aspecte teoretice şi practice privind infracţiunea de loviri
DESCRIPTION
licenta dreptTRANSCRIPT
UNIVERSITATEA „OVIDIUS” CONSTANŢA
FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE
ASPECTE TEORETICE ŞI PRACTICE ALE
INFRACŢIUNII DE LOVIRI SAU
VĂTĂMĂRI CAUZATOARE DE MOARTE
Coordonator ştiinţific:
Conf. Univ. Dr. Vasile Drăghici
Absolvent:
Dobre Florina
CONSTANŢA
2011
1
LISTĂ DE ABREVIERI
al. = alineatart. = articolul
C. Apel = Curtea de ApelC. Constit. = Curtea ConstituţionalăC. pr. pen. = Codul de procedură
penalăcit. = citat
colab. = colaboratoriC. pen. = Codul penal
dec. = deciziaEd. = editurahot.
Î.C.C.J.==
HotărâreaÎnalta Curte de Casaţie şi Justiţie
M. Of. = Monitorul OficialMin. = Ministerul
nr. = numărulO.U.G.
op.
=
=
Ordonanţa de urgenţă a Guvernuluiopera
pag. = paginaR.D.P. = Revista de drept penalR.R.DR.S.R.
==
Revista română de dreptRepublica Socialistă România
secţ. pen. = secţia penalăsent. pen. = sentinţa penală
Trib. Buc. = Tribunalul BucureştiTrib. Supr. = Tribunalul Suprem
vol. = volumul
2
CUPRINS
ARGUMENTUM .................................................................................................7
REZUMAT............................................................................................................9
RÉSUMÉ.............................................................................................................11
CAPITOLUL I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE...............................................13
SECŢIUNEA 1.1. ELEMENTE DE ISTORIC ALE INFRACŢIUNILOR
CONTRA PERSOANEI......................................................................................13
SECŢIUNEA 1.2. ASPECTE COMUNE PRIVIND INFRACŢIUNILE
CONTRA PERSOANEI......................................................................................18
SECŢIUNEA1.3. TRĂSĂTURILE INFRACŢIUNILOR
DE LOVIRE SAU VĂTĂMARE A INTEGRITĂŢII CORPORALE
SAU A SĂNĂTĂŢII...........................................................................................22
SECŢIUNEA 1.3.1. CONDIŢII PREEXISTENTE......................................24
SECŢIUNEA 1.3.2. CONŢINUTUL CONSTITUTIV.................................26
SECŢIUNEA 1.4. DEFINIŢIA INFRACŢIUNII DE LOVIRI
SAU VĂTĂMĂRI CAUZATOARE DE MOARTE..........................................28
SECŢIUNEA 1.5. ELEMENTE DE DREPT COMPARAT.............................30
3
CAPITOLUL II. CONDIŢII PREEXISTENTE............................................35
SECŢIUNEA 2.1. CONŢINUTUL LEGAL......................................................35
SECŢIUNEA 2.2. OBIECTUL JURIDIC SPECIAL........................................35
SECŢIUNEA 2.3. OBIECTUL MATERIAL....................................................39
SECŢIUNEA 2.4. SUBIECŢII INFRACŢIUNII...............................................40
SECŢIUNEA 2.4.1. SUBIECTUL ACTIV...................................................40
SECŢIUNEA 2.4.2. SUBIECTUL PASIV...................................................40
SECTIUNEA 2.5. LEGĂTURI CU INFRACŢIUNI
ASEMĂNĂTOARE............................................................................................41
SECŢIUNEA 2.5.1. DELIMITĂRI ÎN RAPORT CU INFRACŢIUNEA DE
OMOR.................................................................................................................41
SECCŢIUNEA 2.5.2. DELIMITĂRI ÎN RAPORT CU
INFRACŢIUNEA DE LOVIRI SAU ALTE VIOLENŢE URMATE DE
MOARTE............................................................................................................43
SECŢIUNEA 2.5.3. DELIMITĂRI ÎN RAPORT CU
INFRACŢIUNEA DE VĂTĂMARE CORPORALĂ GRAVĂ URMATĂ DE
MOARTE............................................................................................................47
4
CAPITOLUL III. CONŢINUTUL
CONSTITUTIV......................................53
SECŢIUNEA 3.1. LATURA OBIECTIVĂ.......................................................53
SECŢIUNEA 3.1.1. ELEMENTUL MATERIAL........................................53
SECŢIUNEA 3.1.2. URMAREA IMEDIATĂ.............................................54
SECŢIUNEA 3.1.3. LEGĂTURA DE CAUZALITATE.............................54
SECŢIUNEA 3.2. LATURA SUBIECTIVĂ.....................................................55
SECŢIUNEA 3.2.1. VINOVĂŢIA...............................................................56
SECŢIUNEA 3.3. FORMELE INFRACŢIUNII...............................................58
SECŢIUNEA 3.4. MODALITĂŢILE INFRACŢIUNII....................................60
SECŢIUNEA 3.5. SANCŢIONAREA INFRACŢIUNII...................................61
SECŢIUNEA 3.6. ASPECTE PROCESUALE..................................................62
SECŢIUNEA 3.7.ASPECTE CRIMINALISTICE............................................66
5
CAPITOLUL IV. STUDIU DE CAZ...............................................................76
SECŢIUNEA 4.1. ANALIZĂ STATISTICĂ....................................................76
SECŢIUNEA 4.2. STUDIU DE SPEŢĂ............................................................87
COCLUZII ŞI PROPUNERI DE „LEGE FERENDA”
BIBLIOGRAFIE
6
ARGUMENTUM
Protejarea dreptului la viaţă prin normele interne şi internaţionale
constituie un imperativ şi, în acelasi timp, o necesitate, deoarece reprezintă un
atribut fundamental al persoanei, a cărui ocrotire este strâns legată şi determină
ocrotirea celorlalte atribute ale persoanei: integritatea corporală, sănătatea,
libertatea, etc. Viaţa umană ca valoare socială apărată prin normele de drept, se
înfăţişează nu numai ca un drept absolut al individului la viată, opozabil tuturor
cetăţenilor, dar şi ca o valoare socială pe care dreptul obiectiv o ocroteşte în
interesul întregii societăţi.
Ocrotirea dreptului la viaţă îşi găseşte consacrarea prin normele
internaţionale în primul rând, dar şi prin normele interne, ale dreptului penal,
având în vedere importanţa pe care viaţa unei persoane o prezintă nu numai
pentru ea, dar şi pentru întreaga societate. Astfel, în articolul 3 al Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului se prevede că "orice fiinţă are dreptul la viaţă,
la libertate şi la securitatea sa". În articolul 6 din Pactul Internaţional privitor la
drepturile civile şi politice se precizează că: "Dreptul la viaţă este inerent
persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat
de viaţa sa în mod arbitrar".
Dreptul penal poate fi caracterizat prin dinamism, fiind într-un continuu
proces de adaptare şi perfecţionare a legislaţiei la cerinţele realităţii sociale.
Normele dreptului penal în ansamblul lor – ca şi normele celorlalte ramuri de
drept – reflectă noile transformări apărute în dezvoltarea şi perfecţionarea
continuă a relaţiilor sociale care formează obiectul protecţiei penale.
7
Pentru a se putea duce cu succes lupta împotriva celor mai grave
manifestări antisociale prin mijloace de drept penal, potrivit principiilor
fundamentale ale dreptului penal modern, este necesară incriminarea prin lege a
fiecărei fapte de pericol social ca infracţiune.
Infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prezintă un
pericol social ridicat deoarece aduce atingere relaţiilor sociale care privesc atât
persoana, cât şi viaţa acesteia.
Prin prezenta lucrare am încercat să descriu într-o modalitate cât mai
amplă, folosindu-mă de gândirea juridică penală, această faptă care, de-a lungul
timpului, a luat amploare. Infracţiunile contra persoanei sunt o realitate care nu
trebuie ignorată, însă de cele mai multe ori suntem pasivi la lucrurile care se
petrec chiar în văzul nostru.
8
REZUMAT
Infracţiunile contra integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei
constituie o subgrupă a infracţiunilor contra persoanei şi cuprinde acele fapte,
săvârşite prin orice mijloace, prin care se cauzează unei persoane o suferinţă
fizică sau o vătămare a integrităţii corporale ori a sănătăţii sale. Este incriminată
vătămarea unei alte persoane şi a nu propriei persoane. Integritatea fizică a
persoanei este intangibilă şi de principiu disponibilă. Consimţământul persoanei
nu poate exonera de răspundere penală atunci când acea dispunere ar avea un
caracter ireversibil, ar contraveni bunelor moravuri sau dispoziţiilor legale.
Obiectul material este reprezentat de corpul persoanei. Prin „integritate
corporală se înţelege integritatea anatomo - morfologică, iar prin „sănătate” se
înţelege starea de funcţionare psiho - fiziologică a organelor corpului sau starea
de normalitate bio - fiziologică a victimei. Integritatea corporală şi sănătatea
sunt protejate indiferent de starea acestora în momentul săvârşirii infracţiunii.
Latura obiectivă constă, în general, în lovirea sau vătămarea corporală a
unei persoane prin orice mijloace. Conceptul de lovire sau vătămare indică atât
fapta cât şi rezultatul acesteia, faptele din această subgrupă sunt de rezultat. În
general încadrarea juridică se face în funcţie de gravitatea urmărilor produse.
Infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte se poate comite
prin lovire sau prin orice act de violenţă cauzator de suferinţe fizice urmate de
moarte. „Lovirea” este acel act de agresiune care constă în acţiunea mecanică a
unei energii cinetice exterioare, de atingere, compresiune sau izbire bruscă şi
9
violentă, a suprafeţei de contact a corpului victimei cu sau de un corp
contondent, de regulă prin proiectare, călcare, alunecare, aruncare sau cădere.
Fapta se poate comite printr-o acţiune sau printr-o omisiune improprie,
prin forţa proprie, prin forţe animate sau neanimate sau chiar prin fapta victimei.
Gradul de pericol social pe care îl prezintă faptele incriminate la art. 183
C.pen. ( deşi acestea sunt incluse în cadrul general al infracţiunilor contra
integrităţii corporale şi sănătăţii persoanei ) este acelaşi cu al infracţiunilor
incriminate sub denumirea generică de “ omucidere “ şi este deosebit de ridicat,
punând în primejdie nu numai securitatea fiecărei persoane, ci, implicit, a
întregii colectivităţi. Aceasta deoarece fără asigurarea cadrului legal care să
garanteze respectul pentru viaţa persoanelor nu este posibilă o liniştită
convieţuire – atât la nivel microsocial cât şi la nivel macrosocial. Cu toate că
faptele de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte lezează grav aceleaşi relaţii
ca şi faptele de omucidere, gradul de pericol social al acestora este mai puţin
ridicat, deşi are ca rezultat moartea persoanei, având în vedere forma vinovăţiei
– praeterintenţia, relaţiile dintre făptuitor şi victimă, modul de săvârşire etc. În
ceea ce priveşte aspectele de cercetare penală ale infracţiunii de lovituri sau
vătămări cauzatoare de moarte aceasta se aseamănă cu infracţiunea de omor cu
numai câteva diferenţe.
10
RÉSUMÉ
Les infractions contre l’intégrité corporelle ou la santé de la
personne constituent un sous-groupe des infractions contre la personne et
comprend les faits commis par tout moyen, par lesquels on provoque une
souffrance physique ou un endommagement de son intégrité corporelle ou de sa
santé. Est incriminé l’endommagement d’une autre personne et non de sa propre
personne. L’intégrité physique de la personne est intangible et de principe
disponible. Le consentement de la personne ne peut pas exonérer de
responsabilité que lors cette disposition-là avait un caractère irréversible,
contrevenait aux bonnes mœurs ou aux dispositions légales.
L’objet matériel est représenté par le corps de la personne. Par
« intégrité corporelle » on comprend l’intégrité anatomique morphologique et
par « santé » on comprend l’état de fonctionnement psycho-physiologiques des
organes du corps ou l’état de normalité biophysiologique de la victime.
L’intégrité corporelle et la santé sont protégées quel que soit leur état au
moment de la commission de l’infraction. Le côté objective consiste, en général,
dans le heurtement ou l’endommagement corporel d’une personne par tout
moyen. Le concept de heurtement ou d’endommagement indique le fait mais
aussi son résultat, les faits de ce sous-groupe sont de résultat. En général
l’encadrement juridique se fait en fonction de la gravité des conséquences
produites.
L’infraction de frappements ou endommagements qui provoquent
le décès, peut être commis par heurtement ou par tout acte de violence qui
provoque des souffrances physiques suivies par le décès. « Le heurtement » est
l’acte d’agression qui consiste dans l’action mécanique d’une énergie cinétique 11
extérieure, de toucher, compression ou collision brusque et violente, de la
surface de contact du corps de la victime avec ou d’un corps contondant,
d’habitude par projection, marche dessus, glissage, jetage pu chute.
Le fait peut être commise par une action ou par une omission
impropre, par sa propre force, par forces animées ou non animées ou même par
le fait de la victime.
Le degré de péril social représenté par les faits incriminés à
l’art.183 du code pénal (même si ceux-ci sont inclus dans le cadre général des
infractions contre l’intégrité corporelle et la santé de la personne) est le même
avec celui des infractions incriminées sous la dénomination générique
d’homicide et il est particulièrement élevé, mettant en danger non seulement la
sécurité de chaque personne mais implicitement celle de toute la collectivité.
Cela parce que sans l’assurance du cadre légal qui garantit le respect pour la vie
des personnes une paisible cohabitation n’est pas possible – au niveau
microsocial aussi qu’au niveau macro social. Même su les faits de heurtements
ou endommagements qui provoquent le décès lèsent grièvement les mêmes
relations que les fait d’homicide, leur degré de péril social est mois élevé même
s’il a pour résultat le décès de la personne, vu la forme de la culpabilité –
praeterintention, les relations entre l’auteur et la victime, le mode de
commission etc. En ce qui concerne les aspects de recherche pénale de
l’infraction de heurtements ou endommagements qui provoquent le décès, elle
ressemble à l’infraction de meurtre avec seulement quelques différences.
12
CAPITOLUL I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE
1.1. ELEMENTE DE ISTORIC ALE INFRACŢIUNILOR CONTRA
PERSOANEI
Frontierele dreptului la viaţă înseamnă, de fapt, frontierele vieţii însăşi.
Această problemă poate avea o abordare atât filosofică, etică, religioasă, cât şi
juridică. Aici ne referim atât la momentul începutului vieţii şi felul în care el este
perceput de principalele curente doctrinare şi de către jurisprudenţa organismelor în
materie, cât şi la sfârşitul acesteia. Se pare că răspunsul este în continuu căutat atât
de practicieni ai dreptului, de doctrinari, cât şi de societate în general.
Apărarea persoanei şi îndeosebi a vieţii, constituie o preocupare comună
tuturor sistemelor de drept. Fiinţa umană, această unică entitate psiho – morfo -
funcţională care a evoluat de la primitivul om al cavernelor la complexa şi atât de
puţin înţeleasa fiinţă actuală, în lupta sa împotriva „universalităţii răului”, a fost
nevoită să creeze legi prin care, în mod paradoxal, să poată fi protejată faţă de
semeni. Apărută ca o condiţie „sine qua non” a perpetuării şi dezvoltării societăţii
umane, legea penală a acordat cea mai mare însemnătate prezervării vieţii şi a
integrităţii fizice ale celui considerat cea mai desăvârşită formă de viaţă şi anume
omul1. În orice sistem social viaţa a fost ocrotită de lege, nu atât ca fenomen
biologic, ci, mai presus de toate, ca fenomen social, ca valoare primară şi absolută
a oricărei societăţi, ca o condiţie indispensabilă a însăşi existenţei societăţii
omeneşti. Legea ocroteşte nu numai interesul fiecărui individ de a trăi, de a-şi
conserva şi prelungi viaţa, dar, mai ales, interesul societăţii ca viaţa fiecărui om să
fie păstrată şi respectată de ceilalţi, conservarea vieţii indivizilor fiind hotărâtoare
1 Alexandru Boroi, Valentin Iftenie, Infracţiunile de lovire şi vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2009, pag. 36.
13
pentru existenţa societăţii care nu poate fi concepută decât ca formată din indivizi
în viaţă.
Fiecare grup social, din cele mai vechi timpuri, s-a preocupat să asigure prin
toate mijloacele ocrotirea vieţii indivizilor, fie că a apelat la reguli tradiţionale
(cutumiare), la reguli religioase, la reguli morale, fie la cele juridice. Dintre
mijloacele juridice de apărare legea penală a avut, din timpuriu, un rol tot mai
important, dreptul penal fiind forma cea mai energică de influenţare a relaţiilor
sociale şi de ocrotire a valorilor fundamentale ale societăţii. În toate legiuirile,
începând cu Codul Hammurabi (sec. XVIII î.Hr.), codurile chinezeşti (sec. XIII),
cărţile sacre egiptene, legile lui Manu (sec. XI), legile lui Licurg, Solon, Dracon
(sec. VII-IX), legile romane, legile popoarelor germanice, şi până la legiuirile epocii
moderne, grija pentru ocrotirea vieţii omului stă în centrul atenţiei legiuitorului.
În Evul Mediu, legile care protejau persoana erau dominate de caracterul
consuetudinar, feudal şi canonic. Una dintre cele mai importante legi era
″Corpus iuris canonici″(1140) care a reglementat infracţiuni sub un dublu
aspect: cel al nesocotirii divine şi cel al leziunii aduse ordinii umane. Sub
influenţa dinamicii sociale, a evoluţiei spirituale a umanităţii, în ştiinţa penală
apar diferite curente şi teorii care au implicaţii deosebite asupra apariţiei unor
noi culegeri de legi care apără interesele fundamentale ale omului.
Geto-dacii au beneficiat de legi scrise, aşa cum atestă izvoarele istorice.
Aceste legi scrise nu s-au păstrat de-a lungul timpului, ci sunt doar amintite de
Iordanes care arată că Burebista şi-a luat ajutor pe Deceneu “care se bucura de o
putere aproape regească şi a dat poporului legi scrise”. În acea perioadă puterea
judecătorească era încredinţată preoţilor. După înfrângerea Daciei de către
romani, regulile dreptului roman sunt extinse şi în noua provincie romană aflată
în spatiul Carpato – Danubiano - Pontic, însă aceste reguli se aplicau doar
parţial, mai ales în perioada năvălirii popoarelor migratoare, prioritate având
14
obiceiurile sau normele juridice proprii formate în decursul secolelor în rândul
populaţiei autohtone.
Pedeapsa cea mai aspră, pentru faptele ilicite săvârşite împotriva
persoanei, era alungarea din comunitate. În perioada stăpânirii bizantine (sec X-
XIII) se aplicau “Bazilicalele” – o aşa numită colecţie de legi civile şi penale
elaborate treptat în capitala Imperiului Roman de Răsărit. Sancţiunile care se
aplicau celui care atenta la viaţa sau la integritatea altei persoane erau mutilarea
făptuitorului, iar dacă acesta din urmă aparţinea clasei dominante, aceste
sancţiuni erau transformate în plata unor sume de bani. Oarecum evoluate erau
dispoziţiile referitoare la diferenţa dintre tentative şi infracţiunea continuată2.
În această perioadă, cât şi în următoarea, odată cu declanşarea
procesului de cristalizare şi formare a statelor feudale române, continuă să se
aplice dreptul cutumiar sau nescris; el este confirmat de documentele timpului
sub denumirea de ″iusValachio″ sau ″Valachorum antique lex consuetodo″.
Primele legiuiri româneşti sunt ″Cartea românească de învăţătură de la
pravilele împărăteşti″, tipărită în 1646 la Mănăstirea Trei Ierarhi din Iaşi şi
″Îndreptarea legii″ din 1652, tipărită la Târgovişte, ultimul act normativ tipărit
fiind ″Legiuirea Caragea″ care a intrat în vigoare în 1818. Aceste acte cu
caracter normative au o importanţă covârşitoare deoarece normele penale
prevăzute în ele, deşi aveau un caracter primitiv, au stat la baza apariţiei
primului Cod penal, apărut în vremea lui Alexandru Ioan Cuza, în anul 1864;
acesta prevedea infracţiunea de vătămare gravă la art. 240.
Ulterior, în 1936, apare un nou Cod penal (în continuare denumit Codul
penal anterior)3 care prevedea infracţiunea de vătămare foarte gravă a
integrităţii şi sănătăţii la art. 473 şi 474. Codul penal din 1864 şi cel din 1936
sunt instrumente juridice foarte valoroase deoarece au înlocuit vechile legiuiri,
2 Ion Dobrinescu, Infracţiuni contra vieţii persoanei, Ed. Academiei R.S.R., 1987, pag. 17.3 V. Dongoroz, I. Oancea, C. Bulai şi alţii, ”Explicaţii teoretice ale Codului penal român.
Partea specială”, Edit. Academiei Române, Bucureşti, 1971, pag. 23.15
cu dispoziţiile lor arhaice şi uneori confuze, aducând dispoziţii bine
sistematizate, introducând totodată un spirit novator, ştiinţific în abordarea
problemelor de drept penal. Doctrina ştiinţifică, în perioada de aplicare a acestor
coduri, a fost reprezentată de lucrări de înaltă ţinută ştiinţifică, ce au provocat
discuţii aprinse în legătură cu dreptul de a pedepsi, cu tratamentul penal cel mai
indicat de aplicat persoanelor care săvârşesc infracţiuni împotriva persoanei.
Într-o perioadă doctrina a înclinat spre şcoala clasică a liberului arbitru, cu unele
poziţii utilitariste izvorâte din necesitatea socială a pedepsei. Ulterior, sub
influenţa lui Vintilă Dongoroz, este introdus tehnicismul juridic ce trece la
sistematizări după metoda ştiinţelor exacte4.
