aspecte manageriale de constructii

UNIVERSITATEA TEHNICĂ DE CONSTRUCȚII BUCUREȘTI

FACULTATEA DE CONSTRUCȚII INDUSTRIALE ȘI AGRICOLE

CONTRIBUȚII PRIVIND ASPECTE MANAGERIALE ÎN SOCIETATEA COMERCIALĂ DE CONSTRUCȚII MONTAJ

CONTRIBUTIONS ON MANAGEMENT ISSUES IN CONSTRUCTION ASSEMBLY BUILDING COMPANIES

CONDUCĂTOR ȘTIINȚIFIC: Prof.univ.dr.ing. Nicolae POSTĂVARU AUTOR: Ing. Gheorghe IONAȘCU

– 2011 –

Contribuţii privind aspecte manageriale în societatea comercială de construcţii montaj

2

CUPRINSUL TEZEI DE DOCTORAT

Introducere 5 Capitolul 1 CADRUL GENERAL AL PIEȚII CONSTRUCȚIILOR SI SPECIFICUL ACESTUI

DOMENIU 7

1.1 Poziția sectorului de construcții în structura economică–socială 7 1.1.1 Abordări conceptuale privind influențele sectorului de construcții în activitatea economico–

socială 8

1.1.2 Abordări statistice privind sectorul construcțiilor 10

1.2 Caracteristicile pieței construcțiilor în România și relansarea economică 13

1.2.1 Solicitările societății la care trebuie să răspundă sectorul construcțiilor 13

1.2.2 Sectorul construcții parte majoră a investițiilor și rolul acestora în relansarea economică 14

1.3 Piaţa construcţiilor din România în anul 2010 16

1.4 Concluzii 24 Capitolul 2 PROIECTUL DE CONSTRUCȚII ȘI ASPECTE ALE MANAGEMENTULUI

SOCIETĂȚII COMERCIALE DE CONSTRUCȚII–MONTAJ ÎN VEDEREA IMPLEMENTĂRII ACESTUIA

25

2.1 Noțiuni generale 25

2.1.1 Managementul proiectului 26

2.1.2 Managerul de proiect 27

2.2 Particularități ale proiectului de construcții 31

2.2.1 Realizarea proiectelor de execuție 35

2.3 Proiectul de execuție (tehnic) 38

2.3.1 Realizarea proiectului de construcţii 39

2.4 Implementarea proiectului de execuţie 42

2.4.1 Achiziția de lucrări în construcții 42

2.4.2 Procesul de ofertare 45

2.4.3 Contracte şi relaţii contractuale 47

2.4.4 Organizarea execuţiei lucrărilor de construcţii 48 2.5 Resursele umane şi implicarea acestora în gestionarea şi execuţia proiectelor în firmele mici şi

mijlocii 52

2.5.1 Structură şi strategie organizaţională în societăţile comerciale ce au ca obiect de activitate construcţii montaj 53

2.5.2 Structura operaţională de execuţie în firmele mici şi mijlocii specifică sectorului construcţii 56 2.5.3 Proiectarea şi elaborarea structurii organizatorice în firmele mici şi mijlocii pentru

realizarea unui proiect de construcţii 57

2.5.4 Administrarea remunerării 66 2.6 Asigurarea logistică cu resurse tehnico–materiale în firmele cu domeniul de activitate în

construcţii 68

2.6.1 Determinarea necesarului de resurse materiale în construcţii 68

2.6.2 Aprovizionarea tehnico–materială 69

2.6.3 Procesul de aprovizionare 76

2.7 Concluzii 79

Capitolul 3 PROCESUL FINANCIAR ÎN SOCIETATEA DE CONSTRUCȚII 80

3.1 Politica financiară a firmei de construcții privind realizarea finanțării 80

3.2 Gestiunea financiară a firmei comerciale 81


3

3.3. Analiza cheltuielilor aferente activităţii economice 86

3.3.1 Analiza cheltuielilor aferente veniturilor întreprinderii 87

3.3.2 Analiza cheltuielilor de exploatare 89

3.3.3 Analiza cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri 92

3.3.4 Analiza cheltuielilor variabile 96

3.3.5 Analiza cheltuielilor fixe 96

3.3.6 Analiza riscului de exploatare sau operaţional 102

3.3.7 Modele de analiză a principalelor categorii de cheltuieli 105

3.3.8 Analiza cheltuielilor materiale 106

3.3.9 Analiza cheltuielilor cu amortizarea 110

3.3.10 Analiza cheltuielilor cu personalul 111

3.3.11 Analiza cheltuielilor cu utilajele 117

3.3.12 Analiza cheltuielilor indirecte 119

3.4 Element de bază al managementului financiar cash–flow–ul 121

3.4.1 Categorii de cash–flow 122

3.4.2 Capacitatea de autofinanţare 127

3.4.3 Determinarea cash–flow–ului prin metoda contului de profit şi pierdere 129

3.5 Concluzii 132 Capitolul 4 MANAGEMENTUL CRIZEI ÎN SOCIETĂȚILE COMERCIALE DE

CONSTRUCȚII 133

4.1 Factorii de influență ce acționează asupra firmei și care pot pune în dificultate funcționarea și managementul acesteia 133

4.2 Criza economică: noţiune, evoluţie şi efecte în macroeconomie 139 4.3 Necesitatea identificării din timp de către manager a simptomelor premergătoare dificultăţilor

economico financiare ale societăţii comerciale 141

4.4 Soluţii pentru societăţile comerciale aflate în dificultate 149

4.4.1 Avantajele lichidării judiciare 152

4.4.2 Privatizarea prin procedura de insolvenţă 153

4.5 Organizarea procesului de redresare a firmei 159

4.5.1 Activităţile procesului de redresare şi restructurare a firmei 159 4.6 Studiu de caz privind planul de redresare şi restructurare a unei companii/societate comercială de

construcții montaj 161

Capitolul 5 MANAGEMENTUL SOCIETĂȚILOR COMERCIALE DE CONSTRUCȚII ÎN CRIZĂ GENERATE DE SITUAȚII DE URGENȚĂ 201

5.1 Situații de urgență, terminologie, clasificări și tipuri 201

5.1.1 Terminologie 201

5.1.2 Clasificări ale situaţiilor de urgenţă 203

5.1.3 Caracteristicile evenimentelor ce impun situaţia de urgenţă 206 5.1.4 Tipuri de risc, factori de risc şi efecte negative ale agenţilor specifici evenimentelor

periculoase ce pot genera şi impune situaţiile de urgenţă 206

5.2 Obligaţii ale agenţilor economici cu domeniul de activitate în construcţii în cazul situaţiilor de urgenţă 209

5.2.1 Activităţi predezastru 209 5.2.2 Cerinţele şi categoriile de instructaje specifice operatorilor economici din domeniul

construcţiilor 211

5.2.3 Activităţi de desfăşurat pe timpul producerii dezastrului 213

5.2.4 Activităţi post–dezastru 214


4

5.2.5 Obligaţii caracteristice societăţilor de construcţii pentru asigurarea construcţiilor în proiectare şi execuţie, în cazul situaţiilor de urgenţă 215

5.3 Managementul riscului de dezastru 215

5.3.1 Elementele managementului situaţiilor de urgenţă în societăţile de construcţii 216

5.3.2 Intervenţia împotriva dezastrelor de la prevenire la reconstrucţie 218 5.4 Măsuri, acţiuni organizatorice şi documente operative pentru societatea comercială cu domeniu

de activitate în construcţii în vederea prevenirii, diminuării riscurilor şi efectelor negative ale dezastrelor

222

5.4.1 Dimensiunea vulnerabilităţii sociale şi economice în faţa dezastrelor 222

5.5. Studiu practic privind managementul situaţiei de urgenţă în cadrul firmei de construcţii 224

5.5.1 Sinopticul 225 5.5.2 Pregătirea societății comerciale de construcții–montaj pentru atenuarea și protejarea afacerii

în cazul acţiunii unui dezastru 228

Capitolul 6 CONCLUZII, PROPUNERI, CONTRIBUȚII PERSONALE ȘI DIRECȚII DE APROFUNDARE ŞI CERCETARE 250

BIBLIOGRAFIE 256


5

INTRODUCERE

În viața social–economică, domeniul construcțiilor, în sfera investițiilor cât și pentru realizarea consolidărilor, reabilitărilor și modernizărilor reprezintă o activitate care angajează viitorul cu resurse financiare, umane, materiale și tehnice importante. Rezultatul activității societăților comerciale în construcții îl reprezintă materializarea proiectelor în condițiile satisfacerii cerințelor beneficiarului și a exigențelor tehnice cu scopul comercial de a obține profitul scontat.

Ultima perioadă a omenirii se caracterizează prin cele mai rapide și spectaculoase schimbări din evoluția acesteia. Prin tendința globalizării s–au realizat modificări de esență în plan social, economic, tehnic, informațional, educațional, cultural și politic greu de anticipat. În prezent și economia României se află într–o fază dinamică, nouă, impusă de exigențele societății capitaliste, faza trecerii la un nou tip de economie, “economia bazată pe cunoștințe”. Se poate exprima că principala componentă a economiei “firma bazată pe cunoștințe”, reprezintă o necesitate pentru azi dar mai ales pentru viitor. În noua abordare firma, întreprinderea productivă, este concepută ca un sistem de producție cibernetic având caracteristici de bază relațiile cu mediul înconjurător și adaptabilitatea în raport cu influențele și cerințele acestuia. Abilitatea managerului constă în modul în care sunt folosiți factorii care formează mediul ambiant ai societății comerciale în folosul acesteia. Pentru a realiza acest deziderat managementul identifică cele mai importante domenii ale mediului ce pot afecta potențialul societății comerciale ca oportunitate sau risc. Evaluarea vulnerabilității este componenta cheie a managementului de proiect și în funcționarea și dezvoltarea managementului agentului economic. O cuantificare riguroasă este dificilă în relațiile cu pierderile sau distrugerile directe și indirecte ce pot să apară în toate sistemele de mediu și chiar în exploatarea oportunităților.

În condițiile economice din România, în care în primul semestru al anului 2011, poziția a treia în clasamentul insolvențelor (peste 1680 de firme), este ocupată de sectorul construcții, care a înregistrat o creștere constantă (mai mare cu 60% față de 2007) a numărului de insolvențe, problematica tratată în lucrare se referă la anumite disfuncționalități și situații de criză ce pun în dificultate societățile comerciale de construcții – montaj.

Ținând seama de stadiul de dezvoltare economico–social al României și de situația economiei mondiale, aspectele cuprinse și analizate în lucrare sunt de actualitate și pot fi utilizate în analiza, diagnosticarea și luarea unor măsuri în gestionarea societății de construcții – montaj.

Prezenta lucrare încearcă să contribuie la promovarea abordării aplicative a unor aspecte manageriale la nivelul societăților comerciale de construcții–montaj, cu privire la:

– elemente teoretice și legislative de compunere și disfuncțiuni în elaborarea și implementarea proiectului de construcții;

– situații de criză gestionate în spațiul economic și posibilități de redresare a societăților comerciale; – situații de urgență generate de dezastre, influențe, măsuri și activități pentru prevenirea și diminuarea

pagubelor umane și materiale în societățile comerciale de construcții. Obiectivele pe care le–am avut în elaborarea acestei lucrări sunt în principal: – abordarea într–o viziune sistematică a cursului și evoluției unui proiect de construcții cu particularitățile

acestuia și rolul unor factori care influențează gestionarea societății comerciale ce implementează proiectul; – evidențierea unor aspecte de piață și analiza perspectivelor pentru următorii ani; – rolul și importanța analizei financiare a stării economice pentru societățile comerciale cu activități în

producție; – elemente de analiză financiară contabilă particularizate la domeniul de activitate în construcții necesare

managerilor ce conduc proiecte sau societăți; – diagnosticarea economică a societății de construcții, implicațiile rezultatelor și implicarea măsurilor

necesare pentru înlăturarea disfuncționalităților și/sau specularea oportunităților; – aspecte ale situațiilor de criză generate de spațiul economic și dezastre. Măsuri de pregătire, prevenire și

diminuare a pierderilor umane și materiale; – aspectele riscurilor ce pot genera situații de urgență ce au ca rezultat pierderi de vieți omenești și

materiale, de impact și perspectivă, dezastruoase pentru economie și societate. Pentru realizarea acestor obiective, problematica lucrării a fost structurată în șase capitole. Primul capitol este consacrat domeniului construcțiilor și poziției acestuia în economie și în dezvoltarea

socială a României. Subiectul este abordat în contextul conceptului de dezvoltare durabilă. Capitolul are în compunere și elemente de studiu de piață cu concluzii privind perspectivele de evoluție în viitorul apropiat.

Capitolul doi cuprinde principalele aspecte ale unui proiect de construcții în parcursul său de la promovare (studiu de prefezabilitate) până la elementele de bază ale sale și ale organizării societății comerciale cu activitate în construcții, pentru realizarea acestuia. În cele mai multe cazuri profitul unei societăți de construcții, în urma execuției unui proiect de construcții depinde de modul în care acesta a fost întocmit, contractat și implementat, dacă are o abordare corectă și nespeculativă față de piață.

În capitolul trei sunt abordate aspectele procesului financiar pentru societățile comerciale productive și particularități pentru societățile de construcții. Elementul central al capitolului este abordarea managementului


6

privind cash–flow–ul sau fluxul de numerar cum este denumit mai frecvent în România. Capitolul se definește ca unul economic ce cuprinde exemple de analiză financiară necesare managerului de proiect dar mai ales celui ce manageriază o societate comercială de construcții cu activitate în construcții–montaj.

Al patru–lea capitol tratează managementul societăților comerciale în situații de criză datorate factorilor de mediu. Acesta continuă lucrarea cu diagnosticarea disfuncționalităților în vederea înlăturării, diminuării și redresării economice a societății comerciale. În acest sens este prezentat și un plan de redresare și restructurare al unei societăți de construcții–montaj.

Capitolul cinci are ca subiect de bază managementul societății comerciale în criză, generată de evenimente dezastruoase ce impun situația de urgență, cu măsurile de prevenire și de acțiune. În capitol sunt cuprinse măsurile și acțiunile în cazul situațiilor de urgență pentru toate etapele de desfășurare ale unui eveniment cu consecințe grave. Un spațiu în acest capitol este consacrat și securității afacerii în cazul unor astfel de evenimente pentru asigurarea bunurilor și salariaților.

Ultimul capitol exprimă concluzii cu privire la temele și subiectele tratate în lucrare, propuneri de abordare a unor masuri și acțiuni, contribuții personale la problematica studiată în lucrare și direcții de aprofundare – în viitor – a unor problematici de management.

În general se poate exprima că problematica lucrării este subordonată cerințelor managementului societății comerciale cu activitatea în construcții care trebuie să asigure utilizarea eficientă a întregului potențial de care dispune în vederea obținerii rezultatelor planificate și pentru sporirea rentabilității. Am urmărit în special să–mi valorific experiența în domeniu pentru a realiza modele și exemple practice și utile în managementul societăților comerciale de construcții și al societăților de construcții montaj.

CAPITOLUL 1

CADRUL GENERAL AL PIEȚII CONSTRUCȚIILOR ŞI SPECIFICUL ACESTUI DOMENIU

Conform experienței şi teoriei piața reprezintă ”sfera economică în care producția de mărfuri se evidențiază

sub formă de ofertă, iar nevoile de consum sub formă de cerere„ [33]. În acest sens, confruntarea ofertei cu cererea de mărfuri se realizează în forme de vânzare– cumpărare şi are în vedere producția totală de mărfuri, pe de o parte, şi întregul consum productiv şi neproductiv, pe de altă parte. Sensul conceptului include – mai ales pentru activitatea de construcții – nu numai relațiile care au ca obiect un bun oarecare ci şi relațiile cu referință la sfera serviciilor. Ca un coronar al celor menționate se poate exprima că datorită diviziunii sociale a muncii orice produs ce face obiectul relațiilor de piață parcurge de la idee până la consumare (defrişare) şi chiar înainte de a intra în consum diferite forme de circulație şi procese tranzacționale. Aceste procese generează o multitudine de relații social – economice caracteristice domeniului construcții. Domeniul construcțiilor este diferit prin particularități de esență în cadrul mediului economic social, acesta reprezentând în toată istoria omenirii componentă esențială pentru dezvoltare şi civilizație. Particularitățile definitorii sunt:

- activitate folositoare şi definitorie întregii societăți umane din totdeauna pentru totdeauna; - folosirea tuturor resurselor existente pe Terra începând de la pământ, apă, atmosferă şi până la

materii şi componente de sinteză; - implicare socială la scară mare cu procese de producție începând de la manual, industrial şi până

la robotizări; - puternic factor de transformare a mediului natural şi social; - caracter de unicat; - produsele sunt fixe şi cu greutăți foarte mari; - procese de producție complexe; - implicare majoră economică şi dezvoltator al industriilor pe orizontală; - păstrător şi dezvoltator al mediului cultural național; - realizează produse finite a căror exploatare trece peste secole; - dezvoltarea inovării incipiente, cercetărilor tehnice şi tehnologice şi punerea lor în aplicare în

scurt timp. În prezent se poate afirma faptul că „traducerea în viață a oricărui program de dezvoltare economică în

condițiile obținerii unei eficiențe ridicate este condiționată de existența unei activități de construcții capabilă să asigure aceste condiții” [52].

1.1 Poziția sectorului de construcții în structura economică–socială Economia națională a fiecărei țări este structurată pe sectoare: a) primar – ce cuprinde – agricultura

– silvicultura b) secundar – industrie

– construcții


7

c) terțiar – serviciile: – economice – sociale – culturale – religioase – administrative În baza dezvoltării progresului tehnico–economic şi a productivității muncii în ansamblul fiecărei țări

ponderea sectorului primar sau secundar se înclină sau nu în favoarea celui terțiar. În toate țările dezvoltate sectorul terțiar are ponderea majoră în realizările economico–sociale.

Progresul societății este bazat, printre altele, pe importante eforturi investiționale, umane, materiale şi financiare pentru refacerea, renovarea, modernizarea şi crearea structurii de care dispune sau există în fiecare țară. În acest complex social economic, în cadrul realizării investițiilor, un rol important revine sectorului de construcții în calitate de:

- realizator al obiectivelor; - beneficiar şi gestionar al unui volum mare din resursele repartizate respectivelor investiții.

Într–o argumentație pragmatică şi ştiințifică este necesară abordarea subiectului în două planuri: conceptual şi statistic. Conceptual, pentru a sublinia principalele fenomene generate de către activitatea în construcții precum şi impactul în evoluția sau involuția economiei şi a transformările sociale. Statistic, pentru a justifica dimensiunile, evoluției sectorului construcții şi pentru a măsura valoric la nivel macro şi microeconomic influențele în dezvoltarea durabilă a societății româneşti.

1.1.1 Abordări conceptuale privind influențele sectorului de construcții în activitatea și dezvoltarea

economico–socială Coordonata conceptuală de bază a noțiunii de „construcții” este lucrarea legată de teren, realizată cu o mare

diversitate de materiale, în general în baza unui proiect tehnic, care are ca scop adăpostirea oamenilor, animalelor, instalațiilor, precum şi a proceselor în producție şi a structurii şi infrastructurii în scop civil şi militar.

a) Influența destinației şi locației obiectivelor în elaborarea strategiilor de dezvoltare Reprezintă elementul conceptual esențial în dezvoltarea social–economică al sectorului construcții,

identificând întreaga structură şi suprastructură a societății: - sociale – fondul de locuințe şi aşezăminte sanitare, bazele şi diversele construcții cu destinație

sportivă, aşezăminte culturale, de ocrotire şi destinație socială etc.; - economică – construcții industriale, feroviare, rutiere, de comunicații etc.

Analizând dezvoltarea datelor de intrare, destinația şi locația obiectivelor, prin prisma alocării resurselor financiare, materiale şi umane de către stat, autorități locale şi resurse private interne şi externe, vom realiza stadiul şi premisele de dezvoltare economică socială a unei localități, regiuni sau țări.

În urma analizei se evidențiază managementul şi strategia social–economică şi politică a statului român reprezentat prin partidul la putere, guvernul, autoritățile administrației publice locale și ale diverselor organizații obşteşti.

În funcție de situația existentă şi dezvoltarea prin destinație şi poziționare a diferitelor forme de construcții sunt atrase investițiile capitalului privat intern şi extern. O localitate, un traseu, o regiune dezvoltată în infrastructură rutieră, feroviară şi edilitar se dezvoltă economic şi prezintă interes politic furnizând premisele exploatării resurselor locale umane şi materiale, implicit un nivel mai bun de viață pentru oameni (fig. 1.1).

România se află la actualul stadiul de dezvoltare datorită faptului că, în abordarea strategiilor economice și de investiții, nu s–a acordat prioritate nici măcar la nivel declarativ, asigurării infrastructurii și investițiilor generatoare de creștere de producție și plus valoare. În parcursul celor 20 de ani, în piață au intervenit modificări majore. S–au privatizat 60% din capacitățile de producție, fapt ce a consemnat prin acest proces o scădere sau chiar o dispariția unor sectoare întregi ale economiei naționale. Criza financiară şi economică a evidențiat acest subiect şi a impus o revedere a bugetelor de venituri şi cheltuieli pentru a crea premisele unei dezvoltări durabile.

b) Implicațiile sectorului construcții în realizarea şi dezvoltarea altor sectoare economice Privind dispunerea față de nivelul terenului, construcțiile pot fi:

- subterane – tuneluri, canale, mine, adăposturi antiaeriene etc.; - supraterane – clădiri, poduri, baraje, drumuri, căi ferate etc.; - aeriene – rețele electrice, cablu optic pentru televiziune şi telefonie.

Din acest punct de vedere, sectorul construcții solicită în realizarea lui multiple probleme de natură economică, socială şi ecologică. Aceste probleme cu implicații majore solicită soluții de sistematizare şi urbanism, cercetări ştiințifice domeniale, studii de fezabilitate sectoriale şi importante costuri în realizarea asigurării echilibrului între dezvoltare şi un mediu sănătos.

c) Implicațiile soluțiilor tehnologice de realizare a construcțiilor în dezvoltarea tehnologică şi pieții acestui domeniu

În ultimii 20 de ani în România s–au promovat tehnologii şi soluții privind, realizarea lucrărilor de construcții la reabilitare, renovare, modernizare şi obiective noi care au implicații majore în dezvoltarea economico socială a țării.

Exemplu: 1. realizarea lucrărilor de tâmplărie de termopan;


8

2. realizarea lucrărilor de termoizolație prin anveloparea construcțiilor noi precum şi a celor existente; 3. realizarea de lucrări privind folosirea energiei regenerabile etc. Aceste tehnologii şi soluții tehnice au realizat în mod spectaculos promovarea unor investiții majore pentru

fabricarea şi punerea în manoperă a materialelor ce sunt necesare lucrărilor. Astfel că s–au produs noi orientări şi specializări în:

a) industria privind fabricarea materialelor de construcții; b) industria privind fabricarea sculelor şi utilajelor folosite pentru realizarea lucrărilor precum şi a celor ce

intră în execuția investiției; c) realizarea şi dinamizarea forței de muncă privind numărul şi calificarea personalului; d) transportul specific; e) realizarea unei cereri de piață dezvoltate şi a unei oferte mai specializate în natura lucrărilor; f) specializarea unor societăți ce au ca obiect de activitate construcțiile; g) creşterea importului privind materialele de construcții a sculelor şi utilajelor. Se pot evidenția mai multe, esența este însă că aceste implicații au dus la modificări majore în piața

bunurilor de consum, piața forței de muncă, piața de capital, chiar şi a schimbului valutar. S–au reorientat fluxurile de circulație a materiilor prime şi auxiliare, a maşinilor, instalațiilor şi utilajelor folosite în construcții.

Fig. 1.1 Rolul locației şi destinației în dezvoltarea durabilă a societății d) Influența materialelor de construcții Cu influențe similare celor evidențiate mai sus, tipul şi natura materialelor utilizate determină mutații

permanente în fenomenele care au loc în piețele interne ale acestora şi în intensificarea schimburilor externe soldul balanței comerciale, dezvoltarea industriei pe orizontală chiar şi piața schimburilor valutare.

În execuția unui proiect de construcții, ponderea valorii materialelor în lucrări este între 40 și 60 %, cu influențe majore asupra bugetului proiectului, în special când prețurile de piață sunt fluctuante.

Specificul activității în construcții privind consumul de materiale în cadrul normelor pentru un proiect este acela că economiile nu sunt necesare și nici posibile, deoarece acestea afectează din punct de vedere tehnic și calitativ lucrările.

1.1.2 Abordări statistice privind sectorul construcțiilor

Pentru o abordare cât mai corectă a realizărilor şi dinamicii dezvoltării sectorului de construcții exprimat

statistic, se prezintă o analiză ce cuprinde date sintetice din ultimii 40 de ani, cu referință anul 1990.

OPŢIUNE POLITICĂ

STRATEGIE DE DEZVOLTARE ECONOMICO SOCIAL Ă

GUVERN

AUTORITĂŢI ALEADMINISTRAŢIEI LOCALE

ORGANIZAŢII OBSTEŞTI

HOTĂRÂRE

LEGISLAŢIE

RESURSEFINANCIARE

LOCAŢIE + DESTINAŢIERESURSE LOCALE

FINANCIAREUMANE

MATERIALE

DEZVOLTAREA ECONOMICOSOCIALĂ

PREMISE DE DEZVOLTARE

ATRAGERE DE CAPITAL- AUTOHTON

- STRĂIN

DEZVOLTARE DURABILĂ


9

Imagine asemenea economiei, sectorul construcții a scăzut în 2010 cu 10,7% față de 2009 când a scăzut cu 13,70% comparativ cu 2008, ani care reprezintă până în prezent vârful realizărilor în acest domeniu.

Totuşi pentru perioada analizată scăderile anuale sunt mai mici, decât cele ce au fost înregistrate în 1989, 1991 şi 1997, chiar de 19,7%, 19,4% respectiv 19,3%. De evidențiat că după cutremurul din 1977, când s–au îmbunătățit substanțial şi pozitiv normele privind securitatea construcțiilor, volumul acestora a crescut cu 18,9% în anul respectiv.

Fig.1.2 Evoluția sectorului construcții

Dacă ne referim la o perioadă privind realizările din ultimii 40 de ani, între anii 1988 – 1992 acest sector a

scăzut cu 44% iar perioada cu cele mai mari realizări a fost 2008 – 2009. În valori absolute cel mai bun an înainte de 1990 a fost anul 1987, când sectorul construcții a generat o

valoare adăugată de 14,9 miliarde lei, după 1990 cel mai bun an a fost 2008 cu 39,3 miliarde lei valoare cu 163% mai mare în termeni reali față de cea din 1987 (figura 1.3).

Fig. 1.3 Valoarea adăugată în construcții

În anul 1970 lucrau în domeniul construcțiilor 768000 de persoane, însă vârful a fost atins în perioada

1977–1979 când activitatea de reconstrucție a luat amploare iar numărul angajaților a crescut la peste 900000. Anii de minim au fost 1999–2001, perioadă în care numărul angajaților a scăzut până la 340–360000.

La sfârşitul anului 1989 valoarea adăugată produsă de un angajat în construcții a fost 15000 lei, dublă față de 1970 dar cu 70% mai mică decât cea din 2009.

Dacă facem referire şi la salariul mediu net în acest sector acesta era înainte de 1990 cu 15–25% peste cel mediu net pe economie. După 1990 majoritatea perioadei s–a menținut în aceste valori dar întreaga evoluție a fost marcată de piața muncii la gri (cu contract de muncă şi retribuție medie în contract şi cu diferență „în mână” sau la negru fără contract de muncă şi retribuție „în mână”). În acest timp a involuat în cuantum astfel că în 2009 şi 2010 salariul în construcții reprezintă puțin peste 80% din cel mediu pe economie.

Înainte de 1990, sectorul execuție construcții nu cuprindea centre comerciale sau de afaceri și clădiri de birouri (mall–uri şi hipermarketuri), în suprafețe atât de mari sau deloc.

Dacă ne referim la un singur segment din domeniul construcțiilor şi anume la construcția de locuințe şi analizăm datele de referință ale recensământului construcțiilor realizat în 2002 şi datele Institutului Național de Statistică pentru celelalte perioade, se poate observa că:

- în perioada 1970–1989 au fost construite 3,1 milioane de unități construcții (155000 pe an) din care 2,37 milioane în mediu urban;


10

- în perioada 1990–2010 s–au construit 725 de mii (34500/an) dintre care aproximativ 360000 în mediu urban (figura 1.6).

Fig. 1.6 Numărul locuințelor după anul de construcție, mii unități

Pentru o comparație corectă este necesar să menționăm că înainte de 1990 suprafața utilă per locuință era

de 33,7 mp. După anul de referință noile construcții au depăşit suprafața de 70 mp ceea ce a făcut ca în 2009 suprafața utilă locuită calculată pe întreg fondul de locuințe să crească la 39 mp.

1.2 Caracteristicile pieței construcțiilor în România şi relansarea economică 1.2.1 Solicitările societății la care trebuie să răspundă sectorul construcțiilor Domeniul construcțiilor cunoaşte în prezent o nouă orientare, impusă şi de integrarea în U.E., în direcția

realizării de produse capabile să răspundă exigențelor societății contemporane de: natură economică, socială şi mediu.

În România, țară aflată în plin proces de dezvoltare şi restructurare economică, principalele cerințe la care ar trebui să răspundă sectorul construcții sunt:

- crearea, dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii privind autostrăzile şi drumurile în general; - suplimentarea serviciilor urbane; - realizarea lucrărilor edilitare de alimentare cu apă şi canalizare; - realizarea lucrărilor de protecție a mediului; - asigurarea locuințelor pentru populație.

Aceste cerințe ar trebui să impună soluții, abordări şi strategii distincte pentru fiecare activitate din domeniul construcțiilor, arhitecturii, amenajării teritoriului şi urbanismului în țara noastră.

Acest deziderat a fost realizat prin Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă (SNDD) a României revizuită conform obiectivelor convenite la nivel comunitar şi prescripțiilor metodologice ale Comisiei Europene (C.E.) încă din 2007 aprobată cu hotărârea de guvern nr. 1216/4 octombrie 2007, care în variantă finală a fost aprobată în şedința de guvern din 12 noiembrie 2008.

Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă a României reprezintă proiectul comun, însuşit de toate guvernele şi partidele politice, al Guvernului prin Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile şi Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare.

Prezenta „Strategie stabileşte obiectivele concrete pentru trecerea într–un interval de timp rezonabil şi realist la modelul de dezvoltare generator de valoare adăugată spre îmbunătățirea continuă a calității vieții oamenilor şi a relațiilor dintre ei, în armonie cu mediul”.

Din obiectivele strategice pe termen scurt, mediu şi lung amintim: orizont 2013: Încorporarea organică a principiilor şi practicilor dezvoltării durabile în ansamblul

programelor şi politicilor publice ale României ca stat membru U.E. orizont 2020: Atingerea nivelului mediu actual al țărilor U.E. la principalii indicatori ai dezvoltării

durabile. orizont 2030: Apropierea semnificativă de nivelul mediu din acel an al țărilor membre U.E. din punctul de

vedere al indicatorilor dezvoltării durabile. Acest document a trasat liniile directoare şi etapele în care domeniile vieții social–economice le vor parcurge în perioada 2007–2030. Pe verticală s–au desfăşurat programe şi studii ce stabilesc sarcini şi atribuții la nivel de domeniu şi instituții. Realitatea este că România prin „grija” politicului şi guvernelor ce s–au perindat la putere a făcut progrese timide şi are o economie bazată pe consumul intensiv de resurse, o societate şi o administrație încă în căutarea unei viziuni unitare şi un capital natural afectat de riscul unor deteriorări ce pot deveni ireversibile.


