfacerea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului, salariaţii sunt îndreptăţiţi să primească pe lângă celelalte drepturi la zi cuvenite pentru activitatea prestată, şi o plată compensatorie în valoare de minimum 6 salarii de bază brute negociate.

Prin art. 42 lit.d din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi, astfel cum a fost modificat, s-a prevăzut că: „în domeniul transportului naval, primele plătite indiferent de pavilionul navei, pentru operarea navelor în porturi, într-un termen mai scurt decât cel prevăzut de normele portuare, se încasează de către unităţile de operare portuare care au efectuat operaţiunile de încărcare – descărcare a navei respective”.

Prima de operare cu celeritate (dispatch money) va fi folosită pentru acordarea de premii salariaţilor care au contribuit direct la încasarea acesteia; alin. (2) :”condiţiile de diferenţiere, diminuare sau anulare a participării la fondurile de stimulare sau de premiere, precum şi perioada la care se acordă cota parte cuvenită salariaţilor care nu poate fi mai mare de un an, se stabilesc prin contractul colectiv de muncă la „nivel de unitate şi după caz, instituţie”.

Art. 315 alin. 1 Cod procedura civila

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 5351/118/2009 reclamantul N.G. a chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.A. CONSTANŢA, solicitând instanţei, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: anularea deciziei nr. 326/06.05.2008, prin care a fost desfăcut contractul individual de muncă al reclamantului şi ca urmare a acestui fapt, reintegrarea în funcţia avută anterior, cu plata drepturilor pentru perioada ulterioară desfacerii contractului şi până la reintegrarea în funcţie, reactualizate şi majorate cu rata inflaţiei; plata, în cazul respingerii primului capăt de cerere, în conformitate cu prevederile art. 132 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul S.C. C. S.A., înregistrat la D.M.S.S.F. Constanţa sub numărul 19510/27.09.2006, a sumei de 9.430 lei, reprezentând diferenţă plată salarii compensatorii neacordate; plata sumei de 500 lei, reprezentând “prima de Crăciun 2007”; plata sumei de 230 lei, reprezentând “prima de Paşti 2008”; plata sumei de 2235,44 lei reprezentând drepturi salariale brute neacordate pentru lunile februarie, martie şi aprilie 2008; plata unei despăgubiri reprezentând reactualizarea cu rata inflaţiei a drepturilor salariale neacordate pe lunile februarie, martie şi aprilie 2008, de la data scadenţei acestora şi până la momentul achitării; contravaloarea tichetelor de masă neacordate pe lunile februarie, martie 2008; plata sumei de 992 lei, reprezentând cel de-al 13-lea salariu pentru anul 2007; plata sumei de 3.562 lei, reprezentând dispatch pentru perioada 01.01.2007 – 31.06.2007; cu cheltuielile de judecată ocazionate de acest proces.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că la data de 06.05.2008 i-a fost comunicată decizia nr. 326/06.05.2008, prin care i s-a adus la cunoştinţă că după expirarea perioadei de preaviz de 20 de zile lucrătoare, contractul individual de muncă încetează; decizia a fost emisă ca urmare a procedurii de concediere colectivă ce s-a desfăşurat în S.C. C. S.A.

Reclamantul a invocat nulitatea absolută a procedurii de concediere colectivă, pentru încălcarea prevederilor art. 711 C. Muncii privitoare la consultarea prealabilă a organizaţiei sindicale sau a reprezentanţilor salariaţilor.

185

De asemenea, s-a invocat nerespectarea termenului de informare a organizaţiei sindicale cu 30 de zile înainte de luarea măsurii de concediere colectivă, conform prevederilor art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel naţional.

Referitor la nerespectarea dispoziţiilor contractelor colective de muncă în vigoare privind criteriile de stabilire a ordinii de prioritate la concediere, reclamantul a apreciat că încadrarea ca mecanizatori a celor care au fost de acord cu modificarea contractului individual de muncă, în condiţiile impuse de conducerea societăţii, se constituie într-o măsură ilegală, luată cu eludarea prevederilor art. 81 din contractul colectiv la nivel naţional, dar şi ale art. 83 din CCM T. S-a considerat că salariaţii care urmau a rămâne în cadrul societăţii au fost anterior selecţionaţi de conducerea societăţii pe criterii strict subiective.

Nu s-a ţinut cont nici de prevederile art. 115 din C.C.M. la nivel de societate, care impun obligaţia administraţiei de a aduce la cunoştinţa salariaţilor posturile vacante şi nici de dispoziţiile art. 84 din C.C.M. la nivel naţional, care impun, ca principiu, stabilirea de comun acord între administraţie şi sindicat a programului de formare profesională a salariaţilor. În cazul de faţă, SLP C. nu a avut cunoştinţă despre “policalificarea” angajaţilor care s-a realizat “la locul de muncă”, nu de către formatori profesionali autorizaţi, ci de alţi salariaţi ai societăţii.

S-a concluzionat în sensul că, în virtutea dispoziţiei cuprinse în art. 76 Codul muncii şi având în vedere motivele prezentate, măsura concedierii este lovită de nulitate absolută.

Cu privire la capătul 2 de cerere, subsidiar, privitor la plata salariilor compensatorii, reclamantul a menţionat că la finalul negocierilor colective din luna august 2006, la nivelul S.C. C. S.A. a fost încheiat contractul colectiv de muncă înregistrat la D.M.S.S. Constanţa sub numărul 19510/27.09.2006, acest contract fiind în vigoare până la data de 31.08.2008.

Or, în această situaţie, art. 132 din contractul colectiv la nivel de unitate stabileşte o plată compensatorie, în funcţie de vechimea în muncă.

În ce priveşte pretenţiile vizând plata sumei de 500 lei, reprezentând „prima de Crăciun 2007”, a 230 lei reprezentând „prima de Paşti 2008” şi a 992 lei reprezentând cel de-al 13-lea salariu, reclamanta a arătat că în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul S.C. C. S.A., înregistrat la D.M.S.S.F. Constanţa sub numărul 19510/27.09.2006, art. 96 a stabilit că prima de Crăciun pentru fiecare angajat este de 500 lei, sumă ce nu a fost primită pe anul 2007. Acelaşi text a prevăzut că prima de Paşti este în cuantum de 230 lei, drept care nu a mai fost achitat pentru anul 2008.

Art. 43 alin. 2 lit. a) din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi prevede totodată pentru toţi salariaţii încadraţi în această ramură de activitate (în care sunt incluşi şi salariaţii S.C. C. S.A.) dreptul de a primi al 13-lea salariu; acesta este stabilit ca fiind egal cu salariul de bază brut al angajatului avut în luna decembrie al anului precedent. Reclamantul a menţionat, în privinţa termenului în care acest drept este acordat, că aceeaşi clauză stabileşte că plata se face în primul semestru al anului următor - în cazul de faţă, în primul semestru din anul 2008.

S-a susţinut că, deşi organizaţia sindicală a solicitat conducerii societăţii plata acestui drept salarial, solicitarea a rămas fără răspuns.

186

Sub aspectul plăţii sumei de 3.562 lei reprezentând dispatch pentru perioada 01.01.2007 – 31.06.2007, reclamantul a menţionat că, în cursul anului 2007, Sindicatul Lucrătorilor Portuari C. Constanţa, în numele unora dintre membrii de sindicat, a chemat în judecată S.C. C. S.A. pentru a fi obligată să respecte prevederile art. 42 alin. 1 lit. d) din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi, modificat prin Actul adiţional din data de 18.12.2006, înregistrat la M.M.S.S.F. sub nr. 2837/27.12.2006, care stabilesc că primele de operare cu celeritate (dispatch money) vor fi folosite pentru acordarea de premii salariaţilor care au contribuit direct la încasarea acestora.

Pârâta a depus întâmpinare solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată. S-a susţinut pe această cale că decizia de concediere a fost dispusă cu respectarea

dispoziţiilor prevăzute de lege în această materie având în vedere că potrivit art.76 din Codul muncii, poate fi sancţionată cu nulitatea absolută doar „concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzută de lege".

Societatea pârâtă a precizat că desfiinţarea posturilor ca urmare a reorganizării a fost reală şi efectivă, iar faptul că, în unele cazuri, anumite atribuţii au fost absorbite de posturi care presupun un grad mai mare de specializare şi de complexitate, nu poate duce la concluzia că postul nu a fost desfiinţat .

Cu privire la cererile reclamantului referitoare la obligarea angajatorului la plata unor diferenţe băneşti - reprezentând salarii compensatorii neacordate, conform art. 132.1 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul S.C. C. S.A. înregistrat la D.M.S.S.F. Constanţa sub nr.19510/27.09.2006, plata primei de Crăciun pe anul 2007 şi a primei de Paşti pe anul 2008, conform art. 96 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul S.C. C. S.A.

înregistrat la D.M.S.S.F. Constanţa sub nr. 19510/27.09.2006, societatea le-a apreciat ca fiind nefondate, deoarece contractul colectiv de muncă invocat şi-a încetat efectele începând cu data de 27.09.2007, având în vedere prevederile art.242 Codul muncii.

Cererea reclamantului referitoare la plata celui de-al 13-lea salariu aferent anului calendaristic 2007 a fost apreciată ca neîntemeiată, deoarece contractul colectiv de muncă la nivel de ramură pe care reclamantul îşi întemeiază cererea produce efecte începând cu data de 24.02.2008.

Astfel, contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi, ale căror dispoziţii s-au aplicat anului calendaristic 2006-2007, nu conţinea nici o prevedere referitoare la cel de-al 13-lea salariu; asemenea menţiuni apar în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010, care produce efecte începând cu data de 24.02.2008 (data înregistrării acestuia la Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse).

În legătură cu solicitarea vizând plata sumei reprezentând dispatch-ul aferent perioadei 01.01.2007-31.06.2007, pârâta a susţinut că aceasta este inadmisibilă, fiind prematură, iar pe fond, neîntemeiată.

Pe fond, s-a susţinut că pentru a se determina valoarea netă a dispatch-ului, din suma brută încasată vor trebui scăzute în prealabil toate cheltuielile societăţii efectuate pentru realizarea primei; după stabilirea valorii nete a dispatch-ului încasat pentru operaţiunile derulate în perioada 01.01.2007-31.06.2007, urmează a se stabili care sunt salariaţii care au contribuit direct la obţinerea acestuia (dispatch-ul realizat în perioada 01.01.2007-31.06.2007 provine în proporţie de 97,88% din încărcarea/descărcarea la/ şi de la nave a mărfurilor vrac, în care munca manuală are o pondere redusă).

Prin Sentinţa civilă nr. 1452/25.11.2008, Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a următoarelor drepturi: 9.430 lei, cu titlu de plăţi compensatorii; 500 lei cu titlu de primă pentru Crăciun; 230 lei, cu titlu de primă pentru Paşti; 3.562 lei, cu titlu de primă de dispatch corespunzătoare perioadei 01.01.2007-31.06.2007. Celelalte pretenţii ale reclamantului, inclusiv capătul de cerere privitor la anularea deciziei de concediere nr. 326/06.05.2008, au fost respinse ca nefondate.

Prin Decizia civilă nr. 188/15.04.2009, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, a fost respins recursul formulat de reclamant şi a fost admis recursul formulat de pârâta S.C. C. S.A. S-a dispus astfel casarea în parte a sentinţei recurate

187

şi trimiterea cauzei la Tribunalul Constanţa în vederea rejudecării capetelor de cerere având ca obiect plăţi compensatorii, primă Crăciun, primă Paşti şi primă de celeritate, în raport de contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi.

Pentru a dispune în acest sens, instanţa de control judiciar a reţinut că la nivelul unităţii pârâte, contractul colectiv de muncă şi-a produs efectele până la data de 27.09.2007, efectul imediat al încetării valabilităţii acestui contract fiind aplicarea prevederilor contractului colectiv de muncă la nivel superior, respectiv la nivelul ramurii transporturi pe anii 2006-2007.

Asupra capătului de cerere referitor la plata dispatch-ului, instanţa de recurs a stabilit că părţile au poziţii contradictorii sub aspectul contribuţiei salariaţilor la realizarea acestei prime, astfel că se impune efectuarea unei expertize contabile prin care să se stabilească în mod exact cuantumul sumei încasate cu titlu de dispatch în perioada 01.01.2007-30.06.2007şi salariaţii care au contribuit în mod direct la încasarea acestor sume.

Prin sentinţa civilă nr. 2964/17.05.2011, Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul N.G. în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. Constanţa SA Constanta şi a fost obligată pârâta către reclamantul N.G. la plata primei brute de celeritate (dispatch money) în cuantum de 1076,36 lei, aferentă perioadei 01.01.2007 – 31.06.2007.

A fost respinsă cererea reclamantului privind obligarea pârâtei la plata sumelor compensatorii, primă de Crăciun 2007 şi primă Paşti 2007, ca nefondate.

S-a respins cererea reclamantului privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele : Cu privire la plăţile compensatorii, prima de Paşti şi prima de Crăciun:Reclamantul a fost angajatul societăţii pârâte în funcţia de docher, raporturile de

muncă încetând în baza deciziei nr. 326/06.05.2008, ca urmare a procedurii de concediere colectivă iniţiate de pârâtă.

Prin decizia de casare a fost dezlegată de către instanţa de control judiciar problema perioadei de valabilitate a contractului colectiv de muncă încheiat la nivelul societăţii pârâte.

Prin urmare, potrivit art. 315 alin. 1 C.proc.civ., se va reţine că după data de 27.09.2007, nici una dintre clauzele contractului colectiv de muncă la nivel de unitate nu mai putea să producă efecte, fiind incidente, într-o asemenea situaţie, prevederile contractului colectiv aplicabil la nivel superior – în speţă, contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2006 - 2007, publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 6 din 17.04.2006.

În privinţa plăţilor compensatorii, textul aplicabil era cel al art. 79, care prevedea că la desfacerea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului, salariaţii sunt îndreptăţiţi să primească pe lângă celelalte drepturi la zi cuvenite pentru activitatea prestată, şi o plată compensatorie în valoare de minimum 6 salarii de bază brute negociate.

Reclamantul nu a contestat acordarea acestor compensaţii, ci a pretins o plată compensatorie care să reprezinte echivalentul a 10 salarii medii tarifare la nivel de societate, în baza art. 132 din contractul colectiv de muncă la nivel de societate.

188

Cum aceste dispoziţii contractuale nu mai erau în vigoare la momentul concedierii sale, iar prevederile art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură au fost respectate de societatea pârâtă, se va reţine că reclamantul nu este îndreptăţit la plata altor compensaţii la concediere în afara celor deja încasate.

Aceleaşi considerente ca în precedent, legate de valabilitatea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate ulterior datei de 27.09.2007, vor fi avute în vedere şi în raport de pretenţiile vizând plata primei de Crăciun pe anul 2007 şi a celei de Paşti pe anul 2008, invocate şi întemeiate în acţiune prin raportare la prevederile art. 96 din CCM la nivel de unitate.

Aceste drepturi de natură salarială nu sunt cuprinse în contractul colectiv de muncă la nivel superior (respectiv, cât priveşte prima de Crăciun, în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2006 - 2007, publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 6 din 17/04/2006, iar cât priveşte prima de Paşti 2008, contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 - 2010, publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 3 din 11.02.2008 ), motiv pentru care aceste pretenţii nu pot fi întemeiate nici pe dispoziţii ale acestor contracte.

Pentru aceste motive, pretenţiile reclamantului referitoare la plăţile compensatorii, prima de Crăciun 2007 şi prima de Paşti 2008 au fost respinse ca nefondate.

Cu privire la prima de celeritatePrin cererea de chemare în judecată reclamantul N.G. a solicitat instanţei

obligarea pârâtei la plata sumei de 3562 lei reprezentând dispatch pentru perioada 01.01.2007 – 31.06.2007. Reclamantul a determinat clar obiectul acestei cereri, prin delimitarea perioadei la care trebuie raportate pretenţiile sale, fără a face vreo trimitere la perioade anterioare. Mai mult, în considerentele cererii a susţinut că această sumă se cuvine fiecărui angajat care a lucrat în societate în perioada 01.01.2007 – 31.06.2007.

Aşadar, prin cererea introductivă reclamantul a fixat obiectul cererii privind pretenţiile reprezentând prima de dispatch, iar instanţa era ţinută de acest obiect, în sensul că nu poate să acorde mai mult (dispatch aferent unor perioade anterioare), mai puţin sau altceva decât s-a cerut, obligaţie impusă prin dispoziţiile art. 129 alin.final C.pr.civ.

Dispatch money reprezintă suma de bani pe care armatorul o plăteşte navlositorului pentru timpul de stalii economisit şi se plăteşte numai dacă în contract există o prevedere în acest sens.

În speţă, dispatch money sau prima de celeritate este prima plătită de armatori, operatorului portuar, S.C. C. S.A. pentru descărcarea sau încărcarea navelor cu celeritate, adică înainte de termenul normat stabilit în contractul tripartit încheiat între armator, navlositor şi operatorul portuar, în conformitate cu normele de navlosire.

Trebuie remarcat faptul că operatorul portuar (S.C. C. S.A.) are un venit de bază pentru încărcarea/descărcarea navelor într-un anumit termen, pe care, dacă nu-l respectă, în sensul că îl depăşeşte va fi penalizat, iar dacă încărcarea/descărcarea se face într-un termen mai scurt, urmează să încaseze dispatch money ca şi primă de celeritate.

189

Întrucât prima de celeritate excede preţului serviciilor contractate, de încărcare/descărcare nave, instanţa apreciază ca nefondată susţinerea pârâtei privitoare la necesitatea deducerii din sumele încasate cu acest titlu, a cheltuielilor societăţii care au fost efectuate pentru operarea cu celeritate a navelor. Costurile proceselor tehnologice sunt suportate de operatorul portuar din venitul de bază şi nu din prima de celeritate, care are o destinaţie specială.

Prin actul adiţional la Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2006 – 2007 încheiat la 18.12.2006 şi înregistrat la M.S.S.F. sub nr. 2837/27.12.2006 a fost completat textul art. 42 al aceluiaşi contract colectiv de muncă, în sensul că la lit. d s-a consemnat că în domeniul transportului naval, primele plătite de către armatori (dispatch money), indiferent de pavilionul navei, pentru operarea navelor în porturi, într-un termen mai scurt decât cel prevăzut de normele portuare, se încasează de către unităţile de operare portuare care au efectuat operaţiunile de încărcare-descărcare a navei respective. Prima de operare cu celeritate (dispatch money) va fi folosită pentru acordarea de premii salariaţilor care au contribuit direct la încasarea acesteia.

Potrivit aceloraşi dispoziţii contractuale, modalitatea concretă şi procentele în care se acorda prima de operare cu celeritate urmau a fi stabilite prin contract colectiv de muncă la nivel de unitate.

Prin urmare, art.42 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, obligatoriu pentru societatea pârâtă în temeiul art. 241 lit.c Codul muncii, recunoaşte în mod generic dreptul salariaţilor la încasarea primei de celeritate, fără a stabili în concret modalitatea de calcul a sumelor cuvenite fiecărui salariat. Sub acest aspect, competenţa este transferată Comisiei Paritare din cadrul fiecărei unităţi, astfel că partenerii sociali urmau ca de comun acord să decidă asupra algoritmului de calcul aplicabil pentru determinarea sumelor de distribuit cu titlu de dispatch money.

În cadrul societăţii pârâte, o astfel de înţelegere între patronat şi sindicat nu a intervenit, astfel că, fiind învestită cu o cerere de obligare la plata unor drepturi băneşti recunoscute salariaţilor, dar nedeterminate în concret, instanţa este chemată să se substituie voinţei partenerilor sociali, pentru a statua asupra unor aspecte cu privire la care aceştia nu au ajuns la un acord. Demersul instanţei va fi astfel concentrat asupra a două aspecte esenţiale: determinarea categoriei salariaţilor cărora li se cuvine plata primei de celeritate şi identificarea modalităţii concrete de calcul a sumei cuvenite fiecărui salariat îndreptăţit la plată.

Sub cel dintâi aspect, trebuie subliniat că principalul criteriu de urmat la stabilirea categoriilor de salariaţi cărora li se cuvine o cotă-parte din suma încasată de societate cu titlu de primă de celeritate este stabilit prin chiar textul art. 42 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi şi se referă la contribuţia directă a salariatului la încasarea primei de către societate.

În condiţiile în care în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate nu s-au detaliat funcţiile cu vocaţie la încasarea dispatch money, textul art. 42 anterior enunţat trebuie supus unei interpretări restrictive şi limitative, în cadrul căreia să nu se ajungă la distincţii pe care nici una dintre părţile contractante nu a înţeles să le insereze în text şi nici prin convenţii ulterioare încheiate în Comisia Paritară.

190

Aplicarea acestor reguli de interpretare se impune cu atât mai mult cu cât instanţa suplineşte consimţământul părţilor, însă nu poate substitui manifestarea lor de voinţă asupra unor aspecte care exced textului de lege aplicabil.

În consecinţă, faţă de exprimarea fără echivoc din art.42, instanţa apreciază că sunt îndreptăţiţi la încasarea primei de celeritate numai acei salariaţi care au participat efectiv la activitatea ce a dus la operarea cu celeritate a unor nave, în cazul de faţă la activităţile de încărcare uree şi descărcare fosfat. Altfel spus, această participare directă presupune implicarea salariatului în operaţiunile propriu-zise de încărcare-descărcare nave, prin depunerea de efort în chiar derularea acestor operaţiuni, cu excluderea acelor salariaţi care, deşi au avut legătură cu procesul tehnologic respectiv, nu au intervenit decât implicit în derularea lui.

Din analiza completărilor aduse art. 42 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură rezultă că, pentru a fi repartizată salariaţilor implicaţi direct în procesul de încărcare/descărcare nave, prima de dispatch trebuie mai întâi să fie încasată de operatorul portuar.

În strânsă legătură cu această condiţie trebuie să se facă o distincţie clară între dispatch money realizat şi dispatch money încasat în perioada de referinţă, clar determinată prin cererea de chemare în judecată - 01.01.2007 - 30.06.2007.

Dispatch money realizat de operatorul portuar rezultă din activitatea de operare a navelor, într-un timp mai scurt decât cel menţionat în contract. Dreptul de creanţă asupra sumelor reprezentând primă de celeritate rezultă din facturile emise cu acest titlu de către societate.

Prin precizări scrise, ce nu sunt însoţite şi de o situaţie analitică, pârâta învederează instanţei că dispatch money realizat în perioada ianuarie – iunie 2007 este de 349 207,27 lei din care: dispatch realizat aferent încărcare uree este de 292 315,29 lei şi dispatch realizat aferent descărcare fosfat este de 56 891, 99 lei – fila 111. Sumele includ TVA.

Dispatch money încasat reprezintă sumele de bani care au intrat în contul operatorului portuar, urmare a achitării de către clienţi a facturilor de dispach. Suma totală încasată de S.C. C. S.A. cu titlu de dispatch money în primul semestru al anului 2007 a fost de 1 072 496,77 lei fără TVA (precizările pârâtei coroborate cu concluziile raportului de expertiză).

Fiind un contract tripartit, între momentul operării navei şi momentul efectiv în care se încasează dispatch money, curge de regulă o perioadă mai mare de timp, spre exemplificare, în cauză, nave operate în aprilie 2003 şi pentru care s-a încasat prima de celeritate în primul semestru al anului 2007.

În stabilirea temeiniciei şi cuantumului pretenţiilor reclamantului, instanţa are în vedere dispatch money încasat în primul semestru al anului 2007 numai pentru navele ce au fost operate în acest interval de timp.

Nu intră în baza de calcul a dreptului reclamantului la o astfel de primă, dispatch money realizat şi facturat într-o perioadă anterioară, dar încasat de operator în perioada de referinţă întrucât: pretenţiile reclamantului vizează numai perioada 01.01.2007-30.06.2007 şi nu perioade anterioare; salariatul nu a susţinut şi nici dovedit o participare directă la realizarea primei de dispatch anterior anului 2007 iar cercetarea judecătorească nu a vizat şi acest aspect; condiţia repartizării primei de

191

dispatch este participarea directă la realizarea acestuia, potrivit prezentărilor anterioare.

La stabilirea întinderii dreptului reclamantului la primă de celeritate instanţa se va raporta strict numai la dispatch money realizat şi încasat în perioada 01.01.2007-30.06.2007.

Prin precizări scrise, pârâta recunoaşte că suma totală încasată cu titlu de dispatch money în perioada ianuarie – iunie 2007 este de 1 072 496, 77 lei (fără TVA), fără însă a face vreo referire la prima de dispatch efectiv încasată pentru navele operate în acest interval. Această sumă corespunde cu cea care rezultă din concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, expertul stabilind acelaşi cuantum total al primei încasate de operator în perioada de referinţă, de 1 072 496,77 lei (fără TVA) – anexa 1.

Pârâta a susţinut că dispatch-ul realizat în primul semestru al anului 2007 nu a fost încasat în totalitate, iar ceea ce s-a încasat provine numai din activitatea de încărcare uree.

Apărarea pârâtei în sensul precizat se coroborează cu concluziile raportului de expertiză contabilă, prezentate analitic în anexe.

Astfel, în anexa 2 la raport este prezentată o situaţie a navelor operate în perioada 01.01.2007-30.06.2007, iar în anexa 3 se prezintă şi situaţia navelor operate anterior pentru fiecare client.

Examinând anexa 1 la raport, instanţa stabileşte din însumarea poziţiilor (5 – 11) că dispatch realizat (facturi emise) şi încasat în perioada 26.03.2007 – 11.06.2007 este de 185 135, 36 lei (fără TVA). Din prezentarea detaliată a activităţii de operare a navelor rezultă că această primă este generată numai de activitatea de încărcare uree – anexa 2. Pentru activitatea de descărcare fosfat, operatorul a emis facturi de dispatch însă clienţii nu şi-au achitat obligaţiile de plată, astfel că, această primă nefiind încasată, nu poate fi nici repartizată muncitorilor care au contribuit direct la producerea sa, societatea având la rândul său un drept de creanţă faţă de beneficiarii serviciilor prestate. În cazul concret al reclamantului, care a deţinut funcţia de docher, cu atribuţii legate de încărcarea şi descărcarea navelor, urmează a se reţine că acesta a participat efectiv la realizarea operaţiunilor de încărcare uree. De altfel, prin tabelele nominale depuse la dosar de pârâtă, sunt enumerate categoriile de personal direct implicate în procesele tehnologice care au generat dispatch, reclamantul fiind menţionat în categoria salariaţilor care au participat la procesul tehnologic de încărcare uree vrac.

Pentru toate aceste motive, se va reţine că prin specificul postului ocupat reclamantul a contribuit în mod direct la realizarea activităţilor pentru care societatea pârâtă a încasat prime de operare cu celeritate, astfel că, faţă de prevederile art. 42 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi în vigoare în perioada ianuarie-iunie 2007, reclamantul este îndreptăţit să primească sume de bani cu titlu de primă de celeritate.

Pornind de la argumentele şi concluziile expuse de instanţă anterior, la soluţionarea cererii şi stabilirea în concret a sumei de bani ce se cuvine reclamantului cu titlu de dispatch money, instanţa va repartiza în mod egal dispatch-ul realizat şi încasat în primul semestru al anului 2007 (185 136, 36 lei) la numărul total al

192

muncitorilor direct implicaţi în activitatea de încărcare uree vrac – 172, rezultând o sumă brută de 1076, 36 lei, ce se cuvine fiecărui muncitor, inclusiv reclamantului.

Nu au fost însuşite de instanţă concluziile raportului de expertiză contabilă referitoare la modalitatea de repartizare între salariaţi a sumei încasate de societatea pârâtă, după următorul algoritm de calcul: suma încasată de către pârâtă cu titlu de dispatch (1072496,77 lei) x 70% (reprezentând cota cuvenită salariaţilor) / la numărul de salariaţi ai pârâtei 422.

Astfel, expertul a avut în vedere dispoziţiile unui contract colectiv de muncă ce nu mai era valabil la data încasării dispatch-ului de către societatea pârâta şi care prevedea că acesta se împarte între operator şi angajaţi în procente de 30%, respectiv 70%. Or, odată ce dispoziţiile acelui contract nu se mai aplicau, atunci nici cotele diferenţiate prevăzute la împărţirea dispatch-ului nu se mai pot aplica şi, prin urmare, întreaga sumă încasată cu titlu de dispatch va reveni doar angajaţilor ce au contribuit direct la realizarea sa - 172, potrivit listelor nominale depuse la dosar chiar de către pârâtă.

Împotriva sus-menţionatei sentinţei în termen a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând în esenţă următoarele:

Instanţa de fond în mod eronat a împărţit toată suma încasată de societate cu titlu de dispatch money salariaţilor implicaţi direct în realizarea acestuia, fără să ţină cont de cheltuieli societăţii pentru descărcarea navelor într-un termen mai scurt decât cel stabilit prin contracte.

În primul rând, instanţa de fond a ţinut cont de rejudecare doar de două aspecte şi anume : de contribuţia directă a salariatului şi de modalitatea concretă de calcul a sumei cuvenite fiecărui salariat îndreptăţit la plată, ignorând şi aspectele legate de contribuţia factorului uman în operarea acestor mărfuri, aspect reţinut în decizia Curţii de Apel Constanţa, decizie ce a trasat clar elementele ce trebuie lămurite de Tribunalul Constanţa după casare.

Instanţa de fond nu a considerat utilă, pentru lămurirea sub toate aspectele, concluzia unui expert tehnic, expert care nu ar fi altceva decât să ajute la efectuarea unui raport de expertiză atât tehnic, cât şi contabil, raport care ar fi lămurit opinia societăţii şi aspectele tehnice ale operării fără de care nu se poate ajunge la o soluţie corectă până la urmă în toate dosarele cu acest obiect.

Însă au fost numiţi o serie de experţi contabili în dosarele cu acest obiect, experţi care neavând cunoştinţe tehnice necesare pentru determinarea contribuţiei factorului uman au ajuns la diverse concluzii pe care judecătorii Tribunalului Constanţa nu le-au reţinut în soluţionarea dosarelor ce au acest obiect.

În ceea ce priveşte suma totală pe care instanţa de fond a determinat-o ca fiind cea aderentă perioadei 01.01.2007 – 31.06.2007, o consideră corectă şi apreciază faptul că instanţa care a soluţionat prezenta cauză s-a aplecat asupra chestiunilor invocate şi anume că trebuie stabilită suma obţinută din dispatch money numai pentru navele operate în perioada 01.01.2007 – 31.06.2007.

În prezenta cauză s-a realizat un raport de expertiză contabilă de domnul expert B.D. care nu a făcut altceva decât să ia ca bază de calcul suma încasată de societate cu titlu de dispatch money, la care a aplicat un procent de 70% stabilind astfel suma ce trebuie repartizată tuturor salariaţilor societăţii din anul 2007, rezultând oprimă de

193

1779 lei. Evident că acest calcul simplist nu poate fi avut în vedere la soluţionarea prezentei cauze.

Prin istoricul depus de societatea la dosarul cauzei la solicitarea instanţei s-au prezentat două variante de calcul, prima având în vedere dispatch încasat în perioada ianuarie – iunie 2007, iar cea de-a doua având în vedere doar dispatch money realizat şi încasat în perioada ianuarie – iunie 2007.

În situaţia repartizării sub forma de primă a întregii valori se ajunge în situaţia în care societatea ar avea numai cheltuielile obţinerii veniturilor fără nici un profit, profitul fiind principalul obiectiv pe care orice agent economic şi-l propune de la înfiinţare. Raţionând logic dacă societatea nu ar fi avut aceste cheltuieli pentru realizarea de dispatch money, acest venit nu s-ar fi realizat.

Analizând sentinţa recurată din prisma criticilor formulate, Curtea a admis recursul pârâtei ca fondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea formulată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata dispatch money pentru perioada 01.01.2007 – 31.06.2007.

Pe perioada de referinţă sunt aplicabile prevederile contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2006 – 2007 nr. 357/2006, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. 2837/2006.

Prin art. 42 lit.d din acest contract astfel cum a fost modificat s-a prevăzut că: „în domeniul transportului naval, primele plătite indiferent de pavilionul navei, pentru operarea navelor în porturi, într-un termen mai scurt decât cel prevăzut de normele portuare, se încasează de către unităţile de operare portuare care au efectuat operaţiunile de încărcare – descărcare a navei respective”.

Prima de operare cu celeritate (dispatch money) va fi folosită pentru acordarea de premii salariaţilor care au contribuit direct la încasarea acesteia; alin. (2) :”condiţiile de diferenţiere, diminuare sau anulare a participării la fondurile de stimulare sau de premiere, precum şi perioada la care se acordă cota parte cuvenită salariaţilor care nu poate fi mai mare de un an, se stabilesc prin contractul colectiv de muncă la „nivel de unitate şi după caz, instituţie”.

Din prevederile contractului colectiv de muncă enunţat mai sus rezultă că prima de operare cu celeritate va fi folosită pentru acordarea de premii numai salariaţilor care au contribuit la încasarea acesteia.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia civilă nr. 188/CM/15.04.2010 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa prin care s-a dispus casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei la Tribunalul Constanţa, spre rejudecare.

Din studiul contractului colectiv de muncă la nivel de unitate pentru anul 2007 rezultă că nu există nici o prevedere expresă referitoare la dispatch money.

În condiţiile în care prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate nu s-au detaliat funcţiile cu vocaţie la încasarea dispatch money, principalul criteriu de urmat la stabilirea categoriilor de salariaţi cărora li se cuvine o cotă parte din suma încasată de societate cu titlu de primă de celeritate este contribuţie directă a salariatului la încasarea acestei prime.

Astfel, faţă de prevederile contractuale enunţate mai sus, Curtea apreciază că sunt îndreptăţiţi la încasarea primei de celeritate numai acei salariaţi care au participat

194

efectiv la activitatea care a dus la operarea cu celeritate a unor nave, în cazul de faţă la activităţile de încărcare – uree şi descărcare fosfat, fiind singurele operaţiuni care au generat încasarea de dispatch money.

Contribuţia directă a salariaţilor la realizarea dispatch money presupune participarea efectivă a salariaţilor la operaţiunile propriu zise de încărcare – descărcare nave în funcţie de atribuţiile pe care le au în procesul tehnologic respectiv, cu excluderea acelor salariaţi care, nu au intervenit în mod direct – în desfăşurarea acestor operaţiuni.

Prin tabelele nominale depuse la dosar de pârâtă sunt enumerate categoriile de personal direct implicate în procesele tehnologice care au generat încasarea de dispatch money, respectiv: maşinişti, macaragii, docheri, fadromişti, conducători utilaj şi stivuitorişti.

Reclamantul, care a deţinut funcţia de docher, a participat efectiv la realizarea operaţiunilor de încărcare uree şi descărcare fosfat.

În ceea ce priveşte suma încasată cu titlu de dispatch – money în perioada 01.01.2007 – 31.06.2007, atât prin calculele expertului, cât şi prin precizările scrise depuse la dosar de pârâtă, au fost identificate două categorii de sume, respectiv suma de 349.207,27 lei, reprezentând dispatch realizat şi încasat în perioada 01.01.2007 – 30.06.2007 şi 1.072.496,11 lei reprezentând dispatch money încasat în aceeaşi perioadă, ambele sume fiind calculate după reducerea TVA-ului.

Curtea va reţine cea de-a doua sumă menţionată reprezentând dispatch – money încasat în perioada 01.01.2007 – 31.06.2007, chiar dacă această sumă provine din facturarea unor activităţi de operare cu celeritate nave, derulate într-o perioadă anterioară.

Raţiunea reţinerii acestei sume constă în faptul că obligaţia de plată a pârâtei s-a născut la momentul încasării efective a sumelor de la beneficiar şi nu la momentul operării cu celeritate a navei, moment la care pârâta avea doar un drept de creanţă faţă de beneficiarii serviciilor prestate.

Această sumă va fi repartizată către salariaţi după deducerea contribuţiilor pe care le nivelul anului 2007, angajatorul le datora la bugetul de stat, respectiv 29% CAS, 2% pentru şomaj, 6% CASS, 0,25% pentru fondul de garantare a plăţii salariilor.

De asemenea, din această sumă urmează a fi deduse costurile de producţie legate direct de procesul tehnologic (costuri legate de întreţinerea, uzura utilajelor, funcţionarea acestora, energie electrică, motorină), precum şi costurile legate de forţa de muncă (ore suplimentare, ore lucrate sâmbăta şi duminica, ore de noapte, ore lucrate în sărbătorile legale).

Toate aceste costuri tehnologice şi cu forţa de muncă au fost efectuate de pârâtă pentru creşterea productivităţii la liniile de încărcare – descărcare, respectiv pentru încărcarea mai rapidă a navei, comparativ cu durata trecură în contractul de operare.

În situaţia repartizării sub forma de prime a întregii valori s-ar ajunge în situaţia în care societatea ar suporta aceste costuri fără nici un profit.

Nu poate fi reţinută susţinerea reclamantului că aceste costuri ar fi fost incluse iniţial la stabilirea contravalorii prestaţiei de operare portuară, întrucât la stabilirea

195

acestei contravalori s-au avut în vedere costurile de încărcare – descărcare în termenul de operare prevăzut în contract şi nu costurile de încărcare – descărcare mai rapidă, într-un termen mai scurt, care a presupus costuri suplimentare.

Lipsa unor prevederi contractuale la nivel de unitate prin care să se fi stabilit criteriile după care să se împartă dispatch – money, a făcut posibilă multitudinea de interpretări ale experţilor desemnaţi în cauzele cu obiect similar aflate pe rolul Tribunalului Constanţa, fapt ce a determinat o multitudine de soluţii şi practică neunitară.

Curtea nu şi-a putut însuşi nici unul din rapoartele de expertiză efectuate, întrucât experţii, fie au împărţit suma încasată cu titlu de dispatch money la toţi salariaţii societăţii, nu numai la cei care şi-au adus contribuţia la încasarea lui, ceea ce era contrar prevederilor contractului colectiv de muncă aplicabil în cauză, fie nu au dedus din suma încasată cu titlu de dispatch money costurile efectuate de societate pentru încărcarea/descărcarea mai rapidă a navelor.

Întrucât rolul Curţii este de a crea o jurisprudenţă unitară şi, nefiind posibilă însuşirea concluziilor rapoartelor de expertiză, s-a decis ca problema judiciară care nu a primit o dezlegare corectă să fie soluţionată unitar prin stabilirea sumei care urmează a fi împărţită cu titlu de dispatch money pe perioada de referinţă, a categoriilor de salariaţi care şi-au adus contribuţia la obţinerea de dispatch money, precum şi a costurilor care urmează a fi scăzute din aceste prime, calculul efectiv putând fi efectuat cu prilejul executării silite.

Pentru considerentele expuse mai sus, potrivit art.312 alin. 3 cod pr.civilă, Curtea a admis recursul pârâtei şi a modificat în parte sentinţa recurată, conform celor dispuse prin dispozitiv.

Dosar nr. 5351/118/2009Decizia civilă nr.673/CM/15.11.2011

Judecător redactor Jelena Zalman

30. Diminuarea drepturilor salariale cu 25%.

Măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25% nu aduce atingere substanţei dreptului, intră în marja de apreciere a Statului, nu este o măsură disproporţionată în raport cu scopul urmărit şi păstrează un just echilibru între interesul general al colectivităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale omului, aşa încât nu se poate reţine o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

Curtea Europeană a statuat că dreptul la salariu poate fi considerat un bun în sensul prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1, însă face o distincţie esenţială între dreptul de a continua să primeşti pe viitor un salariu într-un anumit cuantum şi dreptul de a primi efectiv salariul câştigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată.

Rezultă, deci, că o astfel de ingerinţă nu are caracterul unei privări de proprietate, iar statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor sale în acest domeniu.

În jurisprudenţa Curţii Europene noţiunea de „privare de proprietate” semnifică preluarea completă şi definitivă a unui bun. Titularul dreptului asupra acelui bun nu mai are posibilitatea exercitării vreunuia din atributele conferite de dreptul pe care îl avea în patrimoniul său. Situaţiile de acest gen reţinute de practica jurisdicţională europeană sunt: naţionalizări, exproprieri, confiscări.

196

Ori, în prezenta cauză nu este vorba despre o preluare completă şi definitivă a salariului, ci este vorba de o reducere temporară a salariului personalului bugetar cu 25%, măsură care nu aduce atingere substanţei dreptului nu este o măsură disproporţionată în raport cu scopul urmărit şi păstrează un just echilibru între interesul general al colectivităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale omului.

Prin cererea adresată acestei instanţe şi înregistrată sub nr. 4425/88/2010, reclamantul Sindicatul Independent Învăţământ Măcin, judeţul Tulcea; în numele membrilor săi de sindicat: A.E. ş.a. a chemat în judecată pe pârâţii: Şcoala cu clasele I-VIII Luncaviţa, judeţul Tulcea, Inspectoratul Şcolar Judeţean Tulcea, Consiliul Local al Comunei Luncaviţa, judeţul Tulcea şi Primarul Comunei Luncaviţa, judeţul Tulcea, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor la plata diferenţelor dintre drepturile salariale cuvenite potrivit contractelor individuale de muncă şi cele efectiv încasate, aferente lunilor iulie 2010 - 31 decembrie 2010, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii şi plata drepturilor băneşti neacordate, reprezentând diferenţa dintre indemnizaţia de concediu de odihnă cuvenită legal şi cea efectiv încasată, aferentă concediului de odihnă pentru anul 2010.

În motivare, reclamanţii au arătat că le-au fost diminuate drepturile salariale cu 25%, diminuare ce a fost dispusă în mod nelegal.

Consideră reclamanţii că sunt încălcate dispoziţiile art.17 alin. 1 şi 2 şi art. 41 alin. 3 din Codul muncii.

Au precizat că doctrina a statuat în sensul că modificarea contractului se realizează cu respectarea prevederilor art. 17 alin. 1, 2, 4 şi art. 19 din Codul muncii, angajatorul având obligaţia de a informa salariatul cu privire la clauzele care urmează să fie modificate.

Prin cererea precizatoare depusă la dosarul cauzei în data de 31 decembrie 2010, reclamanţii au precizat că pârâţii le-au plătit indemnizaţiile de concediu de odihnă, diminuate cu 25%.

Pârâtul Inspectoratul Şcolar Judeţean Tulcea a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, motivat de faptul că nu are calitate de angajator aşa cum este prevăzută de art. 10 şi art. 14 din Codul muncii şi de asemenea, că nu are competenţa de a calcula drepturile salariale ale cadrelor didactice.

S-a mai arătat prin întâmpinare că modificările în ceea ce privesc drepturile salariale au fost realizate prin efectul Legii nr. 118/2010 şi nu a fost necesară încheierea unor acte adiţionale la contractele de muncă.

S-a precizat că Legea nr. 118/2010 a fost supusă controlului de constituţionalitate, iar Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 872 şi nr. 874/2010, precum şi nr. 975/2010 a respins excepţiile de neconstituţionalitate invocate cu privire la acest act normativ.

Faţă de excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Inspectoratului Şcolar al Judeţului Tulcea, instanţa a reţinut următoarele:

Inspectoratul Şcolar al Judeţului Tulcea are calitate procesuală pasivă având în vedere că are calitate de angajator al cadrelor didactice, în conformitate cu prevederile contractului colectiv de muncă aplicabil şi art. 11, alin. 5 din Legea nr. 128/1997 şi are atribuţii de control privind modul de calcul şi plata salariilor de către

197

unităţile de învăţământ şi modalitatea în care se aplică dispoziţiile Ministerului Educaţiei şi Cercetării.

În conformitate cu art. 9 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 128/1997, posturile didactice se ocupă prin concurs, coordonarea metodologică a concursului este asigurată de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, iar organizarea şi desfăşurarea acestora de către inspectoratele şcolare şi de directorii unităţilor de învăţământ preuniversitar.

În învăţământul de stat, validarea concursurilor pentru ocuparea posturilor didactice se face de către inspectoratul şcolar.

Este adevărat că angajarea pe post se face de directorul unităţii de învăţământ, însă angajarea se face pe baza deciziei de repartizare semnată de inspectoratul şcolar general spre deosebire de învăţământul particular unde validarea concursurilor şi angajarea pe post se face de conducerea unităţii de învăţământ şi se comunică în scris inspectoratului şcolar (art. 11, alin. 5 din Legea nr. 128/1997).

În plus, directorul îşi desfăşoară activitatea sub îndrumarea şi controlul inspectoratului şcolar, faţă de care este subordonat (art. 109, alin. 2 din acelaşi act normativ).

Instanţa a reţinut că inspectorii şcolari generali au calitatea de ordonatori secundari de credite.

Faţă de aceste considerente, instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Inspectoratul Şcolar al Judeţului Tulcea, ca nefondată.

Prin sentinţa civilă nr. 1465 din 27 aprilie 2011 Tribunalul Tulcea a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Inspectoratul Şcolar al Judeţului Tulcea, ca nefondată.

A admis cererea formulată de reclamanţii A.E. ş.a., prin reprezentant Sindicatul Independent Învăţământ Măcin, în contradictoriu cu pârâţii: Inspectoratul Şcolar al Judeţului Tulcea, Consiliul Local Luncaviţa, Primarul Comunei Luncaviţa, Şcoala Cu Clasele I-VIII Luncaviţa, judeţul Tulcea.

A obligat pârâţii să plătească reclamanţilor diferenţa dintre salariul cuvenit şi salariul plătit pentru perioada iulie 2010-31 decembrie 2010, sume ce se vor actualiza cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.

A obligat pârâţii să calculeze şi să plătească reclamanţilor drepturile neacordate reprezentând diferenţa dintre indemnizaţia de concediu de odihnă cuvenită legal şi cea efectiv încasată, aferentă concediului de odihnă efectuat în anul 2010, sume ce se vor actualiza cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.

Examinând cererea în raport de probele administrate în cauză, instanţa constată în fapt următoarele:

Reclamanţii reprezentaţi de sindicat, sunt cadre didactice.Instanţa a reţinut că reducerea unilaterală a salariului brut cu 25%, în temeiul

dispoziţiilor art.1 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, încalcă prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi pe cele ale art. 1 alin. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, care privesc protecţia proprietăţii.

198

Potrivit art. 20 alin. 1 din Constituţia României, „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte,” iar potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol, „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”

Atunci când instanţa de judecată constată că legile interne încalcă pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conţinând dispoziţii mai puţin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să facă aplicarea prevederilor din reglementarea internaţională mai favorabilă. Procedând astfel, instanţele de judecată nu fac altceva decât să respecte dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, precum şi pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

Potrivit art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.

Instanţa, pentru a analiza dacă sunt încălcate prevederile art. 1 din Primul protocol trebuie să analizeze, aşadar, mai multe aspecte; dacă, reclamanţii au un „bun” în sensul art. 1 alin. 1 din Primul protocol; existenţa unei ingerinţe a autorităţilor publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ce a avut ca efect privarea reclamanţilor de bunul lor, în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1; dacă sunt îndeplinite condiţiile privării de proprietate, respectiv dacă ingerinţa este prevăzută de lege, dacă ingerinţa urmăreşte un scop legitim de interes general (ea a intervenit pentru o cauză de utilitate publică), dacă ingerinţa este proporţională cu scopul legitim urmărit, adică dacă s-a menţinut un „just echilibru” între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.

Instanţa reţine că C.E.D.O. de la Strasbourg s-a pronunţat în nenumărate rânduri, chiar şi împotriva României, în sensul că şi dreptul de creanţă reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, dacă este suficient de bine stabilit pentru a fi exigibil sau dacă reclamantul poate pretinde că a avut cel puţin o „speranţă legitimă” de a-l vedea concretizat (Hotărârea din 24.03.2005 în cauza Sandor împotriva României; publicată în Monitorul Oficial nr. 1048/2005, hot. din 28 iunie 2005 în cauza Virgil Ionescu împotriva României , publicată în Monitorul Oficial nr. 396/2006; Hotărârea din 19 octombrie 2006 în cauza Matache şi alţii împotriva României-cererea nr. 38113/02; Hotărârea. nr. 2 din martie 2004 în Cauza Sabin-

199

Popescu împotriva României „publicată în Monitorul Oficial nr. 770/2005, Hotărârea din 15 februarie 2007 în cauza Bock şi Palade împotriva României-cererea nr. 21740/02; Hotărârea din 6 decembrie 2007 în cauza Beian contra României-cererea nr. 30658/05, etc.)

În Hotărârea din 15 iunie 2010 în cazul Mureşanu împotriva României (cererea nr. 12821/05) C.E.D.O. s-a pronunţat în mod expres în sensul că salariul reprezintă un „bun” în sensul art. 1 alin. 1 din Primul protocol.

Salariul reclamanţilor, la care aceştia au dreptul în baza contractului individual de muncă, reprezintă un „bun” în sensul art. 1 alin. 1 din Primul protocol adiţional la convenţie.

Reducerea salariului reclamanţilor cu 25% pe o perioadă de 6 luni (iulie –decembrie 2010) şi lipsirea acestora de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente acestui procent reprezintă o ingerinţă ce a avut ca efect privarea reclamanţilor de bunul lor, în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1.

Instanţa reţine că, privarea de proprietate trebuie să fie prevăzută în lege, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie conformă normelor de drept intern şi să respecte un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite în scopul vizat; privarea de proprietate trebuie să menajeze un just echilibru între exigenţele de interes general şi imperativele fundamentale ale individului, în special prin indemnizarea rezonabilă şi proporţională a valorii bunului, acordată titularului acestuia.

Prima condiţie a privării de proprietate este ca ingerinţa să fie prevăzută de lege.Această primă condiţie semnifică în dreptul intern legalitatea privării de

proprietate, principiu care, la rândul lui, presupune îndeplinirea a două cerinţe: să existe o lege în sensul Convenţiei, în temeiul căreia să fi avut loc privarea de proprietate; legea să îndeplinească acele calităţi determinate de Curte în jurisprudenţa sa, adică să fie accesibilă, precisă şi previzibilă.

Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar îndeplineşte condiţiile precizate mai sus, fiind un act normativ accesibil, precis şi previzibil în sensul jurisprudenţei C.E.D.O.

Instanţa mai reţine că privarea de proprietate trebuie să urmărească un scop legitim de interes general, adică să intervină pentru o cauză de utilitate publică.

Soluţia legislativă cuprinsă în art. 1 din Legea nr. 118/2010 a fost determinată de apărarea securităţii naţionale, astfel cum rezultă şi din expunerea de motive a Guvernului. Securitatea naţională nu implică numai securitatea militară, ci are şi o componentă socială şi economică. Nu numai existenţa unei situaţii „manu militari” atrage aplicabilitatea noţiunii „securitate naţională”, ci şi alte aspecte din viaţa statului, precum cele economice, financiare, sociale, care ar putea afecta însăşi fiinţa statului prin amploarea şi gravitatea fenomenului. Situaţia de criză financiară mondială ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a ţării şi, implicit, securitatea naţională.

Asigurarea stabilităţii economice a ţării şi apărarea siguranţei naţionale sunt noţiuni care se circumscriu celor de „scop legitim de interes general” şi de „cauză de utilitate publică”.

200

În consecinţă, este îndeplinită şi cea de a doua condiţie a privării de proprietate.Ingerinţa trebuie să fie proporţională cu scopul legitim urmărit. Ingerinţa este

proporţională cu scopul legitim urmărit dacă s-a menţinut un „just echilibru” între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului. Trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit (Hotărârea din 21 iulie 2005 în Cauza Străin şi alţii împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 99/2006).

Pentru a determina dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar şi, în special, dacă nu obligă reclamanţii să suporte o sarcină disproporţionată, trebuie să se ia în considerare modalităţile de compensare prevăzute de legislaţia naţională.

Curtea a statuat deja că, plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate constituie, în mod normal, o atingere excesivă şi că lipsa totală a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art. 1 din Protocolul nr.1 decât în împrejurări excepţionale.

După cum s-a pronunţat deja Curtea „dacă o reformă radicală a sistemului politic şi economic al unei ţări sau situaţia sa financiară poate justifica, în principiu, limitări draconice ale despăgubirilor, atare circumstanţe nu pot fi formulate în detrimentul principiilor fundamentale care decurg din Convenţie.

Privarea de proprietate impune statului obligaţia de a despăgubi pe proprietar, pentru că, fără plata unei sume rezonabile, raportate la valoarea bunului, ea constituie o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Imposibilitatea de a obţine fie şi o despăgubire parţială, dar adecvată în cadrul privării de proprietate, constituie o rupere a echilibrului între necesitatea protecţiei dreptului de proprietate şi exigenţele de ordin general.

Legea nr. 118/2010 nu oferă reclamanţilor posibilitatea de a obţine despăgubiri pentru privarea de proprietate.

Instanţa mai reţine că, potrivit art. 145, alin. 1 din Codul muncii: „Pentru perioada concediului de odihnă salariatul beneficiază de o indemnizaţie de concediu, care nu poate fi mai mică decât salariul de bază, indemnizaţiile şi sporurile cu caracter permanent cuvenite pentru perioada respectivă, prevăzute în contractul individual de muncă”, iar potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol, „indemnizaţia de concediu de odihnă reprezintă media zilnică a drepturilor salariale prevăzute la alin. (1) din ultimele 3 luni anterioare celei în care este efectuat concediul, multiplicată cu numărul de zile de concediu”.

Ori, potrivit dispoziţiilor art. 145, alin. 2 din Codul muncii, indemnizaţia pentru concediul legal de odihnă al reclamanţilor trebuia să fie calculată cu luarea în calcul a drepturilor salariale încasate de către aceştia în lunile aprilie, mai şi iunie 2010, fără să fie diminuată indemnizaţia cu 25%.

Împotriva sentinţei civile nr. 1465/27.04.2011, la data de 18 mai 2011 au declarat recurs Inpectoratul Şcolar al Judeţului Tulcea, Consiliul Local Luncaviţa şi Primarul Comunei Luncaviţa.

201

I. Critica sentinţei prin motivele de recurs invocate de Inspectoratul Şcolar al Judeţului Tulcea a vizat în esenţă nelegalitatea sentinţei pentru următoarele motive:

Instanţa de judecată în mod greşit a reţinut că Inspectoratul Şcolar al Judeţului Tulcea are calitate procesuală pasivă având în vedere că are rolul de a valida concursurile pentru ocuparea posturilor didactice, angajarea pe post a cadrelor didactice făcându-se pe baza deciziei de repartizare semnate de inspectorul şcolar general şi că au atribuţii de control privind modul de calcul şi plata salariilor de către unităţile de învăţământ precum şi privitor la modalitatea în care se aplică dispoziţiile emise de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului.

Într-adevăr, conform art. 11 alin. 5 din Legea nr. 128/1997- Statutul personalului didactic prevede că „în învăţământul de stat validarea concursurilor pentru ocuparea posturilor didactice se face de către inspectoratul şcolar. Angajarea pe post se face de directorul unităţii de învăţământ, pe baza deciziei de repartizare semnate de inspectorul şcolar general. În învăţământul particular validarea concursurilor şi angajarea pe post se fac de către conducerea unităţii de învăţământ şi se comunică în scris inspectoratului şcolar”.

A considerat pârâtul Inspectoratul Şcolar al Judeţului Tulcea că acest articol este relevant pentru a deduce faptul că este organizator al concursurilor pentru ocuparea posturilor didactice şi au responsabilitatea de a le valida. Cu privire la cine este angajator, textul este foarte explicit: Angajarea pe post se face de directorul unităţii de învăţământ pe baza deciziei de repartizare semnate de inspectorul şcolar general. Se consideră că nu se poate interpreta acest articol în sensul de a se ajunge la concluzia că este angajator, dacă organizează concursurile pentru ocuparea posturilor didactice, le validează şi emit decizia de repartizare pe post în condiţiile în care este menţionat expres faptul că angajarea pe post se face de directorul unităţii de învăţământ, pe baza deciziei de repartizare.

Conform art. 167 din Legea nr. 84/1995, a învăţământului, art. (3)„Finanţarea de bază se asigură prin bugetele locale ale unităţilor

administrativ teritoriale de care aparţin unităţile de învăţământ, din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi din alte venituri ale bugetelor locale.

art. (5) Finanţarea de bază cuprinde următoarele categorii de cheltuieli: a) cheltuieli de personal…

art. (14) Bugetul de venituri şi cheltuieli se întocmeşte anual, de fiecare unitate de învăţământ preuniversitar de stat, conform normelor metodologice de finanţare a învăţământului preuniversitar, se aprobă şi se execută potrivit prevederilor legale în vigoare.

(15) Directorul unităţii de învăţământ preuniversitar de stat este ordonator terţiar de credite.

Astfel, Inspectorul şcolar general are calitatea de ordonator secundar de credite pentru cheltuielile sus amintite (Ministerul Educaţiei având calitatea de ordonator principal de credite pentru aceste sume). Singura concluzie ce poate fi reţinută este că Inspectoratul Şcolar al Judeţului Tulcea are calitate de ordonator secundar de credite pentru alte sume decât cele ce reprezintă drepturi salariale.

202

A considerat pârâtul Inspectoratul Şcolar al Judeţului Tulcea că instanţa de fond în mod greşit a reţinut că indemnizaţia privind concediul de odihnă, în sistemul bugetar se calculează conform dispoziţiilor Legii nr. 53/2003, Codul muncii. În ceea ce priveşte acordarea indemnizaţiei de concediu de odihnă în speţă sunt aplicabile prevederile H.G. nr. 250/1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autohtone cu specific deosebit şi din unităţile bugetare şi ale Ordinului MEN nr. 3251/1998 pentru aprobarea Normelor metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învăţământ, emise în aplicarea art. 103 din Legea nr. 128/1997 şi a Hotărârii Guvernului nr. 250/1992, republicată, acte normative speciale în timp ce Legea nr. 53/2003 reprezintă legea generală.

Potrivit art. 7 din HG nr. 250/1992, art.1, pe durata concediului de odihnă, salariaţii au dreptul la o indemnizaţie calculată în raport cu numărul de zile de concediu, înmulţite cu media zilnică a salariului de bază, sporului de vechime şi, după caz, indemnizaţiei pentru funcţia de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu de odihnă.

Potrivit art. 21 din Normele metodologice aprobate prin OMEN nr. 3251/1998, pe durata concediului de odihnă, cadrele didactice au dreptul la o indemnizaţie, calculată în raport cu numărul zilelor de concediu înmulţite cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime şi, după caz, a indemnizaţiei pentru funcţia de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu; în cazul în care concediul de odihnă se efectuează în cursul a două luni consecutive, media veniturilor se calculează distinct pentru fiecare lună în parte.

H.G. nr. 250/1992 reglementează dreptul la concediul de odihnă pentru anumite categorii profesionale din care fac parte şi reclamanţii, prevederi ce nu au fost abrogate şi sunt în vigoare şi în prezent.

Potrivit art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.

Legea nr. 118/2010 a fost declarată constituţională prin Deciziile nr. 872 şi 874 din 25 iunie 2010 ale Curţii Constituţionale (cu excepţia art. 9 care nu are relevanţă în speţă), iar sentinţa de fond nu indică probleme de constituţionalitate a actului normativ în cauză.

În cauza Kechko contra Ucrainei (hotărârea din 08.11.2005), în fapt, reclamantul a solicitat constatarea încălcării art. 1 din Protocolul 1 în ceea ce priveşte drepturi salariale aferente perioadei 1 ianuarie -23 iunie 1999, când un act normativ în vigoare, Legea educaţiei, le prevedea şi pentru perioada ulterioară datei de 23 iunie 1999 când aceste drepturi au fost suspendate de stat prin Legea educaţiei gimnaziale

203

(paragraful 17 din hotărâre) .Hotărârea instanţei interne prin care drepturile salariale respective au fost solicitate, a fost în sensul respingerii pretenţiilor reclamantului (paragraful 15 din hotărâre).

Hotărârea Vilho Eskelinen şi alţii versus Finalanda statuează că „nu există un drept protejat de Convenţie de a continua să primeşti un salariu într-un anumit cuantum …în cazul de faţă rezultă…că reclamanţii nu aveau o speranţă legitimă să primească un spor salarial după încorporare în condiţiile în care, ca o consecinţă a schimbării postului către o municipalitate în afara Sonkajarvi (prin Ordin al Ministrului de interne), dreptul la un spor salarial încetase”.

Art. 1 alin, (1) din Legea nr. 118/2010 prevede „Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale, precum şi alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.

În materia drepturilor sociale şi salariale în general nu s-a pus problema încălcării art. 1 din Protocolul 1 prin constatarea unei exproprieri (art. 1, alin. 1, teza a doua) sau a unei îngrădiri a dreptului de folosinţă (art. 1 alin. 2) ci exclusiv cu referire la norma generală a alin. 1 teza 1 a articolului, respectiv atingerea proprietăţii în sens larg.

Dreptul de proprietate nu este un drept absolut, statul având o largă marjă de apreciere în ceea ce priveşte anumite limitări ce pot fi aduse acestui drept.

În legătură cu aceste limitări, atât Convenţia cât şi jurisprudenţa CEDO impune respectarea anumitor condiţii şi principii, care în opinia lor au fost avute în vedere şi pe care le supun analizei.

Scopul măsurii- apărarea interesului publicPotrivit expunerii de motive a Legii nr. 118/1990 pentru edictarea acesteia a

existat un obiectiv principal major, respectiv salvarea economiei naţionale aflată în faţa unei crize economice severe, prin aceasta apărându-se concomitent ordinea publică şi siguranţa naţională.

Se constată că în expunerea de motive a Legii nr. 118/2010 se arată că potrivit evaluării Comisiei Europene, „activitatea economică a României rămâne slabă şi, contrar aşteptărilor iniţiale, cel mai probabil, creşterea economică s-a menţinut negativă în primul trimestru al anului 2010…Până la sfârşitul anului 2010, se aşteaptă ca inflaţia să scadă în continuare la aproximativ 3,75% datorită cererii interne slabe şi implementării unei politici monetare prudente. Redresarea mai slabă a cererii interna a diminuat importurile, prognozându-se acum un deficit de cont curent de circa 5% din PIB pentru anul 2010, comparativ cu 5,5% iniţial”.

Prin urmare, prin acest obiectiv se urmăreşte echilibrarea bugetului de stat având în vedere interesul public de a asigura sustenabilitatea plăţii obligaţiilor statului atât către pensionari cât şi către salariaţi sau beneficiar de orice alte tipuri de indemnizaţii, precum şi de a asigura derularea în condiţii optime a acordurilor

204

internaţionale ale României care vor asigura stabilitatea macroeconomică pe termen mediu.

Proporţionalitatea măsuriiPrin măsura adoptată reclamanţii nu au încetat să beneficieze de dreptul la

salariu, ci au suferit doar o diminuare temporară.În jurisprudenţa sa Curtea recunoaşte dreptul la o amplă apreciere a statului în

ceea ce priveşte sistemul de drepturi sociale, arătând expres că acest drept are un conţinut mai vast decât în alte domenii ţi pe de altă parte, că măsura încalcă principiul proporţionalităţii în special atunci când are loc o privare totală.

Acordarea de compensaţii corespunzătoareAvând în vedere că în situaţia drepturilor sociale s-a pus problema încălcării

art. 1 din Protocolul 1 exclusiv în ceea ce priveşte teza 1 a alin. 1, respectiv o atingere a dreptului de proprietate în sens larg nu se poate pune problema acordării de despăgubiri sau compensaţii.

Se apreciază că în această materie, a drepturilor salariale, acordarea de despăgubiri sau compensaţii, în afară de faptul că nu poate fi susţinută din punctul de vedere al dispoziţiilor convenţiei, este de neconceput, orice acordare de compensaţii ducând la imposibilitatea atingerii scopului pentru care măsura a fost adoptată, lipsind-o de orice sens.

Măsura să respecte principiul legalităţiiÎn situaţia de faţă, reducerea salariilor cu 25% s-a realizat printr-o lege

organică, Legea nr. 118/2010. Mai mult, legea a fost adoptată prin procedura angajării răspunderii Guvernului, asupra acestei legi existând o decizie fermă atât la nivelul executivului cât şi la nivelul legislativului. Prin urmare emiterea actelor administrative atacate au un solid temei legal, potrivit exigenţelor Convenţiei.

Măsură nediscriminatorieMăsura reducerii cu 25% a salariilor a vizat, potrivit dispoziţiilor Legii nr.

118/2010, întreaga categorie a angajaţilor din sistemul public, categorie din care fac parte reclamanţii.

II. Critica sentinţei prin motivele de recurs invocate de Consiliul Local al Comunei Luncaviţa şi Primarul Comunei Luncaviţa a vizat în esenţă nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei pentru următoarele:

A fost invocată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primarului Comunei Luncaviţa şi a Consiliului Local al Comunei Luncaviţa motivat de împrejurarea că nu au calitate de angajator aşa cum prevăd dispoziţiile art. 10 şi art. 14 din Codul Muncii.

În conformitate cu art. 9, alin. 2, şi 3 din Legea nr. 128/1997, posturile didactice se ocupă prin concurs, coordonarea metodologică a concursului este asigurată de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, iar organizarea şi desfăşurarea acestora se face de către inspectoratele şcolare şi de directorii unităţilor de învăţământ preuniversitar. Angajarea pe post se face pa baza deciziei de repartizare semnată de inspectoratul şcolar general.

Ministerul Educaţiei şi Cercetării are calitatea de ordonator principal de credite, iar inspectoratul are calitatea de ordonator secundar de credite.

205

Consiliul Local al Comunei Luncaviţa şi Primarul Comunei Luncaviţa nu au capacitate juridică, nu au cod fiscal, nu au buget propriu, nu sunt titulare ale codului de înregistrare fiscală şi ale conturilor deschise la unităţile teritoriale de trezorerie, ci doar Comuna.

Analizând sentinţa recurată din prisma criticilor formulate, Curtea a admis recursurile ca fondate, pentru următoarele considerente :

Cu privire la plata diferenţelor salariale de 25% Potrivit art. 1 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea

restabilirii echilibrului bugetar: „Cuantumul brut al salariilor /soldelor/indemnizaţiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale, precum şi alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile legii cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi ale O.U.G. nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi ale măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%”.

Legea nr.118/2010 a făcut obiectul controlului de constituţionalitate, astfel prin deciziile nr. 872 şi 874 din 25.06.2010, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 1-8 şi cele ale art. 10-17 din legea privind unele măsuri în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt constituţionale.

În motivarea acestor decizii, Curtea Constituţională a reţinut că măsura de diminuare a cuantumului salariului (indemnizaţiei) soldei cu 25% a avut loc cu respectarea prevederilor art. 54 din Constituţie. Dreptul la muncă este un drept complex care include şi dreptul la salariu.

Astfel, diminuarea sa se poate realiza numai în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de art. 53 din Constituţie şi anume :

„- să fie prevăzută de lege ; - să se impună restrângerea sa; - restrângerea să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul

constituţional şi anume pentru : apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori a unui sinistru deosebit de grav;

- să fie necesară într-o societate democratică; - să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o; - să fie aplicată în mod nediscriminatoriu; - să nu aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii”. Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că diminuarea cu 25% a cuantumului

salariului/indemnizaţiei/soldei, ca un corolar al dreptului la muncă este prevăzută de legea criticată şi se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare.

Soluţia legislativă cuprinsă în art. 1 din legea criticată a fost determinată de apărarea securităţii naţionale.

Securitatea naţională nu implică numai securitatea militară, ci are şi o componenţă socială şi economică.

206

Prin decizia nr. 1414/04.11.2009, Curtea a statuat că situaţia de criză financiară mondială ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a ţării şi implicit securitatea naţională.

În expunerea de motive a legii nr. 118/2010 se arată că, potrivit evaluării Comisiei Europene „activitatea economică a României, rămâne slabă şi contrar aşteptărilor iniţiale, creşterea economică s-a menţinut negativă în primul trimestru al anului 2010.

Curtea Constituţională a reţinut că ameninţarea la adresa stabilităţii economice continuă să se menţină, astfel încât Guvernul a fost îndrituit să adopte măsuri corespunzătoare pentru combaterea acesteia.

Una dintre aceste măsuri a fost diminuarea cuantumului salariilor /indemnizaţiilor/soldelor, cu 25%.

Curtea Constituţională a reţinut că restrângerea prevăzută de legea criticată este necesară într-o societate democratică, tocmai pentru menţinerea democraţiei şi salvgardarea fiinţei statului.

Cu privire la proporţionalitatea situaţiei care a determinat restrângerea, Curtea Constituţională a constatat că există o legătură de proporţionalitate între mijloacele folosite (reducerea cu 25% a cuantumului salariului /indemnizaţiei/soldei) în scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare), reechilibrarea bugetului de stat şi că există un echilibru echitabil între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.

Măsura legislativă criticată este aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25% se aplică tuturor categoriilor de personal bugetar, în acelaşi cuantum şi mod.

Curtea Constituţională a reţinut că Legea nr. 118/2010 nu aduce atingere substanţei dreptului, din moment ce condiţiile prevăzute la art. 53 din Constituţie sunt respectate. Măsura reducerii cu 25% a cuantumului salariului /indemnizaţiei/soldei, are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta substanţa dreptului constituţional protejat. Restrângerea exerciţiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât se menţine ameninţarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată.

Existenţa unui control de constituţionalitate nu împiedică însă instanţa să verifice dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne în conformitate cu prevederile art. 20 din Constituţie.

În mod eronat prima instanţă a constatat că există neconcordanţe între prevederile Legii nr. 118/2010 şi art.1 din Protocolul Adiţional nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Atât Constituţia României în art. 53, cât şi documentele internaţionale în materia drepturilor omului, prevăd posibilitatea diminuării rezonabile a gradului de protecţie oferită unor drepturi fundamentale în anumite situaţii cu respectarea unor condiţii, câtă vreme prin aceasta nu este atinsă chiar substanţa drepturilor.

Simpla lecturare a dispoziţiilor cuprinse în art. 1 din Protocolul nr. 1 pune în evidenţă faptul că protecţia pe care el o instituie cu privire la dreptul de proprietate nu este absolută.

207

În concepţia Curţii Europene art. 1 din Protocolul nr. 1, nu conţine numai principiul dreptului de proprietate ci şi alte două principii care constituie limite ale exercitării acestui drept : posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică şi reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.

Măsura dispusă prin Legea nr. 118/2010 de diminuare cu 25% a salariului/indemnizaţiei/soldei îndeplineşte condiţiile impuse de art.1 Protocol 1 şi condiţiile specifice ce rezultă din jurisprudenţa CEDO.

Astfel, diminuarea salariului cu 25%, ca un corolar al dreptului la muncă, a fost prevăzută prin lege şi a fost determinată de apărarea securităţii naţionale, care implică, pe lângă securitatea din domeniul militar şi o componentă socială şi economică.

În expunerea de motive a Legii nr. 118/2010, se arată că, potrivit evaluării Comisiei Europene, activitatea economică a României rămâne slabă şi contrar aşteptărilor iniţiale, creşterea economică s-a menţinut negativă în primul trimestru al anului 2010.

S-a mai arătat că din „misiunea de evaluare efectuată de serviciile Comisiei împreună cu experţii FMI şi ai Băncii Mondiale în perioada 26 aprilie – 20 mai 2010, pentru a analiza progresele înregistrate în ceea ce priveşte condiţiile specifice ataşate tranşei a treia în valoare de 1,15 miliarde de euro, în cadrul programului de asistenţă financiară, a rezultat faptul că, în condiţiile politicilor curente, ţinta de deficit fiscal pentru 2010, de 6,4% din PIB, nu va putea fi îndeplinită din cauza unor deteriorări ale condiţiilor economice, a unor dificultăţi în colectarea veniturilor şi derapajelor pe partea de cheltuieli.

Aşadar, restrângerea prevăzută de Legea nr. 118/2010 este necesară într-o societate democratică, tocmai pentru menţinerea democraţiei şi salvgardarea fiinţei statului.

Trebuie avută în vedere marja mare de apreciere pe care Curtea Europeană a lăsat-o statelor în stabilirea propriilor politici, această marjă putând fi mai mare atunci când necesitatea intervenţiei statului rezultă din consecinţele pe care criza economică internaţională le produce asupra deficitului bugetar.

Cu privire la proporţionalitatea situaţiei care a determinat măsura de restrângere a salariului, se constată că există o legătură de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul legitim urmărit, de asemenea există un echilibru echitabil între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.

Restrângerea exerciţiului dreptului la salariu are un caracter temporar, măsura fiind luată până la finele anului 2010, iar în acest mod nu se afectează substanţa dreptului constituţional protejat.

Dacă se are în vedere şi procentul pentru care a operat diminuarea salariului cu 25% se poate concluziona că există un echilibru just între scopul vizat şi mijloacele folosite, iar reclamantului nu i-a fost impusă o sarcină disproporţionată şi excesivă.

În concluzie, Curtea apreciază că măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25% nu aduce atingere substanţei dreptului, intră în marja de apreciere a Statului, nu este o măsură disproporţionată în raport cu scopul urmărit şi păstrează un just echilibru între interesul general al colectivităţii şi imperativele

208

protecţiei drepturilor fundamentale ale omului, aşa încât nu se poate reţine o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului reţinută de instanţa de fond nu are incidenţă în cauză, întrucât are în vedere alte situaţii decât cea în speţă.

Într-adevăr, Curtea Europeană a statuat că dreptul la salariu poate fi considerat un bun în sensul prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1, însă Curtea Europeană face o distincţie esenţială între dreptul de a continua să primeşti pe viitor un salariu într-un anumit cuantum şi dreptul de a primi efectiv salariul câştigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată.

Astfel, în cauza Lelas contra Croaţiei (20.05.2010), Curtea a statuat că nu este consacrat de Convenţie dreptul de a fi plătit în continuare cu un anumit cuantum al salariului.

În cauza Eskelimen contra Finlandei (19.04.2007) în care reclamanţii au susţinut că au dreptul la o alocaţie suplimentară care fusese abrogată, Curtea a reţinut că în Convenţie nu este consacrat dreptul de a continua plata unui salariu într-un anumit cuantum, iar pretenţia poate fi considerată „bun” dacă este suficient determinată şi fundamentată din punct de vedere legal în dreptul intern.

Tot astfel, în cauza Rechko contra Ucrainei (08.11.2005), Curtea a considerat că este la libera apreciere a statului să stabilească ce beneficii sunt plătite persoanelor din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau înceta plata anumitor beneficii prin modificări corespunzătoare ale legislaţiei.

Rezultă deci, că o astfel de ingerinţă nu are caracterul unei privări de proprietate, iar statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor sale în acest domeniu.

În cauza Wieczarek contra Poloniei (08.12.2009) sau Mellacher contra Austriei (19.12.1989), Curtea a constatat că nu este rolul său de a verifica în ce măsură existau soluţii legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepţia situaţiilor în care aprecierea autorităţilor este vădit lipsită de orice temei.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa CEDO reţinută de prima instanţă referitoare la privarea de proprietate fără plata unei despăgubiri, nici aceasta nu are incidenţă în cauză, întrucât se referă la alte situaţii decât cea în speţă.

În jurisprudenţa Curţii Europene noţiunea de „privare de proprietate” semnifică preluarea completă şi definitivă a unui bun. Titularul dreptului asupra acelui bun nu mai are posibilitatea exercitării vreunuia din atributele conferite de dreptul pe care îl avea în patrimoniul său. Situaţiile de acest gen reţinute de practica jurisdicţională europeană sunt: naţionalizări, exproprieri, confiscări.

Ori, în prezenta cauză nu este vorba despre o preluare completă şi definitivă a salariului, ci este vorba de o reducere temporară a salariului personalului bugetar cu 25%, măsură care nu aduce atingere substanţei dreptului nu este o măsură disproporţionată în raport cu scopul urmărit şi păstrează un just echilibru între interesul general al colectivităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale omului.

Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art. 312 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul formulat şi a modificat în tot sentinţa recurată, în sensul respingerii acţiunii ca nefondată.

209

Cu privire la plata diferenţelor de indemnizaţie de concediu În mod greşit instanţa de fond a reţinut că indemnizaţia privind concediul de

odihnă în sistemul bugetar se calculează conform dispoziţiilor art. 145 al. 2 din Legea nr. 53/2003 (Codul muncii).

În cauză sunt aplicabile prevederile H.G. nr. 250/1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare, care sunt norme cu caracter special care se aplică cu prioritate atunci când vin în concurs cu norme cu caracter general.

Potrivit art. 7 alin. 1 din H.G. nr. 250/1992 pe durata concediului de odihnă salariaţii au dreptul la o indemnizaţie calculată în raport cu numărul de zile de concediu înmulţite cu media zilnică a salariului de bază, sporului de vechime şi dup caz indemnizaţiei pentru funcţia de conducere luate împreună, corespunzător fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu de odihnă iar potrivit al. 2, media zilnică a veniturilor prevăzute la alin. (1) se stabileşte în raport cu numărul zilelor lucrătoare din fiecare lună în care se efectuează zilele de concediu.

Prin art. 21 din Normele metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învăţământ, emise în aplicarea art. 103 din legea nr. 128/1997 şi a HG nr. 250/1992, norme aprobate prin Ordinul MEN nr. 325/1998, se prevede că: „pe durata concediului de odihnă, cadrele didactice au dreptul la o indemnizaţie calculată în raport cu numărul zilelor de concediu înmulţite cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime şi după caz, a indemnizaţiei pentru funcţia de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu; în cazul în care concediul de odihnă se efectuează în cursul a două luni consecutive, media veniturilor se calculează distinct pentru fiecare lună în parte.

În consecinţă, indemnizaţia de concediu a fost calculată în mod corect de către pârâţi cu respectarea prevederilor HG nr. 250/1992 raportat la drepturile salariale pentru luna calendaristică în care acesta s-a efectuat, drepturi salariale care sunt diminuate conform legii nr. 118/2010.

Faptul că indemnizaţia de concediu se plăteşte anterior plecării în concediu ca o facilitate în favoarea salariatului, nu are nicio relevanţă cu privire la calculul indemnizaţiei de concediu şi nu atrage incidenţa unor alte norme legislative, atât timp cât avem norme speciale care reglementează modul de calcul al indemnizaţiei de concediu.

Curtea nu a reţinut motivele de recurs referitoare la lipsa calităţii procesual pasive a pârâţilor întrucât calitatea procesual pasivă a Consiliului Local Luncaviţa şi Primarul Comunei Luncaviţa nu derivă din calitatea de angajator, ci din normele legale privind finanţarea învăţământului preuniversitar, iar în ceea ce priveşte Inspectoratul Şcolar calitatea sa procesual pasivă derivă din atributele sale de organizare şi validare a concursurilor pentru ocuparea posturilor didactice, funcţia de îndrumare şi control asupra directorului unităţii de învăţământ, precum şi din prevederile art. 10 şi 11 din H.G. nr. 538/2001, potrivit cărora la nivelul fiecărui Inspectorat Şcolar se constituie Comisia pentru stabilirea cheltuielilor medii anuale pe instituţii de învăţământ preuniversitar, iar sumele necesare se calculează de fiecare

210

instituţie de învăţământ preuniversitar în funcţie de costul anual orientativ elev/şcolar comunicat de Inspectoratul Şcolar Judeţean.

Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art. 312 Cod civil, Curtea a admis recursurile formulate şi a modificat în parte sentinţa recurată în sensul respingerii acţiunii astfel cum a fost completată, ca nefondată, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

Decizia civilă nr. 382/CM/24.08.2011Dosar nr. 4425/88/2011

Judecător redactor Jelena Zalman

31. Diminuarea salariului cu 25% in baza Legii nr. 329/2009.

În urma reorganizării potrivit Legii 329/2009 şi a H.G. 1440/2009, ISCIR a devenit instituţie publică finanţată exclusiv de la bugetul de stat, astfel că reclamanţii au intrat în categoria personalului afectat de dispoziţiile OUG 1/2010.

Potrivit prevederilor art. 1 alin.1 din acest act normativ, salarizarea personalului autorităţilor şi instituţiilor publice care şi-au schimbat regimul de finanţare, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional, din instituţii finanţate integral din venituri proprii în instituţii finanţate integral sau parţial de la bugetul de stat se realizează potrivit prevederilor contractelor colective de muncă legal încheiate, până la împlinirea termenului pentru care au fost încheiate, în limita cheltuielilor de personal aprobate.

Legea nr.118/2010 a făcut obiectul controlului de constituţionalitate, astfel prin decizia nr.1655/28.12.2010, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile legii privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice în ansamblul său, precum şi în special ale art. 1 din lege sunt constituţionale.

Statul are o anumită marjă de apreciere în a adopta astfel de măsuri atunci când apar turbulenţe economice grave care afectează întregul sistem economic şi financiar.

Existenţa unui control de constituţionalitate nu împiedică însă instanţa să verifice dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne.

Atât Constituţia României, în art. 53, cât şi documentele internaţionale în materia drepturilor omului, de exemplu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Pactul Internaţional referitor la drepturile civile şi politice, admit posibilitatea diminuării rezonabile a gradului de protecţie oferită unor drepturi fundamentale, în anumite momente şi situaţii cu respectarea unor condiţii, câtă vreme prin aceasta nu este atinsă chiar substanţa drepturilor.

Curtea Europeană a reţinut că în materia drepturilor salariale statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor sale în acest domeniu, în Hotărârea Kechko contra Ucrainei din 8.11.2005, stabilindu-se că este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaţilor săi din bugetul de stat.

În cauza Jahn şi alţii c. Germaniei, Curtea Europeană a statuat că, în situaţii excepţionale, o privare de proprietate fără nici o despăgubire poate fi admisă, context în care s-a subliniat că statele sunt mai bine plasate pentru a defini eventualele situaţii excepţionale, dar şi pentru a identifica şi propune măsurile necesare a fi adaptate.

În relaţie directă cu marja de apreciere a statelor pentru cazuri excepţionale este şi hotărârea Vilho Eskelinen şi alţii c. Finlanda, în care Curtea aminteşte că „nu există sub incidenţa Convenţiei, dreptul unei persoane de a continua să fie plătită cu un salariu într-un anumit cuantum”.

211

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 5678/118/2010 reclamanţii N.C. şi N.E.C. au chemat în judecată pe pârâţii ISCIR, Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri şi Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună obligarea pârâţilor la următoarelor categorii de drepturi băneşti:

- salariul acordat potrivit Ordinului nr. 620/08.12.2009 emis de Inspectorul de Stat Şef al ISCIR, respectiv suma de 2.436 lei lunar, începând cu data de 01.01.2010

- suma de 2.900 lei pentru fiecare reclamant, reprezentând drepturi neacordate potrivit primului capăt de cerere

- indemnizaţia de mobilitate în procent de 20% începând cu data de 12.11.2009, în cuantum de 2.448 lei pentru fiecare reclamant

- procentul de 5% din indemnizaţia de confidenţialitate neacordată cu începere din data de 01.03.2010, potrivit art. 30 alin.6 din Legea 330/2009, raportat la salariul din 31.12.2009

- sumele compensatorii cu caracter tranzitoriu pentru indemnizaţiile menţionate şi includerea în salariul de bază avut la 31.12.2010

- suma de 734 lei pentru reclamantul N.C. şi 712 lei pentru reclamanta N.E.C., reprezentând procentul de 42,13% din prima anuală, neacordat

- prima de Paşti aferentă anului 2010 şi sporul de vechime începând cu data de 01.01.2010 raportat la salariul din 31.12.2009

- plata contribuţiilor cuvenite către bugetul asigurărilor sociale de statÎn motivarea cererii, reclamanţii au arătat că prin Ordinul nr. 620/08.12.2009

emis de Inspectorul de Stat Şef al ISCIR le-a fost stabilit un salariu de încadrare de 2.436 lei, începând cu data de 30.12.2009, însă din luna ianuarie 2010 au primit salariul anterior de 1.711 lei, fiind astfel prejudiciaţi pentru perioada ianuarie-aprilie cu suma de 2.900 lei fiecare.

Reclamanţii au mai susţinut că prin Ordinul nr. 534/10.11.2009 emis de Inspectorul de Stat Şef al ISCIR s-a dispus încetarea acordării sporului de mobilitate începând cu data 12.11.2009, făcându-se aplicarea art. 50 lit.b din Legea 330/2009. Ori, în speţă nu sunt aplicabile aceste dispoziţii legale, întrucât potrivit actului adiţional la contractul individual de muncă reclamanţilor li se acordă o indemnizaţie şi nu spor de mobilitate, fiind deci distincţie între cele două categorii de drepturi băneşti.

Au învederat de asemenea reclamanţii că prin contractul individual de muncă şi actul adiţional din 27.11.2009 s-a stabilit acordarea unei indemnizaţii de 15 % pentru clauza de confidenţialitate, iar prin Ordinul nr. 262/15.03.2010 emis de Inspectorul de Stat Şef al ISCIR s-a diminuat această indemnizaţie cu 5% începând cu data de 01.03.2010.Au fost astfel încălcate prevederile art. 41 Codul muncii.

Prin circulara înregistrată sub nr. 2243/19.02.2010 s-a dispus acordarea unei prime anuale aferente anului 2009 în procent de 57,87%, cu motivarea că prin bugetul de cheltuieli aprobat de ordonatorul principal de credite aceste cheltuieli au fost cu 42,13% mai mici decât cele rezultate din calcul. Această primă, au precizat reclamanţii, este prevăzută însă de art. 25 din Legea 330/2009, fiind egală cu media salariului de bază realizat în anul pentru care se acordă premierea.

212

Au mai menţionat reclamanţii că prin art. 98 din contractul colectiv de muncă este prevăzută acordarea unei prime de Paşti în cuantum de 50% din salariul mediu brut pe unitate, astfel că în condiţiile în care această primă nu mai este prevăzută în Legea 330/2009 au dreptul la despăgubiri potrivit art. 57 alin.4 Codul muncii.

În privinţa sporului de vechime, s-a susţinut de către reclamanţii că se încadrează în tranşa a II-a de vechime în muncă, motiv pentru care solicită recalcularea sporului menţionat şi includerea în salariul avut la data de 31.12.2009.

În apărare, pârâtul Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesual pasive, susţinând că raportul de muncă s-a născut între reclamanţi şi angajator şi nu există vreo clauză în contractul individual de muncă prin care să se facă trimitere la obligativitatea ministerului faţă de angajaţii ISCIR.

Pe fondul cererii, pârâtul a solicitat respingerea în totalitate a pretenţiilor reclamanţilor.

Asupra capătului de cerere referitor la plata salariului stabilit prin Ordinul nr. 620/08.12.2009, pârâtul a susţinut că în baza art.2 din H.G. 1440/2009 ISCIR a devenit instituţie publică finanţată exclusiv de la bugetul de stat, salarizarea personalului realizându-se potrivit prevederilor contractelor colective de muncă legal încheiate, până la împlinirea termenului acestora, în limita cheltuielilor de personal aprobate.În cazul ISCIR sunt aplicabile prevederile art. 1 din OUG 1/2010 şi nu cele ale art. 5, invocate de reclamanţi, astfel că după împlinirea termenului pentru care a fost încheiat contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, personalul se va reîncadra pe noile funcţii prin asimilare cu funcţiile din instituţia care îi preia în subordine.

Referitor la capătul de cerere privind plata indemnizaţiei de mobilitate, pârâtul a subliniat că potrivit art. 50 lit. b din Legea 330/2009, la data intrării în vigoare a acestei legi a încetat acordarea sporului de mobilitate personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate exclusiv de la bugetul de stat, în aplicarea acestor prevederi legale fiind emis Ordinul nr. 534/10.11.2010.

În privinţa indemnizaţiei de confidenţialitate şi a primei de Paşti, pârâtul a învederat că prin actul adiţional nr. 2 la contractul colectiv de muncă la nivel de ISCIR s-a modificat art. 90, în sensul că începând cu data de 01.03.2010 sporul de confidenţialitate a fost stabilit la 10%, iar articolele referitoare la primele de Paşti şi Crăciun au fost abrogate.

Asupra capătului de cerere privind acordarea primei anuale aferente anului 2009, s-a precizat prin întâmpinare că cererea este prematur formulată, întrucât prima respectiv se poate acorda oricând în cursul anului. În ceea ce priveşte sumele compensatorii cu caracter tranzitoriu, pârâtul a apreciat că reclamanţii nu pot beneficia de aceste drepturi băneşti, întrucât salariile lor au fost stabilite prin contract colectiv de muncă.

Pârâta ISCIR a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii reclamanţilor.

Pe această cale, pârâtul a menţionat că Ordinul nr. 620/08.12.2009 invocat de reclamant la primul capăt de cerere a fost abrogat prin Ordinul nr. 668/31.12.2009,

213

emis ca urmare a intrării în vigoare a H.G. 1440/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice aflate în subordinea Ministerul Economiei.

În privinţa celorlalte pretenţii formulate de reclamanţi, au fost reiterate concluziile expuse prin întâmpinare de către pârâtul Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri.

Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesual pasive, pe considerentul că prezentul litigiu vizează raporturi de muncă.

Pârâtul a susţinut că doar administrează bugetul de stat în structura şi conform destinaţiei stabilite prin lege, aprobată de Parlament, la propunerea Guvernului conform art. 138 alin. 2 din Constituţia României.

Au fost invocate, totodată, prevederile art. 35 şi 36 din Legea nr. 500/2002.În temeiul art. 137 C.proc.civ., prin încheierea interlocutorie din 15.07.2010 au

fost soluţionate excepţiile invocate de pârâţi prin întâmpinare. Pentru motivele expuse în considerentele încheierii, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, fiind admisă această excepţie în privinţa pârâtului Ministerul Finanţelor Publice.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 9779/118/2010 reclamanţii N.C. şi N.E.C. au chemat în judecată pe pârâţii ISCIR, Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri şi Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să constate că în urma aplicării dispoziţiilor Legii nr. 118/30.06.2010 a fost încălcat art.1 din protocolul adiţional nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi să oblige pârâţii să pună capăt acestei încălcări şi să facă reparaţia consecinţelor.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că prin Ordinul nr. 620/08.12.2009 emis de ISCIR le-a fost stabilit un salariu de încadrare de 2.436 lei, de la data de 30.12.2009, însă din luna ianuarie au primit tot salariul de 1.711 lei, cât aveau anterior.

Reclamanţii au mai susţinut că prin adresa nr. 7801/13.07.2010 emisă în aplicarea Ordinului nr. 457/2010 al ISCIR, le-a fost adusă la cunoştinţă diminuarea cu 25% a salariului brut, măsură prin care le-a fost încălcat dreptul de posesie, astfel cum a fost calificat salariul de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Mureşan împotriva României.

Pârâtul Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesual pasive, susţinând că reclamanţii contestată atât Legea nr. 118/2010, cât şi Ordinul nr. 457/13.07.2010, acte care nu au fost emise de minister.

Pârâta ISCIR a formulat întâmpinare prin care a solicitat conexarea Dosarului nr. 9779/118/2010 la Dosar nr. 5678/118/2010, arătând că între cele două cauze există o strânsă legătură determinată de identitatea de părţi şi de obiectul cererilor, care constă în drepturi băneşti.

La termenul din 10.11.2010 instanţa a dispus conexarea Dosarului nr. nr. 9779/118/2010 la Dosar nr. 5678/118/2010, apreciind incidente prevederile art. 164 C.proc.civ., prin prisma legăturii dintre cele două cauze, determinată de identitatea de părţi şi de necesitatea administrării aceluiaşi probatoriu.

214

La acelaşi termen de judecată a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri în cererea conexă, faţă de calitatea acestui pârât de ordonator principal de credite în raport de angajatorul reclamanţilor ISCIR.

Prin sentinţa civilă nr.1859/17.11.2010 Tribunalul Constanţa a respins cererea principală formulată de reclamanţii N.C. şi N.E.C. în contradictoriu cu pârâţii I.S.C.I.R., Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, ca nefondată.

A respins cererea principală formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a avut în vedere următoarele:

1.Cu privire la cererea principalăReclamanţii sunt angajaţi ai ISCIR, fiecare îndeplinind funcţia de inspector de

specialitate gradul II.1.1. Referitor la salariul cuvenit începând cu data de 01.01.2010Prin Ordinul nr. 620/08.12.2009 emis de ISCIR s-a stabilit pentru fiecare dintre

cei doi reclamanţi un salariu de încadrare de 2.436 lei, începând cu data de 30.12.2009.

La data de 31.12.2009, pârâta angajatoare a emis însă un nou ordin, nr. 668, prin care a dispus abrogarea Ordinului nr. 620/2009, începând cu data de 01.01.2010.

Prin urmare, în temeiul acestui ultim act de dispoziţie, emis ca urmare a schimbării regimului de finanţare al ISCIR prin H.G. 1440/2009, cu începere din data de 01.01.2010 salariul reclamanţilor a fost readus la nivelul stabilit prin contractele individuale de muncă şi actele adiţionale la acestea.

Trebuie subliniat că reclamanţii nu au contestat în instanţă nici unul dintre ordinele emise de inspectorul de stat şef al ISCIR, ci au solicitat doar înlăturarea efectelor nefavorabile ale acestor acte emise în condiţii de legalitate şi a căror valabilitate nu a fost infirmată prin hotărâre judecătorească. În aceste condiţii, instanţa apreciază că atât Ordinul nr. 620/08.12.2009, cât şi Ordinul nr. 668/31.12.2009 sunt acte juridice ale căror efecte în privinţa reclamanţilor nu pot fi înlăturate, în lipsa unei cereri exprese care să vizeze anularea lor.

În legătură cu regimul salarizării reclamanţilor, urmează a se reţine că în urma reorganizării potrivit Legii 329/2009 şi a H.G. 1440/2009, ISCIR a devenit instituţie publică finanţată exclusiv de la bugetul de stat, astfel că reclamanţii au intrat în categoria personalului afectat de dispoziţiile OUG 1/2010.

Potrivit prevederilor art. 1 alin.1 din acest act normativ, salarizarea personalului autorităţilor şi instituţiilor publice care şi-au schimbat regimul de finanţare, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional, din instituţii finanţate integral din venituri proprii în instituţii finanţate integral sau parţial de la bugetul de stat se realizează potrivit

215

prevederilor contractelor colective de muncă legal încheiate, până la împlinirea termenului pentru care au fost încheiate, în limita cheltuielilor de personal aprobate.

Alin.3 şi 4 ale aceluiaşi articol prevăd că după împlinirea termenului pentru care au fost încheiate contractele colective de muncă, personalul menţionat la alin. (1) va fi reîncadrat pe noile funcţii, stabilite de ordonatorul principal de credite, corespunzător atribuţiilor, responsabilităţilor şi competenţelor specifice postului, prin asimilare cu funcţiile din instituţia care îl preia în structură, subordine ori în finanţare, după caz, drepturile salariale ale personalului reîncadrat urmând a fi stabilite la nivelul prevăzut în luna decembrie 2009 pentru funcţiile similare celor pe care a fost reîncadrat din instituţia sau autoritatea care îl preia.

În cauza de faţă, după emiterea Ordinului nr. 620/08.12.2010, la un moment la care ISCIR era instituţie extrabugetară, a intervenit reorganizarea acestei instituţii publice, noul regim juridic impunând respectarea contractelor colective de muncă în privinţa salarizării, în limita cheltuielilor de personal aprobate. Pentru a se asigura respectarea acestor limite, s-a dispus revocarea ordinului menţionat, urmărindu-se astfel ca salariile angajaţilor instituţiei să nu mai înregistreze nici o creştere la nivelul lunii decembrie 2009.

Reîncadrarea pe noile funcţii, la momentul la care înceta valabilitatea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, urma a se realiza deci, potrivit art. 1 alin.4 din OUG. 1/2010, la nivelul salariului din luna decembrie 2009, existent în plată anterior emiterii Ordinului nr. 620/2009.O astfel de reîncadrare s-a şi realizat de altfel prin Ordinul nr. 648/01.11.2010, depus la dosar de reclamanţi la termenul din 10.11.2010. Prin urmare, sunt pe deplin aplicabile prevederile Ordinului nr. 668/31.12.2009, în baza căruia cuantumul salariilor reclamanţilor este cel stabilit la încheierea contractului individual de muncă, motiv pentru care pretenţiile deduse judecăţii în cadrul primelor două capete de cerere vor fi respinse ca nefondate. 1.2. Referitor la indemnizaţia de mobilitate

Prin Ordinul nr. 534/10.11.2009 emis de ISCIR s-a dispus încetarea acordării sporului de mobilitate începând cu data de 12.11.2009.

Prevederile acestui ordin reprezintă în fapt o transpunere a dispoziţiilor art. 50 lit.b din Legea 330/2009, potrivit cu care la data intrării în vigoare a acestei legi încetează acordarea sporului de mobilitate personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate exclusiv de la bugetul de stat.

Nu prezintă relevanţă împrejurarea că în cazul reclamanţilor acest drept bănesc nu a avut titulatura de spor, ci pe aceea de indemnizaţie, câtă vreme sumele plătite în acest sens au fost acordate în considerarea clauzei de mobilitate reglementate de art. 25 Codul muncii.De altfel, deşi prin contractele individuale de muncă al reclamanţilor se face referire la indemnizaţia de mobilitate, prin art. 88 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate este reglementat sporul de mobilitate cu un cuantum cuprins între 5% şi 20% din salariul de bază, acordat salariaţilor care nu îşi realizează atribuţiile de serviciu într-un loc de muncă stabil.

1.2. Referitor la indemnizaţia de confidenţialitate acordată începând cu data de 01.03.2010

216

Prin art. II din actul adiţional nr. 2/22.02.2010 la contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de ISCIR în perioada 2009-2010, s-a dispus modificarea art. 90 din contract, prin care se reglementa sporul de confidenţialitate, urmând ca de la data de 01.03.2010 acest spor să fie de 10% din salariul de bază.

Acesta este şi cuantumul sporului încasat de către reclamanţi, Ordinul nr. 262/15.03.2010 fiind emis de ISCIR pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor negociate la nivel de unitate şi transpuse în modificarea adusă contractului colectiv de muncă la nivel de unitate.

Prin urmare, reducerea cuantumului sporului de confidenţialitate nu a avut caracter arbitrar, astfel cum sugerează reclamanţii, ci a intervenit în urma consultării reprezentanţilor salariaţilor în vederea modificării contractului colectiv de muncă la nivel de unitate. Pentru aceste motive, capătul de cerere ce vizează plata diferenţei de 5% dintre sporul efectiv încasat şi cel pretins a fi cuvenit de către reclamanţi, va fi respins ca nefondat.

1.4. Referitor la sumele compensatorii cu caracter tranzitoriu prevăzute de art. 6 din OUG 1/2010

Potrivit textului menţionat, în cazul în care drepturile salariale determinate în conformitate cu Legea-cadru nr. 330/2009 şi cu prezenta ordonanţă de urgenţă sunt mai mici decât cele stabilite prin legi sau hotărâri ale Guvernului pentru funcţia respectivă pentru luna decembrie 2009 se acordă o sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu care să acopere diferenţa, în măsura în care persoana îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

În alin.2 al aceluiaşi articol se prevede însă în mod expres că dispoziţiile anterior expuse nu se aplică pentru personalul a cărui salarizare este reglementată de art. 1 şi 2. Ori, reclamanţii se încadrează în această situaţie de excepţie de la plata sumelor compensatorii, întrucât salarizarea lor nu este stabilită prin lege sau hotărâre de guvern, ci prin contract colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate.