Codul penal din 1936 se aplică în continuare, după instaurarea
puterii populare din august 1944, aducându-se treptat modificări prin legi
speciale, modificări necesare pentru adaptarea lui la cerinţele noii orânduiri. În
aceste condiţii, la 1 ianuarie 1969 intră în vigoare Codul penal al Republicii
Socialiste România, care exprima relaţiile sociale de tip socialist şi avea „rolul
de a apăra interesele imensei majorităţi a populaţiei”, aşa cum se exprima
doctrina politică comunistă. Preocuparea juriştilor în perioada totalitaristă a
fost reprezentată de problemele izvorâte din principiile etice ale orânduirii
socialiste, cum ar fi: umanizarea pedepsei, necesitatea găsirii unor noi forme de
resocializare. În acest context a fost elaborat Decretul 218/1977 privind unele
măsuri tranzitorii. Acest act normativ se referea la sancţionarea şi reeducarea
prin muncă a unor persoane care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală.
Potrivit acestei noi reglementări, în cazul infracţiunilor pentru care pedeapsa
aplicată nu depăşeşte 5 ani închisoare, instanţa va dispune, de regulă, ca
executarea să se facă prin muncă, fără privare de libertate5.
Victoria revoluţiei române din decembrie 1989 a scos ţara din coşmarul
totalitarismului, deschizând noi orizonturi, idealul drepturilor omului
4 Ion Dobrinescu, Infracţiuni contra vieţii persoanei, Ed. Academiei R.S.R., 1987, pag. 18.5 Irina Moroianu Zlătescu, Drepturile omului, Editura I.R.D.O., 2008, pag. 5.
16
devenind o realitate a vieţii noastre libere, iar îmbogăţirea lui în conţinut, o
perspectivă a viitorului acestei ţări.
Dreptul la viaţă reprezintă un drept definitoriu al fiinţei umane, iar Curtea
Europeană îl consideră una dintre valorile fundamentale ale societăţii noastre, dar
şi în materia drepturilor omului pe plan internaţional. Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului stabileşte în art.3 dreptul oricărei persoane la viaţă şi la
inviolabilitate. Articolul 2 al Convenţiei europene prevede că dreptul oricărei
persoane la viaţă este protejat de lege, iar Pactul internaţional privitor la drepturile
civile şi politice stabileşte că dreptul la viaţă este inerent persoanei. În ceea ce
priveşte locul dreptului la viaţă în Constituţiile statelor lumii, el este consacrat
expres de majoritatea acestora. Totuşi, un număr limitat de Constituţii, printre
care cea a Franţei, Italiei, Suediei şi toate Constituţiile statului nostru până în
prezent, nu îl consacră în mod expres, deşi şi acestea, prin reglementările lor,
urmăresc ocrotirea vieţii6.
În urma analizei istorice asupra originii infracţiunii de vătămare a integrităţii
corporale sau a sănătăţii, concluzionăm asupra unor aspecte importante. În primul
rând, această infracţiune s-a aplicat în antichitate sub forma mecanismului de reacţie
împotriva încălcării normelor sociale – răzbunarea sângelui. Pedepsele aplicate erau
considerate ca o plată pentru răul provocat ori ca o ispăşire a păcatului săvârşit. La
baza Codului lui Hammurabi se află „legea Talionului”. Cu toate că la prima vedere
este declarată egalitatea tuturor membrilor societăţii, totuşi, pedepsele se diferenţiau
în funcţie de poziţia socială a vinovatului sau a părţii lezate. În epoca medievală nu
persistă o diferenţiere sau un progres mare în legătură cu această infracţiune, doar că
Legea Talionului o schimbă prin „leziunea, lovirea şi rănirea”, acestea fiind cuprinse
în capitolele „Infracţiuni contra persoanei şi sănătăţii” sau „Infracţiuni împotriva
vieţii”, „Infracţiuni contra personalităţii”. Regresul constă în faptul că pedeapsa
6Ludmila Dumneanu, Infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii persoanei în viziunea dreptului comparat, R.D.R., nr. 10-12, 2009, pag. 82.
17
pentru „leziunea corporală” se aplica în dependenţă de poziţia socială a vinovatului.
Pedeapsa se aplica şi în raport de partea lezată a corpului.
În statele capitaliste, aceste infracţiuni au chiar o mare frecvenţă, fenomen
explicabil faţă de condiţiile de viaţă inerente sistemelor în care exploatarea
nemiloasă constituie cel mai puternic factor criminogen7. Săvârşirea unor
asemenea fapte într-o ţară socialistă, cum este ţara noastră, îşi are rădăcina în
conştiinţa socială neevoluată a persoanelor care le-au adus la îndeplinire. Uneori
pot fi şi cauze biopsihice sau fiziologice care determină ori favorizează săvârşirea
acestor fapte.
1.2. ASPECTE COMUNE PRIVIND INFRACŢIUNILE CONTRA
PERSOANEI
În Codul penal în vigoare, infracţiunile contra persoanei sunt prevăzute în
Titlul II şi au ca obiect juridic comun persoana omului, drepturile si libertăţile
fundamentale ale acestuia, respectiv: viaţa, integritatea corporală şi sănătatea,
libertatea si demnitatea.
Valorile reprezentate prin drepturile şi libertăţile fundamentale
menţionate sunt afirmate in Constituţia României prin articolele 22 [alin.(1):
“Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate psihică ale persoanei sunt
garantate.”], 23, 27 etc., precum şi în Codul penal la articolul 1: “Legea penală
apără, împotriva infracţiunilor, România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi
indivizibilitatea statului, persoana şi drepturile şi libertăţile acesteia; proprietatea
precum şi întreaga ordine de drept”. Prin faptele incriminate, Titlul II al Codului
penal urmăreşte să garanteze in mod concret respectarea acestor drepturi şi
libertăţi oferindu-le protecţia penală necesară.
Infracţiunile ce alcătuiesc această subdiviziune a Codului penal se
7 Vintilă Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, editia a II-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, pag.167.
18
caracterizează, în primul rând, prin valorile sociale ocrotite care privesc
existenta şi securitatea fizică a persoanei, apoi prin elementul lor material care
constă într-o atingere adusă valorilor sociale ocrotite. Această atingere poate
avea ca urmare consecinţa cea mai gravă, adică stingerea vieţii, dar poate avea şi
consecinţe mai puţin grave, adică vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii.
Aşadar, infracţiunile contra vieţii, integrităţii corporale si sănătăţii persoanei au
acelaşi obiect juridic generic, dar au şi o strânsă înrudire în raport cu obiectul lor
juridic special şi anume: ocrotirea vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii
persoanei. De obiectul juridic special se ţine seama atât la stabilirea gradului de
pericol generic, cât şi la determinarea gradului de pericol concret al faptelor care
aparţin acestui segment al Codului penal8.
Infracţiunile contra persoanei au un ridicat grad generic de pericol social,
determinat, pe de o parte, de importanţa relaţiilor sociale ce constituie obiectul
protecţiei penale şi gravele urmări pe care le poate avea pentru societate
săvârşirea acestor infracţiuni, iar, pe de altă parte, faptul că infracţiunile contra
persoanei se realizează, de obicei, prin folosirea unor mijloace sau procedee
violente şi au o frecvenţă deseori mai ridicată în raport cu alte categorii de
infracţiuni.
Activitatea infracţională efectuată prin care se aduce atingere vieţii,
integrităţii corporale sau sănătăţii are acelaşi obiect material şi anume corpul
omenesc indiferent dacă acesta aparţine unei persoane tinere sau în vârstă, ori
dacă corpul este sau nu în deplinătatea facultăţilor fizice şi psihice, trebuie să fie
întotdeauna vorba despre o persoană în viaţă, iar această persoană trebuie să fie
alta decât făptuitorul.
Subiectul activ al infracţiunilor contra persoanei, în principiu, nu este
calificat putând fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale ale
răspunderii penale. În unele cazuri subiectul activ, înafara condiţiilor generale,
8 Vintilă Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Editia a II-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, pag.165.
19
trebuie să îndeplinească şi o anumită calitate (în cazul infracţiunii de incest,
subiectul activ nemijlocit trebuie să fie ascendent, descendent sau frate ori soră a
subiectului pasiv; la infracţiunea de pruncucidere, subiectul activ trebuie să aibă
calitatea de mamă a nou-născutului)9.
Infracţiunile contra persoanei se săvârşesc în general cu intenţie, adică
autorul trebuie să-şi fi dat seama de natura şi urmările faptei sale şi să fi dorit
sau să fi acceptat aceste urmări. În unele situaţii, anume prevăzute, legea
pedepseşte şi faptele săvârşite din culpă. În cazul infracţiunii de vătămare
corporală gravă [art.182 alin. (2) C.pen.] se cere explicit o intenţie calificată prin
scopul urmărit de subiectul activ şi anume: “pierderea unui simţ sau organ,
încetarea funcţionării acestora, o infirmitate permanentă fizică ori psihică,
sluţirea, avortul, ori punerea în primejdie a vietii persoanei ...” [art. 182 alin. (2)
C. pen.]10. Referitor la scopul săvârşirii infracţiunilor contra persoanei, acesta
prezintă relevanţă în stabilirea pericolului social concret al faptei şi
individualizarea pedepsei. Există, însă, infracţiuni contra persoanei care se
caracterizează prin existenţa unui scop special urmărit de făptuitor. Un anumit
scop prevăzut în norma de incriminare caracterizează variantele agravante ale
unor infracţiuni (omorul înfăptuit pentru a înlesni sau ascunde savârşirea altei
infracţiuni va fi încadrat la omor calificat , lipsirea de libertate a unei persoane
în scopul de a o obliga la practicarea prostituţiei, realizează conţinutul unei
variante agravante a lipsirii de libertate în mod ilegal)11.
Infracţiunile contra persoanei sunt, cu unele excepţii, infracţiuni comisive
si intenţionate, fiind aşadar susceptibile de desfăşurare în timp, în cazul acesta
fiind posibilă existenţa actelor de pregătire şi a tentativei. Când infracţiunea, în
9 Ilie Pascu, Mirela Gorunescu, Drept penal, Partea specială, Ediţia a II-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, pag. 78.
10 Vintilă Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Editia a II-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, pag.166.
11 Ilie Pascu, Mirela Gorunescu, Drept penal, Partea specială, Ediţia a II-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, pag. 80.
20
vederea căreia au fost efectuate actele pregătitoare, a fost consumată sau a rămas
în stare de tentativă, actele de pregătire săvârşite de alte persoane decât autorul
infracţiunii devin relevante din punct de vedere juridic ca acte de participare.
Există şi situaţia în care actele pregătitoare constituie prin ele însele o
infracţiune şi sunt pedepsite ca atare. În ceea ce priveşte tentativa, ea este
incriminată în cazul omorului (art.174 C.pen.), omorului calificat (art.175 C.
pen.), omorului deosebit de grav (art.176 C. pen.), în cazul vătămării corporale
grave, când fapta a fost săvârşită în scopul producerii consecinţelor anume
prevăzute în text [art. 182 alin. (2) C. pen.], în cazul provocării ilegale a
avortului (art. 185 C. pen.).
Tentativa este incriminată în cazul infracţiunii de omor (art. 174 C. pen.),
omor calificat (art. 175 C. pen.), omor deosebit de grav (art. 176 C. pen.), în
cazul infracţiunii de vătămare corporală gravă, dar numai atunci când fapta a
fost săvârşită în scopul producerii consecinţelor anume prevăzute în text [art.
182 alin (2) C. pen.] şi în cazul infracţiunii de provocare ilegală a avortului (art.
185 C. pen.)12. Tentativa se sancţionează cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea
minimului şi jumătatea maximului prevăzute de lege pentru infracţiunea
consumată, fără ca minimul să poată fi mai mic decât minimul general al
pedepsei. În cazul în care pedeapsa prevăzută este moartea, se aplică pedeapsa
închisorii de la 10 la 20 de ani.
În cadrul proiectului noului cod penal s-a prevăzut o singură formă
agravată a infracţiunii de omor (omorul calificat) care regrupează atât
elementele circumstanţiale agravante ale omorului deosebit de grav din actuala
reglementare, cât si o parte din cele ale omorului calificat. S-a renunţat însă la o
parte a elementelor circumstanţiale agravante specifice omorului calificat din
reglementarea actuală, fie datorită faptului că ele se regăsesc în conţinutul
agravantelor generale (omorul asupra unei persoane în neputinţa de a se apăra),
12 Vintilă Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Editia a II-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, pag.166.
21
fie datorită reglementării lor în alte texte (omorul asupra soţului sau a unei rude
apropiate), fie pentru că nu se justifică (omorul comis în public). În acest din
urmă caz s-a apreciat că nu este în mod necesar mai periculos cel care ucide
victima în public13 (spre exemplu, în cadrul unui conflict spontan într-un bar)
fată de cel care ucide victima în locuinţa acesteia, motiv pentru care este
preferabil ca evaluarea periculozităţii să fie făcută de judecător cu ocazia
individualizării judiciare.
Consumarea infracţiunilor contra persoanei are loc odată cu întrunirea
tuturor condiţiilor obiective şi subiective prevăzute de norma de incriminare.
Pentru ca latura obiectivă să fie realizată integral, este necesar să existe un raport
de cauzalitate între activitatea infracţională şi urmarea imediată care constă într-
o vătămare penală adusă vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii unei persoane.
1.3. TRĂSĂTURILE INFRACŢIUNILOR DE LOVIRE SAU VĂTĂMARE
A INTEGRITĂŢII CORPORALE SAU A SĂNĂTĂŢII
Infracţiunile de lovire şi vătămare a integrităţii corporale sau a
sănătăţii persoanei sunt prevăzute în Secţiunea a II-a, în ordinea gravităţii lor,
începând cu lovirile sau alte violenţe (art. 180 C pen.) urmată de Vătămarea
corporală (art. 181 C. pen.), Vătămarea corporală gravă (art. 182 C. pen.) şi
terminând cu Loviturile cauzatoare de moarte (art. 183 C. pen. infracţiune
caracterizată printr-un grad ridicat de pericol social) şi Vătămarea corporal din
culpă (art. 184 C. pen.)14. Această subgrupă de infracţiuni se distinge prin două
caracteristici esenţiale, în primul rând obiectul ocrotirii penale - fiind fapte care
aduc atingere dreptului persoanei la integritate fizică. Dreptul la integritate fizică
este garantat prin articolul 22 alin. (1) din Constituţia României. A doua
13Guvernul României, Expunere de motive, Lege – Codul penal, www.just.ro, pag. 23.
14 Valerian Cioclei, Drept penal, Infracţiuni contra persoanei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, pag. 114.
22
caracteristică esenţială este dată de caracterul progresiv al acestor infracţiuni.
Succesiunea faptelor incriminate în această secţiune se bazează pe o creştere
gradual a rezultatului produs, a consecinţelor negative asupra integrităţii
corporale sau sănătăţii persoanei15. Această ordine este întreruptă doar de ultima
incriminare, care se deosebeşte de celelalte prin forma de vinovăţie.
Proiectul noului cod penal propune o simplificare a reglementării
infracţiunilor de lovire sau vătămare a integrităţii corporale sau sănătăţii, în
sensul regrupării faptelor de violenţă regăsite în art. 180 - 182 din legea în
vigoare în conţinutul a doar două articole (art. 193 şi 194). Criteriul de distincţie
între diferitele forme ale infracţiunii de violenţă este în acest caz natura
urmărilor produse. Astfel, dacă fapta nu a produs decât suferinţe fizice, se va
încadra potrivit art. 193 alin.(1), dacă fapta a afectat sănătatea unei persoane ori
a produs leziuni traumatice a căror gravitate este evaluată la cel mult 90 de zile
va fi încadrată potrivit art. 193 alin.(2), iar dacă a avut o urmare mai gravă,
dintre cele arătate în art. 194, ori a produs leziuni traumatice care au necesitat,
pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, se va încadra
potrivit acestui text. În privinţa formelor agravate ale vătămării corporale, au
fost eliminate suprapunerile din reglementarea actuală (infirmitate – pierderea
unui simţ sau organ – încetarea funcţionării acestora). Mai trebuie precizat că
forma intenţionată a vătămării corporale face trimitere doar la primele trei
ipoteze de agravare din alin.(1), în celelalte cazuri violenţele vor fi reţinute în
concurs cu infracţiunea de avort [lit. d)], respectiv vor intra în conţinutul
tentativei de omor [lit. e)]16.
1.3.1.CONDIŢII PREEXISTENTE
15 Tudorel Toader, Drept penal român, Partea specială, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, pag. 63.
16Guvernul României, Expunere de motive, Lege – Codul penal, www.just.ro, , pag.24.23
a) Obiectul juridic. Infracţiunile de lovire sau vătămare a integrităţii
corporale sau a sănătăţii persoanei au ca obiect juridic relaţiile sociale referitoare
la dreptul fiecărei persoane la integritate corporală şi sănătate. Prin “integritate
corporală” se înţelege integritatea anatomomorfologică, iar prin “sănătate” se
înţelege starea de funcţionare psihofiziologică a organelor corpului sau starea de
normalitate biofiziologică a victimei. Integritatea corporală şi sănătatea sunt
protejate indiferent de starea acestora în momentul săvârşirii infracţiunii.
Consimţământul persoanei nu poate exonera de răspundere penală atunci când
acea dispunere ar avea un caracter ireversibil, ar contraveni bunelor moravuri
sau dispoziţiilor legale17 (art.180 C. pen., art.181 C. pen. de regulă ş i
excepţional art.182 C. pen).
În cadrul proiectului noului cod penal a fost expres reglementată
infracţiunea de ucidere la cererea victimei, ca o formă atenuată a omorului,
reînscriind astfel reglementarea nu doar pe linia tradiţiei existente în dreptul
nostru (art. 468 C. pen. din 1936), ci şi în tradiţia majorităţii codurilor europene.
Reintroducerea acestui text se impunea însă, înainte de toate, ca urmare a noului
regim al circumstanţelor atenuante consacrat de partea generală. Într-adevăr,
dacă în reglementarea actuală, împrejurarea avută în vedere în art. 188 poate fi
valorificată ca o circumstanţă atenuantă judiciară, ducând astfel la aplicarea unei
pedepse sub minimul special, în noua reglementare, chiar reţinând o atenuantă
judiciară, pedeapsa aplicată nu se va mai situa obligatoriu sub acest minim. De
aceea, pentru a permite aplicarea unei pedepse care să corespundă gradului de
pericol social al acestei fapte, era necesară o reglementare legală distinctă. A
fost preferată denumirea marginală de ucidere la cererea victimei şi nu cea de
omor la cererea victimei, pentru a exclude această faptă dintre antecedentele
omorului calificat prevăzut de art.189 lit. e)18.
17Tudorel Toader, Drept penal român, Partea specială, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, pag. 62.
18 Guvernul României, Expunere de motive, Lege – Codul penal, www.just.ro, pag. 23.24
b) Obiectul material constă în corpul persoanei împotriva căreia s-a
săvârşit infracţiunea. Condiţia ca persoana să fie în viţă este necesară atâta
vreme cât lovirea sau alte violenţe exercitate asupra unui cadavru pot să
reprezinte infracţiunea prevăzută de art. 319 C. pen. – profanarea de morminte –
în variant profanării unui cadavru, dar nu pot fi încadrate în vreuna din
infracţiunile ce aparţin secţiunii despre care vorbim.
c) Subiectul activ al infracţiunilor din această categorie poate fi orice
persoană. În mod implicit, prin particularizarea subiectului pasiv la unele
variante agravante [art.180 alin.(1¹) şi alin. (2¹); art. 181 alin. (1¹) – unde este
vorba despre fapte săvârşite asupra membrilor familiei] şi subiectul activ devine
circumstanţiat, fiind vorba de de persoana care are calitate de soţ sau rudă
apropiată, în raport cu victima. Participaţia penală este posibilă.
d) Subiectul pasiv este, în principiu, ne circumstanţiat. Există însă,
excepţii de la regulă, varianta agravantă de la art. 182 C. pen., vătămarea
corporală gravă, care se referă la fapta prin care s-a produs avortul19, variantă la
care subiectul pasiv nu poate fi decât femeia însărcinată. După modificările
aduse acestei secţiuni a Codului penal prin Legea nr. 197/2000, la articolele 180
şi 181 au apărut variante agravante la care subiectul pasiv este circumstanţiat,
fiind vorba în aceste cazuri despre faptele comise asupra membrilor familiei20.
1.3.2. CONŢINUTUL CONSTITUTIV
a) Latura obiectivă. În cele mai multe cazuri, infracţiunile de lovire
şi vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii se realizează prin acţiune
(lovire cu un corp dur, înjunghiere etc.), fiind însă posibilă şi săvârşirea lor prin
inacţiune (neluarea unor măsuri pentru a preveni lovirea sau îmbolnăvirea unei
19 Valerian Cioclei, Drept penal, Infracţiuni contra persoanei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, pag. 116.
20 Valerian Cioclei, Drept penal, Infracţiuni contra persoanei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, pag.116.
25
persoane).
Urmarea imediată constă într-o vătămare a integrităţii corporale sau a
sănătăţii unei persoane, iar raportul de cauzalitate trebuie stabilit, de fiecare dată,
între fapta comisă şi rezultatul produs, în momentul epuizării acestuia.
b) Latura subiectivă. Infracţiunile de loviri sau vătămări a integrităţii
şi sănătăţii persoanei se săvârşesc, de regulă, cu intenţie, care poate fi directă sau
indirectă. Unele dintre aceste infracţiuni pot fi săvârşite şi cu praeterintenţie,
vătămare corporală gravă (art. 182 C. pen.) sau numai cu praeterintenţie,
loviturile sau vătămările cauzatoare de moarte (art. 183 C. pen.) şi vătămarea
corporală săvârşită din culpă (art. 184 C. pen.).
c) Tentativa şi consumarea. Tentativa se pedepseşte numai în forma
agravantă a infracţiunii de vătămare corporală gravă [ art. 182 alin. (4) C. pen.],
atunci când este posibil. Consumarea acestor infracţiuni are loc în momentul
când se produce rezultatul socialmente periculos.
d) Sancţiunea. Infracţiunile de lovire şi vătămare a integrităţii
corporale sau a sănătăţii sunt prevăzute cu sancţiuni ce diferă destul de mult,
începând cu închisoarea de la o lună la 3 luni sau amenda, prevăzută pentru
infracţiunea de lovire sau alte violenţe şi terminând cu închisoarea de la 5 la 15
ani, prevăzută pentru infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.