11

CAPITOLUL 2

PROIECTUL DE CONSTRUCȚII ȘI ASPECTE ALE MANAGEMENTULUI SOCIETĂȚII

COMERCIALE DE CONSTRUCȚII–MONTAJ ÎN VEDEREA IMPLEMENTĂRII ACESTUIA 2.1 Noţiuni generale despre managementul proiectelor Etimologia de origine a cuvântului latin „manus” este mână. Pornind de aici italienii au transformat substantivul în verbul „managio” care înseamnă a prelucra manual iar francezii în „manage” spaţiu în care se realizează dresura cailor. Îmbinând sensul de manevrare, dirijare, cuvintele au fost însuşite de specialitate cu sensul de management. Totalul noţiunii cuprinde trei sensuri:

- management ca activitate; - management ca ştiinţă; - management ca artă.

a) Managementul ca activitate cuprinde conducerea nemijlocită a organizaţiei în scopul atingerii obiectivelor ei.

Conducerea se îndeplineşte în interacţiunea existentă între doi subiecţi, unul în poziţia de subiect de gestiune, celălalt obiect de gestiune, subiectul generează comenzi. Obiectul primeşte comenzi, activează în corespondenţă şi răspunde favorabil.

Relaţia de conducere are la bază cointeresarea participanţilor la procesul de producţie. b) Managementul ca ştiinţă studiază relaţiile şi procesele de management şi are ca sarcina studierea şi

conceperea de noi metode şi tehnici. Relaţiile de management sunt date de raporturile ce se stabilesc între componentele sistemului în procesul

executării funcţiilor de conducere. Procesele într–o organizaţie sunt:

- procese de execuţie, în care forţa de muncă execută nemijlocit şi/sau prin intermediul unor mijloace de muncă activităţi pentru realizarea obiectului muncii;

- procese de management, care sunt tipurile de activităţi manageriale ce se desfăşoară într–o organizaţie. În înţelesul logic, procesele de management înseamnă ansamblul metodelor prin care se determină resursele, obiectivele şi procesele de muncă necesare realizării lor precum şi executanţii acestora. Procesele de management generează funcţiile managementului. previziune; organizare; coordonare; motivare; control.

Judecând prin sfera evoluţiei sale istorice, managementul a început ca o artă iar pe măsura dezvoltării a căpătat caracteristicile unei ştiinţe.

c) Managementul de artă are următoarele caracteristici: – calităţile personale (intuiţie, talent, bun simţ, inteligenţă); – observarea evenimentelor şi acumularea experienţei realizată în mediul societăţii; – folosirea exclusiv a experienţei, intuiţiei; – dezvoltarea activităţilor şi proceselor după metoda încercărilor şi erorilor; – orientarea pe termen scurt la nivel de orizont apropiat; – informaţie limitată de mediul imediat înconjurător şi unilaterală. Fondatorul ştiinţei managementului este considerat de către specialiştii din domeniu F. Taylor. Managementul proiectelor este o ramură specializată a managementului ce a fost promovată în anii ‘50

pentru coordonarea şi controlul activităţilor din ce în ce mai complexe în industrie. Activitatea managementului proiectelor a fost dezvoltată şi integrată în special în derularea programelor spaţiale ale NASA și de concurenţa între state pentru supremaţie în spaţiul militar. În paralel, societatea a simţit necesitatea dezvoltării acestui domeniu pentru a realiza diferitele obiective într–un timp mai scurt, cu recuperarea cât mai rapidă a cheltuielilor şi realizării de profit. Companii mari, cu istoric, precum și cele nou înființate sunt organizate și își desfășoară activitatea în prezent, în baza unor proiecte, care sunt gestionate pe criterii manageriale de competență și profit.

2.1.1 Managementul proiectelor Managementul proiectelor este diferenţiat în funcţie de problematică şi domeniu în: – domeniul societăţilor comerciale, în special a celor din construcţii, infrastructură, telecomunicaţii,

informatică; – domeniul organizaţiilor non profit din educaţie, sănătate, protecţia mediului.


12

În timp, prin rezolvarea problemelor de administrare şi execuţie precum şi creşterea numărului de organizaţii orientate pe proiecte s–a ajuns la profesionalizarea şi diversificarea problematici managementului. În construcţii utilizarea managementului proiectelor a fost promovată acum 20–30 de ani. Corespunzător intensităţilor acestei ramuri economice, implementarea şi dezvoltarea acestui domeniu s–a realizat accentuat. În 1969 s–a înfiinţat Institutul pentru Managementul Proiectelor P.M.I. (Project Management Institute) care în anii '90 avea peste 10000 de membrii.

Acest institut a realizat un ghid pentru structura cunoştinţelor de managementul proiectelor (P.M.B.O.K. Project Management Body of Knoweldge Guide) unde proiectul este definit ca „un ansamblu de eforturi temporare depuse pentru a crea un produs sau de a asigura un serviciu”.

Domeniile Ghidului apreciate ca tradiţionale în managementul proiectelor sunt: – managementul:

scopului timpului resurselor costurilor riscurilor calităţii

Dacă ne referim la proiectul de construcții în sinteză, elementele care–l definesc sunt: - un început şi un sfârşit bune stabilit; - implică o multitudine de activităţi, evenimente şi sarcini; - utilizează un ansamblu de resurse limitat de costuri; - are un anumit grad de autonomie faţă de activităţile curente din organizaţie; - de la iniţiere are ca scop o schimbare definită ca durabilă. În aceeaşi măsură proiectul se caracterizează prin: a) Scop – ansamblu de activităţi şi resurse cu obiective clare de management tehnic–ingineresc;

– datorită complexităţii necesită stabilirea şi îndeplinirea succesiunii tehnice a îndeplinirii sarcinilor costurilor şi performanţelor elementelor componente; – se divizează în sarcini pe etape tehnice; – cuprinde activităţi de control impuse de legislaţiile la termene stabilite. b) Ciclul de viaţă – parcurg etape lungi de viaţă cu implicaţii majore în dezvoltarea durabilă, este guvernat de principii de la început până la sfârşit (reconversie).

Fig. 2.1 Prelucrare după Denis Lock.[36] Principii și resurse în ciclul de viață al unui proiect

c) Independenţă – datorită specificului managerial şi tehnic interacţionează cu activităţile curente sau cu altele; d) Unicitate – toate proiectele cuprind elemente tehnice cu caracter unic; e) Conflict. Starea conflictuală este dată de complexitatea şi multitudinea activităţilor manageriale şi tehnice în contextul utilizării aceloraşi resurse umane, financiare, informaţionale, tehnologice şi chiar materiale folosite deja la alte activităţi în cadrul organizaţiei. În acelaşi sens adesea concurează în parametrii stabiliţi cu alte proiecte sau activităţi similare propuse sau în execuţie de către alte organizaţii.

Principii

ResurseUmane Energie Apă Minerale

Durata de viaţă

Calitate

Economice

Nepoluante

Protecţia mediului

Reînoire/Reciclare

Reutilizare

ConservareReconversie(defrişare)

Sol

Planificare

Dezvoltare

Proiectare

Construcţie

Uz

Întreţinere


13

2.2 Particularităţi ale proiectului de construcţii Proiectul de construcţii este definit ca fiind o întreprindere cu o durată limitată ce are ca obiect de activitate

realizarea, reabilitarea sau demolarea unui obiectiv de construcţii prin executarea lucrărilor variabile, nestandardizate fizic dar standardizate tehnic, într–un termen şi buget definit.

Un ansamblu de construcţii este gruparea de subansambluri şi elemente cu funcţiune omogenă sau conţinut de lucrări similare cum ar fi fundaţii, structuri de rezistenţă, acoperiş, închideri, instalaţii, finisaje etc. Totalitatea ansamblurilor constituie un obiect de construcţie.

Lucrările de construcţii sunt complexul acţiunilor succesive de execuţie, întreţinere şi reparaţie a obiectivelor de construcţii sau ale unor ansambluri, de montarea utilajelor, instalaţiilor şi a altor elemente de construcţii prin care se prestează servicii. În acest sens lucrarea de construcţii este un produs rezultat, renovat sau întreţinut fără însă a crea un produs finit.

Cadrul de practică pentru construcţii stabileşte cerinţele de bază referitoare la siguranţă, protejarea sănătăţii publice a bunăstării generale în raport cu construcţiile, ocupanţii construcţiilor şi structurilor (instalaţiile de iluminat, ventilaţii, ieşirile, protecţia la foc, proiectarea structurală etc).

Codurile de construcţii sunt realizate prin: - coduri de specificaţii (dimensiuni, unităţi folosite, metode de asamblare); - coduri de performanţă (descrierea obiectului de construcţie cu cerinţele tehnice normate şi cele stabilite

de către beneficiar). Dacă ne limităm numai la exprimarea restrânsă a noţiunii de proiect de construcţii acesta prezintă

următoarele caracteristici de esenţă evidenţiate de: – necesitatea atingerii unor obiective legate strict de timp costuri şi calitate precum şi de constituirea unei

structuri (reţele), organizatoric autonomă faţă de organizaţie, echipă de lucru la proiect; – caracterul temporar, durata de execuţie fiind stabilită de exigenţele tehnice şi de prevederile contractuale; – faptul că rezultatul său este un obiectiv de construcţii (din unul sau mai multe obiecte de construcţii) cu

caracter de unicat; – la realizare contribuie mai multe organizaţii economice, guvernamentale şi ale autorităţii publice locale.

În cadrul acestei implicări se pot crea probleme de colaborare care pot fi cu un potenţial conflictual ridicat. Acestea pot evolua până la oprirea lucrărilor sau demolarea obiectivului;

– resursele financiare umane, materiale şi informaţionale importante şi diversificate; – realizarea proiectului de construcţii guvernează condiţionările tehnice, tehnologice şi organizatorice

complexe; – procesul de execuţie al construcţiei este mobil şi se desfăşoară sub acţiunea directă a factorilor de mediu

iar obiectul de construcţie este fix. Pentru realizarea unui proiect de construcţii se parcurg mai multe etape care formează ciclul de viaţă al

proiectului. Ciclul de viaţă conform metodologiei ONUDI (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială)

pentru faza de fezabilitate cuprinde: I Faza preinvestiţională – Studii: – identificare a necesităţii şi oportunităţii investiţiei – prefezabilitate – evaluare şi decizie II Faza investiţională - negociere contracte - proiectare - construire - punere în funcţiune III Faza operaţională - exploatare - mentenanţă Managementul proiectelor de construcţii utilizează modelul ciclului de viaţă ce aparţine lui P. Marris

(fig.2.6).


14

Fig. 2.6 Ciclul de viață al unui proiect de construcţii (P. Marris)

a. Definirea proiectului Beneficiarul (proprietar, investitor), identifică necesitatea şi oportunitatea de a realiza obiectivul de

construcţii în cadrul cerinţelor şi constrângerilor bugetare. Definirea proiectului se materializează în: - amplasament - destinaţie, caracteristici generale, dimensionare - configuraţie criterii de performanţă - echipamente necesare Această etapă aparţine beneficiarului care poate apela şi la un consultant (proiectant) care realizează

proiectul general. b. Proiectare Etapa de proiectare constă în elaborarea: – studiilor de: – prefezabilitate – fezabilitate – proiectului tehnic Sunt cazuri în cadrul unor înţelegeri contractuale când proiectarea, aprovizionarea şi construirea se execută

concomitent, construcţia executându–se pe măsura elaborării proiectării. În cazul unor lucrări ce au în vedere reabilitarea unor construcţii cu valoare de monument istoric, întotdeauna proiectarea din punct de vedere tehnic, în special lucrările ascunse şi detaliile de execuţie, se execută concomitent cu lucrările de execuţie.

Fig. 2.7 Parcursul deciziei pentru demolare sau reconversie

Faza 1

Fezabilitate

Faza 2 Faza 3 Faza 4

Planificareşi

ProiectareConstruire

Punere înfuncţiune şi

operare

ÎncheiereaConstractuluide antrepriză

Decizia de arealizaproiectul

Finalizarealucrărilor

Atingereaparametrilorproiectaţi

START

Analiza necesităţii şi oportunităţiidezafectării şi demolării construcţiei

Cauze ale demolăriiExpertiză tehnică

Prefezabilitate

Fezabilitate Fezabilitate

Demolare Decizie ReabilitareModernizare

Proiectul de execuţie a lurărilor

- de demolareşi/sau

construcţii montaj

Contractare

Aprovizionare tehnico materială şi execuţielucrări de demolare sau lucrări de construcţii noi

şi/sau de reabilitare şi modernizare

Recepţia lucrărilorPunere în funcţiune


15

c. Contractarea se face conform legislaţiei în vigoare. d. Aprovizionarea şi construcţia. Construcţia este procesul de utilizare practică a resurselor umane,

materiale şi a echipamentelor. Acest proces presupune şi aprovizionarea, recepţia materialelor şi echipamentelor necesare în execuţia lucrărilor pentru materializarea proiectului de construcţii, construcţia ce se realizează este sarcina unui antreprenor general care poate executa lucrările prin intermediul unor subcontractanţi.

e. Întreţinere şi reparaţii. În exploatarea construcţiei în cadrul parametrilor proiectaţi în timp sunt necesare periodic lucrări de întreţinere, reparaţii sau modernizări. În perioada de garanţie aceste lucrări, mai puţin cele de modernizări, sunt realizate de către constructorul lucrării.

f. Demolări şi reconversie. La expirarea duratei de viaţă a obiectivului din raţiuni economice sau tehnologice, obiectivul trebuie demolat sau modificat. În cazul demolării obiectivului sau modificării şi modernizării acestuia, procesul de promovare a lucrărilor se desfăşoară aproape similar cu cel al proiectelor de construcţii.

2.4 Implementarea proiectului de execuţie Din punctul de vedere al beneficiarului (investitorului sau autorităţii contractante sau constructorului, în calitate de firmă sau persoană fizică autorizată), implementarea proiectului de execuţie începe odată cu derularea activităţilor de achiziţii de lucrări şi atribuirea contractului de achiziţie. Relaţiile între investitor, care poate fi şi persoană fizică şi antreprenor se desfăşoară într–un cadru juridic bine definit de codul civil şi comercial precum şi de legislaţia în domeniul achiziţiilor publice (într–o continuă transformare şi modificare de când România îşi desfăşoară activitatea economică pe principiul pieţei libere). 2.4.1 Achiziția de lucrări în construcții

Prin achiziţie de lucrări de construcţii se înţelege dobândirea temporară de către o persoană juridică sau fizică definită ca și contractantă a unor lucrări de construcţii (întreţinere, reparaţii curente sau capitale şi investiţii) prin atribuirea unui contract. În cazul în care contractul este de achiziţie publică şi autoritatea contractantă este persoană juridică, relaţiile dintre cele două entităţi în cadrul procedurilor de achiziţie pot fi prezentate ca în fig. 2.8.

Fig. 2.8 Relaţia dintre autoritatea contractantă, contractul de achiziţie publică şi furnizorul de servicii şi/sau materiale

a) Cererea de ofertă se desfăşoară într–o singură etapă şi este o procedură simplă prin care partea contractantă solicită oferte de la mai mulţi antreprenori. Pentru investiţiile cu cheltuieli publice sau mixte (public–privat) se aplică prevederile legislaţiei cu domeniu de achiziţii publice. În general aceste achiziţii sunt limitate de volumul cheltuielilor. b) Negocierea

Negocierea competitivă este procedura prin care rolul contractului nu se negociază dar se supune consultării cu candidaţii pentru execuţia lucrărilor în clauzele contractuale. Se desfăşoară în trei etape:

1. Selectarea candidaţilor; 2. Consultarea şi negocierea presupune transmiterea către candidaţii selectaţi a documentaţiei preliminare

pentru prezentarea ofertei şi invitaţiile cu participarea la negociere. Se desfăşoară prin şedinţe comune în care prin consultare şi negociere se stabilesc prevederile ce urmează a fi introduse în documentaţia finală pentru elaborarea ofertei. Întocmirea documentaţiei finale pentru elaborarea ofertei şi transmiterea tuturor candidaţilor care au participat la consultare şi negociere.

Relaţiecomercială

Documentaţiede execuţie

Investitorparte contractant ă

Antreprenorcontractor

Cerere de ofert ă- directă- negociere competitivă

Negociere- negociere competitiv ă- negociere cu o singură sursă

Licitaţie- deschisă- restrânsă

atribuire

contract

achiziţie

atribuire

ofertar

eco

ntract

achizi

ţie

ofer

tareofer

tare

atribu ire


16

3. Evaluarea ofertelor (se desfăşoară la fel ca licitaţia restrânsă). Negocierea cu o singură sursă este o procedură prin care contractantul se consultă şi negociază cu o

singură sursă inclusiv preţul. Această procedură este caracteristică mediului investiţional privat. Pentru autorităţile contractuale în care costurile sunt suportate din bugete publice, procedura de negociere se face numai în următoarele cazuri:

- când lucrările de construcţii sunt strict specializate şi se pot executa doar de un singur contractant; - când se achiziţionează lucrări suplimentare; - când autoritatea contractantă îşi propune să achiziţioneze noi lucrări, similare lucrărilor achiziţionate

prin contractul atribuit iniţial; - când apare o situaţie de forţă majoră (calamitate naturală, accidente, lucrări accidentale). - Procedura de licitaţie Licitaţia deschisă se desfăşoară într–o singură etapă în care orice executant ce are calificarea necesară

şi este interesat poate depune oferta. Licitaţia restrânsă este o procedură ce se desfăşoară în două etape distincte prin care candidaţii

selecţionaţi de către autoritatea contractantă în prima etapă sunt invitaţi să depună oferte. Dimensiunea sectorului economic de achiziții publice este estimată de către Comisia Europeană la 16,5 %

din P.I.B. Amortizarea procedurilor de achiziții la nivelul Uniunii Europene este un deziderat important al pieții comune europene. Legislația europeană a încurajat și încurajează concurența între firme prin utilizarea de proceduri de selecție transparente. De asemenea legislația europeană conține prevederi de acțiune corectivă, împotriva autorităților contractante care nu–și îndeplinesc obligațiile.

Autoritățile contractante încearcă să se asigure că prin procesul de achiziții publice se consumă efectiv, eficient, în mod etic, echidistant și transparent fondurile publice alocate autorității respective în decursul unei perioade. În acest sens cadrul legislativ european (implicit cel românesc) pentru achizițiile publice asigură șapte principii:

1. nediscriminarea 5. proporționalitatea 2. tratamentul egal 6. eficiența folosirii fondurilor 3. recunoașterea reciprocă 7. asumarea răspunderii 4. transparența Aceste principii reprezintă baza Directivelor Uniunii Europene și cadrul în care s–a dezvoltat Legea

achizițiilor publice din România (O.G. nr. 34/2006). Legea nu acoperă toate aspectele ce pot opera în activitatea de achiziții publice și anumite aspecte ipotetice care sunt greu de reglementat. Atunci când o autoritate contractantă nu găsește aspectul cu care se confruntă în viața reală, poate face recurs la principiile mai sus enumerate.

Directivele europene (17/2004/C.E. și 18/2004/C.E.) împreună cu directivele 1989/65 C.E.E. și 92/13 C.E.E. sunt periodic revizuite în scopul simplificării cadrului legislativ existent și pentru stimularea utilizării procedeelor electronice de achiziții.

Sistemul electronic de achiziţii (SEAP – Societatea pentru Excelenţă a Autorităţii Publice) Sistemul electronic de achiziţii publice reprezintă în principal o platformă de comunicare, liberă şi fără

restricţii în procesul de atribuire a contractelor de achiziţie publică. Prin sistemul electronic de achiziţii publice se: - facilitează transmiterea; - publică anunţurile şi invitaţiile de participare; - derulează integral sau parţial procedurile de atribuire. Înregistrarea în SEAP se efectuează prin procedură electronică. Autoritatea Contractantă are obligaţia de a

se înregistra în SEAP prin: - completarea unui formular on–line de înregistrare; - transmiterea unei cereri de înregistrare adresate operatorului SEAP; – transmiterea prin mijloace electronice de către operatorul SEAP a certificatului digital de înregistrare şi

a instrucţiunilor de utilizare a acestuia. Operatorii economici au obligaţia de a se înregistra în SEAP numai în cazul în care sunt interesaţi să

participe la proceduri derulate integral electronic sau în cazul în care autoritatea contractantă finalizează o procedură prin licitaţie electronică.

Utilizarea SEAP se face de către autorităţi contractante şi operatori economici în următoarele condiţii: - înregistrări/reînnoiri în SEAP prin procedură electronică implementată de SEAP; - taxă de participare (operator economic); - taxă de utilizare (pentru autorităţi contractante). Procedurile de atribuire a contractului de achiziţie publică prin sistemul de achiziţii electronice sunt: - licitaţie deschisă; - licitaţie restrânsă; - sistem dinamic de achiziţie; - catalog electronic. Licitaţia electronică nu este o procedură de sine stătătoare, este un proces care poate finaliza o procedură de

atribuire dacă acest lucru nu a fost anunţat de la început. Avantajele sistemului de achiziţie publică sunt:


17

- reducerea termenelor dacă documentaţia este on–line; - reducerea subiectivismului în evaluarea ofertelor; - comunicarea instantanee a rezultatelor. Dezavantajele sistemului electronic de achiziţie publică sunt: - cheltuieli cu înregistrarea şi reînnoirea certificatului; - funcţionarea defectuoasă a sistemului. Tabelul 2.1 Forme de achiziţie publică în sistem electronic

TIP PROCEDURĂ PROCEDURI OFF–LINE PROCEDURI ON–LINE Licitaţie deschisă off–line on–line Licitaţie restrânsă off–line on–line Negociere cu publicarea unui anunţ de participare

off–line –

Negociere fără publicarea unui anunţ de participare

off–line –

Sistem dinamic de achiziţie – on–line Catalog electronic – on–line

2.4.2 Procesul de ofertare Acest proces ce se desfăşoară în cadrul unei licitaţii sau în cadrul unei relaţii directe între contractant şi contractor este caracterizat în cadrul unei firme de o activitate managerială complexă. Această activitate promovează cu o analiză care evaluează resursele necesare pentru a realiza proiectul de execuţie în mod profitabil. O societate de construcţii mică va fi interesată de lucrări mici: – strict de specialitate (dacă este profilată în lucrări de instalaţii sanitare, termice, electrice sau termoizolaţii etc.); – de volume şi cantităţi medii; – cu timp de desfăşurare mediu. Aceste lucrări au avantajul că se foloseşte un personal redus, tehnologii, utilaje şi scule prin repetare. Dezavantajul este că profitul este mic şi nu asigură societăţii o dezvoltare strategică. Pentru o societate mijlocie (aproximativ 250 de angajaţi) se pot aborda lucrări de construcţii şi/sau instalaţii de amploare care pot asigura un profit, corespunzător asigurării, dezvoltării strategiei firmei. În construcţii majoritatea proiectelor de execuţie sunt promovate în domeniul licitaţii de lucrări. Preţul ofertă este unul dintre cei mai importanţi factori în câştigarea acestor licitaţii unde cota de profit atestă fiecare proiect, este variabilă şi este în gestiunea managerilor. În prezent, într–un climat concurenţial acerb stabilirea marjei de profit reprezintă şansa de succes al ofertei, dar şi asigurarea existenţei şi supravieţuirii societăţii. Rata profitului (RP) este exprimată în procente. Ştiinţific se folosesc analize ce iau în calcul:

- condiţiile pieţei; - gradul de înzestrare; - tehnologii şi scule disponibile; - gradul de calificare a forţei de muncă; - gradul în care proiectul este dorit; - riscurile asociate proiectului de execuţie; - concurenţa percepută pentru proiectul respectiv. În România, în cadrul firmelor mici şi mijloci, stabilirea ratei profitului este luată prin decizii rapide ale

managerilor bazate pe experienţă şi intuiţie. În ţara noastră rata profitului se situează între 5 şi 10%. În condiţiile anilor 2007–2009, în construcţii rata

profitului a fost chiar mai mare, iar în cazul în care firma era constructor şi investitor, în piaţa imobiliară profitul realizat se putea cuantifica şi până la 40%–80% din valoarea reală a obiectivului.

Considerând că rata profitului este singura variabilă semnificativă din cadrul preţului de ofertă şi pentru a explica această premisă, este necesar să analizăm componentele preţului ofertă:

- cheltuieli directe (CD) ale proiectului; - cheltuieli indirecte (CI); - cota de profit (CP) Preţul ofertă = CD + CI + CP (2.18) Dacă cheltuielile directe sunt ale proiectului şi se regăsesc în documentaţii, cheltuielile indirecte sunt în

funcţie de organizarea firmei, de managementul acesteia şi practicile contabile. Cheltuielile indirecte sunt specifice fiecărei firme dar şi fiecărui proiect în parte. Dacă considerăm aceste cheltuieli alocate fiecărui proiect ca reprezentând un cost fix din punctul de vedere al managementului de proiect, atunci cota de profit se stabileşte ca o fracţiune exprimată ca un procent din costul total.

CP = (CD +CI) x RP (2.19) Înlocuind CP în ecuaţia 2.18 obţinem: Preţul ofertă = CD + CI + (CD + CI) x RP = (CD + CI) x (1 + RP) (2.20)


18

Se poate defini costul total al proiectului: Cost = CD + CI (2.21) În cazul în care aceste costuri CD şi CI pot fi considerate fixe în stabilirea preţului de ofertă şi cum suma

celor două constante este considerată o constantă, putem consideră costul o valoare fixă. Înlocuind în relaţia (2.20) avem:

Preţul ofertă = Cost x (1 + RP) (2.22) Profitul alături de alte forme de finanţare contribuie la dezvoltarea firmei. În conformitate cu experienţa, cunoştinţele şi informaţiile din piaţa lucrărilor de construcţii din România,

rata profitului este evidenţiată în oferte, cât mai mică aproape de zero deşi probabilitatea câştigării licitaţiei nu este de 100% datorită concurenţei accentuate. Profitul în acest caz este asigurat prin:

- cheltuielile pentru materiale şi aprovizionarea lor; - forţa de muncă necalificată şi slab calificată; - asigurarea unei retribuţii a muncii subevaluată: - suplimentarea cheltuielilor prin note de comandă suplimentare (N.C.S.) în cazul unor probleme tehnice

apărute ca urmare a unor scăpări sau unor modificări de soluţii din proiect. Mare parte a acestor inconveniente se pot reglementa în cadrul relaţiilor contractuale şi cu contribuţia

dirigintelui de şantier. 2.4.3 Contracte şi relaţii contractuale Contractul pentru execuţia de lucrări de construcţii este actul juridic care se realizează prin acordul de

voinţă între achizitor şi executant (constructor). Pentru lucrările de construcţii din sectorul investiţiilor publice contractul face parte din documentele

licitaţiei. Selecţia tipului de contract ce va fi folosit pentru realizarea construcţiei trebuie să aibă în vedere

particularităţile organizaţiei, caracteristicile proiectului şi client. Este o componentă de bază în implementarea proiectului şi o garanţie în realizarea acestuia în bune condiţii.

În România principalele tipuri de contracte folosite până de curând (aproximativ 10 ani în urmă) au fost cele tradiţionale. În prezent acestea oferă o mare varietate şi sunt aliniate la noile aspecte şi relaţii economice. Contractele utilizate în construcţii pot fi grupate în patru categorii [64]:

- contracte tradiţionale; - contracte tip cost rambursabil; - alte forme de aranjamente contractuale; - contracte de management.

a) Contracte tradiţionale Beneficiarii sau managerii de proiect angajează arhitecţi pentru elaborarea documentaţiei tehnico

economice, selectarea contractorilor şi supervizarea lucrărilor de construcţii. Această grupă conţine: – contract tip preţ total; – contract tip preţ pe cantităţi de lucrări; – contract tip preţ unitar. b) Contracte tip cost rambursabil Faţă de contractele tradiţionale principala caracteristică a acestuia este plata unui onorariu în sumă fixă (sau

a unui procent din valoarea costurilor directe) pentru realizarea lucrărilor de către antreprenor şi care vor fi rambursate pe măsura executării lucrărilor. Este un contract de risc pentru client în sensul că antreprenorul poate creşte costurile directe ale lucrărilor. Principalele forme de contract sunt:

contractul cu onorariul în sumă fixă sau procentual; contractul cost–ţintă.

c) Alte forme de aranjamente contractuale parteneriatul – constă în parteneriatul între client şi contractant prin negocierea preţului pentru

lucrări şi stabilirea de comun acord a programului de execuţie: contract tip construcţie, proprietate, operare, transfer (C.P.O.T.) este folosit în proiecte majore

cum ar fi staţii de epurare, centrale electrice, gropi ecologice. În acest caz beneficiarul este un întreprinzător care stabileşte relaţii contractuale şi funcţionale cu mai multe

părţi implicate care include: - strângerea fondurilor necesare proiectului; - execuţia proiectului; - exploatarea proiectului o perioadă de timp suficient de mare pentru plata împrumuturilor şi a

dobânzilor precum şi obţinerea unui profit; - transferul proprietăţii către autoritatea locală sau instituţie guvernamentală.


19

contract de ofertare în două faze – caracterizat de situaţia în care antreprenorul colaborează cu proiectantul în ceea ce priveşte metodele de construcţie, echipament necesar, priorităţi, program de execuţie etc.;

contract în serie – în cazul realizării unor proiecte similare în cazul încheierii unui contract cu un anumit constructor, preţul ofertei câştigătoare poate constitui baza încheierii unor contracte ulterioare;

contracte tip proiectare şi construcţie (la cheie) constă din contractarea proiectării şi construcţiei obiectivului cu acelaşi contractant;

contractul global este realizat între persoana juridică achizitoare, pe de o parte şi contractant (antreprenor general) şi furnizorul general, pe de altă parte. Aceştia au dreptul de a încheia contracte de antrepriză.

contracte separate – se încheie cu mai mulţi contractanţi şi furnizori; realizarea proiectului cu mijloace proprii. În acest caz nu este necesar încheierea unui contract. Subcontractul – se încheie între antreprenori şi furnizori de specialitate.

d) Contract de management – reprezintă o formă recentă de contractare şi pot fi: contract de management al proiectului în prealabil clientul angajează un manager al construcţiei

care va selecta şi angaja proiectantul şi constructorul; contractul de management – relaţia contractuală se desfăşoară între client şi contractant

coordonator (manager) care angajează mai departe subcontractori pentru realizarea lucrărilor; contractul de proiectare şi management. Clientul realizează cu forţe proprii sau printr–o firmă

specializată desenele iniţiale de ansamblu ale obiectivului. Clientul va acorda contractul unui contractor care oferă cel mai redus cost, care va cuprinde şi onorariul pentru managementul proiectului, care la rândul său va organiza licitaţii pentru proiectare şi execuţie a lucrării cu subcontractanţi.

2.6.3 Procesul de aprovizionare A. Componente tehnico–economice ale procesului de aprovizionare Procesul de aprovizionare cuprinde actele de vânzare–cumpărare dintre furnizori şi clienţi, acordurile dintre aceştia, iar pe de altă parte operaţiunile tehnico economice legate de mişcarea fizică a mărfii.

Baza derulării procesului de aprovizionare o reprezintă contractul economic între furnizor şi beneficiar în care sunt reglementate în sens economic şi juridic raporturile din actele de vânzare cumpărare. Acordul de voinţă (contract economic) are ca obiect: – cantitatea vândută şi respectiv cumpărată; – cerinţele de calitate; – condiţii de ambalaj; – termene de livrare; – locul predării; – modalităţi de plată; – garanţie; – rezolvarea potenţialelor litigii. Calitatea este elementul strategic, care susţine oferta de materiale şi prin ea şi prestigiul firmei producătoare, reprezentat de marcă, iar pentru cumpărător (firmă), care pune în operă materialele, o garanţie a calităţii materialelor. În noţiunea de calitate a produsului se includ fiabilitatea, durabilitatea, randamentul, proprietăţile superioare față de alte materiale de aceeaşi natură, designul şi estetica.