1.5. Referitor la procentul de 42,13% din prima anuală:După cum rezultă din adresa nr. 2243/19.02.2010 emisă de ISCIR, cheltuielile

aprobate de ordonatorul principal de credite pentru premiul anual aferent anului 2009 au fost cu 42,13% mai mici decât cele rezultate din calcul, reclamanţii primind deci o primă anuală diminuată cu acest procent.

Potrivit art. 25 alin. 4 din Legea 330/2009, prima anuală se acordă începând cu luna ianuarie a anului următor, astfel că nefiind prevăzut un termen limită până la care se poate face plata, rezultă că oricând pe parcursul anului următor poate fi acordată prima anuală aferentă anului precedent.

Prin urmare, obligaţia de plată a acestui drept bănesc nu a devenit scadentă la data soluţionării cererii de faţă, motiv pentru care pretenţiile reclamanţilor vor fi respinse ca nefondate.

1.6. Referitor la prima de Paşti aferentă anului 2010Prin art. II din actul adiţional nr. 2/22.02.2010 la contractul colectiv de muncă

aplicabil la nivel de ISCIR în perioada 2009-2010 a fost abrogat art. 98 din contract, text prin care se reglementa acordarea primei de Paşti în cuantum de 50% din salariul mediu brut aferent lunii anterioare acordării premiului.

217

În consecinţă, pentru anul 2010 în cadrul ISCIR nu s-a mai acordat prima de Paşti, aceasta fiind voinţa partenerilor sociali exprimată prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, astfel că nici reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la încasarea acestei prime.

1.7. Referitor la sporul de vechimeReclamanţii au solicitat recalcularea sporului de vechime începând cu data de

01.01.2010, raportat la salariul avut la data de 31.12.2010Potrivit considerentelor anterior expuse, salariul de care beneficiază

reclamanţii începând cu data de 01.01.2010 este calculat cu respectarea prevederilor legale în vigoare la acest moment, respectiv Legea 330/2009 şi OUG 1/2010, în condiţiile în care instituţia angajatoare a revocat actul unilateral de dispoziţie având ca obiect majorarea salariilor. Prin urmare şi sporul de vechime este corect calculat la acest cuantum al salariului, prin aplicarea procentului corespunzător tranşei de vechime în care se încadrează fiecare salariat.

2. Cu privire la cererea conexă Reclamanţii au susţinut că diminuarea cu 25% a salariului brut începând cu

data de 13.07.2010, măsură intervenită în baza Legii 118/2010, încalcă art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Faţă de aceste susţineri, se impune a fi reţinut că Legea nr. 118/2010 a fost declarată constituţională prin Decizia nr. 872/25.06.2010 a Curţii Constituţionale. Existenţa acestui control de constituţionalitate nu împiedică însă instanţa să verifice dacă, în cazul concret al reclamanţilor, aplicarea legii produce efecte contrare Convenţiei, prin raportare numai la circumstanţele speţei, iar nu în mod general.

În materia drepturilor salariale, CEDO face o distincţie esenţială între dreptul de a continua să primeşti în viitor un salariu într-un anumit cuantum şi dreptul de a primi efectiv salariul câştigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (cauza Lelas împotriva. Croatiei din 20 mai 2010). În cauza Mureşan împotriva României, invocată prin cerere, reclamantul obţinuse, în instanţă, o hotărâre prin care autorităţile erau obligate la plata unui anumit salariu, iar “bunul’, în sensul Convenţiei era creanţa de natură salarială stabilită printr-o hotărâre judecătorească executorie.

O asemenea situaţie nu se regăseşte în speţă, întrucât se invocă respectarea Convenţiei în situaţia diminuării, prin lege, a cuantumului salariului angajaţilor unei instituţii publice finanţate exclusiv de la bugetul de stat.

Curtea a reţinut că în materia drepturilor salariale statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor sale în acest domeniu, în Hotararea Kechko c. Ucrainei din 8 noiembrie 2005 stabilindu-se că este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare.

Important de reţinut este faptul că CEDO nu analizează situaţia reducerii salariilor ca şi cum ingerinţa ar fi o “privare de proprietate”, astfel cum s-a constatat în cauza Aizupurua Ortiz împotriva Spaniei, astfel că pentru a se determina conformitatea cu convenţia a măsurii de reducere a salariului se va analiza în concret, în ce măsura salariatul a fost lipsit în totalitate de salariu, dacă fost lipsit în totalitate de mijloace de subzistenţă sau măsura este discriminatorie.

218

În cazul reclamanţilor nu se poate ajunge la concluzia încălcării Convenţiei, întrucât o reducere cu 25% a salariului nu poate conduce la concluzia suportării unei sarcini disproporţionate şi excesive, salariatul nefiind astfel lipsit de mijloace de subzistenţă. Pe de alta parte, în analiza de proporţionalitate trebuie ţinut cont de caracterul temporar al măsurii.

N.C. şi N.E.C. au formulat recurs la data de 24 ianuarie 2011 împotriva sentinţei civile nr.1859/17.11.2010 pronunţate de Tribunalul Constanţa, apreciind soluţia ca fiind nelegală şi netemeinică.

Critica soluţiei prin motivele de recurs a vizat în esenţă următoarele:Au fost încălcate dispoziţiile OUG 1/2010, care în art. 5 prevede că "începând

cu luna ianuarie 2010, personalul aflat în funcţie la 31 decembrie 2009 îşi păstrează salariul, solda sau, după caz, indemnizaţia lunară de încadrare brut/brută avute la această dată".

Instanţa de fond a respins acest capăt de cerere, iar motivarea este contradictorie şi nelegală. Se susţine că "potrivit Ordinului 668/31.12.2009 salariul reclamanţilor a fost readus la nivelul stabilit prin contractele individuale de muncă şi actele adiţionale la acestea", omiţându-se cu ştiinţă împrejurarea că şi mărirea de salariu la suma de 2.436 lei a fost făcută tot printr-un act adiţional, încheiat între angajaţi şi angajator, a fost menţionată în carnetele de muncă ale salariaţilor şi a produs efecte până la data de 31.12.2009 inclusiv, Ordinul 668 începând să producă efecte de la data de 01.01.2010.

Pe de o parte, instanţa admite împrejurarea că li se aplică OUG 1/2010, în sensul în care drepturile salariale vor fi cele stabilite în luna decembrie 2009, numai că exclude de la aplicare Ordinul 620, aplicând doar prevederile art. 668, care produce efecte de la 1.01.2010. S-a încălcat astfel principiul potrivit căruia niciun act normativ nu produce efecte retroactiv, ci doar pentru viitor.

S-a arătat că salariul reprezintă o componenta a dreptului la munca şi reprezintă contraprestaţia angajatorului în raport cu munca prestata de către angajat in baza raportului de munca. Efectele raportului de muncă se concretizează in obligaţii de ambele părţi, iar una din obligaţiile esenţiale ale angajatorului este plata salariului pentru munca prestată, aşa cum a fost el stabilit prin contractul individual de munca.

Salariul reprezintă unul dintre drepturile asupra căruia cele doua părţi ale raportului juridic de muncă au convenit şi l-au prevăzut in mod expres in conţinutul contractului, dar şi în cuprinsul actelor adiţionale.

Un terţ faţă de acest contract individual de muncă nu poate interveni pentru a modifica acordul părţilor semnatare. Statul, terţ raportat la contractul individual de muncă, încheiat intre angajator si salariat, nu poate modifica ceea ce părţile au stabilit, respectiv nu poate diminua salariile acestora in mod direct, prin edictarea unei legi în acest sens, căci protecţia juridica a raportului juridic de muncă stabilit contractual este acelaşi atât pentru personalul bugetar, cât şi pentru cel încadrat la angajatori privaţi. Nu se poate vorbi de o protecţie a legii mai mare in cazul angajaţilor privaţi.

Referitor la indemnizaţia de mobilitate, ca urmare a aplicării art. 50 lit. b din Legea 330/2009 s-a eliminat de la plată şi indemnizaţia de mobilitate.

219

Instanţa de fond a respins şi acest capăt de cerere, cu motivarea că „nu prezintă relevanţă împrejurarea că în cazul reclamanţilor acest drept bănesc nu a avut titulatura de spor, ci pe aceea de indemnizaţie".

Consideră că prin această motivare, instanţa de fond a adăugat la lege o ipoteză pe care legiuitorul nu a avut-o în vedere la edictarea art. 50 lit. b din Legea 330/2009.

Codul muncii face această distincţie în art. 155, care stabileşte că salariul cuprinde salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adaosuri.

În mod similar s-a procedat şi cu diminuarea indemnizaţiei de confidenţialitate cu 5% şi cu restul drepturilor băneşti ce li se cuveneau ca urmare a prevederilor contractului individual de muncă, actelor adiţionale şi contractului colectiv de muncă.

Cu privire la acordarea indemnizaţiilor arătate mai sus au solicitat să se aibe în vedere argumentul potrivit căruia în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, sporurile şi indemnizaţiile neprevăzute în Legea-cadru nr.330/2009, dar reglementate de acte normative în vigoare vor fi acordate ca sume compensatorii cu caracter tranzitoriu, care se vor include în salariul de bază. De asemenea, au solicitat să se aprecieze că prin acordarea unor indemnizaţii, acestea devin drepturi câştigate şi se includ în drepturile salariale potrivit art. 155 din Codul muncii, drepturi care trebuie plătite cu prioritate potrivit art. 156 din acelaşi act normativ. Actele adiţionale la contractul individual de muncă au fost încheiate avându-se ca bază legală Legea 53/2003 - Codul muncii, act normativ care este încă în vigoare.

Aşa cum au susţinut anterior, motivarea instanţei de fond este contradictorie. Pe de o parte, susţine că li se aplică Legea 330/2009, potrivit căreia li s-au tăiat salariile, indemnizaţia de mobilitate şi pe cea de confidenţialitate, iar pe de altă parte, se încadrează într-o situaţie de excepţie care îi exclude de la aplicarea legii sau a vreunei hotărâri de guvern, deoarece sunt salarizaţi potrivit contractului colectiv de muncă. Cu alte cuvinte, atunci când trebuie să li se taie drepturile salariale se încadrează în prevederile legale, când trebuie să li se recunoască unele drepturi, nu se mai încadrează în lege, ci în contractul colectiv de muncă.

Şi în ceea ce priveşte calcularea sporului de vechime raportat la salariul avut în 31.12.2009 se reia aceeaşi motivare contradictorie şi nelegală, invocându-se din nou existenţa Ordinului 668, care produce efecte, aşa cum reia instanţa de fond, începând cu 01.01.2010.

Cu privire la cererea conexă, motivarea instanţei de fond încalcă jurisprudenţa CEDO şi conchide că nu au fost lipsiţi total de mijloace de subzistenţă, în condiţiile în care trebuie avut în vedere caracterul temporar al măsurii.

In primul rând, potrivit dispoziţiilor art.20 din Constituţia României, intitulat „Tratatele internaţionale privind drepturile omului": „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile si libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului in care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile."

220

În al doilea rând, constatarea Curţii Constituţionale a României, în cuprinsul deciziilor nr.872/25 iunie 2010 şi nr.874/25 iunie 2010, ambele publicate în M.Of. nr.433/28 iunie 2010, ca Legea nr. 118/2010 nu încalcă dispoziţiile Constituţiei României, nu împiedică instanţele de judecată să facă aplicarea dispoziţiilor art.20 din legea fundamentală şi să dea prioritate pactelor si tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

Aşa cum reglementările internaţionale au întâietate in faţa celor interne, inclusiv in fata Constituţiei României, statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate faţă de cele ale Curţii Constituţionale a României, fiind obligatorii pentru instanţele de judecata.

Instanţele judecătoreşti sunt obligate, in temeiul prevederilor art.20 din Constituţia României si a obligaţiilor pe care România şi le-a asumat in urma ratificării acestor pacte, convenţiile si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, să ignore legile interne şi interpretările Curţii Constituţionale a României care contravin reglementarilor internaţionale si interpretărilor date acestora de organele abilitate.

În ceea ce priveşte prevederile internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului care au fost încălcate prin reducerea salariilor bugetarilor cu 25%, potrivit art. 17 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului: „1. Orice persoana are dreptul la proprietate, atât singură cât si in asociaţie cu alţii.; 2. Nimeni nu poate fi lipsit in mod arbitrar de proprietatea sa.”

De asemenea, potrivit art.1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificata de România prin Legea nr.30/18 mai 1994: „Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica si in condiţiile prevăzute de lege si de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."

Pentru a analiza dacă sunt încălcate prevederile art. 1 din Primul protocol, trebuie analizate, aşadar, mai multe aspecte: daca reclamanţii au un „bun" in sensul art.1 alin.1 din Primul protocol; existenta unei ingerinţe a autorităţilor publice in exercitarea dreptului la respectarea bunului, ce a avut ca efect privarea reclamanţilor de bunul lor, in sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art.1 din Protocolul nr.1; dacă sunt îndeplinite condiţiile privării de proprietate, respectiv dacă ingerinţa este prevăzuta de lege, dacă ingerinţa urmăreşte un scop legitim de interes general (ea a intervenit pentru o cauza de utilitate publică), dacă ingerinţa este proporţională cu scopul legitim urmărit, adică daca s-a menţinut un „just echilibru" între cerinţele interesului general si imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului de la Strasbourg s-a pronunţat in nenumărate rânduri, chiar şi împotriva României, in sensul că şi dreptul de creanţa reprezintă un „bun" in sensul art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului si a libertăţilor fundamentale, dacă este suficient de bine

221

stabilit pentru a fi exigibil sau dacă reclamantul poate pretinde că a avut cel puţin o „speranţă legitimă" de a-l vedea concretizat.

Reducerea salariului reclamanţilor cu 25% pe o perioada de 6 luni (iulie-decembrie 2010) şi lipsirea acestora de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente acestui procent reprezintă, indiscutabil, o ingerinţa ce a avut ca efect privarea reclamanţilor de bunul lor, in sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art.1 din Protocolul nr.1. Aceeaşi aplicare a normelor europene trebuie avută în vedere şi cu privire la diminuarea anterioară a salariului, precum şi a indemnizaţiilor.

Privarea de proprietate impune, aşadar, statului obligaţia de a despăgubi pe proprietar, pentru că, fără plata unei sume rezonabile, raportate la valoarea bunului, ea constituie o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale, prevăzut de art.1 din Protocolul nr.1.

Imposibilitatea de a obţine fie şi o despăgubire parţială, dar adecvată in cadrul privării de proprietate, constituie o rupere a echilibrului intre necesitatea protecţiei dreptului de proprietate si exigentele de ordin general.

Legea nr.l18/2010 nu oferă reclamanţilor posibilitatea de a obţine despăgubiri pentru privarea de proprietate in cauză. Lipsa totala a despăgubirilor nu se poate justifica, avându-se în vedere circumstanţele speţei, cu atât mai mult cu cât nicio circumstanţă excepţională nu a fost invocată de Guvern pentru a o justifica. În cuprinsul Legii nr.118/2010, a fost justificată necesitatea luării acestei măsuri, dar nu şi lipsa totală a despăgubirilor. Lipsa totala a despăgubirilor le-a impus reclamanţilor o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul lor de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Reducerea salariilor bugetarilor cu 25% si imposibilitatea acestora de a-şi mai recupera vreodată sumele de bani aferente acestui procent au dus la ruperea, in defavoarea salariaţilor, a justului echilibru ce trebuie păstrat intre protecţia proprietăţii si cerinţele interesului general.

Procedându-se in acest fel, s-a adus atingere chiar substanţei dreptului de proprietate al reclamanţilor, atingere care, in concepţia instanţei europene, este incompatibilă cu dispoziţiile art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie.

In aceste condiţii, recurenţii solicită să se aprecieze că, prin reducerea salariului şi indemnizaţiilor de la 2.436 lei lunar şi apoi cu 25% în baza Legii nr.118/2010, au fost încălcate dispoziţiile art.1 din Protocolul nr. 1.

Analizând sentinţa recurată din prisma criticilor formulate Curtea a respins recursul ca nefondat pentru următoarele considerente:

Referitor la obligarea pârâtei la plata salariului stabilit conform Ordinului nr. 620/08.12.2009:

În data de 8.12.2009 ISCIR, la acea dată instituţie publică extrabugetară a emis ordinul nr.620 prin care se stabileau salariile de încadrare ale angajaţilor.

Potrivit art.2 din HG nr.1440/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice aflate în subordinea Ministerului Economiei, ISCIR a devenit instituţie publică finanţată exclusiv de la bugetul de stat, fiind totodată modificat şi art. 4 al.4 din HG 1340/2001 privind stabilirea drepturilor salariale.

Astfel, la data de 31.12.2009 pârâta a emis un nou ordin cu nr.668, prin care a dispus abrogarea ordinului nr. 620/2009, începând cu data de 01.01.2010.

222

Ca urmare a acestui ultim ordin, emis ca urmare a schimbării regimului de finanţare al ISCIR prin HG 1440/2009 începând cu data de 01.01.2010, salariul reclamanţilor a fost redus la nivelul stabilit prin contractele individuale de muncă şi actele adiţionale la acestea.

Potrivit art.1 al.1 din OUG 1/2010: „salarizarea personalului, autorităţilor şi instituţiilor publice care şi-au schimbat regimul de finanţare în conformitate cu dispoziţiile legii 329/2009 realizează potrivit prevederilor contractelor colective de muncă legal încheiate până la împlinirea termenului pentru care au fost încheiate, în limita cheltuielilor de personal aprobate.

Alin. (3) şi (4) ale aceluiaşi articol prevăd că după împlinirea termenului pentru care au fost încheiate contractele colective de muncă, personalul menţionat la alin.(1) va fi reîncadrat pe noile funcţii, stabilite de ordonatorul principal de credite, corespunzător atribuţiilor, responsabilităţilor şi competenţelor specifice postului, prin asimilare cu funcţiile din instituţia care îl preia în structură, subordine ori finanţare, după caz, drepturile salariale ale personalului reîncadrat urmând a fi stabilite la nivelul prevăzut în luna decembrie 2009 pentru funcţiile similare celor pe care a fost reîncadrat din instituţia sau autoritatea care îl preia.

Prin urmare, în cauză sunt aplicabile prevederile ordinului nr. 668/31.12.2009, în baza căruia cuantumul salariilor reclamanţilor este cel stabilit la încheierea contractului individual de muncă.

Atât timp cât pârâta a devenit instituţie publică finanţată exclusiv de la bugetul de stat, statul poate edicta norme referitoare la salarizarea angajaţilor acestei instituţii.

Referitor la indemnizaţia de mobilitate:Conform art.50 lit.b) din legea nr.330/2009 la data intrării în vigoare a acestei

legi a încetat acordarea sporului de mobilitate personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate exclusiv de la bugetul de stat.

Pentru punerea în aplicare a acestor dispoziţii legale, ISCIR a emis Ordinul nr.534/10.11.2010 prin care s-a dispus încetarea sporului de mobilitate.

Deşi reclamanţii susţin că indemnizaţiile ce le-au fost acordate nu pot fi confundate cu sporurile, aşa cum se specifică în legea nr.330/2009, indiferent cum este denumit acest drept salarial acordat pentru clauza de mobilitate, acesta nu mai poate fi acordat de la data intrării în vigoare a legii 330/2009.

Referitor la diminuarea indemnizaţiei de confidenţialitate cu 5%:Indemnizaţia de confidenţialitate în cuantum de 15% a fost acordată salariaţilor

prin modificarea contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate ISCIR prin actul adiţional nr.1 înregistrat la Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială sub nr. 5074/26.11.2009.

În februarie 2010, ca urmare a aprobării bugetului de cheltuieli, capitolul cheltuieli de personal fiind cu un procent de 33% mai mic decât cheltuielile efectuate în anul 2009 şi ţinând cont de prevederile OUG 1/2010 care în art. 1 al.(2) prevedea obligaţia de încadrare în cheltuielile de personal, ISCIR a iniţiat negocieri în vederea modificării prevederilor contractului colectiv de muncă în sensul de eliminare a unor drepturi salariale.

În urma negocierilor s-a încheiat actul adiţional nr.2 la contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, înregistrat la Agenţia pentru Prestaţii Sociale a

223

Municipiului Bucureşti sub nr.602/26.02.2010, prin care s-a modificat art. 90, în sensul că sporul pentru confidenţialitate este de 10%.

Referitor la sporul de vechime:Reclamanţii au solicitat recalcularea sporului de vechime începând cu data de

01.01.2010 raportat la salariul avut la data de 31.12.2010.Salariul de care au beneficiat reclamanţii începând cu data de 01.01.2010 a fost

calculat cu respectarea prevederilor legale în vigoare la acest moment, respectiv legea 330/2009 şi OUG 1/2010, în condiţiile în care pârâta a revocat Ordinul nr.620/2009.

Prin urmare, sporul de vechime a fost corect calculat la acest cuantum al salariului, prin aplicarea procentului corespunzător tranşei de vechime în care se încadrează fiecare salariat.

Cu privire la cererea conexă:Prin cererea conexă reclamanţii au solicitat să se constate că în urma aplicării

dispoziţiilor legii nr.118/30.06.2010 a fost încălcat art.1 din Protocolul Adiţional nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi obligarea pârâţilor să pună capăt acestei încălcări şi să restaureze situaţia anterioară încălcării.

Legea nr.118/2010 a făcut obiectul controlului de constituţionalitate, astfel prin decizia nr.1655/28.12.2010 Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile legii privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice în ansamblul său, precum şi în special ale art. 1 din lege sunt constituţionale.

În motivarea acestei decizii, Curtea Constituţională a reţinut că nu sunt încălcate prevederile art.53 din Constituţie.

Restrângerea dreptului de salariu este prevăzută printr-o lege şi anume Legea privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.

Restrângerea dreptului la salariu se impune în măsura în care este necesară reducerea cheltuielilor bugetare.

Prin Decizia nr.1414/04.11.2009, Curtea a statuat că situaţia de criză financiară mondială ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a ţării şi implicit securitatea naţională.

Curtea a constatat că se menţine în continuare existenţa unei ameninţări la adresa stabilităţii economice a ţării, deci, implicit la adresa securităţii naţionale.

În anul 2010, în pofida unor uşoare îmbunătăţiri ale stării economice, condiţiile financiare s-au dovedit a fi mai dificile decât s-a anticipat iniţial activitatea economică din România înregistrată în ultimele luni, fiind în continuare marcată de recesiune, atât din cauza cererii interne reduse, cât şi a revenirii lente a partenerilor comerciali în România.

Măsura este necesară într-o societate democratică, ea răspunzând unei situaţii de criză economică şi socială majoră a societăţii.

Există un raport just de proporţionalitate a măsurii criticate cu situaţia care a determinat-o, respectiv criza economică accentuată, păstrându-se un echilibru just între cerinţele de interes general al colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.

Măsura prevăzută de art.1 din legea criticată este aplicată în mod nediscriminatoriu, respectiv întregului personal plătit din fonduri publice.

224

Legea criticată nu aduce atingere substanţei dreptului, din moment ce condiţiile prevăzute la art. 53 din Constituţie, analizate anterior, sunt respectate.

Măsura criticată nu aduce atingere substanţei dreptului, din moment ce condiţiile prevăzute la art.53 din Constituţie, analizate anterior sunt respectate.

Măsura criticată are un caracter temporar, aplicându-se pe parcursul anului 2011, tocmai pentru a nu se afecta substanţa dreptului constituţional protejat.

O situaţie de criză economică este un temei suficient de grav pentru a determina o măsură de reducere a salariilor aplicată nediscriminatoriu întregului personal plătit din fonduri publice.

Statul are o anumită marjă de apreciere în a adopta astfel de măsuri atunci când apar turbulenţe economice grave care afectează întregul sistem economic şi financiar.

Existenţa unui control de constituţionalitate nu împiedică însă instanţa să verifice dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne.

Procedând astfel, în mod corect prima instanţă a constatat că nu există neconcordanţe între prevederile legii 118/2010 şi art. 1 Protocol Adiţional nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Atât Constituţia României, în art. 53, cât şi documentele internaţionale în materia drepturilor omului, de exemplu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Pactul Internaţional referitor la drepturile civile şi politice, admit posibilitatea diminuării rezonabile a gradului de protecţie oferită unor drepturi fundamentale, în anumite momente şi situaţii cu respectarea unor condiţii, câtă vreme prin aceasta nu este atinsă chiar substanţa drepturilor.

Măsurile dispuse prin legea nr.118/2010 îndeplinesc condiţiile impuse de textul constituţional şi normele internaţionale.

Astfel, măsurile sunt prevăzute prin lege, vizează exerciţiul dreptului şi nu substanţa acestuia, sunt determinate de o situaţie de criză financiară care ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate stabilitatea economică a ţării şi implicit securitatea naţională.

Măsurile se aplică nediscriminatoriu destinatarilor săi, sunt rezonabile şi proporţionale cu situaţia care a determinat-o, are caracter temporar şi are ca finalitate încadrarea în constrângerile bugetare determinate de un fenomen de criză economică.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului invocată de recurent în motivarea recursului, aceasta nu are incidenţă în cauză, întrucât are în vedere alte situaţii decât cea în speţă.

Într-adevăr, Curtea Europeană a statuat că dreptul la salariu poate fi considerat un bun în sensul prevederilor art.1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană pentru drepturile omului, însă Curtea Europeană face o distincţie esenţială între dreptul de a continua să primeşti în viitor un salariu într-un anumit cuantum şi dreptul de a primi efectiv salariul câştigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (cauza Lelos împotriva Croaţiei din 20.05.2010).

Jurisprudenţa europeană invocată se referă la acele situaţii în care reclamanţii obţinuseră în instanţă o hotărâre prin care autorităţile erau obligate la plata unui anumit salariu, iar „bunul” în sensul Convenţiei era creanţa de natură socială stabilită printr-o hotărâre judecătorească executorie, situaţii care nu se regăsesc în prezenta

225

speţă, în care se pune problema diminuării prin lege, a cuantumului salariului angajaţilor unor instituţii publice finanţate exclusiv de la bugetul de stat.

Curtea Europeană a reţinut că în materia drepturilor salariale statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor sale în acest domeniu, în Hotărârea Kechko contra Ucrainei din 8.11.2005, stabilindu-se că este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaţilor săi din bugetul de stat.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa CEDO invocată de recurenţi referitoare la privarea de proprietate fără plata unei despăgubiri (Ex. - regele Greciei şi alţii c. Greciei, Broniowschi c. Poloniei), nici aceasta nu are incidenţă în cauză întrucât se referă la alte situaţii decât cea în speţă.

Curtea Europeană nu analizează în aceste situaţii diminuarea salariului.În cauza Jahn şi alţii c. Germaniei, Curtea Europeană a statuat că, în situaţii

excepţionale, o privare de proprietate fără nici o despăgubire poate fi admisă, context în care s-a subliniat că statele sunt mai bine plasate pentru a defini eventualele situaţii excepţionale, dar şi pentru a identifica şi propune măsurile necesare a fi adaptate.

În relaţie directă cu marja de apreciere a statelor pentru cazuri excepţionale este şi hotărârea Vilho Eskelinen şi alţii c. Finlanda, în care Curtea aminteşte că „nu există sub incidenţa Convenţiei, dreptul unei persoane de a continua să fie plătită cu un salariu într-un anumit cuantum”.

Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art. 312 C.pr.civ. Curtea a respins recursul ca nefondat.

Decizia civilă nr. 109/CM/08.03.2011Dosar nr. 5678/118/2010

Judecător redactor Jelena Zalman

32. Efectele art. 289 din Codul muncii privitoare la reintegrarea in funcţie.

Odată anulată decizia de desfacere a contractului individual de muncă, nu este necesară emiterea unei noi decizii de reintegrare a salariatului in funcţia deţinută anterior, deoarece acesta rămâne angajatul societăţii şi se bucură de aceleaşi drepturi avute anterior deciziei.

Art. 289 Codul muncii

Prin sentinţa civilă nr. 1960/2010, Tribunalul Constanţa a respins excepţia prescrierii dreptului de a aplica sanctiunea şi a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamantul M.G. în contradictoriu cu pârâta SC THR M.R. SA.

Pentru a dispune astfel, prima instanţa a reţinut următoarele:Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr.

11605/118/2009 reclamantul M.G. a chemat în judecată pe pârâta S.C. THR M.N. S.A, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună anularea deciziei de concediere nr. 638/06.10.2009 emisă de pârâtă, cu consecinţa reintegrării sale în postul anterior deţinut şi a obligării pârâtei la plata drepturilor salariale de care ar fi beneficiat în calitate de salariat, sume actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.

226

Reclamantul a invocat tardivitatea emiterii deciziei de concediere, apreciind că aceasta a fost emisă după mai mult de 6 luni de la data săvârşirii faptei, fiind astfel încălcate prevederile art. 268 alin.1 Codul muncii.

Pe fondul cauzei, reclamantul a învederat că pârâta nu a emis o decizie de reintegrare în funcţie, în baza hotărârii judecătoreşti executorii, deşi a susţinut că a procedat la reintroducerea sa în condica de prezenţă şi a efectuat cuvenitele modificări în programul informatic privind evidenţa salariaţilor.

La termenul din 20.01.2010, instanţa a calificat excepţia tardivităţii emiterii deciziei de concediere, invocată de reclamant, ca fiind excepţia prescrierii dreptului de a aplica sancţiunea, pornind de la natura termenelor reglementate de art. 268 alin.1 Codul muncii. La acelaşi termen de judecată, a fost unită cu fondul excepţia menţionată, întrucât, în temeiul art. 137 alin.2 C.proc.civ., instanţa a apreciat ca fiind utile soluţionării excepţiei, probe comune cu cele necesare fondului.

Reţinând pe de o parte că abaterea disciplinară săvârşită de reclamant a avut caracter continuu, astfel că termenul de prescripţie începe să curgă de la data epuizării faptei ce atrage răspunderea disciplinară, iar pe de altă parte că sancţionarea angajatorului prin calcularea termenului de prescripţie de la data primei absenţe nemotivate ar reprezenta o încălcare a principiului respectării bunei-credinţe în raporturile contractuale, instanţa va respinge excepţia prescrierii dreptului de a aplica sancţiunea ca nefondată.

Pe fond s-a apreciat că acţiunea este nefondată deoarece rezultă fără putinţă de tăgadă că în perioada care a precedat emiterii deciziei de sancţionare, ulterior pronunţării hotărârii judecătoreşti executorii de reintegrare în funcţie, reclamantul nu s-a prezentat la locul de muncă, după cum el însuşi a susţinut, pentru singurul considerent al inexistenţei unei decizii unilaterale a angajatorului prin care să se dispună efectiva sa reintegrare.

Reclamantul s-a rezumat la corespondenţa purtată cu pârâta, invocând inexistenţa deciziei de reintegrare, deşi adresele expediate de societate erau clare asupra modului în care aceasta interpreta dispoziţiile instanţei. Prin urmare, fiind în posesia unui titlu executoriu care consacra redobândirea calităţii de salariat, reclamantul era cel obligat să dea eficienţă acestui titlu, prin prezentarea la serviciu, abia în cazul refuzului pârâtei de a-l reprimi având posibilitatea recurgerii din nou la instanţă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs recurentul reclamant care a formulat următoarele critici:

Este adevărat că legislaţia nu prevede obligativitatea emiterii unei decizii de reintegrare, însă din probele administrate nu rezultă că pârâta ar fi procedat la reintegrarea salariatului.

În mod eronat instanţa de fond a reţinut culpa reclamantului prin neprezentarea „cel mai târziu de la data la care reclamantul a primit cea din urmă adresă (5351/01.07.2009), moment de la care îi revenea obligaţia de a se prezenta la serviciu”. Obligaţia de a executa hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă îi aparţine angajatorului şi nu angajatului, iar neîndeplinirea acesteia este o infracţiune, pentru care, de altfel, recurentul a formulat şi plângere penală, nesoluţionată însă.

227

Solicită instanţei să observe că angajatorul nu a adus la cunoştinţa reclamantului faptul că a fost reactivat contractul şi nici că a fost luată măsura reintroducerii în condica de prezenţă, fapt ce denotă că măsurile întreprinse au fost ascunse şi nu a existat intenţia reală de a fi reintegrat, fapt nereţinut de către instanţa de fond.

De asemenea, în considerente, instanţa de fond a reţinut în mod eronat faptul că singurul considerent al neprezentării la locul de muncă a fost inexistenţa unei decizii unilaterale a angajatorului de reintegrare, întrucât, atât în acţiune, cât şi prin concluziile scrise s-a evidenţiat de către reclamant, inexistenţa unei date certe (privind data reintegrării) comunicate de către angajator.

Faţă de acest aspect, solicită să se constate că, pe de o parte o persoană nu se poate prezenta la o instituţie fără o dovadă a calităţii de salariat (hotărârea nu reprezintă o dovadă, ci doar o premisă a obţinerii acestei calităţi), astfel încât reclamantul avea, fie posibilitatea de a formula plângere penală (ceea ce a şi făcut, dar care nu s-a soluţionat nici până în prezent), fie de a urma etapa executării silite, în care, fiind vorba despre o obligaţie „de a face intuituu personae”, avea ca unică soluţie dispoziţiile art. 5803 din Codul de procedură civilă, modalitate de durată, costisitoare şi fără efect practic.

Prin cererea completatoare, recurentul a invocat şi motivul de casare prevăzut de art. 304 pct.1 cod procedură civilă şi anume că instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale deoarece au intervenit modificări în compunerea completului de judecată.

Intimata pârâta a invocat tardivitatea completării motivelor de recurs iar pe fond a solicitat respingerea recursului întrucât reclamantul este în culpă pentru neexecutarea sentinţei în ce priveşte reintegrarea în muncă atâta vreme cât nu a dat curs adreselor societăţii de a se prezenta la birou pentru încheierea contractului de muncă.

Analizând sentinţa recurată în raport de criticile formulate, de probele administrate în cauza şi de dispoziţiile legale incidente, Curtea constată că recursul este nefondat.

Instanţa va soluţiona cu prioritate excepţia tardivităţii completării motivelor de recurs în considerarea disp. art. 137 alin.1 cod procedură civilă.

Cu privire la această excepţie, trebuie observat că recurentul a solicitat prin cererea formulată la 12.04.2011 să se constate nelegalitatea modificării componentei completului de judecată întrucât judecătorul care a participat la dezbateri şi a pronunţat hotărârea în cauză, nu a mai făcut parte din acest complet până la acea dată.

Această excepţie chiar dacă face trimitere la motivul de casare prevăzut de art. 304 pct.1 cod procedură civilă în realitate antamează problema reglementata de art. 260 cod procedură civilă însă acesta considera că la pronunţarea hotărârii trebuia să participe judecătorul care a administrat probele în cauză deşi textul se referă la o altă situaţie şi anume la obligaţia de a se pronunţa hotărârea de către aceiaşi judecători care au participat la judecată şi în faţă cărora s-au pus concluzii cu ocazia închiderii dezbaterilor.

Curtea nu poate reţine o astfel de apărare deoarece înlocuirea unui judecător din compunerea completului de judecată la unul din termene s-a făcut legal, cu

228

respectarea dispoziţiilor din Regulament având în vedere că acesta s-a aflat în concediu medical la data de 23.11.2010 iar înlocuirea s-a făcut cu judecătorul din planificarea de permanenţă aprobată în şedinţă de Colegiu prin hotărârea nr. 37/2010, acesta participând la judecata cauzei.

Aşadar, instanţa a fost legal constituită.Pe fondul cauzei, Curtea constată că este corectă interpretarea data de instanţa

de fond probelor administrate în cauză.Astfel, prin sentinţa civilă nr. 1369/21.11.2008 pronunţată de Tribunalul

Constanţa s-a dispus anularea deciziei de concediere nr. 204/09.05.2008 şi reintegrarea reclamantului în funcţia deţinută anterior.

Conform art. 289 codul muncii “hotărârile pronunţate în fond sunt definitive şi executorii de drept”.

De vreme ce instanţa a dispus anularea deciziei de concediere intra în funcţiune principiul retroactivităţii, adică nulitatea produce efecte nu numai pentru viitor ci şi pentru trecut, înlăturând efectele concedierii produse intre momentul emiterii actului şi cel al anularii de către instanţă.

Din acest principiu izvorăşte şi cel al repunerii în situaţia anterioară, ceea ce înseamnă că persoana în cauză trebuie sa-şi recupereze toate drepturile de care a fost deposedată prin decizia nelegala a angajatorului, respectiv statutul de salariat, funcţia, postul, locul de muncă, precum şi despăgubiri echivalente cu salariul datorat pe acea perioadă cât a fost împiedicat să-şi îndeplinească atribuţiile de serviciu.

În aceste condiţii nu este necesară emiterea unei decizii noi prin care angajatorul să dispună repunerea salariatului în postul deţinut anterior, deoarece cu ocazia soluţionării litigiului s-a tranşat această problemă a funcţiei ocupată de salariat, astfel că angajatorul trebuie să se conformeze reintegrându-l pe salariat în litera şi în spiritul titlului executoriu.

Reclamantul nu trebuia să aştepte emiterea unei decizii de reîncadrare pe postul deţinut, deoarece odată anulată decizia de concediere acesta a redobândit calitatea de salariat pe care o avea anterior deciziei anulate.

Adresele prin care societatea i-a cerut sa se prezinte la serviciu fac dovada că aceasta a dat curs dispoziţiei cuprinsă în titlul executoriu, astfel că refuzul salariatului de a se prezenta justifică emiterea deciziei de concediere contestată prin cererea de faţă.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 cod procedură civilă recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 1960/29.11.2010 a Tribunalului Constanţa va fi respins că nefondat.

Decizia civilă nr. 209/CM/17.05.2011Dosar nr. 11605/118/2009

Judecător redactor Mariana Bădulescu

33. Legalitatea reducerii salariului cu 25% în baza Legii nr. 118/2010.

Măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25% nu aduce atingere substanţei dreptului, intră în marja de apreciere a Statului, nu este o măsură disproporţionată în raport cu scopul urmărit şi păstrează un just echilibru între interesul general al colectivităţii şi

229

imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale omului, aşa încât nu se poate reţine o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

Art. 1 din Legea nr. 118/2010OUG nr. 1/2010

Cauzele CEDO – Lelas c. Croatiei, Eskelimen c. Finlandei, Rechko c. Ucrainei, Mellacher c. Austriei

Prin cererea adresată Tribunalului Tulcea, înregistrată sub nr. 617/88/2011, reclamanţii: C.S. ş.a., prin Sindicatul Salariaţior din Administraţia Publică Locală de Stat Tulcea, au formulat contestaţie împotriva Dispoziţiei nr. 329/2010, emisă de Consiliul Judeţean Tulcea, solicitând anularea acestuia şi obligarea intimaţilor Judeţul Tulcea şi Consiliul Judeţean Tulcea la plata diferenţei dintre salariile cuvenite în luna iunie 2010, conform dispoziţiilor din 29 ianuarie 2010 şi salariile plătite efectiv, începând cu luna iulie 2010, actualizate cu indicele de inflaţie la data efectivă a plăţii.

Au precizat contestatorii că, începând cu salariul aferent lunii iulie 2010, cuantumul brut al indemnizaţiilor lunare de încadrare, inclusiv sporurile, indemnizaţiile şi alte drepturi salariale a fost diminuat cu 25%, sens în care a şi fost emisă Dispoziţia nr. 329 din 27 iulie 2010.

Contestatorii au mai menţionat că măsura diminuării cu 25% a salariului şi implicit actul administrativ prin care s-a procedat la diminuarea drepturilor salariale, încalcă articolele: 11, 16 alin. (1), 20, 41, 44, 47 şi 53 din Constituţia României, ce consacră prioritatea dreptului internaţional asupra celui intern în materia drepturilor fundamentale ale omului, dar şi art. 23 pct. 3 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 1 pct. 2 şi 4 din Carta Socială Europeană privind Dreptul la muncă şi Primul act adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale.

În apărare, a formulat întâmpinare intimatul Consiliul Judeţean Tulcea, prin care a arătat că dispoziţia contestată este legală, întrucât a fost emisă în temeiul prevederilor art. 1, alin.(1) şi (2) şi a art. 16 din Legea nr. 118/2010.

Totodată, intimatul a precizat că, solicitarea contestatorilor de acordare a drepturilor salariale nu poate fi admisă, motivat şi de faptul că sumele solicitate nu sunt cuprinse în bugetul judeţului Tulcea, astfel cum acesta a fost aprobat prin Hotărârea Consiliului Judeţean Tulcea nr. 8/2011 privind aprobarea bugetului propriu de venituri şi cheltuieli al Judeţului Tulcea, pe anul 2011.

Prin sentinţa civilă nr.897/16.03.2011 s-a admis contestaţia formulată de contestatorii: C.S. ş.a. prin SINDICATUL SALARIAŢILOR DIN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ LOCALĂ DE STAT TULCEA, în contradictoriu cu intimaţii JUDEŢUL TULCEA şi CONSILIUL JUDEŢEAN TULCEA; S-a anulat Dispoziţia nr. 329 din 27 iulie 2010, emisă de Consiliul Judeţean Tulcea, în parte, în ceea ce îi priveşte pe contestatori, ca netemeinică şi nelegală; Au fost obligaţi intimaţii la plata către contestatori a diferenţei dintre salariile cuvenite şi cele efectiv plătite acestora în perioada 01 iulie - 31 decembrie 2010, sume ce vor fi actualizate la data efectivă a plăţii.

Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a avut în vedere următoarele:

230

Prin Dispoziţia nr. 329 din 27 iulie 2010, intimatul Consiliul Judeţean Tulcea a dispus diminuarea cuantumului brut al salariului lunar de încadrare (de bază) precum şi a altor drepturi salariale stabilite conform prevederilor Legii-cadru nr. 330/2009 şi ale O.U.G. nr. 1/2010, demnitarilor şi personalului din aparatul de specialitate al Consiliului Judeţean Tulcea pentru perioada 1 iulie 2010 - 31 decembrie 2010.

Instanţa reţine că reducerea unilaterală a salariului brut cu 25%, în temeiul dispoziţiilor mai sus menţionate din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, încalcă prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi pe cele ale art. 1 alin. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, care privesc protecţia proprietăţii.

Potrivit art. 20 alin. 1 din Constituţia României, „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte,” iar potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol, „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”

Constatarea Curţii Constituţionale a României, în cuprinsul deciziilor nr. 872/25.06.2010 şi nr.874/25.06.2010, că Legea nr. 118/2010 nu încalcă dispoziţiile Constituţiei României, nu împiedică instanţele de judecată să facă aplicarea dispoziţiilor art.20 din legea fundamentală şi să dea prioritate pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

Potrivit art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.

Instanţa, pentru a analiza dacă sunt încălcate prevederile art. 1 din Primul protocol trebuie să analizeze, aşadar, mai multe aspecte; dacă, contestatorii au un „bun” în sensul art. 1 alin. 1 din Primul protocol; existenţa unei ingerinţe a autorităţilor publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ce a avut ca efect privarea acestora de bunul lor, în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1; dacă sunt îndeplinite condiţiile privării de proprietate, respectiv dacă ingerinţa este prevăzută de lege, dacă ingerinţa urmăreşte un scop legitim de interes general (ea a intervenit pentru o cauză de utilitate publică), dacă ingerinţa este proporţională cu scopul legitim urmărit, adică dacă s-a menţinut un „just echilibru” între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.

231

Instanţa reţine că C.E.D.O. de la Strasbourg s-a pronunţat în nenumărate rânduri, chiar şi împotriva României, în sensul că şi dreptul de creanţă reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, dacă este suficient de bine stabilit pentru a fi exigibil sau dacă reclamantul poate pretinde că a avut cel puţin o „speranţă legitimă” de a-l vedea concretizat (Hotărârea din 24.03.2005 în cauza Sandor împotriva României; publicată în Monitorul Oficial nr. 1048/2005, hot. din 28 iunie 2005 în cauza Virgil Ionescu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 396/2006; Hotărârea din 19 octombrie 2006 în cauza Matache şi alţii împotriva României - cererea nr. 38113/02; Hotărârea. nr. 2 din martie 2004 în Cauza Sabin-Popescu împotriva României „publicată în Monitorul Oficial nr. 770/2005, Hotărârea din 15 februarie 2007 în cauza Bock şi Palade împotriva României-cererea nr. 21740/02; Hotărârea din 6 decembrie 2007 în cauza Beian contra României-cererea nr. 30658/05, etc.)

În Hotărârea din 15 iunie 2010 în cazul Mureşanu împotriva României (cererea nr. 12821/05) C.E.D.O. s-a pronunţat în mod expres în sensul că salariul reprezintă un „bun” în sensul art. 1 alin. 1 din Primul protocol.

Salariile contestatorilor, la care aceştia au dreptul în baza contractului individual de muncă, reprezintă un „bun” în sensul art. 1 alin. 1 din Primul protocol adiţional la convenţie.

Prima condiţie a privării de proprietate este ca ingerinţa să fie prevăzută de lege.Această primă condiţie semnifică în dreptul intern legalitatea privării de

proprietate, principiu care, la rândul lui, presupune îndeplinirea a două cerinţe: să existe o lege în sensul Convenţiei, în temeiul căreia să fi avut loc privarea de proprietate; legea să îndeplinească acele calităţi determinate de Curte în jurisprudenţa sa, adică să fie accesibilă, precisă şi previzibilă.

Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar îndeplineşte condiţiile precizate mai sus, fiind un act normativ accesibil, precis şi previzibil în sensul jurisprudenţei C.E.D.O.

Instanţa mai reţine că privarea de proprietate trebuie să urmărească un scop legitim de interes general, adică să intervină pentru o cauză de utilitate publică.

Soluţia legislativă cuprinsă în art. 1 din Legea nr. 118/2010 a fost determinată de apărarea securităţii naţionale, astfel cum rezultă şi din expunerea de motive a Guvernului. Securitatea naţională nu implică numai securitatea militară, ci are şi o componentă socială şi economică. Nu numai existenţa unei situaţii „manu militari” atrage aplicabilitatea noţiunii „securitate naţională”, ci şi alte aspecte din viaţa statului, precum cele economice, financiare, sociale, care ar putea afecta însăşi fiinţa statului prin amploarea şi gravitatea fenomenului. Situaţia de criză financiară mondială ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a ţării şi, implicit, securitatea naţională.

Asigurarea stabilităţii economice a ţării şi apărarea siguranţei naţionale sunt noţiuni care se circumscriu celor de „scop legitim de interes general” şi de „cauză de utilitate publică”.

În consecinţă, este îndeplinită şi cea de a doua condiţie a privării de proprietate.

232

Ingerinţa trebuie să fie proporţională cu scopul legitim urmărit. Ingerinţa este proporţională cu scopul legitim urmărit dacă s-a menţinut un „just echilibru” între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului. Trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit (Hotărârea din 21 iulie 2005 în Cauza Strein şi alţii împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 99/2006).

Pentru a determina dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar şi, în special, dacă nu obligă contestatorii să suporte o sarcină disproporţionată, trebuie să se ia în considerare modalităţile de compensare prevăzute de legislaţia naţională.

Curtea a statuat deja că, fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate constituie, în mod normal, o atingere excesivă şi că lipsa totală a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art. 1 din Protocolul nr.1 decât în împrejurări excepţionale.

Privarea de proprietate impune statului obligaţia de a despăgubi pe proprietar, pentru că, fără plata unei sume rezonabile, raportate la valoarea bunului, ea constituie o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Legea nr. 118/2010 nu oferă contestatorilor posibilitatea de a obţine despăgubiri pentru privarea de proprietate.

Instanţa reţine că lipsa totală a despăgubirilor nu se poate justifica, avându-se în vedere circumstanţele speţei, cu atât mai mult cu cât nici o circumstanţă excepţională nu a fost invocată de Guvern pentru a o justifica.

Instanţa mai reţine că, prin reducerea salariilor bugetarilor cu 25%, s-a adus atingere dreptului de proprietate al acestora, atingere care, în concepţia instanţei europene, este incompatibilă cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Este încălcată Convenţia întrucât prin reducerea cu 25% situaţia financiară a familiilor contestatorilor este grav afectată, aceştia nemaiputând plăti ratele, întreţinerea etc., contestatorii fiind astfel lipsiţi de mijloace de subzistenţă.

Împotriva sentinţei civile nr.897/16.03.2011, la data de 19.04.2011 au declarat recurs Consiliul Judeţean Tulcea şi Judeţul Tulcea.

Critica sentinţei prin motivele de recurs a vizat în esenţă următoarele:Art. 304 pct.9 C.pr.civ. „Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a

fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.”Prin Dispoziţia Preşedintelui Consiliului Judeţean Tulcea nr.329/27.07.2010, s-a

stabilit diminuarea cuantumului brut al salariului lunar de încadrare precum şi a altor drepturi salariale stabilite conform prevederilor Legii – cadru nr.330/2009 şi ale OUG nr.1/2010, demnitarilor şi personalului din aparatul de specialitate al Consiliului Judeţean Tulcea, pentru perioada 1 iulie – 31 decembrie 2010, aşa cum au fost prevăzute în anexa dispoziţiei în speţă. Această dispoziţie este legală, întrucât a fost emisă în temeiul prevederilor art.1, alin.1 şi 2 şi a art.16 din Legea nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.

Dispoziţiile acestei legi au fost declarate constituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr.975/2010. Astfel, potrivit dispoziţiilor legale sus-menţionate cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale, precum şi alte drepturi în lei sau în

233

valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi ale Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%, aceste prevederi aplicându-se până la 31 decembrie 2010.