În cazul acestor infracţiuni nu sunt prevăzute pedepse complementare.
e) Aspecte procesuale. Pentru infracţiunile de lovire sau alte violenţe
[art. 180 alin. (1) şi (2) C. pen.], vătămare corporală [art. 181 alin (1) C. pen.] şi
vătămarea corporală din culpă [art. 184 alin. (1) şi (3)], acţiunea penală se pune
în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Pentru formele
agravante din art. 180 alin (1¹) şi (2²), art 181 alin (1¹) C. pen., acţiunea penală
poate fi pusă în mişcare şi din oficiu. La art. 184, după alin. (5) se introduce un
nou alineat, alin. (6). Art. 184 alin. (6).
26
„Pentru faptele prevăzute la alin. (2) si (4), împăcarea părţilor înlătură
răspunderea penală. Noul alineat prevede o cauză de înlăturare a răspunderii
penale, atât în ipoteza vătămării corporale din culpă care a produs consecinţele
prevazute de art. 182 alin. (1) şi (2) C. pen. [art. 184 alin. (2) C. pen.], cât şi în
ipoteza în care vătămărea corporală din culpă a produs aceleaşi consecinţe, dar a
fost comisă în condiţiile nerespectării dispoziţiilor legale sau măsurilor de
prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru îndeplinirea unei
anume activităţi [art. 184 alin. (4) C. pen.].
Faţă de alin. (1) si (3) ale art. 184, pentru care acţiunea penală se pune în
mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul alin. (2) si (4)
urmărirea penală se efectuează din oficiu, dar împăcarea părţilor înlătură
răspunderea penală. Soluţia adoptată de legiuitor in acest caz este corectă, ea
vine în sprijinul rezolvării convenabile, în interesul părţilor, a conflictului de
drept creat. Această nouă dispoziţie este convergentă cu scopul declarat al legii
şi se află în acord cu soluţiile legislative consacrate de Noul Cod penal.
In concluzie, modificarea art. 184 C.pen. este benefică, modificarea art.
18¹ este discutabilă şi va ridica o serie de probleme în practică, iar dispozitiile
art. 74¹ prezintă serioase deficiente de fond si formă, putând fi contestată atât
oportunitatea, cât şi constituţionalitatea acestui articol.” 21
1.4. DEFINIŢIA INFRACŢIUNII DE LOVIRI SAU VĂTĂMĂRI
CAUZATOARE DE MOARTE
Infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art.183 C.pen.)22
21 Valerian Cioclei, Despre modificările aduse Codului penal prin Legea nr. 202/2010, R.C.J., nr. 1/2011.
22 Art. 183 “Loviturile sau vătămările cauzatoare de moarte – Dacă vreuna din faptele prevăzute în art. 180 – 182 a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoare de la 5 la 15 ani.” (Cod penal în vigoare); Art. 195.” Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte – Dacă vreuna dintre faptele prevăzute în art. 193 şi în art.194 au avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 6 la 12 ani.” (Codul penal viitor).
27
este fapta persoanei care prin săvârşirea vreuneia din infracţiunile prevăzute în
art. 180-182 C. pen. a cauzat moartea unei persoane. Infracţiunea, deşi situată în
secţiunea privind infracţiunile contra integrităţii corporale şi sănătăţii, se
aseamănă prin rezultatul produs (moartea victimei), cu infracţiunile de
omucidere. Ca urmare, sancţiunea pentru aceasta infracţiune, care prezintă cel
mai ridicat grad de pericol social dintre infracţiunile de vătămare corporală, se
apropie de limitele legale de sancţiune ale infracţiunilor de omucidere. Prezenţa
infracţiunii în această secţiune se justifică prin valoarea vizată de făptuitor,
integritatea corporală sau sănătatea, iar nu prin valoarea care în cele din urmă
este lezată, respectiv viaţa persoanei, putând fi considerată „o variantă a
omuciderii şi anume o omucidere praeterintenţionată”23.
Fiind o variantă calificată a uneia din infracţiunile anterioare, contra
integrităţii corporale şi sănătăţii, analiza infracţiunii prevăzute de articolul 183
C. pen. coincide cu explicaţiile privind lovirea sau alte violenţe. Deoarece fapta
are ca rezultat decesul unei persoane, se poate spune că avem în acest caz, pe
lângă obiectul juridic comun secţiunii, respectiv integritatea corporală şi
sănătatea persoanei, un obiect juridic special, identic cu cel al infracţiunilor
contra vieţii24. Obiectul material este reprezentat tot de corpul persoanei,
subiecţii infracţiunii nu sunt circumstanţiaţi, iar în ceea ce priveşte latura
obiectivă, elementul material nu diferă de cel de la articolele 180 – 182 C. pen.
Urmarea imediată este cea care dă specificul acestei infracţiuni, aceasta
constând în decesul victimei. Aşadar, elementul circumstanţial al acestei
infracţiuni este dat tocmai de urmarea imediată, moartea victimei. Legătura de
cauzalitate între acţiunea de lovire sau de vătămare corporală şi decesul victimei
trebuie să fie dovedită, ceea ce nu este întotdeauna foarte uşor în practică.
Exemplu clasic pentru exemplificarea acestei infracţiuni, este lovirea victimei cu
23 O.A.Stoica, Drept penal, Partea specială, Ed. Didactică Şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, pag. 98.
24 O. Loghin, A. Filipaş, Drept penal, Partea specială, ediţia a IV-a, Casa de Editură şipresă Şansa S.R.L., Bucureşti, 2001, pag. 53.
28
pumnul sau cu un obiect contondent , urmată de căderea şi lovirea de un plan
dur, leziunea produsă prin cădere fiind cea direct cauzatoare a decesului. În
practică, însă, acest mecanism nu este întotdeauna întâlnit aşa cum l-am descris
mai sus. Dificultatea stabilirii corecte a legăturii de cauzalitate apare cel mai des
atunci când in lanţul cauzal, intervin şi alte cauze sau condiţii, pe lângă acţiunea
făptuitorului.
Loviturile sau vătămările cauzatoare de moarte au fost incluse printre
infracţiunile contra integrităţii corporale şi sănătăţii şi nu printre infracţiunile de
omucidere, deoarece moartea victimei este, în acest caz, o urmare
praeterintenţionată (intenţie depăşită) a faptei de lovire sau vătămare corporală.
Intenţia depăşită poate fi definită ca fiind o formă de vinovăţie care apare
ca element subiectiv în conţinutul unor infracţiuni, atunci când făptuitorul
precede şi urmăreşte ori acceptă producerea unui rezultat socialmente periculos,
dar în realitate, datorită împrejurărilor în care se execută activitatea infracţională
(acţiune, inacţiune), rezultatul produs este mult mai grav decât cel prevăzut,
urmărit ori acceptat, dar pe care făptuitorul, l-a prevăzut, nu l-a acceptat sperând
fără temei că nu se va produce ori nu l-a prevăzut deşi putea şi trebuia să-l
prevadă25.
1.5. ELEMENTE DE DREPT COMPARAT
Pentru a poziţiona dreptul la viaţă în doctrina şi jurisprudenţa actuală, vom
aminti problemele deosebite ce le ridică biotehnologiile şi medicina. Acestea aduc
gradual importante modificări în conţinutul acestor drepturi şi în felul în care
înţelegem să le protejăm. Din acest punct de vedere, se vorbeşte despre o veritabilă
revoluţie în domeniul drepturilor omului, ale cărei influenţe se manifestă în special
în domeniul dreptului la viaţă şi integritate fizică şi psihică. În aceste condiţii, putem
25 Vasile Drăghici, Drept penal, Partea generală, Ed. Pro Universitaria, Bucuresti, 2010, pag.146.
29
spune că cele mai vechi drepturi existente în catalogul drepturilor omului şi
cetăţeanului revin în prim-plan atenţiei jurisprudenţei şi doctrinei.
Foarte interesantă din punctul de vedere al protecţiei vieţii este şi
reflectarea în textul Constituţiilor a problemelor ce ţin de bioetică. Aceste
dispoziţii prezintă interes, atât timp cât asemenea practici pot prezenta eventuale
riscuri pentru viaţă sau pot pune în discuţie viitorul speciei, mai ales atunci când
vorbim despre experimente asupra genomului uman. Aceste practici redefinesc
noţiunea dreptului la viaţă, aducând în aria sa de protecţie datele genetice ale
persoanei şi viaţa intrauterină. În lumina acestor noi evoluţii, se poate pune
problema dacă dreptul la viaţă îşi va lărgi conţinutul şi devine mult mai dificilă
trasarea limitelor între dreptul la viaţă şi dreptul la integritate fizică.
Cea mai avansată în acest domeniu este la ora actuală Constituţia Elveţiei,
care prevede în art.24 unele principii generale privind ingineria genetică şi
tehnologiile reproductive. Cele mai interesante dispoziţii sunt cele care interzic
intervenţiile genetice26 de natură să afecteze moştenirea genetică a gârneţilor umani
sau a embrionilor. De asemenea, este interzis transferul sau fuziunea între celulele
sau moştenirea genetică a speciilor neumane spre/sau cu cele umane. Aceste
prevederi, deşi au un caracter general, par să anticipeze problema donării sau a
practicilor eugenice.
Problema statutului juridic al eutanasiei este una de durată, având diverse
modalităţi de manifestare pe toată perioada, fiind caracterizată prin necesităţile
perioadelor istorice respective şi prin atitudinea luată de un stat sau altul faţă de un
asemenea fenomen. Problema vieţii şi morţii persistă chiar de la începutul apariţiei
comunităţilor umane, fiind determinată de factori naturali, geografici şi fiziologici.
Pe parcurs, odată cu apariţia statului şi dreptului, s-a încercat să se găsească o soluţie
26Ludmila Dumneanu, Infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii persoanei în viziunea dreptului comparat, R.N.D., Nr. 10-12, 2009, pag. 82.
30
viabilă privind natura eutanasiei şi importanţa ei pentru o anumită comunitate,
civilizaţia sec. XXI rămânând în căutarea unei asemenea soluţii27.
În dreptul comparat se admite faptul că, în general, dreptul la viaţă este
consacrat expres doar „stricto sensu”, ca un drept al individului de a cere protecţia
de către stat a inviolabilităţii vieţii sale, împotriva oricărei atingeri ilicite comise
de alte persoane, indiferent de statutul legal al acestora şi de interesul privat sau
public, pe care aceştia îl reprezintă.
Noul Cod penal francez, în Titlul II intitulat „Fapte care prejudiciază
persoana umană”, incriminează, de asemenea, faptele îndreptate contra vieţii
persoanei; ele sunt sistematizate în două secţiuni ale Capitolului I, şi anume:
„Fapte voluntare contra vieţii” (Secţiunea l) şi „Fapte involuntare contra vieţii”
(Secţiunea ll). În prima Secţiune este incriminat omorul (art.221-1); omorul
agravat (art.221-2); omorul cu premeditare (asasinatul) (art.221-3); omorul comis
în alte circumstanţe agravante (art.221-4); atentatul la viaţa per soanei prin
otrăvire (art.221-5). În a doua Secţiune este incriminat omorul involuntar (art.221-
6) şi uciderea din culpă a persoanelor (art.221-7).
Codul penal german, reglementează infracţiunile contra vieţii în
Capitolul 16, unde este incriminată: uciderea unei persoane în condiţii agravante
(paragraful 211); uciderea unei persoane în condiţii ne agravante (paragraful
212); uciderea unei persoane în condiţii atenuante (paragraful 213); omorul la
cererea victimei (paragraful 216); pruncucidere (paragraful 217); întreruperea
sarcinii (paragraful 218). În capitolul 17 sunt incriminate faptele contra
integrităţii corporale (vătămare simplă, periculoasă, gravă, deosebit de gravă,
cauzatoare de moarte, otrăvire, vătămarea din culpă).
În Codul penal italian infracţiunile contra persoanei sunt prevăzute in
titlul XII, Cartea a II-a. În cadrul acestui titlu sunt prevăzute, în capitolul I
delictele contra vieţii si integrităţii sau sănătăţii, în capitolul II delictele contra
27Idem, pag. 83.31
onorii, iar în capitolul III sunt prevăzute delictele contra libertăţii individuale.
Libertatea este ocrotită penal sub aspect fizic, psihic, al inviolabilităţii
domiciliului şi al secretului28.
Codul penal spaniol cuprinde infracţiunile contra persoanei în
titlurile VIII-XII. În titlul VIII, la Cap. I, sunt reglementate infracţiunea de
paricid - art. 405, asasinatul - art. 406, omorul simplu - art. 407; în Cap. II este
incriminată infracţiunea de pruncucidere - art. 410; în Cap. III este prevăzut
avortul - art. 411; Cap. IV cuprinde reglementările penale cu privire la
infracţiunea de vătămare. În Titlul IX sunt cuprinse infracţiuni contra libertăţii
sexuale, Titlul X cuprinde infracţiuni contra onoarei: calomnia - art.453, injuria -
art.457; Titlul XI incriminează infracţiunile contra statutului civil al
persoanelor, iar în Titlul XII se regăsesc infracţiunile contra libertăţii şi
securităţii persoanei - art. 489.
Codul penal american incriminează omorul în art. 201-1şi art. 211-4, în
cazul în care făptuitorul a acţionat cu intenţie directă sau din neglijenţă. De
asemenea, în art.201-5 se incriminează ajutorul dat victimei pentru a se sinucide.
Faptele de vătămare corporală sunt incriminate în art. 211-1 - 211-3, începând
cu simplele lovituri, până la vătămări foarte grave şi la ameninţările în scopul
terorizării victimei (violenţe psihice). Infracţiunile contra libertăţii sunt
incriminate în art. 211-1 şi art. 212-5, iar faptele ilicite contra vieţii sexuale sunt
incriminate în art. 213-1 - 213-5.
Codul penal al Federaţiei ruse cuprinde în Secţiunea a VII-a
infracţiunile contra persoanei. Această secţiune este împărţită de legiuitorul rus
în 5 capitole. Vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii este incriminată
diferit, după criteriul formei de vinovăţie şi după cel al gravităţii urmărilor
rezultate din comiterea infracţiunii (art. 111-18). Pentru aprecierea gravităţii,
Codul penal rus nu apelează la stabilirea numărului de zile de îngrijiri
28 V. Dobrinoiu şi alţii, Drept penal, Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2003, pag. 91.
32
medicale necesare pentru vindecare, ci lasă acest lucru la aprecierea instanţelor
de judecată. Pentru vătămarea corporală gravă, în linii mari, urmările sunt
aceleaşi, însă ceea ce ne atrage atenţia este numărul mare de consecinţe
agravante - în general, aceleaşi ca la omucidere.
Referitor la proiectul noului cod penal, acesta propune o simplificare a
reglementării, în sensul regrupării faptelor de violenţă regăsite în art.180-182 din
legea în vigoare, în conţinutul a doar două articole (art. 190 si 191). Criteriul de
distinctie între diferitele forme ale infracţiunii de violenţă, este în acest caz
natura urmărilor produse. Astfel, dacă fapta nu a produs decât suferinţe fizice, se
va încadra potrivit art.190 alin.(1), dacă a cauzat leziuni va fi încadrata potrivit
art.190 alin.(2), iar dacă a avut o urmare mai gravă, dintre cele arătate în art.191,
se va încadra potrivit acestui text. Proiectul renunţă la criteriul zilelor de îngrijiri
medicale în delimitarea formelor infractiunii de violenţă, dat fiind că acest
criteriu s-a dovedit imprecis si s-a pretat la interpretări diferite în doctrina si
jurisprudenţă. De asemenea, în privinţa formelor agravate ale vătămării
corporale, au fost eliminate suprapunerile din reglementarea actuală (infirmitate
– pierderea unui simt sau organ – încetarea functionarii acestora)29. Mai trebuie
precizat că forma intenţionata a vătămării corporale face trimitere doar la
primele două ipoteze de agravare din alin.1, în celelalte cazuri violenţele vor fi
reţinute în concurs cu infracţiunea de avort (lit. c), respectiv vor intra în
conţinutul tentativei de omor (lit. d). Reglementarea este similară cu cea regasită
în art.143-144 C. pen. portughez, art.122-123 C. pen. elvetian, art. 6 cap. 3 C.
pen. suedez, art. 226 C. pen. German.
29 Guvernul României, Expunere de motive, Lege – Codul penal, www.just.ro, pag. 23.33
CAPITOLUL II. CONDIŢII PREEXISTENTE
2.1.Conţinutul legal. Infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de
moarte constă potrivit art. 183 C. pen. : „ Dacă vreuna din faptele prevăzute în
art. 180-182 a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoare de la 5
la 15 ani”30.
Infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, deşi situată în
secţiunea privind infracţiunile contra integrităţii corporale şi sănătăţii, se
aseamănă prin rezultatul produs, moartea victimei, cu infracţiunile de
omucidere. Ca urmare, sancţiunea pentru această infracţiune, care prezintă cel
mai ridicat grad de pericol social dintre infracţiunile de vătămare corporală, se
apropie de limitele legale de sancţiune ale infracţiunilor de omucidere.
30 Art. 195 NCP: „Dacă vreuna dintre faptele prevăzute în art. 193 şi în art. 194 a avut ca rezultat moartea victimei, pedeapsa este închisoare de la 6 la 12 ani.”
34
2.2. Obiectul juridic special este obiectul propriu-zis al infracţiunii31 şi
constă, în cazul de faţă, în relaţiile sociale referitoare la dreptul la viaţă, drept
recunoscut fiecărei persoane. Infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de
moarte fiind o formă agravantă a infracţiunilor prevăzute în art. 180-182 C. pen.,
acest obiect este apropiat de cel al infracţiunilor menţionate, respectiv relaţiile
sociale referitoare la cel mai important atribut al persoanei – viaţa privită ca
drept absolut , opozabil tuturor, „erga omnes”32. Acest drept, denumit şi drept
personal nepatrimonial, este inseparabil şi indisolubil legat de persoana omului,
prin acest drept este garantată şi se ocroteşte personalitatea omului. Din
perspectiva protecţiei penale, dreptul la viaţă se situează între momentul naşterii
şi cel al decesului persoanei. Deşi, în aparenţă, lucrurile sunt clare, momentul de
la care putem considera că avem de a face cu o persoană în viaţă, precum şi
momentul până la care putem considera că persoana este în viaţă33, altfel spus
momentul apariţiei vieţii şi respectiv momentul instalării morţii, reprezintă
probleme controversate din punct de vedere medico-legal.
Momentul apariţiei vieţii este, în aparenţă, uşor de determinat. În
realitate, apar uneori situaţii atipice, în care este dificil de stabilit dacă fătul a
fost născut viu sau nu. Sub acest aspect, în doctrina medico-legală se apreciază
că principalele dovezi de viaţă extrauterină sunt următoarele: instalarea
respiraţiei extrauterine sau pulmonare; pătrunderea aerului în tubul digestiv;
pătrunderea aerului în urechea medie34. Elementul cel mai relevant ce trebuie
luat în calcul este respiraţia nou-născutului. Dovada existenţei respiraţiei
extrauterine se poate face prin mai multe metode, cea mai cunoscută şi
concludentă fiind cea a docimaziei pulmonare, prin care se poate stabili dacă
31 Vasile Drăghici, Drept penal, Partea generală, Ed. Pro Universitaria, 2010, Bucureşti, pag.158.
32 Alexandru Boroi, Drept penal. Partea specială, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, pag.134.33 Valerian Cioclei, Drept penal, Infracţiuni contra persoanei, Ed.C.H. Beck, Bucureşti, 2009,
pag. 5.34 Valentin Iftenie, Dan Dermengiu, Medicină legală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009 , pag.
374.35
plămânul a respirat35. Dar, după cum s-a mai arătat deja cu mult timp în doctrina
medico-legală, lipsa respiraţiei pulmonare nu exclude, în unele situaţii, starea
nou-născutului viu: „(...) uneori între expulzie şi prima respiraţie, ca semnul cel
mai frapant de viaţă extrauterină, poate fi un interval mai lung, mai ales atunci
când cordonul ombilical nu s-a secţionat imediat ţi fătul continuă să trăiască pe
seama respiraţiei feto placentare. Aceste situaţii implică starea de nou-născut
viu, cu semne de circulaţie vitală (şi uneori de asfixie criminală), dar fără
pulmon respirat”36. Mai trebuie avut în vedere şi faptul că deşi, de regulă,
respiraţiile se produc imediat după expulzarea fătului, există situaţii în care
„respiraţiile se pot declanşa şi intrauterin, mai ales când asistăm la ruperea
prematură a membranelor”37. Având în vedere tocmai astfel de situaţii atipice, s-
a apreciat că, deşi în majoritatea cazurilor viaţa extrauterină presupune existenţa
concomitentă a respiraţiei şi circulaţiei, prezenţa uneia dintre aceste funcţii este
suficientă pentru a caracteriza viaţa extrauterină. Tot situaţiile atipice impun ca
acest criteriu, bazat pe existenţa celor două funcţii vitale, respiraţia şi circulaţia,
să fie utilizat şi ţinându-se cont de momentul declanşării naşterii. Rezultă că
naşterea reprezintă un proces complex, care presupune manifestări foarte
diverse, iar momentul apariţiei vieţii nu poate fi stabilit în mod abstract şi
teoretic. În situaţiile atipice, de la caz la caz, în funcţie de particularităţile
procesului naşterii, trebuie să se stabilească pe bază de expertiză medico-legală
dacă este sau nu vorba despre o persoană în viaţă. Practica medico-legală a
dovedit că o astfel de abordare a problemei ridicată de momentul apariţiei vieţii
35 Docimazia pulmonară hidrostatică se ralizează prin introducerea unor fragmente de plămân într-un vas cu apă. „Docimazia este negativă dacă fragmentele pulmonare cad la fundul vasului cu apă, definind plămânul nerespirat, pozitivă dacă fragmentele pulmonare plutesc la suprafaţa apei, diagnosticând plămânul respirat şi intermediară dacă fragmentel pulmonare plutesc în masa de lichid între două ape, ceea ce semnifică plămânul parţial respirat.”, Valentin Iftenie, Dan Dermengiu, Medicină legală, pag. 375.