În sfera contractului economic se situează negocierea preţurilor prin care se realizează: – caracteristicile superioare ale materialului comparativ cu altele de acelaşi fel, – reflectarea schimbărilor privind nivelul preţurilor faţă de perioadele anterioare în nivelul costurilor.

Diferenţele pot fi date de inflaţie, de apariţia unor noi producători (concurenţă), de criza unui sistem etc. Tot în aceeaşi sferă se încadrează şi condiţiile de livrare a produselor mai ales termenul de livrare. Pentru

cumpărător termenul de aprovizionare depinde de lanţul optim determinat prin funcţia de costuri, de capacitatea de depozitare şi de cerinţa folosiri eficiente a unui transport.

Unul dintre aspectele livrării pe bază de contract eficient, ce se practică şi în statele dezvoltate, se referă la livrări în condiţii de stoc zero, la beneficiar, sau vânzări fără stoc. În acest caz beneficiarul se aprovizionează de la furnizori pe un termen foarte scurt.

Onorarea comenzilor de către furnizori presupune o serie de operaţiuni de manutenţiune (mişcare, manipulare a mărfurilor în depozite) pentru alcătuirea loturilor de livrare.

Acest proces este mult facilitat de folosirea paletelor şi containerelor în deplasarea şi depozitarea materialelor.

Transportul materialelor de la furnizori la beneficiari reprezintă o activitate componentă a logisticii şi este efectuată de cei doi parteneri ai tranzacţiei sau de firme specializate.

Eficienţa transporturilor se exprimă prin indicatori precum: – indicele de folosire a parcului;


20

– indicele de utilizare a capacităţii; – parcursul mediu zilnic; – durata medie de transport a materialelor; – distanţa medie de transport; – viteza de deplasare. Eficienţa transporturilor depinde de calitatea tehnică a mijloacelor de transport şi de modul de gospodărire a

parcului. Ultima etapă din parcursul aprovizionării o reprezintă primirea mărfurilor (recepţionarea materialelor). Această finalizare reprezintă juridic intrarea în proprietatea cumpărătorului şi în manutenţiunea

cumpărătorilor. Recepţionarea se execută din punct de vedere cantitativ şi calitativ. Recepţionarea materialelor se

consfinţeşte prin actul de recepţionare care confirmă îndeplinirea obligaţiilor asumate prin contracte sau alte acte (convenţii) de schimb, ea generând relaţii juridice de schimbare a proprietăţii şi de stabilire a răspunderilor în cazul nerespectării contractului.

Achitarea contravalorii materialelor primite de la furnizori se realizează potrivit modalităţilor convenite prin relaţiile contractuale. Plata se face prin:

– dispoziţii de plată; – acreditiv; – CEC; – bilet la ordin; – direct prin numerar (cash). B. Selecţia furnizorilor şi relaţiile cu furnizorii În cadrul procesului aprovizionării cu materiale, alegerea furnizorilor reprezintă un capital esenţial de relaţii

economice pentru o societate comercială care are calitatea de beneficiar. Selecţia furnizorilor reprezintă un mijloc de optimizare a consumurilor antrenate, care este dat de:

– negocierea costurilor unitare; – cheltuielile de transport pentru aprovizionarea materialelor; În situaţia aprovizionării de la un singur furnizor criteriul de eficienţă pentru majoritatea cumpărătorilor

(firmelor) de materiale de construcţii îl reprezintă aprovizionarea de la cel mai apropiat furnizor. Acest criteriu poate fi subordonat şi altor condiţii cum ar fi:

– calitatea sortimentului; – prestigiul de marcă a materialului, – facilităţi de preţ (remize); Gradul de dependenţă faţă de furnizor; – aranjamente prealabile, tranzacţii anterioare fructuoase sau contracte pe termen lung; – este mai uşor de a stabili un calendar al livrărilor în baza programului de aprovizionare; – o sursă de aprovizionare unică pentru un anumit material. Când aprovizionarea se realizează pentru mai multe şantiere alegerea furnizorului se poate face după

criteriul minimizării costului de aprovizionare pe ansamblul grupului de şantiere. În acest caz se poate folosi ca soluţie procedeul programării livrări, modelul matematic prezentându–se

astfel: Şantiere 1 2 ... n Cantitate

disponibilă Furnizori F B F B F B F B

1 C11 X11 C12 X12 C1n X1n a1

2 C21 X21 C22 X22 C2n X2n a2

...

m Cm1 Xm1 Cm2 Xm2 Cmn Xmn am

Cantitate necesară b1 b2 bn

unde: m – numărul furnizorilor; n – numărul şantierelor; C – distanţa dintre furnizori şi beneficiari sau costurile unitare de transport în funcţie de distanţa între furnizor şi şantier; x – cantitatea de determinat cu care se va aproviziona fiecare furnizor de la diverşi furnizori; a – cantitatea oferită de fiecare furnizor; b – cantitatea necesari fiecărui beneficiar;


21

F – furnizor; B – beneficiar (şantier). Funcţia de optimizat astfel spus distanţa sau costul minim pe ansamblul aprovizionării este:

Z = ∑∑= =

=⋅m

i

n

jijij imXC

1 1min (2.34)

în condiţiile următoarelor restricţii:

1) ∑ ∑= =

=m

i

n

jji ba

1 1 (2.35)

Adică disponibilul furnizorilor este egal cu necesarul beneficiarilor.

2) 11

an

i=∑

=

unde iЄ (1,2....m), xij ≥ 0 pentru toţi i, j

ceea ce confirmă că oferta furnizorilor este în întregime realizată

3) ∑=

m

iib

1

unde i Є (1,2...n), xij ≥ 0 pentru toţi i, j

adică necesarul beneficiarilor este în întregime acoperit. Rezolvarea modelului se face prin algoritm matematic (probleme de transport) modelul concretizându–se într–un sistem de ecuaţii liniare cu m, x, n, necunoscute. Gestiunea strategică a aprovizionărilor se bazează pe faptul că tipul şi capacitatea furnizorilor aleşi pot permite unei firme să–şi construiască un avantaj concurenţial. De aceea se poate spune că succesul şi progresul unei firme este dat şi de furnizorii săi.

Fig. 2.24 Relaţii privind aprovizionarea tehnică–materială

CAPITOLUL 3

PROCESUL FINANCIAR ÎN SOCIETATEA DE CONSTRUCŢII

3.1 Politica financiară a firmei de construcţii privind realizarea finanţării Reprezintă alegerea posibilităţilor de dezvoltare care necesită nevoi financiare dar şi mijloace de finanţare a

acestora şi face parte din strategia firmei. Din punct de vedere al fundamentării posibilităţilor de finanţare există: a) finanţare internă b) finanţare din resurse externe a) Finanţarea internă care este definită ca autofinanţare cuprinde capacitatea internă a firmei, formată din

amortizare şi profit, după impozitare şi redistribuire. Astfel că, în esenţă determinarea capacităţii brute de autofinanţare (marja brută de autofinanţare) care

reprezintă diferenţa dintre producţie şi cheltuielile monetare (suma dintre amortizare, partea de beneficiu pentru finanţare şi provizioanele nete.

b) Finanţarea din resurse externe reprezintă posibilităţile externe pentru realizarea resurselor financiare necesare.

Această operaţiune se poate executa prin: – creşterea de capital – aport personal al patronului sau asociaţilor şi prin vinderea de acţiuni; – împrumut:

o pe termen mediu (societăţi specializate, bănci) o pe termen lung (emiterea şi vânzarea de obligaţiuni)

– leasingul – reprezintă închirierea unui bun şi ca urmare societatea va suporta costuri în funcţie de forma de leasing. În general politica financiară a firmei este realizată şi prin gestionarea profitului deoarece acţionarii doresc

dividende iar managerii dezvoltarea firmei. În funcţie de aceasta se pot identifica: – întreprinderi dominate de acţionariat, în care vărsarea dividendelor reprezintă principala operaţiune la

încheierea exerciţiului bugetar. În această acţiune şi în vederea asigurării dezvoltării, sunt stimulate emisiile de


22

acţiuni care pot avea ca revers creşterea numărului de acţionari, deci diluarea puterii în hotărârea exprimată „pentru dividende contra dezvoltării”.

– întreprinderi dominate de management care în principiu îndreaptă fondurile către dezvoltare şi mai puţin către dividende. În acest caz există pericolul ca parte din acţionari să fie nemulţumiţi şi să vândă acţiunile. În acest caz poate creşte puterea şi influenţa anumitor acţionari. În această situaţie se pot folosi împrumuturile care aduc alături de avantaje riscurile şi mai ales costurile.

– întreprinderi caracterizate prin conflicte accentuate între acţionari şi manageri, pentru care tot împrumuturile sunt soluţia de bază, în cazul în care cele două părţi sunt de acord, dar care aduc de la sine şi efectele nefavorabile.

În prezent, gestiunea financiară a firmei este condiţie esenţială în parcursul normal al societăţii, nevoile financiare fiind din ce în ce mai mari pe de o parte iar pe de altă parte posibilităţile financiare fiind tot mai mici.

3.2 Gestiunea financiară a firmei comerciale Firma de construcţii poate desfăşura activităţi economice cu profil productiv de comercializare şi/sau prestări de servicii. Aceste activităţi implică consumuri de:

– resurse materiale; – resurse umane; – resurse financiare. Rentabilitatea acestor consumuri este condiţionată de nivelul cheltuielilor în interdependenţă atât cu

veniturile corespondente cât şi cu capitalurile avansate. Structura cheltuielilor efectuate exprimă în afara materializării băneşti a valorii mijloacelor materiale

consumate şi a aportului forţei de muncă şi nivelul calitativ al rezultatelor economice cum ar fi: - productivitatea muncii; - gradul de utilizare al capacităţilor de producţie; - gradul de utilizare al activelor imobilizate în ansamblul lor; - modul de asigurare a resurselor tehnice şi materiale necesare; - măsura rentabilizării întregii activităţi abordate de către firmă. Raţionalizarea cheltuielilor efectuate de către agenţii economici reprezintă sursa pentru îndeplinirea

eficienţei activităţii economice, cerinţă principală în supravieţuirea şi dezvoltare în cadrul unei pieţe libere. În esenţă, procesul financiar se desfăşoară în cadrul gestiunii financiare şi cuprinde „ansamblul acţiunilor

de administrare a resurselor băneşti ale întreprinderii, acesta folosind în acest scop metode de analiză şi instrumente operaţionale care să–i asigure o integrare eficace în mediul financiar” [35].

Gestiunea financiară a întreprinderii poate fi definită deci în raport cu cinci componente ale mediului sau financiar aşa cum rezultă din figura 3.1.

Fig. 3.1 Componentele mediului financiar

Cum este cuprins şi în literatura de specialitate gestiunea financiară a unei societăţi comerciale integrează două domenii specializate şi interdependente.

Fig.3.2 Gestiunea financiar contabilă a unei firme

Instrumente de plată,de finaţare şide garanţie

Întreprindere

Instituţii financiarespecializate

Plata activelorfinanciare

Proceduri juridicede regularizare

Variabile deregularizare

Gestiuneafinaciară

Domeniuloperaţional

Domeniulfuncţional

credite

trezorerie

operaţiunifinanciare

Planificarefinanciar ă

Analizăfinanciară

Studii derentabilitate


23

Obiectul gestiunii financiare poate fi definit şi ca o relaţie între firme şi sistemul financiar global reflectat

de o serie de indicatori referitori la obiectivele sale operaţionale. Într–un ciclu fundamental, studiul gestiunii financiare identifică trei direcţii în care se manifestă

responsabilităţi specifice acestui domeniu [6].

Fig.3.3 Responsabilităţi specifice gestiunii financiare

Complexitatea procesului financiar în cadrul funcţiunilor întreprinderii impune o tehnică proprie şi o specializare superioară. În acest sens, activitatea operaţională şi responsabilităţile gestiunii financiare revin directorului economic (financiar) în subordinea căruia funcţionează compartimente şi posturi specializate (figura 3.4).

Fig.3.4 Organizarea de principiu a compartimentului economic din cadrul unui agent economic cu domeniu de activitate în construcţii

A. Funcţia financiar contabilă În logica economiei de piaţă scopul fundamental al unei întreprinderi este de a satisface o cerere (a vinde)

pentru a obţine un profit. Procesul financiar–contabil prin activităţile sale are rolul de a evalua (fundamenta) valoric nevoile de resurse financiare necesare asigurării eforturilor pentru desfăşurarea cheltuielilor de producţie [7].

Astfel că, procesul financiar într–o societate comercială realizează măsurarea eficienţei cu care au fost consumate resursele, evidenţiind în acelaşi timp, starea de profitabilitate.

Activităţile acestui proces sunt: - financiare; - contabile. În principal, politica financiară a firmei se referă la: - evaluarea din punct de vedere financiar al firmei (bilanţul); - stabilirea fondului de rulment şi trezorerie; - evaluarea necesarului financiar şi a mijloacelor de asigurare a acestora; - soluţii de decizii financiare etc. În esenţă, dacă ne referim la analiza financiară a firmei pornim de la analiza bilanţului acesteia. Componentele bilanţului unei societăţi comerciale este prezentat în figura 3.5. Pasivul

unde:

1. Diagnosticul financiarreferitor la:- puncte forte şi slabe în situaţia financiară- activitatea şi performanţele întreprinderii

2. Decizii financiare

Gestiunea risculuifinanciar

Gestiunea financiar ăpe termen lung şi mediu- proiecte de finanţare- proiecte de investiţii

Gestiunea financiar ă pe:termen scurt:- decizii de trezorerie(financiare)

3. Controlul financiar

Director Financiar(economic)

Planfinanciar Investiţii Trezorerie

CaserieRelaţii cu:- contabilitatea generală- controlul costurilor- controlul gestiunii- auditul intern


24

– capitalul propriu este reprezentat de fondurile aduse în mod succesiv de asociaţi (acţionari în cadrul societăţii comerciale pe acţiuni) şi fondurile din rezerva contabilă, provizioane reglementate şi subvenţiile la echipamente. Capitalul propriu este un avans care este rambursat sub diverse forme cum ar fi dividentele:

- provizioanele de risc, sunt cheltuielile efectuate pentru situaţii legal stabilite; - datorii pe termen lung, reprezintă fonduri împrumutate pe termen lung, care trebuie rambursate într–un

termen stabilit de comun acord (în rate inclusiv dobânzile aferente); - datorii pe termen scurt, sunt fonduri împrumutate, pe termen scurt (de obicei sub un an). Aceste datorii

au un caracter aleator.

Fig.3.5 Constituirea bilanţului

Activul unde:

- activele imobilizate sunt cheltuieli cu achiziţii de clădiri, echipamente şi valori materiale (brevete); - active circulante, contribuie direct la activitatea de producţie. Activele mai pot fi grupate şi în: - imobilizări nete; - stocuri; - avansuri; - creanţe; - cheltuieli viitoare; - disponibilităţi. Poziţia referitoare la „conturi de regularizare şi asimilate” care se regăsesc în cazul pasivului şi activului

reprezintă venituri în avans respectiv cheltuieli în avans. B. Descrierea economică a cheltuielilor activităţii economice În condiţiile competiţiei acerbe, în piaţa liberă, cheltuirea raţională a resurselor reprezintă una din căile

sporiri eficienţei activităţii economice. Cheltuielile unui agent economic sunt evidenţiate de destinaţia, dreptul cum rezultă din conţinutul contului

de profit şi pierderi la care se adaugă impozitul pe profit ca un element a cărui mărime este determinată prin act normativ astfel [31]:

- cheltuieli pentru exploatare, sunt cheltuieli materiale, lucrări şi servicii executate de terţi, amortizarea imobilizărilor corporale şi necorporale, cheltuieli cu personalul, impozite;

- taxe şi vărsăminte asimilate, provizioane; - cheltuieli financiare sunt diferenţe nefavorabile de curs valutar, cheltuieli cu dobânzile, titlurile de

plasament și pierderi din creanţe; - cheltuieli excepţionale sunt despăgubiri, amenzi, perisabilităţi, lipsuri la inventar, donaţii şi subvenţii

acordate în scopuri umanitare, sociale, culturale sportive, valoarea contabilă a imobilizărilor cedate; - impozitul pe profit reprezintă cheltuiala societăţii stabilită prin act normativ la nivelul activităţilor

desfăşurate ale impozitării profitului. Cheltuielile financiare şi cele excepţionale sunt deduse din rezultatele finale fără a executa detalieri pe

subactivităţi sau unităţi fizice de produse şi/sau servicii prestate. De aceea, este necesar ca pentru a funcţiona corect sistemul de evidenţă contabilă să înregistreze la timp şi în totalitatea lor cheltuielile pentru exploatare.

PASIVUL

- capital propriu- previziune pentu risc- datorii pe termen lung- datorii pe termen scurt

- datorii împrumuturi furnizori

- conturi de regularizare şi asimilate

ACTIVUL

- active imobilizate- active circulante- disponibilit ăţi în conturi, casă acreditivă, titluri de plasament- prime privind rambursarea obligaţiilor

- cheltuieli în avans

B I

L A

N Ţ

U L

capitalpermanental firmei


25

Conţinutul economic ce se foloseşte în elaborarea bugetului activităţii de trezorerie al agentului economic poate clarifica cheltuielile şi după natura lor. Aceste cheltuieli stau la baza analizei economico–financiare a rezultatelor finale sau de bilanţ.

Se pot evidenţia următoarele grupe: a) Cheltuieli directe – constituite din contravaloarea materialelor consumate, salarii directe, contribuţia la

fondul pentru asigurări sociale şi protecţie socială aferentă salariilor directe şi alte cheltuieli directe legate nemijlocit de activitatea unităţilor operative.

b) Cheltuieli indirecte – se recunosc sub denumirea de cheltuieli „comune ale subactivităţii” sau „cheltuieli comune ale secţiilor” care nu pot fi localizate în mod direct pe unitatea fizică de produs sau de serviciu prestat şi care cuprinde în cadrul firmelor de construcţii cheltuieli ocazionale de reparaţia mijloacelor fixe, energie, combustibili, apă şi alte cheltuieli globale ale firmei, exclusiv cele de desfacere şi cele de administraţie care sunt evidenţiate distinct.

c) Cheltuieli de desfacere – cheltuieli pentru asigurarea condiţiilor de desfăşurare a vânzării producţiei sau a mărfurilor.

d) Cheltuielile generale de administraţie efectuate pentru administrarea unităţii patrimoniale în ansamblul ei.

Clasificarea cheltuielilor după natura lor facilitează calculul unitar al produselor şi serviciilor prestate. Astfel cheltuielile directe plus cheltuielile indirecte, determinate de costuri raţionale legate de produsele

fabricate şi serviciile prestate, formează „costul de producţie” al acestora sau „costul prestaţiilor de servicii”. În funcţie de mărimea cheltuielilor şi de volumul producţiei sau al serviciilor prestate se impune pentru

analiza econominco–financiară şi constituirea următoarelor două grupe [35]: a) Cheltuieli fixe sau convenţional constante. Reprezintă un grup de cheltuieli caracterizate printr–o

mărime totală, relativ constantă, indiferent de creşterea sau volumul producţiei şi/sau al prestaţiilor, dar în aceste condiţii cheltuielile convenţional constante sunt variabile pe unitatea fizică de produs sau de prestaţie în funcţie de modificarea volumului de activitate.

În sensul celor arătate cheltuielile fixe în componenţa lor cuprind: parte din cheltuielile indirecte aferente activităţii economice

- amortizările; - provizioanele; - salariile; - contribuţia pentru asigurări sociale; - protecţia socială a personalului indirect productiv; - cheltuielile de întreţinere şi reparaţii; - impozitele; - taxe şi vărsăminte asimilate; - alte cheltuieli pentru exploatare

parte din cheltuielile de desfacere – care nu depind de volumul prestaţiilor efectuate cheltuieli generale de administraţie.

De menţionat că o mare parte din falimentele societăţilor economice ce au prestat servicii în domeniul construcţiilor, în cadrul procesului de ofertare nu au ţinut seama de reprezentativitatea acestor cheltuieli şi au subapreciat costurile pe unitate de măsură în dorinţa de a fi competitiv în raport cu ceilalţi ofertanţi. În consecinţă nu au gestionat aceste cheltuieli ale societăţii.

Fig. 3.6 Sistemul indicatorilor absoluţi ai cheltuielilor activităţilor economice

Cheltuielivariabile

Cheltuieli directeCheltuieli indirecteCheltuieli de desfacere

Cheltuieli generale deadministra ţie

Cheltuielifixe sau

convenţionalconstante

Cheltuielipentru

exploatare

CHELTUIELIFINANCIARE

CHELTUIELIEXCEPŢIONALE

CHELTUIELITOTALE


26

Analiza cheltuielilor aferente activităţii economice se realizează pe segmente de detaliu. Această analiză

este necesară a fi făcută şi cunoscută de managementul societăţii deoarece reprezintă „starea de sănătate” prezentă şi viitoare, precum şi modul în care poate interveni pentru asigurarea profitului sau redresarea firmei. Poate să existe piaţă (lucrări de execuţie, proiecte în viitor) dacă aceste cheltuieli nu sunt gestionate raţional totul se transformă în pierderi şi firma merge spre faliment.

3.4 Element de bază al managementului financiar cash–flow–ul Elementul central al managementului financiar este cash–flow–ul. Trecând peste analizele financiare

complexe, deciziile de dezvoltare bazate pe un istoric economic pozitiv sau inginerii legate de credite bancare sau fonduri nerambursabile cash–flow–ul cunoscut în România şi sub denumirea de flux de numerar este pulsul real al companiei.

Cash–flow–ul este un termen anglo–saxon care nu se regăseşte în bilanţul contabil al firmelor româneşti dar care este din ce în ce mai folosit în analiza financiară pentru dezvoltarea firmei şi ca răspuns în derularea fluxului comercial privind solvabilitatea şi lichiditatea firmei.

Frecvent în situaţii instabile, poate avea loc fenomenul de neîncasare a veniturilor şi de blocare a procesului de producţie. Este o situaţie frecvent întâlnită azi în cadrul multor firme româneşti care înregistrează în bilanţul contabil rezultate favorabile dar nu şi în echivalentul monetar în conturile bancare.

Practic cash–flow–ul se întocmeşte ca o balanţă de verificare şi are dublu rol [6]: – oferă informaţii despre ceea ce se va întâmpla din punct de vedere al rezultatelor; – ajută la planificarea activităţii viitoare a firmei. Avantajul este că este o analiză flexibilă deoarece se pot include numai informaţiile de care este nevoie. Analiza cash–flow–ului este atribuită managerului societăţii, iar în cazul execuţiei unui proiect,

managerului de proiect. În cazul în care într–o perioadă determinată firma are de executat un singur proiect şi nu are alte activităţi de producţie sau strict comerciale analiza este unitară.

Încă de la cererea de ofertă şi în continuarea negocierii contractelor de construcţie între beneficiar şi constructor se stabileşte modul privind derularea plăţilor. De obicei, datorită forţei de muncă (salarii, impozite) beneficiarul plăteşte lunar constructorului (firmei) o sumă egală cu valoarea lucrării efectuate în luna precedentă. La baza efectuării plăţilor stau situaţiile de plată elaborate de către constructor, vizate de dirigintele de lucrări. Aceste situaţii sunt însoţite de cele mai multe ori şi de:

– certificate de calitate privind materialele; – procese verbale de lucrări ascunse; – procese verbale de recepţii parţiale etc. Profitul fluxurilor de numerar ale unui antreprenor general sau ale unui subantreprenor urmăreşte evoluţia

lucrărilor efectuate. Plata făcută de investitor cuprinde cheltuielile de regie precum şi profitul iar diminuările încasărilor sunt date de reţineri pentru:

– eventuale avansuri; – garanţii rambursabile. De obicei plăţile sunt făcute continuu de către antreprenor în timp ce încasările sunt periodice şi devansate

faţă de plăţi. Fluxurile băneşti în relaţia plăţilor şi încasărilor sunt diferite în funcţie de felul construcţiei şi cum am mai evidenţiat, de prevederile contractuale. Astfel, putem evidenţia:

At = It – Pt (3.1) unde:

It – încasările de la beneficiar la sfârşitul perioadei t; Pt – plăţile făcute de către antreprenor în perioada t; At – rezultatul pozitiv pentru un surplus de mijloace băneşti în favoarea antreprenorului şi negativ pentru un

deficit. Fluxul bănesc cumulativ (Fnt) după încasare de la beneficiar la sfârşitul perioadei t (t ≥ 1) este: Fnt = Ft + It = Fnt + At (3.2) Profitul total (P) pentru o construcţie realizată în n perioade este echivalent cu fluxul bănesc cumulat net la

t = n şi este dat de relaţia:

( )∑ ∑=−==

n

0t

n

0ttt APIP (3.3)

Folosirea lui P ca rezultat pentru evaluarea profitului total are dezavantajul că nu cuprinde evoluţia în timp a fluxurilor băneşti ale antreprenorului, valoarea curentă a banilor şi în final nu semnalează influenţele negative pe care le au plăţile în devans ale investitorului asupra profitului antreprenorului.

Este de remarcat că beneficiarul plăteşte valoarea contractată a lucrării, nu costurile acesteia. În România acest lucru este discutabil când este vorba de costuri pentru lucrări suportate de la bugetul de stat sau bugetele publice locale.


27

3.4.1 Categorii de cash–flow A. Cash–flow–ul de gestiune În firmă cash flow–ul se construieşte în general pentru perioade mici (lună, trimestru) dar se poate realiza şi

pentru un an. În activitatea economică unele din principalele operaţiuni sunt cele de gestiune (ocazionate de activitatea

curentă): - de exploatare – producţie, prestări servicii; - financiară – diferenţe de curs valutar, dobânzi şi dividende; - excepţională a firmei – amenzi, penalităţi, vânzări de active neamortizate total. Totalitatea acestor operaţiuni se evidenţiază în contul de profit şi pierderi în baza căruia putem determina

rezultatul financiar – cash–flow de gestiune (CFgest), care se determină conform relaţiei (3.4). CFgest = EBIT – Impozit + Amortizări anuale (3.4)

sau: CFgest = Profitul net + Dobânzi + Amortizări anuale (3.5) În ambele cazuri CFgest reprezintă sursa autofinanţării, a remunerării acţionarilor cu dividende şi a creditorilor cu dobânzi B. Cash–flow disponibil Reprezintă acea parte din profitul net care se distribuie investitorilor de capital după ce s–a plătit impozitul pe profit şi după ce s–a finanţat creşterea economică a firmei. Cash–flow–ul disponibil (CFD) exprimă sumele de bani pe care investitorul de capital (acţionari şi creditori) le vor încasa net de la firmă pe toată perioada previzionată. Fluxurile de trezorerie rezultate din exploatare (producţie) respectiv activitatea curentă a firmei vor fi corectate, mărite sau micşorate cu fluxurile privind investiţiile noi (altele decât cele de menţinere şi finanţare din amortizare) şi cu cele privind dezinvestiţiile (vânzările de active). Aceste cash–flow–uri disponibile au şi calificativul de durabile datorită faptului că au puterea de a asigura creşterea economică a firmei şi remunerarea acţionarilor (dividende) şi a creditorilor. Valoarea lui este dată de CFgest (flux de numerar de gestiune) din care se scad fluxurile de investitori în imobilizări, stocuri (∆I) şi creanţe nete de datorii de exploatare (∆CN). La acestea se adaugă fluxurile rezultate din vânzarea activelor care sunt folosite la finanţarea investiţiilor ca şi amortizarea. Fluxurile pentru investiţii de capital sunt sumele planificate, conform bugetului stabilit, a se investi în mijloace fixe. Creanţele sunt sume datorate firmei. CFD = CFgest – ∆I – ∆CN (3.6) ∆I = I1 – I0 + Amortizări – VAV (3.7) ∆CN = CN1 (final) – CN0 (iniţial) (3.8) unde: I1 – valoarea netă a activelor din bilanţ la sfârşitul exerciţiului bugetar; I0 – valoarea netă a activelor din bilanţ la începutul exerciţiului financiar; VAV – valoarea contabilă a activelor vândute; CN – creanţe nete; CN – activele circulante (inclusiv trezoreria netă) şi datoriile de exploatare. Activele circulante sunt stocurile de materii prime sau materiale necesare în cadrul procesului de producţie, creanţe şi disponibilităţi băneşti. CFD = CFDA + CFDC (3.9) unde:

CFDA – cash–flow disponibil pentru acţionari; CFDC – cash–flow disponibil pentru creditori CFDA – profitul net – ∆Kp

∆Kp = Kp1 – Kp0 (3.10) unde: Kp – capitalul propriu;

Kp1 – capitalul propriu la sfârşitul exerciţiului financiar; Kp0 – capitalul propriu la începutul exerciţiului bugetar. Capitalul propriu reprezintă sumele dintre capitalul social, profitul net nedistribuit, amortizarea, rezervele şi

provizioanele. CFDC = Dobânzi + ∆D (3.11) ∆D = ∆D1 – D0 (3.12)

unde: D1 – datoriile firmei la sfârşitul exerciţiului financiar; D0 – datoriile firmei la începutul exerciţiului financiar.


28

Întotdeauna mărimea cash–flow–ului disponibil CFD la o firmă îndatorată este mai mare întrucât dobânda este deductibilă. Se poate spune că mărimea CFD la o firmă este un cash–flow rezidual după acoperirea nevoilor de finanţare ale firmei şi măsoară valoarea reală a capacităţii firmei. C. Cash–flow–ul disponibil şi inflaţia Inflaţia afectează puternic cash–flow–ul disponibil în firmă, pentru acţionari, în anii în care se face reevaluarea imobilizărilor. Ajustarea valorii imobilizărilor este însoţită de ajustarea capitalurilor proprii prin construirea de rezerve de evaluare. Rezervele din reevaluare nu reprezintă o finanţare reală a firmei deoarece nu intră bani în plus în casierie sau în contul bancar. Ele sunt o evidenţiere a ajustării, este o procedură pur scriptică dar afectează cash–flow–ul pentru creditori. Pentru a se proteja creditorii vor solicita fie o dobândă variabilă în raport cu dobânda pieţei fie vor reinvesti rapid fondurile la rata dobânzii de piaţă.

CAPITOLUL 4

MANAGEMENTUL CRIZEI ÎN SOCIETĂŢILE COMERCIALE DE CONSTRUCŢII

4.1 Factorii de influenţă ce acţionează asupra firmei şi care pot pune în dificultate funcţionarea şi managementul acesteia

Plecând de la Grecia Antică, cercetătorii au descoperit mai multe accepțiuni ale termenului denumit ”Krisis„. În limba religioasă semnifică interpretare a zborului păsărilor, a cântecelor, alegerea victimelor sacrificate. În accepțiunea juridică exprimă ideea unei judecăți, a unei decizii care nu rezultă în mod mecanic din probe. Raportat la cumulul de termeni pe care–i înglobează semnificația tragediei grecești, cuvântul desemnează un eveniment care, tranșant și rațional implică atât întregul trecut cât și întregul viitor al acțiunii al cărui curs îl marca. În ceea ce privește accepțiunea Hipocratică, medicală, termenul denotă o schimbare bruscă, în rău, schimbare repetată în timp și spațiu. Făcând un salt în timp, în secolul XVII și analizând perioada ce a urmat mai ales secolul XVIII, teoreticienii au observat că noțiunea de criză a fost utilizată în domeniul medical pentru analiza societății. Accentul se punea pe bolile societății. În economia politică a secolului XIX, cuvântul criză intrase într–o paradigmă evoluționistă, comună, punând în valoare aspectul ciclic al fenomenelor economice. Odată cu secolul XX, noțiunea a fost utilizată și în analizele marilor transformări culturale cum ar fi ”criza valorilor„, ”criza civilizației„, ”criza spirituală„ etc. În plus ea a fost folosită din ce în ce mai mult ca un instrument teoretic, în cadrul disciplinelor cu dezvoltare rapidă, în momentul în care organizările anumitor matrice (medicină, științe economice) contribuiau la modificare considerabilă a accepțiunilor noțiunii de criză. Crizele sunt fenomene complexe care pot afecta fie întregul ansamblu social fie anumite sectoare ale acestuia (viața economică, sistemul politic, relațiile internaționale, sistemele financiar, bancar, structura socială, învățământ, cultură etc.).