Analizând sentinţa recurată din prisma criticilor formulate, Curtea a admis recursul ca fondat, pentru următoarele considerente :

Prin cererea formulată, reclamanţii au formulat contestaţie împotriva dispoziţiei nr.329/27.07.2010 emisă de intimată, solicitând anularea acesteia şi repunerea sa în situaţia anterioară emiterii deciziei, în sensul revenirii sale la salariul primit anterior emiterii acesteia.

Prin dispoziţia nr.329/27.07.2010, intimata a dispus începând cu 01.07.2010, diminuarea cu 25% a salariului reclamantului conform Legii nr. 118/2010, privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar: „Cuantumul brut al salariilor /soldelor/indemnizaţiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale, precum şi alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile legii cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi ale O.U.G. nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi ale măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%”.

Legea nr.118/2010 a făcut obiectul controlului de constituţionalitate, astfel prin deciziile nr. 872 şi 874 din 25.06.2010, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 1-8 şi cele ale art. 10-17 din legea privind unele măsuri în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt constituţionale.

În motivarea acestor decizii, Curtea Constituţională a reţinut că măsura de diminuare a cuantumului salariului (indemnizaţiei) soldei cu 25% a avut loc cu respectarea prevederilor art. 54 din Constituţie. Dreptul la muncă este un drept complex care include şi dreptul la salariu.

Astfel, diminuarea sa se poate realiza numai în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de art. 53 din Constituţie şi anume :

„- să fie prevăzută de lege ; - să se impună restrângerea sa; - restrângerea să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul

constituţional şi anume pentru : apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori a unui sinistru deosebit de grav;

- să fie necesară într-o societate democratică; - să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o; - să fie aplicată în mod nediscriminatoriu; - să nu aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii”.

234

Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că diminuarea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei, ca un corolar al dreptului la muncă este prevăzută de legea criticată şi se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare.

Soluţia legislativă cuprinsă în art. 1 din legea criticată a fost determinată de apărarea securităţii naţionale.

Securitatea naţională nu implică numai securitatea militară, ci are şi o componenţă socială şi economică.

Prin decizia nr. 1414/04.11.2009, Curtea a statuat că situaţia de criză financiară mondială ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a ţării şi implicit securitatea naţională.

În expunerea de motive a legii nr. 118/2010 se arată că, potrivit evaluării Comisiei Europene „activitatea economică a României, rămâne slabă şi contrar aşteptărilor iniţiale, creşterea economică s-a menţinut negativă în primul trimestru al anului 2010.

Curtea Constituţională a reţinut că ameninţarea la adresa stabilităţii economice continuă să se menţină, astfel încât Guvernul a fost îndrituit să adopte măsuri corespunzătoare pentru combaterea acesteia.

Una dintre aceste măsuri a fost diminuarea cuantumului salariilor /indemnizaţiilor/soldelor, cu 25%.

Curtea Constituţională a reţinut că restrângerea prevăzută de legea criticată este necesară într-o societate democratică, tocmai pentru menţinerea democraţiei şi salvgardarea fiinţei statului.

Cu privire la proporţionalitatea situaţiei care a determinat restrângerea, Curtea Constituţională a constatat că există o legătură de proporţionalitate între mijloacele folosite (reducerea cu 25% a cuantumului salariului /indemnizaţiei/soldei) în scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare), reechilibrarea bugetului de stat şi că există un echilibru echitabil între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.

Măsura legislativă criticată este aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25% se aplică tuturor categoriilor de personal bugetar, în acelaşi cuantum şi mod.

Curtea Constituţională a reţinut că Legea nr. 118/2010 nu aduce atingere substanţei dreptului, din moment ce condiţiile prevăzute la art. 53 din Constituţie sunt respectate. Măsura reducerii cu 25% a cuantumului salariului /indemnizaţiei/soldei, are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta substanţa dreptului constituţional protejat. Restrângerea exerciţiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât se menţine ameninţarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată.

Existenţa unui control de constituţionalitate nu împiedică însă instanţa să verifice dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne în conformitate cu prevederile art. 20 din Constituţie.

În mod eronat prima instanţă a constatat că există neconcordanţe între prevederile Legii nr. 118/2010 şi art.1 din Protocolul Adiţional nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

235

Atât Constituţia României în art. 53, cât şi documentele internaţionale în materia drepturilor omului, prevăd posibilitatea diminuării rezonabile a gradului de protecţie oferită unor drepturi fundamentale în anumite situaţii cu respectarea unor condiţii, câtă vreme prin aceasta nu este atinsă chiar substanţa drepturilor.

Simpla lecturare a dispoziţiilor cuprinse în art. 1 din Protocolul nr. 1 pune în evidenţă faptul că protecţia pe care el o instituie cu privire la dreptul de proprietate nu este absolută.

În concepţia Curţii Europenem art. 1 din Protocolul nr. 1 nu conţine numai principiul dreptului de proprietate ci şi alte două principii care constituie limite ale exercitării acestui drept: posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică şi reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.

Măsura dispusă prin Legea nr. 118/2010, de diminuare cu 25% a salariului/indemnizaţiei/soldei, îndeplineşte condiţiile impuse de art.1 Protocol 1 şi condiţiile specifice ce rezultă din jurisprudenţa CEDO.

Astfel, diminuarea salariului cu 25%, ca un corolar al dreptului la muncă a fost prevăzută prin lege şi a fost determinată de apărarea securităţii naţionale, care implică, pe lângă securitatea din domeniul militar şi o componentă socială şi economică.

În expunerea de motive a Legii nr. 118/2010, se arată că, potrivit evaluării Comisiei Europene, activitatea economică a României rămâne slabă şi contrar aşteptărilor iniţiale, creşterea economică s-a menţinut negativă în primul trimestru al anului 2010.

S-a mai arătat că din „misiunea de evaluare efectuată de serviciile Comisiei împreună cu experţii FMI şi ai Băncii Mondiale în perioada 26 aprilie – 20 mai 2010, pentru a analiza progresele înregistrate în ceea ce priveşte condiţiile specifice ataşate tranşei a treia în valoare de 1,15 miliarde de euro, în cadrul programului de asistenţă financiară, a rezultat faptul că, în condiţiile politicilor curente, ţinta de deficit fiscal pentru 2010, de 6,4% din PIB, nu va putea fi îndeplinită din cauza unor deteriorări ale condiţiilor economice, a unor dificultăţi în colectarea veniturilor şi derapajelor pe partea de cheltuieli.

Aşadar, restrângerea prevăzută de Legea nr. 118/2010 este necesară într-o societate democratică, tocmai pentru menţinerea democraţiei şi salvgardarea fiinţei statului.

Trebuie avută în vedere marja mare de apreciere pe care Curtea Europeană a lăsat-o statelor în stabilirea propriilor politici, această marjă putând fi mai mare atunci când necesitatea intervenţiei statului rezultă din consecinţele pe care criza economică internaţională le produce asupra deficitului bugetar.

Cu privire la proporţionalitatea situaţiei care a determinat măsura de restrângere a salariului, se constată că există o legătură de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul legitim urmărit, de asemenea există un echilibru echitabil între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.

Restrângerea exerciţiului dreptului la salariu are un caracter temporar, măsura fiind luată până la finele anului 2010, iar în acest mod nu se afectează substanţa dreptului constituţional protejat.

236

Dacă se are în vedere şi procentul pentru care a operat diminuarea salariului cu 25% se poate concluziona că există un echilibru just între scopul vizat şi mijloacele folosite, iar reclamantului nu i-a fost impusă o sarcină disproporţionată şi excesivă.

În concluzie, Curtea apreciază că măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25% nu aduce atingere substanţei dreptului, intră în marja de apreciere a Statului, nu este o măsură disproporţionată în raport cu scopul urmărit şi păstrează un just echilibru între interesul general al colectivităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale omului, aşa încât nu se poate reţine o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, reţinută de instanţa de fond, nu are incidenţă în cauză, întrucât are în vedere alte situaţii decât cea în speţă.

Într-adevăr, Curtea Europeană a statuat că dreptul la salariu poate fi considerat un bun în sensul prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1, însă Curtea Europeană face o distincţie esenţială între dreptul de a continua să primeşti pe viitor un salariu într-un anumit cuantum şi dreptul de a primi efectiv salariul câştigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată.

Astfel, în cauza Lelas contra Croaţiei (20.05.2010), Curtea a statuat că nu este consacrat de Convenţie dreptul de a fi plătit în continuare cu un anumit cuantum al salariului.

În cauza Eskelimen contra Finlandei (19.04.2007) în care reclamanţii au susţinut că au dreptul la o alocaţie suplimentară care fusese abrogată, Curtea a reţinut că în Convenţie nu este consacrat dreptul de a continua plata unui salariu într-un anumit cuantum, iar pretenţia poate fi considerată „bun” dacă este suficient determinată şi fundamentată din punct de vedere legal în dreptul intern.

Tot astfel, în cauza Rechko contra Ucrainei (08.11.2005), Curtea a considerat că este la libera apreciere a statului să stabilească ce beneficii sunt plătite persoanelor din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau înceta plata anumitor beneficii prin modificări corespunzătoare ale legislaţiei.

Rezultă, deci, că o astfel de ingerinţă nu are caracterul unei privări de proprietate, iar statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor sale în acest domeniu.

În cauza Wieczarek contra Poloniei (08.12.2009) sau Mellacher contra Austriei (19.12.1989), Curtea a constatat că nu este rolul său de a verifica în ce măsură existau soluţii legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepţia situaţiilor în care aprecierea autorităţilor este vădit lipsită de orice temei.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa CEDO reţinută de prima instanţă referitoare la privarea de proprietate fără plata unei despăgubiri, nici aceasta nu are incidenţă în cauză, întrucât se referă la alte situaţii decât cea în speţă.

În jurisprudenţa Curţii Europene, noţiunea de „privare de proprietate” semnifică preluarea completă şi definitivă a unui bun. Titularul dreptului asupra acelui bun nu mai are posibilitatea exercitării vreunuia din atributele conferite de dreptul pe care îl avea patrimoniul său. Situaţiile de acest gen reţinute de practica jurisdicţională europeană sunt: naţionalizări, exproprieri, confiscări.

Ori, în prezenta cauză nu este vorba despre o preluare completă şi definitivă a salariului, ci este vorba de o reducere temporară a salariului personalului bugetar cu

237

25%, măsură care nu aduce atingere substanţei dreptului nu este o măsură disproporţionată în raport cu scopul urmărit şi păstrează un just echilibru între interesul general al colectivităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale omului.

Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art. 312 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul formulat şi a modificat în tot sentinţa recurată, în sensul respingerii acţiunii ca nefondată.

Decizia civilă nr. 268/CM/07.06.2011Dosar nr. 617/88/2011

Judecător redactor Jelena Zalman

34. Necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti în analizarea contestaţiilor împotriva sancţiunii disciplinare aplicate personalului clerical.

Instanţele de judecată nu sunt competente să exercite funcţia de înfăptuire a justiţiei în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică, în materie, nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme juridice proprii acelor culte.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost chemată să se pronunţe în legătură cu exercitarea anumitor profesii şi cu natura juridică a contestaţiilor privitoare la măsurile disciplinare care pot fi aplicate de ordinele profesionale şi anume dacă acestea au caracter civil, în sensul prevederilor art. 6 al. 1 din Convenţie.

Curtea Europeană a statuat că o asemenea atribuire de competenţă în materie nu este, prin ea însăşi, contrară dispoziţiilor Convenţiei. Este, însă, necesar fie ca jurisdicţiile ordinelor profesionale să îndeplinească exigenţele art. 6 al. 1 din Convenţie, fie dacă nu le îndeplinesc, legea naţională trebuie să admită accesul la un organ de jurisdicţie, care prezintă toate garanţiile pe care le impune acest text.

Art. 6 alin. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor OmuluiH.G. nr. 53/2008, capitolul IV

Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelorCauza Tyler Tomson contra Regatului Unit al Marii Britanii

Decizia Curţii Constituţionale nr. 640/10.06.2008

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 09.09.2009, reclamantul G.V. a solicitat in contradictoriu cu intimata Arhiepiscopia Tomisului, restabilirea raporturilor de munca intre reclamant si intimata, reprimirea sa la locul de munca, plata tuturor drepturilor salariale reprezentând salariile din luna decembrie 2008, ianuarie 2009 până la efectiva reprimire la locul de munca, indexate, majorate şi actualizate cu indicele de inflatie la data platii efective şi daune morale in suma de 100.000 euro pentru urmatoarele motive:

Prin decizia nr.2 din data de 27.02.1996 emisă de Arhiepiscopul Tomisului, reclamantul a fost numit in postul de preot paroh al parohiei N.M.D. din orasul Eforie Nord, fiind transferat.

De la aceasta dată a funcţionat ca preot paroh, retribuit de catre Arhiepiscopia Tomisului, până in luna decembrie anul 2008, când prin forţă a fost inlăturat din funcţie de către prepuşii Arhiepiscopului Tomisului, cu ajutorul trupelor DIAS, deşi

238

reclamantul este persoană fizica – preot – şi calitatea sa nu implică exercitiu de astfel de forţe, fiind chiar contrară folosirii acestora, propovăduirea credinţei, activitatea sacramentală, pastoral misionară şi social filantropică este o misiune care se duce la bun sfârşit cu blândeţe, virtute, simplitatea purtărilor şi nicidecum nu se apelează la forţă.

S-a precizat ca intrarea in biserica s-a realizat prin spargerea incuietorilor de catre reprezentantii Centrului Eparhial Tomis, in incinta ramânând bunuri ale bisericii şi ale sale personale, care nu au fost trecute in nici un proces verbal si nici nu au mai fost recuperate vreodată, existenţa lor fiind pusă la indoială la acest moment.

Convingerea reclamantului este că eliminarea sa din structură a fost determinată de incercările repetate din anul 2004 şi 2008 ale reprezentanţilor Centrului Eparhial de a face propagandă politică pentru alegerile de la acel moment, urmate de refuzul său categoric determinat de cel puţin două considerente – biserica nu face politică sau mai exact nu ar trebui să o facă, precum şi de calitatea sa de deţinut politic din regimul comunist anterior anului 1989.

In final s-a ajuns dupa aceste refuzuri la aplicarea unei sancţiuni -caterisirea - care dupa regulamentul bisericesc reprezintă interzicerea exercitarii practicilor bisericesti.

De menţionat este faptul că există o serie de abateri care, după regulamentul canonic, conduc la asemenea sancţiuni, ca de exemplu – schisma, hula şi erezia, ceea ce in speţă nu se regăseşte.

Reclamantului i s-a aplicat această sancţiune pentru fapte cu caracter preponderent economic - administrarea incorectă şi cu rea-voinţă a parohiei prin ignorarea organismelor parohiale şi dispunerea dupa bunul plac asupra veniturilor parohiei, pentru promovarea in public, cu intenţii ascunse a persoanei domnului L.F. ca unicul ctitor, proprietar şi sustinator al bisericii in pofida credinciosilor care sunt si raman ctitori, pentru neascultare faţă de autorităţile superioare, sfidarea şi denigrarea in faţa persoanelor laice a ierarhului, neascultarea prin cererea de predare a Antimisului şi de iesire din eparhie, susţinerea contradictorie si cu absurditate a ideii despre biserica si parohie ca proprietate particulara in cadrul careia urma sa ramină ca preot slujitor.

Aceste fapte, care şi in condiţiile in care s-ar fi dovedit in etapa iniţială că au fost savirsite de către reclamant, nu erau in masură să atragă o asemenea sancţiune.

Judecata canonică a urmat, cum era şi firesc, treptele prevăzute de procedura specială, fiind in faza in care s-a pronuntat sentinta nr. 5/19.02.2009 a Consistoriului Eparhial al Arhiepiscopiei Tomisului si aprobata de IPS Teodosie.

Prin aceasta sentinta, s-a hotarât pedepsirea reclamantului cu caterisirea conform prevederilor art. 4 alin. 8 lit. d din Regulamentul de Procedură a Bisericii Ortodoxe Romane ce i-a fost comunicată prin adresa nr. 6710/02.03.2009 si prin care i se aduce la cunostinta ca este degradat definitiv de rangurile bisericesti si onorifice in conformitate cu art. 4 alin. B lit. a din Regulamentul de Procedura a Bisericii Ortodoxe Romane.

Ca urmare a pronunţării acestei sentinţe, s-a adresat Prea Fericitului Patriarh Daniel contestând caterisirea sa, motivat pe faptul că nu s-au respectat procedurile si regulamentul de procedură.

239

Astfel, a depus recurs la data de 17.03.2009 motivat si a primit adresa nr. 3907/17.08.2009 prin care i s-a adus la cunostinţă ca s-a respins recursul, sentinta nr. 5 /2009 a Consistoriului Eparhial al Arhiepiscopiei Tomisului ramânând valabila ca si pedeapsa aplicata – caterisirea. La recomandarea Patriarhiei Romane prin consilierul patriarhal S.C. a formulat o cerere de iertare – o uzanţă a BOR – adresată IPS Teodosie si Patriarhului Daniel, in urma careia s-a tinut o sedinţă a Sinodului Mitropolitan al Munteniei si Dobrogei prin care s-a dispus intr-un mod care nu mi-a fost comunicat. Din auzite a aflat ca la sediul Arhiepiscopiei s-a comunicat un raspuns relativ la aceasta problema, dar pe care reclamantul nu l-a vazut, in concluzie reclamantului personal nu i s-a comunicat hotarârea Sfintului Sinod pentru a afla motivarea.

Până in prezent, personal reclamantului nu i s-a adus la cunostinta hotarirea finala a judecatii canonice in care îşi apără calitatea de preot pe care consideră ca nu a pierdut-o, respectiv harul, ci doar cel mult i s-a interzis exercitiul celor sfinte si aceasta nu cu caracter permanent, o astfel de oprire se putea face doar pe o perioada de cel mult 30 zile.

De relevat este faptul esential, indiferent de aceste aspecte, acela al indepartarii sale la data de 08.12.2008, anterior pronuntarii vreunei sentinte prin care i se aplica sanctiunea.

Intrucat a aflat din surse personale ca din data de 04.12.2008 un alt preot primise numirea pe postul sau, ceea ce era la acel moment absolut imposibil, dar s-a dovedit ulterior adevarat, a scris o cerere de demisie datata 08.12.2008, neadmisă de Arhiepiscopia Tomisului.

In conditiile in care s-ar fi dorit incetarea raporturilor de munca intre părţi, elegant ar fi fost admiterea cererii sale si totul s-ar fi limitat la o colaborare cu caracter trecut intre reclamant si Arhiepiscopia Tomisului. Prin precizările reclamantului de la termenul din data de 16.06.2010, rezultă că se invocă presiuni fizice şi psihice (jignire şi umilire in faţa colegilor şi enoriasilor) materializate in controale agresive, repetate pe perioada de activitate, urmate de ameninţări cu sancţiuni cu caracter penal facute asupra sa pentru a-l determina să-şi depuna demisia. Astfel, in aceasta conjunctura reclamantul si-a depus demisia la data de 08.12.2008, determinat de comportamentul abuziv manifestat de intimata, prin care s-a incalcat orice drept prevazut in legislaţia muncii şi Declaraţia Universala a Drepturilor Omului; intimata in loc sa dea eficienta demisiei, a emis decizia nr. 672/18.12.2008, deoarece in loc sa accepte demisia, intimata a deferit spre judecata canonica de câtre Consistoriul Eparhial pe reclamant, pentru abaterile constatate. Decizia nr. 672/2008 este de fapt in realitate o decizie de sancţionare disciplinara, a cărei nulitate absolută o solicită reclamantul, deoarece s-au incalcat dispozitiile art. 267 alin. 1 si 2, art. 268 alin. 1 pct. 1 codul muncii, lipsind cercetarea disciplinara prealabila obligatorie. In subsidiar, reclamantul relevă faptul că in perioada 08.12.2008 - 28.02.2009 s-a aflat in concediu medical datorită inrăutăţirii stării sale de sănătate, situaţie in care a comunicat certificatele medicale in timp util intimatei, insa au fost nesocotite, incălcându-i-se drepturile de salariat prin aplicarea sancţiunii in intervalul de

240

incapacitate de muncă, intrucât in perioada de incapacitate de muncă, orice act al angajatorului este lovit de nulitate absolută.

Prin întâmpinare, intimata invocă excepţia necompetenţei generale a instantelor de judecata, ivind in vedere statutul BOR aprobat prin HG 53/2008 art. 4 alin. 1 – autonomia bisericii faţă de stat si alte institutii, Legea 489/2006, art. 26 alin. 1-3, privind libertatea religioasă, iar pe fondul cauzei solicita respingerea cererii reclamantului motivat pe faptul ca reclamantul a inaintat la data de 08.12.2008 cerere de demisie la Centrul Eparhial Tomis, cerere înregistrata sub nr. 6710/08.12.2008 prin care reclamantul a ignorat statutul de organizare si functionare a BOR .

Instanţa a solutionat exceptia de necompetenţă generală a instanţei prin incheierea de şedinţă motivată de la termenul din 16.12.2009.

Prin sentinţa civilă nr.1625/13 octombrie 2010, Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea precizată de reclamant; A anulat decizia nr. 672/08.12.2008 şi sentinţa nr. 5/19.09.2009 emise de pârâtă; A repus reclamantul în situaţia anterioară, respectiv în funcţia de preot I la parohia Eforie Nord II, Protoieria Mangalia şi a obligat pârâta către reclamant la plata drepturilor salariale cuvenite pe perioada 8.12.2009 până la efectiva reintegrare; A respins celelalte pretenţii ca nefondate.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a avut în vedere următoarele:

Prin hotărârea Permanentei Consistoriului Eparhial si procesul verbal din data de 28.10.1977, reclamantul a fost hirotonit ca preot pe seama Parohiei Partizani, iar prin decizia nr. 56/1978, reclamantul G.V. a fost incadrat in conditiile codului muncii – art. 70 in postul vacant de preot la Parohia Partizan Tulcea începând cu data de 06.01.1978, findu-i stabilite drepturi banesti – salariul cu norma intreaga platibil de la bugetul de stat. La data de 01.10.1994, prin decizia nr. 107 a Arhiepiscopului Tomisului Lucian, reclamantul a fost transferat de la parohia Chirnogeni la parohia Eforie Nord pe postul II preot, primind salariu tarifar si spor de vechime pentru norma intreagă. Prin decizia nr. 2/17.02.1996, ca urmare a cererii reclamantului si hotărârii Permanentei Consistoriului Eparhial din data de 06.02.1996, reclamantul a fost numit începând cu data de 01.03.1996 in postul de preot paroh al parohiei Naşterea Maicii Domnului din Eforie Nord prin transfer de la parohia Eforie Nord postul II preot stabilindu-i-se şi salariul tarifar, sporul de vechime precum si indemnizatia de conducere. Raporturile sale au fost specifice celor de munca cu Arhiepiscopia Tomisului, raporturi care se supun vechiului cod al muncii valabil la data incheierii raporturilor de munca – Legea nr. 1/1970. Subordonarea contestatorului se realizeaza asadar in dublu sens, respectiv Arhiepiscopiei atit din punct de vedere spiritual - statutar -canonic dar si in virtutea calitatii de salariat, a functiei detinute, conform codului muncii valabil la data incheierii raporturilor de munca, dar si codului muncii nou . Cercetarea initiala din punct de vedere canonic a fost realizata de catre Consistoriul Eparhial, judecata canonica fiind pina in prezent finalizata, ulterior situatia contestatorului fiind analizata si de catre angajator.

241

Dupa cum se constată, forma de subordonare este independentă, dar si interdependenta, sferele de competenţă ale contestatorului in intreaga sa activitate fiind demarcate de legi cu caracter specific si norme distincte, urmând a se stabili care este cea prioritară şi cea subsidiară pornind de la raportul juridic iniţial care atrage o competenţă in funcţie de care se analizează ulterior intreaga situaţie a contestatorului. Pe de o parte, apartenenta contestatorului la cler il supune legilor bisericesti canonice, iar calitatea sa de angajat cu contract de munca il supune dispozitiilor codului muncii. In sprijinul acestei concluzii este si reglementarea din art. 295 alin 1 si 2 codul muncii-legea 53/2003, potrivit cu care dispozitiile acestui cod se intregesc cu celelalte dispozitii cuprinse in legislatia muncii si, in masura in care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevazute de acest cod, cu dispozitiile legislatiei civile. Astfel, reglementarile codului muncii, ca lege generală, ca drept comun, se completează cu prevederile legii cultelor – lege specială, in privinţa raporturilor de muncă dintre preoţi şi cultele de care aparţin chiar si in situaţia in care nu ar fi încheiat un contract de muncă. Este eronată din această perspectivă interpretarea conferita raspunsurilor transmise prin adresa nr. 7002/30.08.2007 a Secretariatului de Stat pentru Culte dar si din adresa nr. 739/MB/22.08.2008 a Ministerului Muncii Familiei si Egalitatii de Sanse – Inspectia Muncii in sensul ca relatiile dintre preoti si cultele de care apartin, nu fac obiectul unor raporturi de munca; real este ca doar relaţiile preotilor cu cultele de care apartin (care se reduc doar la latura canonica – statutară), nu fac obiectul raporturilor de munca, insa cu exceptia situatiilor in care preotii incheie contracte de munca cu aceste culte, ca in speta, caz in care raporturile lor se supun legislatiei generale –codului muncii. In cazul in care, începând cu anul 1978, intre reclamant si intimată exista un contract de muncă, in cadrul căruia a operat transferul reclamantului la cerere de la un loc de muncă la altul, a operat stabilirea si modificarea salariului tarifar al acestuia, i s-au stabilit sporuri, indemnizatii de conducere – elemente specifice contractului de munca , este evident ca intre cele doua parti s-a derulat un raport de munca. Prioritar, se va retine că demisia a fost scrisă de reclamant la data de 08.12.2008, moment la care incă din data de 04.12.2008 era numit de câtre intimata un alt preot la biserica din Eforie, respectiv martorul C.C.I., care recunoaste numirea sa incă din data de 04.12.2008 in locul reclamantului. Demisia prezentată de reclamant intimatei la data de 08.12.2008 se califica doar ca intentia acestuia de iesire de sub ascultarea episcopului locului, dar fara ca reclamantul sa renunte la locul sau efectiv de muncă, reclamantul intelegând să rămână preot la aceeaşi biserică la care a contribuit material si cu munca, preferat de ctitor, aspect rezultat din modul in care a fost formulată, a intenţiei exprimate a reclamantului. Se constată că, de fapt, reclamantul avea numai intenţia de a ieşi de sub ascultarea episcopului Tomisului, dar cu tendinţa de a rămâne in calitate de preot paroh la aceeaşi parohie din Eforie Nord, pe care in mod repetat o considera si in mod

242

public ca fiind proprietate privată, opinie vădit disconcordantă cu cea a autorităţii bisericeşti. Odată prezentată demisia de către reclamant, intimata avea doar latitudinea de a lua act de aceasta, neavând posibilitatea legala de a se opune vointei salariatului de a renunta la raportul de munca, intrucât nu exista mijloace legale de coercitie a salariatului sa renunţe, să-şi revoce propria voinţă in acest sens, respectiv de a ramine salariat. Intimata, concret, a luat act de demisie (moment in care fiind intrunit acordul de vointa al ambelor părţi, raportul de munca se considera încheiat), dar a conferit spre judecată canonică pe reclamant, in final acesta primind sancţiunea cea mai grava - aceea de caterisire.

Eroarea intimatei a constat in faptul că la momentul la care a luat act de demisie, se incheiase relaţia de ascultare dintre părţi, astfel că acestuia nu i se mai puteau aplica sancţiuni disciplinare.

Singura posibilitate de a proceda a intimatului angajator, era aceea de a accepta vointa salariatului de denuntare a raporturilor de munca, fara a mai avea posibilitatea legala de a-l sancţiona, de a-l judeca in procedura canonica.

Prioritatea se stabileşte in această fază de către instanţa sesizata cu un litigiu de muncă, punctul de pornire in aceasta analiza constituind-o calitatea indubitabila de salariat, fără a se face insa abstractie de calitatea de preot pe care angajatorul a inteles să o inceteze considerind ca salariatul sau a pierdut una din condiţiile absolut necesare continuării profesiei - asupra căreia o alta instanţă cu caracter special se afla in dezbatere.

De altfel, data până la care instanţa competentă potrivit Legii 168/1999 este indrituită să analizeze raportul de muncă la data pronunţării prezentei sentinţe, in conditiile in care legislaţia canonică bisericeasca excede unui cadru comun, are nu numai caracter comun, ci este exclusă-din punctul sau de vedere de la controlul unei instante de drept comun, aspect pe care il vom analiza prin prisma ingradirilor impuse de o legislatie paralela cu dreptul comun in materia raporturilor de munca şi se va aprecia daca aceasta excludere de la un control judecatoresc este conforma normelor legislatiei interne si europene, pactelor si tratatelor, conventiilor la care Romania este parte semnatara, cu referire speciala la art. 7 din Conventia pentru Apararea Drepturilor Omului care garanteaza dreptul la protectie egala a legii impotriva oricaror discriminari. Din acest punct de vedere, imposibilitatea analizării unui raport juridic supus unor norme specifice echivalează cu ingrădirea dreptului persoanei care solicita apararea, ocrotirea, recunoasterea dreptului sau subiectiv, la justitie, ceea ce contravine principiului constitutional al liberului acces la justitie si este nepermis. Accesul liber la justiţie este consacrat, ca drept cetăţenesc fundamental, atât prin art.6 pct.1 din Convenţie, cât şi prin art.21 din Constituţia României, prin art.10 din Declaraţia universală a drepturilor omului, precum şi prin art.14 pct.1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

În Constituţie, accesul liber la justiţie este conceput ca drept al oricărei persoane de a se putea adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, garantându-se că exercitarea acestui drept nu poate fi îngrădită prin nici o lege.

243

Acest mod de reglementare al dreptului de acces la justiţie este în concordanţă cu abordarea europeană a aceluiaşi concept, căci, în accepţiunea Convenţiei, exercitarea dreptului de acces la justiţie presupune tocmai asigurarea accesului oricărei persoane la un tribunal instituit de lege, adică garantarea unei proceduri judiciare în faţa căreia să se poată realiza, efectiv, acest drept.

În ceea ce priveşte mijloacele concrete de asigurare a accesului liber la justiţie, acestea sunt lăsate de Convenţie la latitudinea statelor care au ratificat-o, devreme ce prin art.6 pct.1 nu s-au prevăzut expres alte asemenea mijloace.

Faptul ca oprind controlul jurisdictional la nivelul deciziei Sfintului Sinod al BOR, fara ca instantele de drept comun (in conditiile in care faptele penale comise de inaltii prelati sunt de competenta organelor de cercetare penala), sa-si spuna opinia legala, reprezinta o situatie de discriminare in privinta liberului acces la justitie al preotilor asupra carora instantele bisericesti au pronuntat pedepse, chiar cu caracter definitiv, creându-se astfel o justitie canonica paralela. Datorita acestor considerente, instanta sesizata cu contestarea deciziei nr. 672/2008, constata ca intimata si-a depasit competenta legala de a lua act pur si simplu de vointa reclamantului privind denuntarea relaţiilor de ascultare fata de episcopul locului, intelegind ca prin aceasta manifestare, reclamantul a comis o abatere cu caracter canonic, pentru care l-a deferit instantei bisericeşti deşi reclamantul nu mai avea la acel moment calitatea ascultator al autoritatii canonice locale –episcopul locului. Ca urmare, va anula decizia nr. 672/2008 si sentinţei nr. 5/2009 emise de intimată, repune reclamantul in funcţia deţinuta anterior aceea de preot I la parohia Eforie Nord II Protoieria Mangalia, cu consecinţa plăţii tutoror drepturilor de natura salarială de la data de 08.12.2008 pana la efectiva reintegrare. Referitor la daunele morale solicitate de reclamant, desi se confirma susţinerile sale privitor la motivele indepărtării sale din locul de muncă, modalitatea efectiva, si este de notorietate suferinta produsa, instanta in lipsa unui minim de probatoriu, nu poate uza de notorietate pentru acordarea de daune, care de regula trebuie să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, pentru că nici o instanţă nu mai poate reda situaţia anterioară, posibilitatea fiind aceea de a procura petentului satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privat, satisfacţia cuprinzând două elemente şi anume reparaţia daunelor materiale şi o compensaţie acordată pentru prejudiciul moral.

Arhiepiscopia Tomisului a declarat la data de 18.11.2010 recurs împotriva sentinţei civile nr.1625/13.10.2010 pronunţate de Tribunalul Constanţa, apreciind că hotărârea recurată este nelegală şi netemeinică.

Critica sentinţei prin motivele de recurs a vizat în esenţă următoarele.Analizând actele normative în vigoare, în special prevederile Legii nr.

489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, rezultă că relaţiile dintre preoţi şi cultele cărora aparţin nu fac obiectul unor raporturi juridice de muncă. Aşadar, consideră că prevederile Legii nr. 53/2003 – Codul Muncii, ale contractului colectiv de muncă încheiat la nivel naţional, precum şi cele ale altor acte

244

normative aplicabile raporturilor juridice de muncă dintre angajatori şi salariaţi, nu sunt aplicabile relaţiilor dintre clerici şi cultele cărora aparţin.

Între Biserica Ortodoxă Română şi personalul ei clerical nu se poate vorbi de raporturi de muncă, ci de raporturi statuar-canonice specifice, ce decurg din misiunea canonică a preotului.

Aşa cum rezultă din art. 1 alin. 2 din Codul Muncii, prevederile acestui act normativ nu se aplică în situaţiile în care există legi speciale care au dispoziţii derogatorii. Toate prevederile art. 23-26 (“Personalul cultelor”) ale Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor dau tărie legală modului propriu în care, în conformitate cu propria tradiţie şi doctrină, cultele îşi stabilesc raporturile cu personalul propriu. Mai mult, de regulă personalul clerical nu îşi desfăşoară activitatea în baza unui contract individual de muncă, ci în baza împuternicirii date de Chiriarh.”

Statutul Bisericii Ortodoxe Române, aprobat prin H.G. nr. 53/2008 stipulează în art. 123, alin.7 că:

“La începerea activităţii pastorale în unitatea în care a fost numit, personalul bisericesc primeşte din partea chiriarhului o decizie”.

La dosarul cauzei nu există nici un contract individual de muncă.În speţă chiar instanţa precizează la pagina 6 din hotărâre că numirea lui Guriţă

Vasile în postul de preot s-a făcut prin Decizia Chiriarhului nr.56/1978 (potrivit vechiului statut).

De asemenea trebuie avute în vedere prevederile art. 23( alin 4), din Legea nr. 489/2006, privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor: “Exercitarea funcţiei de preot sau orice altă funcţie care presupune exercitarea atribuţiilor de preot fără autorizaţia sau acordul expres dat de structurile religioase, cu sau fără personalitate juridică, se sancţionează potrivit legii penale...”

Potrivit prevederilor art. 23 (1) din Legea nr. 489/2006 - cultele îşi aleg, numesc, angajează sau revocă personalul, potrivit propriilor statute, coduri canonice sau reglementări.

Cu privire la edificarea bisericii “Naşterea Maicii Domnului” din Eforie, unde a funcţionat ca preot G.V. din anul 1996 şi până în 2008, trebuie menţionate câteva elemente faptice de esenţă, respectiv că lucrările de construcţie a bisericii au demarat după obţinerea de către Arhiepiscopia Tomisului a Autorizaţiei de Construire nr. 56 din 1992 emisă de Primăria din Eforie; biserica s-a ridicat pe un teren care a fost atribuit în folosinţă Arhiepiscopiei Tomisului prin hotărâre a Consiliului Judeţean Local Eforie; lucrările de construcţie, întrerupte la un moment dat, au fost reluate după ce Arhiepiscopiei Tomisului i s-a eliberat o nouă autorizaţie de construcţie cu nr. 121/21.06.1999, pentru continuarea lucrărilor; la cheltuielile făcute pentru edificarea lăcaşului a contribuit alături de L.F. căruia i s-a recunoscut oficial calitatea de ctitor, o serie de alte persoane fizice şi juridice care au făcut donaţii în acest scop.

Având în vedere cele menţionate mai sus, recurenta afirmă că aprecierea instanţei, cum că intrarea în biserică s-a făcut în mod abuziv nu are temei legal, cu atât mai mult cu cât, din declaraţiile martorilor, reiese faptul că G.V. nu era prezent la acea dată la biserică (nici în data de 09.12, nici în 13.12.2008). El este demis din funcţia de preot paroh în data de 04.12.2008, prin decizia nr. 639/2009, rămânând

245

preot II, la aceeaşi biserică, pentru ca ulterior, în data de 08.12.2008, prin decizia nr. 672/2008, pentru abaterile săvârşite, G.V. să fie eliberat de toate atribuţiile pe care le deţinea până atunci.

În sprijinul acestei afirmaţii, cum că intrarea în biserică nu s-a făcut în mod abuziv de către reprezentanţii Arhiepiscopiei Tomisului, ci de drept, vine şi REZOLUŢIA din data de 21.10.2010, dată în dosar nr. 861/P/2010, de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rezoluţie în care s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de Arhiepiscopul Tomisului, P.T., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 246-247 din Codul Penal.

Instanţa a ignorat, aşadar, prevederile Statutului pentru Organizarea şi Funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române care precizează în:

Art. 178-(1) Bisericile parohiale sunt proprietatea parohiei, sunt integrate patrimoniului eparhiei şi stau sub jurisdicţia şi controlul autorităţii Arhiepiscopiei sau Episcopiei...

Art. 181- O biserică, imediat după sfinţirea ei, trece în proprietatea şi folosinţa unităţilor de cult din cadrul eparhiei, cu tot terenul şi clădirile afectate ei şi stă sub dispoziţiile acestui Statut, ţinându-se seama şi de actele de fundaţie...”. (în septembrie 2001 a avut loc sfinţirea bisericii parohiale din Eforie Nord, de către ÎPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului.)

Statutul Bisericii Ortodoxe Române aprobat prin H.G. nr. 53/2008 stipulează la art. 4 alin. I ca aceasta este autonomă faţă de stat şi faţă de alte instituţii.

- Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor prevede la art. 26 alin. 1-3:

(1) Cultele pot avea organe proprii de judecată religioasă pentru problemele de disciplină internă, conform statutelor şi reglementărilor proprii.

(2) Pentru problemele de disciplină internă sunt aplicabile în mod exclusiv prevederile statutare canonice.

(3) Existenţa organelor proprii de judecată nu înlătură aplicarea legislaţiei cu privire la contravenţii şi infracţiuni în sistemul jurisdicţional.

În dosarul nr. 4172/118/2007 al Curţii de Apel Constanţa a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate a acestor prevederi legale. În preambulul motivării Deciziei nr. 640/2008, Curtea Constituţională reţine că în scopul examinării excepţiei, se impune analizarea naturii juridice a unităţilor de cult şi raporturile acestora cu statul român, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 29 alin. 1-5 din Constituţie, potrivit cărora:

...alin. 3. Cultele religioase sunt libere să se organizeze potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii.

...alin.5. Cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate.

Văzând aceste dispoziţii, Curtea Constituţională constată că alcătuirea cultelor religioase este compusă din totalitatea credincioşilor de o anumită religie, că ele sunt autonome faţă de stat şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii.

Aşadar, cultele au un rol spiritual în societatea românească, fiind evident că natura lor juridică nu este cea a unor entităţi statale, deoarece ele sunt autonome faţă

246

de stat. Disciplina internă a unui cult este reglementată prin acte juridice specifice, adecvate desăvârşirii rolului spiritual, cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului.

Cât priveşte statul, Curtea Constituţională reţine că aceasta este o organizaţie politică care îşi realizează atribuţiile prin exercitarea funcţiilor publice. Or, statul nu exercită funcţii publice şi în domeniul activităţii interne a cultelor religioase. De aceea, normele juridice emise de stat cu privire la disciplina muncii nu sunt aplicabile şi personalului cultelor religioase.

Faţă de acestea, Curtea constată că este neîntemeiată critica de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea art. 21 din Constituţie privind accesul la justiţie.

Astfel, instanţele de judecată nu sunt competente să exercite funcţia de înfăptuire a justiţiei în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică, în materie, nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme juridice proprii acelor culte.

Cu privire la decizia nr. 672/08.12.2008, se afirmă că la emiterea acestei decizii s-a avut în vedere următorul aspect, şi anume faptul că demisia preoţilor este socotită ca apostazie, conform art. 608 din Pravila Bisericească a lui N.S.

Se menţionează faptul că Arhiepiscopia Tomisului a încercat în nenumărate rânduri să discute cu reclamantul, însă acesta nu a dorit să onoreze aceste invitaţii, reclamantul neprezentându-se nici atunci când a fost citat a se prezenta în faţa Consistoriului Eparhial al Arhiepiscopiei Tomisului.

În sarcina preotului G.V. au fost reţinute, de-a lungul timpului, mai multe fapte care constituie abateri de la disciplina preoţească, fapte ce contravin canoanelor bisericeşti şi au fost sancţionate ca atare.

G.V. a depus la dosar un înscris (Decret Metropolitan) din care rezultă că este numit vicar mitrat al Mitropoliei Autonome Ortodoxe din Occident (MAO), această organizaţie nefăcând parte (potrivit Legii 489/2006) din cultele religioase recunoscute în România şi nici din structura Bisericii Ortodoxe Române, din care face parte Arhiepiscopia Tomisului dimpreună cu clericii şi mirenii ei. De asemenea MAO nu face parte din nicio biserică creştin ortodoxă soră (egală cu Biserică Ortodoxă Română). Membrii MAO sunt în general foşti preoţi, actualmente caterisiţi, certaţi cu disciplina şi morala creştină.

MAO nu face parte din bisericile creştin-ortodoxe aflate în comuniune.Art. 19 din Legiuirile BOR - Regulamentul de Procedură - “ nici un episcop nu

poate primi un cleric dintr-o eparhie străină fără carte canonică eliberată de episcopul eparhiei din care a plecat. În cartea canonică se va arăta precis purtarea de până atunci a solicitatorului. Lipsa acestei precizări, face fără efect cartea canonică. Dacă un preot sau diacon ar săvârşi cele sfinte în altă eparhie fără învoirea chiriarhului se va considera ca neascultare de autorităţi şi se va pedepsi ca atare.”

În dispozitivul hotărârii se precizează că se va “repune reclamantul în situaţia anterioară, respectiv în funcţia de preot I la parohia Eforie Nord II” ceea ce demonstrează că instanţa nu a analizat în detaliu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, întrucât exista la dosar decizia 639 din 4 decembrie 2008, decizie prin care Guriţă

247

Vasile este încadrat în postul II de preot, această decizie nefiind contestată de Guriţă Vasile.

Singurul for bisericesc care avea autoritatea modificării sentinţei nr. 5 din 2009 de caterisire este Sfântul Sinod cf. Legii 489/2006, H.G. 53/2008. Însă Sfântul Sinod, după analizarea situaţiei fostului preot G.V. a hotărât în şedinţa din 19 iunie 2009 “respinge recursul fostului preot G.V. şi menţine pedeapsa caterisirii aplicată de consistoriul eparhial al Arhiepiscopiei Tomisului prin sentinţa nr. 5 din 19 februarie.2009.

În ceea ce priveşte “judecarea” lui G.V. de către Consistoriul Eparhial, se menţionează faptul că aceasta a avut loc în conformitate cu prevederile Legiuirilor Bisericii Ortodoxe Române – Regulamentului de Procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale B.O.R. (care în art. 4.B, lit. d, face referire la “CATERISIRE” -pedeapsa definitivă -), ale Statutului pentru organizarea şi funcţionarea B.O.R. (cap. “Disciplina clerului”), şi ale Legii nr. 489/2006 (art.23).

Analizând sentinţa recurată din prisma criticilor formulate, Curtea a admis recursul ca fondat pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 137 Cod procedură civilă: “Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos în totul sau în parte cercetarea în fond a pricinii.”

În temeiul dispoziţiilor legale invocate mai sus, Curtea va analiza cu prioritate excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti.

Regimul general al cultelor este reglementat prin legea 489/2006.Potrivit art. 23 al. 1 din acest act normativ: “cultele îşi aleg, numesc, angajează

sau revocă personalul potrivit propriilor statute, coduri canonice sau reglementări”.- alin. (2) : „Personalul cultelor poate fi sancţionat disciplinar pentru încălcarea

principiilor doctrinare sau morale ale cultului, potrivit propriilor statute, coduri canonice sau reglementări.”

În conformitate cu prevederile art. 26 al. 1 şi 2 din acelaşi act normativ, cultele pot avea organe proprii de judecată religioasă pentru problemele de disciplină internă conform statutelor şi reglementărilor proprii.

- alin (2): “ Pentru problemele de disciplină internă sunt aplicabile în mod exclusiv prevederile statutare şi canonice.”

Din dispoziţiile legale invocate mai sus, rezultă faptul că între preoţi şi cultele cărora aparţin nu există raporturi juridice de muncă pentru a fi aplicabile prevederile codului muncii, ci raporturi statutar-canonice specifice.

Prin art. 1 al. 2 din Legea nr. 53/2003 se prevede că: “prezentul cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii”

Prin Legea 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor şi H.G. 53/2008 de aprobare a statutului Bisericii Ortodoxe Române există dispoziţii derogatorii de la codul muncii privind disciplina clerului.

Astfel, prin art. 148 din H.G. 53/2008 se prevede că instanţele disciplinare şi de judecată bisericească pentru clericii de mir, preoţi şi diaconi în funcţiune, pensionari, precum şi pentru cântăreţi, în probleme doctrinare, morale, canonice şi disciplinare sunt:

248

A. De judecare în fond:a) Consistoriul disciplinar protopopesc;b) Consistoriul eparhial;B. De judecare în recurs:

Consistoriul mitropolitan, pentru cererile de recurs admise, în principiu, de Sinodul mitropolitan şi de Sfântul Sinod.

- alin.(2): „Organismele care se pronunţă asupra admisibilităţii cererilor de recurs sunt:

a) Sinodul mitropolitan, care poate admite sau respinge, în principiu, recursurile pentru cazurile de depunerea din treaptă, pronunţate de un consistoriu eparhial;

b) Sfântul Sinod, care admite sau respinge în principiu, recursurile pentru cazurile de caterisire, pronunţate de un consistoriu eparhial.

Prin decizia nr. 640/10.06.2008, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 26 alin. (1) - (3) din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor.

În motivarea acestei decizii, Curtea Constituţională a reţinut că statul nu exercită funcţii publice şi în domeniul activităţii interne a cultelor religioase. De aceea, normele juridice emise de stat cu privire la disciplina muncii nu sunt aplicabile şi personalului cultelor religioase.

Curtea Constituţională a constatat că este neîntemeiată critica de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea art. 21 din Constituţie privind accesul la justiţie motivat de faptul că instanţele de judecată nu sunt competente să exercite funcţia de înfăptuire a justiţiei în cadrul cultelor religioase, pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică în materie, nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme juridice proprii acelor culte.

De altfel, este echitabil să se stabilească răspunderea disciplinară a personalului clerical de către organe de judecată ale cultelor, deoarece numai acestea pot aprecia dacă actele de indisciplină săvârşite sunt sau nu compatibile cu rolul spiritual al cultului.

De asemenea, Curtea Constituţională a constatat că este neîntemeiată şi critica privind încălcarea art. 21 alin. (4) din Constituţie, potrivit căruia: “jurisdicţiile administrative sunt facultative...”, întrucât astfel de organe de jurisdicţie sunt proprii organelor administrative, însă în cazul supus examinării nu este vorba despre un organ administrativ, ci despre un cult religios, autonom faţă de stat, cu rol spiritual în societate.

Or, legiuitorul, la alin.(1) al textului examinat a utilizat noţiunea de “organe proprii de judecată religioasă”, care au ca scop doar restabilirea disciplinei interne a cultului, iar nu restabilirea ordinii juridice stabilite prin norme de reglementare generală.

În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 4 şi 16 din Constituţie, Curtea Constituţională a constatat că aceasta este nefondată, deoarece, în materia răspunderii pentru încălcarea disciplinei interne, personalul clerical din cadrul unor culte se află în situaţii diferite faţă de cetăţenii laici, în sensul că primii se supun normelor juridice şi canonice speciale, iar ceilalţi

249

cetăţeni se supun normelor juridice cu caracter special de aplicabilitate. În legătură cu principiul egalităţii, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a statuat, în mod constant, că pot fi instituite prin lege tratamentele juridice diferite, justificate obiectiv şi raţional pentru situaţii diferite. Tratamentul diferit se justifică de statutul diferit al membrilor clerului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost chemată să se pronunţe în legătură cu exercitarea anumitor profesii şi cu natura juridică a contestaţiilor privitoare la măsurile disciplinare care pot fi aplicate de ordinele profesionale şi anume dacă acestea au caracter civil, în sensul prevederilor art. 6 al. 1 din Convenţie”

Curtea Europeană a statuat că o asemenea atribuire de competenţă în materie nu este, prin ea însăşi, contrară dispoziţiilor Convenţiei. Este, însă, necesar fie ca jurisdicţiile ordinelor profesionale să îndeplinească exigenţele art. 6 al. 1 din Convenţie, fie dacă nu le îndeplinesc, legea naţională trebuie să admită accesul la un organ de jurisdicţie, care prezintă toate garanţiile pe care le impune acest text.

În acest sens, Curtea Europeană a considerat necesar să definească conţinutul sintagmei “tribunal independent” susţinând că trebuie luaţi în considerare următorii factori: modul de desemnare şi durata mandatului membrilor care compun tribunalul; existenţa unei protecţii adecvate asupra presiunilor exterioare; posibilitatea de a verifica dacă el prezintă sau nu aparenţă de independenţă.