36 Gheorghe Scripcaru, M. Terbancea, Patologie medico-legală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, pag. 300.
37 Gheorghe Scripcaru, M. Terbancea, Patologie medico-legală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, pag. 301.
36
este realistă.
Momentul instalării morţii este greu de stabilit. Trebuie să se aibă în
vedere că moartea reprezintă un proces; chiar şi atunci când intervine aparent
brusc, ea reprezintă, în realitate, un fenomen care se instalează treptat. Etapele
morţii sunt: agonia, moartea clinică şi moartea biologică. Aceste etape pot fi
stabilite în funcţie de analiza celor trei funcţii vitale ale organismului: funcţia
respiratorie, funcţia cardio circulatorie şi funcţia cerebrală. Agonia reprezintă o
etapă premergătoare morţii, caracterizată prin diminuarea funcţiilor vitale,
circulaţia şi respiraţia, apariţia unor tulburări neurologice şi scăderea acuităţii
simţurilor. În funcţie de cauza decesului, durata agoniei este variabilă. Astfel,
poate să existe o agonie lungă (ore), în cazul bolilor cronice sau al hemoragiilor
interne, ori agonie scurtă (secunde) în cazul asfixiilor mecanice sau al unor
intoxicaţii. În alte situaţii însă, cum ar fi spre exemplu decesul cauzat prin
zdrobirea organelor vitale, agonia este absentă38. Trebuie făcută distincţia între
agonie şi comă, coma fiind considerată „o stare terminală, caracterizată printr-o
inhibiţie profundă a sistemului nervos, cu păstrarea prin control bulbar a
funcţiilor vegetative de bază (...) diferenţa dintre comă şi agonie rezidă, în
primul rând, în aceea că, în comă, conştienţa este întotdeauna absentă”39. În
literatura de specialitate s-a precizat că starea comatoasă trebuie înţeleasă ca o
stare fiziopatologică particulară a organismului, iar nu ca o etapă a morţii. O a
doua etapă a morţii este moartea clinică. Aceasta este o etapă intermediară între
viaţă şi moarte, caracterizată prin încetarea funcţiilor vitale, cardio circulatorie şi
respiratorie. Între agonie şi moarte clinică diferenţa este dată, deci, de faptul că,
în prima situaţie, manifestările vitale sunt absente. Fără intervenţia medicului
această a doua etapă ete ireversibilă. Ea poate să dureze maxim cinci minute,
durată ce este dictată de capacitatea creierului de a supravieţui pe baza
38 Valentin Iftenie, Dan Dermengiu, Medicină legală, Ed.C.H. Beck, Bucureşti, 2009, pag. 40.
39 Vladimir Beliş, Îndreptar de practică medico-legală, Ed. Medicală, Bucureşti, 1990, pag. 26.
37
procesului de glicoliză anaerobă, acel proces prin care celulele produc ele
singure oxigenul necesar. După această perioadă, la nivelul sistemului nervos
central se instalează leziuni ireversibile. „Deoarece neuronii (celulele sistemului
nervos) au o rezistenţă diferită la lipsa oxigenului – neuronii corticali,
aproximativ 3 minute, cei subcorticali 5-10 minute, cei din trunchiul cerebral
30-40 de minute (încetarea activităţii acestor neuroni determină dispariţia
reflexului cornean şi a reflexului foto motor) – se consideră că în lipsa aplicării
metodelor de resuscitare cardio-circulatorie şi respiratorie, moartea clinică nu
poate dura mai mult de 5 minute, interval de timp după care se instalează
encefalopatia anoxică, cu apariţia leziunilor ireversibile la nivelul neuronilor
scoarţei cerebrale şi în consecinţă, instituirea măsurilor de resuscitare după acest
interval de timp ar putea readuce la viaţă „un cadavru care respiră” (Valentin
Iftenie, Dan Dermengiu, Medicină legală, op. cit., pag. 40). După etapa morţii
clinice urmează ultima etapă, moartea biologică, sau moartea creierului. Aceasta
se instalează în condiţiile în care creierul este privat de oxigen pe o perioadă mai
mare de cinci minute. După această perioadă apar, aşa cum s-a arătat mai sus,
unele modificări structurale ireversibile la nivel cerebral, modificări ce duc la
inutilitatea reanimării funcţiilor cardio - respiratorii. Este de accentuat caracterul
ireversibil al acestei etape deoarece individul nu va mai reveni la viaţă prin
metodele de resuscitare. Existenţa acestor etape a dus la formularea a două
teorii diferite cu privire la momentul morţii, una care susţine coincidenţa între
acest moment şi moartea creierului şi alta care consideră că moartea reprezintă
încetarea vieţii întregului organism. Această a doua teorie a fost susţinută pe
baza unor cazuri de revenire după come prelungite în timpul cărora nu s-a putut
evidenţia vreo activitate electrică cerebrală prin intermediul
electroencefalogramei40.
În prezent, doctrina medico-legală susţine prima teorie ca fiind cea
40 Vladimir Beliş, Îndreptar de practică medico-legală, Ed. Medicală, Bucureşti, 1990, pag. 29.
38
corectă, ajungându-se la concluzia că „moartea creierului poate fi considerată
criteriu principal al morţii organismului uman”41. Aşadar, putem afirma că
momentul morţii coincide cu moartea biologică.
2.3. Obiectul material al infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare
de moarte constă în corpul persoanei, care este victimă a infracţiunii, privit în
integritatea sa psihofizică. Este mai dificil de susţinut faptul că viaţa, ca valoare
complexă, care dincolo de dimensiunea biologică presupune o altă dimensiune,
cel puţin la fel de importantă, cea psihică, poate fi, pur şi simplu, materializată în
corpul persoanei. De aceea, privit din perspectiva obiectului prin care se
materializează valoarea protejată, corpul persoanei răspunde mai greu criteriilor
de desemnare a obiectului material. Această problemă are doar o semnificaţie
pur teoretică.
Cunoaşterea obiectului material ajută la justa încadrare juridică a faptei
şi la stabilirea pericolului social concret al faptei42.
2.4. Subiecţii infracţiunii nu sunt circumstanţiaţi.
2.4.1. Subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană fizică care
îndeplineşte condiţiile de vârstă şi responsabilitate prevăzute în art. 9943 şi 4844
C. pen. Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale. Precizăm că
forma coautoratului va exista şi atunci când făptuitorii, prin acţiunile comise, s-
41 Valentin Iftenie, Dan Dermengiu, Medicină legală, , Ed.C.H. Beck, Bucureşti, 2009, pag. 62.
42 Vasile Drăghici, Drept penal, Partea generală, Ed. Pro Universitaria, 2010, Bucureşti, pag.161.
43 Art. 99. „Limitele răspunderii penale – (1) Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. (2) Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ. (3) Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal.”
44 Art. 48. „Iresponsabilitatea – (1) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista. (2) De asemenea, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea panală săvârşită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin ameninţare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi înlăturată în alt mod.”
39
au completat reciproc şi loviturile aplicate de ei au produs împreună moartea
victimei, chiar dacă rezultatul survenit ar fi la prima vedere datorat numai unuia
dintre ei45.
2.4.2. Subiectul pasiv. Denumim subiect pasiv al infracţiunii persoana
fizică titulară a valorii sociale vătămate prin săvârşirea infracţiunii46. Poate fi
subiect pasiv al infracţiunii orice persoană care a suferit răul creat prin comiterea
unei infracţiuni. Astfel, subiectul pasiv al infracţiunii de loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte este persoana în viaţă împotriva căreia sunt îndreptate
acţiunile violente ale făptuitorului, acţiuni de natură să-i provoace moartea. Nu
există cerinţe speciale cu privire la timpul şi locul săvârşirii faptei47.
2.5. LEGĂTURI CU INFRACŢIUNI ASEMĂNĂTOARE
2.5.1.DELIMITĂRI ÎN RAPORT CU INFRACŢIUNEA DE OMOR48
Conţinutul constitutiv al infracţiunii de omor se diferenţiază de cel al
infracţiunii de lovituri cauzatoare de moarte prin latura subiectivă a acestora,
respectiv, atitudinea psihică a inculpatului faţă de faptă şi urmările ei,
infracţiunea de omor realizându-se cu intenţie directă sau indirectă, în timp ce
infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte se caracterizează prin aceea că
acţiunea de lovire se realizează cu intenţie, iar rezultatul mai grav – moartea
victimei – se produce din culpă, situaţie denumită praeterintentie.
La infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte procesul
cauzal este complex, compus dintr-o cauză (care poate fi un factor primar
declanşator sau un factor secundar, declanşant) şi una sau mai multe
45 Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 49/1964, în J.N. nr. 6/1964, pag. 171.46 Vasile Drăghici, Drept penal, Partea generală, Ed. Pro Universitaria, 2010, Bucureşti, pag.
171.47 Tudorel Toader, Drept penal român. Partea specială, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag.73.48 Art.174. „Omorul – (1) Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 10 la
20 de ani şi interzicerea unor drepturi”.40
condiţii(activităţi umane) sau împrejurări (anumite stări sau situaţii – bătrâneţe,
stare de ebrietate, locul unde se află victima, fenomene ale naturii, acţiunea unor
animale etc.) cu legătura de cauzalitate ce decurg una din alta, care, de
asemenea, pot juca rol de factori primari (declanşatori)49 sau secundari
(declanşaţi). Fără a confunda raportul de cauzalitate cu vinovăţia, în cazul unei
vătămări în urma căreia intervine direct şi necondiţionat moartea victimei,
reprezentarea psihică iniţială a infractorului (pentru vătămare) se va extinde în
mod necesar şi asupra ultimului efect (rezultatul letal), sub forma putinţei de a
prevede potenţialul tanato generator al acţiunii iniţiale; aici avem în vedere nu
numai ipoteza morţii produse prin vătămarea unui organ “vital” (ipoteză asupra
căreia practica noastră judiciară este constantă), ci şi a unei regiuni a corpului
“ne vitală”50. Intenţia de a ucide se va reţine şi în cazul în care în urma aplicării
unei lovituri lipsite de gravitate, victima cade într-o prăpastie, iar făptuitorul nu
i-a dat primul ajutor, împiedicând şi pe o altă persoană să facă acest lucru, deşi
victima era expusă frigului din luna decembrie şi animalelor sălbatice51. Privite
din acest punct de vedere apar discutabile deciziile care încadrează la art. 183 şi
nu la 174-176 C.pen. fapte ca: aruncarea cu un scaun cu picioare metalice în
capul victimei52, aplicarea unor lovituri de sapă în capul victimei, fracturându-i
craniul, urmare cărora acesta a decedat53.
În alte cazuri, instanţele nu au un rol suficient de activ în lămurirea
poziţiei psihice a infractorului din momentul săvârşirii faptei, astfel încât pe
marginea aprecierii de către instanţă că pentru rezultatul mai grav vinovăţia a
îmbrăcat forma culpei se nasc discuţii.
Astfel, într-o speţă, inculpatul a aplicat cu o furcă numeroase şi dure
49 Vintilă Dongoroz şi colab., Drept penal, Partea generală, editia a II-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, pag. 202.
50 Tiberiu Dianu, Infracţiunea de omor şi infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, Delimitări în teorie şi practică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, pag. 352.
51Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 198/1984, în C.D. 1984, pag. 267.52Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 4/1980, în C.D. 1980, pag. 297. 53Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1520/1984 (nepubl.)
41
lovituri pe corpul victimei – rupându-se şi coada de furcă – în urma cărora
victima a decedat. Din raportul medico-legal reiese că moartea s-a datorat
insuficienţei cardiace acute, consecinţă directă a unui infarct miocardic survenit
pe leziuni cardiovasculare preexistente, durerea cauzată de multiplele lovituri şi
stresul psihoemoţional conducând direct la instalarea insuficienţei coronariene
acute. Instanţa a încadrat fapta la art. 183 C.pen.54 Considerăm că era necesar ca
instanţa să insiste mai mult asupra lămuriri poziţiei psihice a infractorului
deoarece, în raport cu condiţiile concrete de săvârşire – lovirea cu putere în zona
craniană - , pe fondul unei stări conflictuale vechi cu victima şi cu posibilitatea
ca infractorul să fi cunoscut afecţiunile preexistente (situaţie ne relevată în
instanţă) ale victimei, era de discutat dacă acesta a prevăzut ori nu că moartea se
putea produce şi chiar dacă nu şi-a dorit-o, a acceptat-o55.
Criticabile sunt şi deciziile instanţelor care au reţinut praeterintenţia în
aşa numitele „glume periculoase” concretizate în acţiuni care au avut ca urmare
moartea victimelor, ca de pilda: aruncarea în apă a unei persoane despre care
inculpatul cunoştea că nu ştie să înoate56, conectarea clanţei uşii la o sursă de
curent electric57, legarea piciorului victimei de lanţul de la gâtul unui cal, urmată
de izgonirea animalului, care a târât victima pa asfalt pe o distanţă de peste 1
km58, imobilizarea deasupra focului a victimei, care purta haine de lucru
îmbibate cu substanţe inflamabile59.
În speţe asemănătoare instanţa supremă a apreciat, în mod just, că nu
există praeterintenţie, ci intenţie de a ucide la : conectarea unei reţele de tensiune
electrică la clanţa uşii60, îmbrâncirea unui copil în apă, urmată de înec, deşi
54Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1109/1986 (nepubl.). 55Tiberiu Dianu, Loviturile sau vătămările cauzatoare de moarte, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1996, pag.27.56 Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1966/1968, în C.D. 1968. pag. 247.57 Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1699/1967, în C.D. 1967, pag. 393.58 Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1982/1981, în C.D. 1981, pag. 302.59 Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1017/1978, în C.D. 1978, pag. 395.60 Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1215/1977, în C.D. 1980, pag 375.
42
inculpatului i se spusese că victima nu ştie să înoate61.
Aşadar, atunci când acţiunea iniţială nu poate determina prin ea însăşi
rezultatul letal, ci doar declanşarea altor factori care realmente îl determină, vom
avea infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte, compusă dintr-un element
material ale infracţiunilor prevăzute de art. 180-182 C. pen., la care se adaugă
fenomenul morţii – care apare ca rezultat al conexiunii necesare a factorilor
cauzali determinanţi cu cei condiţionali adjuvanţi62.
Cu cât coborâm pe scara violenţelor, de la art. 182 la art. 180 C. pen.,
pentru ca moartea să se producă, cauza primară (unică în cazul omorului) se va
găsi într-o conexiune mai strânsă şi într-un ansamblu mai bogat de factori
condiţionali, iar condiţionarea de aceştia va fi mai puternică. Asistăm, de fapt, la
o reducere treptată a ponderii în complexul cauzal a factorului declanşator pe
măsura atenuării caracterului său tanato generator, paralel cu o transformare
progresivă a factorilor conecşi (concurenţi sau favorizanţi) în veritabili factori
determinanţi cu rol de cauză în producerea rezultatului letal63.
2.5.2.DELIMITĂRI ÎN RAPORT CU INFRACŢIUNEA DE LOVIRI SAU
ALTE VIOLENŢE URMATE DE MOARTE
Leziunile încadrabile la art. 180 alin. (1) C. pen.64 - excoriaţii
superficiale, echimoze cu localizări variate - şi art. 180 alin. (2) C. pen.65 – plăgi
penetrante sau înţepate profunde, luxaţii, entorse, contuzii cerebrale minore,
61 Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1033/1981, în C.D. 1981, pag292.62 I. Quai, M. Terbancea, V. Mărgineanu, Introducere în teoria şi practica medico-legală,
Editura Dacia, 1979, pag. 95.63 Tiberiu Dianu, Loviturile sau vătămările cauzatoare de moarte, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1996, pag. 34.64 Art. 180. „Lovirea sau alte violenţe – (1) Lovirea sau orice acte de violenţă cauzatoare de
suferinţe fizice se pedepsesc cu închisoare de la 1 lună la 3 luni sau cu amendă”. 65 Art. 180. „Lovirea sau alte violenţe – (2) Lovirea sau actele de violenţă care au pricinuit o
vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.”
43
fracturi costale, traumatisme dentare, leziuni abdominale fără hemoragie, etc.66 -
neputând produce tocmai de aceea rezultatul letal, este de presupus prezenţa
altor factori cauzali – preexistenţi, concomitenţi sau ulteriori factorului traumatic
declanşator. Prin noţiunea de „acte de violenţă” – utilizată de art. 180 C. pen.
sub forma de „loviri şi alte violenţe” – sunt incluse alături de întrebuinţarea
forţei brute, folosirea unui mijloc de constrângere ori uzarea de violenţe psihice
apte a produce vătămări ale sănătăţii persoanei şi acele acte efectuate fără
violenţă, dar care implică producerea pentru victimă a unor urmări similare celor
produse de actele de violenţă67
În situaţia în care avem de a face cu intervenţia unei forţe străine, nexul
cauzal se rupe. În speţă, deşi inculpatul a aplicat victimei o lovitură mortală,
aceasta încetează din viaţă datorită altor cauze (întâlnirii cu un alt agresor care o
ucide68, coliziunii ambulanţei care o transporta la spital69). Cu toate acestea, în
cazurile citate mai sus, fapta autorului iniţial a fost calificată corect ca tentativă
la omor. Intenţia de a ucide va persista şi în ipoteza cauzelor concurente70.
Când s-a constatat ca certă numai intenţia de a lovi (ipoteza în care
victima, în urma vătămării, fuge, se accidentează şi moare), vor fi aplicabile
dispoziţiile art. 183 C. pen.71
Apariţia unor complicaţii neprevăzute, în raport cu gravitatea redusă a
leziunilor iniţiale, datorate atitudinii pasive sau chiar refractare a victimei la
tratamentul medical (sustragerea de la tratament, fuga din spital72). Acest factor
– cauză trebuie distins de cazul în care atitudinea refractară a victimei la
66 Viorel Panaitescu, Metode de investigaţie în practica medico-legală, Ed. Litera, Bucuresti, 1984, pag. 155.
67Vintilă Dongoroz şi colab., Drept penal, Partea generală, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, pag. 221.
68 Nicolae Buzea, Infracţiunea penală şi culpabilitatea, Ed. Alba Iulia, 1944, pag. 344.69 Alexandru Boroi, Drept penal. Partea specială, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, pag. 229.70 M. Dressler, T. Crişan, A. Moise, Problematica deceselor prin cauze concuratoare, pag.
100.71 Vintilă Dongoroz, Drept penal, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, pag. 343.72 Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1166/1978, în C.D. 1978, pag.396.
44
tratament nu este în măsură să provoace independent rezultatul, ci se alătură
acţiunii cauzale a făptuitorului, grăbindu-i desfăşurarea, când nexul cauzal se
rupe, iar acţiunea victimei devine factor condiţie73.
În doctrina medico-legală este dominantă ideea după care în cazul
atitudinii refractare a victimei la tratament şi a culpei medicale, nu ar mai exista
raport de cauzalitate între traumatismul iniţial şi deces, ci numai între
evenimentele ulterioare (complicaţii neprevăzute, fuga victimei din spital, culpa
medicală) şi deces74, asemenea evenimente neputând fi imputabile subiectului
activ al infracţiunii. În oricare din ipotezele aflate între cele două extreme –
leziunile foarte uşoare (care nu necesită îngrijiri medicale) urmate de moarte şi
leziunile traumatice foarte grave urmate de moarte -, când se constată existenţa
legături de cauzalitate între acţiunea iniţială şi rezultatul final, acesta din urmă,
tocmai în temeiul legăturii cauzale, va fi imputat agentului cu titlu de culpă75.
Atunci când făptuitorul, acţionând agresiv, cunoaşte problemele de
sănătate ale victimei, asociate eventual şi cu o vârstă înaintată a acesteia,
înseamnă că el acceptă şi posibilitatea declanşării efectelor acelor afecţiuni şi
implicit înlăturarea, prin actele de violenţă, a stării de relativ echilibru a
organismului suferind. Asumarea acestui risc constituie latura definitorie a
intenţiei directe, nu a culpei cu uşurinţă76. Aşadar, se reţine intenţia de a ucide
chiar dacă leziune nu era de natură să producă moartea, însă făptuitorul s-a
întemeiat pe o boală a victimei pe care a cunoscut-o (insuficienţă cardiacă)77 sau
chiar când victima era suferindă de o boală incurabilă, însă moartea ar fi survenit
pe cale naturală şi nu grăbită prin acţiune violentă.
73 George Antoniu, Raport de cauzalitate în dreptul penal, Editura Tempus, Bucuresti, 1996 pag. 251.
74 Gh. Scripcaru, M. Terbancea, Patologie medico-legală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, pag. 482.
75 Ion Dobrinescu, Infracţiuni contra vieţii persoanei, pag. 139.76 Tiberiu Dianu, Loviturile sau vătămările cauzatoare de moarte, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1996, pag. 49.77 Trib. Reg. Cluj, decizia penală nr. 6732/1956, în L.P., 2, 1957, pag. 212.
45
O altă problemă o constituie raportul de cauzalitate dintre moarte şi
faptele încadrate la art. 180 C. pen. ca „alte violenţe” – nu loviri. Astfel, într-o
speţă, faptuitorii, în stare de ebrietate şi înarmaţi cu sticle şi o coadă de mătură,
s-au îndreptat ameninţător către victimă, care se afla pe terasa unui restaurant.
Atitudinea agresorilor a determinat victima să se refugieze escaladând
balustrada terasei de la o înălţime de 4 metri, însă lovindu-se de trotuar, a suferit
leziuni grave (contuzie şi dilacerare cerebrală) în urma cărora a încetat din viaţă.