După Simon A. Booth (1993) cercetările consacrate crizei se pot grupa în trei categorii: – perspectiva psihologică (interesată de studierea cazurilor clinice); – perspectiva economico–politică (preocupată de identificarea caracteristicilor structurale ale crizelor și

definirea unor tehnici de gestiune a acestora); – perspectiva sociologică (dominată de cercetările colective în situații de dezastru). Din punctul de vedere al economiștilor criza este sinonimă cu o întrerupere violentă a ritmului de creștere

economică fie în raport cu creșterea anterioară, fie cu cea estimată (I. Ahali 1976, D. Arnold 1989). Pentru a cunoaște și a controla fenomenul crizei în cadrul spațiului managementului societăților comerciale,

este necesar să cunoaștem factorii de mediu ce influențează și interacționează în cadrul funcționării și evoluției societății comerciale.

Evoluţia firmei comerciale cu obiect de activitate în construcţii este marcată în prezent mai mult decât oricând de amplificarea interdependenţei cu mediul, în care–şi desfăşoară activitatea. Acest fapt este evidenţiat în planul „intrărilor” şi factorilor de producţie, cât şi în cel al „ieşirilor”, bunuri materiale şi ambient naţional şi internaţional, care impun starea societăţilor comerciale. În funcţie de mediul ambiant se realizează asigurarea resurselor umane, materiale financiare şi informaţionale de care organizaţia are nevoie pentru funcţionarea şi dezvoltarea sa în condiţii de cantitate şi calitate [10].

În contextul internaţional şi naţional organizaţia economică funcţionează şi se dezvoltă prin satisfacerea anumitelor trebuinţe prin atragerea şi utilizarea continuă de resurse. Valorificarea în procese complexe sub forma potenţialului atras în circuitul economic permit obţinerea lucrărilor şi serviciilor prin care societatea economică răspunde necesităţilor pieţei. Din punct de vedere matematic o asemenea situaţie se poate exprima prin relaţia:

y = f(x, u) iar x = φ (u) (4.1) în care: u – intrările în sistem; x – starea sistemului; y – ieşirile din sistem.


29

Luând în considerare că relaţia intrare – stare – ieşire este dependentă de factorul timp relaţiile devin: φ [x(to), u(t)] iar y = f [x(to), u(t)] (4.2) în care: to – momentul iniţial;

t – momentul final. Cauzele economico – sociale care influenţează societăţile comerciale de construcţii sunt determinate de

factorii de influenţă ai mediului ambiant şi de relaţiile de interdependenţă dintre aceştia (fig.4.1).

Fig.4.1 Factori de mediu ce influenţează

societăţile comerciale cu domeniul de activitate în construcţii

Influenţa acestor factori generează cauze economico–sociale care datorită naturii şi caracteristicilor lor pot influenţa major funcţionarea societăţilor economice.

a) Factorii economici Reprezintă cea mai importantă categorie de factori ai mediului ambiant şi cuprinde ansamblul elementelor

de natură economică cu acţiune directă asupra activităţilor microeconomice. Aceşti factori economici sunt: - piaţa internă; - piaţa externă; - pârghiile economico–financiare; - sistemul bancar; - regimul investiţiilor. Mediul economic în care firma îşi desfăşoară activităţile este determinat de factorii economici.

Constituirea, funcţionarea şi dezvoltarea societăţii sunt susţinute de studii de piaţă care asigură informaţii relevante privind: structura cererii; nivelul preţurilor de producţie; nivelul preţului de vânzare; concurenţă [50].

În funcţie de rezultatele studiului conducerea firmei fundamentează planul de afaceri, deciziile de aprovizionare, producţie şi vânzare alături de alte elemente ale strategiilor şi politicilor firmei. Azi firma nu mai poate să producă decât ceea ce se vinde în piaţă şi trebuie să fie competitivă pentru a răspunde la cererile de ofertă în condiţiile unei pieţe restrânse datorate crizei financiare la nivel mondial şi incapacităţii corelate cu incoerenţa pârghiilor economico–financiare datorate statului român.

Firma cu obiect de activitate în construcţii are în vedere implicarea în forme de piaţă în care statul intervine prin structura atribuţiilor şi prin natura politicilor de domeniu (fig.4.2).

b) Factorii de management Această categorie este dată de totalitatea elementelor materiale ce influenţează direct sau indirect societatea

comercială şi se pot enumera: - strategia naţională economică; - sistemul de organizare al economiei naţionale; - modalităţi de coordonare; - mecanismele de control al suprasistemelor; - mecanismele motivaţionale; - calitatea studiilor; - metode şi tehnici manageriale furnizate de ştiinţă.

Factoritehnici

şitehnologici

Factorieconomici

Factoride

management

Factoridemografici

Factoriecologici

Factorijuridici

Factoripolitici

Factorisocio-culturali

mediu

ambiant

Societateacomercială


30

Fig.4.2 Forme ale pieţei firmei care influenţează organizarea, funcţionalitatea şi eficienţa firmei şi domeniului de activitate

Modul de organizare şi operaţionalizare a factorilor enumeraţi mai sus contribuie substanţial la

funcţionarea şi creşterea eficienţei firmei. În firma de construcţii factorii de management se manifestă cu o amploare mai mare decât la alte firme cu obiecte de activitate diferite. Descentralizarea economiei a dus în cele din urmă şi la descentralizarea managerială şi implicit la amplificarea autonomiei decizionale. Planificarea economică capătă tot mai mult caracter orientativ de previziune şi corectare a unor disproporţii şi disfuncţionalităţi. Asta înseamnă aşezarea economiei pe baze concurenţiale la funcţionarea firmelor într–un mediu concurenţial guvernat de pluralismul economic şi social.

În acelaşi fel pentru problematica firmelor de construcţii, dar cu menţiunea că în domeniul construcţiilor implicarea instituţiilor statului este mult mai mare, putem evidenţia faţă de alte domenii:

- instituţia primăriei (urbanism, aprobare, îndrumare, control, recepţie, mediu etc.) - Inspectoratul de Stat în Construcţii (calitatea în construcţii); - Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă (pompieri). c) Factorii tehnici şi tehnologici Reprezentat de nivelul tehnic al utilajelor disponibile, calitatea tehnologiilor puse în execuţie, calitatea

cercetărilor la care firma are acces, sistemul de cercetare–proiectare şi nivelul brevetelor şi licenţelor înregistrate.

Piaţa bunuriloreconomice

Forme alePieţei

firmei deconstrucţii

Politica bugetară

Stabilirea normelor privindcalitateaproduselor şi serviciilor

Asigurarea infrastructurii

Reglementarea concurenţei lanivelul unor preţuri şi tarife

Politica în domeniul comerţuluiexterior (tarife vamale, rata deschimb, facilităţi de import)

Politica privind ocuparea forţeide muncă (formare, reconversie etc.)

Reglementări în muncă (durata,reprezentarea salariilor, etc.)

Politica socială (salariul minim,cotizaţii sociale, ajutoare, etc.)

Politica monetară (rata, dobânzi,rata inflaţiei, etc.)

Politica fiscală (impozit pe profit,taxe pe clădiri şi terenuri, etc.)

Politica de dezvoltare socialeconomică a statului (subvenţii,facilităţi la împrumuturi, etc.)

Politica informaţională

Politica educaţională

Politica ştiinţifică şi decercetare dezvoltare

Politica socială (cotizaţii sociale,ajutoare sociale, impozit pe salarii)

Politica forţeide muncă

Piaţacapitalului

Piaţainformaţiilor

şi cunoştinţelor


31

După anii 2000 ansamblul elementelor cu caracter tehnic şi tehnologic a avut asupra firmei de construcţii un impact categoric impus în multe cazuri de apariţia unor noi materiale. Accesul la noi mijloace fixe înseamnă de multe ori cheltuieli mari şi o amortizare a acestora într–un timp mai mare dar asigură productivitatea şi calitatea în execuţia lucrărilor.

Aceste aspecte în planul managementului vizează atât conceperea şi fundamentarea strategiilor şi politicilor microeconomiei cât şi maniera de adaptare a deciziilor de modernizare a proceselor de producţie. Aceşti factori trebuie corelaţi,in special, cu factorii economici şi cu pârghiile economico financiare asigurându–se astfel o potenţare a competitivităţilor profitabilităţii firmei.

d) Factorii demografici Includ totalitatea elementelor demografice care acţionează asupra firmei direct sau indirect şi influenţează

în mod complex firma de construcţii şi piaţa acesteia în sensul larg al prezentării. Factori de acest gen sunt: - numărul populaţiei; - populaţia activă; - ponderea populaţiei ocupate; - structura socio – profesională; - rata natalităţii şi mortalităţii; - durata medie de viaţă. O adăugare importantă şi justificată de poziţia resurselor umane în calitatea activităţilor microeconomice

din firmă o reprezintă şi disponibilităţile umane calificate, neangajate, pentru satisfacerea necesarului de forţă de muncă (periodic şi permanent).

Deplasarea forţei de muncă înseamnă cheltuieli de transport, diurnă sau asigurarea unei organizări de şantier care să cuprindă şi asigurarea condiţiilor de cazare, hrană şi odihnă. Etapa pe care o parcurgem îşi pune amprenta şi asupra managerului şi specialiştilor din domeniul construcţiilor prin exigenţele sporite în cea ce priveşte selecţia, evaluarea, încadrarea, motivarea şi promovarea angajaţilor. Într–un mediu concurenţial, poate cel mai concurenţial din ultimii ani şi cu un aport semnificativ în economia naţională, competenţa devine elementul hotărâtor în derularea tuturor activităţilor de personal.

e) Factorii social – culturali Sunt reprezentaţi de către: - cultură; - ştiinţă; - structura socială a populaţiei; - ocrotirea sănătăţii; - învăţământul; - mentalitatea. Un rol deosebit de important în cadrul acestor factori îl are învăţământul care influenţează toţi ceilalţi

factori în mod major şi care contribuie la îmbunătăţirea structurii socio – profesionale a populaţiei. f) Factorii politici Aceşti factori acţionează direct sau indirect asupra firmei prin: - politica economică şi direcţiile majore de urmat în strategia de piaţă; - politica socială; - politica ştiinţei; - politica învăţământului. La nivel microeconomic firma este influenţată nemijlocit de factorii politici prin impactul pe care îl

generează în fundamentarea strategiilor şi politicilor firmelor pentru realizarea deciziilor şi obiectivelor stabilite. La fel de importanţi sunt şi factorii politici externi, care cuprind politica altor state, care alături de politica

organismelor politice internaţionale şi în special a Uniunii Europene, pentru un circuit economic mondial eficient, impune firmelor româneşti integrarea şi participarea în cadrul acestor politici.

g) Factorii naturali Sunt factorii ecologici din care fac parte: - resursele naturale; - apa; - solul; - clima; - vegetaţia; - fauna. Aceşti factori reprezintă viaţa pentru oameni şi economie. Azi, când toate resursele sunt la limita existenţei şi când necesarul a crescut, se impune asigurarea unui

efort susţinut pentru realizarea unei dezvoltări durabile în condiţiile în care consumul să fie justificat şi fără a afecta generaţiile următoare în mod major şi în condiţii de poluare restrânsă.

În acest context problema resurselor nu mai este privită izolat de celelalte fenomene economice şi sociale ci integrate într–un sistem împreună cu alte subsisteme ca: populaţia, investiţia de capital, poluarea, calitatea vieţii, producţia de alimente, toate considerate şi apreciate pe termen lung în intercondiţionarea lor reciprocă. În păstrarea acestui echilibru ecologic, firmele şi managementul acestora au un rol deosebit de important. Activitatea în


32

construcţii este mare consumatoare de resurse şi poate fi generatoare de poluare şi modificare a unor subsisteme ale mediului.

h) Factorii juridici Sunt constituiţi din ansamblul reglementărilor juridice cu influenţă directă sau indirectă asupra firmei şi

managementului său. Factorii juridici semnificativi în funcţionarea firmelor sunt: - legile; - decretele; - hotărârile de guvern; - ordine de ministru; - deciziile prefecţilor; - deciziile consiliilor locale. Aceştia au în cuprins norme de drept local şi internaţional luând în considerare participarea României în

cadrul Uniunii Europene, care este în primul rând prin geneză şi reglementări o uniune economică socială. Abordarea mediului ambiant şi interdependenţelor dintre acestea şi organizaţia economică constituie o

problemă de maximă importanţă în care managementul ştiinţific are un rol decisiv. În practică, firma are două comportamente de atitudine ca răspuns la acţiunea mediului asupra acesteia

[50]: - comportament pasiv (reactiv); - comportament agresiv (provocativ). Comportamentul pasiv este caracterizat de producerea unor modificări în cadrul mediului la care răspunsul

firmei îl reprezintă încercarea de adaptare prin schimbare. Este un comportament ce caracterizează în general toate firmele şi în special firmele româneşti. Acest comportament determină regresii majore la nivelul funcţionalităţii şi performanţelor organizaţiilor.

Comportamentul agresiv faţă de mediul ambiant este un comportament eficient în sensul anticipării schimbărilor produse în cadrul acestuia şi preîntâmpinării apariţiei unor disfuncţionalităţi majore. Garanţia reuşitei este dată de asigurarea unui management profesionist, anticipativ.

Cum s–a subliniat mai sus, comportamentul pasiv este în general caracteristic, de aceea dacă privim din punct de vedere economic, crizele economice au ca rezultat falimentarea multor firme şi în special a celor în care activitatea economică se desfăşoară în proiecte de durată medie şi mare. Firmele care sunt implicate doar în comerţ sunt mai flexibile şi mai rezistente pe piaţă în cazul unor crize economice. În cazul unei crize economice, toţi factorii din mediul firmei suferă schimbări majore iar interdependenţa dintre aceştia amplifică criza cu implicaţii negative în funcţionarea firmei.

4.2 Criza economică: noţiune, evoluţie şi efecte în macroeconomie În dicţionarul limbii române conceptul „criză economică” este explicat etimologic ca fiind o manifestare a

unor dificultăţi în special economice, politice şi sociale. Această perioadă este caracterizată prin tensiune, relaţii incerte şi încercări (adesea decisive) ce se manifestă în societate. În general această fază a ciclului economic este caracterizată printr–un surplus relativ de producţie în raport cu capacitatea de comparare limitată a populaţiei ceea ce duce la blocări de producţie (eventual reduceri), la falimente, şomaj, mişcări sociale importante.

Criza anilor 2000 a fost declanşată în anul 2007 şi este cea mai gravă după cea din 1929 – 1930, aceasta simţindu–se până la nivelul 2011 iar în privinţa redresării economice specialiştii apreciază că mai durează 2 – 3 ani pentru unele ţări. Această întârziere pentru unele ţări este dată şi de fragilitatea economiilor ţărilor respective.

Marea depresiune a anilor 1929 – 1930 are la origini mărirea dobânzilor de către băncile centrale precum şi aplicării unor măsuri protecţioniste care au determinat contracţia comerţului internaţional. Măsurile de tip intervenţionist, bazate pe evaluări greşite, în momente nepotrivite în cadrul unei colaborări defectuoase între diferitele organizaţii publice au realizat nu numai declanşarea dar şi dezvoltarea ei la nivel mondial.

Criza anilor 2000 vine în urma a peste 25 de ani de avânt economic mondial. Momentul pentru aceasta a fost dat de Japonia şi Statele Unite când au promovat scăderea ratelor dobânzilor pentru a evita recesiunea. Accesul facil la credite cu dobânzi mici a crescut preţurile activelor, fie că este vorba de cele imobiliare fie că este vorba de acţiuni. Cum se observă, politica monetară aplicată în aceşti ultimi ani a fost la polul opus de cea din anii '30.

Începând cu anul 2002 preşedintele S.U.A. George Bush declară că are ca obiectiv mărirea procentului de proprietari. Astfel că a fost modificată legislaţia pentru a permite creditarea fără investigaţii preliminare. Astfel că în numai 4 ani procentul de proprietari a crescut cu 70%. Sistemul bancar, în dorinţa câştigurilor nelimitate s–a aliniat fără măsuri de asigurare categorică astfel că, la nivelul anului 2003, nivelul dobânzilor atinsese 1%. În mod normal a crescut preţul activelor şi alături de prognozele optimiste s–a creat, pe principiul „bulgărului de zăpadă”, posibilităţi de acordare de noi împrumuturi.

La data de 7 februarie 2007 banca britanică HSBC, care abia intrase şi pe piaţa românească, consemnează pierderi cauzate de sectorul ipotecar american.

Momentele cheie s–au desfăşurat în anul 2008 şi pot fi prezentate astfel: - 17 februarie , Marea Britanie naţionalizează banca Northew Rok; - 16 martie, în S.U.A. Bear Starus este achiziţionată de JP Morgan Chase; - 13 iulie Indy – Mac o mare companie de finanţare din S.U.A. se prăbuşeşte;


33

- 7 septembrie, peste ocean sunt naţionalizate giganţii ipotecari Fannie Mae şi Freddie Mae; - 14 septembrie, Marl Lynch este achiziţionată de Bonk et America; - 15 septembrie, Lehman Brothers falimentează, Guvernul Statelor Unite nu intervine; - 17 septembrie, rezerva federală a SUA împrumută American International Group (AIG) cu 85 de

miliarde de dolari. Tot la această dată HBOS cea mai mare companie de credite ipotecare britanică este preluată de Hayds;

- 19 septembrie, Guvernul SUA elaborează şi pune în funcţiune „Planul Paulson” în valoare de 700 de miliarde de dolari pentru a salva sistemul financiar;

- 25 septembrie, Washinton Mutual este vândută către JP Morgan Chase; - 28 septembrie, grupul Fortis este naţionalizat de autorităţile din Olanda, Belgia şi Luxemburg pentru a

nu fi falimentat; - 6 octombrie, BNP Paribas preia Fortis; - 13 octombrie, Marea Britanie naţionalizează trei bănci: Royal Bank of Scotland (HBS), Hoyds şi

HBOS. În cadrul fenomenelor caracteristice crizei economice un rol important şi chiar principal la avut, în 1929–

1930 şi în prezenta criză, superficialitatea administraţiei publice. Liberalizarea fluxurilor de capital, interdependenţa tot mai mare a pieţei, emigrarea forţei de muncă în exterior şi în cele din urmă declinul economic, reprezintă probleme faţă de care mecanismele administraţiei publice moderne şi structurile administrativ–politice devin inoperante şi insuficiente. Rolul guvernării, în cazul în care statul consumă resurse imense fără a produce beneficii marginale pe măsură, e tot mai mult pus sub demnul întrebării. Interdependenţa şi interdependenţa totală între factorul economic şi administrativ fac simţite orice modificări în spaţiul social şi astfel în spaţiul public fenomenele crizei economice care apar mai devreme sau mai târziu sunt:

- şomajul, ca urmare a decalajului între cererea şi oferta de forţă de muncă; - blocarea posturilor, ca urmare a diminuării resurselor financiare; - eficienţă şi randament, rezultat al neîndeplinirii necesităţilor angajatului; - profesionalism şi performanţe scăzute; - migraţie, pierderea încrederii într–o carieră reuşită în ţara de origine şi fuga pe altă piaţă unde

elementul de bază al motivării, retribuirea muncii, este corespunzătoare. În vârful acestor situaţii putem adăuga cutremurul din Japonia şi dezastrul nuclear de la Fukushima,

posibilitatea ca centralele nucleare să devină o amintire, proaspătul război din Libia, frământările lunii arabe, explozia preţului barilului de petrol, toate creează condiţiile unei noi potenţiale crize economice mondiale chiar mai mari, pe care o parte din lumea occidentală a depăşit–o.

Pentru România unde administraţia publică (guvernul) dădea asigurări în 2008 că evenimentul criză este departe de noi, aceasta s–a manifestat timid la sfârşitul anului 2008 dar cu violenţă în anii 2009 – 2010 şi perspective pentru depăşirea acesteia la nivelul anilor 2018 – 2020.

În sectorul construcţii criza a falimentat aproximativ 50% din firmele care activau în construcţii– montaj şi peste 15% din producătorii şi comercianţii de materiale de construcţii.

Astfel la sfârşitul anului 2000 în industrie erau active 61.200 de firme respectiv 11,5% din totalul de firme din domeniul activ economic (industrie construcţii şi servicii), în construcţii erau 59.389, 199.738 în servicii, 214.138 în comerţ ceea ce reprezintă 40,1% din totalul firmelor (534.525 de firme active în 2008). Dacă se descompun cele două sectoare de servicii şi comerţ, vom realiza că şi de aici aproximativ 11% sunt activităţi cu implicaţii directe în activitatea de construcţii. Criza care s–a resimţit în special începând cu anul 2009 a promovat starea de insolvenţă sau faliment pentru aproximativ 19.500 de firme de construcţii.

La momentul aderării deşi aşteptarea era ca acest sector să sufere regres, cum s–a întâmplat în Polonia şi Cehia, în România a progresat.

Declinul, în majoritate, la cele medii, a fost că s–au bazat pe creditarea din partea băncilor. La aceasta se adaugă faptul că, odată cu criza care a dus la inapetenţa băncilor (oricum scumpe în România), s–a adăugat neîncasarea creanţelor şi subfinanţarea lucrărilor.

La sfârşitul anului 2010 numărul total al firmelor cu obiect de activitate în construcţii aflate în diferite stadii de dificultate era de 21692, din care:

- 10.377 de firme în procedura generală de insolvenţă; - 5.104 firme în procedura simplificată de insolvenţă; - 5.482 firme în faliment; - 702 firme în insolvenţă; - 27 firme în reorganizare judiciară. În anul 2010 principalelor probleme din economia aflată în criză li s–au adăugat: - scăderea cererii; - sistarea multor proiecte; - sistarea şi reducerea investiţilor din lipsa fondurilor; - scăderea de cumpărare; - deteriorarea comportamentului de plată al partenerilor. Pentru următoarea perioadă speranţa şi principalul motor pentru o evoluţie pozitivă a acestui domeniu îl

poate constitui următoarele măsuri:


34

- promovarea proiectelor de infrastructură; - absorbirea fondurilor structurale; - susţinerea creditării firmelor prin reducerea dobânzilor la credite; - un nou program de construcţii străzi şi autostrăzi; - investiţiile strategice; - promovarea parteneriatului între stat şi capitaluri private în cadrul investiţiilor strategice; - plata creanţelor datorate de stat firmelor. La sfârşitul anului 2010 creanţele erau de aproximativ 2 miliarde de euro. Azi când economia României face parte din economia Uniunii Europene şi mai ales în condiţiile actuale, în

care viitorul economic al acestei uniuni de state are multe semne de întrebare impuse de mediul înconjurător, este necesară o adaptare continuă şi o flexibilitate pe măsură a societăţilor comerciale.

4.3 Necesitatea identificării din timp, de către manager, a simptomelor premergătoare dificultăţilor

economico-financiare ale societăţii comerciale Pe lângă aceste evenimente macroeconomice, nedorite, care datorită globalizării influenţează negativ

aproape întreaga economie mondială, societăţile comerciale, se confruntă în dinamica funcţionării cu multe obstacole.

Concurenţa acerbă pe diferite pieţe, reducerea duratei de viaţă a unor produse, apariţia unor noi tehnologii cu complexitate mai ridicată, schimburile ce se produc în piaţă, caracterul schimbării clientelei şi a cerinţelor acesteia, procesul de îmbătrânire a societăţii trebuie luate în consideraţie de patron şi/sau managementul societăţii deoarece neglijarea acestora poate duce la frânarea, stagnarea societăţii şi în final la falimentarea acesteia.

În acest sens conducătorii firmei de construcţii trebuie să adopte un stil de conducere rapid, pragmatic, unde cunoaşterea practică a problemelor să fie în centrul activităţii pentru a acţiona în mod energic în rezolvarea problemelor operaţionale cât şi pentru a răspunde eficient schimbărilor care intervin în mediul înconjurător, de obicei cu caracter neprevăzut.

În condiţiile unei economii de piaţă strategia economică a firmei trebuie să fie centrată pe asigurarea rentabilităţii şi lichidităţilor necesare unei activităţi continue.

În conformitate cu aceste obiective fundamentale, firma poate acoperi mijloacele financiare investite şi realizarea unui anumit beneficiu, iar pentru asigurarea lichidităţii firma, prin activitatea desfăşurată,trebuie să dispună de mijloace financiare în vederea acoperirii cheltuielilor necesare.

Neîndeplinirea celor două obiective de rentabilitate şi lichiditate definesc societatea comercială ca fiind în dificultate. Dacă fondurile proprii nu–i permit să asigure mijloacele necesare desfăşurării activităţii la parametrii normali pentru a continua activitatea în condiţii de nerentabilitate, aceasta este obligată să recurgă la finanţări externe (credite externe) care vor mări la rândul lor obligaţiile de plată şi vor afecta rezultatele financiare.

Conducerea firmei trebuie să definească din timp slăbiciunile economico–financiare prin semnalele premergătoare care anunţă această stare. Starea de slăbiciune a unei firme premergătoare falimentului apare deci atunci când prin activităţile desfăşurate nu mai poate susţine pasivul exigibil cu mijloacele activului său disponibil [5].

Faptul că societatea comercială nu are rentabilitate creează incapacitatea asigurării veniturilor necesare pentru autofinanţare. Recurgând la împrumuturi firma devine mai fragilă în faţa concurenţei şi cunoaşte chiar şi o pierdere de încredere din partea partenerilor de afaceri (se ştie că firmele cu datorii nu sunt agreate în procesul de selecţie sau licitaţii publice).

O astfel de situaţie poate fi reprezentată ca în figura 4.3.

Fig.4.3 Scara de dificultate care caracterizează societatea comercială în perioada critică a situaţiei economico–financiare

Dificultăţi- comerciale- tehnice- sociale- manageriale

Dificultăţi financiare- scăderea rentabilităţii- scăderea lichidităţilor

Mijloace financiareinsuficiente pentru- cercetare şi dezvoltare- acţiuni comerciale- investiţii de productivitate- metode de gestiune- formare şi perfecţionare

Blocaj progresivşi încetarea plăţii


35

A. Cauze probabile care pot determina eşecul unei firme cu obiect de activitate în construcţii Din analiza şi experienţa consemnată, cauzele din care firmele intră în dificultate şi înregistrează eşecuri

care au ca rezultat falimentul pot fi de ordin obiectiv şi subiectiv. În actualitate aceste situaţii pun în mare impas chiar economia unei ţări cum ar fi România deoarece

impactul asupra societăţii este amplificat prin şomaj accentuat şi scăderea nivelului de trai. Situaţiile în care firmele evoluează sau involuează sunt diferite iar cauzele care conduc la starea de

dificultate sunt multiple şi depind de mediu dar în mod hotărâtor şi de managementul acestora. În lucrarea sa „Managementul Financiar” Steve Robinson consideră că aceste cauze sunt: a) incapacitatea de a recupera lichidităţile de la debitori; b) retragerea împrumuturilor; c) creşterea stocurilor voluntară sau involuntară; d) investiţii în mijloace fixe folosind finanţări pe termen scurt; e) neputinţa de a realiza profituri imediate; f) plata totală a creditorilor, pentru a menţine aprovizionarea şi mediul dorit pentru a se păstra încrederea

în firmă; g) existenţa unor costuri administrative exagerat de mari în raport cu volumul activităţii; h) pierderi cauzate de distrugerea unor bunuri neasigurate; i) politici de preţ neeconomice; j) speculaţii cu derivate financiare peste riscul managerial acceptat. Pentru firmele de construcţii ţinând seama de specificul lor privind activitatea desfăşurată în execuţia

proiectelor de construcţii mai putem adăuga: - gestionarea resurselor materiale umane şi financiare defectuoasă; - neîndeplinirea cerinţelor tehnice de calitate ale obiectivului de executat; - nerecepţionarea obiectivelor executate; - incapacitatea recuperării datoriilor statului şi autorităţilor locale la acestea; - managementul empiric şi „goana după tunuri” a patronilor care de obicei sunt şi manageri. Pentru a preîntâmpina aceste situaţii este necesar un management eficient pe termen scurt şi pe termen

lung, se impune evitarea manifestării unor asemenea situaţii prin luarea măsurilor necesare asigurării lichidităţii pentru o activitate ritmică. Folosind rapoartele financiare care se elaborează curent de către o firmă, evenimentele care pot anticipa eşecul se pot grupa în trei categorii:

- uşor identificabile; - greu de identificat; - ce pot apărea neprevăzut. B. Diagnosticarea activităţii firmei în vederea identificării factorilor şi cauzelor care provoacă

procesul de degradare O firmă ce are ca obiect activitatea de construcţii este un sistem de producţie ale cărei componente se află în interacţiune şi care în realizarea obiectivului sunt interdependente. În acest sens de intercondiţionare procesul de degradare se poate declanşa într–o măsură mai mică sau mai mare dar se poate accentua de la un domeniu la altul astfel încât se poate extinde sau stinge dacă managementul acţionează preventiv,energic şi eficient [5]. Un diagnostic eficient trebuie parcurs în patru etape interdependente:

1. identificarea disfuncţiilor care sunt la originea procesului de degradare. 2. stabilirea măsurilor necesare pentru înlăturarea acestora. 3. adoptarea deciziilor necesare de către patron şi/sau manageri în vederea înlăturării disfuncţionalităţilor. 4. punerea în aplicare a deciziilor cu măsurile ce se impun. Parcurgerea celor patru etape este obligatorie pentru stoparea procesului de degradare. Identificarea disfuncţionalităţilor trebuie să evidenţieze în mod deosebit factorii şi cauzele care stau la bază,

atât de ordin extern cât şi intern. Atât factorii cât şi cauzele sunt evaluate în acţiunea lor negativă asupra firmei, estimând riscurile şi ameninţările în activitatea viitoare a firmei. Consecinţele ce pot decurge dintr–o funcţionare negativă trebuie scoase în evidenţă în mod clar şi justificat. În funcţie de amploarea degradării conducerea firmei trebuie să adopte strategii adecvate de redresare şi revenire la o situaţie rentabilă care să cuprindă şi măsuri de prevenire a acţiunilor negative.

În diagnosticare există posibilitatea de a se evidenţia şi aspecte pozitive care constituie puncte tari care trebuie preluate şi valorificate.

Metodologia diagnosticării economice a unei firme de construcţii trebuie să cuprindă: a) diagnosticarea domeniului tehnic şi de producţie b) diagnosticul organizaţional şi administrativ c) diagnosticul social d) diagnosticul comercial e) diagnosticarea situaţiei financiare


36

a) Diagnosticarea domeniului tehnic şi de producţie În construcţii, fie că lucrările sunt de mică sau mare amploare, fie că eşti antreprenor sau un mărunt

prestator de servicii pentru reparaţii şi întreţinere, întregul proces depinde într–o bună măsură de nivelul tehnic al firmei, de lucrările şi serviciile executate, de calitatea acestora precum şi de modul de organizare a producţiei muncii.