Cu referire expresă la instanţele ecleziastice, în cauza Tyler Tomson contra Regatului Unit al Marii Britanii, Curtea Europeană a statuat că este legitimă compunerea jurisdicţiilor disciplinare din membrii grupului interesat, aceste situaţii neexcluzând apriori independenţa celor ce compun aceste instanţe. Numirea membrilor acestor tribunale nu justifică, în sine, existenţa de dubii cu privire la independenţa lor.

Raportat la jurisprudenţa evocată, Curtea reţine că Statutul privind organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române aprobat prin H.G. nr. 53/16.01.2008, reglementează în Capitolul IV intitulat “Disciplina clerului”, cu deosebită acurateţe, compunerea instanţelor disciplinare, alegerea membrilor, durata mandatului, condiţiile ce trebuiesc îndeplinite pentru a fi ales membru, competenţa instanţelor disciplinare, drepturile procesuale ale părţilor, inclusiv dreptul de a fi asistat, căile ordinare şi extraordinare, astfel că din punct de vedere al reglementării, instanţele disciplinare şi de judecată bisericească, creează aparenţa de “tribunal independent”.

Având în vedere dispoziţiile legale invocate, Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea a admis excepţia necompetenţei generale a instanţei şi a respins acţiunea ca inadmisibilă.

Fiind vorba de o necompetenţă generală a instanţei în soluţionarea cererii, Curtea a respins, pe cale de consecinţă şi cererea de suspendare a judecăţii până la soluţionarea cererii de revizuire a sentinţei de caterisire de către Patriarh.

Întrucât motivul de recurs analizat a atras respingerea acţiunii ca inadmisibilă, nu se mai impune analizarea celorlalte motive de recurs referitoare la fondul cauzei.

Potrivit art. 274 din Codul de Procedură Civilă, Curtea a obligat intimatul către recurentă la 3720 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

Decizia civilă nr. 176/CM/19.04.2011Dosar nr. 12028/118/2009

250

Judecător redactor Jelena Zalman

35. Reducerea salariului cu 15,5% in perioada octombrie – decembrie 2009 in baza Legii nr. 329/2009.

Potrivit dispoziţiilor art. 10 alin.1 din Legea nr. 329/2009: „în vederea încadrării în constrângerile bugetare determinate de situaţia de criză economică, în perioada octombrie – decembrie 2009, conducătorii autorităţilor publice, indiferent de modul de finanţare, au obligaţia de a diminua cheltuielile de personal în medie de 15,5% lunar, prin aplicarea uneia din următoarele măsuri:

a) să acorde personalului propriu, indiferent de statutul acestuia, zile libere fără plată pentru o perioadă de până la 10 zile lucrătoare;

b) să reducă programul de lucru;c) să dispună o măsură ce combină alternativele prevăzute la lit.a) şi b);d) altă măsură cu efect echivalent;- alin.(3): „Modalitatea de aplicare a măsurilor prevăzute la alin.(1) se stabileşte cu acordul

salariatului, după consultarea organizaţiilor sindicale sau, după caz, a reprezentanţilor salariaţilor”.

- alin.(4):” În lipsa acordului sau în cazul în care, ca urmare a opţiunii exprimate de salariat, nu se poate asigura continuitatea serviciului de interes public, intervalul şi numărul de zile libere, precum şi reducerea programului se stabilesc de conducătorul instituţiei publice, astfel încât să nu fie efectuate mai mult de 4 zile libere într-o lună, iar diminuarea salariului să nu depăşească nivelul prevăzut la alin.(1).Atât Constituţia României, în art. 53, cât şi documentele internaţionale în materia

drepturilor omului, de exemplu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Pactul Internaţional relativ la drepturile civile şi politice, admit posibilitatea diminuării rezonabile a gradului de protecţie oferită unor drepturi fundamentale, în anumite momente şi situaţii cu respectarea unor condiţii, câtă vreme prin acestea nu este atinsă chiar substanţa drepturilor.

Diminuarea drepturilor salariale prevăzută prin Legea 329/2009 îndeplineşte condiţiile impuse de textul constituţional şi normele internaţionale, astfel cum rezultă din chiar considerentele deciziei Curţii Constituţionale.

Art. 10 alin.1 din Legea nr.329/2009

Reclamanţii reprezentaţi de Sindicatul Liber ARSVOM Constanta au formulat o cerere de chemare în judecată, înregistrată sub nr.14347/118/2009 pe rolul Tribunalului Constanţa, în contradictoriu cu pârâta ARSVOM, prin care au solicitat anularea Deciziei nr.3726 prin care s-a dispus aplicarea măsurilor prevăzute de Legea nr.329/2009, obligarea pârâtei la plata tuturor drepturilor reţinute in baza acestei decizii, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii se arată că în luna noiembrie 2009 pârâta a afişat un anunţ prin care personalului societăţii i se aducea la cunoştinţă faptul că va fi supus programului de reducere a cheltuielilor cu 15,5% potrivit Legii nr.329/2009, iar la data de 18.11.2009 a comunicat către sindicat Decizia nr.3758 prin care se impunea pentru luna în curs o diminuare a salariilor cu 15,5%. Ulterior, se arată de către reclamanţi, începând cu data de 23.11.2009 au fost comunicate către o parte dintre reclamanţi câte o decizie cu acelaşi număr, referitoare la această reducere de salariu în baza Legii nr.329/2009.

251

Se invocă nelegalitatea deciziei contestate, motivată de faptul că se impunea: consultarea sindicatului, respectarea dreptului de opţiune a reclamanţilor, comunicarea câte unei decizii diferite către fiecare salariat, întocmirea unui plan de implementare a dispoziţiilor legale invocate. De asemenea, se susţine că pârâta a micşorat în mod abuziv salariul de bază, drept câştigat potrivit OG nr.10/2008.

În drept, au fost invocate art.10 alin 2, 3 din Legea nr.329/2009, art.17, 38, 39, 40 din Codul muncii.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care solicitat respingerea acţiunii, motivând că este o instituţie bugetară publică, iar reducerea de salariu a fost impusă printr-o lege specială, fiind o măsură restrictivă pe care toţi bugetarii au fost obligaţi să o aplice.

Prin sentinţa civilă nr.871/07.05.2010 s-a respins ca nefondat recursul civil declarat de recurenţii reclamanţi A.M. s.a. – toţi prin Sindicatul Liber ARSVOM –împotriva sentinţei civile nr.871 din data de 7 mai 2010, pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul civil nr.14347/118/2009, în contradictoriu cu intimata pârâtă ARSVOM.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a avut în vedere următoarele:

Conform referatului nr.3723/17.11.2009 întocmit de Biroul Resurse umane din cadrul instituţiei pârâte, se aduce la cunoştinţa conducerii că în temeiul disp.art.10 din Legea nr.329/2009, se impune diminuarea cheltuielilor de personal, prin masurile prevăzute de acest act normativ. În urma rezoluţiei dată de conducătorul unităţii pârâte, Biroul Resurse Umane a emis nota nr.3751/17.11.2009 prin care se constata care sunt modalităţile de implementare a dispoziţiilor din Legea nr.329/2009. Prin această notă, se solicita emiterea cât mai urgentă a unei decizii, pentru a putea fi consultaţi şi informaţi liderul de sindicat şi salariaţii.

La data de 17.11.2009 organizaţia sindicală menţionată a emis o adresă către conducerea Agenţiei, prin care se solicita comunicarea măsurilor stabilite referitor la aplicarea Legea nr.329/2009, pentru a se formula un punct de vedere.

La data de 18.11.2009, conducerea Agenţiei răspunde la această adresă şi comunică Decizia nr.3758/18.11.2009, prin care se decide că în luna noiembrie 2009 se acordă personalului 3 zile libere fără plată, în luna decembrie 2009 se acordă 4 zile libere fără plată. La art.4 din această decizie se stabileşte că pentru personalul îmbarcat pe navele din dotare, datorită asigurării permanenţei impuse de lege şi a deficitului de personal, la calculul salariului se diminuează orele lucrate cu 15,5%, urmând ca orele diminuate să fie compensate la o data de comun acord.

Ulterior, la data de 23.11.2009, angajatorul emite mai multe decizii, către o parte dintre reclamanţi, prin care se aduc la cunoştinţa acestora dispoziţiile din Decizia nr.3758/18.11.2009, referitoare la modalitatea de aplicare a Legii nr. 329/2009.

La dosar a fost depusă o adresă emisă de Sindicatului liber ARSVOM Constanta, către membrii de sindicat, prin care se sugera acestora să nu îşi exprime acordul scris cu privire la reducerea timpului de lucru sau acordarea de zile libere fără plată, până la adoptarea unei hotărâri în cadrul Adunării generale a membrilor de sindicat din data de 20.11.2009.

252

Conform art.10 din Legea nr.329/2009: 1) În vederea încadrării în constrângerile bugetare determinate de situaţia de

criză economică, în perioada octombrie-decembrie 2009, conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice, indiferent de modul de finanţare, au obligaţia de a diminua cheltuielile de personal, în medie cu 15,5% lunar, prin aplicarea uneia dintre următoarele măsuri:

a) să acorde personalului propriu, indiferent de statutul acestuia, zile libere fără plată pentru o perioadă de până la 10 zile lucrătoare;

b) să reducă programul de lucru; c) să dispună o măsură ce combină alternativele prevăzute la lit. a) şi b); d) altă măsură cu efect echivalent. 2) Cu respectarea prevederilor alin. (1), autorităţile şi instituţiile publice au

obligaţia de a-şi organiza activitatea astfel încât să asigure continuitatea serviciilor de interes public.

3) Modalitatea de aplicare a măsurilor prevăzute la alin. (1) se stabileşte cu acordul salariatului, după consultarea organizaţiilor sindicale sau, după caz, a reprezentanţilor salariaţilor.

4) În lipsa acordului sau în cazul în care, ca urmare a opţiunii exprimate de salariat, nu se poate asigura continuitatea serviciului de interes public, intervalul şi numărul de zile libere, precum şi reducerea programului se stabilesc de conducătorul instituţiei publice, astfel încât să nu fie efectuate mai mult de 4 zile libere într-o lună, iar diminuarea salariului să nu depăşească nivelul prevăzut la alin. (1).

5) Angajatorul nu poate acorda zilele libere prevăzute la alin. (1) în zilele de sărbătoare legală.

6) Zilele libere sau, după caz, reducerea programului de lucru prevăzute la alin. (1) şi la alin. (3)-(5) nu afectează durata concediului de odihnă anual şi sunt asimilate unei perioade de activitate, inclusiv în specialitate, efectivă. Salariatul beneficiază în această perioadă de toate drepturile cuvenite, potrivit legii, altele decât cele salariale.

Analizând situaţia de fapt reţinută, prin raportate la dispoziţiile legale invocate, instanţa constată că acţiunea reclamanţilor nu este fondată. Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că instituţia pârâtă a emis decizia nr.3758/2009 referitoare la modalitatea de aplicare a măsurilor prevăzute de Legea nr.329/2009, în mod corect.

ARSVOM Constanţa este o instituţie bugetară publică, iar conducerea instituţiei a emis decizia nr.3758/2009 prin care se urmăreşte diminuarea cheltuielile de personal, îndeplinindu-şi în acest fel obligaţia prevăzută prin dispoziţiile art.10 din Legea nr.329/2009. Această decizie a fost emisă în mod legal, iar dispoziţiile au fost luate prin respectarea obligaţiei de a se organiza activitatea, astfel încât să se asigure continuitatea serviciilor de interes public.

Pârâta, în calitate de angajator, a încercat să procedeze la consultarea organizaţiei sindicale a salariaţilor cu privire la modalitatea de aplicare a măsurilor prevăzute la art.10 alin. (1) din Legea nr.329/2009. Având în vedere poziţia salariaţilor şi a organizaţiei sindicale reprezentative a acestora, în sensul că nu şi-au exprimat într-un termen scurt şi rezonabil opţiunea cu privire la modalitatea de

253

aplicare a acestor dispoziţii legale imperative, se constată că pârâta a acţionat în conformitate cu disp.art.10 alin 4 din acest act normativ.

Recurenţii reclamanţi A.M. s.a. – toţi prin Sindicatul Liber ARSVOM au declarat la data de 26.07.2010 recurs împotriva sentinţei civile nr.871/07.05.2010, pe care o consideră nelegală şi netemeinică.

Critica sentinţei prin motivele de recurs a vizat în esenţă următoarele:Aşa cum au arătat reclamanţii, în a doua jumătate a lunii noiembrie, pârâta a

afişat un anunţ prin care personalului societăţii i se aducea la cunoştinţă că vor fi supuşi programului de reducere a cheltuielilor cu 15,5% potrivit Legii 329/2009.În acest sens Sindicatul Liber A.R.S.V.O.M. Constanţa, în calitate de reprezentant legal al membrilor înscrişi, la data de 17.11.2009 s-a adresat conducerii societăţii pârâte cu notificare, prin care îi cerea acesteia să comunice măsurile luate în vederea implementării dispoziţiilor legii 329/2009. La data de 18.11,2009, pârâta a comunicat către sindicat răspunsul la notificare precum şi Decizia nr. 3758 din 18.11.2009 prin care practic se impunea în luna în curs, deşi trecuse mai bine de jumătate din ea şi salariaţii munciseră fără să cunoască că au dreptul de a opta pentru 3 zile libere, diminuarea salariilor cu 15,5%.

Ulterior, începând cu data de 23.11.2009, au fost comunicate către o parte din reclamanţi (potrivit tabelului anexă la acţiune) câte o decizie având acelaşi nr. 3726, dar diferind ziua. Celorlalţi reclamanţi nu le-a fost comunicată decizia dar pârâta le-a redus drepturile salariale, fapt pentru care salariaţii prin sindicat au solicitat o serie de înscrisuri care să justifice măsura luată, programul de implementare şi dovada măsurilor luate pentru asigurarea continuităţii activităţii, solicitare la care nu s-a răspuns nici până în prezent. Astfel, reclamanţii se află în situaţia în care după o lună de muncă în care toţi reclamanţii s-au prezentat la serviciu, nu au fost înştiinţaţi cu privire la posibilitatea de a-şi da acordul cu privire la luarea a 3 zile libere, ca la sfârşitul lunii salariile să le fie micşorate în baza unei decizii cu efect retroactiv.

Decizia de implementare a dispoziţiilor Legii 329/2009 are numărul 3758 din 18.11.2009, pe când Deciziile care au fost aduse la cunoştinţă au un număr mai mic, însă au fost emise la o dată ulterioară, respectiv nr. 3726 şi au început să fie emise începând cu data de 23.11.2009.

Toate deciziile comunicate reclamanţilor au acelaşi nr. 3726, deşi fiecare are un contract individual de muncă, fapt ce impune comunicarea pentru fiecare în parte a unei decizii cu un alt număr.

Nu s-a făcut dovada comunicării către reclamanţi a dreptului de opţiune şi nici consultarea sindicatului potrivit art. 10 alin. 3 din Legea 329/2009.

În cazul de faţă nu avem nici înştiinţarea salariatului cu privire la posibilitatea de a-şi da acordul, nici opţiunea manifestată de acesta întru-un termen pe baza unui program stabilit de pârâtă, ci efectiv, printr-un abuz au fost emise decizii sau mai mult, nu au fost emise decizii ci efectiv s-a aplicat o reducere salarială cu 15,5%. Acest lucru contravine dispoziţiilor art. 10 alin. 4 din Legea 329/2009.

Nu a fost comunicat un plan cu privire la implementarea dispoziţiilor legale pentru ca reclamanţii să-si manifeste opţiunea, deşi pârâta avea această obligaţie potrivit dispoziţiilor art. 39 alin. 1 lit. a din Codul muncii.

254

Deciziile emise au un caracter retroactiv ce contravin dispoziţiilor legale, astfel că deşi au fost comunicate începând cu data de 23.11.2009, unora dintre reclamanţi iar altora nu li s-a comunicat, totuşi drepturile salariale le-au fost diminuate pentru toată luna noiembrie. Nu tuturor angajaţilor le-a fost comunicată decizia în luna noiembrie şi cu toate acestea au fost supuşi măsurilor dispuse prin această decizie.

Pârâta, fără să justifice modalitatea de aplicare a reducerii asupra drepturilor salariale, în mod abuziv a micşorat salariul de bază, drept câştigat de reclamanţi potrivit OG nr.10/2008, motiv pentru care apreciază că printr-o decizie a angajatorului nu se poate schimba o lege, fapt ce conduce la nulitatea deciziei atacate potrivit dispoziţiilor art. 38 din Codul muncii.

În mod greşit, instanţa de judecată a soluţionat cauza fără a se avea în vedere că deşi s-a solicitat depunerea documentaţiei şi a planului de asigurare a continuităţii activităţii, pârâta prin nota de şedinţă depusă a recunoscut că nu a avut aşa ceva.

Deşi au solicitat pârâtei să depună la dosar dovada înştiinţării fiecărui angajat, potrivit dispoziţiilor CCM şi art. 39 alin. 1 lit. a din Codul muncii, tabelul cu opţiunile acestora, data la care au fost înştiinţaţi, pârâta s-a mulţumit doar la a depune în scris faptul că aşa ceva nu deţin, deşi avea obligativitatea înregistrării şi întocmirii unor astfel de înscrisuri care să ateste îndeplinirea procedurii prealabile emiterii unilaterale a deciziei contestate şi implicit respectarea drepturilor angajatului de a fi înştiinţat şi de a putea formula contestaţie înainte de a fi supus măsurii. Rezultă fără echivoc caracterul abuziv al măsurii dispuse de pârâtă, care este în totală discordanţă cu drepturile recunoscute de legiuitor, Constituţie şi CEDO.

Analizând sentinţa recurată din prisma criticilor formulate, Curtea a respins recursul ca nefondat pentru următoarele considerente:

ARSVOM Constanţa este instituţie publică bugetară, iar sursele de finanţare se constituie din subvenţii acordate de la bugetul de stat şi din venituri proprii realizate de unitate.

Potrivit dispoziţiilor art. 10 al.1 din Legea nr.329/2009: „în vederea încadrării în constrângerile bugetare determinate de situaţia de criză economică, în perioada octombrie – decembrie 2009, conducătorii autorităţilor publice, indiferent de modul de finanţare, au obligaţia de a diminua cheltuielile de personal în medie de 15,5% lunar, prin aplicarea uneia din următoarele măsuri:

e) să acorde personalului propriu, indiferent de statutul acestuia, zile libere fără plată pentru o perioadă de până la 10 zile lucrătoare;

f) să reducă programul de lucru;g) să dispună o măsură ce combină alternativele prevăzute la lit.a) şi b);h) altă măsură cu efect echivalent;- alin.(3): „Modalitatea de aplicare a măsurilor prevăzute la alin.(1) se stabileşte

cu acordul salariatului, după consultarea organizaţiilor sindicale sau, după caz, a reprezentanţilor salariaţilor”.

- alin.(4):” În lipsa acordului sau în cazul în care, ca urmare a opţiunii exprimate de salariat, nu se poate asigura continuitatea serviciului de interes public, intervalul şi numărul de zile libere, precum şi reducerea programului se stabilesc de conducătorul instituţiei publice, astfel încât să nu fie efectuate mai

255

mult de 4 zile libere într-o lună, iar diminuarea salariului să nu depăşească nivelul prevăzut la alin.(1).Pentru implementarea prevederilor legale invocate mai sus, biroul recurse

umane din cadrul instituţiei a adus la cunoştinţă conducerii unităţii, prin referatul nr.3723/17.11.2009, despre măsurile prevăzute de actul normativ.

La data de 18.11.2009 este emisă decizia nr.3758/18.11.2009, înaintată sindicatului prin adresa nr.3761/18.11.2009 spre consultare.

Ca urmare a primirii acestei decizii liderul de sindicat a emis un convocator către toţi membrii de sindicat.

Printr-o notă scrisă adresată membrilor de sindicat, liderul de sindicat sugera tuturor membrilor săi să nu-şi exprime acordul cu privire la decizia emisă de conducătorul instituţiei.

În consecinţă, din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că modalitatea de aplicare a măsurilor prevăzute la art. 10 al.1 din Legea 329/2009 a avut loc cu consultarea sindicatului.

În lipsa acordului salariaţilor conducătorul instituţiei a stabilit intervalul şi numărul de zile libere precum şi reducerea programului în deplin acord cu prevederile art. 10 al.4 din acelaşi act normativ.

Ulterior, la data de 23.11.2009 conducătorul instituţiei a emis câte o decizie pe numele fiecărui salariat prin care a stabilit că pentru luna noiembrie 2009 se acordă 3 zile libere fără plată iar pentru luna decembrie 2009 4 zile libere fără plată, dacă este posibil în totalitate sau eşalonat la solicitarea salariatului, astfel încât să nu se perturbe desfăşurarea în bune condiţii a activităţii.

Faptul că deciziile comunicate salariaţilor au acelaşi număr nu atrage nulitatea acestora atât timp cât prin acestea s-a dispus aceeaşi măsură comună pentru toţi salariaţii , nu au avut caracter individual şi au fost emise pentru punerea în aplicare a prevederilor art. 10 din legea 329/2009, prevederi cu caracter imperativ.

Decizia a fost comunicată salariaţilor, aceştia aflând de existenţa ei, de la avizierul instituţiei, iar o parte dintre salariaţi au semnat personal deciziile cu ocazia comunicării lor.

O parte dintre salariaţi care nu au primit deciziile au fost în concediu de odihnă şi nu au fost supuşi măsurii potrivit art. 10 al.6 din acelaşi act normativ.

De altfel, data comunicării deciziei nu are nici o relevanţă deoarece nu este condiţionată de împlinirea unui termen ca în cazul emiterii deciziilor de modificare sau de încetare a contractului individual de muncă, în vederea contestării ei.

Aceste decizii au fost emise pentru punerea în aplicare a unei legi speciale pe care toţi bugetarii au fost obligaţi să o aplice.

Punerea în aplicare a măsurilor prevăzute de art.10 din legea 329/2009 nu a afectat desfăşurarea normală a activităţii instituţiei, astfel încât nu a fost necesar întocmirea unui plan special de asigurare a continuităţii activităţii.

Nu se poate aprecia că a avut loc o diminuare abuzivă a drepturilor salariale prevăzute de O.G. 10/2008, atât timp cât chiar legiuitorul a prevăzut diminuarea cheltuielilor de personal cu 15,5% lunar, temporar şi rezonabil în vederea încadrării în constrângerile bugetare determinate de situaţia de criză economică.

256

Faptul că decizia nr.3726/23.11.2009 are un număr anterior deciziei: 3758/18.11.2009, nu are nici o relevanţă, fiind evident că este vorba de o simplă eroare materială, având în vedere data emiterii lor.

Prin decizia nr.1414/04.11.2009, Curtea Constituţională a constat că legea 329/2009 este constituţională.

În motivarea acestei decizii s-a reţinut prin raportare la prevederile art. 53 din Constituţie care stabilesc condiţiile restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, că restrângerea exerciţiului dreptului la muncă al personalului autorităţilor şi instituţiilor publice pe care acestea o reglementează, îndeplineşte condiţiile impuse de textul constituţional.

Astfel, măsura de restrângere este prevăzută de lege, vizează exerciţiul dreptului iar nu substanţa acestuia, este determinată de o situaţie de criză financiară mondială care ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a ţării, şi implicit, securitatea naţională.

Măsura restrictivă instituită se aplică nediscriminatoriu destinatarilor săi, angajaţi ai autorităţilor şi instituţiilor publice, este temporară(priveşte lunile octombrie – decembrie 2009), rezonabilă şi proporţională cu situaţia care a determinat-o, încadrarea în constrângerile bugetare impuse de un fenomen de criză economică.

Existenţa crizei economice rezultă din chiar preambulul OUG nr.82/2009 pentru ratificarea Memorandumului de înţelegere dintre Comunitatea Europeană şi România semnat la Bucureşti şi la Bruxelles la 23.06.2009 şi a Acordului de împrumut în sumă de până la 5.000.000.000 euro dintre România în calitate de împrumutat şi Comuniunea Europeană în calitate de împrumutător.

Ratificarea acestui Memorandum a avut loc, având în vedere angajamentul Guvernului de a continua reformele economice şi financiare în vederea menţinerii stabilităţii economice în contextul crizei financiare globale actuale şi de a preveni apariţia de blocaje care ar putea afecta echilibrele macroeconomice.

În aplicarea acestui Memorandum prin care s-au stabilit directivele generale pentru înlăturarea crizei economice, Guvernul român poate lua măsurile pe care le consideră adecvate şi necesare pentru corectarea dezechilibrului financiar şi raţionalizarea cheltuielilor publice.

Una dintre aceste măsuri ale Guvernului s-a concretizat în dispoziţiile art. 10 din legea 329/2009, iar Curtea Constituţională a statuat, aşa cum am mai arătat mai sus, prin Decizia nr.1414/04.11.2009, că aceste prevederi sunt constituţionale, decizie care este obligatorie pentru instanţe potrivit art. 13 al.3 din Legea nr.47/1992.

În finalul motivelor de recurs recurenţii au arătat că măsura dispusă de pârâtă este în totală discordanţă cu drepturile recunoscute de legiuitor, Constituţie şi CEDO, fără să indice care anume prevederi din Constituţie sau Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului sunt încălcate.

Atât Constituţia României, în art. 53, cât şi documentele internaţionale în materia drepturilor omului, de exemplu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Pactul Internaţional relativ la drepturile civile şi politice, admit posibilitatea diminuării rezonabile a gradului de protecţie oferită unor drepturi fundamentale, în

257

anumite momente şi situaţii cu respectarea unor condiţii, câtă vreme prin acestea nu este atinsă chiar substanţa drepturilor.

Diminuarea drepturilor salariale prevăzută prin legea 329/2009 îndeplineşte condiţiile impuse de textul constituţional şi normele internaţionale, astfel cum rezultă din chiar considerentele deciziei Curţii Constituţionale.

Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art. 312 C.pr.civ. Curtea a respins recursul ca nefondat şi a menţinut sentinţa recurată ca legală şi temeinică.

Decizia civilă nr. 37/CM/25.01.2011Dosar nr. 14347/118/2009

Judecător redactor Jelena Zalman

B. ASIGURĂRI SOCIALE

36. Cerere de pensionare formulată în baza Legii nr. 226/2006. Condiţii de pensionare. Stagiu de cotizare de cel puţin 25 de ani în condiţii speciale.

Conform Legii nr.226/2008, art.1, alin.1: “începând cu data de 1 aprilie 2001, sunt încadrate în condiţii speciale locurile de muncă în care se desfăşoară activităţile prevăzute în anexa nr. 1”.

Potrivit anexei menţionate, în lista cuprinzând locurile de muncă încadrate în condiţii speciale, la punctual 11 se află activitatea desfăşurată de personalul de pe platforme marine, activitate desfăşurată şi de reclamant.

În conformitate cu dispoziţiile art.2 din acelaşi act normativ: “Perioadele de timp în care asiguraţii îşi desfăşoară activitatea, pe durata programului normal de lucru din luna respectivă, numai în locurile de muncă prevăzute la art.1 sunt stagii de cotizare în condiţii speciale. Sunt asimilate stagiului de cotizare în condiţii speciale perioadele de timp anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, în care asiguraţii şi-au desfăşurat activitatea, pe durata programului normal de lucru din luna respectivă, în locurile de muncă încadrate conform legislaţiei anterioare în grupa I de muncă şi care, potrivit prezentei legi, sunt încadrate în condiţii speciale”. Sunt asimilate stagiului de cotizare în condiţii speciale perioadele de timp anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, în care asiguraţii şi-au desfăşurat activitatea, pe durata programului normal de lucru din luna respectivă, în locurile de muncă încadrate conform legislaţiei anterioare în grupa I de muncă şi care, potrivit prezentei legi, sunt încadrate în condiţii speciale”.

Prin urmare, perioadele de activitate desfăşurate în cadrul grupei I de muncă potrivit legislaţiei anterioare sunt considerate drept muncă în condiţii speciale potrivit legislaţiei actuale. Astfel, perioada de muncă anterioară intrării în vigoare a Legii nr.19/2000 şi perioada ulterioară se însumează formând un singur stagiu de cotizare în condiţii speciale.

Art.3 din Legea nr.226/2006 vine să precizeze că: ”asiguraţii care realizează un stagiu de cotizare de cel puţin 25 de ani în condiţiile speciale prevăzute de prezenta lege, beneficiază de pensie pentru limită de vârstă, cu reducerea cu 15 ani a vârstelor standard de pensionare prevăzute în anexa nr.3 “vârstele standard de pensionare şi stagiile minime şi complete de cotizare pentru femei şi bărbaţi, pe ani şi pe luni, pe perioada aprilie 2001 – martie 20015” la Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

Potrivit art.78 alin.8 din Legea nr.19/2000, asiguraţii care, după îndeplinirea condiţiilor de pensionare pentru limită de vârstă, reglementate de prezenta lege, contribuie o anumită perioadă la sistemul public, regăsindu-se în una din situaţiile prevăzute la art.5, beneficiază de majorarea

258

punctajului realizat în această perioadă cu 0,3 % pentru fiecare lună respectiv 3,6% pentru fiecare an suplimentar.

Legiuitorul a înţeles să acorde acest beneficiu persoanelor care, deşi au îndeplinit condiţiile de pensionare pentru limită de vârstă, au continuat să contribuie la sistemul public de pensii.

Art. 1, 2, 3 din Legea nr. 226/2006Art. 78 din Legea nr. 19/2000

Prin acţiunea adresata Tribunalului Constanta si înregistrată sub nr.11304/118/27.10.2009, reclamantul I.A. a contestat decizia nr.304722/01.10.2009 privind acordarea pensiei pentru limita de vârstă emisa de Casa Judeţeană de Pensii Constanţa, solicitând anularea acesteia şi obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii de pensie legale şi conforme.

În motivarea acţiunii se arată că la data de 09.05.2008 pârâta a emis decizia de pensionare nr.304722 prin care a stabilit o pensie în cuantum de 1908 lei.

La data de 28.05.2009, a solicitat revizuirea deciziei de pensionare şi, ca urmare, pârâta a emis o nouă decizie nr.304722/01.10.2009, prin care a stabilit o pensie în cuantum de 2412 lei.

La stabilirea pensiei, pârâta a calculat în mod greşit, contrar dispoziţiilor Legii nr.226/2006, stagiul efectuat în condiţii speciale de muncă.

Astfel, potrivit art.1 alin.1 din Legea nr.226/2006, începând cu data de 1 aprilie 2001, sunt încadrate în condiţii speciale locurile de muncă în care se desfăşoară activităţile prevăzute la anexa 1, iar potrivit anexei menţionate, în lista cuprinzând locurile de muncă încadrate în condiţii speciale, la pct.11 se află activitatea desfăşurată de personalul de pe platforme marine.

Art.2. din aceeaşi lege stipulează: „(1) Perioadele de timp în care asiguraţii îşi desfăşoară activitatea, pe durata programului normal de lucru din luna respectivă, numai în locurile de muncă prevăzute la art. 1 sunt stagii de cotizare în condiţii speciale. (2) Sunt asimilate stagiului de cotizare în condiţii speciale perioadele de timp anterioare intrării în vigoare a Legii nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, în care asiguraţii şi-au desfăşurat activitatea, pe durata programului normal de lucru din luna respectivă, în locurile de muncă încadrate conform legislaţiei anterioare în grupa I de muncă şi care, potrivit prezentei legi, sunt încadrate în condiţii speciale.”

Prin urmare, susţine reclamantul, se deduce că perioadele de activitate desfăşurate în cadrul grupei I de muncă potrivit legislaţiei anterioare sunt considerate drept muncă în condiţii speciale potrivit legislaţiei actuale. Astfel, perioada de muncă anterioară intrării în vigoare a Legii nr.19/2000 şi perioada ulterioară se însumează formând un singur stagiu de cotizare în condiţii speciale.

Contrar acestei interpretări, pârâta a defalcat perioadele menţionate, reţinând drept stagiu în condiţii speciale doar perioada

259

de 22 ani, 3 luni şi 14 zile, restul perioadei de muncă fiind încadrată conform legislaţiei anterioare la grupa I de muncă, respectiv 3 ani, 6 luni şi 29 de zile.

Pârâta a făcut aplicarea greşită art.3 din Legea nr.226/2006, reţinând ca vârstă standard de pensionare 65 de ani şi nu de 63 ani, 4 luni şi 15 zile cum este în cazul reclamantului care are un stagiu de cotizare în condiţii speciale de 25 ani, 10 luni şi 13 zile.

Nu s-a făcut aplicarea disp.art.5 din Legea nr.226/2006 conform cărora „Pentru asiguraţii prevăzuţi la art. 3 punctajul mediu anual se determină prin împărţirea la 25 a numărului de puncte rezultat din însumarea punctajelor anuale realizate în perioada de cotizare”.

De asemenea, susţine reclamantul, la calcularea punctajului mediu anual nu au fost avute în vedere sporul de condiţii grele de muncă şi sporul pentru lucrul pe mare în perioada 01.04.1985 - 01.04.1992.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii motivând că, prin adeverinţele nr.3623/05.12.2007, nr.1413/205/23.07.2007 şi nr.0120/4626/18.07.2007 angajatorul face încadrarea în grupa I de muncă invocând temeiul legal privind grupele de muncă în vigoare până la 01.04.2001 fără a face aplicarea pct.11 din Ordinul nr.572/24.07.2006 pentru aprobarea Normelor tehnice de aplicare a prevederilor Legii nr.226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiţii speciale, potrivit căruia „Se asimilează stagiilor de cotizare în condiţii speciale perioadele anterioare datei de 1 aprilie 2001, în care asiguraţii au desfăşurat activităţi dintre cele prevăzute în anexa 1 la Legea nr.226/2006 pe durata programului normal de lucru din fiecare lună, numai în locurile de muncă din cadrul unităţilor prevăzute în anexa nr.2 la această lege, activităţi încadrate, potrivit legislaţiei anterioare acestei date, în grupa I de muncă.

Dovedirea acestor stagii de cotizare se face cu carnetul de muncă, completat conform prevederilor Decretului nr. 92/1976 privind carnetul de muncă, şi/sau cu adeverinţe eliberate, potrivit legii, de angajatorul la care a lucrat persoana respectivă sau, după caz, de instituţia care a preluat arhivele acestuia. Modelul adeverinţei este prezentat în anexa nr. 3 la prezentele norme tehnice.”

Reclamantul nu a prezentat un asemenea document, susţine pârâta, iar adeverinţele de încadrare în grupa I de muncă sunt emise după data publicării Legii nr.226/2006, de unde rezultă că emitenţii au considerat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a putea fi emisă o adeverinţă privind încadrarea unor locuri de muncă în condiţii speciale.

Prin sentinţa civilă nr.1264 din data de 17 decembrie 2010, pronunţată în dosarul civil nr.11304/118/2009, Tribunalul Constanţa a admis acţiunea formulată de reclamantul I.A. în contradictoriu cu pârâta CASA JUDEŢEANĂ DE PENSII CONSTANŢA.

A anulat decizia de pensionare nr.304722/01.10.2009 emisă de intimată.

260

A obligat pârâta să emită reclamantului o nouă decizie de recalculare a pensiei pentru limită de vârstă, in care se va avea în vedere un punctaj mediu anual de 3,95852, cu începere de la 01.06.2009.

A obligat pârâta să plătească reclamantului diferenţa de drepturi de pensie cuvenite pentru perioada 01.06.2009-01.06.2010 în cuantum de 5697 lei.

A obligat pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 1000 lei cu titlul de cheltuieli de judecată din care 600 lei onorariu expert şi 400 lei onorariu avocat. Această hotărâre a fost îndreptată prin încheierea din data de 24 martie 2011, pronunţată de Tribunalul Constanţa prin care s-a admis sesizarea şi s-a dispus îndreptarea erorilor materiale din sentinţa civilă nr. 1264/17.12.2010 pronunţată în dosarul nr. 11304/118/2009 în sensul că se va trece corect numărul dosarului ca fiind 11304/118/2009 în loc de 11304/118/2010 cum din eroare s-a trecut, urmând a se trece corect menţiunea că hotărârea este ”Executorie de drept”, în loc de ”Definitivă”. Pentru a pronunţa hotărârea pronunţată, prima instanţă a reţinut următoarea situaţia de fapt:

Pârâta a emis Decizia nr.304722/05.10.2009, prin care a stabilit ca reclamantul a realizat un punctaj mediu anual de 3.35739 puncte, la data de 01.06.2009, reţinând ca vârstă standard de pensionare 65 de ani şi un stagiu complet de cotizare de 27 ani.

Instanţa a dispus efectuarea unei expertize contabile având ca obiective verificarea punctajului mediu anual al reclamantului la data emiterii deciziei contestate pe baza documentaţiei existente la dosarul aflat la pârâtă, calcularea diferenţelor dintre drepturile datorate şi cele achitate, desemnat fiind sa efectueze expertiza domnul expert judiciar contabil B.D.

Conform concluziilor raportului de expertiză, la calcularea pensiei reclamantului, pârâta nu a introdus în buletinul de calcul toate veniturile realizate, inclusiv sporurile care au format suma contributivă şi pentru care angajatorii au plătit obligaţiile către bugetul de stat conform legislaţiei în vigoare la momentul acordării veniturilor, nu a aplicat în totalitate prevederile art.164 al.1 lit.”i” din Legea nr.19/2000 cu privire la majorarea cu procentul de 17% a punctajului anual realizat după data de 01.02.2001.

Suplinind omisiunile pârâtei, expertiza a stabilit că reclamantul a realizat un punctaj mediu anual de 3,95852 puncte.

Referitor la diferenţele de încasat de reclamant între perioada 01.06.2009 şi cea a realizării raportului de expertiză (iunie 2010), avându-se în vedere diferenţele dintre punctajul calculat de expert şi cel stabilit de intimată precum şi evoluţia punctului de pensie, expertul a stabilit că, pentru intervalul în cauză reclamantul este îndreptăţit a primi suma de 5.697 lei.

Analizand inscrisurile depuse in dosarul administrativ, prin raportare la disp.art.77 şi art.78 alin 1 din Legea nr.19/2000, instanţa a constatat că punctajul mediu anual realizat de reclamant nu a fost stabilit in mod corect prin decizia contestata, întrucât nu s-au introdus în buletinul de calcul toate veniturile realizate, inclusiv sporurile care au format suma contributivă şi pentru care angajatorii au plătit obligaţiile către bugetul de stat conform legislaţiei în vigoare la momentul acordării veniturilor, nu a aplicat în totalitate prevederile art.164 alin.1 lit.”i” din Legea

261

nr.19/2000 cu privire la majorarea cu procentul de 17% a punctajului anual realizat după data de 01.02.2001.

Stagiul de cotizare aşa cum este reglementat de Legea nr. 19/2000 reprezintă vechimea în muncă recunoscută pentru stabilirea pensiilor până la intrarea în vigoare a prezentei legi şi în cazul în care în carnetele de muncă sau de asigurări ale persoanelor nu sunt înregistrate drepturile salariale, asiguratul poate prezenta acte doveditoare care să ateste aceste drepturi şi în caz contrar, se utilizează salariul minim pe ţară în vigoare în perioada respectivă.

În funcţie de aceste perioade contributive, punctajul mediu anual a fost stabilit greşit de către pârâtă, din buletinul de calcul se constată erori de culegere a datelor, a sumelor contributive, ceea ce a determinat stabilirea eronată a punctajului mediu anual şi implicit al pensiei.

Cu privire la stagiul complet de cotizare de 25 de ani ce s-ar fi aplicat reclamantului în temeiul art.5 din Legea nr.226/2006, instanţa a reţinut că adeverinţele prezentate de reclamant nu întrunesc condiţiile stabilite în anexa 3 la Normele tehnice de aplicare a legii (Ordinul nr.572/24.06.2006), pentru a fi dat posibilitatea pârâtei să calculeze un stagiu în condiţii speciale de 25 de ani, după cum ar rezulta din carnetul de muncă.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs recurentul reclamant Ilie Alexandru, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Critica sentinţei prin motivele de recurs a vizat în esenţă următoarele:În fapt, a lucrat fără întrerupere începând din anul 1971. La data de 07.03.2008,

a solicitat pensionarea pentru limită de vârstă. În urma cererii înregistrată la Casa Judeţeană de Pensii Constanţa, a fost emisă decizia de pensionare nr.304722/09.05.2008, stabilindu-i-se o pensie în cuantum de 1908 lei.

La data de 28.05.2009, a solicitat revizuirea dosarului de pensionare.În urma acestei cereri, a fost emisă decizia nr.304722/01.10.2009, prin care i-a

fost stabilită o pensie în cuantum de 2412 lei.Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie, criticând decizia sub aspectul

greşitei calculări a stagiului de cotizare, în sensul că, în conformitate cu Legea nr.226/2006, stagiul său de cotizare este de 25 ani, 10 luni şi 13 zile.

Conform Legii nr.226, art.1alin.1 “Începând cu data de 1 aprilie 2001, sunt încadrate în condiţii speciale locurile de muncă în care se desfăşoară activităţile prevăzute în anexa nr. 1”.

Potrivit anexei menţionate, în lista cuprinzând locurile de muncă încadrate în condiţii speciale, în care se desfăşoară următoarele activităţi, la punctul 11 se află activitatea desfăşurată de personalului de pe platforme marine.

În conformitate cu dispoziţiile art.2 ale aceleaşi legi, “Perioadele de timp în care asiguraţii îşi desfăşoară activitatea, pe durata programului normal de lucru din luna respectivă, numai în locurile de muncă prevăzute la art.1 sunt stagii de cotizare în condiţii speciale. Sunt asimilate stagiului de cotizare în condiţii speciale perioadele de timp anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, în care asiguraţii şi-au desfăşurat activitatea, pe durata programului normal de lucru

262

din luna respectivă, în locurile de muncă încadrate conform legislaţiei anterioare în grupa I de muncă şi care, potrivit prezentei legi, sunt încadrate în condiţii speciale”.

În continuare, Legea nr.226/2006 vine să precizeze modalitatea de reducere a vârstelor standard de pensionare. Astfel, art.3 prevede că “Asiguraţii care realizează un stagiu de cotizare de cel puţin 25 de ani în condiţiile speciale prevăzute de prezenta lege beneficiază de pensie pentru limită de vârstă, cu reducerea cu 15 ani a vârstelor standard de pensionare prevăzute în anexa nr. 3 "Vârstele standard de pensionare şi stagiile minime şi complete de cotizare pentru femei şi bărbaţi, pe ani şi pe luni, pe perioada aprilie 2001 - martie 2015" la Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare”. În cazul său, fiind vorba de un stagiu de cotizare în condiţii speciale de 25 ani, 10 luni şi 13 zile, efectuând calculul corect se ajunge la o vârstă standard de pensionare de 63 ani şi 4 luni – 15 ani = vârsta minimă de pensionare de 50 de ani. Cum data la care a început acordarea pensiei este 07.03.2008, rezultă că a cotizat peste vârsta standard de pensionare cu 5 ani, 9 luni şi 7 zile şi se încadrează în dispoziţiile art.78 alin.8 din Legea nr.19/2000.

Totodată, conform art.5 din acelaşi act normative “Pentru asiguraţii prevăzuţi la art. 3 punctajul mediu anual se determină prin împărţirea la 25 a numărului de puncte rezultat din însumarea punctajelor anuale realizate în perioada de cotizare”.

Motivaţia instanţei, în sensul că adeverinţele care atestă stagiul de cotizare în condiţii speciale nu îndeplinesc condiţiile anexei 3 din Ordinul nr.572/24.06.2006, nu este corectă. Anexa nr.3 stabileşte modelul adeverinţei, nu stabileşte condiţii ce trebuie îndeplinite de beneficiar.

Analizând sentinţa recurată din prisma criticilor formulate, Curtea a admis recursul ca fondat pentru următoarele considerente:

Prin decizia de pensionare nr.304722/05.10.2009 emisă de intimată s-a dispus pensionarea contestatorului I.A. pentru munca depusă şi limită de vârstă începând cu 01.06.2009.

Intimata a reţinut un stagiu complet de cotizare conform Legii nr.19/2000 de 27 ani, un stagiu total realizat de 48 ani, 1 lună şi 27 zile din care 3 ani, 6 luni şi 29 de zile în grupa I-a de muncă şi 22 ani, 3 luni, 14 zile în condiţii speciale.

Conform Legii nr.226/2008 art.1 alin.1: “începând cu data de 1 aprilie 2001, sunt încadrate în condiţii speciale locurile de muncă în care se desfăşoară activităţile prevăzute în anexa nr. 1”.

Potrivit anexei menţionate, în lista cuprinzând locurile de muncă încadrate în condiţii speciale, la punctual 11 se află activitatea desfăşurată de personalul de pe platforme marine, activitate desfăşurată şi de reclamant.

În conformitate cu dispoziţiile art.2 din acelaşi act normativ: “Perioadele de timp în care asiguraţii îşi desfăşoară activitatea, pe durata programului normal de lucru din luna respectivă, numai în locurile de muncă prevăzute la art.1 sunt stagii de cotizare în condiţii speciale. Sunt asimilate stagiului de cotizare în condiţii speciale perioadele de timp anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, în care asiguraţii şi-au desfăşurat activitatea, pe durata programului normal de lucru din luna respectivă, în locurile de muncă încadrate conform legislaţiei

263

anterioare în grupa I de muncă şi care, potrivit prezentei legi, sunt încadrate în condiţii speciale”. Sunt asimilate stagiului de cotizare în condiţii speciale perioadele de timp anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, în care asiguraţii şi-au desfăşurat activitatea, pe durata programului normal de lucru din luna respectivă, în locurile de muncă încadrate conform legislaţiei anterioare în grupa I de muncă şi care, potrivit prezentei legi, sunt încadrate în condiţii speciale”.

Prin urmare, perioadele de activitatea desfăşurate în cardul grupei I de muncă potrivit legislaţiei anterioare sunt considerate drept muncă în condiţii speciale potrivit legislaţiei actuale. Astfel, perioada de muncă anterioară intrării în vigoare a legii nr.19/2000 şi perioada ulterioară se însumează formând un singur stagiu de cotizare în condiţii speciale.

În cazul contestatorului, acesta are un stagiu de cotizare în condiţii speciale de 25 de ani, 10 luni şi 13 zile.

Contrar acestei interpretări a legii, pârâta a defalcat perioadele menţionate reţinând un stagiu în condiţii speciale doar perioada de 22 ani, 3 luni şi 14 zile, restul perioadei de muncă fiind încadrată conform legislaţiei anterioare la grupa I de muncă, respective 3 ani, 6 luni şi 29 de zile.

Art.3 din legea nr.226/2006 vine să precizeze că: ”asiguraţii care realizează un stagiu de cotizare de cel puţin 25 de ani în condiţiile speciale prevăzute de prezenta lege, beneficiază de pensie pentru limită de vârstă, cu reducerea cu 15 ani a vârstelor standard de pensionare prevăzute în anexa nr.3 “vârstele standard de pensionare şi stagiile minime şi complete de cotizare pentru femei şi bărbaţi, pe ani şi pe luni, pe perioada aprilie 2001 – martie 20015” la Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

Totodată, conform art.5 al.1 din acelaşi act normativ: “pentru asiguraţii prevăzuţi la art.3 punctajul mediu anual se determină prin împărţirea la 25 a numărului de puncte rezultate din însumarea punctajelor anuale realizate în perioada de cotizare”.

În ceea ce priveşte ultima critică referitoare la calculul stagiului suplimentar, curtea apreciază că aceste este nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit art.78 alin.8 din Legea nr.19/2000, asiguraţii care, după îndeplinirea condiţiilor de pensionare pentru limită de vârstă, reglementate de prezenta lege, contribuie o anumită perioadă la sistemul public, regăsindu-se în una din situaţiile prevăzute la art.5, beneficiază de majorarea punctajului realizat în această perioadă cu 0,3 % pentru fiecare lună respectiv 3,6% pentru fiecare an suplimentar.

Legiuitorul a înţeles să acorde acest beneficiu persoanelor care, deşi au îndeplinit condiţiile de pensionare pentru limită de vârstă, au continuat să contribuie la sistemul public de pensii.

Legea 19/2000 stabileşte în art.41 al.1 şi 2 care sunt condiţiile cumulative: vârstă standard de pensionare şi stagiul minim de cotizare.

Dispoziţiile art.78 alin.8 din Legea nr.19/2000 se raportează la vârsta standard de pensionare stabilită de lege prin anexa 3 şi nu vârsta standard de pensionare redusă pentru perioadele lucrate în grupe de muncă sau condiţii speciale.

264

Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art.312 al.3 Cod procedură civilă, curtea a admis recursul formulat şi a modificat în parte sentinţa recurată conform celor dispuse prin dispozitiv.

Decizia civilă nr. 300/AS/25.10.2011Dosar nr. 11304/118/2009

Judecător redactor Jelena Zalman

37. Contestaţie la decizia de pensionare pentru limită de vârstă. Calculul stagiului suplimentar.

In conformitate cu art.3 din Legea nr.226/2006 - ”asiguraţii care realizează un stagiu de cotizare de cel puţin 25 de ani în condiţiile speciale prevăzute de prezenta lege beneficiază de pensie pentru limită de vârstă, cu reducerea cu 15 ani a vârstelor standard de pensionare prevăzute în anexa nr.3 “vârstele standard de pensionare şi stagiile minime şi complete de cotizare pentru femei şi bărbaţi, pe ani şi pe luni, pe perioada aprilie 2001 – martie 20015” la Legea nr.19/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

Referitor la calculul stagiului suplimentar, potrivit art.78 alin.8 din Legea nr.19/2000, asiguraţii care, după îndeplinirea condiţiilor de pensionare pentru limită de vârstă reglementate de prezenta lege, contribuie o anumită perioadă la sistemul public, regăsindu-se în una din situaţiile prevăzute la art.5, beneficiază de majorarea punctajului realizat în această perioadă cu 0,3 % pentru fiecare lună respectiv 3,6% pentru fiecare an suplimentar.