S-a considerat ca fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de
lovituri cauzatoare de moarte78.
În stabilirea intenţiei de a ucide sau numai de a vătăma trebuie avute în
vedere mai multe elemente, precum: vârsta victimei, poziţia victimei faţă de
inculpat şi în decor, gradul de tulburare psihică a victimei la „alte violenţe”,
precum şi capacitatea făptuitorului de a prevedea acest comportament. Dacă
prin acţiunea la care a fost determinată victima există elemente care întemeiază
aprecierea că autorul putea prevede şi accepta moartea datorită unor
circumstanţe specifice, rezultatul final îi va fi imputat sub formă de intenţie
directă sau indirectă de a ucide79.
2.5.3.DELIMITĂRI ÎN RAPORT CU INFRACŢIUNEA DE VĂTĂMARE
CORPORALĂ GRAVĂ URMATĂ DE MOARTE80
În teoria dreptului penal s-a susţinut şi se mai susţine că deosebirea
dintre leziunile cauzatoare de moarte şi omor ar consta numai în poziţia
78 Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 250/1983, în C.D. 1983, pag. 222.79 Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 2218/1977, în R.R.D. 1978, pag. 64. 80 Art. 182.-(1) „Fapta prin care s-a pricinuit inegrităţii corporale sau sănătăţii o vătămare
care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani. (2) Dacă fapta a produs vreuna din următoarele consecinţe: pierderea unui simţ sau organ, încetarea funcţionării acestora, o infirmitate fizică ori psihică, sluţirea, avortul, ori punerea în primejdie a vieţii persoanei, pedeapsa este de la 2 la 10 ani.”
46
subiectivă a infractorului. În practică însă, s-a apelat la anumite criterii obiective
de distincţie: locul aplicării loviturilor, intensitatea şi frecvenţa acestora,
condiţiile în care au fost aplicate, natura mijlocului şi instrumentului folosit şi
aptitudinea acestuia de a provoca moartea, relaţiile dintre infractor şi victimă81.
La determinarea poziţiei subiective a făptuitorului faţă de acţiunile sale
şi urmările acestora, chiar şi în situaţia în care această poziţie poate fi dedusă
într-o oarecare măsură din însăşi materialitatea faptelor, au o contribuţie
însemnată elementele ştiinţifice, obiective, ce se stabilesc prin constatările
medico-legale82.
Noţiunea de „punere în primejdie a vieţii persoanei” nu constituie, prin
ea însăşi, un criteriu de distincţie între omor şi leziuni cauzatoare de moarte ( în
ipoteza decesului survenit ca urmare a vătămărilor primejdioase pentru viaţă). În
practică, „punerea în primejdie a vieţii” victimei se identifică, în fapt, cu
tentativa de omor, constituind un element determinant în aprecierea intenţiei de
a ucide, iar tocmai lipsa acestei împrejurări atrage încadrarea faptei la art. 181-
182 C. pen. (avându-se în vedere doar durata îngrijirilor medicale)83.
Doctrina a distins în cadrul loviturilor cauzatoare de moarte ca urmare a
vătămării corporale grave două ipoteze distincte: decesul survenit în urma
condiţiilor patologice preexistente şi decesul survenit în mod nemijlocit ca
urmare a loviturilor primejdioase pentru viaţă. În cea de-a doua situaţie
înlănţuirea cauzală dintre traumatism, complicaţie şi moarte este evidenţă, astfel
încât chiar dacă moartea survine la un interval mai mare de la lovire, aceasta
este consecinţa agresiunii, fapta fiind încadrabilă în prevederile art. 174 C. pen.84
81 Vintilă Dongoroz şi colab., Drept penal, Partea generală, editia a II-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, pag. 96.
82 Mircea Ştefănescu, Aspecte practice privind diferenţierea infracţiunii de vătămare corporală de tentativa de omor, pag. 84.
83 Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr.353/1983, în C.D. 1983, pag. 223.84 V. Beliş, V. Dragomirescu, C. Naneş, Medicină legală, Ed. Medicală, Bucureşti, 1990, pag.
192.47
Noţiunea de „organ” a primit diverse interpretări în doctrină
permiţându-ne să conturăm anumite atribute: individualitate anatomică,
implicarea mai multor ţesuturi sau tipuri celulare, funcţionalitate distinctă în
cadrul organismului, metabolism propriu85.
Plecând în definirea organului de la funcţie, juriştii consideră organul
acea parte a corpului care îndeplineşte un atribut fiziologic, ne diferenţiindu-se
astfel organul propriu-zis (creier, inimă, plămân) de formaţiunea anatomică.
Astfel, „organul” este considerat acea parte distinctă a corpului care prezintă în
principal o funcţie specifică activă, vitală sau utilă vieţii, eventual un
metabolism propriu şi prin a cărui afectare structurală sau funcţională apar
tulburări incompatibile cu viaţa, grave, imposibil sau dificil de suplinit şi
recuperat86.
În ceea ce priveşte noţiunea de „organ vital”, „zonă vitală” şi altele
asemenea, nu sunt riguroase având prin ele însele un caracter relativ.
Jurisprudenţa recunoaşte acestor termeni o anumită pondere specifică în
stabilirea intenţiei de a ucide. În general, au fost admise ca având caracter
„vital” capul, inima, toracele şi abdomenul, dar această convingere nu se sprijină
pe argumentele strict ştiinţifice oferite de ştiinţele medicale, ci mai degrabă pe
sensurile comune pe care noţiunea de „vital” o reprezintă în limbajul cotidian. În
acest sens, organele de anchetă solicită deseori prin ordonanţe lămurirea
chestiunii dacă lovitura a interesat sau nu o zonă vitală a organismului. Astfel
iau naştere situaţii confuze de genul: cum ar fi calificată fapta dacă nu s-au lezat
„organe vitale” şi totuşi moartea s-a produs; sau moartea s-ar fi produs dacă
cuţitul „ar fi fost cu 1-2 cm mai la dreapta sau mai la stânga” ori „nu s-ar fi oprit
într-o coastă sau stern”87.
85 Gh. Scripcaru, M. Terbancea, Medicină legală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, pag. 317.
86 V.Ţurcanu, M.Bîcă, N.Ianovici, Conceptul de organ şi funcţie în teoria şi practica medico-legală, pag. 192.
48
O problemă ce decurge din relativitatea noţiunii, apare la delimitarea
organelor „vitale” de cele „ne vitale” în situaţiile în care leziunile sunt aplicate
în zone limită din acest punct de vedere. În mod obiectiv însă, o astfel de
delimitare nici nu este posibilă, organismul uman neputând fi schematizat în
zone mai „vitale” sau „mai puţin vitale” deoarece norma de funcţionare a
acestuia depinde tocmai de existenţa nealterată a tuturor funcţiilor şi organelor
ce îl compun88.
Astfel, într-o speţă inculpatul a aplicat o lovitură de cuţit victimei în
regiunea fesieră stângă. Fiind transportată la spital şi operată de urgenţă,
deoarece avea hemoragie abundentă, i-a fost salvată viaţa. Iniţial, avându-se în
vedere localizarea leziunii, se părea că ar fi vorba de o infracţiune de vătămare
corporală. S-a constatat însă că lovitura a fost aplicată cu atâta forţă încât lama
cuţitului a pătruns adânc în corpul victimei, ajungând în cavitatea abdominală şi
a secţionat parţial mezocolonul sigmoid, provocându-i hemoragie abundentă.
(...) S-a apreciat că leziunile au necesitat 30-35 zile de îngrijiri medicale şi au
pus în pericol viaţa victimei. În raport cu toate aceste împrejurări s-a reţinut în
sarcina inculpatului infracţiunea prevăzută de art. 2089 raportat la art 174, 175 lit.
c din Codul penal90.
O altă problemă apare la încadrarea faptei atunci când leziunile cauzează
în mod nemijlocit moartea, deşi au fost afectate organe „ne vitale” (braţ -
antebraţ, coapsă - gambă, deget - falangă), uneori inculpatul evitând în mod
deliberat zonele „vitale”. În acest caz, tendinţa dominantă este de a încadra fapta
la lovituri cauzatoare de moarte. S-a decis astfel că: inculpatul, aplicând cu
cuţitul o lovitură puternică în zona gambei piciorului drept, a cauzat o plagă
87 V. Beliş, V. Dragomirescu, C. Naneş, Medicină legală, , Ed. Medicală, Bucureşti, 1990, pag. 192.
88 Mircea Ştefănescu, Aspecte practice privind diferenţierea infracţiunii de vătămare corporală de tentativa de omor, pag.86.
89 Art. 20. „Conţinutul tentativei – (1) Tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul.”
90 Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 89/1981, în C.D. 1981, pag. 288. 49
profundă cu secţionarea arterei tibiale, urmată de o hemoragie puternică, ce a
dus la decesul victimei91. Într-o altă speţă, victima, fratele inculpatului, l-a prins
pe acesta în braţe, pe la spate şi l-a imobilizat, iar inculpatul l-a lovit cu cuţitul în
braţ, lângă cot, pentru a se desprinde din strânsoare, iar ca urmare a secţionării
arterei humerale şi a hemoragiei produse, victima a decedat92.
Asemănător, pentru neproducerea morţii, fapta a fost considerată
vătămare corporală (gravă) şi nu tentativă de omor atunci când inculpatul a
aplicat mai multe lovituri în spate cu un briceag la braţe şi mâini, cea mai gravă
fiind la antebraţul stâng, cu secţiune de arteră radială şi nerv median, leziunile
interesând un vas arterial important care, prin hemoragie, dacă nu se intervenea
chirurgical, ar fi pus în pericol viaţa victimei93.
Pe aceeaşi poziţie se situează şi doctrina afirmând, în acest sens că „nu
întotdeauna o leziune care determină o moarte rapidă este încadrabilă în art. 174
C. pen. Astfel, o lovire cu un obiect ascuţit (...), cu lezarea unui vas important
(artera femurală, cea humerală), urmată de hemoragie externă masivă şi direct
mortală, examinând condiţiile de la locul faptei şi ţinând seama de regiunea
lezată şi de lipsa intenţiei de a produce moartea, precum şi o leziune craniană,
toracică sau sub abdominală (care în cazul aplicării unui tratament de urgenţă şi
calificat ar fi dus în mod obişnuit la salvarea vieţii victimei) pot fi apreciate ca
lovituri cauzatoare de moarte şi nu omor”94.
Cu toate acestea, regiunea lezată nu trebuie să atragă automat prezenţa
sau lipsa intenţiei de a ucide. Altfel spus, echivalenţe de genul: intenţia de a
ucide reiese din lezarea organului „vital”, iar culpa – din lezarea „organului ne
vital” sunt pe cât de simpliste pe atât de dăunătoare O altă observaţie ar fi aceea
că eficienţa aplicării unui tratament calificat este un element extrinsec noţiunii
91 Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1126/1984, în C.D. 1983, pag. 271.92 Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 257/1983, în C.D. 1983, pag.232.93 Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 2825/1984, în C.D. 1984, pag.275.94V. Beliş, V. Dragomirescu, C. Naneş, Medicină legală, , Ed. Medicală, Bucureşti, 1990,
pag. 77. 50
de intenţie, o simplă circumstanţă, neputând prin urmare, avea relevanţă la
calificarea faptei ca omor sau lovituri cauzatoare de moarte. De altfel, instanţa
noastră supremă a decis în mod constant că salvarea vieţii victimei în urma
acordării unei asistenţe medicale prompte şi calificate nu este de natură să
înlăture intenţia de a ucide a inculpatului, pe care acesta o avea în momentul
comiterii faptei95.
În calificarea faptei trebuie avute în vedere toate împrejurările care au
concurat la producerea rezultatului final, o tratare izolată a acestora neputând
conduce decât la erori de interpretare.
CAPITOLUL III. CONŢINUTUL CONSTITUTIV
95 V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975, pag. 276.
51
3.1. Latura obiectivă. Prin latură obiectivă înţelegem activitatea fizică
materială desfăşurată de subiect şi susceptibilă să producă o schimbare în lumea
înconjurătoare prin lezarea ori punerea în pericol a unei valori sociale şi a
relaţiilor sociale corespunzătoare acesteia96.
3.1.1. Elementul material al infracţiunii se realizează, de regulă,
printr-o acţiune, respectiv prin acţiunea de lovire sau alte violenţe. Această
acţiune se poate realiza fie prin energia făptuitorului, fie printr-o altă forţă pe
care acesta o pune în mişcare (spre exemplu, făptuitorul îndeamnă un câine să
atace victima, sau îndrumă un animal sau o turmă de animale asupra victimei).
Acţiunea se poate exercita fie direct (făptuitorul împinge victima, sau o loveşte
cu pumnii ori cu diverse obiecte), fie indirect . Acţiunea poate fi reprezentată
prin violenţe psihice, care produc o suferinţă fizică, sau prin constrângeri psihice
(spre exemplu, făptuitorul sperie o persoană care se dezechilibrează şi cade de la
înălţime, sau făptuitorul sileşte victima să sară de la înălţime).
În practica judiciară, s-a decis că se încadrează în art. 183 C.pen. fapta
inculpatului care a împins victima cu putere lovind-o cu capul de un corp dur,
din care cauză persoana vătămată a încetat din viaţă97 ori fapta persoanei care,
împingând victima aflată pe trotuar cu spatele la partea carosabilă a drumului, a
făcut ca aceasta să se dezechilibreze şi să cadă sub roţile unui vehicul aflat în
mişcare, ceea ce i-a produs moartea98, chiar dacă la dezechilibrarea victimei a
contribuit şi starea de ebrietate în care se afla aceasta.
3.1.2. Urmarea imediată este o componentă obligatorie a laturii
obiective şi constă în schimbarea, în lumea obiectivă, pe care o produce
săvârşirea acţiunii sau inacţiunii interzise de legea penală, ori prin atingerea în
orice mod adusă uneia dintre valorile sociale care formează obiect al ocrotirii
96 Vasile Drăghici, Drept penal, Partea generală, Ed. Pro Universitaria, 2010, Bucureşti, pag. 174.
97 Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 75/1970, C.D. 1970, pag. 339.98 Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 2872/1981, R.R.D. nr. 11/1982, pag. 68.
52
penale99. Urmarea imediată în cazul infracţiunii de loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte constă în moartea victimei.
3.1.3. Legătura de cauzalitate, ca element constitutiv al infracţiunii,
poate fi definită ca fiind acea relaţie ca de la cauză la efect între elementul
material sub forma acţiunii (inacţiunii voluntare) conştiente a făptuitorului şi
urmarea imediată prevăzută în norma de incriminare100. Această legătură nu este
înlăturată dacă la activitatea făptuitorului se adaugă şi alţi factori contributivi
anteriori, concomitenţi sau survenienţi. „În speţă, victima, în vârstă de 69 de ani,
prezenta o arterioscleroză cerebrală severă veche, cu insuficienţă circulatorie
cerebrală avansată şi leziuni cardiace; rupturile vasculare cerebrale - care au dus
la hemiplegie, cu imobilizare, urmată de complicaţii septice şi moarte – au fost
provocate însă de traumatismul facial, datorat activităţii inculpatului, evoluţia
gravă fiind favorizată de leziunile vasculare masive preexistente. Există aşadar,
raport de cauzalitate între fapta inculpatului şi moartea victimei101.” Într-o altă
speţă avem situaţia în care lovirea unei persoane, cu consecinţa unor contuzii
cranio cerebrale vindecabile în 7-8 zile102, dar care au declanşat o meningită
acută, survenită la un organism cu grave alterări hepato - renale şi miocardice,
cu urmarea morţii victimei, constituie infracţiunea prevăzută de art. 183 C.pen.,
între agresiune şi deces existând o legătură indirectă de cauzalitate, în sensul că
în lipsa contuziilor cranio cerebrale moartea nu s-ar fi produs în acel moment.
O menţiune specială se impune pentru problema calificării faptei în
ipoteza în care făptuitorul, în declanşarea agresiunii, a cunoscut afecţiunile de
care suferea victima, reactivitatea organică a acesteia şi a contat pe ele. Se
reţine astfel intenţia de a ucide chiar dacă leziunea nu era de natură să producă
moartea, însă făptuitorul s-a întemeiat pe o boală a victimei pe care a cunoscut-o
99 Vasile Drăghici, Drept penal, Partea generală, Ed. Pro Universitaria, 2008, Bucureşti, pag. 176.
100 Idem, pag.179. 101 Trib. Suprem, secţia penală, decizia nr. 209/1977, în rep. 82, pag. 244.102 I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1173/2002, în B.J. 2, pag. 466.
53
sau chiar când victima era suferindă de o afecţiune incurabilă, însă moartea ar fi
survenit pe cale naturală şi nu grăbită prin acţiune violentă103. Considerăm,
aşadar, că atunci când făptuitorul, acţionând agresiv, cunoaşte limitele organice
preexistente ale victimei, asociate eventual cu o vârstă înaintată a acesteia,
înseamnă că el acceptă şi posibilitatea declanşării efectelor acelor afecţiuni şi
prin exercitarea actelor de violenţă, înlăturarea stării de relativ echilibru a
organismului suferind. Asumarea acestui risc constituie latura definitorie a
intenţiei indirecte, nu a culpei cu uşurinţă. La culpa cu uşurinţă, făptuitorul,
având în vedere o serie de elemente concrete (lipsa afecţiunilor, starea de
robusteţe aparentă a victimei sau necunoaşterea bolii de care suferă ori
intensitatea redusă a loviturii aplicată unei persoane considerată sănătoasă), se
bazează pe neproducerea rezultatului letal, dar acesta se produce.
Chiar dacă moartea victimei survine după o perioadă mai lungă de la
data aplicării loviturii intenţionate, infracţiunea subzistă104.
3.2. Latura subiectivă este o parte a conţinutului constitutiv şi constă
în totalitatea condiţiilor privitoare la atitudinea psihică a făptuitorului faţă de
fapta sa şi urmările acesteia. Înţelegem prin aceasta atitudinea voinţei şi
conştiinţei făptuitorului faţă de componentele laturii obiective105. Împreună cu
elementul circumstanţial şi în strânsă legătură cu acesta, elementul subiectiv
este cel care imprimă caracterul specific al infracţiunii de loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte.
3.2.1. Vinovăţia cerută de lege pentru existenţa acestei infracţiuni
este praeterintenţia, în sensul că există intenţie, directă sau indirectă, în privinţa
faptei iniţiale de lovire sau alte violenţe şi există culpă, în oricare dintre cele
două modalităţi, cu privire la rezultatul mai grav, respectiv decesul victimei.
103 Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr.2448/1983, în C.D., pag. 195. 104 George Antoniu şi colab., Practica judiciară penală, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti,
1988, pag. 74.105 Vasile Drăghici, Drept penal, Partea generală, Ed. Pro Universitaria, 2010, Bucureşti,
pag. 185.54
Această formă de vinovăţie se stabileşte în funcţie de unele elemente obiective:
obiectul vulnerat, zona vizată, intensitatea şi numărul loviturilor, starea de
sănătate a victimei etc.106 De regulă, pe baza acestor elemente se poate face
distincţia între infracţiunea prevăzută de art. 183 şi cea prevăzută de art. 174
C.pen.107 În practica judiciară mai veche, în legătură cu această distincţie, s-a
arătat că : „Există infracţiune de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte şi nu
cea de omor, atunci când inculpatul a produs victimei numeroase leziuni care –
deşi nu au avut ca rezultat moartea – nu prezentau gravitate şi nici mijloacele
folosite nu erau apte să producă moartea, care s-a datorat unor maladii grave
preexistente. În speţă, între inculpat şi soţia sa a avut loc un conflict, care a
degenerat în insulte şi loviri reciproce, aplicate la întâmplare; nu s-a stabilit că
inculpatul s-a folosit de obiecte apte să genereze moartea, dar prin activitatea sa
el a cauzat victimei – care în cele din urmă a decedat – multiple leziuni. În acest
context, se poate conchide că , sub aspect subiectiv, inculpatul, săvârşind cu
intenţie acţiuni de lovire a soţiei sale, a determinat producerea unui rezultat,
moartea acesteia, pe care nu l-a prevăzut, deşi în raport cu situaţia concretă
trebuia şi putea să-l prevadă. Fapta sa constituie infracţiunea de loviri sau
vătămări cauzatoare de moarte şi nu cea de omor.” (Trib. Suprem, decizia nr.
48/1980, în Rep. 82, pag. 241).
În doctrina penală se cunosc două feluri de infracţiuni praeterinteţionate
şi anume: infracţiuni praeterintenţionate propriu-zise şi infracţiuni cu urmări
praeterintenţionate108. Infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte
este praeterintenţionată propriu-zisă având un singur obiect juridic, producându-
se un singur rezultat mai grav decât cel urmărit sau acceptat de către făptuitor.
„În cazul în care acţiunea făptuitorului constând în trântirea şi rostogolirea unei
106 Valerian Cioclei, Drept penal. Partea specială, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, pag. 154.107 Art. 188. N.C.P. Omorul –(1) „Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoare de
la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.” 108 Vasile Drăghici, Drept penal, Partea generală, Ed. Pro Universitaria, 2010, Bucureşti,
pag. 146.55
persoane la sol a fost comisă cu intenţie, dar decesul acesteia s-a produs din
culpă, prin depăşirea intenţiei, fapta va constitui infracţiunea de loviri sau
vătămări cauzatoare de moarte.” În fapt, în urma unor discuţii purtate în glumă
cu colegul său de muncă (victima), inculpatul l-a rostogolit pe acesta de două
ori peste cap cauzându-i o fractură a coloanei vertebrale în urma căreia victima
a decedat109.