Rezultatele diagnosticului trebuie să evidenţieze cu claritate în ce măsură domeniul tehnic şi de producţie corespunde. Pentru această diagnosticare,pe lângă aspectele cuantificabile,cantitative şi calitative (prin documentaţiile întocmite), se pot folosi o multitudine de indicatori care pot fi grupaţi în:

- indicatori care caracterizează producţia; - indicatori care caracterizează productivitatea muncii; - randamentul utilajelor; - indicatori de gestiune a producţiei. În general indicatorii, care caracterizează producţia unei firme, ce pot servi la diagnosticare sunt cei

referitori la: - cifra de afaceri; - producţia fizică; - volumul global al activităţii exprimat în ore. Indicatorii de productivitate şi randament evidenţiază: - eficacitatea folosirii bazei tehnice; - productivitatea muncii pe salariat şi muncitor; - randamentul folosirii utilajului. Aceşti indicatori sub aspectul cheltuielilor la 1000 de lei au fost trataţi în capitolul 3.

Fig. 4.4 Metodologia diagnosticului economic al întreprinderii b) Diagnosticul organizaţional administrativ Acest diagnostic, pentru o firmă aflată în regres economic, stabileşte măsura în care structura

organizatorică este adecvată şi eficientă. Astfel, evaluarea va cuprinde analiza următoarelor aspecte: - gradul de centralizare şi rigiditate în conducere;

Mediul înconjurător Diagnosticul firmei Strategia

Clientelă Diagnosticul concurenţial Concurenţă

Piaţă - ProdusServicii

Diagnosticul tehnicşi de producţie

Diagnosticulcomercial

Diagnosticul organizaţionalşi administrativ

Diagnosticsocial

Diagnosticfinanciar

Rezultatele fucnţiuniitehnice şi de producţie

Aspecte alemarketingului

Sistem de informareşi control de gestiune

Aspecte cantitative şicalitative

Structurăfinanciară

PerformanţePerformanţeale politiciicomerciale

Performanţe alesistemului organizaţional

administrativ

Performanţe aleforţei de muncă

Rentabilitate şilichidităţi

Analiza activităţiide producţie Adecvarea structurală Percepera climatului

social şi a comportamentelor

individuale

Fluxuri financiare

Puncte tari - Puncte slabe

Constrângeriexterne Viabilitate economică

Tehnic şi producţie ComercialPlan de redresareorganizatoric şiadministrativ

Social Financiar

Verificarea rezultatelorAnaliza neconcordanţelor şi corectarea abaterilor

Constrângeriexterne


37

- supleţea structurilor ţinând seama de specificul firmelor de construcţii; - nivelurile ierarhice; - aportul personalului la activitatea de bază; - procesul de control de gestiune; - sistemul de informare de gestiune în sensul în ce măsură managementul a definit informaţiile care–i

erau necesare pentru adoptarea deciziilor în diferite orizonturi de timp ţinând seama de oportunităţile şi ameninţările ce rezultă din mediul înconjurător;

- deficienţele existente în sistem privind marjele de profit pe activităţi, situaţia tranzitorie pe termen scurt, comenzile firmei, termene de livrare, nivelul stocurilor, situaţia personalului firmei sub raportul efectivelor, a circulaţiei forţei de muncă, al gradului de absenteism.

Prin activităţile desfăşurate diagnosticul organizatoric administrativ este necesar să evidenţieze lipsurile existente în perioada citată și pe timpul efectuării controalelor anterioare. La baza informaţiilor rezultate din diagnosticare, sunt adoptarea unor măsuri de corectare sau de apreciere a activităţii desfăşurată de fiecare responsabil din cadrul structurii organizatorice. O dată cu calitatea structurii organizatorice se va analiza şi măsura în care coordonarea activităţilor, flexibilitatea atribuţiilor, adaptarea personalului la cerinţele mediului înconjurător intern şi extern precum şi la regulile de funcţionare stabilite la nivelul firmei, au contribuit la situaţia de dificultate.

Toate aceste informaţii şi analize vor fi folosite în procesul de redresare şi dinamizare a activităţii societăţii comerciale în vederea reabilitării şi depăşirii crizei.

c) Diagnosticul social al firmei Acest diagnostic se concentrează asupra aspectelor cantitative şi calitative a folosirii forţei de muncă,

asupra comportamentului individual al fiecărui membru al personalului şi asupra stărilor conflictuale posibile prin prisma depăşirii situaţiei de criză şi de obţinere a performanţei.

În sensul ieşirii din starea de dificultate diagnosticul social este necesar să evalueze o serie de aspecte cu un impact important asupra performanţei cum sunt cele care se referă la:

- evoluţia piramidei de vârstă a personalului; - cantitatea de forţă de muncă şi a costurilor sociale corespunzătoare; - politica de motivare, evaluare şi promovare a personalului; - condiţiile de muncă, igienă şi securitate existentă. Folosirea diagnosticării efectivelor de personal necesită de exemplu, analiza evoluţiei acestuia pe o

perioadă de timp de cel puţin cinci ani, pe categorii de personal productiv sau neproductiv, pe profesii (ingineri, economişti etc.), evidenţiindu–se lipsurile existente care cauzează performanţei cum ar fi de exemplu, folosirea forţei de muncă în număr prea mare în raport cu cerinţele unei productivităţi superioare.

O altă analiză atentă trebuie să urmărească evoluţia salariului pe categorii profesionale şi perioade în raport de rata inflaţiei şi măsura în care salariul are un caracter stimulativ sau procentual, fondul de salarii faţă de cifra de afaceri în raport cu impactul asupra situaţiei de regres al societăţii comerciale. În analiza forţei de muncă şi impactul acesteia în funcţionarea firmei îl au şi factorii calitativi privind:

– recrutarea şi formarea forţei de muncă; – stabilirea posturilor de muncă şi a funcţiunilor ; – aspecte referitoare la relaţiile externe între personalul situat pe nivele ierarhice diferite sau între diferite

componente operaţionale sau funcţionale. Toate aceste aprecieri privind diagnosticarea socială reprezintă în ansamblu, aprecierea climatului social

existent în cadrul firmei unde se şi pot folosi indicatori ca: - număr de revendicări rezolvate şi nerezolvate; - număr zile de grevă; - număr de litigii de muncă aduse în faţa instanţelor judiciare. d) Diagnosticul comercial În întreprinderea de construcţii performanţa este aceea care valorifică pe piaţă activităţi desfăşurate,

concretizate în lucrări de construcţii montaj sau alte prestări de servicii din domeniul construcţiilor. Diagnosticul comercial este o analiză complexă şi are la bază evoluţia cifrei de afaceri, a vânzărilor, luând

în considerare produse, piaţă sau servicii–piaţă şi de poziţia firmei în piaţă. În analiza acestui domeniu de diagnosticare, politicile de preţuri, de comunicare, de promovare a serviciilor şi/sau produselor şi de publicitate reprezintă forţa de vânzare şi relaţia cu clientela deci, pe lângă misiunea de producţie, principala misiune, cea comercială. În cazul firmelor de construcţii misiunea comercială nu este reprezentată numai de vânzare ci şi de identificare şi contractare a lucrărilor, constituind principalul motor al funcţionării firmei.

Analiza politicii de preţuri se face în strânsă legătură cu analiza costurilor de producţie. Ea răspunde la justificarea variaţiei preţurilor asupra nivelului de rentabilitate sau a lipsei de rentabilitate.

O altă atenţie corespunzătoare trebuie acordată politicii de comunicare, promovare şi de publicitate care este necesar să evalueze orientările firmei privind promovarea şi publicitatea în măsura în care bugetele acordate publicităţii sunt corespunzătoare folosirii acestora.

e) Diagnosticarea situaţiei financiare a firmei Diagnosticarea financiară se realizează pe trei dimensiuni principale cum sunt: – structura financiară; – lichiditatea;


38

– rentabilitatea. De regulă, diagnosticarea financiară se execută pe o perioadă de cel puţin trei ani folosindu–se datele de

evidenţă contabilă şi cele cu caracter financiar. Identificarea dimensiunii interdependenţei financiare permite scoaterea în evidenţă a fondurilor proprii în finanţarea firmei evaluând astfel măsura în care firma finanţează mijloacele sale de acţiune cu forţe proprii.

În acest sens se folosesc indicatori procentuali de solvabilitate care sunt raporturi între fondurile proprii şi totalul pasivului sau din raportarea fondurilor proprii la capitalurile permanente.

O altă parte a diagnosticului financiar este analiza rentabilităţii financiare, având la rândul ei trei componente şi anume:

– analiza marjei comerciale; – analiza valorii adăugate; – analiza trezoreriei. Analiza marjei comerciale exprimă valoarea degajată ca urmare a vânzării serviciilor şi produselor în raport

cu totalul achiziţiilor (cheltuielilor) folosite pentru realizarea acestora sau raportând excedentul brut al exploatării la totalul vânzărilor.

În mod practic marja netă a rentabilităţii exprimă productivitatea cifrei de afaceri a firmei. Valoarea adăugată se realizează prin crearea valorii de către firmă prin punerea materialelor şi a utilajelor

în operă în cadrul realizării unor lucrări de construcţii noi, reparaţii capitale, reabilitări complexe sau întreţinere şi reparaţii.

Pentru acest diagnostic se foloseşte indicatorul procentual al rentabilităţii economice calculat în raport procentual între marja brută de autofinanţare şi totalul activelor sau raportul procentual între rezultatul net şi activul total. În mod practic marja netă a rentabilităţii exprimă productivitatea cifrei de afaceri.

Cu cât valoarea acestor indicatori este mai mică cu atât situaţia financiară este mai precară, impunându–se adoptarea unor măsuri rapide de redresare.

Pentru cea de–a treia componentă a diagnosticului rentabilităţii financiare, cazul firmei care degajează sume de bani (cash–flow), mărimea acestor sume se determină prin însumarea rezultatului exploatării cu valoarea amortismentului reţinută.

Aceste fluxuri de sume băneşti (cash–flow) se fac cu indicatorii analizei financiare cum sunt cei obţinuţi ca raport procentual între rezultatul net obţinut şi capitalurile proprii sau cel obţinut făcând raportul procentual între marja brută de autofinanţare şi capitalurile proprii. Aceste aspecte au fost abordate sistematic în capitolul trei al prezentei lucrări.

Un diagnostic financiar relevant presupune o verificare minuţioasă a situaţiei contabile a întreprinderii. G. Delvaux în studiul „Aspecte contabile ale întreprinderii în dificultate”, publicat în Revue Belge de la

contabilite et de l’informatique, nr. 3 din 1988 propune o configuraţie a verificării contabile a unei întreprinderi aşa cum se prezintă în tabelul 4.1.

Procese Configuraţia sarcinilor de verificare

Cunoaşterea generală a întreprinderii Instrumente necesare sarcinii de verificare: – organigrama funcţională – descrierea sistemului contabil – conturile anuale ale ultimilor cinci ani – reguli de evaluare – descrierea produselor fabricate – schemele de producţie – contabilitate analitică – contabilitate bugetară – analize privind cifra de afaceri, organizarea comercială, concurenţa de piaţă

Fiabilitatea controlului intern Obiectivele unui program de control corespunzător diferitelor cicluri ale întreprinderii: achiziţionare, stocare, vânzare, trezorerie – derularea afacerilor după o politică fixată – adecvarea procedurilor adoptate – salvarea activelor: prevenirea fraudelor şi detectarea

erorilor – fiabilitatea informaţiilor financiare şi exercitarea

înregistrărilor contabile – buna organizare a mijloacelor informatice şi circulaţia

internă a informaţiilor – adecvarea organigramei diferitelor funcţiuni, separarea

funcţiunilor şi definirea responsabilităţilor Examenul regulilor de evaluare a activelor, Examenele de prevăzut pentru stabilirea situaţiilor contabile:


39

angajamentelor şi conturilor de rezultat – determinarea planului de amortizare – valorificarea inventarelor – determinarea reducerilor de valoare asupra posturilor de

activ – luarea în consideraţie a facturilor care trebuie elaborate

sau primite, luarea în consideraţie a ratelor cheltuielilor, a dobânzilor plătite şi a avansurilor de plătit

– determinarea provizioanelor pentru riscuri şi sarcini şi ajustarea acestora

– centralizarea ansamblului angajamentelor în afara bilanţului

– analiza şi previziunea produselor lucrărilor după natura lor

Corectarea şi stabilirea situaţiei contabile Ca urmare a verificărilor/corecturilor operate, convenirea stabilirii unei situaţii contabile provizorii care permite cercetarea soluţiilor cele mai adecvate

Deşi diagnosticul financiar are un caracter static, permite o buna evaluare a stării de sănătate economică şi

poate constitui punctul de bază în declanşarea unui ansamblu de măsuri pentru redresarea viitoare şi dinamizarea activităţii.

4.4 Soluţii pentru societăţile comerciale aflate în dificultate Lichidarea unei companii poate fi solicitată de către proprietari sau de către creditori (furnizori, salariaţi,

fisc). Creditorii pot solicita începerea procedurii dacă au o creanţă cu o valoare de peste 10.000 lei, de mai mult de 30 de zile. Când firmele ajung în această situaţie, se stabileşte dacă afacerea îşi mai poate reveni sau nu. De foarte multe ori, întârzierea determinării situaţiei de insolvenţă a firmei – debitor scade semnificativ şansele de redresare ale acesteia în cadrul procedurii. Conform reprezentanţilor Uniunii Naţionale a Practicienilor în Reorganizare şi Lichidare (UNPIR), cele mai multe proceduri de insolvenţă sunt deschise la cererea creditorilor bugetari, în special ai Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, iar domeniul din care provin cele mai multe companii în această situaţie este comerţul.

Traversăm o perioadă de criză, iar în astfel de perioade, firmele care decid să pună lacătul pe uăş nu mai şochează pe nimeni. Închiderea unei firme nu este însă atât de simplă pe cât poate părea la prima vedere, mai ales că, în astfel de situaţii, primii veniţi să–şi ceară drepturile sunt creditorii. Ce poate face o firmă când activitatea economică merge prost? O companie aflată într–o astfel de situaţie are trei opţiuni: suspendarea, lichidarea sau insolvenţa.

Când activitatea economică nu este suficient de productivă se poate alege suspendarea activității economice. Suspendarea nu poate dura mai mult de trei ani, dar creditorii se pot îndrepta împotriva firmei. O altă soluţie pentru companiile aflate în dificultate este lichidarea. Procedura de lichidare voluntară poate dura maxim trei ani, dar procesul se finalizează de regulă mult mai repede, mai exact în şase luni.

Procedura de lichidare are două forme, una prevăzută de lege şi alta pe cale amiabilă prin înţelegerea asociaţilor. Lichidarea prevăzută de lege presupune mai multe măsuri printre care numirea unui lichidator, iar vânzarea bunurilor se face numai prin licitaţie publică. Este important de reţinut ca nicio redistribuire a bunurilor nu se face către asociaţi câtă vreme nu au fost plătiţi creditorii. În ceea ce priveşte procedura de insolvenţă, această are trei etape: perioadă de observaţie, planul de reorganizare şi falimentul. Din păcate, această măsură nu este pe deplin înţeleasă în România, managerii neştiind să o folosească în favoarea lor. Această măsură trebuie folosită ca o armă de progres şi nu ca o prelungire a perioadei în care firma moare. Falimentul este decis de judecătorul sindic, care ridică dreptul de administrare al reprezentanţilor firmei. Prin hotărârea prin care se decide intrarea în faliment, Judecătorul sindic va pronunţa dizolvarea societăţii debitoare şi va dispune, totodată, şi o serie de măsuri. Cu excepţia cazurilor prevăzute expres de lege, lichidarea va începe de îndată după finalizarea inventarierii bunurilor din averea debitorului de către lichidator. Lichidarea bunurilor din averea debitorului va fi efectuată de lichidator sub controlul Judecătorului sindic, iar creanţele vor fi plătite într–o anumită ordine (prevăzută în articolul 123 din legea 85/ 2006 privind procedura insolvenţei). În final procedura falimentului va fi închisă prin sentinţă 2. Procedura lichidării în legislaţia română Referitor la procedura Falimentului, această este declanşată de către Judecătorul sindic în unul din următoarele cazuri:

• debitorul şi–a declarat intenţia de a intra în procedura simplificată; • debitorul nu şi–a declarat intenţia de reorganizare sau, la cererea creditorului de deschidere a procedurii, a

contestat că ar fi în stare de insolvenţă, iar contestaţia a fost respinsă de judecătorul sindic; • niciunul dintre celelalte subiecte de drept îndreptăţite nu a propus un plan de reorganizare, sau niciunul

din planurile propuse nu a fost acceptat şi confirmat; • debitorul şi–a declarat intenţia de reorganizare, dar nu a propus un plan de reorganizare ori planul propus

de acesta nu a fost acceptat şi confirmat;


40

• obligaţiile de plată şi celelalte sarcini asumate nu sunt îndeplinite în condiţiile stipulate prin planul confirmat sau desfăşurarea activităţii debitorului în decursul reorganizării sale aduce pierderi averii sale;

• a fost aprobat raportul administratorului judiciar prin care se propune intrarea debitorului în faliment. Lichidatorul va alcătui tabelul definitiv al creanţelor împotriva companiei la fel ca în perioada de observaţie, pe baza notificărilor şi declaraţiilor efectuate de creditorii firmei, pentru creanţele din momentul în care se deschide insolvența. Printre documentele depuse de companie se numără bilanţul certificat de către administrator şi cenzor sau auditor, balanţa de verificare pentru luna precedentă datei înregistrării cererii de insolvenţă, o listă a bunurilor companiei, inclusiv toate conturile şi băncile prin care debitorul îşi rulează fondurile. Acestora li se va adăuga o listă a numelor şi a adreselor creditorilor, o listă cu plăţile şi transferurile din patrimoniu efectuate de firmă în cele 120 de zile anterioare înregistrării cererii introductive, precum şi contul de profit şi pierdere pe anul anterior depunerii cererii. Va fi ataşată şi o listă a activităţilor curente pe care firma vrea să le desfăşoare în perioadă de observaţie. Următorul pas este ca lichidatorul să identifice bunurile firmei, să facă un inventar pentru a le descrie şi a indica valoarea lor aproximativă la acea dată. Cu aprobarea comitetului creditorilor, lichidatorul va angaja un expert evaluator, pe cheltuiala averii debitorului, pentru evaluarea bunurilor atât separat, cât şi ca unul sau mai multe ansambluri în stare de funcţionare, dacă este cazul. După inventar, lichidatorul vinde bunurile companiei, sub controlul judecătorului–sindic, în bloc sau individual, prin licitaţie publică, negociere directă sau o combinaţie a celor două, în funcţie de decizia creditorilor. Falimentul se închide când judecătorul–sindic aprobă raportul final realizat de lichidator, iar toate fondurile sau bunurile firmei au fost distribuite şi fondurile nereclamate au fost depuse la bancă. În urma cererii lichidatorului, judecătorul–sindic pronunţa sentinţa, închide procedura, şi radiază compania. În cazul falimentului unei societăţi, lichidatorul judiciar poate alege care dintre contractele în curs de executare ale debitorului vor fi menţinute şi care vor fi reziliate imediat. Astfel, lichidatorul judiciar poate decide menţinerea contractelor de furnizare de utilităţi până la lichidarea definitivă a debitorului, pentru ca acestea sunt necesare realizării operaţiunilor de lichidare a societăţii.

Dacă unii dintre furnizori rămân, proprietarii bunurilor vândute până la plată integrală a preţului de către firmă, acest lucru este înregistrat în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare. În anumite condiţii, furnizorii îşi pot recupera bunurile din averea firmei, cu evitarea concursului celorlalţi creditori cu privire la aceste bunuri. Ordinea în care se achită creanţele: primele datorii plătite de companie sunt taxele, timbrele sau alte cheltuieli aferente insolvenţei. Aici sunt incluse cheltuielile pentru conservarea şi administrarea bunurilor firmei, cele pentru practicienii în insolvenţă (administrator judiciar sau lichidator) şi procedurile de executare. Costurile cu procedurile de executare variază, în funcţie de întinderea şi compoziţia averii companiei şi se suportă din averea acesteia.

Următorii care îşi primesc banii sunt angajaţii. Sumele pentru ei provin din Fondul de garantare pentru plată creanţelor în situaţie de faliment, lichidatorul le desface de urgenta contractele individuale de muncă angajaţilor, cu un preaviz de 15 zile lucrătoare. Creditele sunt următoarele pe lista de plăţi, cu dobânzile şi cheltuielile aferente, acordate de instituţiile de credit după deschiderea procedurii şi creanţele din continuarea activităţii firmei, după deschiderea insolvenţei.

Cele mai multe datorii din cauza cărora firmele intră în insolvenţă sunt cele bugetare, după cum spun reprezentanţii UNPIR. Printre ultimele plăţi achitate se număra cele care acoperă datoriile negarantate şi datoriile către asociaţi sau cele cu titlu gratuitate firmei. În cazul în care debitorul a constituit garanţii reale asupra unor bunuri din averea sa în favoarea unor creditori, atunci fondurile obţinute din vânzarea acelor bunuri vor fi folosite cu prioritate de lichidatorul judiciar pentru plata cheltuielilor aferente vânzării respective şi plăţii creditorilor garantaţi cu bunurile respective. Reprezentanţii UNPIR menţionează că, în general, datoriile către creditori se pot recupera integral doar prin reorganizare şi rar prin lichidare –vânzare active şi recuperări. Alte consecinţe În cazul în care o firmă îşi continuă activitatea chiar dacă are dificultăţi financiare care se pot repercuta şi asupra altor companii cu care colaborează, acest fapt atrage răspunderea penală a persoanelor în cauză. Neintroducerea sau introducerea tardivă, de către debitor a cererii de deschidere a procedurii în termen, reprezintă infracţiune. Deasemenea, în cazul în care situaţia financiară a firmei este compromisă – pasivul depăşind cu mult activul, iar credibilitatea acesteia pe piaţă scade, intrarea companiei în faliment şi lichidarea ei este soluţia optimă. Este menţionat faptul că debitorul nu trebuie să evite intrarea în procedura de insolvenţă cu orice mijloc, această fiind o procedură reglementată de lege, în vederea acoperirii pasivului debitorului aflat în stare de insolvenţă şi minimizării efectelor acestei proceduri cu privire la alţi parteneri contractuali ai debitorului. Conform statisticilor, puţine companii apelează la insolvenţă generală, pentru că întârzie declanşarea insolvenţei iar când procedura începe, situaţia firmei este deja compromisă. O altă cauză pentru care companiile nu apelează la insolvenţa generală este reglementarea procedurii de reorganizare, deoarece procedura judiciară are caracter public, ceea ce subminează credibilitatea şi şansele de redresare ale companiei. Lichidarea este o operaţiune realizată de o persoană fizică sau juridică care are drept scop stingerea totală sau parţială a unei datorii. Aplicarea acestei proceduri are loc în momentul în care, în mod cert, redresarea unei societăţi comerciale nu mai este posibilă, singura soluţie de achitarea datoriilor sale comerciale fiind lichidarea în întregime a activului. Procedura lichidării, presupune numirea unui lichidator judiciar, persoane juridice specializate, a căror activitate trebuie să urmeze următoarele principii:

− Principiul celerităţii procedurilor de insolvenţă –este prevăzut expres de către art. 5, alin. (2) din Legea nr. 85/2006, care instituie obligativitatea efectuării cu celeritate a actelor şi operaţiunilor prevăzute de această lege pentru toate organele care aplică procedura, astfel cum sunt prevăzute de către alin.(1) al aceluiaşi articol. Semnificative pentru modul de aplicare al principiului celerităţii sunt următoarele activităţi:


41

• valorificarea activelor în termen redus, • închiderea în termen scurt a procedurilor de faliment faţă de societăţile fără bunuri. − Principiul maximizării averii debitorului –deşi acest principiu nu este expres reglementat de către Legea

nr. 85/2006, el poate fi dedus din mai multe texte ale legii, fiind în concordanţă cu scopul primordial al acesteia. Astfel, lichidatorul trebuie să depună toate eforturile pentru valorificarea activelor debitorilor la un preţ cât mai mare, de preferinţă chiar situat deasupra valorii de evaluare a acestor active şi să urmărească în mod eficient recuperarea creanţelor din averea debitorului sau a sumelor de bani transferate de către acesta anterior deschiderii procedurii.

− Rezolvarea problemei sociale –din ansamblul prevederilor Legii nr. 85/2006, se instituie pentru lichidatorul judiciar obligaţia respectării şi ocrotirii intereselor tuturor creditorilor, deci inclusiv pe cele ale foştilor angajaţi ai debitorului, în ceea ce priveşte salariile lor restante. Din aceste prevederi rezultă, aşadar, obligaţia practicianului în insolvenţă de a se implica în rezolvarea problemei sociale descrise mai sus, iar unul dintre criteriile de apreciere a eficienţei activităţii sale în general o constituie gradul de succes atins în rezolvarea problemelor sociale cu care se confruntă pe parcurs.

− Principiul procedurii concursuale – conform art. 2 din legea 85/2006 privind procedura insolvenţei, scopul acestei proceduri este „instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului”. Astfel, lichidatorul judiciar trebuie să acorde o atenţie egală tuturor creditorilor şi să adopte o poziţie echidistantă şi echilibrată faţă de creditori şi faţă de toţi ceilalţi participanţi la procedură.

− Principiul respectării prevederilor legale – orice practician în insolvenţa trebuie să îşi desfăşoară activităţile cu respectarea şi aplicarea riguroasă a legislaţiei din domeniu.

4.4 Soluţii pentru societăţile comerciale aflate în dificultate Lichidarea unei companii poate fi solicitată de către proprietari sau de către creditori (furnizori, salariaţi,

fisc). Creditorii pot solicita începerea procedurii dacă au o creanţă cu o valoare de peste 10.000 lei, de mai mult de 30 de zile. Când firmele ajung în această situaţie, se stabileşte dacă afacerea îşi mai poate reveni sau nu. De foarte multe ori, întârzierea determinării situaţiei de insolvenţă a firmei – debitor scade semnificativ şansele de redresare ale acesteia în cadrul procedurii. Conform reprezentanţilor Uniunii Naţionale a Practicienilor în Reorganizare şi Lichidare (UNPIR), cele mai multe proceduri de insolvenţă sunt deschise la cererea creditorilor bugetari, în special ai Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, iar domeniul din care provin cele mai multe companii în această situaţie este comerţul.

Traversăm o perioadă de criză, iar în astfel de perioade, firmele care decid să pună lacătul pe uăş nu mai şochează pe nimeni. Închiderea unei firme nu este însă atât de simplă pe cât poate părea la prima vedere, mai ales că, în astfel de situaţii, primii veniţi să–şi ceară drepturile sunt creditorii. Ce poate face o firmă când activitatea economică merge prost? O companie aflată într–o astfel de situaţie are trei opţiuni: suspendarea, lichidarea sau insolvenţa.

Când activitatea economică nu este suficient de productivă se poate alege suspendarea activității economice. Suspendarea nu poate dura mai mult de trei ani, dar creditorii se pot îndrepta împotriva firmei. O altă soluţie pentru companiile aflate în dificultate este lichidarea. Procedura de lichidare voluntară poate dura maxim trei ani, dar procesul se finalizează de regulă mult mai repede, mai exact în şase luni.

Procedura de lichidare are două forme, una prevăzută de lege şi alta pe cale amiabilă prin înţelegerea asociaţilor. Lichidarea prevăzută de lege presupune mai multe măsuri printre care numirea unui lichidator, iar vânzarea bunurilor se face numai prin licitaţie publică. Este important de reţinut ca nicio redistribuire a bunurilor nu se face către asociaţi câtă vreme nu au fost plătiţi creditorii. În ceea ce priveşte procedura de insolvenţă, această are trei etape: perioadă de observaţie, planul de reorganizare şi falimentul. Din păcate, această măsură nu este pe deplin înţeleasă în România, managerii neştiind să o folosească în favoarea lor. Această măsură trebuie folosită ca o armă de progres şi nu ca o prelungire a perioadei în care firma moare. Falimentul este decis de judecătorul sindic, care ridică dreptul de administrare al reprezentanţilor firmei. Prin hotărârea prin care se decide intrarea în faliment, Judecătorul sindic va pronunţa dizolvarea societăţii debitoare şi va dispune, totodată, şi o serie de măsuri. Cu excepţia cazurilor prevăzute expres de lege, lichidarea va începe de îndată după finalizarea inventarierii bunurilor din averea debitorului de către un lichidator. Lichidarea bunurilor din averea debitorului va fi efectuată de lichidator sub controlul Judecătorului sindic, iar creanţele vor fi plătite într–o anumită ordine (prevăzută în articolul 123 din legea 85/ 2006 privind procedura insolvenţei). În final procedura falimentului va fi închisă prin sentinţă dată de judecătorul sindic. Procedura lichidării în legislaţia română referitor la procedura falimentului, această este declanşată de către Judecătorul sindic în unul din următoarele cazuri:

• debitorul şi–a declarat intenţia de a intra în procedura simplificată; • debitorul nu şi–a declarat intenţia de reorganizare sau la cererea creditorului de deschidere a procedurii, a

contestat că ar fi în stare de insolvenţă, iar contestaţia a fost respinsă de judecătorul sindic; • niciunul dintre celelalte subiecte de drept îndreptăţite nu a propus un plan de reorganizare, sau niciunul

din planurile propuse nu a fost acceptat şi confirmat; • debitorul şi–a declarat intenţia de reorganizare, dar nu a propus un plan de reorganizare ori planul propus

de acesta nu a fost acceptat şi confirmat;


42

• obligaţiile de plată şi celelalte sarcini asumate nu sunt îndeplinite în condiţiile stipulate prin planul confirmat sau desfăşurarea activităţii debitorului în decursul reorganizării sale aduce pierderi averii sale;

• a fost aprobat raportul administratorului judiciar prin care se propune intrarea debitorului în faliment. Lichidatorul va alcătui tabelul definitiv al creanţelor împotriva companiei la fel ca în perioada de observaţie, pe baza notificărilor şi declaraţiilor efectuate de creditorii firmei, pentru creanţele din momentul în care se deschide insolvența. Printre documentele depuse de companie se numără bilanţul certificat de către administrator şi cenzor sau auditor, balanţa de verificare pentru luna precedentă datei înregistrării cererii de insolvenţă, o listă a bunurilor companiei, inclusiv toate conturile şi băncile prin care debitorul îşi rulează fondurile. Acestora li se va adăuga o listă a numelor şi a adreselor creditorilor, o listă cu plăţile şi transferurile din patrimoniu efectuate de firmă în cele 120 de zile anterioare înregistrării cererii introductive, precum şi contul de profit şi pierdere pe anul anterior depunerii cererii. Va fi ataşată şi o listă a activităţilor curente pe care firma vrea să le desfăşoare în perioadă de observaţie. Următorul pas este ca lichidatorul să identifice bunurile firmei, să facă un inventar pentru a le descrie şi a indica valoarea lor aproximativă la acea dată. Cu aprobarea comitetului creditorilor, lichidatorul va angaja un expert evaluator, pe cheltuiala averii debitorului, pentru evaluarea bunurilor atât separat, cât şi ca unul sau mai multe ansambluri în stare de funcţionare, dacă este cazul. După inventar, lichidatorul vinde bunurile companiei, sub controlul judecătorului–sindic, în bloc sau individual, prin licitaţie publică, negociere directă sau o combinaţie a celor două, în funcţie de decizia creditorilor. Falimentul se închide când judecătorul–sindic aprobă raportul final realizat de lichidator, iar toate fondurile sau bunurile firmei au fost distribuite şi fondurile nereclamate au fost depuse la bancă. În urma cererii lichidatorului, judecătorul–sindic pronunţa sentinţa, închide procedura, şi radiază compania. În cazul falimentului unei societăţi, lichidatorul judiciar poate alege care dintre contractele în curs de executare ale debitorului vor fi menţinute şi care vor fi reziliate imediat. Astfel, lichidatorul judiciar poate decide menţinerea contractelor de furnizare de utilităţi până la lichidarea definitivă a debitorului, pentru ca acestea sunt necesare realizării operaţiunilor de lichidare a societăţii.