Legiuitorul a înţeles să acorde acest beneficiu persoanelor care, deşi au îndeplinit condiţiile de pensionare pentru limită de vârstă, au continuat să contribuie la sistemul public de pensii.

Legea 19/2000 stabileşte în art.41 alin.1 şi 2 care sunt condiţiile cumulative: vârstă standard de pensionare şi stagiul minim de cotizare.

Dispoziţiile art.78 alin.8 din Legea nr.19/2000 se raportează la vârsta standard de pensionare stabilită de lege prin anexa 3 şi nu la vârsta standard de pensionare redusă pentru perioadele lucrate în grupe de muncă sau condiţii speciale.

Legea nr.226/2006, art.3 Legea nr.19/2000, art.78, art.41

Prin acţiunea adresata Tribunalului Constanta si înregistrată sub nr. 11304/118/27.10.2009, reclamantul I.A. a contestat decizia nr. 304722/01.10.2009 privind acordarea pensiei pentru limita de vârstă emisa de Casa Judeţeană de Pensii Constanţa, solicitând anularea acesteia şi obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii de pensie legale şi conforme.

În motivarea acţiunii se arată că la data de 09.05.2008 pârâta a emis decizia de pensionare nr.304722 prin care a stabilit o pensie în cuantum de 1908 lei.

La data de 28.05.2009, a solicitat revizuirea deciziei de pensionare şi, ca urmare, pârâta a emis o nouă decizie nr.304722/01.10.2009, prin care a stabilit o pensie în cuantum de 2412 lei.

La stabilirea pensiei, pârâta a calculat în mod greşit, contrar dispoziţiilor Legii nr.226/2006, stagiul efectuat în condiţii speciale de muncă.

Astfel, potrivit art.1 alin.1 din Legea nr.226/2006, începând cu data de 1 aprilie 2001, sunt încadrate în condiţii speciale locurile de muncă în care se desfăşoară activităţile prevăzute la anexa 1, iar potrivit anexei menţionate, în lista cuprinzând

265

locurile de muncă încadrate în condiţii speciale, la pct.11 se află activitatea desfăşurată de personalul de pe platforme marine.

Art.2. din aceeaşi lege stipulează: „(1) Perioadele de timp în care asiguraţii îşi desfăşoară activitatea, pe durata programului normal de lucru din luna respectivă, numai în locurile de muncă prevăzute la art. 1 sunt stagii de cotizare în condiţii speciale. (2) Sunt asimilate stagiului de cotizare în condiţii speciale perioadele de timp anterioare intrării în vigoare a Legii nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, în care asiguraţii şi-au desfăşurat activitatea, pe durata programului normal de lucru din luna respectivă, în locurile de muncă încadrate conform legislaţiei anterioare în grupa I de muncă şi care, potrivit prezentei legi, sunt încadrate în condiţii speciale.”

Prin urmare, susţine reclamantul, se deduce că perioadele de activitate desfăşurate în cadrul grupei I de muncă potrivit legislaţiei anterioare sunt considerate drept muncă în condiţii speciale potrivit legislaţiei actuale. Astfel, perioada de muncă anterioară intrării în vigoare a Legii nr.19/2000 şi perioada ulterioară se însumează formând un singur stagiu de cotizare în condiţii speciale.

Contrar acestei interpretări, pârâta a defalcat perioadele menţionate, reţinând drept stagiu în condiţii speciale doar perioada de 22 ani, 3 luni şi 14 zile, restul perioadei de muncă fiind încadrată conform legislaţiei anterioare la grupa I de muncă, respectiv 3 ani, 6 luni şi 29 de zile.

Pârâta a făcut aplicarea greşită art.3 din Legea nr.226/2006, reţinând ca vârstă standard de pensionare 65 de ani şi nu de 63 ani, 4 luni şi 15 zile cum este în cazul reclamantului care are un stagiu de cotizare în condiţii speciale de 25 ani, 10 luni şi 13 zile.

Nu s-a făcut aplicarea disp.art.5 din Legea nr.226/2006 conform cărora „Pentru asiguraţii prevăzuţi la art. 3 punctajul mediu anual se determină prin împărţirea la 25 a numărului de puncte rezultat din însumarea punctajelor anuale realizate în perioada de cotizare”.

De asemenea, susţine reclamantul, la calcularea punctajului mediu anual nu au fost avute în vedere sporul de condiţii grele de muncă şi sporul pentru lucrul pe mare în perioada 01.04.1985-01.04.1992.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii motivând că, prin adeverinţele nr. 3623/05.12.2007, nr. 1413/205/23.07.2007 şi nr. 0120/4626/18.07.2007 angajatorul face încadrarea în grupa I de muncă invocând temeiul legal privind grupele de muncă în vigoare până la 01.04.2001 fără a face aplicarea pct.11 din Ordinul nr.572/24.07.2006 pentru aprobarea Normelor tehnice de aplicare a prevederilor Legii nr.226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiţii speciale, potrivit căruia „Se asimilează stagiilor de cotizare în condiţii speciale perioadele anterioare datei de 1 aprilie 2001, în care asiguraţii au desfăşurat activităţi dintre cele prevăzute în anexa 1 la Legea nr.226/2006 pe durata programului normal de lucru din fiecare lună, numai în locurile de muncă din cadrul unităţilor

266

prevăzute în anexa nr.2 la această lege, activităţi încadrate, potrivit legislaţiei anterioare acestei date, în grupa I de muncă.

Dovedirea acestor stagii de cotizare se face cu carnetul de muncă, completat conform prevederilor Decretului nr. 92/1976 privind carnetul de muncă, şi/sau cu adeverinţe eliberate, potrivit legii, de angajatorul la care a lucrat persoana respectivă sau, după caz, de instituţia care a preluat arhivele acestuia. Modelul adeverinţei este prezentat în anexa nr. 3 la prezentele norme tehnice.”

Reclamantul nu a prezentat un asemenea document, susţine pârâta, iar adeverinţele de încadrare în grupa I de muncă sunt emise după data publicării Legii nr.226/2006, de unde rezultă că emitenţii au considerat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a putea fi emisă o adeverinţă privind încadrarea unor locuri de muncă în condiţii speciale.

Prin sentinţa civilă nr.1264 din data de 17 decembrie 2010, pronunţată în dosarul civil nr.11304/118/2009, Tribunalul Constanţa a admis acţiunea formulată de reclamantul I.A. în contradictoriu cu pârâta CASA JUDEŢEANĂ DE PENSII CONSTANŢA.

A anulat decizia de pensionare nr.304722/01.10.2009 emisă de intimată. A obligat pârâta să emită reclamantului o nouă decizie de recalculare a pensiei pentru limită de vârstă, in care se va avea în vedere un punctaj mediu anual de 3,95852, cu începere de la 01.06.2009.

A obligat pârâta să plătească reclamantului diferenţa de drepturi de pensie cuvenite pentru perioada 01.06.2009-01.06.2010 în cuantum de 5697 lei.

A obligat pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 1000 lei cu titlul de cheltuieli de judecată din care 600 lei onorariu expert şi 400 lei onorariu avocat. Această hotărâre a fost îndreptată prin încheierea din data de 24 martie 2011, pronunţată de Tribunalul Constanţa prin care s-a admis sesizarea şi s-a dispus îndreptarea erorilor materiale din sentinţa civilă nr. 1264/17.12.2010 pronunţată în dosarul nr. 11304/118/2009 în sensul că se va trece corect numărul dosarului ca fiind 11304/118/2009 în loc de 11304/118/2010 cum din eroare s-a trecut, urmând a se trece corect menţiunea că hotărârea este ”Executorie de drept”, în loc de ”Definitivă”,. Pentru a pronunţa hotărârea pronunţată, prima instanţă a reţinut următoarea situaţia de fapt:

Pârâta a emis Decizia nr.304722/05.10.2009, prin care a stabilit ca reclamantul a realizat un punctaj mediu anual de 3.35739 puncte, la data de 01.06.2009, reţinând ca vârstă standard de pensionare 65 de ani şi un stagiu complet de cotizare de 27 ani.

Instanţa a dispus efectuarea unei expertize contabile având ca obiective verificarea punctajului mediu anual al reclamantului la data emiterii deciziei contestate pe baza documentaţiei existente la dosarul aflat la pârâtă, calcularea diferenţelor dintre drepturile datorate şi cele achitate, desemnat fiind sa efectueze expertiza domnul expert judiciar contabil B.D.

267

Conform concluziilor raportului de expertiză, la calcularea pensiei reclamantului, pârâta nu a introdus în buletinul de calcul toate veniturile realizate, inclusiv sporurile care au format suma contributivă şi pentru care angajatorii au plătit obligaţiile către bugetul de stat conform legislaţiei în vigoare la momentul acordării veniturilor, nu a aplicat în totalitate prevederile art.164 al.1 lit.”i” din Legea nr.19/2000 cu privire la majorarea cu procentul de 17% a punctajului anual realizat după data de 01.02.2001.

Suplinind omisiunile pârâtei, expertiza a stabilit că reclamantul a realizat un punctaj mediu anual de 3,95852 puncte.

Referitor la diferenţele de încasat de reclamant între perioada 01.06.2009 şi cea a realizării raportului de expertiză (iunie 2010), avându-se în vedere diferenţele dintre punctajul calculat de expert şi cel stabilit de intimată precum şi evoluţia punctului de pensie, expertul a stabilit că, pentru intervalul în cauză reclamantul este îndreptăţit a primi suma de 5.697 lei.

Analizand inscrisurile depuse in dosarul administrativ, prin raportare la disp.art.77 si art.78 alin 1 din Legea nr.19/2000, instanţa a constatat că punctajul mediu anual realizat de reclamant nu a fost stabilit in mod corect prin decizia contestata, întrucât nu s-au introdus în buletinul de calcul toate veniturile realizate, inclusiv sporurile care au format suma contributivă şi pentru care angajatorii au plătit obligaţiile către bugetul de stat conform legislaţiei în vigoare la momentul acordării veniturilor, nu a aplicat în totalitate prevederile art.164 al.1 lit.”i” din Legea nr.19/2000 cu privire la majorarea cu procentul de 17% a punctajului anual realizat după data de 01.02.2001.

Stagiul de cotizare aşa cum este reglementat de legea nr. 19/2000 reprezintă vechimea în muncă recunoscută pentru stabilirea pensiilor până la intrarea în vigoare a prezentei legi şi în cazul în care în carnetele de muncă sau de asigurări ale persoanelor nu sunt înregistrate drepturile salariale, asiguratul poate prezenta acte doveditoare care să ateste aceste drepturi şi în caz contrar, se utilizează salariul minim pe ţară în vigoare în perioada respectivă.

În funcţie de aceste perioade contributive, punctajul mediu anual a fost stabilit greşit de către pârâtă, din buletinul de calcul se constată erori de culegere a datelor, a sumelor contributive, ceea ce a determinat stabilirea eronată a punctajului mediu anual şi implicit al pensiei.

Cu privire la stagiul complet de cotizare de 25 de ani ce s-ar fi aplicat reclamantului în temeiul art.5 din Legea nr.226/2006, instanţa a reţinut că adeverinţele prezentate de reclamant nu întrunesc condiţiile stabilite în anexa 3 la Normele tehnice de aplicare a legii (Ordinul nr.572/24.06.2006), pentru a fi dat posibilitatea pârâtei să calculeze un stagiu în condiţii speciale de 25 de ani, după cum ar rezulta din carnetul de muncă.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs recurentul reclamant I.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Critica sentinţei prin motivele de recurs a vizat în esenţă următoarele:În fapt, a lucrat fără întrerupere începând din anul 1971.

268

La data de 07.03.2008, a solicitat pensionarea pentru limită de vârstă. În urma cererii înregistrată la Casa Judeţeană de Pensii Constanţa, a fost emisă decizia de pensionare nr.304722/09.05.2008, stabilindu-i-se o pensie în cuantum de 1908 lei.

La data de 28.05.2009, a solicitat revizuirea dosarului de pensionare.În urma acestei cereri, a fost emisă decizia nr.304722/01.10.2009, prin care i-a

fost stabilită o pensie în cuantum de 2412 lei.Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie, criticând decizia sub aspectul

greşitei calculări a stagiului de cotizare, în sensul că, în conformitate cu Legea nr.226/2006, stagiul său de cotizare este de 25 ani, 10 luni şi 13 zile.

Conform Legii nr.226, art.1alin.1 “Începând cu data de 1 aprilie 2001, sunt încadrate în condiţii speciale locurile de muncă în care se desfăşoară activităţile prevăzute în anexa nr. 1”.

Potrivit anexei menţionate, în lista cuprinzând locurile de muncă încadrate în condiţii speciale, în care se desfăşoară următoarele activităţi, la punctul 11 se află activitatea desfăşurată de personalului de pe platforme marine.

În conformitate cu dispoziţiile art.2 ale aceleiaşi legi, “Perioadele de timp în care asiguraţii îşi desfăşoară activitatea, pe durata programului normal de lucru din luna respectivă, numai în locurile de muncă prevăzute la art.1 sunt stagii de cotizare în condiţii speciale. Sunt asimilate stagiului de cotizare în condiţii speciale perioadele de timp anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, în care asiguraţii şi-au desfăşurat activitatea, pe durata programului normal de lucru din luna respectivă, în locurile de muncă încadrate conform legislaţiei anterioare în grupa I de muncă şi care, potrivit prezentei legi, sunt încadrate în condiţii speciale”.

În continuare, Legea nr.226/2006 vine să precizeze modalitatea de reducere a vârstelor standard de pensionare. Astfel, art.3 prevede că “Asiguraţii care realizează un stagiu de cotizare de cel puţin 25 de ani în condiţiile speciale prevăzute de prezenta lege beneficiază de pensie pentru limită de vârstă, cu reducerea cu 15 ani a vârstelor standard de pensionare prevăzute în anexa nr. 3 "Vârstele standard de pensionare şi stagiile minime şi complete de cotizare pentru femei şi bărbaţi, pe ani şi pe luni, pe perioada aprilie 2001 - martie 2015" la Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare”. În cazul său, fiind vorba de un stagiu de cotizare în condiţii speciale de 25 ani, 10 luni şi 13 zile, efectuând calculul corect se ajunge la o vârstă standard de pensionare de 63 ani şi 4 luni – 15 ani = vârsta minimă de pensionare de 50 de ani. Cum data la care a început acordarea pensiei este 07.03.2008, rezultă că a cotizat peste vârsta standard de pensionare cu 5 ani, 9 luni şi 7 zile şi se încadrează în dispoziţiile art.78 alin.8 din Legea nr.19/2000.

Totodată, conform art.5 din acelaşi act normative “Pentru asiguraţii prevăzuţi la art. 3 punctajul mediu anual se determină prin împărţirea la 25 a numărului de puncte rezultat din însumarea punctajelor anuale realizate în perioada de cotizare”.

Motivaţia instanţei, în sensul că adeverinţele care atestă stagiul de cotizare în condiţii speciale nu îndeplinesc condiţiile anexei 3 din Ordinul nr.572/24.06.2006, nu este corectă. Anexa nr.3 stabileşte modelul adeverinţei, nu stabileşte condiţii ce trebuie îndeplinite de beneficiar.

269

Analizând sentinţa recurată din prisma criticilor formulate, curtea a admis recursul ca fondat pentru următoarele considerente:

Prin decizia de pensionare nr.304722/05.10.2009 emisă de intimată s-a dispus pensionarea contestatorului I.A. pentru munca depusă şi limită de vârstă începând cu 01.06.2009.

Intimata a reţinut un stagiu complet de cotizare conform Legii nr.19/2000 de 27 ani, un stagiu total realizat de 48 ani, 1 lună şi 27 zile din care 3 ani, 6 luni şi 29 de zile în grupa I-a de muncă şi 22 ani, 3 luni, 14 zile în condiţii speciale.

Conform legii nr.226/2008 art.1 alin.1: “ începând cu data de 1 aprilie 2001, sunt încadrate în condiţii speciale locurile de muncă în care se desfăşoară activităţile prevăzute în anexa nr. 1”.

Potrivit anexei menţionate, în lista cuprinzând locurile de muncă încadrate în condiţii speciale, la punctul 11 se află activitatea desfăşurată de personalul de pe platforme marine, activitate desfăşurată şi de reclamant.

În conformitate cu dispoziţiile art.2 din acelaşi act normativ: “Perioadele de timp în care asiguraţii îşi desfăşoară activitatea, pe durata programului normal de lucru din luna respectivă, numai în locurile de muncă prevăzute la art.1 sunt stagii de cotizare în condiţii speciale. Sunt asimilate stagiului de cotizare în condiţii speciale perioadele de timp anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, în care asiguraţii şi-au desfăşurat activitatea, pe durata programului normal de lucru din luna respectivă, în locurile de muncă încadrate conform legislaţiei anterioare în grupa I de muncă şi care, potrivit prezentei legi, sunt încadrate în condiţii speciale”. Sunt asimilate stagiului de cotizare în condiţii speciale perioadele de timp anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, în care asiguraţii şi-au desfăşurat activitatea, pe durata programului normal de lucru din luna respectivă, în locurile de muncă încadrate conform legislaţiei anterioare în grupa I de muncă şi care, potrivit prezentei legi, sunt încadrate în condiţii speciale”.

Prin urmare, perioadele de activitate desfăşurate în cadrul grupei I de muncă potrivit legislaţiei anterioare sunt considerate drept muncă în condiţii speciale potrivit legislaţiei actuale. Astfel, perioada de muncă anterioară intrării în vigoare a legii nr.19/2000 şi perioada ulterioară se însumează formând un singur stagiu de cotizare în condiţii speciale.

În cazul contestatorului, acesta are un stagiu de cotizare în condiţii speciale de 25 de ani, 10 luni şi 13 zile.

Contrar acestei interpretări a legii, pârâta a defalcat perioadele menţionate reţinând un stagiu în condiţii speciale doar perioada de 22 ani, 3 luni şi 14 zile, restul perioadei de muncă fiind încadrată conform legislaţiei anterioare la grupa I de muncă, respectiv 3 ani, 6 luni şi 29 de zile.

Art.3 din legea nr.226/2006 vine să precizeze că: ”asiguraţii care realizează un stagiu de cotizare de cel puţin 25 de ani în condiţiile speciale prevăzute de prezenta lege, beneficiază de pensie pentru limită de vârstă, cu reducerea cu 15 ani a vârstelor standard de pensionare prevăzute în anexa nr.3 “vârstele standard de pensionare şi stagiile minime şi complete de cotizare pentru femei şi bărbaţi, pe ani şi pe luni, pe

270

perioada aprilie 2001 – martie 20015” la legea nr.19/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

Totodată, conform art.5 al.1 din acelaşi act normativ: “pentru asiguraţii prevăzuţi la art.3 punctajul mediu anual se determină prin împărţirea la 25 a numărului de puncte rezultate din însumarea punctajelor anuale realizate în perioada de cotizare”.

În ceea ce priveşte ultima critică referitoare la calculul stagiului suplimentar, curtea apreciază că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente:

Potrivit art.78 al.8 din Legea nr.19/2000, asiguraţii care, după îndeplinirea condiţiilor de pensionare pentru limită de vârstă reglementate de prezenta lege, contribuie o anumită perioadă la sistemul public, regăsindu-se în una din situaţiile prevăzute la art.5, beneficiază de majorarea punctajului realizat în această perioadă cu 0,3 % pentru fiecare lună respectiv 3,6% pentru fiecare an suplimentar.

Legiuitorul a înţeles să acorde acest beneficiu persoanelor care, deşi au îndeplinit condiţiile de pensionare pentru limită de vârstă, au continuat să contribuie la sistemul public de pensii.

Legea nr. 19/2000 stabileşte în art. 41 al.1 şi 2 care sunt condiţiile cumulative: vârstă standard de pensionare şi stagiul minim de cotizare.

Dispoziţiile art.78 alin. 8 din Legea nr. 19/2000 se raportează la vârsta standard de pensionare stabilită de lege prin anexa 3 şi nu vârsta standard de pensionare redusă pentru perioadele lucrate în grupe de muncă sau condiţii speciale.

Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art.312 al.3 Cod procedură civilă, curtea a admis recursul formulat şi a modificat în parte sentinţa recurată conform celor dispuse prin dispozitiv.

Dosar nr. 11304/118/2009Decizia civilă nr. 300/AS/25.10.2011

Judecător redactor Jelena Zalman

38. Luarea in calcul a sporului de acord global la recalcularea pensiei.

Potrivit art. 117 al. 3 din Legea nr. 57/1974 : în activitatea de cercetare ştiinţifică, inginerie tehnologică şi proiectare se va utiliza cu precădere forma de retribuire în acord global, potrivit căruia un colectiv de cercetători sau proiectanţi îşi asumă răspunderea de a efectua şi finaliza o cercetare sau un proiect, într-un anumit termen, pentru care primeşte o sumă globală, stabilită în contract, în condiţiile prevăzute de lege.

Deşi actul normativ invocat mai sus prevedea pentru personalul care îşi desfăşoară activitatea în domeniile vizând cercetarea ştiinţifică, ingineria tehnologică şi proiectarea, ca modalitate de plată retribuirea în acord global, drepturile obţinute în acest mod erau supuse plăţii contribuţiei la bugetul asigurărilor sociale, nefiind exceptate de la această obligaţie conform art. 2 din decretul nr. 389/1972.

Potrivit pct. VI din Anexa la O.U.G. nr. 4/2005 „nu sunt luate în calcul la stabilirea punctajului mediu anual, întrucât nu au făcut parte din baza de calcul a pensiilor conform legislaţiei anterioare datei de 1.04.2001, alte sporuri care nu au avut caracter permanent” şi care au făcut parte din baza de calcul a pensiilor.

Per a contrario, dacă sporurile au avut caracter permanent, acestea urmează a fi luate în calcul la stabilirea punctajului mediu anual.

271

Potrivit art.21 al.1 lit.b) din Legea nr.3/1977, media retribuţiilor tarifare lunare care se lua în considerare la calcularea pensiei se stabilea pentru personalul care lucra în acord, pe baza retribuţiei tarifare de încadrare corespunzătoare la 204 ore.

În consecinţă, veniturile realizate de reclamantă aveau caracter permanent, pentru acestea se achitau contribuţii de asigurări sociale şi se luau în calcul la stabilirea drepturilor de pensie.

Trebuie reţinută şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 736/2006, potrivit căreia verificarea împrejurărilor dacă, potrivit legislaţiei anterioare, s-au încasat sau nu contribuţii la asigurările sociale de stat pentru veniturile excluse de la stabilirea punctajului anual şi dacă aceste venituri au făcut sau nu parte din baza de calcul a pensiilor constituie probleme de fapt şi de aplicare a legii în cazuri concrete individuale, a căror soluţionare intră în competenţa exclusivă a instanţei judecătoreşti.

Art.21 al.1 lit.b) din Legea nr.3/1977Decizia Curţii Constituţionale nr. 736/2006

Prin cererea adresată acestei instanţe, înregistrată sub nr. 2028/88/2010, V.L. a chemat în judecată Casa Judeţeană de Pensii Tulcea, solicitând obligarea intimatei la a-i recalcula pensia de asigurări sociale de care beneficiază, cu luarea în considerare şi a veniturilor suplimentare obţinute peste salariul de bază, cu titlu de spor de acord global.

În motivare, contestatoarea a arătat că în perioada 1 aprilie 1974 – 12 mai 1984, a fost angajată cu contract de muncă pe durată nedeterminată la Secţia de Proiectare a fostului Consiliu Popular Judeţean Tulcea, care ulterior a devenit S.C. S. S.A. Tulcea.

A precizat contestatoarea că, în perioada mai-sus menţionată, toţi angajaţii din proiectare lucrau în sistemul de salarizare în acord global.

Potrivit prevederilor art. 3 din Legea nr. 3/1977 şi ale art. 2 lit. e) din Legea nr. 19/2000, unul dintre principiile de bază pe care este organizat sistemul public de pensii este cel al contributivităţii, drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite.

Astfel, s-a arătat că toţi salariaţii plătiţi în sistemul de acord global au achitat contribuţie de asigurări sociale prin reţinere la sursă de către angajator, pentru toate veniturile încasate, inclusiv pentru cele suplimentare obţinute peste salariul de bază.

În apărare, a formulat întâmpinare intimata, prin care a arătat în esenţă că, veniturile realizate de către contestatoare, ca venituri suplimentare celor realizate din salariul înregistrat în carnetul de muncă, nu sunt sporuri cu caracter permanent.

Totodată, a menţionat că faptul că respectivele venituri nu au făcut parte din retribuţia tarifară, rezultă şi din prevederile art. 4 alin. 3 din Legea nr. 2/1983, apreciind de asemenea că drepturile băneşti obţinute în acord global erau venituri suplimentare, ca parte variabilă a retribuţiei şi nu au făcut parte din baza de calcul a pensiilor, conform legislaţiei anterioare, pentru a fi utilizate la determinarea punctajelor anuale, în lumina dispoziţiilor art. 164 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 19/2000.

Prin sentinţa civilă nr. 2048/18.08.2010 Tribunalul Tulcea a admis contestaţia formulată de reclamantă şi a obligat intimata să emită o decizie de recalculare a drepturilor de pensie ale contestatoarei cu includerea în baza de calcul şi a veniturilor menţionate la rubrica „acord”, conform adeverinţei nr. 16/16.01.2010 emisă de S.C. „S” S.A. Tulcea.

272

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a avut în vedere următoarele:Din adeverinţa nr. 16/16.01.2010 emisă de S.C. „S” S.A. Tulcea, rezultă că,

contestatoarea a fost retribuită în acord global în perioada iulie 1974 – mai 1984, iar pentru veniturile realizate s-au reţinut şi virat contribuţiile la bugetul asigurărilor sociale.

Adeverinţa evidenţiază în mod detaliat veniturile realizate de contestatoare în perioada sus-menţionată, menţionând totodată că, veniturile salariale brute obţinute de contestatoare au fost plătite din fondul de salarii planificat şi realizat, conform art. 46 alin. 1 din Legea nr. 57/1974.

Se reţine de asemenea că, la punctul VI din Anexa 1 la O.U.G. nr. 4/2005, se face într-adevăr menţiunea conform cu care, nu sunt luate în calcul, la stabilirea punctajului mediu anual, întrucât nu au făcut parte din baza de calcul a pensiilor, conform legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, următoarele: formele de retribuire în acord sau cu bucata, în regie ori după timp, pe bază de tarife sau cote procentuale; participarea la beneficii a oamenilor muncii din unităţile economice; premiile anuale şi primele acordate în cursul anului pentru realizări deosebite; recompensele cu caracter limitat, acordate personalului din unele sectoare de activitate; diurnele de deplasare şi de delegare, indemnizaţiile de delegare, detaşare şi transfer; drepturile de autor; drepturile plătite potrivit dispoziţiilor legale, în cazul desfacerii contractului de muncă; al 13-lea salariu; alte sporuri care nu au avut un caracter permanent.

Din modul în care a fost formulată această enumerare reiese că nu are un caracter exhaustiv ci doar exemplificativ, în sensul că pot exista şi alte venituri care nu se iau în calcul la stabilirea pensiei, în măsura în care îndeplinesc aceleaşi criterii ca şi veniturile enumerate.

Aşadar, din formularea acestei menţiuni rezultă că nu pot fi luate în calcul acele venituri care, pe de o parte, nu au făcut parte din baza de calcul a pensiilor, conform legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001 şi care, pe de altă parte, nu au avut caracter permanent.

Reiese deci că, dacă anumite venituri au fost avute în vedere de legislaţia anterioară datei de 01 aprilie 2001 la calcularea pensiei şi au avut un caracter permanent, aceste venituri trebuie avute în vedere la stabilirea pensiei şi, în conformitate cu prevederile Legii nr. 19/2000, nu pot fi incluse între veniturile la care se referă menţiunea de la pct. VI din anexa 1 la O.U.G. nr. 4/2005, care nu sunt avute în vedere la stabilirea pensiei. Nu se poate accepta ca, o perioadă în care un asigurat a fost retribuit în acord global să nu fie avută în vedere în nici un mod la stabilirea stagiului de cotizare şi, implicit, a punctajului mediu anual pe baza căruia se determină pensia, întrucât o astfel de concluzie ar contraveni principiului contributivităţii, consacrat de art. 2 lit. e) din Legea nr. 19/2000, potrivit cu care fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice, participante la sistemul public, drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite.

De asemenea, trebuie reţinut că art. 78 alin. (1) din Legea nr. 19/2000, stabileşte că, numărul de puncte realizat în fiecare lună se calculează prin raportarea salariului brut lunar individual, inclusiv sporurile şi adaosurile sau, după caz, a

273

venitului lunar asigurat, care a constituit baza de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale, la salariul mediu brut lunar din luna respectivă, comunicat de Institutul Naţional de Statistică şi Studii Economice.

Aşadar, în măsura în care un anumit venit a avut caracter permanent şi, ca urmare, a constituit baza de calcul pentru contribuţiile de asigurări sociale, acesta trebuie avut în vedere la determinarea pensiei, în sistemul Legii nr. 19/2000.

Veniturile obţinute de contestatoare în respectiva perioadă, erau venituri cu caracter permanent, pentru care s-au plătit contribuţiile de asigurări sociale, astfel cum atestă însăşi emitentul adeverinţei nr. 16/16.01.2010, eliberată de S.C. „S” S.A.

Aşa fiind, contestatoarea este îndreptăţită să beneficieze de calcularea punctajului mediu anual în concordanţă cu contribuţiile realizate la fondul asigurărilor sociale.

Conform prevederilor art. 169 alin. 1 din Legea nr. 19/2000, pensia poate fi recalculată prin adăugarea stagiilor de cotizare nevalorificate la stabilirea acesteia.

În egală măsură, această prevedere este aplicabilă şi în cazul în care nu s-au valorificat în cadrul unui stagiu de cotizare, anumite date cu privire la veniturile reale obţinute de beneficiar, fiind vorba de o valorificare incorectă a stagiului de cotizare respectiv.

Casa Judeţeană de Pensii Tulcea a declarat la data de 20.10.2010 recurs împotriva sentinţei civile nr.2048/18.08.2010 pronunţată de Tribunalul Tulcea, pe care o consideră nelegală, având în vedere următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 1 din OUG nr. 4 /2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat; "Pensiile din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, stabilite in baza legislaţiei în vigoare anterior datei de 1 aprilie 2001, se recalculează în condiţiile prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă."

Conform art. 2 alin. 1 din acelaşi act normativ "Recalcularea prevăzută la art. 1 se efectuează prin determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii, cu respectarea prevederilor Legii nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a prevederilor prezentei ordonanţe de urgenta."

Art. 164 alin. 2 din Legea 19/2000 stipulează: " La determinarea punctajelor anuale, pe lângă salariile prevăzute la alin.1 se au in vedere şi sporurile care au făcut parte din baza de calcul a pensiilor conform legislaţiei anterioare şi care sunt înregistrate in carnetul de muncă.", iar in alint 3): "' La determinarea punctajelor anuale, pe lângă salariile prevăzute ia alin. 1 se au in vedere si sporurile cu caracter permanent, care, după data de 01.04.1992 au făcut parte din baza de calcul a pensiilor conform legislaţiei anterioare şi care sunt înregistrate in carnetul de muncă sau sunt dovedite cu adeverinţe eliberate de unităţi, conform legislaţiei în vigoare."

Aşadar, potrivit dispoziţiilor legale invocate, aplicabile atât la stabilirea drepturilor de pensie, cat şi la recalcularea acestora, criteriile determinante pentru valorificarea veniturilor suplimentare la calculul acestora sunt următoarele: aceste venituri sa fi făcut parte din baza de calcul a pensiilor conform legislaţiei anterioare si sa fi fost înregistrate in carnetul de muncă) pana la data de 1 aprilie 1992 (data intrării in vigoare a Legii 49/1992) iar ulterior acestei date, să fi avut caracter

274

permanent, să fi făcut parte, de asemenea, din baza de calcul a pensiilor conform legislaţiei anterioare si sa fi fost înregistrate in carnetul de munca sau dovedite cu adeverinţe eliberate de unităţi, conform legislaţiei in vigoare.

Totodată, art. 4 alin. (2) din OUG nr. 4/2005 prevede ca "Sporurile, indemnizaţiile şi majorările de retribuţii tarifare care, potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, au făcut parte din baza de calcul a pensiilor şi care se utilizează la determinarea punctajului mediu anual, conform prevederilor art. 2, sunt cele prezentate în anexa care face parte integrantă din prezenta ordonanţa de urgenta."

Pe de alta parte, prin menţiunea de la pct. VI din Anexa aceluiaşi act se precizează ca: "Nu sunt luate în calcul la stabilirea punctajului mediu anual, întrucât nu au făcut parte din baza de calcul a pensiilor, conform legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001:

• formele de retribuire în acord sau cu bucata, în regie ori după timp, pe baza de tarife sau cote procentuale;

Prin urmare, formele de retribuire in acord au fost exceptate de legiuitor, in mod expres, de la calculul privind stabilirea punctajului mediu anual, întrucât nu au făcut parte din baza de calcul a pensiilor, conform legislaţiei anterioare datei de l aprilie 2001.

Aceste venituri prevăzute de art.12 alin 1 lit. a ) din Legea nr.57/1974 au reprezentat o forma de retribuire în funcţie de realizarea indicatorilor privind creşterea productivităţii muncii si eficientei economice, si ca atare nu pot fi calificate ca sporuri care au făcut parte din baza de calcul a pensiilor, conform legislaţiei anterioare.

In consecinţa, drepturile băneşti obţinute în acord global erau venituri suplimentare,ca parte variabilă a retribuţiei si nu au făcut parte din baza de calcul a pensiilor, conform legislaţiei anterioare pentru a fi utilizate la determinarea punctajelor anuale, în lumina dispoziţiilor art.164 alin. 2 si 3 din Legea nr. 19/2000.

Principiul contributivităţii înscris in art. 2 lit. e) din Legea nr. 19/2000 isi găseşte aplicabilitatea odată cu intrarea in vigoare a legii, numai cu privire la persoanele asigurate care au obligaţia să plătească contribuţii de asigurări sociale şi au dreptul să beneficieze de prestaţii de asigurări sociale (art.4 din acelaşi act normativ).

Se invocă şi Decizia nr. 30/16.11.2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.Astfel, in motivarea acestei decizii, ICCJ retine că textele art. 164 din Legea

nr. 19/2000 si cele cuprinse in pct. VI din Anexa la OUG 4/2005, „fiind clare si lipsite de echivoc, astfel încât nu se poate considera că problema de drept supusă examinării este susceptibilă de a fi soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti.”

Analizând sentinţa recurată din prisma criticilor formulate, Curtea a respins recursul ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Din adeverinţa nr. 16/16.01.2010 emisă de S.C. „S” S.A. Tulcea rezultă că în perioada ianuarie iulie 1974–mai 1984, reclamanta a fost retribuită în acord global, conform art. 117 al. 3 din Legea nr. 57/1974 pentru activitatea de proiectare şi a realizat venituri pentru care s-au reţinut şi virat contribuţiile pentru asigurări sociale şi pensie suplimentară.

275

Potrivit art. 117 al. 3 din Legea nr. 57/1974 : în activitatea de cercetare ştiinţifică, inginerie tehnologică şi proiectare se va utiliza cu precădere forma de retribuire în acord global, potrivit căruia un colectiv de cercetători sau proiectanţi îşi asumă răspunderea de a efectua şi finaliza o cercetare sau un proiect, într-un anumit termen, pentru care primeşte o sumă globală, stabilită în contract, în condiţiile prevăzute de lege.

Deşi actul normativ invocat mai sus prevedea pentru personalul care îşi desfăşoară activitatea în domeniile vizând cercetarea ştiinţifică, ingineria tehnologică şi proiectarea, ca modalitate de plată retribuirea în acord global, drepturile obţinute în acest mod erau supuse plăţii contribuţiei la bugetul asigurărilor sociale, nefiind exceptate de la această obligaţie conform art. 2 din decretul nr. 389/1972.

Potrivit pct. VI din Anexa la O.U.G. nr. 4/2005 „nu sunt luate în calcul la stabilirea punctajului mediu anual, întrucât nu au făcut parte din baza de calcul a pensiilor conform legislaţiei anterioare datei de 01.04.2001, …… alte sporuri care nu au avut caracter permanent” şi care au făcut parte din baza de calcul a pensiilor.

Per a contrario, dacă sporurile au avut caracter permanent, acestea urmează a fi luate în calcul la stabilirea punctajului mediu anual.

Potrivit art.21 al.1 lit.b) din legea nr.3/1977 media retribuţiilor tarifare lunare care se lua în considerare la calcularea pensiei se stabilea pentru personalul care lucra în acord, pe baza retribuţiei tarifare de încadrare corespunzătoare la 204 ore.

În consecinţă, veniturile realizate de reclamantă aveau caracter permanent, pentru acestea se achitau contribuţii de asigurări sociale şi se luau în calcul la stabilirea drepturilor de pensie.

În acelaşi sens, la pct. IV din aceeaşi Anexă la O.U.G. nr. 4/2005 care se referă la sporurile, îndemnizaţiile şi majorările de retribuţii tarifare care, potrivit legislaţiei anterioare datei de 01.04.2001, au făcut parte din baza de calcul a pensiilor şi care se utilizează la determinarea punctajului mediu anual, se enumeră şi alte sporuri acordate de către de către ministerele de resort, conform prevederilor actelor normative în vigoare în diverse perioade, evidenţiate împreună cu salariile aferente în ştatele de plată şi pentru care s-a datorat şi s-a virat contribuţia de asigurări sociale.

Art. 8 alin. 1 din Legea nr. 19/2000 prevede faptul că stagiul de cotizare se constituie din perioadele în care persoanele au plătit contribuţii de asigurări sociale.

De asemenea, art. 78 al. 1 din Legea nr. 19/2000 prevede că punctajul anual al asiguratului se determină prin împărţirea la 12 a punctajului rezultat în anul respectiv prin însumarea numărului de puncte realizat în fiecare lună. Numărul de puncte realizat în fiecare lună se calculează prin raportarea salariului brut lunar individual, inclusiv sporurile şi adaosurile, sau după caz venitul lunar asigurat care a constituit baza de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale, la salariul mediu brut lunar din luna respectivă, comunicat de Comisia Naţională de Statistică.

Potrivit art. 169 alin.1 din Legea 19/2000 pensia poate fi recalculată prin adăugarea stagiilor de cotizare nevalorificate la stabilirea acesteia.

Această prevedere este aplicabilă şi în cazul în care nu s-au valorificat în cadrul unui stagiu de cotizare anumite date cu privire la veniturile obţinute de beneficiar, fiind vorba de o valorificare incorectă a stagiului de cotizare.

276

Recurenta pârâtă se prevalează de pct. VI din Anexa la O.U.G. nr. 4/2005 care prevede că nu pot fi luate în calcul la stabilirea punctajului mediu anual formele de retribuire în acord, însă aceste prevederi nu trebuie interpretate separat, scoase din context, ci numai coroborate cu celelalte dispoziţii ale O.U.G. nr. 4/2005 şi ale Legii nr. 19/2000 pe care le-am enunţat mai sus.

La aceste argumente, trebuie reţinută şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 736/2006, potrivit căreia verificarea împrejurărilor dacă, potrivit legislaţiei anterioare, s-au încasat sau nu contribuţii la asigurările sociale de stat pentru veniturile excluse de la stabilirea punctajului anual şi dacă aceste venituri au făcut sau nu parte din baza de calcul a pensiilor constituie probleme de fapt şi de aplicare a legii în cazuri concrete individuale, a căror soluţionare intră în competenţa exclusivă a instanţei judecătoreşti.

Prin decizia nr.30/2009 a ÎCCJ invocată în recurs de către recurenta pârâtă s-a respins recursul în interesul legii, astfel încât nu se poate aprecia că prin această decizie s-a dezlegat vreo problemă de drept în sensul art. 3307 al.4 C.pr.civ.

Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art. 312 C.pr.civ., Curtea a respins recursul ca nefondat şi a menţinut sentinţa recurată ca legală şi temeinică.

Decizia civilă nr. 13/AS/25.01.2011Dosar nr. 2028/88/2010

Judecător redactor Jelena Zalman

IV. DREPT PROCESUAL CIVILIV. DREPT PROCESUAL CIVIL

39. Actiune în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Caracterul patrimonial al cererii – element esential în stabilirea competentei materiale a instantei de judecată. Inaplicabilitatea art. 26 din Legea nr. 10/2001. Citarea părtilor în procesul civil. Încălcarea dispozitiilor art. 85 Cod procedură civilă. Efecte.

În aceste condiţii, cererea în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare cu privire la spaţiile locative + terenuri aferente conform Legii nr. 112/1995, nu poate fi de competenţa instanţei investite prin norma specială cu soluţionarea contestaţiei împotriva refuzului de restituire a imobilului, pentru că nu operează o prorogare de competenţă.

Fiind vorba de o lege specială, derogatorie sub aspectul subiectelor de drept şi al competenţei materiale a instanţelor judecătoreşti de la legea generală (dreptul comun în materie), ea este de strictă interpretare şi îşi găseşte aplicaţie numai în ipotezele la care se referă (exemplificativ: art. 26 alin. 3), reglementările sale neputând fi extinse, pe cale de interpretare şi la alte categorii de litigii.

Pe cale de consecinţă, în cauză nefiind aplicabile dispoziţiile referitoare la prorogarea de competenţă şi nici dispoziţiile speciale prevăzute de art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, care stabilesc instanţa competentă în cazul soluţionării contestaţiilor formulate de persoanele

277

îndreptăţite împotriva deciziilor sau dispoziţiilor emise de unităţile deţinătoare, acţiunea în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate conform Legii nr. 112/1995 este supusă procedurii reglementate prin legea generală, care este dreptul comun în materia acţiunilor în constatarea nulităţilor, respectiv în procedura reglementată prin Codul de procedură civilă.

Dispoziţiile legale referitoare la citare au caracter imperativ, deoarece au fost prevăzute pentru respectarea principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, astfel că nesocotirea lor atrage nulitatea hotărârii în condiţiile art. 105 alin. (2) Cod procedură civilă, în condiţiile în care, vătămarea adusă părţii nu se poate înlătura decât prin anularea hotărârii.

Din coroborarea dispoziţiilor art. 85 Cod procedură civilă cu dispoziţiile art. 105 alin. (2) Cod procedură civilă rezultă că, de principiu, justifică un interes legitim în cererea de anulare a hotărârii pronunţate cu încălcarea dispoziţiilor referitoare la citare numai partea care nu a fost legal citată, şi în raport cu care procedura judiciară nu corespunde exigenţelor unui proces echitabil în sensul art. 6 din C.E.D.O., sub aspectul respectării principiului contradictorialităţii.

Legea nr. 112/1995Art. 26 din Legea nr. 10/2001

Art. 85, art. 1, Cod procedură civilă

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 7310/118/2010, reclamanţii D.N., D.R.C. şi P.E., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Mangalia prin Primar, Consiliul Local Mangalia, Serviciul Public A.D.P.P. Mangalia, P.I. şi P.G., au solicitat instanţei să constate nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 72/16.12.1998 şi nr. 73/16.12.1998.

În motivarea acţiunii, s-a învederat că imobilul, în suprafaţă totală de 300 m.p. şi construcţii, situat în Mangalia, strada O. nr. 6, actualmente nr. 8, a aparţinut autorului reclamanţilor D.C. Imobilul a trecut în proprietatea statului în aplicarea Decretului nr. 111/1951. Din întregul imobil două apartamente, împreună cu terenul aferent, au fost înstrăinate, în baza Legii nr. 112/1995, persoanelor fizice pârâte. Apreciază reclamanţii că actele de vânzare-cumpărare a căror nulitate se solicită a se constata au fost încheiate de un non dominus, în frauda dreptului de proprietate al reclamanţilor.

În şedinţa publică din data de 9.09.2010 reclamanţii şi-au preţuit valoarea obiectului litigiului la suma de 5.000.000.001 lei ROL. Faţă de obiectul litigiului şi având în vedere că pârâţii, prezenţi personal, nu au contestat valoarea indicată, dar nici nu au susţinut-o, solicitând instanţei să administreze probe în dovedirea acesteia, s-a administrat proba cu înscrisuri.

Faţă de valoarea rezultată din înscrisurile depuse, a obiectului litigiului, în şedinţa publică din data de 07.10.2010, instanţa a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Constanţa, prin prisma dispoziţiilor art. 158 Cod procedură civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 1574/7.10.2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa, s-a admis excepţia de necompetenţă materială a acestei instanţe şi s-a declinat cauza Judecătoriei Constanţa, conform art. 158 Cod procedură civilă coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. „a” Cod procedură civilă.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că acţiunea în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate conform Legii nr. 112/1995 este o acţiune patrimonială, iar instanţa competentă să o soluţioneze se determină în funcţie de criteriul valoric. Cum valoarea imobilelor – construcţii şi

278

teren – înstrăinate pârâţilor chiriaşi în baza contractelor de vânzare-cumpărare nr. 72/16.12.1998 şi nr. 73/16.12.1998 este inferioară pragului de 500.000 lei, a concluzionat Tribunalul Constanţa că instanţa competentă să soluţioneze această acţiune este Judecătoria Constanţa, conform art. 1 alin. (1) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. „b” Cod procedură civilă.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii D.N., D.R.C. şi P.E., care au criticat-o pentru nelegalitate conform art. 304 pct. 5, 8 şi 9 Cod procedură civilă, pentru următoarele motive:

1. Hotărârea primei instanţe este lovită de nulitate conform art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă, întrucât a fost pronunţată fără citarea pârâţilor L.G., L.A. şi L.M.I., deşi se dispusese introducerea lor în cauză în calitate de pârâţi – succesori ai defunctei Pârlogeanu Ioana, încă de la termenul de judecată din 9 septembrie 2010.

2. Excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Constanţa a fost prematur soluţionată, în condiţiile în care obiectul material al cererii de chemare în judecată a fost nedecis, fiind depuse la dosar trei variante ale contractelor de vânzare-cumpărare defăimate de reclamanţi.

3. Instanţa de judecată nu se poate substitui disponibilităţii părţii, dar poate cere lămuriri completatoare care şi ele pot conduce la repudierea conduitei procesuale a părţii, abuziv construite (art. 723 Cod procedură civilă).

Prin întâmpinare intimaţii pârâţi Municipiul Mangalia, Consiliul Local al Municipiului Mangalia şi Serviciul Public ADPP Mangalia au solicitat respingerea recursului ca nefondat, întrucât valoarea imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare-cumpărare contestate de reclamanţi este inferioară sumei de 500.000 lei.

Analizând legalitatea hotărârii recurate în raport de criticile reclamanţilor, se constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

1. Criticile ce vizează nulitatea hotărârii primei instanţe în condiţiile art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă se reţin a fi nefondate.

Principiul contradictorialităţii – garanţie a procesului echitabil în sensul art. 6 din C.E.D.O. a fost definit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca fiind „sarcina judecătorului de a veghea ca toate elementele susceptibile să influenţeze soluţionarea pe fond a litigiului să facă obiectul unei dezbateri în contradictoriu între părţi” (C.E.D.O. – Barbesa, Messegue şi Jaborda contra Spania, hotărârea din 6 decembrie 1988, Seria A nr. 146, par. 78).

Nicio măsură nu poate fi dispusă de instanţă fără a le acorda părţilor dreptul de a se apăra.

De aici decurge şi existenţa unei legături indisolubile între principiul contradictorialităţii şi principiul dreptului la apărare.

Pentru ca părţile să aibă posibilitatea efectivă de a discuta în contradictoriu toate elementele cauzei trebuie să fie încunoştinţate în timp util despre existenţa şi obiectul litigiului, despre locul şi data soluţionării acestuia.

În acest sens art. 85 Cod procedură civilă prevede că instanţa nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, afară dacă legea nu dispune altfel.

Dispoziţiile legale referitoare la citare au caracter imperativ, deoarece au fost prevăzute pentru respectarea principiului contradictorialităţii şi al dreptului la

279

apărare, astfel că nesocotirea lor atrage nulitatea hotărârii în condiţiile art. 105 alin. (2) Cod procedură civilă, în condiţiile în care, vătămarea adusă părţii nu se poate înlătura decât prin anularea hotărârii.

Din coroborarea dispoziţiilor art. 85 Cod procedură civilă cu dispoziţiile art. 105 alin. (2) Cod procedură civilă rezultă că, de principiu, justifică un interes legitim în cererea de anulare a hotărârii pronunţate cu încălcarea dispoziţiilor referitoare la citare numai partea care nu a fost legal citată, şi în raport cu care procedura judiciară nu corespunde exigenţelor unui proces echitabil în sensul art. 6 din C.E.D.O., sub aspectul respectării principiului contradictorialităţii.

Prin urmare, anularea hotărârii judecătoreşti conform art. 304 alin. (5) Cod procedură civilă trebuie să fie justificată în persoana părţii care singură se poate prevala de neregularităţile procedurale prevăzute de lege. A decide altfel ar însemna să se accepte ca prevederile respective să profite celor care au beneficiat de respectarea drepturilor lor procesuale şi dimpotrivă să prejudicieze părţile ale căror interese procesuale au fost încălcate, dar care nu au înţeles să le invoce deoarece au obţinut în final câştig de cauză şi nu mai au interes juridic în promovarea dreptului vătămat.

În speţă se reţine că la termenul de judecată din data de 9 septembrie 2010 reclamanţii şi-au precizat cererea în sensul că solicită să se judece şi în contradictoriu cu pârâţii L.G., L.A. şi L.M.I., succesorii cumpărătoarei P.I., decedată la 16.03.2004, anterior promovării acţiunii reclamanţilor. L.G., prezentă în instanţă la termenul din 9 septembrie 2010 a luat termen în cunoştinţă conform art. 153 alin. (1) Cod procedură civilă, nemaifiind necesară citarea ei pentru următorul termen.