Deşi pare puţin probabil, în practică au existat şi dificultăţii în a
distinge, în plan subiectiv, între infracţiunea de loviri şi vătămări cauzatoare de
moarte şi cea de ucidere din culpă. Şi din acest punct de vedere, în practica mai
veche a instanţei supreme găsim soluţii care clarifică această problemă,
arătându-se că, la uciderea din culpă violenţele trebuie să aibă ca sursă
„nepriceperea” făptuitorului, de fapt, culpa acestuia. În practica mai nouă sunt
folosite aceleaşi criterii distinctive, precum şi aceleaşi raţionamente, atât pentru
delimitarea faţă de omor - [„Lovirea victimei în regiunea nazală şi apoi cu
piciorul în piept nu implică previziunea probabilităţii ivirii rezultatului letal
produs, întrucât nici modul şi nici mijlocul utilizat pentru executarea loviturilor,
nici regiunea în care s-au aplicat, nu sunt de natură, în cazuri obişnuite, să
conducă la producerea decesului. Întrucât rezultatul letal nu a fost prevăzut şi
acceptat de inculpat, lipsind intenţia de a ucide, corect s-a dispus schimbarea
încadrării juridice din omor calificat în lovituri cauzatoare de moarte.” (C.A.B.,
secţia I penală, decizia nr. 195/1999, în C.A.B. 1999, pag. 112)], cât şi pentru
distincţia faţă de uciderea din culpă – [„Fapta inculpatului care, aplicând
victimei un pumn în zona feţei , a determinat astfel căderea, lovirea victimei cu
capul de dunga unei servante din lemn şi, în cele din urmă, moartea victimei,
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte , iar nu pe cele ale infracţiunii de ucidere din culpă. Spre
deosebire de uciderea din culpă, în cazul căreia culpa priveşte atât lovirea
109 C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 351/1996, pag. 107.56
victimei, cât şi rezultatul letal produs, în privinţa infracţiunii prevăzute de art.
183 C.pen., făptuitorul acţionează cu praeterintenţie, ceea ce însemnă că numai
rezultatul letal al faptei sale, mai grav decât cel urmărit sau acceptat, se produce
din culpă.” (C.A.B., secţia a II-a penală, decizia nr. 105/2000, în C.A.B. 2000,
pag. 99)].
Aşadar, dacă în raport cu moartea victimei culpa făptuitorului nu poate fi
reţinută, existând numai intenţia de a lovi sau a vătăma, răspunderea penală a
acestuia se va stabili, după caz, pentru lovire sau alte violenţe, pentru vătămare
corporală sau vătămare corporală gravă. Dacă se reţine culpa făptuitorului în
raport cu moartea victimei, dar această culpă n-a fost precedată de o acţiune,
intenţia iniţială de a lovi sau a vătăma integritatea corporală a victimei, fapta
constituie numai infracţiunea de ucidere din culpă, iar dacă se reţine intenţia
făptuitorului nu doar de a lovi sau vătăma integritatea corporală, ci de a ucide,
fapta va constitui infracţiunea de omor110.
3.3.FORMELE INFRACŢIUNII
Fiind o infracţiune praeterintenţionată, infracţiunea de loviri sau
vătămări cauzatoare de moarte nu este susceptibilă de forma tentativei.
Infracţiunea este caracterizată printr-o faptă penală de bază, care produce un
rezultat mai grav (moartea victimei), faţă de care făptuitorul a avut altă poziţie
subiectivă, constând în culpă111. Faţă de caracteristicile acestui conţinut, obiectiv
şi subiectiv complex, infracţiunea praeterintenţionată nu poate avea tentativă –
chiar dacă fapta iniţială, cea săvârşită cu intenţie, ar fi susceptibilă de tentativă –
deoarece faţă de rezultatul mai grav, survenit prin depăşirea intenţiei iniţiale,
forma de vinovăţie specifică este culpa, iar tentativa presupune neapărat
110 Octavian Loghin, Avram Filipaş, Drept penal. Partea specială, Casa de editură şi presă Şansa SRL, Bucuresti, 1992, pag. 53.
111 Valerian Cioclei, Drept penal, Partea specială, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, pag. 155.57
existenţa intenţiei112.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul producerii morţii victimei.
Caracterul progresiv al infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte
ridică problema stabilirii datei când această infracţiune a fost săvârşită. Astfel, s-
au conturat două opinii: într-o primă opinie se apreciază că data săvârşirii
infracţiunii este aceea a executării activităţii de lovire sau vătămare corporală;
într-o a doua opinie se apreciază că data săvârşirii infracţiunii este data la care s-
a produs definitiv rezultatul113.
Pentru rezolvarea unitară de către instanţele judecătoreşti a acestei
probleme, Plenul fostului Tribunal Suprem, prin Decizia de îndrumare nr.
1/1987, a stabilit că, „în cazurile când legea penală prevede că anumite efecte
juridice se produc în raport cu data săvârşirii infracţiunii, prin această expresie
se înţelege data actului de executare ce caracterizează latura obiectivă a
infracţiunii, iar nu data consumării acesteia prin producerea rezultatului”.
Aceeaşi instanţă a stabilit că:„În cazul infracţiunilor a căror existenţă este
condiţionată de producerea unui anumit rezultat, data executării de către
făptuitor a actelor materiale ce caracterizează latura obiectivă nu coincide
totdeauna cu data producerii rezultatului, deci cu consumarea infracţiunii”114.
Acest aspect este foarte important din punct de vedere practic, deoarece există
diferite instituţii prevăzute de legea penală (prescripţia, amnistia, graţierea,
minoritatea), care îşi produc efectele prin raportare la data săvârşirii infracţiunii,
iar nu la data consumării ei.
Nu trebuie confundat momentul consumării infracţiunii cu momentul
săvârşirii faptei, deoarece acestea nu coincid întotdeauna. Momentul consumării
infracţiunii coincide , într-adevăr, cu momentul producerii rezultatului şi în
112 Vasile Drăghici, Drept penal, Partea generală, Ed. Pro Universitaria, 2010, Bucureşti, pag. 206.
113 Ilie Pascu, Mirela Gorunescu, Drept penal. Partea specială, ediţia a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, pag.145.
114 Trib. Suprem, decizia de îndrumare nr. 1/1987, pag. 45.58
funcţie de acesta se va face încadrarea juridică a faptei, chiar dacă de la
momentul comiterii faptei şi până la momentul decesului trece o perioada mai
mare de timp. Momentul săvârşirii infracţiunii trebuie însă identificat cu
momentul actului de executare ce caracterizează latura obiectivă a infracţiunii,
iar nu cu momentul consumării acesteia. Într-o formulare mai directă se poate
spune că data consumării infracţiunii este data decesului, iar data săvârşirii
faptei este data lovirii sau vătămării115.
3.3. MODALITĂŢILE INFRACŢIUNII
Infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte fiind o faptă
derivată din alte fapte: loviri, acte de violenţă, vătămări corporale, vătămări
corporale simple, vătămări corporale grave, în mod firesc este susceptibilă de
numeroase şi variate modalităţi atât normative (în raport cu fapta care a produs
moartea victimei: loviri uşoare sau violenţe grave, vătămări trecătoare sau
permanente etc.), cât şi faptice ( în raport cu împrejurările care s-a produs
moartea victimei: starea anterioară a sănătăţii victimei, moartea intervenită
imediat sau la oarecare interval după săvârşirea faptei cauzatoare, concurs de
cauze supra venite etc.).
Dacă nu se poate stabili culpa făptuitorului în raport cu moartea victimei,
ci numai intenţia acestuia în raport cu lovirea sau fapta d vătămare corporală,
răspunderea penală se stabileşte, după caz, pentru infracţiunea de lovire sau alte
violenţe, sau pentru infracţiunea de vătămare corporală ori vătămare corporală
gravă. Dacă se stabileşte că făptuitorul este în culpă în ceea ce priveşte moartea
victimei, dar că această culpă nu se suprapune cu intenţia sa iniţială de a o lovi
sau de a-i produce numai o vătămare a integrităţii corporale, fapta constituie
infracţiunea de ucidere din culpă. Dacă se stabileşte că făptuitorul a acţionat nu
115 Valerian Cioclei, Drept penal. Partea specială, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, pag. 156.59
cu intenţia de a lovi sau de a produce numai o vătămare a integrităţii corporale,
ci cu intenţia de a ucide, fapta constituie infracţiunea de omor. Poziţia subiectivă
a făptuitorului, constând în intenţia de a vătăma integritatea corporală ori de a
ucide, se stabileşte în fiecare caz tinându-se seama de instrumentul folosit de
făptuitor, de zona corpului unde a fost aplicată lovitura, de numărul loviturilor,
de intensitatea acestora, precum şi de toate celelalte împrejurări concrete în
contextul cărora a fost săvârşită fapta116.
3.5. SANCŢIONAREA INFRACŢIUNII
Deoarece infracţiunea de loviri şi alte violenţe este, prin rezultatul
produs, cea mai gravă infracţiune din seria celor îndreptate împotriva integrităţii
corporale şi a sănătăţii, pedeapsa prevăzută de legiuitor este de închisoare de la 5
la 15 ani. Se observă, aşadar, că poziţia subiectivă specială a autorului
(praeterintenţia) face ca pedeapsa să fi mai uşoară ca pentru omor, dar mai
severă decât pentru uciderea din culpă.
In Codul penal care urmează să intre în vigoare pedeapsa pentru
infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este de la 6 la 12 ani117.
Observăm un şi mai mare mare interes dat de către legiuitor integrităţii, sănătăţii
şi vieţii persoanei.
Instanţa poate aplica şi pedeapsa complementară a interzicerii unor
116 Tudorel Toader, Drept penal român. Partea specială, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, pag. 75.
117 “Noul Cod penal (adoptat prin Legea nr. 286 din 17 iulie 2009, publicată în M.Of. nr. 510 din 24 iulie 2009) va intra în vigoare la o dată care va fi stabilită în legea pentru punerea în aplicare a acestuia. Potrivit prevederilor art. 446 alin. (3) din Noul Cod penal, Guvernului îi revine sarcina ca în termen de 12 luni de la publicarea în Monitorul Oficial să supună Parlamentului spre adoptare proiectul de lege pentru punerea în aplicare. Orizontul de aşteptare nu este foarte apropiat, având în vedere şi faptul că momentul punerii în aplicare trebuie să coincidă cu aplicarea prevederilor viitorului Nou Cod de procedură penală, precum şi ale Legii privind executarea pedepselor.” Prof. univ. dr. Tudorel Toader, Consideraţii privind partea specială a Noului Cod penal.
60
drepturi, dacă o apreciază ca fiind necesară118. În ipoteza existenţei unor
circumstanţe agravante, se poate aplica o pedeapsă până la maximul special [art.
78 alin (1) C. pen.]119 dacă maximul special nu este îndestulător, se va adăuga un
spor până la 3 ani [art. 78 alin.(1) C. pen.].
3.6. ASPECTE PROCESUALE
Din cauza gravităţii sporite a consecinţelor faptei, dar şi datorită
dificultăţilor pe care le implică soluţionarea unor astfel de cauze, pentru
infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, urmărirea penală se
realizează de către procuror, iar judecarea cauzei în primă instanţă revine
tribunalului. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Organul de urmărire penală, după ce a fost sesizat, dispune începerea
urmăririi penale în cazul în care constată că nu există nici unul din cazurile
indicate în art. 10 C. pr. pen.120 Organele de cercetare penală ale poliţiei au
118 C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 195/1999, pag. 113-115.119 Art. 78.” Efectele circumstanţelor agravante – (1) În cazul în care există circumstanţe
agravante, persoanei fizice i se poate aplica maximul special. Dacă maximul special este neîndestulător, în cazul închisorii se poate adăuga un spor de până la 5 ani, care nu poate depăşi o treime din acest maxim, iar în cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult o treime din maximul special.”
120 Art. 10 – „Cazurile în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată. (1) Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă: a) fapta nu există; b) fapta nu este prevăzută de legea penală; b¹) fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni; c) fapta nu a fost săvârsită de învinuit sau de inculpat; d) faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii; e) există vreuna din cauzele care înlatură caracterul penal al faptei; f) lipseste plangerea prealabila a persoanei vatamate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori alta conditie prevazuta de lege, necesara pentru punerea in miscare a actiunii penale; g) a intervenit amnistia, prescriptia ori decesul faptuitorului sau, dupa caz, radierea persoanei juridice atunci cand are calitatea de faptuitor; h) a fost retrasa plangerea prealabila ori partile s-au impacat, in cazul infractiunilor pentru care retragerea plangerii sau impacarea partilor inlatura raspunderea penala;
61
obligaţia de a efectua actele de urmărire care nu suportă amânare – cercetarea la
faţa locului, dispunerea constatării ori a expertizei medico-legale, dispunerea
constatărilor tehnico - ştiinţifice sau a expertizelor criminalistice, stabilirea
identităţii victimei, identificarea şi ascultarea martorilor, efectuarea
percheziţiilor, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, identificarea, urmărirea şi
prinderea făptuitorilor. Activitatea de strângere a probelor se epuizează, în unele
cazuri, prin ascultarea învinuitului şi a martorilor, în alte cazuri se cere
efectuarea şi a unor cercetări la faţa locului, percheziţii, reconstituiri. Toate
aceste activităţi de probaţiune se efectuează potrivit dispoziţiilor legale121.
Este posibil ca în momentul începerii urmăririi penale să nu fie cunoscut
făptuitorul; în acest caz se efectuează acte de cercetare penală cu obiectivul de a
se lămuri împrejurările în care s-a săvârşit infracţiunea şi de a se strânge date cu
privire la persoana care a săvârşit fapta. Dacă făptuitorul nu a fost identificat,
cercetarea continuă până ce se strâng probe cu privire la faptă, după care trece
într-o evidenţă specială – „cauze cu autori necunoscuţi”-, urmând a fi reluată
cercetarea după ce făptuitorul va fi identificat.
Cercetarea se poate efectua numai faţă de învinuit, urmând ca la
finalizarea urmăririi penale să se dispună, prin rechizitoriu, punerea în mişcare a
acţiunii penale şi trimiterea sa în judecată. Dacă învinuitul este cunoscut, faţă de
acesta se poate pune în mişcare acţiunea penală prin ordonanţă, chiar în cursul
cercetării penale, aceasta efectuându-se cu inculpat în cauză, raţiune pentru care
legea o numeşte „urmărire cu punere în mişcare a acţiunii penale”. Acest gen de
urmărire penală, constituie o îndepărtare de la reglementările occidentale şi de la
procesul „echitabil”, care exprimă cerinţa înfăptuirii justiţiei de către instanţele
i) s-a dispus inlocuirea raspunderii penale; i¹) exista o cauza de nepedepsire prevazuta de lege; j) exista autoritate de lucru judecat. Impiedicarea produce efecte chiar daca faptei definitiv judecate i s-ar da o alta incadrare juridica. (2) În cazul prevazut la lit. f), actiunea penala poate fi pusa in miscare ulterior in conditii legale.”
121 Grigore Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, pag. 606.
62
judecătoreşti. În reglementarea europeană, punerea în mişcare a acţiunii penale
în cursul urmăririi penale, care are drept obiect aplicarea sancţiunii prevăzute de
legea penală, se realizează prin sesizarea unui organ judecătoresc, pentru că
privitor la acţiunea penală trebuie să se pronunţe un reprezentant al puterii
judecătoreşti122.
Tezele prealabile privind proiectul noului Cod de procedură penală
păstrează reglementarea actuală, împărţind urmărirea penală în două faze: faza
de investigare a faptei şi faza de investigare a persoanei; ultima fază începe prin
decizia de inculpare a unei persoane (inculpat), care se realizează prin punerea
în mişcare a acţiunii penale, ceea ce corespunde reglementării actuale cu
denumirea de „urmărire penală cu punerea în mişcare a acţiunii penale”.
Continuând cercetarea penală, dacă organul de cercetare consideră că
sunt temeiuri pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, face propuneri în acest
sens, pe care le înaintează procurorului, ca unic titular al exerciţiului acţiunii
penale în cursul urmăririi penale. Prin „temeiuri” pentru punerea în mişcare a
acţiunii penale se înţelege, în primul rând, existenţa unor probe care să
stabilească săvârşirea de către învinuit a infracţiunii ce i s-a adus la cunoştinţă,
ceea ce exprimă cerinţa ca persoana învinuitului să fie determinată ca persoană
fizică; se cere de asemenea, să nu existe vreunul din cazurile prevăzute în art. 10
C. pr. pen. Pentru a se proceda la punerea în mişcare a acţiunii penale nu este
necesar ca probaţiunea să fie epuizată, în sensul lămuririi cauzei sub toate
aspectele, deoarece acest obiectiv este avut în vedere şi după inculpare, prin
continuarea cercetării. Este necesar să existe probe cu privire la existenţa
infracţiunii şi identitatea făptuitorului123. Procurorul, după ce verifică actele de
cercetare efectuate, poate să nu fie de acord cu propunerea organului de
cercetare şi poate dispune continuarea cererii fără punerea în mişcare a acţiunii
122 Idem, pag. 609.
123 Grigore Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, pag. 612.
63
penale, cu învinuitul în stare de libertate.
Dacă organul de cercetare consideră că este necesară şi privarea de
libertate a inculpatului pe o perioadă de până la 30 de zile, face propuneri în
acest sens procurorului.Când există propunerea de arestare preventivă a
inculpatului, procurorul procedează, mai întâi, la ascultarea acestuia în prezenţa
apărătorului, după care, dacă este cazul, prezintă dosarul cauzei, cu propunerea
motivată de luare a măsurii arestării preventive a inculpatului, organului
competent să dispună această măsură, de regulă preşedintele instanţei
competente să judece cauza în primă instanţă sau judecătorului delegat de
acesta124.
O altă etapă importantă în cadrul urmăririi penale o constituie
identificarea martorilor ce pot furniza date legate de împrejurările săvârşirii
infracţiunii constituie una din sarcinile urgente care trebuie rezolvate.
Depoziţiile acestora determină de foarte multe ori orientarea activităţii organelor
de urmărire penală. Ascultarea martorului trebuie să lămurească în detaliu
următoarele probleme : locul şi timpul săvârşirii infracţiunii; împrejurările în
care a luat la cunoştinţă despre faptă; acţiunea făptuitorului înainte, în timpul şi
după săvârşirea infracţiunii; cauze care au generat starea conflictuală; identitatea
sau semnalmentele făptuitorului; identitatea victimei etc. Sfera persoanelor ce
pot fi audiate ca martor diferă de la cauză la cauză, putând fi restrânsă sau
extinsă în raport cu împrejurările în care s-a săvârşit infracţiunea.
Având în vedere gradul ridicat de pericol social al infracţiunii de loviri
sau vătămări cauzatoare de moarte, judecata în primă instanţă o efectuează
tribunalul ( art. 27, alin. 1, lit. b, C. pr. Pen.)125.
3.7. ASPECTE CRIMINALISTICE
124 Idem, pag. 635.125 Art. 27. „Competenţa tribunalului. Tribunalul: (1) judecă în primă instanţă: (...) b)
infracţiunile săvârşite cu intenţie, care au avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei.”64
Majoritatea faptelor oamenilor se reflectă în transformările produse în
mediul în care se desfasoară. La fel, orice act ilicit produce transformări
obiectivate, sub raport criminalistic, în urme ale infractiunii, fiind imposibil
pentru un raufăcător să acţioneze cu intensitatea pe care o presupune acţiunea
criminală, fără să lase urme ale trecerii sale126. Pornind de la această realitate,
investigaţiile criminalistice, destinate descoperirii infracţiunilor şi identificării
infractorilor acestora, au drept fundament ştiinţific principiul potrivit căruia
săvârşirea unei infracţiuni determină modificări în mediul înconjurător127.
Cercetarea la faţa locului se înscrie printre activităţile de bază ce
contribuie în mod substanţial la aflarea adevărului în cauză, de ea depinzând
lămurirea problemelor referitoare la faptele şi împrejurările comiterii acesteia,
inclusiv cu privire la persoana făptuitorului128. Nu de puţine ori, aceasta
activitate se constituie în unica modalitate de obţinere a probelor şi mijloacelor
materiale de probă, cel puţin în prima fază a cercetărilor129.
În general în cazul infracţiunii de lovituri sau vătămări cauzatoare de
moarte, ca şi în cazul infracţiunii de omor, prin noţiunea de “ loc al faptei “ se
înţelege, după caz, următoarele : locul unde s-a consumat episodul principal al
faptei, locul unde a fost abandonată victima, locul unde a survenit moartea când
acesta nu coincide cu locul agresiunii, căile de acces precum şi căile de părăsire
etc. Cercetarea la faţa locului se va efectua după regulile generale. Sarcinile ce
revin lucrătorilor de poliţie ajunşi primii la faţa locului sunt următoarele:
identificarea martorilor oculari, a persoanelor suspecte, identificarea şi prinderea
făptuitorului, conservarea aspectului locului faptei şi interzicerea pătrunderii în
câmpul infracţiunii a oricărei persoane ce nu are atribuţii pe linia cercetării la
126 E. Locard, Manuel de technique policière, Ed. Payot, Paris, pag. 68.127 Emilian Stanciu, Tratat de criminalistică, ediţia a IV-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2007, pag. 103.128 V.Bercheşan, Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpaţi, Craiova, 1992, pag.26.129 V.Bercheşan, Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpaţi, Craiova, 1992, pag. 27.
65
faţa locului etc. Organul judiciar va trebui să-şi orienteze cercetările potrivit
formulei celor „7 întrebări”: ce faptă s-a comis şi care este natura ei? unde s-a
comis fapta? când a fost săvârşită? cine este autorul? cum şi în ce mod a
săvârşit-o? cu ajutorul cui? în ce scop? La ceste întrebări se mai adaugă, uneori,
încă una foarte importantă: cine este victima?130
Numai pe baza răspunsurilor la aceste întrebări este posibil să se
alcătuiască un probatoriu de natură să reflecte realitatea şi permită stabilirea
adevărului.
Multitudinea modalităţilor de operare şi a condiţiilor în care sunt comise
infracţiunile contra vieţii, putem susţine că în investigarea criminalistică rar se
recurge la scheme fixe. Nu includem aici regulile procesual penale sau cele
metodologice generale privind urmărirea penală.