Dacă unii dintre furnizori rămân proprietarii bunurilor vândute până la plată integrală a preţului de către firmă, acest lucru este înregistrat în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare. În anumite condiţii, furnizorii îşi pot recupera bunurile din averea firmei, cu evitarea concursului celorlalţi creditori cu privire la aceste bunuri. Ordinea în care se achită creanţele: primele datorii plătite de companie sunt taxele, timbrele sau alte cheltuieli aferente insolvenţei. Aici sunt incluse cheltuielile pentru conservarea şi administrarea bunurilor firmei, cele pentru practicienii în insolvenţă (administrator judiciar sau lichidator) şi procedurile de executare. Costurile cu procedurile de executare variază, în funcţie de întinderea şi compoziţia averii companiei şi se suportă din averea acesteia.

Următorii care îşi primesc banii sunt angajaţii. Sumele pentru ei provin din Fondul de garantare pentru plată creanţelor în situaţie de faliment, lichidatorul le desface de urgenta contractele individuale de muncă angajaţilor, cu un preaviz de 15 zile lucrătoare. Creditele sunt următoarele pe lista de plăţi, cu dobânzile şi cheltuielile aferente, acordate de instituţiile de credit după deschiderea procedurii şi creanţele din continuarea activităţii firmei, după deschiderea insolvenţei.

Cele mai multe datorii din cauza cărora firmele intră în insolvenţă sunt cele bugetare, după cum spun reprezentanţii UNPIR. Printre ultimele plăţi achitate se număra cele care acoperă datoriile negarantate şi datoriile către asociaţi sau cele cu titlu de gratuitate ale firmei. În cazul în care debitorul a constituit garanţii reale asupra unor bunuri din averea sa în favoarea unor creditori, atunci fondurile obţinute din vânzarea acelor bunuri vor fi folosite cu prioritate de lichidatorul judiciar pentru plata cheltuielilor aferente vânzării respective şi plăţii creditorilor garantaţi cu bunurile respective. Reprezentanţii UNPIR menţionează că, în general, datoriile către creditori se pot recupera integral doar prin reorganizare şi rar prin lichidare –vânzare active şi recuperări. Ca o consecinţă în cazul în care o firmă îşi continuă activitatea chiar dacă are dificultăţi financiare care se pot repercuta şi asupra altor companii cu care colaborează, atrage răspunderea penală a persoanelor în cauză. Neintroducerea sau introducerea tardivă, de către debitor a cererii de deschidere a procedurii în termen, reprezintă infracţiune. Deasemenea, în cazul în care situaţia financiară a firmei este compromisă – pasivul depăşind cu mult activul, iar credibilitatea acesteia pe piaţă scade, intrarea companiei în faliment şi lichidarea ei este soluţia optimă. Este de menţionat faptul că debitorul nu trebuie să evite intrarea în procedura de insolvenţă , această fiind o procedură reglementată de lege, în vederea acoperirii pasivului debitorului aflat în stare de insolvenţă şi minimizării efectelor acestei proceduri cu privire la alţi parteneri contractuali ai debitorului. Conform statisticilor, puţine companii apelează la insolvenţă generală, pentru că întârzie declanşarea insolvenţei iar când procedura începe, situaţia firmei este deja compromisă. O altă cauză pentru care companiile nu apelează la insolvenţa generală este reglementarea procedurii de reorganizare, deoarece procedura judiciară are caracter public, ceea ce subminează credibilitatea şi şansele de redresare ale companiei. Lichidarea este o operaţiune realizată de o persoană fizică sau juridică care are drept scop stingerea totală sau parţială a unei datorii. Aplicarea acestei proceduri are loc în momentul în care, în mod cert, redresarea unei societăţi comerciale nu mai este posibilă, și singura soluţie de achitarea datoriilor sale comerciale fiind lichidarea în întregime a activului. Procedura lichidării, presupune numirea unui lichidator judiciar, persoană juridică specializată, a cărei activitate trebuie să urmeze următoarele principii:

− Principiul celerităţii procedurilor de insolvenţă –este prevăzut expres de către art. 5, alin. (2) din Legea nr. 85/2006, care instituie obligativitatea efectuării cu celeritate a actelor şi operaţiunilor prevăzute de această lege pentru toate organele care aplică procedura, astfel cum sunt prevăzute de către alin.(1) al aceluiaşi articol. Semnificative pentru modul de aplicare al principiului celerităţii sunt următoarele activităţi:

• valorificarea activelor în termen redus,


43

• închiderea în termen scurt a procedurilor de faliment faţă de societăţile fără bunuri. − Principiul maximizării averii debitorului –deşi acest principiu nu este expres reglementat de către Legea

nr. 85/2006, el poate fi dedus din mai multe texte ale legii, fiind în concordanţă cu scopul primordial al acesteia. Astfel, lichidatorul trebuie să depună toate eforturile pentru valorificarea activelor debitorilor la un preţ cât mai mare, de preferinţă chiar situat deasupra valorii de evaluare a acestor active şi să urmărească în mod eficient recuperarea creanţelor din averea debitorului sau a sumelor de bani transferate de către acesta anterior deschiderii procedurii.

− Rezolvarea problemei sociale –din ansamblul prevederilor Legii nr. 85/2006, se instituie pentru lichidatorul judiciar obligaţia respectării şi ocrotirii intereselor tuturor creditorilor, deci inclusiv pe cele ale foştilor angajaţi ai debitorului, în ceea ce priveşte salariile lor restante. Din aceste prevederi rezultă, aşadar, obligaţia practicianului în insolvenţă de a se implica în rezolvarea problemei sociale descrise mai sus, iar unul dintre criteriile de apreciere a eficienţei activităţii sale în general o constituie gradul de succes atins în rezolvarea problemelor sociale cu care se confruntă pe parcurs.

− Principiul procedurii consensuale – conform art. 2 din legea 85/2006 privind procedura insolvenţei, scopul acestei proceduri este „instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului”. Astfel, lichidatorul judiciar trebuie să acorde o atenţie egală tuturor creditorilor şi să adopte o poziţie echidistantă şi echilibrată faţă de creditori şi faţă de toţi ceilalţi participanţi la procedură.

− Principiul respectării prevederilor legale – orice practician în insolvenţa trebuie să îşi desfăşoară activităţile cu respectarea şi aplicarea riguroasă a legislaţiei din domeniu.

4.4.1 Avantajele lichidării judiciare Dacă un întreg sistem economic sau financiar este în pericol de colaps, una sau mai multe companii ori

bănci trebuie să fie lăsate să falimenteze, prin selecţie naturală, pentru a putea salva sistemul. Acolo unde acest principiu a fost deja pus în practică (în Statele Unite, în Japonia şi, într–o manieră tipic europeană – prin intermediul ajutoarelor de stat de salvgardare – în marile state ale Uniunii Europene, începând cu Franţa, Germania şi Marea Britanie), deriva economică şi financiară se apropie de sfârşit. Bănci sau mari companii care deţineau supremaţia în domeniul lor de activitate au fost, fie falimentate, fie puse sub protecţia tribunalului ori preluate pentru a fi salvate.

Primul şi cel mai important efect al aplicării principiului inundaţiei controlate a fost acela al stopării pierderilor. Dacă un robinet e vechi şi, deşi nu mai funcţionează, totuşi ai nevoie de el, atunci îl înlocuieşti cu unul nou, care să nu mai provoace pierderi. Dacă robinetul este şi vechi, şi inutil, atunci îl extragi din perete şi obturezi ţeava, ca să nu mai provoace pierderi. Un alt doilea efect esenţial al acestor falimente este cel vizibil acum în planul competiţiei – băncile falite sau unele divizii ale acestora au fost preluate de concurenţi , care acum produc profit (si, deci, şi venituri la bugetul de stat) şi locuri de muncă (şi, deci, reluarea consumului şi uşurarea sarcinii statale de suport al şomerilor). Băncile care au rezistat crizei sunt acum întărite şi activează, practic, pe un teren fără concurenţi. În locul General Motors şi Chrysler (numărul 1şi numărul 3 mondiali în anul 2007) au apărut alţi jucători, concurenţi ai acestora, fie cei japonezi, fie cei europeni, care produceau maşini mai eficiente din punct de vedere energetic, mai ecologice şi mai economicoase.

Un al treilea efect esenţial al aplicării acestui principiu este salvarea prin faliment. Deşi alăturarea celor doi termeni ar putea părea un oximoron, în fapt, salvarea prin faliment este o realitate cât se poate de palpabilă. Într–adevăr, chiar dacă sunt bankruptcy, GM şi Chrysler sunt sub protecţia tribunalului, ceea ce înseamnă că nici un creditor nu îi mai poate executa silit, nicio creanţă nu mai poate fi majorată cu dobânzi, penalităţi şi alte costuri. În plus, feriţi de presiunile creditorilor, managerii de criză ai celor doi constructori de automobile pot pune la punct şi ulterior implementa, un plan de reorganizare care să salveze companiile respective. Împreună cu acestea, vor fi salvate în mare măsură şi locurile de muncă generate de cele două companii, fondurile de pensii şi de asigurări de sănătate care depind de ele, industria orizontală creată pentru a susţine producţia, comercializarea în întreţinerea automobilelor produse de cele două companii, veniturile la bugetele central şi locale generate de aceste companii şi tranzacţiile la bursă cu acţiunile celor două companii.

Constructorii de automobile care vor rezulta din GM şi Chrysler vor putea redeveni jucători importanţi pe piaţă, mai ales că starea de bankruptcy a forţat atât GM cât şi Chrysler să renunţe la vechile proiecte ineficiente, în favoarea unor maşini economice şi puţin poluante. Or, această decizie, unită cu creşterea volumului de vânzări de maşini ecologice determinată de noii lideri în domeniu, va influenţa masiv nu numai consumul, ci şi starea mediului, precum şi geopolitica, actualii deţinători de resurse energetice, urmând a pierde din importanţa strategică pe care le–o conferă “şansa” de a deţine petrol şi gaze.

Într–o economie de piaţă, falimentul este una între cele mai eficace măsuri anti–criză, atât la nivel macro–economic, cât şi la nivelul IMM–urilor. În loc să încerce să salveze cu ajutoare de stat marile companii datornice la stat şi la sistemele de pensii şi de asigurări de sănătate, Guvernul, în calitatea sa de acţionar majoritar la aceste companii, trebuie să ceară de urgență insolvenţa, pentru a opri pierderile suportate din bani publici, pentru a stimula competiţia şi profitabilitatea generatoare de încasări la buget şi pentru a încerca salvarea acestor întreprinderi şi, implicit, a locurilor de muncă generate de aceste întreprinderi. Marile întreprinderi de stat cu datorii bugetare istorice nu sunt puţine şi nici nu sunt singurele întreprinderi cu dificultăţi. Un ajutor de stat (greu de admis de către Comisia Europeană) va reclama întotdeauna alte ajutoare de stat pentru celelalte companii cu pierderi şi, deci, va genera nu numai probleme de identificare a surselor de finanţare pentru asemenea ajutoare, ci şi grave acuze de concurenţă neloială, inclusiv în cadrul Uniunii Europene.


44

Pe de altă parte, când acordă un ajutor de stat unei anumite companii, Guvernul va trebui să explice, după salvarea companiei ţintă, de ce salariaţii, comunitatea locală şi industria orizontală din jurul companiei–ţintă merită ajutaţi să supravieţuiască crizei, în timp ce toate celelalte companii afectate de criză nu merită acest ajutor şi de ce, spre exemplu, cei 800.000 – 1.200.000 de şomeri preconizaţi a exista în România, nu merită acest ajutor. Orice contribuabil care face o onoare din faptul de a–şi plăti taxele şi impozitele, nu este de acord cu această discriminare şi, mai mult, nu vrea ca Statul român să folosească banii produşi de unii să fie folosiți în alte scopuri decât pentru finanţarea sistemului de sănătate, apărare, ordine publică şi protecţie socială şi a sistemului de învăţământ. Guvernul ar trebui să se gândească, într–un final, şi la cei care plătesc taxe şi nu doar la eternele întreprinderi româneşti de stat, bugetofage şi falimentare. Marile întreprinderi româneşti de stat, “vedete” din topul datornicilor la stat şi la bugetele de asigurări sociale, au pierderi. Acesta este un fapt.

Tot un fapt este şi dependenţa acestor pierderi perpetue de eternul management politizat al acestor companii. Pierderile nu mai pot fi stopate prin alte injecţii de bani publici în aceste companii costisitoare, ci doar prin punerea lor sub protecţia tribunalului. Dacă acestea au şanse să se salveze şi să producă profit într–un viitor cât de cât apropiat, atunci singura opţiune pentru ele şi pentru acţionarul lor majoritar este reorganizarea judiciară.

Datoriile imense la bugetul de stat pe care le cumulează aceste mari întreprinderi aflate perpetuu în dificultate, în loc să fie şterse sau amputate, ar putea fi, într–un viitor previzibil, plătite, în totalitate sau în parte, fie din reorganizarea judiciară, fie din lichidarea prin faliment. În plus, în procedurile de insolvenţă se pot recupera în mod facil active ale companiilor externalizate în mod fraudulos de către managerii acestora înainte de deschiderea procedurii, iar datoriile imposibil de achitat de către companie pot fi imputate managerilor.

În orice caz, falimentul este o procedură transparent şi eficientă de colectare a banului public, în contra–poziţie cu procedurile de privatizare sau de ajutor de stat, care netransparente, birocratice şi de cele mai multe ori soldate cu eşec; falimentul se realizează sub controlul unui judecător, cu participarea creditorilor, sub coordonarea unui profesionist în procedurile de insolvenţă. Legea falimentului, care ar trebui să asaneze economia de agenţi economici neviabili, nu prin distrugerea întreprinderii, ci prin trecerea ei, fără datorii, în proprietatea şi managementul unor persoane capabile să se adapteze economiei de piaţă, trebuie să iasă din umbră. Exceptările de la aplicarea Legii insolvenţei şi ajutoarele de stat mascate sub forma subvenţiilor sau garanţiilor de stat, amnistiile fiscale, toate acestea trebuie eliminate, căci nu sunt altceva decât mijloace puse la îndemâna managerilor societăţilor de stat de a se apăra de răspundere şi sunt, în plus, măsuri discriminatorii, făcute în privilegiul unei anumite categorii de societăţi comerciale şi în detrimentul tuturor celorlalte.

4.4.2 Privatizarea prin procedura de insolvenţă Apărarea intereselor naţionale în domeniul economiei presupune asigurarea cadrului legal corespunzător

pentru buna funcţionare şi pentru desfăşurarea unei activităţi eficiente de către toţi agenţii economici. Privatizarea societăţilor comerciale debitoare se poate realiza ca urmare a implementării unui plan de reorganizare, pe baza căruia statul să se retragă din postura de acţionar majoritar, în favoarea unui investitor interesat şi agreat de creditori. Privatizarea poate avea loc chiar şi prin procedura falimentului, în cadrul căruia este permis ca bunurile debitorului să fie vândute în bloc, ca un ansamblu în stare de funcţionare. Investitorul interesat în funcţionarea societăţii comerciale va putea cumpăra integral activele debitorului în cadrul procedurii de lichidare, situaţie în care preţul plătit se distribuie între toţi creditorii în ordinea priorităţii creanţelor lor şi în mod proporţional. Activele trec la cumpărător libere de orice sarcină, inclusiv de sarcina de a menţine un anumit număr de salariaţi şi obiectul de activitate iniţial al societăţii debitoare.

Avantajul privatizării prin procedurile de insolvenţă constă în transparenţa procedurii, asigurarea egalităţii de tratament al creditorilor şi posibilitatea angajării răspunderii patrimoniale a conducătorilor falitului pentru fraudă sau incompetență care au dus la faliment. Subvenţiile şi ajutoarele de stat, încercarea de a deţine în viaţă cu orice chip marile întreprinderi româneşti de stat, toate acestea ne ţin încă în anticamera Europei. Efortul şi meritul plătitorilor de impozite şi taxe şi al celor care creează locuri de muncă construind şi ţinând în viaţă întreprinderi, în condiţii de competiţie acerbă şi de criză trebuie să înceapă să se impună faţă de interesul financiar sau electoral de a ţine în viaţă, pe banii publici, adunaţi de la cei de mai sus, întreprinderi falite care cangrenează mediul de afaceri şi contrazic legile concurenţei. De dragul unei iluzorii linişti sociale, guvernanţii, indiferent de culoarea lor politică, au preferat aplicării procedurii insolvenţei aşa–zisele privatizări.

Protecţia locurilor de muncă reprezintă pretextul manevrelor de evitare a falimentului, manevre din start anticoncurenţiale, întrucât au în vedere exclusiv societăţile « de stat ». Dar, ca un element esenţial al acquis–ului comunitar în domeniul procedurilor de insolvenţă este chiar protecţia salariaţilor, fie sub formă încercării de salvgardare a întreprinderii, fie sub forma garanţiilor acordate pentru plata salariilor restante şi reinserţia socială. Insolvenţa comercială este o realitate constantă în orice mediu de afaceri şi cu atât mai prezentă într–o economie în plină criză economică, aşa cum este cea a României, unde insolvenţa apare ca rezultat al unor cauze naturale, al jocurilor şi experimentelor legislative ori a intereselor electorale pe termen scurt. Faptul că statul român o evită (selectiv) nu înseamnă că ea nu există. Fostele societăţi de stat sunt o problemă pentru guvernanţi în primul rând din punct de vedere al dimensiunilor sale sociale, complicate de eşecul “privatizării”. Salariaţi în stradă, mitinguri, blocarea drumului naţional etc., vor reprezenta coşmarul Palatului Victoria indiferent ce partid se va afla la putere. Aplicarea Legii insolvenţei poate însemna finalul acestui coşmar, întrucât această lege oferă soluţii pentru stingerea în primul rând a conflictului social şi în al doilea rând pentru relansarea societăţii sau lichidarea ei în mod eficient. În cadrul procedurii insolvenţei se poate derula o reorganizare judiciară : ceea ce este funcţional se păstrează, restul


45

activelor urmând a fi vândute, în vederea refinanţării activităţii. Dacă reorganizarea nu este posibilă, întreprinderea poate fi totuşi continuată, întrucât Legea insolvenţei permite vânzarea activelor pe ansamble sau subansamble funcţionale. Aceasta poate însemna chiar şi o modalitate sinceră, transparent şi acceptată de creditori de privatizare: statul poate să fie obligat să accepte să–şi reducă participaţia în acţionariatul debitorului în favoarea unui investitor interesat să vină cu fonduri pentru restructurare sau, în caz de lichidare, cumpărătorul poate păstra afacerea debitorului, dar la adăpost de urmărirea creditorilor acestuia, întrucât activele sunt cumpărate fără sarcini sau ipoteci.

Salariaţii unei întreprinderi insolvente au dreptul de a–şi încasa creanţele provenite din raporturile de muncă cu prioritate chiar faţă de bugetul statului şi faţă de ceilalţi creditori. Mai mult, legislaţia insolvenţei conferă salariaţilor dreptul la unele plăţi din fondul de compensare a salariilor în caz de faliment al angajatorului, plăţi care să le permită reorientarea profesională, în condiţii de protecţie socială. Deschiderea procedurii insolvenţei pune sub protecţie debitorul insolvent faţă de urmăririle individuale ale altor creditori interesaţi în recuperarea creanţei lor şi îl fereşte de executări silite costisitoare şi greoaie. Procedura este transparentă şi se desfăşoară sub controlul judecătorului sindic, iar creditorii au posibilitatea să verifice în permanenţă activitatea administratorului judiciar sau a lichidatorului, prin acces direct la informaţiile de interes privind debitorul. În aceste condiţii își poate exprima acordul cu salvgardarea întreprinderii sau cu lichidarea în bloc. Deasemenea, Legea insolvenţei prevede posibilitatea anulării transferurilor patrimoniale făcute în defavoarea creditorilor (inclusiv salariaţii) în cei trei ani anteriori procedurii şi chiar atragerea răspunderii personale a administratorilor societăţii, dacă se constată că din culpa acestora societatea a ajuns în situaţia de insolvenţă.

Nici unul dintre aceste mecanisme nu este valabil în cazurile de «restructurare/lichidare» sau al ajutoarelor de stat imaginate de Guvern. Prin aplicarea Legii insolvenţei toată lumea are de câştigat: se îndeplineşte scopul general avut în vedere de legiuitor şi anume asanarea unei economii „bolnave”; salariaţii îşi primesc drepturile şi îşi păstrează sau îşi redobândesc locurile de muncă; creditorii îşi încasează creanţele; sunt restituite circuitului economic active care vor crea locuri de muncă şi vor aduce venituri şi pentru patron, şi pentru salariaţi şi pentru stat; guvernanţii scapă de stresul protestelor sindicale stradale.

Dezavantaje lichidării judiciare în statisticile prezentate de către Uniunea Practicienilor în Insolvenţă din România fac referire la o creştere cu 70% a numărului cazurilor de insolvenţă, creştere manifestată mai ales în domenii precum comerţul, investiţiile imobiliare, construcţiile şi textilele. Totodată, în ultima perioadă a fost anunţată intrarea în procedura de insolvenţă a unor retaileri importanţi la nivel naţional, în domeniul electronicelor şi electrocasnicelor, dar şi în domeniul alimentar.

O asemenea creştere a numărului societăţilor aflate în stare de insolvenţă trebuie privită din perspective diferite: pe de–o parte, unele dintre cazuri constituie situaţii artificiale de insolvenţă, fiind vorba de proceduri deschise de către instanţe la cererea unor creditori deţinând valoarea minimă legală a creanţei, fără ca patrimoniul societăţilor debitoare să se afle într–un real impas; pe de altă parte, multe dintre societăţile comerciale ce întâmpină reale dificultăţi economico–financiare formulează cereri de deschidere a procedurii insolvenţei pentru a se proteja, urmărindu–se reorganizarea, deschiderea procedurii insolvenţei nefiind echivalentă cu intrarea în faliment. În afara problemelor generate de criză economică, demn de semnalat sunt şi câteva aspecte ţinând de îngreunarea procedurilor legale de recuperare a creanţelor (ceea ce aduce în impas chiar şi societăţi ce nu se află în situaţie de insolvenţă, nevoite a înregistra drept pierderi creanţele nerecuperate).

Astfel: – procedura de executare silită devine o opţiune din ce în ce mai dificil de pus în practică, date fiind

modificările legislative privind atât necesitatea investirii cu formulă executorie, de către instanţele judecătorești, a instrumentelor de plată (bilet la ordin, cec), cât şi reintroducerea formalităţilor de încuviinţare a executării de către instanţe. Ambele formalităţi, deşi nu au un caracter contencios (nepresupunând o judecată propriu–zisă a unei cauze), atrag după sine prelungirea procedurii silite, soluţie nefericită mai ales în situaţia recuperării creanţelor cu caracter comercial ;

– recuperarea creanţelor pe calea procedurii insolvenţei nu constituie, în continuare, o soluţie, date fiind atât perioadele mari de timp în care litigiile de insolvenţă sunt soluţionate, cât şi riscurile pe care le presupune participarea la procedura colectivă

– distribuirea sumelor obţinute din lichidare conform rangului creditorilor; – totodată, se întâmpină dificultăţi majore în valorificarea activelor societăţilor aflate în insolvenţă, în

condiţiile crizei economice, scăzând interesul pentru achiziţionarea de active importante (terenuri, clădiri); în atare situaţie, devine din ce în ce mai dificilă recuperarea creanţelor de către creditorii participanţi la asemenea procedură.

Falimentul unei societăţi prezintă mai multe dezavantaje pentru cei care au de recuperat datorii: creditorii care au împrumutat societatea fără a lua garanţii pot ajunge să nu îşi recupereze nimic din sumele acordate ca împrumut. Creditorii privilegiaţi (bugetarii, garantaţii) pot recupera ceva, în măsura în care există bunuri suficiente pentru a se acoperi creanţele. Pe de altă parte, dispariţia unor întreprinderi prin faliment poate avea consecinţe nefavorabile pentru întregul mediu social şi economic în care activează, începând cu salariaţii (care riscă să îşi piardă locul de muncă), comunitatea locală (care pierde venituri din taxe şi impozite şi urmează să suporte amplificarea şomajului pe plan local), Statul român (care pierde un contribuabil şi urmează să suporte cheltuielile de şomaj şi reconversie profesională a celor disponibilizaţi), furnizori şi bănci (care pierd un client important şi, deci, o parte din cifra de afaceri). Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei a fost modificată urmare a aprobării Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.173/2008 prin Legea nr. 277/2009. Demersul legislativ de modificare a legii privind procedura insolvenţei priveşte o serie de aspecte sesizate în practică şi pe care le putem aprecia ca neajunsuri


46

ale legii. Astfel, a fost majorată valoarea–prag a creanţei care permite unui creditor să solicite deschiderea procedurii insolvenţei împotriva unuia dintre debitorii săi, această valoare fiind de 30.000 lei. Chiar dacă nu are un caracter radical, o atare modificare este binevenită, în contextul în care un mare număr al cererilor de deschidere a procedurii de insolvenţă erau formulate în mod şicanatoriu de către unii dintre creditori, în scopul intimidării societăţilor debitoare.

A fost conturat rolul alternativ al procedurii de insolvenţă, acela de mijloc de protecţie a debitorilor aflaţi în dificultate, introducându–se un nou articol referitor la soluţionarea în regim de urgenţă, în termen de 5 zile, a cererilor de deschidere a procedurii de insolvenţă formulate de societăţile care se află în atare situaţie, societăţi care urmăresc o protejare a patrimoniului lor şi identificarea unor soluţii pentru o reorganizare. În cadrul aceluiaşi demers legislativ de protecţie a societăţilor ce întâmpină dificultăţi economice şi urmăresc resuscitarea activităţii, o nouă prevedere a legii se referă la nulitatea oricăror clauze contractuale de desfiinţare a contractelor în derulare pentru motivul deschiderii procedurii.

Au fost introduse de asemenea noi reglementari privind posibilitatea lichidatorului de a valorifica bunuri din patrimoniul debitorului, în regim de urgenţă, prin licitaţie publică, fără aprobarea creditorilor, în situaţia în care în averea societăţii în insolvenţă nu se regăsesc suficiente lichidităţi. Ceea ce poate constitui un sprijin pentru eficientizarea procesului de lichidare a patrimoniului, poate reprezenta, în realitate, în absenţa unor dispoziţii legale foarte clare, un motiv în plus pentru îngreunarea procedurii, creditorii nemulţumiţi având posibilitatea formulării de contestaţii faţă de măsurile lichidatorului. Practica în acest domeniu va demonstra în timp fezabilitatea recentelor modificări ale cadrului legal privind procedura insolvenţei şi măsura în care acestea se vor traduce într–un mai bun acces la soluţii pozitive pentru firmele aflate în dificultate economică, cu atât mai mult în contextul noilor realităţi generate de situaţia economică actuală.

Piaţa totală de insolvenţă din România a cunoscut o creştere accentuată în 2008. Totalul firmelor aflate în lichidare/dizolvare în octombrie 2008 a fost de 99.236. Numărul acestora nu este însă relevant, multe fiind aşa–numitele firme fantomă, care fie nu şi–au majorat capitalul social, fie nu au nici un fel de activitate comercială. Acestea intră sub incidenţa Legilor nr. 314/2001şi nr. 359/2004, iar lichidarea lor se rezolva direct la Registrul Comerţului. Cele mai multe falimente s–au înregistrat pe sectorul de comerţ, servicii şi producţie. Ponderea importantă a firmelor de comerţ, de aproximativ 55%, îşi găseşte parţial explicaţia în apariţia mall–urilor şi a hipermarketurilor care au scos din piaţă micii comercianţi în mai multe zone. Tendinţa de creştere a numărului de falimente în cadrul societăţilor de construcţii, în contradicţie cu ritmul de creştere a afacerilor din acest sector în prima jumătate a lui 2008, se datorează în mare parte scumpirii surselor de finanţare şi a materialelor de construcţii.

Majoritatea firmelor care au intrat în faliment sunt firme mici, dar semnele care au apărut în lunile de toamnă, caracteristice crizei financiare, nu sunt deloc îmbucurătoare. Blocajul financiar, fragilitatea mediului de afaceri românesc şi absenţa noţiunilor elementare ale managementului de criză transformă tot mai multe afaceri în dosare de judecată, neplata facturilor generând un număr record de cereri de faliment. Tot mai multe "nume mari" sunt aduse la tribunal de creditori din zona IMM–urilor. Pe lista recentă se numără producătorul mărcii de cafea "Don Cafe", cel al laptelui Brenac, compania de fast–food Snack Attack, constructorul Arcom, firma de construcţii a europarlamentarului Gigi Becali, firma de curierat Curiero, sau chiar clubul Dinamo. Două sunt cauzele principale ale problemelor cu care se confruntă în prezent firmele din construcţii, dezvoltatorii imobiliari şi exportatorii. Climatul financiar internaţional s–a schimbat brusc, criza a ajuns în Europa şi, implicit, în România.

Peste acest climat financiar nefavorabil s–a suprapus intrarea în vigoare a noilor norme de creditare ale BNR, care au restrâns şi mai mult accesul la finanţare. Scumpirea creditelor, dublată de reducerea posibilităţilor de a accesa un împrumut ipotecar de către persoanele fizice, a determinat o scădere a cererii de locuinţe. Dezvoltatorii imobiliari au rămas astfel fără clienţi cărora să le vândă noile apartamente. Partea proastă este ca majoritatea dezvoltatorilor au construit complexurile rezidenţiale pe baza creditelor bancare. Firmele imobiliare care nu au rezerve financiare suficiente, traversează acum o perioadă foarte grea. Soluţia pentru ieşire momentană din impas ar putea fi oferită chiar de declararea insolvenţei din proprie inițiativă, pentru a se putea redresa şi proteja.

Este mai bine să îi ceri insolvenţa, decât să aştepţi să alerge după tine creditorii. Peste 95% din firmele aflate în procedura de insolvenţă sunt în faliment pentru că îşi declară prea târziu incapacitatea de plată. Developerii imobiliari, construcţiile, exporturile şi fabricile de componente auto sunt domeniile cu cele mai mari riscuri de faliment din cauza actualei crize financiare. Acestea sunt şi domeniile care vor fi afectate de recesiunea structural şi, implicit, de șomaj. Cea mai mare pondere din totalul dosarelor de insolvenţă înregistrate pe piaţă din România este deţinută de firmele aflate în procedura de lichidare sau faliment. Numărul dosarelor de firme aflate în procedura de reorganizare în 2008 este de numai 426. Până în acest moment, s–au înregistrat foarte puţine cazuri de societăţi reorganizate cu succes, în cele mai multe situaţii fiind solicitată deschiderea imediată a procedurii falimentului. Totuşi, pe viitor este posibil să asistăm la un număr tot mai mare de astfel de societăţi reorganizate.

Concluzi. Lichidare judiciară? Da. 98% dintre firme dispar. În fapt, posibilitatea luării deciziei de dizolvare / lichidare voluntară a unei firme nu este altceva decât o oportunitate legală menită să–i ajute pe întreprinzătorii ajunşi într–o situaţie dificilă şi nu o măsură legală de încurajare, iar decizia în sine trebuie să fie strâns legată de raţiunea de a exista a oricărei societăţi comerciale, care este aceea de a face profit. În 2009, au fost deschise proceduri de insolvenţă cât în trei ani. Companiile care nu–şi achită facturile la timp sunt tot mai des ameninţate cu falimentul. Dar, chiar dacă acum începe mai uşor o procedură de lichidare, verdictul în instanţă vine tot după câţiva ani. Practic, creditorii nu îşi pot recupera mai repede banii, dar îi pot speria mai uşor pe rău–platnici.