În ceea ce îi priveşte pe pârâţii L.A. şi L.M.I., aceştia nu au fost legal citaţi pentru termenul de judecată din 7 octombrie 2010, la care s-a soluţionat excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Constanţa, dar aceşti pârâţi nu au înţeles să declare recurs şi să invoce încălcarea drepturilor lor procesuale, situaţie în care, nefiind reclamată vătămarea ce li s-a produs, curtea nu poate anula hotărârea judecătorească la solicitarea părţii adverse, care nu a triumfat în proces.

2. Nici criticile ce vizează soluţionarea greşită a excepţiei de necompetenţă materială a Tribunalului Constanţa în raport de valoarea obiectului acţiunii dedusă judecăţii de reclamanţi nu pot fi primite ca fondate.

Reclamanţii au dedus judecăţii o acţiune în anularea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 72/16.12.1998 şi nr. 73/16.12.1998, contracte ce au ca obiect o unitate locativă cu o suprafaţă de 52,29 m.p. (2 camere, bucătărie şi anexe) şi teren aferent de 43 m.p. indiviz, şi respectiv o altă suprafaţă locativă cu o suprafaţă utilă de 18,45 m.p. (2 camere şi dependinţe) cu terenul aferent de 12,9 m.p., situate în Mangalia, strada O. nr. 6.

Constatând că cererea introductivă nu conţine elemente cu privire la preţuirea bunurilor ce fac obiectul contractelor de vânzare-cumpărare a căror anulare s-a solicitat, instanţa de fond a pus în dezbaterea părţilor acest aspect, ce are relevanţă asupra determinării competenţei materiale a Tribunalului Constanţa, competenţă de ordine publică, ce poate fi pusă în discuţie de către instanţă din oficiu, în virtutea rolului său activ consacrat de art. 129 Cod procedură civilă.

În condiţiile în care reclamanţii şi-au preţuit valoarea imobilelor la

280

500.001lei, în mod evident pentru a atrage competenţa Tribunalului Constanţa, instanţa de fond a solicitat în mod judicios administrarea de probatorii, pe acest aspect, competenţa materială fiind, aşa cum am arătat, de ordine publică.

Nu se poate reţine ca fiind soluţionată prematur excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Constanţa în raport de obiectul cererii precizat de reclamanţi, cât şi faţă de înscrisurile emise de Camera Notarilor Publici Constanţa, cât timp din cererea de chemare în judecată rezultă cu claritate obiectul acţiunii, cât şi faptul că reclamanţii nu au solicitat în completarea înscrisurilor emise de Camera Notarilor Publici alte probe cu înscrisuri sau expertiză de evaluare a imobilului vândut, în concluziile orale pe această excepţie arătând că „lasă la aprecierea instanţei soluţionarea acestor aspecte”.

Referitor la modalitatea de soluţionare a excepţiei de necompetenţă materială a Tribunalului Constanţa, curtea reţine că s-a stabilit în mod judicios că în raport de natura cererii şi de valoarea obiectului contractelor de vânzare-cumpărare a căror anulare s-a solicitat, competenţa aparţine Judecătoriei Constanţa.

Problema care se pune în legătură cu această cerere este aceea a primei instanţe competente să soluţioneze cauza, având în vedere atât natura juridică a actului defăimat ca fiind nul, cât şi invocarea ca temei al nulităţii a unei norme care se regăseşte într-o lege specială.

În speţă, cererea de constatare a nulităţii actelor juridice de înstrăinare încheiate de către pârâţi pentru imobilul preluat abuziv a fost formulată pe cale separată de contestaţia împotriva deciziei unităţii deţinătoare reglementată de art. 26 din Legea nr. 10/2001, cererea de restituire a imobilului având prin urmare un caracter principal, de sine stătător. Oricum, o asemenea cerere vizând constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare are caracter prejudicial faţă de cea privind soluţionarea notificării deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 47 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în situaţia în care a fost exercitată o acţiune în constatarea nulităţii actului de înstrăinare, procedura administrativă este suspendată până la soluţionarea irevocabilă a acesteia.

În aceste condiţii, cererea în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare cu privire la spaţiile locative + terenuri aferente conform Legii nr. 112/1995, nu poate fi de competenţa instanţei investite prin norma specială cu soluţionarea contestaţiei împotriva refuzului de restituire a imobilului, pentru că nu operează o prorogare de competenţă.

Prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001 s-a prevăzut o procedura judiciară derogatorie sub anumite aspecte de la procedurile judiciare comune.

Astfel, prin actul normativ menţionat, cât priveşte dispoziţiile ori deciziile emise de unităţile deţinătoare ale imobilelor preluate în mod abuziv, s-a instituit o procedura legală în care acestea pot fi contestate de persoanele îndreptăţite.

Pentru această categorie de litigii a fost stabilită şi o competenţă materială specială, derogatorie de la cea reglementată prin normele de drept comun, în favoarea secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare.

Fiind vorba de o lege specială, derogatorie sub aspectul subiectelor de drept şi al competenţei materiale a instanţelor judecătoreşti de la legea generală (dreptul comun în materie), ea este de strictă interpretare şi îşi găseşte aplicaţie numai în

281

ipotezele la care se referă (exemplificativ: art. 26 alin. 3), reglementările sale neputând fi extinse, pe cale de interpretare şi la alte categorii de litigii.

Pe cale de consecinţă, în cauză nefiind aplicabile dispoziţiile referitoare la prorogarea de competenţă şi nici dispoziţiile speciale prevăzute de art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, care stabilesc instanţa competentă în cazul soluţionării contestaţiilor formulate de persoanele îndreptăţite împotriva deciziilor sau dispoziţiilor emise de unităţile deţinătoare, acţiunea în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate conform Legii nr. 112/1995 este supusă procedurii reglementate prin legea generală, care este dreptul comun în materia acţiunilor în constatarea nulităţilor, respectiv în procedura reglementată prin Codul de procedură civilă.

În acest sens s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în mai multe decizii de speţă (decizia civilă nr. 1261/12.02.2004 publicată în F. Costiniu, „Legea nr. 10/2001 – Jurisprudenţa la zi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia imobilelor preluate abuziv”– pag. 487).

Acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare reprezintă o acţiune evaluabilă în bani, deoarece prin intermediul ei se urmăreşte, de fapt, valorificarea unui drept patrimonial.

Acţiunea are caracter patrimonial chiar dacă în cadrul ei nu se solicită repunerea părţilor în situaţia anterioară, întrucât efectul patrimonial se realizează prin însuşi faptul desfiinţării actelor de înstrăinare.

Prin decizia civilă nr. 39/9 iunie 2008 pronunţată într-un recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că, în vederea determinării competenţei materiale de soluţionare în primă instanţă şi a căilor de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile şi comerciale având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei.

Prin urmare, competenţa de soluţionare a cauzei se va stabili în raport de valoarea obiectului litigiului dedus judecăţii.

Cum în speţă valoarea celor două spaţii locative înstrăinate şi a terenurilor aferente este inferioară valorii de 500.000 lei, în mod judicios Tribunalul Constanţa a constatat că îi revine Judecătoriei Constanţa competenţa de soluţionare în primă instanţă a acestei cereri.

Decizia civilă nr. 9/C/26.01.2011Dosar nr. 7310/118/2010

Judecător redactor Mihaela Popoacă

40. Calificarea acţiunii – obligaţie a instanţei de judecată. Stabilirea caracterului patrimonial al acţiunii. Incidenţa art. 2821 Cod procedură civilă. Inadmisibilitatea recursului la recurs.

Izvorul răspunderii pârâtului îl constituie contractul de antrepriză încheiat cu reclamantul, contract a cărei valoare este de 33.000 lei, Tribunalul Tulcea statuând în mod judicios că acţiunea dedusă judecăţii de către reclamant este o acţiune evaluabilă în bani, prin care reclamantul

282

urmăreşte realizarea dreptului său de creanţă izvorât din contractul de antrepriză, iar nu o acţiune, neevaluabilă în bani, intitulată generic „obligaţie de a face”, hotărârii pronunţate în primă instanţă fiindu-i aplicabile dispoziţiile art. 2821 Cod procedură civilă.

Art. 2821 Cod procedură civilă restrânge exerciţiul apelului la litigii al căror obiect au o valoare de până la 100.000 lei, inclusiv, iar art. 299 al. (3) Cod procedură civilă prevede că, în situaţia în care hotărârea pronunţată de instanţele de judecată sunt supuse numai recursului, judecarea acestei căi de atac este de competenţa instanţei imediat următoare celei care a pronunţat hotărârea în cauză.

Potrivit art. 299 Cod procedură civilă, sunt susceptibile a fi atacate cu recurs hotărârile pronunţate în apel şi hotărârile date, în primă instanţă, fără drept de apel, deci hotărârile definitive, stabilite ca atare prin art. 377 Cod procedură civilă.

Pe de altă parte, din dispoziţiile alin. (2) al art. 377, cu referire la hotărârile irevocabile, raportat la art. 299 Cod procedură civilă, rezultă că sistemul român de jurisdicţie a statuat principiul unicităţii recursului, dreptul la această cale stingându-se prin exercitare.

Art. 2821 Cod procedură civilăArt. 299 al. (3) Cod procedură civilă

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tulcea sub nr. 2431/327/2009, reclamantul C.V. a chemat în judecată pe pârâtul P.F.A. - T.E.M., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să oblige pârâtul să refacă lucrările efectuate necorespunzător la un puţ de apă potabilă de mare adâncime, iar în caz de refuz să fie autorizat reclamantul să le execute pe cheltuiala pârâtului, sau acesta să fie obligat la plata unor despăgubiri în valoare de 40.000 lei. De asemenea, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în luna septembrie 2008 s-a înţeles cu pârâtul în sensul ca acesta să îi construiască un puţ de mare adâncime pentru apă potabilă, pârâtul fiind specialist în foraje. A mai precizat reclamantul că preţul convenit a fost de 33.000 de lei, la care s-a adăugat şi preţul materialelor, de 7000 de lei. Reclamantul a mai învederat faptul că lucrarea a început în luna octombrie 2008, durând aproximativ două săptămâni, după care pârâtul i-a spus că lucrarea a fost terminată, însă va mai scoate 2-3 zile apă cu mâl şi că nu a avut loc o recepţie a lucrării. Reclamantul a mai menţionat că nici în prezent nu a apărut apă limpede şi că ulterior a aflat, consultând alte persoane, că nefuncţionarea puţului este cauzată de faptul că groapa este strâmbă, însă pârâtul nu a mai dorit să ia legătura cu reclamantul, deşi acesta l-a contactat, pentru rezolvarea problemei şi remedierea lucrării. De aceea, reclamantul a solicitat ca pârâtul să fie obligat la refacerea lucrărilor, atât timp cât acestea au fost executate necorespunzător, puţul trebuind să fie perpendicular, iar în caz de refuz, să se dispună autorizarea reclamantului să execute lucrările pe cheltuiala pârâtului sau obligarea acestuia la plata sumei de 40.000 de lei, reprezentând contravaloarea manoperei şi a materialelor.

Pârâtul PFA – T.E.M., legal citat, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă pentru neîndeplinirea procedurii concilierii directe prevăzută de art.720 alin. 2 C.proc.civ., iar pe fond respingerea acţiunii având în vedere că lucrarea a fost acceptată fără rezerve de către beneficiar. De asemenea, pârâtul a invocat şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru constatarea viciilor ascunse ale lucrării, întrucât termenul de prescripţie de 6 luni a fost depăşit.

283

Prin sentinţa civilă nr.2845/08.10.2010 Judecătoria Tulcea a respins acţiunea formulată de către reclamantul C.V., ca nefondată.

Pentru a se pronunţa astfel prima instanţă a reţinut următoarele:Relativ la cele două excepţii invocate prin întâmpinare, instanţa de fond le-a

respins prin încheierea din 16.10.2009, pentru motivele precizate în respectiva încheiere.

Pe fond, prima instanţă a constatat că acţiunea formulată de către reclamantul C.v. nu este întemeiată. Astfel, conţinutul convenţiei dintre părţi rezultă din factura emisă pe data de 22.11.2008, factură însuşită de către ambele părţi prin semnătură şi potrivit căreia pârâtul trebuia să presteze servicii de foraj la o adâncime de 80 de metri. Faptul că obligaţia pârâtului era doar acea de a fora puţul, iar nu de a găsi apă potabilă, rezultă şi din înscrisul eliberat de către Oficiul Registrului Comerţului în care se menţionează activităţile pe care le poate desfăşura pârâtul ca persoană fizică autorizată, acestea rezumându-se la lucrări de foraj şi la activităţi de inginerie şi consultanţă tehnică legate de acestea.

Stabilirea conţinutului convenţiei dintre părţi este esenţială pentru soluţionarea cauzei, întrucât reţinerea unei eventuale culpe a pârâtului nu poate fi făcută decât prin raportare la înţelegerea părţilor, deci la obligaţiile care îi reveneau pârâtului potrivit acestei înţelegeri.

Aşa cum s-a menţionat anterior, pârâtului îi revenea doar obligaţia de a executa puţul, iar nu şi aceea de a racorda respectiva lucrare la sursa de apă potabilă sau de a garanta faptul că în urma executării puţului va fi găsită apă potabilă. În aceste condiţii, trebuie stabilit dacă faptul că nu a fost găsită apă potabilă a fost cauzat de eventuale deficienţe în executarea lucrărilor de foraj.

Atât din conţinutul raportului de expertiză tehnică întocmit în cauză,cât şi din precizările făcute de către expert în faţa instanţei, rezultă că lucrările de foraj executate de către pârât nu prezintă deficienţe tehnice care să fi constituit cauza faptului că nu a fost găsită apă potabilă. Din aceleaşi probe mai rezultă şi faptul că, anterior începerii lucrării, ar fi trebuit întocmită o documentaţie tehnică din care să rezulte dacă în respectivul loc poate fi găsită apă potabilă, această documentaţie trebuind însă obţinută de către beneficiarul lucrării, adică de către reclamant, şi că negăsirea apei potabile poate fi cauzată şi de colmatarea puţului, sarcina decolmatării acestuia revenind, de asemenea, beneficiarului.

Prin urmare, din probele anterior menţionate rezultă că pârâtul şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, acestea constând exclusiv în executarea lucrării de foraj a puţului, şi atât timp cât forajul şi tubajul au fost corect executate, nu se poate reţine nici o culpă în sarcina acestuia, iar faptul că nu a fost găsită apă potabilă nu îi poate fi imputat pârâtului deoarece, pe de o parte, convenţia părţilor nu se referea şi la acest aspect, iar pe de altă parte, lipsa apei potabile nu se află în legătură de cauzalitate cu modul în care pârâtul a efectuat lucrările de foraj.

Împotriva acestei sentinţe, la data de 25 noiembrie 2010, a formulat apel reclamantul Cralea Virgiliu, urmând ca motivele de apel să fie dezvoltate şi depuse la dosar în termenul prevăzut de art.287 alin.2 cod pr.civ.

284

Prin întâmpinarea depusă de intimata pârâtă PFA – T.E.M. la data de 7 februarie 2011 s-a învederat că, raportat la valoarea litigiului dedus judecăţii, calea de atac în cauză este recursul.

La termenul de judecată din 9 martie 2011, instanţa a constatat că recursul este calea de atac, ocazie cu care intimata pârâtă a înţeles să invoce nulitatea recursului conform art.306 cod pr.civ.

Prin decizia civilă nr. 331/20.04.2011, Tribunalul Tulcea a constatat nul recursul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 2845/8 octombrie 2010 pronunţată de Judecătoria Tulcea în condiţiile art. 306 Cod procedură civilă, instanţa reţinând că reclamantul nu a exercitat calea de atac cu respectarea exigenţelor art. 301 coroborat cu art. 303 Cod procedură civilă, respectiv recursul nu a fost motivat în fapt şi în drept în termenul legal de 15 zile de la data comunicării sentinţei.

Împotriva acestei decizii, cât şi a încheierii din data de 9.03.2011, a declarat recurs reclamantul C.V., care le-a criticat pentru nelegalitate conform art. 304 pct. 3 Cod procedură civilă coroborat cu art. 304 Cod procedură civilă, recurentul susţinând că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea competenţei de ordine publică a tribunalului, care era competent să soluţioneze calea de atac a apelului împotriva sentinţei civile nr. 2845/8 octombrie 2010 a Judecătoriei Tulcea, iar nu recursul.

Se mai susţine că instanţa de apel a schimbat în mod greşit obiectul acţiunii reclamantului, din acţiune neevaluabilă în bani, ce avea ca obiect - obligaţie de a face, într-o acţiune evaluabilă în bani, ce viza antrenarea răspunderii contractuale a pârâtului pentru executarea necorespunzătoare a unei lucrări - respectiv realizarea în mod defectuos a unui puţ de apă potabilă de mare adâncime, valoarea lucrărilor fiind de 40.000 lei.

Recurentul arată că prima instanţă a stabilit în mod corect, în raport de obiectul acţiunii sale - obligaţie de a face - calea de atac căreia îi era supusă hotărârea pronunţată şi a menţionat-o ca atare în dispozitivul sentinţei.

Conformându-se acestor dispoziţii, reclamantul a exercitat calea de atac a apelului, pe care a şi motivat-o cu respectarea dispoziţiilor legale, la prima zi de înfăţişare conform art. 287 alin. (2) teza a II-a Cod procedură civilă, iar Tribunalului Tulcea îi revenea obligaţia, în ipoteza în care constată că se impune recalificarea căii de atac din apel în recurs, să constate că această cale a fost motivată în termen şi să procedeze la judecata recursului în raport de criticile reclamantului.

În concluzie, recurentul a solicitat casarea hotărârii Tribunalului Tulcea şi trimiterea cauzei aceleaşi instanţe pentru rejudecare în raport de calea legală de atac.

Curtea, analizând hotărârea Tribunalului Tulcea şi încheierea din 09 martie 2011 în raport de criticile reclamantului constată următoarele:

Criticile reclamantului cu privire la calificarea greşită a acţiunii de chemare în judecată promovată de reclamant, şi încadrarea litigiului în categoria acţiunilor evaluabile în bani, cu consecinţa incidenţei în speţă a dispoziţiilor art. 2821 Cod procedură civilă, se reţin a fi nefondate.

Conform art. 84 Cod procedură civilă pentru a caracteriza acţiunea introdusă, instanţa nu trebuie să se orienteze după sensul literal sau juridic al termenilor folosiţi, ci după cel pe care reclamantul a înţeles să îl atribuie acelor termeni, după natura dreptului şi a scopului urmărit prin exercitarea acestor acţiuni, acestor termeni.

285

În speţă se reţine că prin acţiunea dedusă judecăţii reclamantul a supus analizei instanţei de judecată antrenarea răspunderii contractuale a pârâtului, ca urmare a executării necorespunzătoare a contractului de antrepriză de lucrări perfectat între părţi în septembrie 2008 solicitând instanţei să oblige pârâtul să remedieze deficienţele lucrării executate – forarea unui puţ pentru alimentarea cu apă, sau în ipoteza în care pârâtul refuză îndeplinirea corespunzătoare a obligaţiei asumate, s-a solicitat ca reclamantul să efectueze această lucrare pe cheltuiala pârâtului, cu plata unor despăgubiri în cuantum de 40.000 lei.

Prin urmare, acţiunea dedusă judecăţii – de reclamant este o acţiune în realizarea dreptului său născut din contract de antrepriză, respectiv reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la executarea în natură a obligaţiei asumate – executarea unui puţ pentru alimentarea locuinţei cu apă – şi, în subsidiar, obligarea acestuia la despăgubiri pentru nerespectarea obligaţiei contractuale.

Antrepriza este contractul prin care una dintre părţi (antreprenor) se obligă să execute pe riscul său o anumită lucrare pentru cealaltă parte, numită client, în schimbul unei remuneraţii.

În caz de neexecutare a lucrării, antreprenorul răspunde faţă de client potrivit dreptului comun (clauză penală, daune-interese, daune cominatorii, executarea în contul debitorului cu autorizaţia justiţiei, etc. – art. 1066 şi următoarele Cod civil).

Antreprenorul răspunde faţă de client şi pentru neexecutarea corespunzătoare a lucrării până la momentul recepţiei lucrării, iar pentru viciile ascunse şi după primirea lucrării de către client şi chiar dacă lucrarea nu a fost executată personal de către antreprenor (art. 1487 Cod civil).

În speţă se constată că între părţi a intervenit în luna septembrie 2008 un contract de antrepriză de lucrări, pârâtul asumându-şi obligaţia să foreze pentru reclamant în calitate de client un puţ de apă potabilă de mare adâncime în schimbul unei remuneraţii de 33.000 lei, convenţie recunoscută de ambele părţi în cadrul interogatoriilor luate în faţa instanţei de judecată.

Împrejurarea conform căreia această înţelegere nu a fost materializată într-un înscris (instrumentum) nu echivalează cu lipsa contractului (în sens de act juridic civil), părţile confirmând înţelegerea, iar pârâtul în calitate de antreprenor a şi executat obligaţia asumată – forarea puţului de apă potabilă de mare adâncime.

Împrejurarea că această lucrare a fost realizată necorespunzător, reclamantul invocând existenţa unor vicii ascunse, necunoscute la momentul recepţiei lucrării şi care au făcut imposibilă obţinerea de apă limpede, aptă consumului în gospodărie, a determinat acţionarea în justiţie a pârâtului pentru antrenarea răspunderii contractuale a acestuia pentru viciile lucrării, reclamantul solicitând în principal obligarea pârâtului să îşi execute în natură obligaţia de a fora un puţ de mare adâncime pentru alimentare cu apă şi în subsidiar, executarea lucrării în contul debitorului cu autorizaţia justiţiei (art. 1066 Cod civil).

Prin urmare, izvorul răspunderii pârâtului îl constituie contractul de antrepriză încheiat cu reclamantul, contract a cărei valoare este de 33.000 lei, Tribunalul Tulcea statuând în mod judicios că acţiunea dedusă judecăţii de către reclamant este o acţiune evaluabilă în bani, prin care reclamantul urmăreşte realizarea dreptului său de creanţă izvorât din contractul de antrepriză, iar nu o acţiune, neevaluabilă în bani,

286

intitulată generic „obligaţie de a face”, hotărârii pronunţate în primă instanţă fiindu-i aplicabile dispoziţiile art. 2821 Cod procedură civilă.

Art. 2821 Cod procedură civilă, restrânge exerciţiul apelului la litigii al căror obiect au o valoare de până la 100.000 lei, inclusiv, iar art. 299 al. (3) Cod procedură civilă, prevede că, în situaţia în care hotărârea pronunţată de instanţele de judecată sunt supuse numai recursului, judecarea acestei căi de atac este de competenţa instanţei imediat următoare celei care a pronunţat hotărârea în cauză.

Termenul de „litigiu” folosit de legiuitor în art. 2821 Cod procedură civilă desemnează toate acţiunile cu caracter patrimonial, calificate ca atare de doctrină şi jurisprudenţă în materie, prin raportare la obiectul acestora, care priveşte în mod direct o valoare patrimonială, ori un act juridic al cărui drept este un drept evaluabil în bani.

Cum în speţă reclamantul a dedus judecăţii primei instanţe o acţiune prin care tindea la antrenarea răspunderii contractuale a pârâtului, în calitate de antreprenor, pentru viciile lucrării contractate – un puţ pentru captarea apei potabile, valoarea contractului de antrepriză fiind de 33.000 lei, se constată că acţiunea era evaluabilă în bani, iar hotărârea pronunţată de prima instanţă era supusă exclusiv căii de atac a recursului, la Tribunalul Tulcea, ca instanţă ierarhic superioară Judecătoriei.

Instituirea unei singure căi de atac – aceea a recursului – în cazul hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigii al căror obiect au o valoare de până la 100.000 lei inclusiv, nu constituie o modalitate de îngrădire a dreptului de liber acces la justiţie, legiuitorul putând dispune o simplificare a procedurilor şi o reducere a nr. căilor de atac în cazul litigiilor ce au ca obiect o valoare mai redusă, respectiv sub 100.000 lei.

Prin decizia civilă nr. 1/1999 Curtea Constituţională a statuat că liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie. S-a considerat că legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile constituţionale ale art. 125 al. (3) potrivit cărora „Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege”. Pentru situaţii deosebite legiuitorul poate stabili reguli speciale de procedură, precum şi modalitatea de exercitare a drepturilor procesuale astfel încât liberul acces la justiţie să nu fie afectat.

Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un cadru prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe – între care şi respectarea nr. căilor de atac şi a termenelor în care pot fi exercitate.

Posibilitatea provocării unui control judicios al hotărârii judecătoreşti pentru motive referitoare la pronunţarea acestora cu nerespectarea condiţiilor formale, legal prevăzute, de desfăşurare a judecăţii sau ca o consecinţă a unui raţionament jurisdicţional eronat este reglementată în prezent prin normă constituţională.

Însă potrivit art. 129 din Constituţia României, revizuită, părţile interesate pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii procesuale.

Corespunzător acestui principiu legiuitorul a reglementat în mod expres hotărârile susceptibile a fi supuse reformării, căile de atac şi titularii acestora, precum şi cazurile de casare, iar acest mod de determinare asigură un control efectiv al hotărârii judecătoreşti şi satisface exigenţele art. 21 din legea fundamentală,

287

referitoare la liberul acces la justiţie şi la dreptul la un proces echitabil reglementate de C.E.D.O.

În speţă, în raport de dispoziţiile art. 2821 Cod procedură civilă şi de valoarea obiectului acţiunii dedusă judecăţii în mod judicios Tribunalului Tulcea, prin încheierea de şedinţă din 09.03.2011 a calificat calea de atac căreia îi era supusă hotărârea primei instanţe ca fiind recurs şi nu apel, şi a procedat la judecarea acestei căi de atac cu respectarea exigenţelor legii privind compunerea completului de judecată şi a termenelor de exercitare şi de motivare a acestei căi de atac.

Împrejurarea că prima instanţă a indicat în mod greşit, în dispozitivul sentinţei civile nr. 2845/8.10.2010 faptul că hotărârea e supusă apelului nu poate justifica eroarea în care s-a aflat partea asistată de apărător şi nu poate deschide acesteia o altă cale de atac împotriva hotărârii Tribunalului Tulcea.

Potrivit art. 299 Cod procedură civilă sunt susceptibile a fi atacate cu recurs hotărârile pronunţate în apel şi hotărârile date, în primă instanţă, fără drept de apel, deci hotărârile definitive, stabilite ca atare prin art. 377 Cod procedură civilă.

Pe de altă parte din dispoziţiile alin. (2) al art. 377, cu referire la hotărârile irevocabile, raportat la art. 299 Cod procedură civilă, rezultă că sistemul român de jurisdicţie a statuat principiul unicităţii recursului, dreptul la această cale stingându-se prin exercitare.

Cum decizia civilă nr. 331 din 20 aprilie 2011 a Tribunalului Tulcea este irevocabilă, fiind pronunţată în recurs, Curtea constată că reclamantul nu mai are deschis un al doilea recurs la această hotărâre, prezentul recurs fiind inadmisibil şi va fi respins ca atare.

Decizia civilă nr. 426/C/19.09.2011Dosar nr. 2431/327/2009

Judecător redactor Mihaela Popoacă

41. Calitatea de persoană îndreptătită la restituirea unui bun preluat abuziv de stat. Testament întocmit în străinătate. Aplicarea în România a continutului dreptului străin în materie succesorală.

Potrivit art. 66 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, moştenirea este supusă, în ceea ce priveşte bunurile imobile, legii locului unde fiecare din aceste bunuri este situat (lit. b). Legea aplicabilă moştenirii stabileşte: a) momentul deschiderii moştenirii; b) persoanele cu vocaţie de a moşteni; c) calităţile cerute pentru a moşteni; d) exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la defunct; e) condiţiile şi efectele opţiunii succesorale; f) întinderea obligaţiei moştenitorilor de a suporta pasivul; g) drepturile statului asupra succesiunii vacante. Având în vedere dispoziţiile legale arătate, transmisiunea succesorală testamentară s-a produs, în ceea ce priveşte succesiunea defunctei R.M., potrivit legii naţionale a testatoarei, respectiv potrivit legii italiene, persoanele cu vocaţie de a moştenit şi deci calitatea de moştenitori fiind stabilită, potrivit legii italiene, prin actul notarial întocmit de notarul D.M. la 10 mai 2005, fiind desemnat dl. A.T. ca moştenitor universal.

Legea nr. 10/2001Legea nr. 105/1992

Legea italiană nr. 89/1913

288

La 13 octombrie 2005 reclamantul A.T.A. a chemat în judecată pârâtele Primăria Oraşului Eforie şi S.C. C. S.R.L. solicitând anularea dispoziţiei nr. 230/24.03.2005 emisă de Primarul Oraşului Eforie prin care a fost respinsă notificarea formulată, obligarea pârâtei la restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafaţă de 1220 mp şi construcţia aflată pe acesta, situat în Eforie Sud, loturile nr. 81 şi 82 din parcelarea Movila, constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 304/11.03.2002 încheiat între Primăria Oraşului Eforie şi S.C. C. S.R.L. pentru fraudarea legii şi cauză ilicită, obligarea pârâtelor să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie imobilul notificat. În motivarea cererii reclamantul a arătat că este unicul moştenitor al mătuşii sale R.M., decedată la 12.08.2002 la Roma, Italia, conform certificatului de moştenitor ataşat cererii şi că prin dispoziţia nr. 230/24.03.2005 pârâta a dispus respingerea cererii de restituire în natură a imobilului cu motivarea că nu s-a dovedit preluarea abuzivă a imobilului de către stat şi că nu se încadrează în dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001. Susţine reclamantul că faţă de normele legale imperative, motivul respingerii notificării este nelegal deoarece, indiferent de modul de preluare al bunului de către stat, cât timp acesta exista fizic la momentul formulării notificării, Primăria Eforie avea obligaţia să dispună restituirea în natură. Imobilul a fost preluat abuziv, fără nici un titlu iar pârâta cunoştea situaţia juridică a imobilului. Arată că Primăria Eforie a vândut bunul către S.C. C. S. S.R.L. cu încălcarea prevederilor legale, după formularea notificării de restituire, o astfel de vânzare fiind nelegală deoarece cererea de restituire şi actele anexate atestau faptul că statul nu deţine bunul şi nu a intrat în proprietatea statului în baza unui titlu legal, situaţie care nu îi permitea să înstrăineze ceea ce nu i-a aparţinut niciodată. Aceste împrejurări demonstrează că atât vânzătorul cât şi cumpărătorul au fost de rea credinţă la momentul la care a intervenit operaţiunea de vânzare cumpărare, actul astfel încheiat fiind lovit de nulitate absolută având la bază o cauză ilicită. Pârâta S.C. C. S.R.L a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Constanţa, considerând că judecătoria era instanţa competentă să soluţioneze cauza şi excepţia tardivităţii introducerii acţiunii în sensul depăşirii termenului prevăzut de lege cu privire la acţiunea de revendicare a imobilului. S-a mai arătat că, în situaţia de respingere a acestor excepţii, se solicită constatarea bunei-credinţe a S.C. C. S.R.L. în cumpărarea imobilului, întrucât achiziţia s-a efectuat cu respectarea legii, neexistând nicio solicitare de restituire la data respectivă.

Pârâta Primăria Oraşului Eforie a formulat întâmpinare în care a invocat excepţia lipsei capacităţii procesuale a Primăriei şi excepţia inadmisibilităţii revendicării.

În motivarea excepţiei lipsei capacităţii procesuale, s-a arătat că primăria este doar o structură funcţională cu activitate permanentă compusă din primar, viceprimar, secretar şi aparatul propriu de specialitate din consiliul local, fără a avea personalitate juridică şi se solicită respingerea acţiunii ca introdusă împotriva unei structuri ce nu este subiect de drept.

289

În privinţa cererii în revendicare, se arată că, prin apariţia Legii nr. 10/2001, dreptul comun a fost părăsit şi înlocuit cu norme speciale de drept substanţial, Legea nr. 10/2001, suprimând practic, acţiunea dreptului comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare la care se referă, fără însă a elimina accesul la justiţie, perfecţionând sistemul reparator, iar prin norme procedurale speciale îl subordonează controlului judecătoresc. Ori, în situaţia dedusă judecăţii, reclamantul se prevalează de dispoziţiile dreptului comun, întemeindu-şi capătul trei al cererii de chemare în judecată pe dispoziţiile art. 480 din Codul Civil.

Pe fondul cauzei s-a arătat că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunului revendicat, fundamentându-şi cererea doar pe actul de partaj, respectiv pe procesul-verbal de punere în posesie şi în care se atestă doar o situaţie existentă la 1935. Nu s-a făcut practic nicio dovadă a dreptului de proprietate pretins în justiţie pentru perioada 1935-1945, pentru a putea observa dacă sunt pe deplin aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001.

La 10.01.2005, pârâta S.C. C.S. 2000 S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii invocând excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea în constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare, invocată în temeiul Legii nr. 10/2001, având în vedere dispoziţiile art. 50 alin. 5 care prevăd ca „prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi”. Textul fostului art. 46 vizează exclusiv situaţia „imobilelor care cad sub incidenţa prezentei legi” cazul de faţă, dat fiind faptul că imobilul a făcut obiectul legii în condiţiile în care s-a notificat în baza Legii nr. 10/2001, în vederea restituirii în natură a acestuia. Termenul de 1 an a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 şi prin O.U.G. nr. 145/2001, expirând la 14.08.2002, astfel încât acţiunea în constatarea nulităţii absolute introduse în anul 2005 este prescrisă.

Cu privire la reaua-credinţă a societăţii pârâte, aceasta nu a existat, simpla notificare introdusă la o unitate nefăcând dovada relei-credinţe a vânzătoarei. Imobilul înstrăinat a făcut parte din capitalul social al S.C. C.S. 2000 S.A. prin divizarea parţială asimetrică a S.C. C.S. S.A, conform protocolului de predare primire încheiat în noiembrie 2000, iar din actele de predare primire nu rezultă că acesta ar fi fost preluat abuziv de către stat şi nici faptul că, anterior predării, asupra lui ar fi fost exercitate acte de restituire.

În condiţiile în care reclamantul a invocat drept temei art. 480 şi art. 481 Cod civil, s-a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare imobiliară, având în vedere că Legea nr. 10/2001 reglementează regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 de către stat, indiferent dacă imobilele au fost preluate cu sau fără titlu valabil şi oricare ar fi fost destinaţia acestora la data preluării. Prin încheierea din 11.04.2006 instanţa a respins ca neîntemeiate excepţiile necompetenţei materiale, tardivităţii formulării cererii de anulare, inadmisibilităţii cererii în revendicare şi prescripţia dreptului material la acţiunea cu privire la constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare. Prin sentinţa civilă nr. 1224 din 4 noiembrie 2008 Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A.T.A., a anulat dispoziţia nr.

290

230/24.03.2005 emisă de Primarul Oraşului Eforie şi a dispus restituirea către reclamant a suprafaţei de teren de 927, 2 mp aria ADFE” conform schiţei anexă a răspunsului la obiecţiuni, situat în Eforie Sud, str. D. A obligat pârâtul Primarul Oraşului Eforie să acorde reclamantului, în compensare, alte bunuri sau servicii sau să propună acordarea de despăgubiri pentru suprafaţa de 302,8 mp teren ce nu poate fi restituit în natură. A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 304/11.03.2002 la B.N.P. Asociaţi „G.P. şi E.L.Ş.” şi a obligat pârâtele S.C. C.S. S.A. Eforie Sud şi S.C. C. S.R.L. Eforie Sud să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie vila N. situată în Eforie Sud, str. D., suprafaţă construită 263 mp P+1. Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că imobilul compus din teren în suprafaţă de 1220 mp şi vila construită pe acesta, situat pe loturile 81 şi 82 din parcelarea Movilă, a fost dobândit prin cumpărare de către F.S., prin actul autentificat sub nr. 19693/12.08.1924 la Tribunalul Ilfov şi transmis apoi prin succesiune şi partaj succesoral surorii cumpărătorului, numita S.C.R., conform actului de partaj din 24.10.1932, iar după decesul acesteia, fiicei sale, R.M., succesoare conform certificatului de moştenitor nr. 190/20.11.2001. Prin notificarea nr. 2028/27.11.2001 înregistrată la B.E.J. M.A., numita R.M. a solicitat Primăriei Eforie Sud restituirea în natură a imobilului teren şi construcţie situat în Eforie Sud, proprietatea mamei sale R.S.M. La decesul notificatoarei R.M., petrecut la 19.08.2002 la Roma, Italia, bunurile sale au fost transmise prin mai multe testamente olografe pentru care s-a urmat - conform legislaţiei italiene - o procedură de publicaţie. Deşi a existat un mod defectuos de redactare a testamentelor, tribunalul a concluzionat că prin aceste testamente s-a transmis universalitatea bunurilor defunctei R.M. către A.T. şi că acesta a fost instituit legatar universal, îndreptăţit să i se restituie imobilul notificat conform art. 3 alin. 1 lit. a şi art. 4 alin. 2 din lege. Instanţa a mai reţinut că terenul – care în prezent face parte din domeniul privat al localităţii Eforie – a fost preluat abuziv deoarece pârâţii nu au răsturnat prezumţia legală instituită prin art. 24 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 potrivit căreia ,în cazul în care nu se poate face dovada formei preluării de către stat, faptul că imobilul se regăseşte în patrimoniul statului constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă. Din toate situaţiile juridice comunicate de Primăria Oraşului Eforie a reieşit, în mod constant, că R.C. a stăpânit lotul 81, 1/2 din lotul 82 şi vila G. până în anul 1950, următoarea înregistrare datând din anul 1958 când, pentru acest imobil apare înregistrat ca proprietar „M.A.I.”. Pornind de la această premisă stabilită de textele legale menţionate şi raportând situaţia imobilului în litigiu la prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, instanţa a constatat că bunul în cauză a fost preluat fără titlu valabil, o preluare în fapt, contrar Constituţiei epocii şi care nu a creat în favoarea statului un titlu. Analizând buna credinţă la încheierea actelor a căror valabilitate se contestă în cauză, tribunalul a reţinut că pârâta S.C. C. S.R.L. a cumpărat vila N. în circumstanţe care, pentru o persoană prudentă şi diligentă, ar fi trebuit să creeze măcar îndoiala cu privire la valabilitatea preluării de stat a bunului în cauză. S-a amintit de existenţa unor

291

menţiuni în protocolul de predare a patrimoniului S.C. C.S. S.A. cu privire la acţiunile în revendicare dar şi de anul punerii în funcţiune a imobilului, 1926, care în opinia instanţei au fost suficiente pentru a crea cumpărătoarei convingerea că au existat mai multe transmiteri decât o simplă divizare a unei societăţi de stat, ceea ce a condus la concluzia că S.C. C. S.R.L. nu a fost de bună credinţă. S-a stabilit că actul de vânzare cumpărare este lovit de nulitate absolută pentru reaua credinţă a cumpărătoarei şi din cauză că aceasta a cunoscut faptul că bunul nu aparţine înstrăinătorului, actul încheiat bazându-se pe o cauză ilicită. Reţinând că imobilul a fost preluat abuziv de stat şi că reclamantul face dovada calităţii de succesor al notificatoarei, instanţa a stabilit că dispoziţia nr. 230/2005 emisă de Primarul Oraşului Eforie este lovită de nulitate şi a dispus restituirea în natură a porţiunii libere de teren şi restituirea în echivalent a terenului în suprafaţă de 302,8 mp care constituie terenul aferent locuinţei vândute chiriaşilor S.V. şi E. de către S.C. U. 96 Eforie prin contractul de vânzare cumpărare nr. 242/21.08.2000. Constatând nulitatea contractului de vânzare cumpărare nr. 304/11.03.2002 pentru desfiinţarea dreptului transmiţătorului prin anularea actului iniţial şi pentru reaua credinţă a cumpărătorului, instanţa de fond dispus ca pârâtele C.S. S.A. Eforie Sud şi S.C. C. S.R.L. să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie Vila N., dreptul său de proprietate fiind păstrat de la data preluării conform art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii Primarul Oraşului Eforie, S.C. C. S.R.L. şi S.C. C.S. 2000 S.A. În apelul formulat, Primarul Oraşului Eforie susţine că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile testamentelor lăsate de defuncta R.M. şi a constatat neîntemeiat că reclamantul are calitatea de legatar universal. Arată că potrivit actelor depuse reclamantul are doar calitatea de executor testamentar iar nu pe aceea de legatar universal. Susţine că actul de partaj şi procesul verbal de punere în posesie atestă doar o situaţie din anul 1935 şi nu dreptul de proprietate al autoarei R.S.M. şi că nu sunt dovezi privind preluarea abuzivă a imobilului pentru a putea concluziona că imobilul se află în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001. Pârâta S.C. C. S.R.L. a susţinut, prin motivele de apel, că instanţa a dispus greşit restituirea în natură a construcţiei Vila N. pentru că cererea de restituire nu s-a întemeiat pe dispoziţiile legii speciale, Legea nr. 10/2001, ci pe dispoziţiile dreptului comun; că reclamantul nu avea calitate procesuală activă deoarece este moştenitor testamentar iar autoarea sa nu a solicitat restituirea construcţiei ci numai restituirea terenului iar la data întocmirii testamentului prin care reclamantul era declarat legatar cu titlu universal acest bun nu se afla în patrimoniul dispunătoarei; că reclamantul nu a probat că există identitate între A.T.A., cel care a formulat cererea de chemare în judecată şi persoana desemnată prin testament ca legatar, respectiv A.T., nu a probat că există identitate între persoana menţionată în certificatul de calitate de moştenitor nr. 190/2001, R.M. şi cea menţionată în actele eliberate în Italia, R. – M.M. şi nici nu a lămurit neconcordanţa care există între certificatul de moştenitor nr. 190/2001, în privinţa numelui autoarei R.S.M. şi actele cu care se tinde a se dovedi proprietatea unde este menţionată R.C.S.; că actul de partaj este un act declarativ şi nu constitutiv

292

de drepturi şi nu face dovada proprietăţii; că faţă de temeiurile de nulitate susţinute, respectiv reaua credinţă, se discută de o nulitate relativă în raport de care cererea era prescrisă. În apelul său, pârâta S.C. C.S. 2000 S.A. a invocat nelegalitatea sentinţei apelate şi a încheierilor anterioare pentru următoarele motive: - instanţa a respins greşit excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea în constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare invocată în temeiul Legii nr. 10/2001 având în vedere că dispoziţiile art. 45 alin. 5 din lege instituie un termen de prescripţie special, care derogă de la prevederile generale. Termenul de prescripţie prevăzut de lege a expirat la 14.08.2002 astfel că acţiunea în nulitate introdusă în anul 2005 este prescrisă. Instanţa nu putea reţine incidenţa art. 20 alin. 4 din Legea nr. 247/2005, respectiv art. 21 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 deoarece această interdicţie a fost prevăzută prin Legea nr. 247/2005 care a intrat în vigoare în mai 2005 şi această prevedere legală nu poate retroactiva. - în mod greşit instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în condiţiile în care reclamantul a invocat drept temei al acţiunii art. 480 şi art. 481 Cod civil, având în vedere că odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidenţa acestei legi, persoanele îndreptăţite pot obţine repararea prejudiciului cauzat numai în condiţiile acestui act normativ special. - instanţa a stabilit greşit că S.C. C.S. 2000 S.A. a fost de rea credinţă la încheierea actului, simpla notificare introdusă la o altă unitate nefăcând dovada relei credinţe a vânzătoarei. Nu rezultă din actele de preluare a imobilului de către S.C. C.S. 2000 S.A., respectiv protocolul de predare primire încheiat în noiembrie 2000, că imobilul a fost preluat abuziv de către stat şi nici faptul că, anterior predării, s-ar fi solicitat restituirea imobilului. - reclamantul nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită pentru că dreptul său se bazează pe actul de vânzare cumpărare din 02.08.1924 prin care se transmite un teren de 1220 mp şi vila în stare de ruină, pe actul de partaj autentificat în 24.10.1934 în temeiul căruia S.C. R. preia numai terenul de la C.S. şi pe procesul verbal încheiat în anul 1935 care nu constituie titlu de proprietate. Moştenitoarea S.R., numita M.R., a întocmit la 31 iulie 1989 un testament prin care l-a desemnat pe reclamant moştenitor universal dar acest testament a fost anulat prin testamentul din 20 iulie 1999 iar prin acest testament şi prin testamentele ulterioare R.M. l-a desemnat pe reclamant moştenitor cu titlu particular al diverselor bunuri mobile şi imobile, dar nu şi moştenitor al imobilului din Eforie. În legătură cu aceste acte în mod greşit instanţa a adăugat la testamente, suplinind voinţa testatoarei pe motiv că testamentul întocmit are o exprimare deficitară. Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei apelate în raport de criticile pârâţilor, instanţa constată că apelurile nu sunt întemeiate, pentru următoarele considerente: 1. Cu privire la apelul pârâtului Primarul Oraşului Eforie; Potrivit art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice

293

proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanei îndreptăţite. În speţă, pentru restituirea imobilului din Eforie Sud compus din teren şi construcţie, care a aparţinut S.M.R., numita R.M. a formulat la 27 noiembrie 2001 notificare de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001. Aceasta a decedat la scurt timp după formularea notificării, respectiv la 19 august 2002, anterior soluţionării notificării de către autorităţile administrative notificate. Cererea de chemare în judecată pentru analiza legalităţii şi temeiniciei refuzului acestor autorităţi de a dispune restituirea bunului notificat a fost formulată, după decesul M.R., de către dl. A.T.A., care a invocat calitatea sa de succesor al defunctei, calitate dobândită în baza testamentelor întocmite de defunctă. Pârâtul apelant primarul Oraşului Eforie a contestat calitatea reclamantului de succesor cu titlu universal al defunctei R.M., susţinând că, potrivit testamentelor depuse, dl. A.T.A. este numai executor testamentar. Reclamantul s-a legitimat ca succesor al defunctei R.M. invocând Actul Notarial din 10 mai 2005 întocmit de notarul D.M., din Colegiul Notarial din provincia Livorno, Italia. În cuprinsul său acest act notarial atestă faptul că „prin testamentele olografe redactate de aceasta personal la data de 20 iulie 1999, 22 ianuarie 2000 şi 14 martie 2002, publicate cu proces verbal la actele mele din data de 19 septembrie 2002 la numărul 56676/12.337 din registru, înregistrat la Piombino la data de 30 septembrie cu nr. 1.120, model 1, doamna R.M. a desemnat ca unic moştenitor universal cu titlu testamentar pe dl. A.T., aşa cum rezultă din acelaşi proces verbal care, în copie legalizată, se anexează prezentului cu litera „A”, pentru a constitui element integrant şi substanţial. (…) Moştenirea rămasă se înţelege a fi destinată integral domnului A.T., cu excepţia dispoziţiilor cu titlu de legate indicate în aceste testamente olografe, care au ca obiect doar mici donaţii în favoarea altor persoane, care totuşi nu dobândesc calitatea de moştenitor şi deci de succesor cu titlu universal.” Ulterior, la 12 aprilie 2010, acelaşi notar D.M. emite un „Ceriticat” în temeiul căruia se certifică faptul că, în baza testamentelor olografe redactate de către doamna R.M., născută în Bucureşti (România), pe data de 7 august 1912 şi decedată în Roma, pe data de 19 august 2002, a fost desemnat ca „moştenitor universal unic cu titlu testamentar pe dl. A.T., născut în Bucureşti (România), pe data de 14 decembrie 1947”. R.M. era cetăţean italian la data decesului şi a avut ultimul domiciliu în Italia, locul deschiderii succesiunii acesteia aflându-se pe teritoriul acestei ţări. Potrivit art. 66 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, moştenirea este supusă, în ceea ce priveşte bunurile imobile, legii locului unde fiecare din aceste bunuri este situat (lit. b). Legea aplicabilă moştenirii stabileşte: a) momentul deschiderii moştenirii; b) persoanele cu vocaţie de a moşteni; c) calităţile cerute pentru a moşteni; d) exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la defunct; e) condiţiile şi efectele opţiunii succesorale; f) întinderea obligaţiei moştenitorilor de a suporta pasivul; g) drepturile statului asupra succesiunii vacante. Atunci când este în discuţie însă o succesiune testamentară, art. 68 din Legea nr. 105/1992 stabileşte că testatorul poate supune transmiterea prin moştenire a bunurilor sale altei legi decât cea arătată în art. 66, dacă prin aceasta nu se înlătură dispoziţii