Pentru clarificarea cauzelor săvârşirii infracţiunii, sub toate aspectele
sale şi pentru a fi în măsură să rezolve toate problemele care fac obiectul
probaţiunii, organul de urmărire va trebui să apeleze la întreaga gamă de
mijloace de probă tehnico-ştiinţifice, tactice şi metodologice criminalistice după
cum urmează131:
a) Cercetarea la faţa locului;
b) Efectuarea de constatări tehnico-ştiinţifice şi medico-legale;
c) Ascultarea martorilor, a învinuiţilor sau inculpaţilor;
d) Efectuarea de prezentări pentru recunoaşterea de persoane sau
obiecte;
e) Efectuarea de percheziţii, de ridicare de obiecte sau de înscrisuri;
f) Efectuarea de reconstituiri;
g) Efectuarea de confruntări.
130 Emilian Stanciu, Tratat de criminalistică, ediţia a IV-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 515.
131 V. Greblea, Prelegeri la cursurile de specializare a procurorilor criminalişti, manuscris, din fondul documentar al Parchetului General de pe lângă Î.C.C.J.
66
În primă fază trebuiesc stabilite câteva situaţii foarte importante în faza
începerii cercetării penale. Stabilirea cauzei şi naturii morţii este o problemă la a
cărei rezolvare îşi dau concursul organul de urmărire penală şi medicul legist;
stabilirea locului unde a fost săvârşită infracţiunea este foarte important fiind
bogat în urme şi date cu privire la împrejurările în care s-a comis fapta;
stabilirea momentului comiterii infracţiunii; identificarea autorului şi a celorlalţi
participanţi la săvârşirea infracţiunii are un rol foarte important în desfăşurarea
normală a procesului penal; identificarea victimei ajută la determinarea cercului
de suspecţi; identificarea instrumentelor sau mijloacelor care au servit la
săvârşirea infracţiunii vizează agentul vulnerant care a cauzat leziuni victimei
cât şi celelalte mijloace de care autorul s-a folosit la săvârşirea infracţiunii132.
a) Cercetarea la faţa locului (art. 129 C. pr. pen.133) reprezintă actul de
debut al investigaţiilor în fapte de periculozitate deosebită. Referitor la întelesul
termenului de „loc al savârsirii faptei", se întelege nu numai locul propriu-zis al
savârşirii infracţiunii, ci şi zonele apropiate din care se pot desprinde date
referitoare la pregătirile, savârşirea şi urmările faptei, precum şi căile de acces şi
de refugiu ale autorului din câmpul infracţional.132 Emilian Stanciu, Tratat de criminalistică, ediţia a IV-a, rev.si adaug. Bucuresti: Universul
Juridic,2007, pag. 516.133 Art. 129. – (1)”Cercetarea la faţa locului se efectuează atunci când este necesar să se
facă constatări cu privire la situaţia locului savârşirii infracţiunii, să se descopere şi să se fixeze urmele infracţiunii, să se stabilească poziţia şi starea mijloacelor materiale de probă şi împrejurările în care infracţiunea a fost săvârşită.
(2)Organul de urmărire penală efectuează cercetarea la faţa locului în prezenţa martorilor asistenţi, afară de cazul când aceasta nu este posibil. Cercetarea la faţa locului se face în prezenţa părţilor, atunci când este necesar. Neprezentarea părţilor încunoştinţate nu împiedică efectuarea cercetării.
(3)Când învinuitul sau inculpatul este reţinut ori arestat, dacă nu poate fi adus la cercetare, organul de urmărire penala îi pune în vedere că are dreptul să fie reprezentată şi îi asigură, la cerere, reprezentarea.
(4)Instanţa de judecata efectuează cercetarea la faţa locului cu citarea părţilor şi în prezenţa procurorului, când participarea acestuia la judecată este obligatorie.
(5)Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate interzice persoanelor care se află ori vin la locul unde se efectuează cercetarea să comunice între ele sau cu alte persoane, ori sa plece înainte de terminarea cercetării.”
67
Cercetarea la faţa locului se va materializa în procesul verbal de
cercetare la faţa locului, având ca anexe planşa fotografică şi schiţa locului
faptei.
b) Efectuarea constatărilor tehnico-ştiinţifice, conform prevederilor
art. 112 C. pr. pen.134, are un caracter de urgenţă, valorificarea ştiinţifică a
urmelor fiind impusă de existenţa pericolului dispariţiei unor mijloace materiale
de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt135.
Cunoaşterea obiectului expertizei este prima etapă în care specialistul
procedează la studierea actului de dispunere a lucrării în scopul stabilirii
concordanţei dintre indicaţiile şi datele conţinute în ordonanţă sau încheiere şi
obiectele primite. Expertul va stabili, în acelaşi timp, dacă materialul corespunde
din punct de vedere calitativ şi cantitativ şi dacă a fost manipulat şi păstrat în
condiţii corespunzătoare136. Cea de-a doua etapă este aceea a examinării separate
a fiecărui obiect având ca scop sesizarea particularităţilor sau a elementelor sale
caracteristice, după care are loc examinarea comparativă. Procedeele folosite în
examenul comparativ sunt confruntarea, juxtapunerea şi suprapunerea.
Constatarea medico-legală trebuie dispusă de organul de urmărire
penală.
134 Art. 112. „Folosirea unor specialişti. (1) Când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt şi este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, organul de urmărire penală poate folosi cunoştinţele unui specialist sau tehnician, dispunând, din oficiu sau la cerere, efectuarea unei constatări tehnico-ştiinţifice.
(2) Constatarea tehnico-ştiinţifică se efectuează, de regulă, de către specialişti sau tehnicieni care funcţionează în cadrul ori pe lângă instituţia de care aparţine organul de urmărire penală. Ea poate fi efectuată şi de către specialişti sau tehnicieni care funcţionează în cadrul altor organe.”
135 Emilian Stanciu, Tratat de criminalistică, ediţia a IV-a, rev.si adaug. Bucuresti: Universul Juridic,2007, pag. 349.
136 Emilian Stanciu, Tratat de criminalistică, ediţia a IV-a, rev.si adaug. Bucuresti: Universul Juridic,2007, pag. 357.
68
Rezultatele investigaţiilor sunt cuprinse în raportul de expertiză
criminalistică137, care este format din trei părţi: partea introductivă, partea
descriptivă şi partea finală.
c) Mărturia sau proba testimonială, reprezintă unul dintre cele mai
vechi mijloace de probaţiune şi printre cele mai folosite în cadrul procesului
judiciar, în general şi a celui penal, în special. Administrarea probei
testimoniale, aprecierea declaraţiilor şi valorificarea acestora, face parte dintre
acele activităţi judiciare în care este pusă în evidenţă necesitatea respectării
prevederilor procesuale şi a regulilor tactice criminalistice.
Pentru realizarea unui act de justiţie de calitate, ascultarea persoanelor în
calitate de martor sau în orice altă calitate procesuală, de către organele de
urmărire penală sau de instanţele de judecată, indiferent de poziţia acestora în
procesul penal, nu poate fi concepută fără stăpânirea unor cunoştinţe serioase de
tactică criminalistică, dar şi de psihologie judiciară138.
Pregătirea ascultării martorului – sub raport tactic criminalistic – se va
face în funcţie de obiectivele anchetei şi activităţile destinate soluţionării lor, aşa
cum au fost ele planificate de organul judiciar în vederea aflării adevărului139.
Subiect central şi indispensabil al finalizării activităţii procesuale, prin
declaraţiile sincer făcute, învinuitul sau inculpatul contribuie la justa soluţionare
137 Conţinutul raportului. Raportul de expertiză cuprinde: a) partea introductivă, în care se arată organul de urmărire penală sau instanţa de judecată care a dispus efectuarea expertizei, data când s-a dispus efectuarea acesteia, numele şi prenumele expertului, data şi locul unde a fost efectuată, data întocmirii raportului de expertiză, obiectul acesteia şi întrebările la care expertul urma să răspundă, materialul pe baza căruia expertiza a fost efectuată şi dacă părţile care au participat la aceasta au dat explicaţii în cursul expertizei;
b) descrierea în amănunt a operaţiilor de efectuare a expertizei, obiecţiile sau explicaţiile părţilor, precum şi analiza acestor obiecţii ori explicaţii în lumina celor constatate de expert;
c) concluziile, care cuprind răspunsurile la întrebările puse şi părerea expertului asupra obiectului expertizei.
138 G.Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, pag. 134.
139 Emilian Stanciu, Tratat de criminalistică, ediţia a IV-a, rev.si adaug. Bucuresti: Universul Juridic,2007, pag. 387.
69
a cauzei, organele judiciare având posibilitatea să să stabilească cu multă
exactitate împrejurările în care a săvârşit fapta140. Declaraţiile învinuitului141
(inculpatului), cunoscute şi sub denumirea de mărturisire – considerată cândva
„regina probelor” – reprezintă un mijloc important de probă care serveşte, mai
mult sau mai puţin direct, la aflarea adevărului în procesul judiciar142.
Declaraţiile acestuia sunt, totodată o expresie a dreptului la apărare, mai ales că
ele pot fi făcute în prezenţa avocatului143.
d) Prezentarea pentru recunoaştere este o activitate cu caracter practic
destinată identificării unor persoane sau obiecte, de către anumite persoane –
martorii – care le-au perceput în împrejurări determinate de săvârşirea unei
infracţiuni.
Persoana care va fi prezentată pentru recunoaştere trebuie să fie
îmbrăcată în aceleaşi haine în care a fost observată de către martor sau în haine
asemănătoare. Va fi alcătuit un grup de persoane în care va fi introdusă persoana
de recunoscut. Alegerea celor din grup se va face cu respectarea unor criterii de
asemănare privind talia, vârsta, semnalmentele exterioare, îmbrăcămintea etc.
Evitându-se orice eventual contrast.
În cazul recunoaşterii persoanelor după fotografie, se va proceda la
asezarea fotografiei celui vizat pentru identificare într-un grup de 4 fotografii
executate în aceleaşi condiţii tehnice.
140G.Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, pag. 130.141 ?Art. 64. (C.pr.pen.) „Mijloacele de probă. (1) Mijloacele de probă prin care se aonstată elementele de fapt ce pot servi ca probă sunt: declaraţiile învinuitului sau inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente, decclaraţiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-ştiinţifice, constatările medico-legale şi expertizele.(2) Mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal.”
142 N. Volnicu, Tratat de drept penal, Ed. Paideea, Bucureşti, 2002, pag. 348.143 Emilian Stanciu, Tratat de criminalistică, ediţia a IV-a, rev.si adaug. Bucuresti: Universul
Juridic,2007, pag.429.70
Recunoaşterea obiectelor poate viza mai multe aspecte: obiecte
presupuse a fi fost folosite de către autor la săvârşirea faptei (arme albe sau de
foc), obiecte de îmbrăcăminte purtate în acel moment, mijloace de transport cu
care a venit sau a plecat de la locul faptei care trebuiesc recunoscute de martorii
oculari.
e) Efectuarea de percheziţii în locuri deschise presupune căutarea de
obiecte pe suprafeţe sau terenuri clar delimitate, îngrădite, care aparţin persoanei
la care se efectuează percheziţia. În cazul locurilor neîngrădite cum sunt
terenurile agricole, pajiştile etc., nu se poate vorbi de percheziţie, ci , mai
degrabă, de o cercetare la faţa locului.
Percheziţia corporală144 este destinată căutării de obiecte aflate asupra
unei persoane, efectuându-se în multe împrejurări separat de alte acte
procedurale, însă este făcută frecvent şi cu ocazia percheziţiei domiciliare sau a
arestării.
Ridicarea de obiecte şi de înscrisuri ce pot servi ca probă în procesul
penal se efectuează atât în condiţiile stabilite de lege, cât şi cu respectarea
câtorva reguli tactice criminalistice. Din punct de vedere procedural se poate
recurge fie la o ridicare silită, dispusă de organul de urmărire penală sau de către
instanţa de judecată, fie la o percheziţie efectuată conform regulilor procedurale.
În ambele împrejurări este necesară prezenţe martorilor asistenţi145.
144 Art 106. (C.pr.pen.) „Efectuarea percheziţiei corporale. (1) Percheziţia corporală se efectuează de organul judiciar care a dispus-o, cu respectarea dispoziţiilor art. 104 alin (1)-Organul judiciar care urmează a efectua percheziţia este obligatca, în prealabil, să se legitimeze şi, în cazurile prevăzute de lege, să prezinte autorizaţia dată de judecător-, sau de persoanadesemnată de acest organ. (2) Percheziţia corporală se face numai de o persoană de acelaşi sex cu cea percheziţionată.”
145Emilian Stanciu, Tratat de criminalistică, Ed.a-4-a, rev.si adaug. Bucuresti: Universul Juridic,2007, pag.479.
71
f) În conformitate cu prevederile art. 130 C. pr. pen.146, organul de
urmărire penală sau instanţa de judecată, dacă consideră necesar, poate să
procedeze la reconstituirea la faţa locului, în întregime sau în parte, a modului şi
condiţiilor în care a fost săvârşită fapta. Reconstituirea este, în esenţă, o
activitate procedurală auxiliară, un procedeu probator destinat realizării scopului
procesual penal147.
Indiferent de natura obiectului verificării, reconstituirea trebuie să se
desfăşoare într-o atmosferă de calm şi de sobrietate, fără exagerări, gesturi sau
acţiuni spectaculoase, nesemnificative, inutile. Ritmul de desfăşurare a
acţiunilor va fi asemănător cu acela în care se presupune sua se declară, că a
avut loc fapta.
Pentru asigurarea obiectivităţii, a corectitudinii reconstituirii, vor fi
evitate sugestiile privind efectuarea corectă a unor anumite gesturi ori fapte.
Consemnarea rezultatelor reconstituirii se va face în primul rând în
procesul-verbal. Un mijloc tehnic de fixare a rezultatelor reconstituirii îl
reprezintă înregistrarea video şi fotografierea. Fotografiile şi celelalte
înregistrări vor însoţi procesul-verbal în care vor fi făcute menţiunile referitoare
la succesiunea imaginilor, la modalităţile tehnice de redare, precum şi la
secvenţele sau scenele pe care le reprezintă. Fotografiile vor fi numerotate şi
lipite pe planşe anexă la procesul-verbal, ştampilate şi vizate de cei în drept148.
g) În cadrul actelor de urmărire penală, confruntarea se înscrie printre
procedeele probatorii cu caracter complementar, efectuarea ei fiind condiţionată
de existenţa unor declaraţii date de persoanele ascultate în aceeaşi cauză,
146 Art. 130. „Reconstituirea. (1) Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, dacă găseşte necesar pentru verificarea şi precizarea unor date, poate să procedeze la reconstituirea la faţa locului, în întregime sau în parte, a modului şi a condiţiilor în care a fost săvârşită fapta. (2) Reconstituirea se face în prezenţa învinuitului sau inculpatului.”
147 V.Dongoroz, Gh.Daringa, S.Kahane, D.Lucinescu, A.Nemeş, M.Popovici, P.Sîrbulescu, V. Stoian, Noul cod de procedură penală şi codul penal anterior, prezentare comparativă, Ed. Politică, Bucureşti, 1969, pag.81.
148 Emilian Stanciu, Tratat de criminalistică, Ed.a-4-a, rev.si adaug. Bucuresti: Universul Juridic,2007, pag. 509.
72
declaraţii între care s-a constatat că există contradicţii149. Deşi confruntarea nu
este un mijloc de probă, întrucât aceasta nu este menţionată ca atare în art. 64 C.
pr. pen., ea reprezintă o modalitate distinctă de ascultare a subiecţilor procesuali
(art.87 şi 88 C. pr. pen.)150.
Pentru început, în încăpere este introdusă persoana considerată mai
sinceră, sau cel care a solicitat expres să se recurgă la confruntare. Se recomandă
ca cei doi să stea cu faţa la organul judiciar care conduce confruntarea, fiind
contraindicat ca ei să fie aşezaţi spate în spate, poziţie considerată cel puţin
umilitoare, mai ales pentru un martor de bună-credinţă, sincer. Persoanelor li se
pune în vedere că nu au voie să îşi facă semne sau să vorbească între ele. În
cazul acesta înregistrarea pe bandă videomagnetică oferă posibilitatea nu numai
a fixării integrale şi obiective a întrebărilor şi răspunsurilor, ci şi a
comportamentului celor confruntaţi.
Consemnarea rezultatelor confruntării se face printr-un proces-verbal a
cărui structură este asemănătoare declaraţiei date cu prilejul ascultării.
149 Gr. Theodoru şi L. Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1979, pag. 137.
150 Art. 87. „Obiectul confruntării. Când se constată că există contraziceri între declaraţiile persoanelor ascultate în aceeaşi cauză, se procedează la confruntarea acelor persoane, dacă aceasta este necesară pentru lămurirea cauzei.”
Art.88. „Procedura confruntării. (1) Persoanele confruntate sunt ascultate cu privire la faptele şi împrejurările în privinţa cărora declaraţiile date anterior se contrazic. (2) Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate încuviinţa ca persoanele confruntate să-şi pună reciproc întrebări.”
73
CAPITOLUL IV. STUDIU DE CAZ
4.1. ANALIZĂ STATISTICĂ
ANUL 2005
În anul 2005 unităţile de parchet din sistemul Ministerului Public şi-au
concentrat eforturile în direcţia îndeplinirii obiectivelor stabilite prin Planul de
măsuri prioritare pentru integrarea europeană în perioada noiembrie 2004 -
decembrie 2005, a obiectivelor prevăzute în „Strategia de Reformă a Sistemului
Judiciar” pentru perioada 2005-2007 prin Hotărârea Guvernului nr.232/
30.03.2005 şi a celor fixate prin „Strategia Naţională de Combatere a
Criminalităţii Organizate”, adoptată prin Hotărârea Guvernului nr.2209/
09.12.2004.
Dinamica celor mai importante categorii de infracţiuni
Structura infracţiunilor (% din totalul inculpaţilor trimişi în judecată):
Contra persoanei: 7355 (12,4%)74
Contra patrimoniului: 29153 (49,1%)
De corupţie: 942 (1,6%)
Prevăzute de legi speciale: 16224 (27,3%)
Trafic de droguri şi substanţe toxice: 781 (1,3%)
Alte infracţiuni: 4952 (8,3%)151
Diagrama nr. 1. Dinamica infracţiunilor în anul 2005
Infracţiuni contra persoanei
7355 inculpaţi trimişi în judecată, din care:
14,4% pentru omor - 1056 inculpaţi
9,8% pentru ucidere din culpă - 718
151 http://www.mpublic.ro/raport_activitate_2005.htm75
Se menţine ridicat numărul inculpaţilor trimişi în judecată pentru
accidente mortale de circulaţie (582).
9,0% pentru vătămare corporală gravă - 659
1,5% pentru lipsire de libertate în mod ilegal - 113
8,6% pentru viol - 632
Diagrama nr. 2. Infracţiuni contra persoanei în anul 2005
ANUL 2006
În cursul anului 2006 au fost trimişi în judecată un număr de 52.943 de
inculpaţi.
Dinamica infracţiunilor privind numărul total de inculpaţi are următoarea
structură:152
152 http://www.mpublic.ro/raport_activitate_2006.htm76
Contra persoanei - 6874
Contra patrimoniului - 24510
De coruptie - 976
Prevăzute de legi speciale - 15948
Trafic de droguri si substante toxice - 748
Alte infracţiuni – 3887
Diagrama nr. 3. Dinamica infracţiunilor în anul 2006
ANUL 2007
Anul 2007 a reprezentat un moment important în istoria României,
determinat de aderarea la Uniunea Europeana, ca stat cu drepturi depline în
marea familie a statelor europene. Acest fapt, de importanţa majoră pentru
77
viitorul României, a impus şi Ministerului Public concentrarea eforturilor în
direcţia finalizării îndeplinirii obiectivelor rezultate din „Planul de Acţiune
pentru Aprobarea Strategiei de Reformă a Sistemului Judiciar” în perioada 2005
– 2007 aprobat prin Hotarârea Guvernului nr. 232 din 30 martie 2007 şi din
Planul de acţiune pentru îndeplinirea condiţionalităţilor din cadrul mecanismului
de cooperare şi verificare a progresului realizat de România în domeniul
reformei sistemului judiciar şi a luptei împotriva corupţiei, aprobat prin
Hotarârea Guvernului nr. 1346 din 31 octombrie 2007.
În anul 2007 a fost cuantificat un număr de 47.787 de inculpaţi după cum
urmează:
Contra persoanei - 9.926 (20,8%)
Contra patrimoniului - 18.476 (38,7%)
De corupţie - 541 (1,1%)
Trafic de droguri şi substanţe toxice - 736 (1,5%)
Prevăzute de legi speciale - 15.366 (32,2%)
Alte infracţiuni - 2.742 (5,7%)153
Diagrama nr. 4. Dinamica infractiunilor în anul 2007
153 http://www.mpublic.ro/raport_activitate_2007.htm78
ANUL 2008
Dinamica infracţiunilor din anul 2008: 45.073 de persoane inculpate.
Structura infracţiunilor (% din totalul inculpaţilor trimişi în judecată):154
Contra persoanei - 9.516 (21,1%)
Contra patrimoniului - 16.447 (36,5%)
De corupţie - 698 (1,5%)
Trafic de droguri şi substanţe toxice - 895 (2,0%)
Prevăzute de legi speciale - 15.767 (35,0%)
Alte infracţiuni - 1.750 (3,9%)
Diagrama nr. 5. Dinamica infracţiunilor în anul 2008
154 http://www.mpublic.ro/raport_activitate_2008.htm
79
Infractiuni contra persoanei
9.516 inculpaţi trimisi în judecată, din care:
0,8% pentru loviri sau vătămare cauzatoare de moarte - 81
7,5% pentru ucidere din culpă - 716
Se menţine ridicat numărul inculpaţilor trimişi în judecată pentru
accidente mortale de circulaţie (606) şi ponderea acestora (6,4%).