47

Lichidarea este o măsură forţată, dar în cazul când este aplicată la timp şi corect, reprezintă soluţia pentru multe probleme. Cauzele care pot duce la apariţia dorinţei antreprenorului de a–şi lichida întreprinderea pot fi dintre cele mai diverse:

– la întreprindere au fost descoperite grave încălcări fiscale, vamale, valutare, legate de activitatea fără licenţa şi altele, inclusiv cu o posibilă evoluare spre responsabilizarea penală;

– întreprinderea, fondatorii şi/sau conducătorii au pierdut interesul pentru orice gen de activitate sau desfăşurarea de activităţi prin această întreprindere;

– întreprinderile sunt demult uitate de către fondatori şi/sau administratori, sau necesitatea lichidării lor a apărut în legătură cu o anumită împrejurare;

– întreprinderile care au suferit pierderi considerabile în urma controlului fiscal, sau care riscă descoperirea unor asemenea încălcări ca rezultat al controlului viitor;

– întreprinderile care au datorii faţă de structurile comerciale şi buget, şi nu au posibilitatea să le stingă. După statisticile registrului comerţului şi ale Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă, anul trecut au

fost mai mult de 4000 de dosare de insolvenţă deschise la cererea debitorului – faţa de doar 400 în anul 2008, ceea ce înseamnă că patronii din România au perceput avantajele deschiderii procedurii insolvenţei (oprirea executărilor silite, îngheţarea datoriilor şi continuarea contractelor în curs de executare), dar n–au văzut şi partea goală a paharului, adică stigmatul care fie ţine partenerii de afaceri ai debitorului “la distanţă”, fie îl obligă pe debitor să facă plăţi cash şi în avans pentru a se putea aproviziona cu marfă, furnizorii nefiind dispuşi să mai acorde credit unui debitor insolvent şi sacrificiul unor drepturi ale debitorului şi ale acţionarilor săi.

De cealaltă parte, insolvenţa este, pentru marea majoritate a băncilor din România, o catastrofă, şi nu pentru că există şi este reglementată prin lege, ci pentru că, din propria culpă, băncile înregistrează insolvenţa debitorilor lor drept pierdere şi, deci, ele constituie automat provizioane de 100% din valoarea creditului acordat debitorului ajuns în insolvenţă. Adică, la pierderea potenţial angrenată de un credit neperfomant, se adăuga şi o cheltuială în plus, cu constituirea de provizioane, care nu sunt altceva decât bani blocaţi de bancă pe toată perioada regularizării creditului neperformant.

În fine, nu este deloc cazul să ascundem o realitate cruntă a procedurilor de insolvenţă din România: din totalul de aproape 35.000 de dosare de insolvenţă care sunt pe rol, 98% sunt dosare de faliment stricto–senso, doar 2% fiind dosare de reorganizare judiciară. Şi aceasta în condiţiile în care atât practica anului 2009, cât şi Legea de modificare a Legii insolvenţei, adoptată în iulie 2009, şi–au propus să favorizeze reorganizarea judiciară ca modalitate de acoperire a pasivului debitorului aflat în stare de insolvenţă.

Cauza reală şi fundamentală a insuccesului reorganizării o reprezintă tocmai caracterul sau public şi judiciar. În afară de publicitatea obligatorie relativă la starea de insolvenţă – ce trebuie efectuată, în principiu, în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă şi în Registrul comerţului, toate actele cşi corespondenţele ce emană de la debitor trebuie să poarte menţiunea « debitor aflat în insolvenţă », ceea ce, evident, poate distruge şi bruma de credibilitate pe care o mai are debitorul. Pe de altă parte, întârzierea inevitabilă şi formalismul procedurii judiciare pot împiedica întreprinderea să iniţieze şi să implementeze cu succes procedurile de reorganizare. Cu numai 100.000 lei vechi – din 1997 – oricine şi–a putut constitui o societate comercială. În decursul unei perioade de aproape 15 ani, s–au constituit peste 600.000 societăţi comerciale, conform statisticilor Registrului Naţional al Comerţului. La o populaţie de 22 milioane, s–ar zice că este un adevărat succes al economiei de piaţă, mai ales dacă vom compara situaţia din Franţa, unde, la o populaţie de peste 60 de milioane, sunt înregistrate în jur de 800.000 de societăţi comerciale. Din cele 600.000 de societăţi comerciale româneşti, în jur de 250.000 vor fi radiate ca urmare a aplicării Legii nr.359/2004. Motivul: aceste firme nu au reuşit în termen să îşi regularizeze existenţa precară. Alte 150.000 de societăţi comerciale sunt microîntrepinderi fictive, constituite cu singurul scop de a se evita suprataxarea muncii. În această situație sunt aproximativ 20% din firmele cu activitate în construcții care în spatele beneficiarilor care execută lucrări de construcții (investiții, reparații capitale, modernizare și de întreținere] în ,,regie”, nu folosesc facturi pentru a nu plăti taxe și impozite deci nu sunt evidențiate cu realizări economice.

Cei mai mulţi salariaţi de top şi chiar top–managerii, sunt remuneraţi prin intermediul acestor microintrepinderi, sub masca unor prestări de servicii, pentru că plata salariilor ar fi prea costisitoare pentru patron. Statul român încă tolerează aceste societăţi fictive, dar ele, practic, nu există. Alte 120.000 de societăţi comerciale sunt fie în diferite faze ale procedurilor de insolvenţă, fie sub efectul unor cereri de deschidere a procedurii de insolvenţă. Mai devreme sau mai târziu, aceste firme vor dispărea. Un calcul sumar ne arată că există doar 80.000 de firme româneşti, din care între 30.000 şi 50.000 sunt microîntreprinderi – au cifra de afaceri mai mică de 100.000 euro si un număr de maxim 9 salariaţi, sau societăţi comerciale la care capitalul este stabilit la minimul de 2 mil. lei. Sistemul legal şi judiciar trebuie să permită debitorilor să falimenteze, pentru a–i avertiza, în acest fel, şi pe ceilalţi debitori că acesta este rezultatul practicilor de afaceri nesigure şi iraţionale. Procedurile de insolvenţă, mai ales în cazul unor afaceri cu un mare grad de risc şi notorietate sunt menite să protejeze creditul şi nu să salveze orice debitor aflat în insolvenţă. Activitatea de lichidare a unei societăţi comerciale este un lucru normal într–o economie de piaţă. Lichidatorul este considerat un„agent sanitar” pentru economie deoarece elimină din circuitul economic firmele care nu reuşesc să îşi gospodărească bine patrimoniul.


48

4.5 Organizarea procesului de redresare a firmei Efectuarea diagnosticului activităţii firmei pe diferitele domenii de activitate permite o evaluare a şanselor

de redresare a activităţilor, luând în consideraţie acei factori care evidenţiază faptul că aceasta poate deveni viabilă sub raport economico–financiar şi tehnic.

Dacă sub raport economic o firmă se caracterizează printr–o insuficientă semnificativă a fondului de rulment net, prin existenţa unor sarcini financiare ce nu pot fi acoperite (între 5 si 10% din cifra de afaceri) prin lipsa unor excedente din activitatea de exploatare, pritr–o rată de descreştere a activităţii care variază între 20 – 30 % sau prin existenţa unor pierderi în raport cu cifra de afaceri care variază între 10 – 40 %, aceasta are şanse mici de redresare.

Astfel de firme nu sunt viabile şi în general urmează paşii siguri ai falimentului. Succesul redresării firmei presupune printre factorii favorizanţi şi existenţa unei conduceri capabile

realizării acestui proces care să poată face faţă acestei provocări prin adoptarea şi transpunerea unei strategii viabile. Colectivul care va elabora planul de redresare trebuie să evidenţieze în prealabil lipsurile care se manifestă

în cadrul firmei sub raportul pieţelor de desfacere a procesului de producţie şi a tehnologiilor folosite, precum şi a conducerii activităţii şi a comportamentului personalului în raport cu activităţile sau cu procesele care se impun. În cadrul obiectivului urmărit de devenire a firmei viabile sub raportul pieţelor de desfacere, colectivul analizează şi constată starea fazelor pieţei, evidenţiază starea de saturaţie sau declin a acesteia în condiţiile de recesiune economică, pierderea unor părţi de piaţă, schimbarea cerinţelor consumatorilor faţă de produsele sau serviciile oferite şi implicit intensificarea concurenţială.

Pentru a adopta o strategie adecvată în cazul firmelor de construcţii este necesar ca în cadrul analizei sub raport tehnologic şi tehnic să se precizeze în ce măsură se înregistrează întârzieri, neajunsuri sub raportul calităţii din cauză că:

– personalul nu foloseşte eficient tehnologia existentă; – tehnica folosită nu a fost suficient şi bine gestionată (cheltuielile au depăşit rezultatele). Printre cauzele de bază care au dus la starea de dificultate mai sunt şi trebuie avute în vedere: – manifestările de incompetenţă ale conducerii; – existenţa unor dezacorduri între conducere şi acţionari; – blocajul existent în sistemele de decizie; – în ce măsură personalul firmei este refractar sau flexibil la măsurile de reorganizare (psihologic şi

profesional). În baza diagnosticării şi evaluării complexe şi particulare de la o firmă al alta, cu domenii asemănătoare sau

diferite, se adoptă o strategie de redresare. Experienţa atestă că nu există reţete miracol de redresare sau modele de redresare standard de pus în

aplicare. Toate includ un risc asumat de nereuşită.

CAPITOLUL 5

MANAGEMENTUL SOCIETĂŢILOR COMERCIALE DE CONSTRUCŢII ÎN CRIZĂ GENERATĂ DE SITUAŢII DE URGENŢĂ

5.1 Situaţii de urgenţă. Terminologie, clasificări şi tipuri Situaţia de urgenţă este un eveniment cu caracter nonmilitar care prin amploare şi intensitate ameninţă viaţa

şi sănătatea populaţiei, mediul înconjurător, valorile materiale şi culturale importante, iar pentru restabilirea stării de normalitate sunt necesare adoptarea de măsuri şi acţiuni urgente de alocare de resurse suplimentare şi managementul unitar al forţelor şi mijloacelor implicate.

Diversitatea şi frecvenţa situaţiilor de urgenţă implică în primul rând măsuri de intervenţie din ce în ce mai complexe şi rapide.

După cum bine se ştie în condiţiile în care se iau măsuri de prevenire şi pregătire a forţelor de intervenţie, de asigurare a mijloacelor logistice pentru intervenţii, evenimente care dau naştere la situaţii de urgenţă(mişcările seismice din Japonia, uraganele ce au străbătut Statele Unite) arată clar capacitatea devastatoare a fenomenelor naturale şi posibilităţile adesea destul de reduse sau chiar inexistente de a ne apăra. În acelaşi timp intensificarea activităţii economice procesele ştiinţifice–tehnice, creşterea populaţiei globului şi cererea mereu mai mare, generează situaţii de compromis în ceea ce priveşte calitatea mediului şi riscurile la care este supus acesta. Fuga după dezvoltare continuă şi creşterea consumurilor în special a celor energetice duce la diminuarea resurselor iar impactul negativ se amplifică. Această dezvoltare accelerată a civilizaţiei are costuri mari în raport cu mediul înconjurător şi anulează de cele mai multe ori timpul necesar pentru regenerarea unor subsisteme ale Terrei. În ultimii ani avem parte de schimbări şi evenimente nemaiîntâlnite. Se caută soluţii viabile care să asigure dezvoltarea necesară unei populaţii tot mai numeroase cât şi resurse pentru asigurarea protecţiei vieţii cotidiene a societăţii umane ca şi întregul geosistem. Soluţiile sunt dificile şi presupun modificări profunde şi rapide ale relaţiilor economice şi politico–militare globale, ale modului de viaţă şi a atitudinii mentale.

Între acţiunile menite să asigure o calitate mulţumitoare condiţiilor de mediu şi atentarea asupra acestor condiţii de către factorul uman există o relaţie interactivă. Prin nevoile şi acţiunile sale, omul tinde să modifice


49

mediul natural şi să–l influenţeze negativ chiar fără voie. Dezastrele cu amorsă antropică afectează geosistemul declanşând la rândul lor dezastre naturale care apoi pot determina accidente tehnologice care la rândul lor, produc poluări, incendii, explozii, contaminări ale apei şi solului etc. În esenţă rezultă că atenţia generală dar mai ales cea instituţionalizată trebuie să se orienteze simultan şi profund asupra:

– conjuncturilor naturale generatoare de riscuri şi deci de situaţii de urgenţă; – capacităţii umane de a fi factor de risc şi de a crea situaţii periculoase pentru ea însăţi şi pentru alte

sisteme ale Pământului. 5.1.1 Terminologie Hazardul este un eveniment ameninţător şi reprezintă probabilitatea de apariţie într–o anumită perioadă a

unui potenţial factor dăunător pentru om, pentru bunurile produse de acesta şi pentru mediu. Deci, hazardul este un fenomen natural sau antropic dăunător omului, ale cărui consecinţe sunt datorate depăşirii măsurilor de siguranţă pe care orice societate le impune.

Hazardul este considerat dezastru dacă sunt înregistrate cel puţin zece pierderi de vieţi omeneşti sau 50 de persoane rănite şi pierderi materiale de peste un milion de euro.

Riscul reprezintă nivelul probabil al vieţii omeneşti, al numărului de răniţi, al pagubelor aduse proprietăţilor şi activităţilor economice de către un anumit fenomen natural, grup de fenomene într–un anumit loc şi într–o anumită perioadă. (Conform Dicţionarului Enciclopedic 1978, 1999) riscul reprezintă un pericol posibil, probabilitatea de a înfrunta o primejdie şi/sau de a suferi o pagubă.

Vulnerabilitatea reprezintă măsura în care un sistem poate fi afectat în urma impactului cu un hazard şi cuprinde totalitatea condiţiilor fizice, sociale, economice şi de mediu care măresc susceptibilitatea sistemului respectiv. Vulnerabilitatea evidenţiază cât de mult sunt expuşi omul şi bunurile în faţa hazardurilor pe o scară cuprinsă între 0 şi 1. Cifra 1 exprimând distrugerea totală a bunurilor şi pierderile totale de vieţi omeneşti din arealul aferent. Vulnerabilitatea este diferită în funcţie de modul de echipare şi pregătire al populaţiei.

Capacitatea de rezistenţă reprezintă totalitatea forţelor şi a resurselor cu ajutorul cărora societatea poate să facă faţă unui hazard reuşind să reducă nivelul riscului prin atenuarea efectelor negative. Capacitatea de rezistenţă creşte atunci când se asigură dezvoltarea durabilă a misiunii respective, se iau măsuri de prevenire şi se organizează sistemele de alarmare a populaţiei.

Situaţii de urgenţă (situaţie extremă) este un termen relativ similar cu cel de dezastru. Un dezastru poate fi privit ca un particular al unei situaţii de urgenţă. „Dezastrul” sugerează o perioadă îndelungată de timp şi atingerea unui anumit nivel de urgenţă.

Managementul dezastrelor sau al situaţiilor de urgenţă reprezintă totalitatea politicilor de decizie administrative şi a activităţilor operaţionale care sunt legate de diverse stadii ale dezastrelor la toate nivelele.

Din perspectiva teoriei sistemelor, pagubele produse de dezastrele naturale sunt rezultatul interacţiunii a trei sisteme principale şi a mai multor subsisteme:

– mediul fizic terestru (clima, apa, sol, subsol etc); – populaţia (clase sociale, rase, culturi etc) – mediu construit (clădiri, poduri etc). O înţelegere corectă a relaţiilor între hazard, vulnerabilitate, risc şi dezastru condiţionează utilizarea corectă

a terminologiei. Astfel hazardul poate fi privit ca situaţia pre–dezastrului în care există un anumit risc de producere a unui dezastru, mai ales din cauza faptului că o comunitate umană este situată într–o poziţie de vulnerabilitate.

Fig. 5.1 Implicaţiile situaţiei de pre–dezastru pentru comunitate

Se evidenţiază trei etape în evoluţia unui fenomen natural ce are ca potenţial să genereze consecinţe

negative, apoi apare riscul care afectează arealul vulnerabil iar în final se ajunge la dezastru.


50

Fig. 5.2 Evoluţia fenomenului de dezastru pentru comunitate

Autorii Tobin şi Montz (1997) cercetători în domeniu, descriu succesiunea manifestărilor acestui gen de

eveniment astfel:

Fig. 5.3 Evoluţia generică a fazelor hazardului

Cu alte cuvinte caracteristicile de hazard există încă din faza iniţială atunci când fenomenul este pus în

relaţie cu societatea umană, cu consecinţele pe care le poate avea (vorbim de risc). 5.1.2 Clasificări ale situaţiilor de urgenţă A. Clasificări după natura evenimentului a) accidente • Domestice • Industriale – chimice

– biologice – nucleare

• Transport – rutier – cale ferată – aerian – naval – metrou şi tuneluri – telefonic – materiale periculoase

b) Incendii • Surse de aprindere – flacără de natură termică

– flacără de natură electrică – flacără de natură mecanică – aprindere spontană – flacără naturală sau indirectă

• Împrejurările determinante – neglijenţă – tehnice – intenţionate • Locul izbucnirii – gospodăriile populaţiei (domestice) – agenţii economici – instituţii – mijloace de transport – fond silvic – în subteran – culturi agricole etc. c) Explozii • De gaze combustibile naturale sau industriale • De vapori ale lichidelor inflamabile • De mijloace explozive artizanale


51

• De explozibili • De recipiente subpresiune • Nucleare d) Avarii • La instalaţii utilitare: gaze, apă, electrice, termice • La reţelele de telecomunicaţii, informatică, televiziune • La căile de comunicaţii • La construcţii hidrotehnice • La conducte magistrale sau industriale • La construcţii civile sau industriale, scufundări de teren e) Fenomene meteorologice • Inundaţii • Furtuni puternice (tornade, viscole) • Căderi masive de grindină şi zăpadă • Vânt puternic • Curenţi atmosferici sau nori contaminaţi radioactiv sau chimic • Temperaturi extreme în perioade prelungite (caniculă, îngheţ) f) Fenomene distructive de natură geologică • Cutremure de pământ • Alunecări de teren • Prăbuşiri de teren • Erupţii vulcanice g) Îmbolnăviri în masă • Epidemii • Epizootii • Intoxicaţii • Contaminări h) Căderi de obiecte cosmice (asteroizi, resturi de sateliţi artificiali) B. Clasificări după nivelul de gravitate • Incendiile – nesemnificative (iniţierea incendiului) – moderate (limitate, obişnuite) – mari (grave, importante) – de proporţii sau de lungă durată – de masă (dezastre) • Evenimente industriale – incident – accident notabil – accident important – accident grav – accident foarte grav – catastrofă • Evenimente la centrale nuclearo–electrice potrivit scării internaţionale de clasificare – abateri – 0 – nici o semnificaţie pentru siguranţă – 1 – anomalie, defect – incidente – 2 – incident – 3 – incident serios – accidente – 4 – accident fără riscuri semnificative în exteriorul anvelopei – 5 – accident cu risc în exteriorul anvelopei – 6 – accident serios – 7 – accident major • Cutremur de pământ – în funcţie de tăria şi gradul de intensitate – în funcţie de magnitudine (M), scara Richter, M > 8 cutremur major – în funcţie de intensitate (I), scara Mercalli modificată în SUA o variantă adoptată devenind Scara

Europeană a intensităţilor macroseismice cu 12 niveluri. Frecvent se utilizează o clasificare generală a evenimentelor indiferent de natura lor:

– eveniment minor (incident) – eveniment moderat (incident) – eveniment moderat (limitat) – eveniment grav (sinistru) – eveniment foarte grav (catastrofă)


52

– dezastru În literatura de specialitate şi în unele reglementări străine se utilizează noţiunea de hazard pentru catastrofe naturale, în special a căror produceri este întâmplătoare şi nu poate fi prevenită dar uneori şi pentru dezastrele antropogene (tehnologice).

România, cum se poate inventaria în decursul istoriei sale şi în ultimii ani, se află într–un teritoriu supus calamităților naturale şi evenimentelor catastrofale şi chiar unora cauzate de activitatea umană. Cauzele celor naturale sunt date de structura geomorfologică şi în acest sens sunt bine cunoscute punctele vulnerabile, la cutremure şi inundaţii. Zona geografică a amplasamentului teritoriului ţării noastre este caracterizată, în ultimii ani, de un proces de modificări ale unor caracteristici geoclimatice ceea ce a dus la manifestarea unor factori de risc ce au evoluat spre dezastre. Se constată în ultimii ani că aceste fenomene şi–au schimbat structura probabilistică şi intensitatea în raport cu acelaşi tip de fenomene înregistrate cu un deceniu în urmă. Efectele dăunătoare pe care le au asupra populaţiei, mediului înconjurător şi bunurilor materiale fac necesară cunoaşterea acestor fenomene şi a modului în care putem preveni sau ne putem apăra în caz de urgenţă. Nu există nici o concluzie raţională pentru a presupune că frecvenţa şi dimensiunile dezastrelor naturale (indigene) este pe cale să scadă în viitor, toate zonele locuite sunt zone de risc. Din analiza bazelor de date, specialiştii de domeniu, exprimă puncte de vedere ce evidenţiază accentuarea, pe fondul schimbării climatice globale, frecvenţei şi magnitudinii dezastrelor naturale. Principalele cauze care influenţează vulnerabilitatea societăţii în faţa dezastrelor naturale sunt: creşterea numărului populaţiei, urbanizarea excesivă şi agresivă, degradarea mediului, lipsa structurilor locale profesioniste în managementul dezastrelor, sărăcia, economii instabile şi dezvoltate haotic. „Constituirea unei culturi a prevenirii nu este uşoară. În timp ce costurile pentru prevenire trebuie achitate în prezent beneficiile acestuia se observă în viitorul îndepărtat. În plus, beneficiile nu sunt tangibile, acestea sunt dezastrele care nu au loc” spunea Kofii Anan.

5.1.3 Caracteristicile evenimentelor ce impun situaţia de urgenţă a) Apreciază şi pune în pericol: – viaţa şi sănătatea persoanei, a grupurilor de persoane sau a comunităţilor, precum şi a animalelor; – bunuri materiale; – utilităţi publice; – factorii de mediu; – valori culturale şi spirituale. b) Impun alertarea şi intervenţia operativă a serviciilor de urgenţă şi restabilirea funcţiilor vitale; – prevenirea şi/sau limitarea efectelor negative; – oprirea dezvoltării evenimentului; – înlăturarea unor urmări şi prevenirea unor consecinţe; – reintegrarea pe cât posibil în condiţiile de dinaintea evenimentului; – evaluarea impactului negativ al pierderilor şi pagubelor. c) Se declanşează automat din momentul observării, înştiinţării sau avertizării şi durează până la înlăturarea

operaţiunilor esenţiale de răspuns. d) Acţiunea de intervenţie este anticipată şi organizată din timp în funcţie de: – tipul şi natura evenimentului; – indicele scării de gravitate; – după aria teritoriului afectat; – după durata evenimentului; – după intensitate. Dacă evenimentele ce se produc depăşesc anumite nivele stabilite prin reglementări, situaţiile create pot fi

declarate conform legii, funcţie de intensitatea acestora „stări de criză”, „crize” sau se pot institui „situaţii de urgenţă”. Aceste stări privesc în special securitatea civilă şi au profund caracter umanitar. Nu gestionează evenimente ce au în vedere „ordinea publică” şi „siguranţa naţională” sau au „caracter militar”.

5.1.4 Tipuri de risc, factori de risc şi efecte negative ale agenţilor specifici evenimentelor periculoase

ce pot genera şi impune situaţiile de urgenţă Tipurile şi factorii de risc determinanţi şi favorizanţi sunt: 1. Incendii – combustibilitatea şi periculozitatea materialelor şi substanţelor; – densitatea şi sarcina termică a materialelor combustibile; – sursele de aprindere; – împrejurările determinante; – indicele de severitate al secetei. 2. Explozii – natura şi cantitatea substanţelor şi amestecurilor explozive; – sursele şi condiţiile de amorsare a exploziei; – microclimatul. 3. Avarii – monitorizarea pericolelor; – neglijenţă sau nesupraveghere; – intervenţii neadmise în sistem;


53

– puncte vitale cu vulnerabilitate mare; – condiţii meteorologice nefavorabile. 4. Accidente – cantitate, natură şi particularităţile materialelor periculoase; – fiabilitatea sistemelor; – gradul de uzură al mijloacelor tehnice; – abateri de la parametri de funcţionare sau de utilizare. 5. Inundaţii – precipitaţii abundente, torenţiale sau de lungă durată care favorizează viituri;

– cantitatea de zăpadă şi de gheaţă corelată cu condiţiile de temperatură a mediului; – baraje, diguri nesigure ori subdimensionate; – albii de cursuri de apă neregularizate sau necurăţate; – obstacole în calea viiturilor (poduri, terasamente, drumuri, podeţe etc.); – gradul de umectare al terenului; – capacitatea acumulărilor de apă.

6. Alunecări de teren – structura geologică favorabilă; – ziduri de sprijin subdimensionate sau nerealizate; – defrişări; – cantităţi mari de precipitaţii şi de lungă durată; – săpături neconsolidate; – eroziunea solului. 7. Prăbuşiri de teren – goluri subterane naturale sau tehnologice neconsolidate; – rezistenţă redusă la apă, vibraţii şi alte sarcini ale terenului;

– coturi şi maluri neconsolidate ale albiilor cursurilor de apă expuse viiturilor; 8. Cutremure – hazardul natural şi particularităţile generate de focarele seismice din zona seismică; – terenul construit şi amenajat; – vulnerabilitatea construcţiilor, instalaţiilor şi amenajărilor rezultată din evaluarea

rezistenţei mecanice şi stabilităţii structurilor şi infrastructurilor în funcţie de reglementările antiseismice aplicabile în perioada de execuţie

9. Îmbolnăviri în masă – viruşi, bacterii şi alţi agenţi biologici; – animale bolnave sau infectate; – emisii de noxe chimice şi radioactive; – apă infestată; – alimente alterate sau infestate; – temperaturi extreme; – aglomerări de persoane; – igiena publică şi sanitar–veterinară; – lipsa medicamentelor şi a mijloacelor de protecţie 10. Prăbuşiri (colaps) a unor construcţii şi instalaţii – furtuni puternice (tornade, viscole, grindină) – vânt puternic; – modificări defavorabile efectuate în structura de rezistenţă; – vibraţii şi şocuri dinamice frecvente; – depuneri de gheaţă şi supraîncărcări cu zăpadă; – structuri de rezistenţă avariate şi neconsolidate; – elemente portante rezistente la înmuiere. 11. Eşuarea sau scufundarea unor nave – furtuni puternice de coastă; – vânt puternic – siguranţa navelor ancorate în radă; – nivelul protecţiei porturilor maritime şi fluviale. 12. Căderi de obiecte din atmosferă sau cosmos – meteoriţi; – sateliţi sau componente spaţiale; – rachete şi alţi vectori purtători spre ţintă. În evaluarea tipurilor de riscuri, la stabilirea planurilor şi măsurilor active şi pasive pentru eliminarea şi

reducerea unor factori favorizanţi se ţine seama de experienţele anterioare şi de posibilităţile viitoare privind prevenirea şi răspunsul serviciilor specializate pentru situaţii de urgenţă şi a populaţiei.

În România, la nivel teritorial evaluarea riscurilor şi planurilor de măsuri cuprinde următoarele categorii: – risc de transport;


54

– risc industrial; – risc al construcţiilor; – risc natural; – risc social. Impactul şi urmările dezastrelor şi a altor evenimente ce sunt situaţii de urgenţă cu sfere de cuprindere şi

durate de acţiune variabile sunt: a) din punct de vedere umanitar şi social: – periclitează viaţa, sănătatea, securitatea şi afectează nivelul de trai al celor sinistraţi; – restrâng dreptul de liberă circulaţie; – violează viaţa privată, domiciliul şi proprietatea; – implică dispersia, evacuarea şi munca forţată; – lezează patrimoniul cultural şi social; – privează populaţia de serviciile sociale sau de gospodărie comunală. b) din punct de vedere ecologic: – distrugerea unor componente ale faunei, florei şi ecosistemelor; – deteriorarea sau poluarea unor factori de mediu (aer, apă, sol) care pot deveni ostili vieţii; – favorizarea efectului de seră. c) din punct de vedere economic: – deteriorarea sau degradarea de bunuri şi valori; – distrugerea parţială sau completă a unor construcţii, instalaţii şi amenajări; – întreruperea sau perturbarea unor activităţi economice de producţie, comerciale, de prestări de servicii

etc.; – dirijarea prioritară spre zonele sinistrate pe timpul acţiunilor de urgenţă a unor resurse umane, materiale

şi financiare; – acordarea de ajutoare şi despăgubiri; – cheltuieli suplimentare pentru recuperare şi reabilitare; – refacerea capitalului natural în zonele deteriorate; – restaurarea patrimoniului cultural afectat.

În toate cazurile, tipurilor de riscuri evaluate li se asociază estimările impactului privind: – numărul victimelor omeneşti; – pierderi materiale (directe şi indirecte); – efectele remanente ale poluării mediului; – costurile recuperării. 5.2 Obligaţii ale agenţilor economici cu domeniul de activitate în construcţii în cazul situaţiilor de

urgenţă Conform legislaţiei în vigoare, managerii agenţilor economici au obligaţii pentru asigurarea prevenirii,

limitării şi lichidării consecinţelor şi urmărilor dezastrelor. Aceste obligaţii se realizează prin organizarea unor măsuri şi desfăşurarea unor acţiuni la nivel intern şi extern al firmei în rezolvarea situaţiei de urgenţă datorată unor dezastre.

Aceste activităţi sunt desfăşurate la nivelul celor trei etape ale unui astfel de eveniment: A) activităţi predezastru; B) activităţi pe timpul producerii dezastrului; C) activităţi postdezastru. 5.2.1 Activităţi predezastru Cadrul general al acestor activităţi este definit de legislaţia privind protecţia civilă. Protecţia civilă este o

componentă a Sistemului Securităţii Naţionale şi reprezintă un ansamblu integrat de activităţi specifice, măsuri şi sarcini organizatorice, tehnice–operative, cu caracter umanitar şi de informare publică, planificate, organizate şi realizate potrivit Legii privind Protecţia Civilă nr. 481/2004, republicată în 2008.

În România, Protecţia Civilă a luat fiinţă prin decretul regal din 28 februarie 1933 sub denumirea de „Apărare Pasivă”, având ca scop să limiteze bombardamentele aeriene asupra populaţiei sau resurselor teritoriului prin protecţia directă sau micşorând eficacitatea atacurilor aeriene. Apărarea pasivă în România realizează un plan superior de activitate în anul 1939, când este promulgată „Legea pentru Apărarea Antiaeriană Activă şi Pasivă a Teritoriului”. În baza acestei legi şi a decretelor ulterioare ale guvernului apărarea pasivă şi–a făcut prezenţa în timpul celui de–al doilea război mondial, atât pentru alarmarea populaţiei despre pericolele aeriene ca urmare a bombardamentelor aeriene.