294

imperative, legea aleasă de testator aplicându-se situaţiilor prevăzute de art. 67. Legea română recunoaşte însă valabilitatea testamentului întocmit potrivit legii naţionale a testatorului sau potrivit legii domiciliului acestuia ori potrivit legii locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat (alin. 3 din art.68). Având în vedere dispoziţiile legale arătate, transmisiunea succesorală testamentară s-a produs, în ceea ce priveşte succesiunea defunctei R.M., potrivit legii naţionale a testatoarei, respectiv potrivit legii italiene, persoanele cu vocaţie de a moştenit şi deci calitatea de moştenitori fiind stabilită, potrivit legii italiene, prin actul notarial întocmit de notarul D.M. la 10 mai 2005, fiind desemnat dl. A.T. ca moştenitor universal. Legea italiană nr. 89/16 februarie 1913 stabileşte în Titlul I că notarii sunt funcţionari publici cărora le este acordat dreptul de a primi declaraţiile de acceptare de moştenire cu beneficiere de masa succesorală, potrivit art. 955 din Codul civil iar calitatea de moştenitori testamentari se dovedeşte „cu o atestare de notorietate judiciară sau notarială din care să rezulte dacă testamentul este considerat valabil sau fără contestaţii care, în consecinţă, a fost recunoscut moştenitor şi dacă sunt moştenitori legitimi sau rezervatari pe lângă cei indicaţi în testament”. Actul notarial din 10 mai 2005 întocmit de notarul italian D.M. îndeplineşte condiţiile unui act care atestă, potrivit legii italiene citate, calitatea reclamantului A.T. de moştenitor cu titlu universal al defunctei R.M. Acest act notarial cu valoare de act public (Cartea VI, Titlul II, Secţiunea I, Despre actul public – Codul civil italian) probează pe deplin, până la înscrierea în fals ori până la anularea sa, cele atestate în cuprinsul său astfel că, reţinând că pârâţii nu au făcut nici o dovadă privind înlăturarea judiciară a actului public prezentat de reclamant, reţine Actul notarial din 10 mai 2005 ca având deplină putere doveditoare în privinţa calităţii reclamantului A.T. de succesor cu titlu universal al defunctei R.M. Instanţa consideră, din aceste motive, că nu este întemeiată critica privind calitatea reclamantului de succesor al notificatoarei. Neîntemeiată este şi critica referitoare la lipsa dovezii dreptului de proprietate şi a preluării abuzive. Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001 actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate şi, după caz, înscrisurile care descriu construcţia demolată şi orice alte înscrisuri necesare evaluării pretenţiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluţionării notificării. Pct. 23.1 din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001, adoptate prin HG nr. 250/2007, a dezvoltat noţiunea de acte doveditoare din art. 23 arătând că prin acestea se înţelege orice acte juridice translative de proprietate ori care atestă deţinerea proprietăţii de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras de carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor la împărţeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcţii); orice acte juridice care atestă deţinerea proprietăţii de către persoana îndreptăţită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive (extras carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparţinea persoanei

295

respective; pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol); expertize judiciare sau extrajudiciare de care persoana îndreptăţită înţelege să se prevaleze în susţinerea cererii sale sau orice alte înscrisuri pe care persoana îndreptăţită înţelege să le folosească în dovedirea cererii sale. Din enumerarea arătată rezultă că sunt titluri de proprietate în accepţiunea Legii nr. 10/2001 nu numai actele juridice translative precum vânzarea-cumpărarea, schimbul, donaţia, contractul de întreţinere etc., dar şi actele juridice declarative, ca împărţeala judiciară sau tranzacţia, precum şi alte înscrisuri care atestă deţinerea proprietăţii imobilului în litigiu de către persoana îndreptăţită sau de autorul său. Din această perspectivă, aşa cum a reţinut corect instanţa de fond, actul de vânzare din 12 august 1924 prin care F.S. a dobândit vila şi terenul ce face parte din loturile 81 şi 82 din parcelarea Movilă (Carmen Silva), actul de partaj succesoral autentificat la Tribunalul Ilfov sub nr. 30313/24.10.1934 prin care imobilul de la Carmen Silva a fost atribuit dnei S.R., dar şi procesul verbal din 10 august 1935 de executare a actului de partaj voluntar prin care s-a realizat predarea posesiei imobilului compus din vilă şi teren, situat în Carmen Silva, către copartajantul S.R., sunt acte doveditoare suficiente care atestă pe deplin dreptul de proprietate al autoarei notificatoarei R.M., la rândul său autoarea reclamantului. Nu este întemeiată critica din apel nici sub aspectul lipsei dovezilor preluării de către stat a imobilului din patrimoniul autorului reclamantului, instanţa de fond reţinând întemeiat că potrivit Cap. I, pct. 1 lit. e din normele metodologice aprobate prin HG nr. 250/2005, identificarea imobilului în patrimoniul statului constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă, pe care apelanţii nu au răsturnat-o prin administrarea unor probe contrare celor pe care instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia. În consecinţă, instanţa constată că apelul pârâtului Primarul Oraşului Eforie este neîntemeiat. 2. Cu privire la apelul pârâtei S.C. C. S.R.L.; Prin cererea adresată instanţei reclamantul a contestat dispoziţia de respingere a notificării emisă de Primarul Oraşului Eforie în procedura Legii nr. 10/2001. În această procedură iniţiată prin contestaţia formulată scopul principal al reclamantului a fost acela de a obţine restituirea în natură a imobilului, pentru realizarea căruia a invocat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare încheiat cu S.C. C. S.R.L., formulând în mod explicit şi o cerere de restituire a bunului. Prin urmare, faţă de obiectul cererii, în mod corect a verificat instanţa de fond dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de Legea nr. 10/2001, act normativ special, pentru restituire, modul în care reclamantul a înţeles să formuleze cererile de restituire (ca o cerere în revendicare) şi temeiul juridic invocat (art. 480 Cod civil şi Legea nr. 10/2001) fiind fără relevanţă sub aspectul determinării normelor legale aplicabile speţei. Câtă vreme cererea de restituire a fost iniţiată în procedura legii speciale iar contestaţia şi susţinerile reclamantului se sprijină pe prevederile acestui act normativ, invocarea ca temei juridic a art. 480 Cod civil, pe lângă Legea nr. 10/2001, nu poate avea ca efect respingerea ca inadmisibilă a acţiunii aşa cum pretinde greşit apelanta pârâtă. Prin notificarea nr. 2028/27.11.2001 R.M. a solicitat „restituirea în natură pentru imobilul teren şi construcţie situate în oraşul Eforie Sud (fost Carmen Silva),

296

judeţul Constanţa, proprietatea mamei, R.S.-M.”. Rezultă din formularea notificării că cererea de restituire priveşte nu numai terenul din Carmen Silva dar şi construcţia de pe acest teren, astfel că reclamantul, ca succesor al notificatoarei, are calitate procesuală în cererea care priveşte construcţia deţinută de S.C. C. S.R.L. Referitor la critica privind calitatea de succesor a reclamantului în legătură cu bunul imobil în litigiu urmează a se constata că tribunalul a făcut o aplicaţiune corectă a legii. Astfel, aşa cum s-a arătat în precedent, reclamantul are calitatea de succesor cu titlu universal al defunctei R.M. şi, în această calitate, la data decesului autoarei sale a avut loc o transmisiune în patrimoniul său a tuturor drepturilor existente în patrimoniul defunctei la data decesului, inclusiv a bunurilor sale viitoare. Cum, potrivit Legii nr. 10/2001, sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii proprietarii imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora (art.3), precum şi moştenitorii persoanelor fizice îndreptăţite (at. 4 alin.2), rezultă că prin formularea notificării autoarea reclamantului a dobândit vocaţie la redobândirea bunului imobil notificat, transmisă către succesorul testamentar cu titlu universal, indiferent dacă bunul ori vocaţia de a redobândi bunul au fost sau nu menţionate expres în testamentele întocmite anterior soluţionării notificării. Instanţa nu poate reţine nici critica referitoare la lipsa identităţii dintre persoana reclamantului şi cel desemnat ca moştenitor al notificatoarei. Potrivit actelor de identitate prezentate, reclamantul, cu dublă cetăţenie română şi germană, este înregistrat de autorităţile române ca A.T.A. iar de autorităţile germane ca A.T.A. Grafia diferită a numelui reclamantului este neesenţială câtă vreme numele este identic iar celelalte elemente de identificare a persoanei, respectiv data şi locul naşterii sunt, de asemenea, identice. La fel, nu poate fi reţinută nici critica privind lipsa dovezii calităţii de proprietari ai autorilor reclamantului din cauza neconcordanţei de nume. R.S., ca şi R.M. nu sunt nume comune, des întâlnite, astfel că adăugarea sau ştergerea unor litere (c, k), care nu schimbă însă fonetic numele, nu poate fi considerată o neconcordanţă suficientă pentru a crea convingerea instanţei că autoarele reclamantului nu sunt aceleaşi persoane cu cele care au fost proprier, respectiv succesor al proprietarului imobilului. În fine, relativ la excepţia prescripţiei dreptului reclamantului de a cere instanţei să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare încheiat la 11 martie 2002 încheiat între S.C. C.S. 2000 S.A. şi S.C. C. S.R.L. critica este, de asemenea, neîntemeiată. Nulitatea cerută pentru încălcarea unor dispoziţii imperative ale legii, respectiv pentru cauză nelicită, nu este o nulitate relativă cum susţine apelanta pârâtă, ci se analizează în regimul nulităţii absolute. Pe de altă parte, sancţiunea prescripţiei dreptului la acţiune nu se poate aplica în virtutea art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 (anterior art. 46 alin. 5), prezentul articol referindu-se la regimul juridic al actelor de înstrăinare având ca obiect imobilele preluate în mod abuziv care cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001 şi încheiate până la data de 14 februarie 2001 când a intrat în vigoare această lege. Fiind un text special, derogatoriu de la dreptul comun, are o aplicabilitate limitată la situaţiile strict prevăzute de lege. Ori, în speţă, actul de vânzare defăimat de reclamant s-a încheiat

297

ulterior momentului de intrare în vigoare a Legii nr. 10/2001astfel că se sustrage termenului special de un an de la apariţia legii prevăzut de art. 45 alin.5. 3. Apelul pârâtei S.C. C.S. 2000 S.A. este, de asemenea, neîntemeiat. Considerentele pentru care au fost respinse criticile privind greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune în cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare, cele referitoare la modul de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii întemeiată pe art. 480 Cod civil, dar şi criticile referitoare la lipsa calităţii reclamantului de persoană îndreptăţită dedusă din lipsa dovezilor privind proprietatea şi din calitatea reclamantului de legatar cu titlu particular au fost deja expuse în analiza apelurilor pârâţilor Primarul oraşului Eforie şi S.C. C. S.R.L. astfel că instanţa nu va relua analiza asupra aceloraşi critici, considerentele expuse în precedent fiind pe deplin valabile şi în apelul pârâtei S.C. C.S. 2000 S.A. Singura critică invocată în apelul pârâtei S.C. C.S. 2000 S.A. şi neanalizată prin considerentele deja expuse se referă la buna credinţă a vânzătoarei la încheierea contractului din 2002. Se susţine că buna credinţă a vânzătoarei se sprijină pe neînştiinţarea sa în legătură cu formularea unei notificări de către autoarea reclamantului, dna R.M., notificarea fiind înregistrată la o altă persoană dar şi pe neinserarea în protocolul de predare primire din 2000 a unor date în legătură cu modul de preluare al imobilului de către stat ori cu eventuale acţiuni în revendicare formulate anterior protocolului. Pentru restituirea imobilului în litigiu s-a formulat în noiembrie 2001 o notificare întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Potrivit art. 20 alin. 1 din această lege, în forma iniţială a actului normativ, imobilele – terenuri şi construcţii care intră în domeniul de aplicare al acestui act normativ şi sunt deţinute la data intrării în vigoare de regii autonome, societăţi sau companii naţionale, societăţi comerciale, cooperatiste sau de orice alte persoane juridice – se restituie persoanei îndreptăţite, în natură. Aplicarea acestei dispoziţii, care constituie regula, esenţa şi scopul Legii nr. 10/2001, implică, cum de altfel s-a statuat explicit şi prin H.G. nr. 498/2003, indisponibilizarea imobilelor restituibile şi suspendarea oricăror proceduri legale de înstrăinare către alte persoane decât cele îndreptăţite în temeiul legii speciale, cu începere de la data intrării în vigoare, până la soluţionarea notificării. Indisponibilizarea priveşte imobilul notificat, indiferent dacă notificarea a fost trimisă unităţii deţinătoare ori unei alte unităţi aşa încât pârâta nu se poate apăra cu temei când susţine că notificarea a fost comunicată altei unităţi. De asemenea, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, pârâta S.C. C.S. 2000 S.A. deţinea numai parte din imobilul în litigiu, respectiv construcţia, terenul fiind considerat proprietatea Oraşului Eforie. Ori, unitatea administrativ teritorială a fost notificată pentru restituirea imobilului şi pârâta vânzătoare putea, cu diligenţe minime, să ia cunoştinţă de existenţa unei asemenea notificări. Apelanta pârâtă nu poate invoca neglijenţa şi culpa proprie pentru a se apăra de sancţiunea nulităţii. La fel, neinserarea în protocolul de predare primire din anul 2000 a unor eventuale acţiuni în restituire nu poate înlătura reaua-credinţă a pârâtei vânzătoare care, odată cu imobilul, a preluat obligatoriu şi toate înscrisurile care priveau imobilul, inclusiv cele referitoare la modul în care bunul a ajuns în patrimoniul

298

statului şi care puteau induce o îndoială pârâtei în legătură cu valabilitatea titlului statului. Nu este fără relevanţă în analiza bunei credinţe a vânzătoarei din această perspectivă şi faptul că S.C. C.S. 2000 S.A. nu a dobândit imobilul în litigiu printr-un contract oneros ci ca urmare a transformării prin divizare a S.C. C.S. S.A., preluând de la această unitate drepturile şi obligaţiile în legătură cu imobilele preluate, fără a se putea apăra cu buna credinţă a terţului dobânditor. În consecinţă, instanţa nu poate reţine buna credinţă a vânzătoarei, apelul S.C. C.S. 2000 S.A. fiind, pentru considerentele arătate, neîntemeiat.

Decizia civilă nr. 225/C/06.10.2010Dosar nr. 152/118/2005

Judecător redactor Daniela Petrovici

42. Cerere de chemare în garantie formulată de către pârât după închiderea dezbaterilor asupra fondului. Limitele investirii instantei de judecată. Liberul acces la instantă. Conditii de realizare.

Conform dispoziţiilor art. 132 Cod procedură civilă la prima zi de înfăţişare, legea permite efectuarea unor acte de procedură menite a întregi cadrul iniţial al procesului şi de a suplini anumite lipsuri semnalate până la această dată.

De asemenea, până la prima zi de înfăţişare şi pârâtul poate să formuleze cerere de chemare în garanţie, conform art. 61 alin. (1) Cod procedură civilă.

Neefectuarea acestor acte la prima zi de înfăţişare atrage, de regulă sancţiunea decăderii din dreptul de a le mai putea îndeplini.

Prin urmare, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, între care şi stabilirea unor termene în care pot fi realizate actele de procedură, după a căror expirare valorificarea pretenţiei nu mai este posibilă.

Art. 132 Cod procedură civilăArt. 61 alin. 1 Cod procedură civilă

Decizia CC nr. 1/1994

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa sub nr. 39107/212/2009, reclamanta L.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, pronunţarea unei hotărâri prin care pârâtul să fie obligat la plata valorii de circulaţie a imobilului situat în Constanţa, strada E.V., judeţul Constanţa, cu titlu de prejudiciu material rezultat din privarea de dreptul de proprietate dobândit potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. 27239/25.10.1996.

În motivare, reclamanta a învederat primei instanţe că a avut alături de autorii săi calitatea de chiriaş asupra imobilului în discuţie, devenind în cursul anului 1991 titular al contractului de închiriere, iar prin contractul de vânzare-cumpărare menţionat a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului.

Contractul de vânzare-cumpărare, a precizat reclamanta, a fost validat de instanţele judecătoreşti, respectiv sentinţa civilă nr. 521/15.06.1999 pronunţată de Tribunalul Constanţa, respectiv decizia civilă nr. 5/17.01.2000 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, în cauza având ca obiect revendicare, acţiune formulată de A.P. şi

299

E.P., în cadrul căreia a fost formulată cerere de intervenţie în interes propriu, vizând constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului.

S-a mai arătat că ulterior, prin sentinţa civilă nr. 6408/24.06.2005 pronunţată de Judecătoria Constanţa a fost respinsă cererea formulată de moştenitorii menţionaţi anterior, vizând constatarea nulităţii absolute şi a contractului de vânzare-cumpărare prin care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în discuţie. Prin decizia civilă nr. 284/18.04.2006 pronunţată de Tribunalul Constanţa s-a dispus modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul că a fost constatată nulitatea absolută numai a titlului său de proprietate.

Astfel, a arătat reclamanta că succesorii foştilor proprietari au obţinut recunoaşterea dreptului de proprietate şi au obţinut obligarea autorităţilor locale la restituirea spaţiului în discuţie, astfel încât a apreciat că se impune a se reţine în sarcina statului obligaţia de reparare a prejudiciului.

În referire la răspunderea statului face trimitere reclamanta la dispoziţiile Legii nr. 1/2009, dar şi la opinia Curţii Constituţionale care a stabilit prin Decizia nr. 1183/17.09.2009, faptul că este echitabil ca statul să acorde despăgubiri la preţul de piaţă al imobilelor, care să permită cumpărarea unei noi locuinţe, având în vedere că la data dobândirii imobilului de la stat, cumpărătorul a plătit preţul real, stabilit potrivit actelor normative în vigoare la acel moment.

În ceea ce priveşte imobilul în discuţie a mai relevat reclamanta că a intrat sub incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, fiind trecut în proprietatea statului cu titlu, fiind antrenată răspunderea statului pentru evicţiune ca urmare a desfiinţării contractului, pentru prejudiciul material stabilit la valoarea de circulaţie a bunului, prin privarea de proprietate.

Prin sentinţa civilă nr. 11525 din 5 mai 2010 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul civil mai sus menţionat a fost admisă acţiunea reclamantei, cu obligarea pârâtului la plata sumei de 460.000 lei cu titlu de daune materiale, reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului situat în Constanţa, strada E.V.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Constanţa, care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectul greşitei aplicări la speţă a dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, reclamanţii fiind cumpărători de rea credinţă. S-a mai susţinut că instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra cererii de chemare în garanţie a R.A.E.D.P.P. Constanţa.

Prin decizia civilă nr. 421/18 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa s-a admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Constanţa şi s-a desfiinţat sentinţa apelată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanţe.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că instanţa de fond s-a pronunţat numai cu privire la acţiunea principală, omiţând să analizeze şi cererea de chemare în garanţie a R.A.E.D.P.P. Constanţa, cerere formulată de pârâtul Statul Român.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a formulat recurs reclamanta L.A., care a criticat-o pentru nelegalitate, conform dispoziţiilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

300

Recurenta reclamantă a susţinut că instanţa de fond nu a fost legal investită cu nicio cerere de chemare în garanţie formulată de pârâtul Statul Român, după încheierea dezbaterilor pe fond, în termenul de pronunţare, în cadrul concluziilor scrise, la capitolul subsidiar s-a formulat şi o cerere de chemare în garanţie a R.A.E.D.P.P. Constanţa.

Nefiind legal investită, instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra cererii de chemare în garanţie, situaţie în care apreciază recurenta că Tribunalul Constanţa, în mod greşit, cu aplicarea nelegală a dispoziţiilor art. 297 Cod procedură civilă coroborate cu art. 61 alin. (1) Cod procedură civilă, a dispus desfiinţarea hotărârii primei instanţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Analizând legalitatea hotărârii recurată în raport de criticile recurentei reclamante, se constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Conform principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil, părţile au dreptul de a dispune de obiectul procesului (dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul juridic dedus judecăţii) şi de mijloacele procesuale acordate de lege în acest scop. În virtutea acestui principiu, părţile pot determina nu numai existenţa procesului, prin declanşarea procedurii judiciare şi prin libertatea de a se pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre pe fondul pretenţiei supusă judecăţii, ci şi conţinutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual, în privinţa obiectului şi a participanţilor la proces, a fazelor şi etapelor pe care procesul civil le-ar parcurge.

Dreptul părţilor de a determina limitele procesului este, în principiu, neîngrădit, instanţa de judecată nu poate introduce din oficiu o altă persoană în proces, posibilitatea de a lărgi sfera procesului având-o numai părţile (reclamantul şi pârâtul prin chemarea în judecată a altei persoane sau prin chemarea în garanţie – cereri formulate în termenele prevăzute de lege) ori, terţele persoane (prin intervenţie voluntară).

Conform dispoziţiilor art. 132 Cod procedură civilă la prima zi de înfăţişare, legea permite efectuarea unor acte de procedură menite a întregi cadrul iniţial al procesului şi de a suplini anumite lipsuri semnalate până la această dată.

De asemenea, până la prima zi de înfăţişare şi pârâtul poate să formuleze cerere de chemare în garanţie, conform art. 61 alin. (1) Cod procedură civilă.

Neefectuarea acestor acte la prima zi de înfăţişare atrage, de regulă sancţiunea decăderii din dreptul de a le mai putea îndeplini.

Instituirea unui termen de decădere prin dispoziţiile art. 132 Cod procedură civilă nu este de natură să împiedice liberul acces la justiţie, partea interesată putând formula pretenţiile sale pe cale separată, printr-o nouă cerere adresată instanţei judecătoreşti; în condiţiile în care realizarea acestor pretenţii este strâns legată de acţiunea pendinte pe rolul instanţei, legiuitorul a reglementat excepţia de conexitate, părţile putând recurge la această procedură cu respectarea dispoziţiilor art. 164 Cod procedură civilă.

Curtea Constituţională a statuat că liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie. S-a considerat că legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile Constituţiei („Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite prin lege”).

301

Legiuitorul poate stabili reguli speciale de procedură, precum şi modalitatea de exercitare a drepturilor procesuale, astfel încât liberul acces la justiţie să nu fie afectat (Decizia nr. 1/1994 a Curţii Constituţionale).

Prin urmare, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, între care şi stabilirea unor termene în care pot fi realizate actele de procedură, după a căror expirare valorificarea pretenţiei nu mai este posibilă.

În speţă se reţine că, prin acţiunea de chemare în judecată înregistrată la data de 8 decembrie 2009 pe rolul Judecătoriei Constanţa, reclamanta L.A. a solicitat angajarea răspunderii Statului Român pentru evicţiune, în condiţiile Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, ca urmare a faptului că a fost evinsă de fostul proprietar al imobilului situat în Constanţa, strada E.V., locuinţă cumpărată de reclamantă în calitate de chiriaş în temeiul Legii nr. 112/1995.

La termenul de judecată din 17.02.2010 – prima zi de înfăţişare, pârâtul legal citat nu s-a prezentat în instanţă şi nici nu a formulat o cerere de chemare în garanţie a R.A.E.D.P.P. Constanţa, conform dispoziţiilor art. 61 alin. (1) Cod procedură civilă.

După administrarea probei cu expertiză tehnică de evaluare a imobilului şi comunicarea acesteia pârâtului, la termenele de judecată din 31.03.2010 şi respectiv la 28.04.2010 nu a fost depusă la dosar nicio cerere de chemare în garanţie a unui terţ, situaţie în care, după încheierea dezbaterilor asupra fondului, la data de 28.04.2010, pentru a da posibilitatea pârâtului Statul Român de a depune concluzii scrise, instanţa a amânat pronunţarea la data de 5.05.2010.

În cadrul notelor scrise, depuse la dosar (după încheierea dezbaterilor), pârâtul a inserat şi o cerere de chemare în garanţie a R.A.E.D.P.P. Constanţa, cerere care în mod judicios nu a fost avută în vedere de prima instanţă în condiţiile în care aceasta nu a fost legal sesizată, conform art. 61 alin. (2) Cod procedură civilă.

Conform dispoziţiilor art. 129 ultim alineat Cod procedură civilă, judecătorii sunt datori să hotărască numai asupra celor ce formează obiectul pricinii supuse judecăţii, instanţa neputând depăşi limitele investirii sale.

Cum în speţă prima instanţă a fost legal investită exclusiv cu acţiunea reclamantei L.A., iar după încheierea dezbaterilor, sub sancţiunea neluării în seamă, nu mai pot fi formulate cereri noi, în mod judicios Judecătoria Constanţa s-a pronunţat în limitele investirii sale legale, exclusiv asupra acţiunii reclamantei.

Constatând că Tribunalul Constanţa a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 297 Cod procedură civilă coroborate cu art. 61 alin. (1) Cod procedură civilă şi art. 150 Cod procedură civilă, curtea va admite recursul reclamantei şi va casa hotărârea recurată, cauza urmând a fi trimisă spre rejudecare instanţei de apel – Tribunalul Constanţa.

Decizia civilă nr. 12/C/26.01.2011Dosar nr. 39107/212/2009

Judecător redactor Mihaela Popoacă

302

43. Domiciliul procesual ales. Schimbarea domiciliului in timpul procesului. Necomunicarea acestei schimbări instanţei de judecată şi părţii adverse. Efecte.

Conform dispoziţiilor art. 98 Cod pr. Civilă, schimbarea domiciliului uneia dintre părţi în timpul procesului trebuie, sub sancţiunea neluării ei în seamă, să fie adusă la cunoştinţa instanţei prin petiţie la dosar, iar părţii adverse prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă de predare se va depune la dosar odată cu petiţia prin care se înştiinţează instanţa despre schimbarea de domiciliu.

Art. 93, art. 98 Cod procedura civilaArt. 284 şi art. 103 Cod procedura civila

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa sub nr. 8810/212/2009, reclamantul C.L.S. a chemat în judecată pe pârâta G.A. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună reîncredinţarea minorelor C.M.E., născută la 25.02.2002, şi C.R.S., născută la 29.06.2005, spre creştere şi educare tatălui reclamant.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a fost căsătorit cu pârâta G.A., iar prin sentinţa civilă nr. 10221/10.06.2008 pronunţată de Judecătoria Constanţa s-a dispus desfacerea căsătoriei şi încredinţarea celor două minore rezultate din căsătoria părţilor – M.E. şi R.S. – spre creştere şi educare mamei pârâte.

S-a mai susţinut de către reclamant că împrejurările care au stat la baza luării măsurii de încredinţare s-au schimbat, în sensul că pârâta nu dă dovadă de responsabilitate în relaţia cu copiii, aceştia aflându-se permanent în pericol, sunt lăsaţi singuri în casă, încuiaţi, nesupravegheaţi, nehrăniţi şi neîmbrăcaţi.

Prin sentinţa civilă nr. 9182 din 9.04.2010 a Judecătoriei Constanţa, s-a respins ca nefondată acţiunea reclamantului. Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut că probatoriul administrat în cauză nu confirmă susţinerile reclamantului, în sensul că mama pârâtă îşi neglijează minorele şi nu este preocupată de îngrijirea şi educaţia acestora, ci dimpotrivă, datorită comportamentului agresiv al reclamantului, minorele se află într-o continuă stare de tensiune, sunt împiedicate să locuiască alături de mama lor într-unul din cele două imobile proprietatea foştilor soţi, motiv pentru care pârâta a închiriat o altă locuinţă.

Constatând că, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 44 al.(1) din Codul familiei, în sensul că împrejurările avute în vedere la adoptarea măsurii de încredinţare a minorelor spre creştere şi educare la divorţ mamei pârâte nu s-au schimbat, prima instanţă a respins acţiunea reclamantului, apreciind că este în interesul copiilor să rămână în grija mamei pârâte.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul C.L.S., care a criticat-o pentru nelegalitate sub aspectul modalităţii de soluţionare a cererii de reîncredinţare, recurentul apreciind că prin respingerea acţiunii sale, instanţa de fond nu a avut în vedere interesul superior al minorelor care se află în stare de pericol permanent la mama lor şi la bunicii materni din Republica Moldova.

La termenul de judecată din 13.01.2011 calea de atac a fost calificată de instanţa de judecată ca fiind apel, litigiul fiind transpus conform Regulamentului de

303

ordine interioară al instanţelor judecătoreşti într-un complet de apel (format din primii doi judecători ai completului de recurs).

La termenul de judecată din 13.01.2011, din oficiu, instanţa de apel a invocat excepţia tardivităţii formulării cererii de apel.

Prin sentinţa civilă nr. 74 din 10.02.2011, Tribunalul Constanţa a admis excepţia tardivităţii declarării apelului şi a respins calea de atac formulată de reclamantul C.L.S. ca tardivă.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că sentinţa Judecătoriei Constanţa a fost comunicată reclamantului la data de 03.08.2010 la adresa indicată în acţiune de reclamant, ca fiind domiciliul procesual ales, pentru comunicarea corespondenţei, iar termenul legal de 15 zile pentru declararea căii de atac a apelului s-a împlinit la data de 19.08.2010, conform art. 101 Cod pr. civilă. Cum reclamantul a depus cererea de apel la data de 23.08.2010 (data poştei) în afara termenului legal de 15 zile, a apreciat Tribunalul Constanţa că apelul este tardiv şi l-a respins ca atare.

Conform dispoziţiilor art. 274 alin.(3) Cod pr. civilă a fost obligat apelantul reclamant la plata sumei de 300 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul redus al apărătorului ales, către intimata reclamantă.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat declarat recurs reclamantul C.L.S. care a criticat-o pentru nelegalitate sub aspectul modalităţii de soluţionare a excepţiei de tardivitate a apelului.

Recurentul a susţinut că deşi deţine în proprietate şi apartamentul din Constanţa, str. E.C. nr. 62, et. D+P, locul unde a fost comunicată hotărârea Judecătoriei Constanţa, în realitate domiciliul său stabil este în localitatea Mihai Viteazu, str. P. nr. 41, aspect cunoscut de Judecătoria Constanţa încă din anul 2009, întrucât reclamantul a fost legitimat la fiecare termen de judecată.

Sentinţa civilă nr. 9182/9.04.2010 pronunţată de Judecătoria Constanţa nu a fost redactată şi comunicată reclamantului în termenul legal, ci abia după 4 luni, în luna august 2010. Întrucât în luna mai 2010 pârâta a intrat prin efracţie în apartamentul din Constanţa şi l-a devastat, condiţiile de locuit devenind improprii, reclamantul nu a mai trecut pe la această locuinţă din luna iunie 2010, situaţie în care nu îi este imputabil faptul că nu a luat cunoştinţă în termenul legal de comunicarea sentinţei civile nr. 9182/9.04.20010 făcută la această adresă, prin afişare.

Se mai arată că nu este normal ca o sentinţă, care are o importanţă mare, să fie lăsată în casa scării imobilului şi nu înmânată personal celui în cauză pentru a avea certitudinea că acesta ia cunoştinţă efectiv de actul procedural.

Pe fondul cauzei, recurentul a susţinut că instanţa de fond a apreciat în mod greşit că este în interesul minorelor ca acestea să rămână încredinţate spre creştere şi educare mamei pârâte, motiv pentru care se impune ca instanţa de recurs să reaprecieze probele şi să dispună reîncredinţarea minorelor spre creştere şi educare tatălui recurent.

Analizând legalitatea hotărârii, Tribunalului Constanţa în raport de criticile recurentului, Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

304

Criticile ce vizează modalitatea de soluţionare a excepţiei de tardivitate a apelului se reţin a fi vădit nefondate.

Curtea Constituţională, în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O., a statuat că liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie, dar nu este un drept absolut, legiuitorul având competenţa de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti.

Această soluţie este consacrată constituţional, art. 126 alin.(2) din Constituţia României prevede: ”Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege” (Decizia nr. 1/1994 pronunţată de Curtea Constituţională). În considerentele aceleiaşi decizii se reţine că pentru situaţii deosebite legiuitorul poate stabili reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale, astfel încât liberul acces la justiţie să nu fie afectat.

Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, între care şi stabilirea unor termene după a căror expirare valorificarea respectivului drept să nu mai poată fi posibilă (decizia Curţii Constituţionale nr. 755/31.10.2006).

Conform art. 284 Cod pr. civilă „Termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel”.

Art. 103 al.(1) Cod pr. civilă dispune că neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termen ul legal atrag decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată dintr-o împrejurare mai presus de voinţa ei, în acest din urmă caz, fiind necesar ca partea să formuleze o cerere de repunere în termenul legal de apel, cu arătarea motivelor împiedicării, în termen de 15 zile de la data încetării împiedicării.

În speţă, în raport de dispoziţiile art. 284 coroborat cu art. 103 Cod pr. civilă, în mod judicios Tribunalul Constanţa a reţinut că apelul reclamantului C.L.S. a fost declarat – la data de 23.08.2010 – peste termenul legal de 15 zile de la data comunicării sentinţei civile nr. 9182/9.04.2010 a Judecătoriei Constanţa (sentinţă comunicată reclamantului la data de 03.08.2010), iar reclamantul nu a formulat nicio cerere de repunere în termenul de apel conform dispoziţiilor art. 103 alin. (2) Cod pr. civilă.

Referitor la modalitatea de realizare a comunicării sentinţei civile nr. 9182/9.04.2010 pronunţată de Judecătoria Constanţa, Curtea constată că aceasta s-a realizat conform dispoziţiilor art. 93 Cod pr. civilă la domiciliul procesual ales al reclamantului C.L.S., respectiv în Constanţa, str. E.C. nr. 62.

Din analiza petitului cererii de chemare în judecată rezultă că reclamantul C.L.S. a precizat că domiciliază în comuna Mihai Viteazu, str. P. nr. 41, judeţul Constanţa, dar şi-a indicat pentru comunicarea actelor de procedură, un domiciliul procesual în Constanţa, str. E.C. nr. 62, imobil proprietatea sa, aspect necontestat în recurs.

Împrejurarea că reclamantul are înscris în actul de identitate domiciliul în comuna Mihai Viteazu, str. P. nr. 41, judeţul Constanţa, iar instanţa de fond l-a legitimat pe reclamant la fiecare termen de judecată, nu conduce la concluzia că toate actele de procedură, şi în special comunicarea sentinţei, se impuneau a fi făcute la această adresă, cât timp reclamantul a indicat prin acţiune un domiciliu procesual ales

305

în Constanţa, str. E.C. nr. 62, imobil proprietate personală, unde a solicitat şi efectuarea referatului de anchetă socială, iar în temeiul art. 93 Cod pr. civilă instanţei îi incumba obligaţia de a comunica toate actele de procedură, inclusiv hotărârea judecătorească, la domiciliul procesual ales.

Conform dispoziţiilor art. 98 Cod pr. civilă schimbarea domiciliului uneia dintre părţi în timpul procesului trebuie, sub sancţiunea neluării ei în seamă, să fie adusă la cunoştinţa instanţei prin petiţie la dosar, iar părţii adverse prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă de predare se va depune la dosar odată cu petiţia prin care se înştiinţează instanţa despre schimbarea de domiciliu.

In speţă se reţine că după promovarea acţiunii şi indicarea domiciliului procesual ales în Constanţa, str. E.C. nr. 62, reclamantul nu a încunoştiinţat instanţa prin petiţie scrisă la dosar şi nici partea adversă, în sensul că renunţă la domiciliul procesual ales, şi solicită comunicarea tuturor actelor de procedură la adresa din comuna Mihai Viteazu, str. P. nr. 41, situaţie în care în mod corect comunicarea sentinţei s-a făcut la domiciliul procesual ales al reclamantului.

De asemenea, se reţine că nu este imputabilă instanţei împrejurarea conform căreia, în perioada mai-august 2010 reclamantul nu a mai folosit locuinţa din Constanţa, str. E.C. nr. 62, şi nici nu a verificat corespondenţa sosită pe această adresă, cât timp reclamantul nu a anunţat instanţa de fond, după data pronunţării sentinţei că solicită să i se comunice hotărârea judecătorească la o altă adresă, iar nu la domiciliul procesual ales.

Referitor la modalitatea de realizare a comunicării hotărârii, Curtea constată că aceasta s-a făcut cu respectarea art. 92 alin.(4) teza a-II-a Cod pr. civilă, hotărârea judecătorească fiind afişată, în lipsa reclamantului de la domiciliu, pe uşa locuinţei acestuia la domiciliul procesual ales.

În raport de aceste considerente, se constată că în mod judicios Tribunalul Constanţa a reţinut că apelul reclamantului a fost declarat peste termenul legal de 15 zile de la data comunicării hotărârii, soluţia instanţei de apel în sensul admiterii excepţiei tardivităţii căii de atac fiind legală.

Referitor la criticile ce vizează fondul litigiului, respectiv interpretarea probelor în instanţa de fond şi aprecierea că este în interesul minorelor ca acestea să rămână sub supravegherea mamei pârâte, Curtea constată că sunt formulate omissio medio, în condiţiile în care apelul a fost respins ca tardiv.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 Cod pr. civilă se va respinge recursul reclamantului ca nefondat.

Decizia civilă nr. 44/FM/25.05.2011Dosar nr. 8810/212/2009

Judecător redactor Mihaela Popoacă44. Revizuire – cale extraordinară de atac. Inscris nou – noţiune.

Inexistenţa unui ”defect fundamental”. Distincţie intre ”circumstanţe noi” şi ”circumstanţe nou descoperite” în jurisprudenţa CEDO.

În jurisprudenţa CEDO s-a reţinut în mod constant că revizuirea unei hotărâri irevocabile poate interveni numai pentru un „defect fundamental”, care a devenit cunoscut numai după terminarea procesului, în situaţia în care el este/devine cunoscut în cursul procesului, atunci

306

părţile au la îndemână căile ordinare de atac (cauza Popescu Stanca contra României, hotărâre publicată).

CEDO a apreciat că reprezintă defect fundamental, care justifică revizuirea unei hotărâri intrată în puterea lucrului judecat, numai „circumstanţele nou descoperite”, iar nu „circumstanţele noi”. Circumstanţele care au legătură cu cazul, existaseră în cursul procesului şi nu fuseseră dezvăluite judecătorului, devenind cunoscute numai după terminarea procesului, sunt „nou descoperite”, în timp ce circumstanţele care privesc cazul, dar au luat naştere după proces, sunt „noi”.

Simpla divergenţă de păreri, chiar şi între doi experţi, nu va putea reprezenta un asemenea defect fundamental şi nu justifică desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat (C.Stanca Popescu vs.România, hotărârea din 7 iulie 2009; Cauza Pradevnaia împotriva Rusiei, cerere nr.69529/01, hotărârea din 18.11.2004).

Art. 322, pct. 5 Cod procedură civilăArt. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa sub nr.626/36/2011 revizuentul C.P. a solicitat în contradictoriu cu intimata C.G., revizuirea deciziei civile nr. 27/FM/28.03.2011 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul civil nr. 755/212/2005, cu consecinţa desfiinţării deciziei pronunţate în recurs şi rejudecarea căii de atac în raport de înscrisul nou – raport de expertiză tehnică extrajudiciar, cu privire la imobilul supus partajului, înscris obţinut după data soluţionării căii de atac a recursului.

În motivarea cererii de revizuire se arată că prin decizia nr.27/FM/28.03.2011, Curtea de Apel Constanţa a respins cererea recurentului reclamant de a exclude din masa de partaj terenul lot. 525 m.p. (lot 160) şi construcţia edificată pe acesta în satul Schitu, comuna Costineşti, str. T. nr.10, judeţul Constanţa, instanţa de recurs preluând evaluarea bunului descris mai sus făcută în apel, respectiv valoarea de 728.903.320 lei, care depăşea cu mult valoarea de piaţă de la momentul soluţionării cauzei.

La termenul din 15.03.2011, revizuientul a solicitat SC M.B.C. SRL (membră ANEVAR) să întocmească un raport de expertiză privitor la valoarea imobilului din satul Schitu, comuna Costineşti, din care să reiasă valoarea de piaţă a acestui imobil, cerere înregistrată sub nr.3034/15.03.2011.

Deşi urma ca expertiza să se efectueze în termen de 1 săptămână, până la momentul soluţionării recursului, partenerul contractual nu şi-a îndeplinit obligaţia, lucrarea fiind comunicată revizuentului abia la data de 7 mai 2011.

Se apreciază că acest raport de expertiză este deosebit de important în stabilirea loturilor aferente operaţiunii de partaj a bunurilor comune, astfel că în mod greşit, în lipsa evaluării corecte şi actuale, instanţa a apreciat că valoarea imobilului din Costineşti este de 728.903,32 lei, pe când documentul recent – expertiza extrajudiciară atestă o valoare de maxim 136.400 Euro.

Întrucât în perioada 15.03.2011 – 30.03.2011, recurentul a fost împiedicat de sănătate să ia legătura cu societatea care efectua expertiza extrajudiciară a imobilului, raportul de expertiză a fost finalizat şi comunicat revizuientului la data de 7.05.2011, dată în raport de care se impune a se calcula termenul de 1 lună pentru promovarea cererii de revizuire.

307

În drept, se invocă dispoziţiile art. 322 pct. 5 cod pr.civilă. Prin concluziile scrise depuse la dosar de intimata pârâtă C.G., s-a precizat

poziţia procesuală a acesteia în raport de cererea de revizuire, intimata solicitând respingerea cererii, motivat de faptul că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile impuse de art. 322 pct. 5 cod pr.civilă.

Curtea, analizând cererea de revizuire în raport de criticile revizuientului şi de disp. art. 322 pct. 5 cod pr.civilă, constată următoarele :

Revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare, care se poate exercita numai împotriva hotărârii definitive, în cazurile şi în condiţiile expres stabilite de lege.

Art.322 pct.5 teza I cod pr.civilă prevede că revizuirea unei hotărâri poate interveni în cazul în care, după darea unei hotărâri, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor.

Pentru a se putea invoca acest motiv şi a se admite cererea de revizuire, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

- partea interesată să prezinte un înscris nou, care nu a fost folosit în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată; înscrisul să aibă forţă probantă prin el însuşi, fără să fie nevoie de a fi confirmat prin alte mijloace de probă; înscrisul să fi existat la data când a fost pronunţată hotărârea ce se cere a fi revizuită; înscrisul să nu fi putut fi invocat în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată, fie pentru că a fost reţinut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor; înscrisul să fie determinant, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscut de instanţă cu ocazia judecării fondului, soluţia ar fi fost alta decât cea pronunţată.

Din analiza acestor condiţii de admisibilitate, rezultă că sfera de aplicare a revizuirii pentru înscrisuri noi este foarte limitată. Astfel, în literatura de specialitate s-a subliniat faptul că, noţiunea de „înscris” trebuie luată în accepţiunea ei restrânsă, necuprinzând declaraţii de martori chiar autentificate, rapoarte de expertiză, mărturisiri. În al doilea rând, înscrisul trebuie să fie opozabil părţii adverse, deci dacă aceasta nu a participat la operaţiunea contestată prin înscris, este necesar ca înscrisul respectiv să fi dobândit dată certă (Codul de procedură civilă, comentat şi adnotat, Gabriel Boroi, Dumitru Rodescu, Editura ALL, Bucureşti, 1994, pag.566).

În speţă, se reţine că „înscrisul” nou invocat de revizuient îl constituie un raport de expertiză extrajudiciară, întocmit, fără convocarea părţii adverse, după pronunţarea hotărârii din recurs, la solicitarea exclusivă a revizuientului.

Acceptând chiar o interpretare mai extinsă a noţiunii de „înscris”, în sensul că şi raportul de evaluare a imobilului s-ar încadra în această categorie, Curtea constată că în speţă, nu sunt întrunite cumulativ celelalte condiţii de admisibilitate a revizuirii impuse de art. 322 pct. 5 cod pr.civilă, dar şi de jurisprudenţa CEDO, care impune ca desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat să nu poată interveni decât pentru „defecte fundamentale” ale hotărârii, care au devenit cunoscute instanţei, numai după terminarea procesului.

Dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, astfel cum este garantat la art. 6 din Convenţie trebuie interpretat în lumina preambulului la Convenţie, ale cărui dispoziţii relevante afirmă că statul de drept face parte din patrimoniul comun al

308

statelor contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale statului de drept este principiul certitudinii juridice, care impune printre altele ca, atunci când instanţele pronunţată o hotărâre irevocabilă, decizia acestora să nu fie contestată (hotărârea Brumărescu împotriva României, 28 octombrie 1999, Culegere de hotărâri şi decizii, 1999 – VII, pct. 61, CEDO).

Acest principiu subliniază faptul că niciuna din părţi nu are dreptul de a solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o reaudiere şi o nouă decizie într-o cauză. Atribuţia de revizuire a instanţelor superioare ar trebui exercitată pentru corectarea erorilor judiciare, neîndeplinirea justiţiei şi nu pentru substituirea unei revizuirii.

Revizuirea nu poate fi tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a avea două puncte de vedere asupra subiectului nu este un motiv pentru reexaminare. Îndepărtarea de la principiul respectiv este justificată doar când este impusă de circumstanţe cu caracter substanţial şi convingător (cauza Riabik împotriva Rusiei nr. 52854/1999, pct.52, CEDO -2003-X; cauza Stanca Popescu împotriva României nr.8727/03, hotărârea din 7 iulie 2009).

În jurisprudenţa CEDO s-a reţinut în mod constant că revizuirea unei hotărâri irevocabile poate interveni numai pentru un „defect fundamental”, care a devenit cunoscut numai după terminarea procesului, în situaţia în care el este/devine cunoscut în cursul procesului, atunci părţile au la îndemână căile ordinare de atac (cauza Popescu Stanca contra României, hotărâre publicată).

CEDO a apreciat că reprezintă – defect fundamental, care justifică revizuirea unei hotărâri intrată în puterea lucrului judecat, numai „circumstanţele nou descoperite”, iar nu „circumstanţele noi”. Circumstanţele care au legătură cu cazul, existaseră în cursul procesului şi nu fuseseră dezvăluite judecătorului, devenind cunoscute numai după terminarea procesului sunt „nou descoperite”, în timp ce circumstanţele, care privesc cazul dar au luat naştere după proces sunt „noi”.

Simpla divergenţă de păreri, chiar şi între doi experţi, nu va putea reprezenta un asemenea defect fundamental şi nu justifică desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat (C.Stanca Popescu vs.România, hotărârea din 7 iulie 2009; Cauza Pradevnaia împotriva Rusiei, cerere nr.69529/01, hotărârea din 18.11.2004).

În speţă, se reţine că valoarea de piaţă a imobilului din satul Schitu, comuna Costineşti, inclus în masa bunurilor comune a constituit o cauză de contestare a legalităţii hotărârii primei instanţe, atât în apel, cât şi în recurs, reclamantul Constantinescu Paul apreciind că valoarea stabilită de experţii judiciari, atât în prima expertiză, cât şi în contraexpertiză cu 3 experţi este exagerat de mare, în raport cu preţul practicat pe piaţa liberă.

Prin urmare, valoarea apreciată ca fiind foarte mare a acestui imobil şi expertiza extrajudiciară realizată ulterior soluţionării recursului pentru susţinerea acestei opinii a recurentului, nu pot fi apreciate ca fiind „circumstanţe nou descoperite” şi asimilate unor defecte fundamentale, necunoscute de judecător cu ocazia soluţionării căilor de atac (apel şi recurs); expertiza extrajudiciară prezintă practic un alt punct de vedere cu privire la valoarea unui element al patrimoniului comunitar al soţilor şi nu justifică desfiinţarea hotărârii Curţii de Apel Constanţa pronunţată în recurs.

309

De altfel, se reţine că nu s-a făcut dovada că evaluarea imobilului nu s-a făcut în recurs dintr-o cauză mai presus de voinţa părţilor sau că raportul de expertiză a fost reţinut de partea adversă, aşa cum prevede art. 322 pct. 5 Cod pr.civilă, această probă fiind disponibilă cu ocazia soluţionării căii de atac, în măsura în care recurentul ar fi dat dovada unui comportament diligent, prin propunerea şi administrarea tuturor probatoriilor conform exigenţelor dispoziţiilor art. 305 Cod pr.civilă coroborat cu disp. art. 316 şi art. 292 Cod pr.civilă.

Astfel, din analiza dosarului civil nr. 626/36/2011, se reţine că recurentul C.P., deşi în cererea de recurs şi-a exprimat nemulţumirea cu privire la creanţa majorată datorată fostei soţii prin supraevaluarea imobilului din Costineşti, acesta nu a propus administrarea de probatorii noi cu privire la valoarea pe care o aprecia la acel moment ca fiind cea reală şi corectă – nici prin cererea declarativă de recurs şi nici la prima zi de înfăţişare.

Instanţa de recurs a constatat la termenul de judecată din 07.11.2011, ca urmare a punerii în discuţia părţilor a problemei ce viza completarea materialului probator administrat în instanţele de fond şi de apel, că prin nota de probatorii depusă la dosar de avocatul recurentului reclamant, nu se relevă existenţa altor probe decât a celor deja câştigate judecăţii.

Mai mult, de la momentul promovării recursului – 29.10.2010 şi până la momentul închiderii dezbaterilor pe fondul recursului – 21.03.2011, recurentul reclamant a avut la dispoziţie un interval de timp suficient pentru obţinerea unor probe noi cu privire la valoarea de piaţă a imobilului litigios, recurentul nefăcând dovada efectuării unor diligenţe pentru obţinerea acestor probe şi nici a faptului că pe toată această perioadă a fost împiedicat dintr-o cauză mai presus de voinţa sa, să obţină relaţiile pe care le aprecia ca fiind relevante şi determinante în soluţionarea recursului; lipsa unui comportament diligent nefiind imputabilă instanţei de recurs sau părţii adverse.

De altfel, acest raport de expertiză extrajudiciară depus în instanţa de revizuire nu întruneşte nici condiţia de a fi determinant, în sensul că dar fi fost cunoscut de instanţă cu ocazia judecăţii pricinii, soluţia ar fi putut fi alta decât cea pronunţată, neputându-se specula asupra probei cu expertiză pe care şi-ar fi însuşit-o instanţa de recurs, din considerentele deciziei civile nr. 27/FM/28.03.2011, rezultând că instanţa a înlăturat proba cu expertiză efectuată de un singur expert la instanţa de fond şi, şi-a însuşit opinia celor trei experţi imobiliari care au realizat contraexpertiza în apel.

În concluzie, constatându-se că nu s-a făcut dovada existenţei unui defect fundamental la momentul soluţionării recursului, iar raportul de expertiză extrajudiciară invocat în cererea de revizuire nu întruneşte cumulativ condiţiile unui „înscris nou” în sensul art. 322 pct. 5 cod pr.civilă, Curtea va respinge cererea de revizuire formulată de revizuentul C.P.

Decizia civilă nr. 58/FM/06.07.2011Dosar nr. 626/36/2011

Judecător redactor Mihaela Popoacă

310