6,0% pentru vătămare corporală gravă - 575
15,7% pentru vătămare corporală - 1.493
33,0% pentru loviri sau alte violente - 3.142
0,9% pentru lipsire de libertate în mod ilegal - 90
5,6% pentru viol – 532
ANUL 2009
80
În anul 2009 au fost trimişi în judecată 49.743 de inculpaţi după cum
urmează:155
Contra persoanei 9.980 (20,1%)
Contra patrimoniului 17.245 (34,7%)
De corupţie 662 (1,3%)
Trafic de droguri şi substanţe toxice 979 (1,9%)
Prevăzute de legi speciale 18.895 (38,0%)
Alte infracţiuni 1.982 (4,0%)
Diagrama nr. 6. Dinamica infracţiunilor în anul 2009
155 http://www.mpublic.ro/raport_activitate_2009.htm
81
Infracţiuni contra persoanei în anul 2009
9.980 inculpaţi trimisi în judecată, din care:
9,4% pentru omor – 943
1,0% pentru loviri sau vatamare cauzatoare de moarte – 98
8,1% pentru ucidere din culpă – 804
A crescut numărul inculpaţilor trimişi în judecată pentru accidente
mortale de circulaţie (654) şi ponderea acestora (6,5%), faţă de 606 în anul 2008
(aproape 2 pe zi).
5,8% pentru vătămare corporală gravă – 583.
14,0% pentru vătămare corporală - 1.395.
34,3% pentru loviri sau alte violente - 3.428.
1,7% pentru lipsire de libertate în mod ilegal – 166.
ANUL 2010
Structura infracţiunilor (în funcţie de numărul inculpaţilor trimişi în
judecată şi ponderea în total inculpaţi trimişi în judecată):
82
Contra persoanei 10.624 (18,7%)
Contra patrimoniului 20.030 (35,2%)
Prevăzute de legi speciale 22.001 (38,6%), din care :
De corupţie 934 (1,6%)
Trafic de droguri şi substanţe toxice 1.110 (2%)
Alte infracţiuni 4.294 (7,5%)
Diagrama nr. 7. Dinamica infracţiunilor în anul 2010
Infracţiuni contra persoanei
10.624 inculpaţi trimişi în judecată, din care:
9,5% pentru omor - 1008 inculpati
8,8% pentru ucidere din culpă - 937
83
A crescut numărul inculpaţilor trimişi în judecată pentru accidente
mortale de circulaţie (747) şi ponderea acestora (7%), faţă de 654 în anul 2009.
0,9% pentru loviri sau vătămări cauzatoare de moarte - 100
5,6% pentru vătămare corporală gravă - 600
13,5% pentru vătămare corporală - 1.435
34,8% pentru loviri sau alte violenţe - 3.692
1,3% pentru lipsire de libertate în mod ilegal - 137
4,8% pentru viol - 507156
Concluzii
Analizând datele statistice prezentate, se poate observa că numărul
inculpaţilor trimişi în judecată în perioada 2005-2010 pentru infracţiuni contra
persoanei înregistrează în prima perioada o scadere, respectiv de la 7.355
inculpaţi în 2005 la 6.874 inculpaţi în 2006, înregistrând apoi o creştere de 9.980
în 2009, respectiv 10.624 inculpaţi trimişi în judecată în 2010. 156 http://www.mpublic.ro/raportari_2010.htm
84
Diagrama nr. 8. Dinamica infracţiunilor între anii 2005-2010
4.2. STUDIU DE SPEŢĂ
B. L. este inculpată conform acuzaţiilor din dosarul penal nr. Xxx pentru
săvârşirea infracţiunii de loviri cauzatoare de moarte, faptă prevăzută şi
pedepsită de dispoziţiile art. 183 C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen.157.157 Art. 73. „Circumstanţele atenuante – Următoarele împrejurări constituie circumstanţe
atenuante: (b) săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, 85
În fapt, s-a reţinut că inculpata a fost căsătorită timp de 21 ani cu victima
B.S., iar din căsătoria lor au rezultat 3 copii, dintre care doi minori la data
săvârşirii faptei. În ultima vreme, victima nu mai lucra şi consuma alcool în
cantităţi exagerate.
În luna iunie 2003, inculpata a plecat să muncească în Italia, pentru a
putea întreţine familia, trimiţând lunar bani şi venind acasă din 6 în 6 luni, din
banii câştigaţi dorind să construiască o anexă la casă şi să cumpere bunuri de uz
casnic. După plecarea inculpatei în Italia, victima a ajuns să cheltuiască toţi
banii pe băutură, astfel încât copiii nu aveau din ce să se întreţină.
La data de 16 iunie 2006, inculpata a venit acasă cu o sumă mai mare de
bani şi pentru mai multă vreme, întrucât dorea să înceapă construcţia anexei la
imobil, în acest sens cumpărând şi materiale necesare noii construcţii.
Neprimind ajutor din partea victimei, s-a certat de mai multe ori cu acesta, care
se afla sub influenţa băuturilor alcoolice.
La data de 25 iunie 2006, după ce a consumat băuturi alcoolice la bar,
victima a revenit în domiciliu şi a început să se lovească cu pumnii în cap,
pretextând că nimeni nu îl înţelege şi nu-i dă de băut, iar pe fondul iritării sale, s-
a certat cu inculpata, ameninţând-o şi pe ea şi pe ceilalţi membri ai familiei că îi
va lovi cu un topor şi chiar a luat o coadă de unealtă, încercând să o lovească pe
inculpată, care a apucat un băţ şi a lovit victima în zona frunţii.
Din cauza loviturii şi a stării în care se afla, victima a căzut şi s-a lovit
puternic în zona cefei de bordura din curte. A încercat să se ridice şi, pentru că
nu putea, a fost ajutat de inculpată, care l-a ridicat, l-a dus în casă, l-a culcat şi s-
a culcat şi ea lângă soţul ei. A doua zi, inculpata a constatat că victima decedase.
Faţă de cele de mai sus, instanţa concluzionează că fapta inculpatei, aşa
cum este descrisă, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de de loviri
cauzatoare de moarte prevăzută de art. 183 C. pen.
determinate de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă.”
86
Infracţiunea de loviri cauzatoare de moarte are ca obiect material corpul
persoanei împotriva căreia se acţionează, în cazul de faţă este vorba despre soţul
inculpatei, numitul B.S.
Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii poate fi orice persoană care
îndeplineşte condiţiile generale ale răspunderii penale, respectiv B. L., soţia
victimei. Subiectul pasiv al infracţiunii comise este B. S.
Din punct de vedere obiectiv, elementul material este realizat prin
activitatea de lovire a părţii vătămate cu un băţ în zona frunţii, urmarea imediată
constând în moartea victimei.
Pentru ca infracţiunea să existe, a trebuit să se stabilească din punct de
vedere obiectiv, că lovirea săvârşită de către B. L. a fost cauza morţii, adică să
se dovedească existenţa unei legături de cauzalitate între activitatea de lovire de
către B. L. şi decesul lui B. S.
Din punct de vedere subiectiv, s-a dovedit că inculpata a săvârşit
infracţiunea de lovire cu intenţie, iar urmarea – moartea lui B. S. – este atribuită
acesteia pe baza culpei. În cazul unei astfel de infracţiuni – praeterintenţionate –
moartea victimei este atribuită pe baza culpei dovedite a făptuitorului şi nu pe
baza unei prezumţii, situaţie care ar însemna încălcarea principiului potrivit
căruia nu există infracţiune şi nici răspundere penală fără vinovăţie158.
Consumarea infracţiunii a avut loc în momentul producerii morţii
victimei. Referitor la aceasta, Plenul fostului Tribunal Suprem, prin decizia de
îndrumare nr. 1/1987, a stabilit că “în cazurile când legea penală prevede că
anumite efecte juridice se produc în raport cu data săvârşirii infracţiunii, prin
această expresie se înţelege data actului de executare ce caracterizează latura
obiectivă a infracţiunii, iar nu data consumării acesteia prin producerea
rezultatului.”
158 O. Loghin, T. Toader, Drept Penal Roman. Partea Specială, Casa De Editură Şi Presă Şansa, pag140.
87
CONCLUZII ŞI PROPUNERI DE „LEGE FERENDA”
Începând cu 1989, ţara noastră a suferit o serie de transformări politice,
sociale şi economice, transformări care au avut consecinţe vizibile, chiar
dramatice în unele dimensiuni şi realităţi sociale. Transformările la nivel
macrosocial au influenţat şi determinat modificări diferite atât la nivelul
grupurilor sociale, cât şi la nivelul destinelor individuale.
Procesul de democratizare a societăţii se produce lent şi dificil, iar
participarea oamenilor la schimbarea socială se dovedeşte a fi o atitudine cu
carenţe în componenţa sa comportamentală. Unele fenomene negative s-au
88
amplificat, s-au diversificat în expresia lor cotidiană, antrenând disfuncţionalităţi
şi diminuări ale autorităţii, atât în spaţiul public - instituţii, organizaţii, cât şi în
cel privat - familii, cupluri, relaţii interpersonale.
Structurile guvernamentale mai învaţă încă să colaboreze cu cele
neguvernamentale, se creează parteneriate instituţionale în efortul de a mări
stabilitatea socială şi de a micşora costurile sociale şi psihologice ale tranziţiei.
În pofida eforturilor colective, unele fenomene sociale, cum este şi
criminalitatea, sunt îngrijorătoare, căpătând forme noi, de o largă diversitate,
unele generate chiar de realităţile sociale specifice economiei de piaţă.
Violenţa cotidiană reprezintă o provocare în faţa valorilor noastre
fundamentale şi de aceea ea trebuie să suscite un răspuns hotarât. Acest fenomen
a existat dintotdeauna, dar lumea trebuie să accepte că, deşi el este un aspect
inerent al condiţiei umane, trebuie prevenit, controlat şi combătut.
Criminalitatea este explicată adeseori prin factori precum: şomajul şi
dificultatea de a-şi procura pe căi legale mijloacele necesare pentru o viată
acceptabilă, înmulţirea tentaţiilor şi diminuarea presiunii sociale, excluderea şi
mizeria, monotonia şi degradarea vieţii, condiţiile proaste de locuit, problemele
familiale, criza de identitate sau pierderea reperelor religioase şi morale, absenţa
spiritului de solidaritate în comunităţi, efectele nocive ale violenţei vehiculate
prin media. Violenţa cotidiană este o problemă complexă cu ramificaţii
psihologice, sociale, culturale şi economice şi de aceea necesită un răspuns
comprehensiv şi coordonat. Simptomele acestui rău social care este violenţa,
deşi prezente şi în zonele rurale, sunt vizibile mai ales în oraşe. De fapt, dacă
oraşul este, în mod traditional, locul dezvoltării economice şi culturale, el este,
în mod inevitabil, şi locul unde se exprimă cu acuitate problemele sociale, între
care criminalitatea ocupă un loc central.
Deşi violenţa a existat dintotdeauna, oamenii nu trebuie să o accepte ca
89
pe un aspect inevitabil al condiţiei umane. În acelaşi timp, de când ea există,
diverse sisteme, fie ele religioase, filosofice, juridice şi comunitare, au fost
create pentru a o preveni şi limita. Nici unul nu a reuşit pe deplin, dar fiecare şi-
a adus contribuţia pe drumul civilizării.
O altă problemă ar fi aceea că deşi există date statistice, se întâmplă ca
informaţia să nu fie completă şi de bună calitate, pentru a se putea desfăşura o
cercetare sau un program de prevenire. Având în vedere că instituţiile îşi ţin
datele pentru propriile nevoi şi după procedurile interne specifice în materie,
există posibilitatea ca aceste informaţii să fie incomplete sau să lipsească exact
acel tip de date absolut necesare unei înţelegeri cuprinzătoare a violenţei.
Stabilirea unei legături între datele provenind din surse diferite reprezintă
o sarcină şi mai dificil de rezolvat. Datele privind violenţa provin de la
organisme independente unele de altele. Nu este posibil, de obicei, să coroborezi
pe cele provenite de la medicii legişti cu cele trimise de la poliţie. Mai trebuie
mentionată şi o lipsă de uniformizare în ceea ce priveşte modul de colectare a
acestor informaţii referitoare la violentă, ceea ce face compararea datelor inter
comunitare şi internaţionale aproape imposibilă.
Pe de altă parte există discrepanţe semnificative între felul în care justiţia
defineşte criminalitatea, în formele ei variate, întrucât în societatea modernă,
legea este elementul crucial al controlului social. Spre deosebire de normele
informale, moravuri, sancţiuni difuze, legile sunt reguli care sunt sprijinite de
stat. El este cel care „criminalizează” urmărind starea generală socială. Diferenţe
mari apar, în general, între măsurătorile bazate pe victimizare şi statisticile
oficiale, evident în defavoarea ultimelor.
Dificultăţile şi limitele utilizării datelor statistice sunt generate de
schimbările produse în instituţiile interesate de criminalitate, reformele
legislative şi deciziile luate, consecinţele schimbărilor la nivelul structurilor
instituţionale, incoerenţa criteriilor de prezentare a datelor statistice de la an la
90
an, inconsecvenţa terminologică şi inconvenientele de ordin lingvistic în ceea ce
priveşte compararea datelor statistice naţionale cu statistici din alte ţări.
În urma acestor constatări, pe care de altfel le face şi Organizaţia
Mondială a Sănătăţii, pare utilă propunerea înfiinţării unui observator naţional
pentru violenţă, care să se ocupe de strângerea tuturor datelor privind fenomenul
în cauză după un sistem unic standardizat pentru toate instituţiile, de coroborarea
lor şi de elaborarea unor programe specifice de prevenire şi control.
Când vulnerabilitatea unei comunităţi este evidentă (prea săracă, prea
îndepărtată, prea discriminată sau traumatizată etc.), autoritatea publică poate să
o doteze cu resursele necesare pentru ameliorarea globală a condiţiilor de viaţă
a rezidentilor. Relaţia dintre instituţiile de unde provin resursele şi grupurile de
voluntari (comitete de cartier, asociaţii locale, grupuri de consumatori etc.) este
extrem de importantă. Trebuie încercat, în multe cazuri în Europa reuşindu-se
aceasta, să se consolideze instituţiile şi structura comunitară, să se întărească
normele de conduită şi valorile, să fie sprijinită socializarea tinerilor, să se
mobilizeze resursele interne şi externe, să se reziste la frustrările provenite din
sărăcie, din raritatea oportunităţilor economice şi sociale. Reducerea
criminalităţii şi a sentimentului de insecuritate devin obiectivele indirecte ale
acestei consolidări.
Autorităţii locale îi revine sarcina să pună în practică o strategie
articulată, clară, o legare raţională a nivelului comunităţii cu nivelurile de
proximitate sau comunitare, mai ales atunci când intervine un conflict de
interese între acestea.
Pentru a face faţă ameninţărilor de acest fel şi pentru a da cetăţenilor un
sentiment de siguranţă care să corespundă realităţii, este, aşadar, important
pentru puterile publice şi colectivităţile teritoriale să conştientizeze că nu există
libertate fără securitate şi că a trăi într-un spaţiu sigur ar trebui să însemne un
drept fundamental al omului. Prevenirea criminalităţii nu este numai mai puţin
91
costisitoare decât reprimarea ei, ci această abordare este şi în respectul faţă de
demnitatea umană. Populaţiei trebuie să i se dezvolte un sentiment cetăţenesc,
de aparţinere la o comunitate, oamenii, având, în schimb, datoria să respecte
integritatea şi liniştea concetăţenilor lor.
Mass-media joacă un rol foarte important în dezvoltarea sentimentului
de
nesiguranţă. Informaţiile care privesc criminalitatea au un rol major în
comunicarea socială. Ca martor imparţial, media nu poate fi făcută responsabilă,
în principiu, de sentimentul de nesiguranţă. Totusi, dacă mass-media are un rol
important de jucat în difuzarea informaţiilor despre criminalitate şi prevenirea
delincvenţei, ea poate să aibă un impact negativ din cauza dramatizării lucrurilor
şi a exagerării situaţiei.
Uniunea Europeană recomandă:159 să se ia măsurile care se impun de
reducere a fricii de criminalitate (prin dezvoltarea unor acţiuni de proximitate şi
de sprijinirea victimelor); să se provoace media, mai cu seamă presa locală,
să participe la eforturile întreprinse cu scopul de a îmbunătăţi situaţia; să
facă publicitate programelor, mai ales celor care au ca ţintă tinerii, pentru a
asigura acestor programe o mai mare vizibilitate; să stimuleze întreprinderile
locale, asociindu-le unor strategii de revitalizare şi de înfiinţare a unor noi locuri
de muncă.
Scopul ultim al comunităţii trebuie să fie sprijinirea vieţii şi nu a
supravietuirii, prin readucerea delincvenţilor în cadrele existentiale,
temporale şi spaţiale ale unei comunităţi sănătoase căreia îi pasă.
159 Urban crime prevention, a guide for local authorities Council of Europe Publishing, Consiliul Europei Strasbourg, 2003.
92
BIBLIOGRAFIE
LEGISLAŢIE
1. Codul de procedură penală.
2. Codul penal.
3. Legea nr.286 din 17 iulie 2009 privind Codul penal.
4. Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării
proceselor.
ARTICOLE, STUDII ŞI CERCETĂRI
93
1. Ludmila Dumneanu, Infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii
persoanei în viziunea dreptului comparat, R.N.D., Nr. 10-12, 2009.
2. Mircea Ştefănescu, Aspecte practice privind diferenţierea
infracţiunii de vătămare corporală de tentativa de omor.
3. V. Greblea, Prelegeri la cursurile de specializare a procurorilor
criminalişti, manuscris, din fondul documentar al Parchetului General de pe
lângă Î.C.C.J.
4. Urban crime prevention, a guide for local authorities Council of
Europe Publishing, Consiliul Europei Strasbourg, 2003.
5. Revista Curierul Judiciar.
6. Revista română de drept penal.
PRACTICĂ JUDICIARĂ
1. C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 195/1999
2. C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 351/1996.
3. Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1017/1978.
4. Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1033/1981.
5. Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1109/1986.
6. Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1126/1984.
7. Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1215/1977.
8. Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1520/1984.
9. Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1699/1967.
10. Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1966/1968.
11. Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 198/1984.
12. Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1982/1981.
13. Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 2218/1977.
14. Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 250/1983.
15. Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 257/1983.
94
16. Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 4/1980.
17. Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 49/1964.
18. G. Antoniu, C. Bulai, Practică judiciară penală, Partea generală,
vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1992.
19. V. Papadopol, Culegere de practică judiciară penală pe anul 1993,
Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1999.
TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII
1. Al. Boroi, Valentin Iftenie, Infracţiunile de lovire şi vătămare a
integrităţii corporale sau a sănătăţii, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2009,
2. Alexandru Boroi, Drept penal. Partea specială, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2010.
3. E. Locard, Manuel de technique policière, Ed. Payot, Paris.
4. Emilian Stanciu, Tratat de criminalistică, ediţia a IV-a,
Ed.Universul Juridic, Bucureşti, 2007.
5. G.Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1979.
6. George Antoniu şi colab., Practica judiciară penală, Ed. Academiei
R.S.R., Bucureşti, 1988.
7. Gh. Scripcaru, M. Terbancea, Medicină legală, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1978.
8. Grigore Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2008.
9. I. Quai, M. Terbancea, V. Mărgineanu, Introducere în teoria şi
practica medico-legală, Editura Dacia, 1979.
10. I.Dobrinescu, Infracţiuni contra vieţii persoanei, Ed. Academiei
Române, Bucureşti, 1987.
95
11. Ilie Pascu, Mirela Gorunescu, Drept penal, Partea specială, Ediţia a
II-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009.
12. Irina Moroianu Zlătescu, Drepturile omului, Editura I.R.D.O.,
2008.
13. N. Volnicu, Tratat de drept penal, Ed. Paideea, Bucureşti, 2002.
14. Nicolae Buzea, Infracţiunea penală şi culpabilitatea, Ed. Alba Iulia,
1944.
15. O. Loghin, T. Toader, Drept penal român. Partea specială, Casa de
editură şi presă Şansa SRL, Bucureşti, 1997.
16. Octavian Loghin, Avram Filipaş, Drept penal. Partea specială,
Casa de editură şi presă Şansa SRL, Bucuresti, 1992.
17. T. Dianu, Lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte. Raport de
cauzalitate, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996.
18. Tudorel Toader, Drept penal român. Partea specială, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2007.
19. V. Bercheşan, Tratat de metodică criminalistică, Ed. Carpaţi,
Craiova, 1994.
20. V. Dobrinoiu, Drept penal. Partea specială vol. I, Teorie şi practică
judiciară, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000.
21. V. Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea
specială vol. III, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1971.
22. V.Dongoroz, Gh.Daringa, S.Kahane, D.Lucinescu, A.Nemeş,
M.Popovici, P.Sîrbulescu, V. Stoian, Noul cod de procedură penală şi codul
penal anterior, prezentare comparativă, Ed. Politică, Bucureşti, 1969.
23. Valentin Iftenie, Dan Dermengiu, Medicină legală, , Ed.C.H.
Beck, Bucureşti, 2009.
24. Valerian Cioclei, Drept penal. Partea specială, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2009.
96
25. Vasile Drăghici, Drept penal. Partea generală, Ed. Pro
Universitaria, 2008, Bucureşti.
26. Viorel Panaitescu, Metode de investigaţie în practica medico-
legală, Ed. Litera, Bucuresti, 1984.
27. Vladimir Beliş, Îndreptar de practică medico-legală, Ed. Medicală,
Bucureşti.
SURSE INTERNET
1. http://www.mpublic.ro/raport_activitate_2005.htm
2. http://www.mpublic.ro/raport_activitate_2006.htm
3. http://www.mpublic.ro/raport_activitate_2007.htm
4. http://www.mpublic.ro/raport_activitate_2008.htm
5. http://www.mpublic.ro/raport_activitate_2009.htm
6. http://www.mpublic.ro/raportari_activitate_2010.htm
7. www.just.ro
97