Apărarea pasivă cunoaşte o dezvoltare după anul 1952, când se înfiinţează „Apărarea Locală Antiaeriană” şi care în anul 1978, în baza „Legii privind Apărarea Civilă în România” devine Apărare Civilă. În sprijinul acesteia sunt emise decrete guvernamentale privind:

– protecţia şi intervenţia formaţiunilor de apărare civilă în cazul atacurilor aeriene; – protecţia şi intervenţia formaţiunilor de apărare civilă în caz de dezastre; – asigurarea intervenţiei în caz de accident nuclear;


55

– se întocmesc planuri de protecţie şi intervenţie în cazul atacurilor aeriene şi dezastrelor. După dezastrul din 1977, datorat cutremurului în care şi–au pierdut viaţa peste 1500 de oameni şi a clasat

România şi Bucureştiul pe un loc fruntaş privind riscul la dezastre, a fost promovată Legea privind Apărarea Civilă din 1978, care a scos în evidenţă pentru prima dată rolul şi locul Apărării Civile în cadrul Sistemului Naţional de Apărare. După 1989 s–au promovat măsuri de perfecţionare, iar 1996 Parlamentul României a adoptat „Legea Protecţiei Civile”, care în pas cu schimbările politice, economice şi militare din această perioadă, Parlamentul a adoptat în 2004 o nouă lege denumită Legea privind Protecţia Civilă.

Această nouă lege are la bază principiile strategiei naţionale a protecţiei civile şi scopurile şi obiectivele prevăzute în Strategia Internaţională pentru Prevenirea Catastrofelor, adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite precum şi cele stabilite de mecanismele Uniunii Europene în domeniu.

Trebuie reţinută că protecţie civilă cunoaşte permanent o dezvoltare şi o adoptare la noile cerinţe politice, economice, militare ceea ce duce şi la unele schimbări în structura acesteia.

În conformitate cu legea, măsurile şi normele stabilite la nivel de ordin de ministru managerii firmelor de construcţii au obligaţia de a executa în perioada de predezastru (linişte, pace) următoarele obligaţii:

a) asigurarea identificării şi evaluarea factorilor de risc specifici domeniului, generatori de evenimente periculoase;

b) stabilesc şi urmăresc îndeplinirea măsurilor şi acţiunilor de prevenire şi de pregătire a intervenţiei în funcţie de încadrarea în clasificarea de protecţie civilă;

c) organizează şi dotează pe baza criteriilor de performanţă elaborate de Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, servicii de urgenţă civile private şi stabilesc regulamentul de organizare şi funcţionare a acestora ori încheie convenţii sau contracte cu alte servicii de urgenţă voluntare ori private, care dispun de forţe şi mijloace capabile să intervină operativ şi eficace în cazul situaţiilor de protecţie civilă;

d) participă la exerciţii şi aplicaţii de protecţie civilă; e) organizează instruirea şi pregătirea personalului încadrat în muncă privind protecţia civilă; f) prevăd anual, în bugetul propriu, fonduri pentru cheltuieli necesare desfăşurării activităţilor de protecţie

civilă; g) înştiinţează persoanele şi organismele competente asupra factorilor de risc şi le semnalizează de îndată

cu privire la iminenţa producerii sau producerea unei situaţii de protecţie civilă la nivelul agentului economic; h) stabilesc şi transmit, către transportatori, distribuitori şi utilizatori produsele, regulile şi măsurile de

protecţie specifice, corelate cu riscurile previzibile la utilizare, manipulare, transport şi depozitare. i) încheie contracte, convenţii sau protocoale de cooperare cu alte servicii de urgenţă, profesioniste sau

voluntare; j) menţin în stare de funcţionare mijloacele de transmisiune–alarmare, spaţiile de adăpostire şi mijloacele

tehnice proprii, destinate adăpostirii sau intervenţiei, ţin evidenţa acestora şi le verifică periodic; k) îndeplinesc alte obligaţii şi măsuri stabilite, potrivit legii, de către organismele şi organele abilitate. În cadrul activităţilor predezastru, activitatea de prevenire ocupă locul principal, iar în cadrul acesteia

instruirea personalului (salariaţilor) este primordială mai ales în situaţia României unde această activitate nu este susţinută la nivel cetăţenesc. Învăţămintele şi deprinderile însuşite în cadrul instructajelor sunt utile şi în comportamentul cotidian al cetăţeanului. Datorită complexităţii lucrărilor de construcţii şi multitudinii riscurilor şi pericolelor la care pot fi supuşi salariaţii, aceştia beneficiază de toate categoriile de instructaj.

5.2.2 Cerinţele şi categoriile de instructaje specifice operatorilor economici din domeniul

construcţiilor Instruirea salariaţilor în domeniul situaţiilor de urgenţă, conform articolului 7 capitolul 2 din Ordinul

Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 712/2005 este obligatorie şi trebuie să aibă un caracter permanent şi susţinut în timpul procesului de producţie şi la locul de muncă.

Operatorii economici care desfăşoară activităţi ce prezintă pericole de accidente majore, în care sunt implicate substanţe periculoase, se impun şi prevederile legislaţiei respective.

Instruirea salariaţilor în domeniul situaţiilor de urgenţă se face la angajare şi se realizează prin următoarele categorii de instructaje:

a) instructajul introductiv general; b) instructajul specific locului de muncă; c) instructajul periodic; d) instructajul pe schimb, acolo unde situaţia o impune; e) instructajul special pentru lucrări periculoase; f) instructajul la recalificarea profesională; g) instructajul pentru personalul din afara operatorului economic sau al instituţiei. a) Instructajul introductiv general Se stabileşte prin reglementări interne ale societăţii comerciale în funcţie de: – specificul activităţii desfăşurate; – complexitatea procesului tehnologic; – riscul la incendiu;


56

– istoricul zonei de amplasament al sediului şi/sau lucrărilor de executat; – nivelul de risc rezultat din clasificarea unităţilor din punct de vedere al protecţiei civile. Instructajul nu poate dura mai puţin de opt ore, iar cei ce nu şi–au însuşit nivelul minim de cunoştinţe nu

vor fi admişi la locul de muncă. Acest instructaj vizează: – conţinutul actelor normative care reglementează domeniul situaţiilor de urgenţă şi acte normative

specifice profilului operatorului economic; – managementul situaţiilor de urgenţă şi modul de organizare a activităţii de apărare împotriva incendiilor

la nivelul operatorului economic; – mijloacele tehnice de prevenire şi stingere a incendiilor cu care sunt echipate construcţiile, instalaţiile,

amenajările şi modul de utilizare al acestora; – formele şi metodele specifice de prevenire şi stingere a incendiilor; – modul de acţiune în cazul producerii unei situaţii de urgenţă; – acţiunile ce trebuie întreprinse pentru limitarea şi înlăturarea situaţiilor de urgenţă. b) Instructajul specific la locul de muncă Se execută individual după instructajul introductiv general de către şeful locului de muncă. Cunoştinţele

transmise sunt referitoare la: – caracteristicile fizico–chimice ale substanţelor, materialelor şi produselor utilizate la locul de muncă; – condiţiile care determină ori favorizează producerea unor accidente şi avarii specifice locului de muncă,

măsurile de prevenire acestora; – descrierea, funcţionarea, monitorizarea şi modul de intervenţie la instalaţiile şi sistemele de siguranţă ale

maşinilor şi utilajelor de la locurile de muncă, inclusiv cele de prevenire a avariilor tehnologice; – descrierea, funcţionarea, amplasarea şi modul de acţionare a mijloacelor de protecţie împotriva

incendiilor; – concepţia de intervenţie în cazul producerii unei situaţii de urgenţă şi conţinutul documentelor operative

de răspuns; – sarcini specifice pentru prevenire a situaţiilor de urgenţă, cauze potenţiale şi luarea măsurilor de protecţie

civilă. c) Instructajul periodic

Participă toate categoriile de salariaţi pe o durată de minim 2 ore şi are ca scop împrospătarea, completarea şi detalierea cunoştinţelor dobândite prin instructajele anterioare. Pentru susţinerea instructajului se întocmeşte, în baza tematicii anuale, graficul de instruire care este aprobat de managerii societăţii. Tematica instructajelor este susţinută de:

– actele normative care reglementează managementul situaţiilor de urgenţă, activitatea de apărarea împotriva incendiilor şi activitatea de protecţie civilă;

– obligaţiile generale şi specifice ce revin fiecărei categorii de salariaţi; – condiţiile care determină ori favorizează producerea accidentelor, avariilor tehnologice şi cauzele

potenţiale (riscurile) de incendiu şi/sau explozie specifice, normele, regulile şi măsurile de prevenire a acestora; – modul de acţiune al salariaţilor şi sprijinul acestora pentru realizarea intervenţiei operative şi pentru

limitarea şi înlăturarea urmărilor situaţiilor de urgenţă. Instructajul periodic se stabileşte în funcţie de specificul condiţiilor de muncă din firma respectivă cu

respectarea următoarelor termene: – cel mult o lună (30 de zile) pentru personalul cu funcţii de execuţie sau operative care sprijină serviciile

de urgenţă; – 1–3 luni pentru personalul care lucrează nemijlocit cu aparate, utilaje, instalaţii tehnologice precum şi

cercetători şi personalul din laboratoare; – 3–6 luni pentru personalul auxiliar (cercetare, proiectare, întreţinere, reparaţii); – 1–6 luni pentru personalul auxiliar care are atribuţii de organizare, conducerea agentului economic (şefi

secţii, ateliere, instalaţii, depozite). d) Instructajul pe schimb Instructajul pe schimb se execută la intrarea în schimbul de lucru cu salariaţii care desfăşoară activităţi în

locuri de muncă cu risc major. Durata acestui instructaj este de 10–15 minute şi se execută pentru atenţionarea salariatului asupra principalelor reguli şi măsuri de prevenire a situaţiilor de urgenţă.

e) Instructajul special pentru lucrări periculoase Acest instructaj se execută înainte de începerea unor lucrări care, dacă nu se iau măsuri preventive, pot

favoriza apariţia unui incendiu sau un mediu propice declanşării unei explozii ori chiar se pot produce situaţii de urgenţă. Acest instructaj în general cuprinde:

– tehnologia de execuţie; – condiţiile tehnologice de execuţie. Lucrările care fac obiectul unui astfel de instructaj se referă la: – executarea unor lucrări, reparaţii sau întreţinere, distrugerea unor deşeuri sau reziduuri periculoase pentru

viaţa oamenilor şi mediu;


57

– executarea unor operaţiuni de manevră sau comandă a unor instalaţii sau utilaje tehnologice de importantă ori intervenţia asupra acestora a căror operaţie greşită poate determina producerea unor incendii de amploare, explozii, calamităţi naturale ori altor situaţii de urgenţă;

– prelevarea de probe din recipiente sau instalaţii care conţin substanţe periculoase; – lucrări de sudare; – lucrări de tăiere sau lipire cu flacără; – lucrări care pot provoca scântei, arcuri electrice sau scurtcircuite; – lucrări de topire a bitumului sau asfaltului; – lucrări de curăţare prin ardere a unor utilaje, aparate, conducte tehnologice sau conductoare electrice; – lucrări care utilizează foc deschis; – punerea în funcţiune a instalaţiilor şi utilajelor tehnologice care prezintă risc foarte mare de incendiu sau

oprirea acestora; – aplicarea unor materiale de protecţie din care se pot degaja cu uşurinţă vapori şi gaze inflamabile şi/sau

explozive; – curăţarea interioară a unor vase, rezervoare, recipiente sau sisteme de evacuare în care au fost stocate,

prelucrate ori vehiculate substanţe combustibile. În general pentru astfel de lucrări se eliberează autorizaţii de lucru al cărei conţinut este prevăzut în

normele specifice emise de autorităţile administraţiei ventrale de specialitate. f) Instructajul la recalificare profesională Instructajul la recalificare profesională se desfăşoară cu toate categoriile de salariaţi care au parcurs un curs

de formare profesională pentru schimbarea locului de muncă şi/sau conversie profesională. g) Instructajul pentru personalul din afara agentului economic Instructajul se execută cu persoanele care execută temporar activităţi în locurile din incinta agentului

economic. Acesta se execută în general pentru: – personalul societăţilor comerciale de construcţii–montaj şi instalaţii; – personalul societăţilor comerciale de reparaţii, revizii, întreţinere şi de service; – personalul care efectuează transport de materiale periculoase; – personal de pază aparţinând unor societăţi comerciale sau firme specializate; – vizitatori în grup de minim 5 persoane. Instruirea în domeniul situaţiilor de urgenţă se certifică, în fişa individuală de instructaj în domeniul

situaţiilor de urgenţă, în registrul de predare primire a schimbului sau în procesele verbale de instruire. 5.2.3 Activităţi de desfăşurat pe timpul producerii dezastrului Adeseori activităţile sociale şi economice ale unor grupări umane pot fi tulburate de efecte tragice ale unor

fenomene naturale. În plus cum s–a mai evidenţiat, unele activităţi umane scăpate de sub control pot avea urmări dezastruoase asupra unor colectivităţi umane. Se pot produce în acest fel dereglări distructive brutale ale unui sistem, a unei situaţii prestabilite. Apărute de regulă, în mod brusc, prin surprindere, aceste dereglări pot fi urmate de crearea unui număr mare de victime omeneşti, a unui volum mare de distrugeri de bunuri şi valori materiale. Evenimentele datorate declanşării unor tipuri de riscuri din cauze naturale sau provocate de om, generatoare de pierderi umane, materiale sau modificări ale mediului şi care prin amploare, intensitate şi consecinţe ating sau depăşesc nivelurile specifice de gravitate pot fi gestionate în vederea diminuării consecinţelor prin măsuri şi acţiuni antrenate şi binecunoscute din timp.

Măsurile şi acţiunile ce se desfăşoară pe timpul unor evenimente deosebite ce pot fi înregistrate ca dezastru, în detaliu sunt particularizate în funcţie de categoria dezastrului dar ca acţiuni principale şi generale se pot evidenţia:

– acţionarea sistemelor de alarmare; – apelul la 112; – punerea în execuţie a planului de apărare împotriva dezastrelor; – asigurarea evacuării (dacă este cazul) prin planul de evacuare; – transportul răniţilor (dacă este cazul). 5.2.4 Activităţi post–dezastru În această etapă se vor realiza acţiunile şi măsurile necesare diminuării efectelor dezastrelor în conformitate

cu Planul de apărare specific pentru fiecare categorie de eveniment. Măsurile generale recomandate sunt: – acordarea primului ajutor celor afectaţi; – verificarea construcţiilor, instalaţiilor şi utilajelor în vederea constatării nefuncţionalităţilor şi avariilor; – colaborarea şi ajutorul echipelor de intervenţie; – ascultarea anunţurilor posturilor radio, televiziune şi recomandărilor de acţiune imediată; – toţi membrii colectivului precum şi persoanele din afară (vizitatori) care nu deţin sarcini precise în ceea

ce priveşte intervenţia imediată pentru stabilizarea situaţiei, trebuie în principiu să părăsească zona (potrivit planului de apărare);

– oprirea funcţionării utilajelor şi aparatelor rămase în funcţiune sau sub tensiune pe timpul desfăşurării;


58

– evaluarea tuturor construcţiilor, maşinilor şi utilajelor privind consecinţele dezastrului; – verificarea asigurării utilităţilor apă, canalizare, energie electrică şi gaze; – asigurarea împotriva accidentelor a elementelor de construcţii, instalaţii, utilaje avariate care pot genera

prin periculozitate şi risc accidente; – asigurarea instalaţiilor tehnologice; – apelarea telefonică a salariaţilor şi inventarierea situaţiei, stării şi disponibilităţii; – conservarea lucrărilor (dacă este cazul); – asigurarea securităţii şantierelor şi sediului societăţii; – asigurarea securităţii căilor de acces; – realizarea colaborării în vederea înlăturării unor eventuale obstacole şi a informării cu instituţiile, agenţii

economici şi persoanelor fizice din vecinătate; – inventarierea mijloacelor de intervenţie şi a truselor de prim ajutor; – inventarierea proviziilor (dacă există) de apă şi hrană; – apelarea telefonică a furnizorilor consacraţi pentru a verifica starea acestora şi a afacerilor, precum şi a

posibilităţilor de a asigura materiale pentru continuarea lucrărilor.

5.2.5 Obligaţii caracteristice societăţilor de construcţii pentru asigurarea construcţiilor în proiectare şi execuţie, în cazul situaţiilor de urgenţă

Societăţile comerciale şi proiectanţii cu domeniul de activitate în construcţii, precum şi beneficiarii investiţiilor, în conformitate cu legea numărul 481/2004 republicată în 2008, care stabileşte cadrul general şi un pachet de ordine de ministru şi normative specifice, au obligaţii privind:

– prevederea în documentaţiile tehnice ale investiţiilor, a măsurilor specifice, echipamente şi dotări necesare, conform normativelor în vigoare, şi să asigure realizarea lor înainte de darea în exploatare a investiţiei;

– să obţină toate avizele, autorizaţiile şi acordurile de protecţie civilă, conform legii, şi să urmărească realizarea măsurilor stabilite în cuprinsul acestora;

– să evalueze riscul seismic al zonei în care se execută lucrările şi să întocmească proiectul, respectiv să execute construcţia sau instalaţia conform gradului seismic evaluat;

– în toate fazele de cercetare, proiectare, execuţie, şi pe întreaga lor durată de existenţă, construcţiile, amenajările, echipamentele, utilajele şi instalaţiile tehnologice pentru autorizare în domeniul protecţiei civile se supun unei examinări sistematice calificate pentru identificarea, evaluarea şi controlul riscurilor în condiţiile prevăzute de reglementările specifice. Aceste obligaţii sunt ale tuturor care concură la proiectarea, realizarea, exploatarea, întreţinerea, repararea, postutilizarea construcţiilor, a echipamentelor şi instalaţiilor tehnologice potrivit obligaţiilor stabilite de lege.

5.3 Managementul riscului de dezastru Hazardele naturale şi antropogene generează în fiecare an numeroase pierderi de vieţi omeneşti şi pagube

materiale care afectează direct procesul de dezvoltare economică şi socială. În ultima perioadă a existenţei umane hazardele şi–au modificat tiparele, s–au extins şi au devenit mai frecvente fiind din ce în ce mai greu de prognozat. În acest sens se impune ca eforturile de prevenire a hazardurilor şi de atenuare a impactului lor asupra societăţii să devină parte integrantă a politicilor de dezvoltare durabilă pentru orice sistem sau subsistem. Integrarea problematicii hazardelor în procesul de dezvoltare poate să fie diferenţiat în funcţie de tipul de măsuri care se iau înaintea, în timpul şi după producerea hazardelor.

Fig. 5.4 Principiile funcţionării sistemului de management al situaţiilor de urgenţă


59

5.3.1 Elementele managementului situaţiilor de urgenţă în societăţile de construcţii Se ţine seama de etapele de manifestare şi cuprinde: a) aprecierea şi evaluarea riscurilor şi vulnerabilităţilor; b) răspunsul la dezastru; c) aprecierea dezastrului; d) reabilitarea şi reconstrucţia afacerii. a) Aprecierea şi evaluarea riscurilor şi vulnerabilităţilor privind hazardele naturale şi antropice pentru

societăţile comerciale. Reprezintă o estimare a magnitudinii fiecărui risc potenţial şi a importanţei acestui risc pentru salariaţi şi

mediu (construcţii, terenuri, utilaje) în cadrul perimetrului sediului societăţii precum şi în perimetrul desfăşurării lucrărilor în şantiere şi vecinătăţi. Se încearcă cuantificarea probabilităţilor de risc la dezastru şi stabilirea nivelurilor acceptabile de risc şi se calculează pierderile potenţiale (care sunt costurile economice cuatinficabile şi cele necuantificabile economic cum ar fi cele umane sau cele de încredere în capacitatea firmei de a preîntâmpina, reacţiona şi redresa societatea).

Obiectivul managementului în situaţii de urgenţă este de a pune în legătură toate elementele şi actorii din sistemul de management, de a dezvolta instrumente de diminuare şi eliminare a dezastrelor hazardate pe strategii de prevenire şi intervenţie, transfer şi schimb reciproc de cunoştinţe, educaţie şi tehnici de lucru a deciziilor. Un management durabil al riscului presupune menţinerea şi îmbunătăţirea calităţii mediului şi a calităţii populaţiei, creşterea responsabilităţilor autorităţilor, a comunităţilor locale, a agenţilor economici, a cetăţenilor, dar şi o abordare integrată şi echitabilă.

Aprecierea riscului în caz de dezastru este foarte importantă în condiţiile în care hazardele interacţionează la diferite nivele spaţiale şi temporale, cu dezvoltare la nivel local, regional şi internaţional. Pe un şantier (funcţie de amploarea lucrărilor) în diferite stadii de execuţie, pe lângă studiul individual al potenţialelor hazarde, este necesară o înţelegere multidisciplinară şi o analiză integrată a diferitelor procese, în condiţiile în care, de multe ori dezastrele sunt complexe în sensul că pot genera în continuare sau simultan un dezastru subsecvent.

Evaluarea vulnerabilităţii este o componentă cheie a managementului riscului în cadrul situaţiilor de urgenţă şi impune evaluarea calitativă şi cantitativă a vulnerabilităţii salariaţilor, materialelor, obiectelor şi a sistemelor expuse la risc de dezastru. Evaluarea posibilelor distrugeri a unor sisteme de infrastructură a mediului, a societăţii, reprezintă baza managementului financiar al riscurilor pentru acest gen de vulnerabilităţi. Acest concept este abordat foarte puţin din punct de vedere ştiinţific, iar în firmele româneşti de construcţii nu este abordat decât în cadrul unor megaproiecte unde, la nivelul caietului de sarcini, unde se solicită asigurările de risc, împotriva dezastrelor şi calamităţilor.

Aceste riscuri sunt transferate asiguratorilor prin încheierea unui contract de asigurare sau sunt îndepărtate din cadrul unui proiect de construcţii prin:

– stabilirea unui preţ mare care să acopere şi riscurile; – să condiţioneze oferta privind riscurile; – să nu liciteze pentru porţiunile de proiect cu riscuri mari. Sunt factori care contribuie la creşterea gradului de vulnerabilitate la dezastru cum ar fi: cauze fundamentale –grad de sărăcie, model cultural al populaţie, acces limitat la resurse; deficit de educaţie, de abilităţi, capacitate redusă de intervenţie; grad de urbanizare, degradarea mediului, clădiri şi infrastructură cu grad mare de pericol, set de valori; condiţii de nesiguranţă în folosirea tehnologiei şi a tehnicii din exploatare; mediul fragil, locaţii periculoase, clădiri şi infrastructură cu grad mare de pericol; economie locală fragilă – nivel scăzut de trai; lipsa de informare şi de conştientizare a personalului; lipsa pregătirii şi a exerciţiilor privind situaţiile de urgenţă; dotare precară privind mijloacele de prevenire şi acţiune în caz de situaţie de urgenţă; inexistenţa sau realizarea incompletă a planului de măsuri pentru situaţii de urgenţă materializate la

nivelul tipului de posibil dezastru. Managementul integrat al situaţiilor de urgenţă, datorită multitudinii factorilor de influenţă cu grad mare de

imprevizibilitate, impune măsuri şi metode de: – prevenire; – implementare a acţiunilor; – monitorizare; – înregistrare; – previziune; – avertizare timpurie; – luarea deciziilor; – implementare a sistemelor de management. b) Răspunsul la dezastru reprezintă totalitatea acţiunilor luate de autorităţi, populaţie, managementul

societăţii comerciale în faţa dezastrului şi cuprinde:


60

– faza de atenuare; – faza de reabilitare; – faza de reconstrucţie. În componenţa fazelor sunt cuprinse acţiunile de: – avertizare; Stabilirea nevoilor – securitate; – comunicare; – managementul informaţiilor; – logistică; – aprovizionare; – apreciere post dezastru; – cercetare şi salvare a supravieţuitorilor; – restabilirea principalelor activităţi; – asistenţă post dezastru; – managementul operaţiunilor de urgenţă. c) Aprecierea dezastrului Presupune determinarea impactului dezastrului asupra societăţii comerciale. Este un proces interdisciplinar

şi are ca priorităţi: – stabilirea nevoilor pentru măsuri imediate de urgenţă în scopul salvării şi menţinerii în viaţă a

supravieţuitorilor dezastrului; – identificarea posibilităţilor de urgentare a refacerii bunurilor şi activităţilor pentru asigurarea continuităţii

funcţionării societăţii comerciale. Aprecierea dezastrului se face ţinând cont de diverse faze de manifestare ale acestuia:

faza de avertisment (dacă este cazul) – se iau măsuri urgente de protejare a vieţii omeneşti şi atenuare a impactului unui potenţial dezastru, precum şi activarea aranjamentelor din planul de măsuri;

faza de urgenţă – confirmarea gradului de urgenţă raportat precum şi estimarea distrugerilor, identificarea şi caracterizarea personalului cu risc la dezastru, definirea priorităţilor de acţiune şi a resurselor necesare pentru reducerea imediată a riscurilor, identificarea capacităţii de răspuns a societăţii, inclusiv resursele organizaţionale, medicale şi logistice ca sprijin pentru preîntâmpinarea unor probleme serioase viitoare şi sprijin pentru managementul şi controlul răspunsului imediat;

faza de reabilitare – identificarea priorităţilor zonelor afectate, posibilităţilor de reluare a activităţilor, monitorizarea cu evidenţierea rezultatelor în reluarea procesului de producţie.

Faza de refacere – determinarea distrugerilor economice, aprecierea impactului şi implementarea măsurilor de reluare a activităţilor cu identificarea de noi priorităţi economice de dezvoltare create de dezastru;

d) Reabilitarea şi reconstrucţia Reabilitarea este faza de tranziţie spre reconstrucţia afacerii, care poate fi speculată dacă sunt capacităţi

umane şi tehnice pentru sprijinirea altor agenţi economici sau instituţii publice în acţiuni specifice activităţii de construcţii.

5.4.1 Dimensiunea vulnerabilităţii sociale şi economice în faţa dezastrelor Potrivit Legii nr. 481 din 8 noiembrie 2004 republicată în 2008 „Protecţia civilă este o componentă a

sistemului securităţii naţionale şi reprezintă un ansamblu integrat de activităţi specifice, măsuri şi sarcini organizatorice, tehnice, operative cu caracter umanitar şi de informare publică, planificate, organizate şi realizate în scopul prevenirii şi reducerii riscurilor de producere a dezastrelor, protejării populaţiei, bunurilor şi mediului împotriva efectelor negative şi înlăturării operative a urmărilor acestora cu asigurarea condiţiilor necesare supravieţuirii persoanelor afectate”. Activitatea este de interes naţional, are caracter permanent şi constituie obligaţie, potrivit legii autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, pentru toate persoanele juridice de drept public şi privat, precum şi pentru persoanele fizice.

Concepţia, organizarea, desfăşurarea şi managementul activităţilor de protecţie civilă se stabilesc şi se realizează la nivel local şi naţional pe principiile autonomiei subsidiarităţii, legalităţii, responsabilităţii corelării obiectivelor şi resurselor, cooperării şi solidarităţii.

În acest sens, agenţii economici sunt obligaţi să întreprindă toate măsurile şi acţiunile pentru asigurarea acestei responsabilităţi şi ,în mod normal, să îşi protejeze informaţia şi salariaţii pentru a–şi asigura funcţionarea în contextul dezvoltării durabile. În România, la nivel de societăţi comerciale, această activitate nu este conştientizată datorită nivelului precar de informare, educare, exerciţiu şi cercetare. Schematic, poziţia şi implicaţiile în dezvoltarea social–culturală, politică, economică, a protecţiei mediului în cazul unui eventual dezastru, precum şi prevenirea sau diminuarea acestuia, sunt prezentate în figura 5.6.

În ultimii 30 de ani lumea a avut parte de o medie de 615 catastrofe pe an, 66.000 de victime şi 95 de miliarde de dolari pagube anuale (conform unui raport dat publicităţii în ianuarie 2011 de firma de asigurări Munich


61

Re). În 2010 un număr de 950 de catastrofe naturale au provocat aproape 250.000 de victime şi pagube de 130 miliarde de dolari, cu mult peste media ultimilor 30 de ani.

Pentru cutremurul produs în martie 2011 în Japonia, se estimează 300 de pierderi omeneşti şi economice de peste 180 de miliarde de dolari, iar lanţul pagubelor se va întinde în toată lumea şi va amplifica dimensiunea acestora. Pentru România se arată într–un raport al Băncii Mondiale că pagubele generate de dezastrele ciclice ajung la 5% din produsul intern brut, în condiţiile în care nu s–a luat în calcul şi un eveniment major cum ar fi un cutremur de 7 grade pe scara Reichter, care ar provoca daune de 1,5 miliarde de dolari, adică 10% din PIB.

Suntem o ţară vulnerabilă la dezastre, unde din resursele pe care le avem investim foarte puţin în prevenirea şi diminuarea efectelor dezastrelor.

Mediul economic asigură condiţiile de existenţă şi dezvoltare ale societăţii umane, el poate şi chiar contribui la degradarea mediului înconjurător, dar poate genera şi dezvoltare în siguranţă pentru societate, economie, ecosisteme şi mediu dacă se acţionează eficient şi permanent, pentru prevenirea şi diminuarea efectelor eventualelor dezastre.

În vederea realizării acestui deziderat, societatea de construcţii montaj se poate regăsi în 3 situaţii posibile: a) Afectată de dezastre, mai mult sau mai puţin preocupată de înlăturarea urmărilor beneficiind de sprijin şi

ajutor din partea forţelor şi mijloacelor ce întreprind măsuri de reabilitare şi reconstrucţie. b) Când, deşi afectată, intervin voluntar sau în baza unui contract ferm anterior evenimentului, cu resurse

pentru diminuarea urmărilor dezastrului şi chiar în reconstrucţie. Intervenţia se poate realiza cu resurse umane şi/sau materiale şi utilaje. Între timp se acţionează şi pentru reducerea efectelor dezastrului asupra societăţii.

c) Când este afectată beneficiază de ajutor pe anumite direcţii care acţionează în zona reabilitării şi reconstrucţiei în baza cererii şi ofertei pentru persoane fizice, agenţi economici şi industrii publice.

Deşi o situaţie de urgenţă generează o criză în societate şi economie, pentru firmele de construcţii poate genera şi oportunităţi de afaceri, în cazul în care acestea sunt implicate în înlăturarea urmărilor şi în faza de reconstrucţie.

Fig. 5.6 Prevenirea şi/sau diminuarea unui dezastru în contextul dezvoltării durabile şi implicaţiile responsabilităţilor pentru agenţii economici

În toate cele 3 situaţii societatea comercială de construcţii montaj va lua următoarele măsuri: A. Măsuri şi sarcini organizatorice, tehnice, operative pentru prevenirea, reducerea riscurilor de producere a

dezastrelor, protejării salariaţilor, bunurilor şi mediului împotriva efectelor negative a dezastrelor precum si pentru înlăturarea urmărilor acestora.

B. Măsuri organizatorice pentru asigurarea siguranţei şi continuităţii afacerii.


62

CAPITOLUL 6

CONCLUZII, PROPUNERI, CONTRIBUȚII PERSONALE ȘI DIRECŢII DE APROFUNDARE ŞI

CERCETARE

Concluzii și propuneri Societatea comercială este agentul economic de bază al fiecărei economii, principalul generator de valoare

adăugată şi valoare de întrebuinţare, în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea majoritatea populaţiei ocupate în orice stat indiferent de nivelul său de dezvoltare.

Pentru atingerea obiectivelor sale, societatea comercială, în cazul prezentei lucrări – de construcții–montaj – desfășoară o serie de activități deosebit de complexe și variate. Aceste activități definite ca funcțiuni esențiale de îndeplinit de către societatea comercială de construcții–montaj sunt:

- tehnică (de a produce); - comercială (a cumpăra–a vinde); - financiară (a finanţa); - contabilă (a contabiliza); - de securitate (de a proteja salariaţii şi bunurile); - administrativă (asigurarea procesului de conducere, a organizaţiei, prin care se realizează atributele de

management). În lucrare s–au analizat aspecte ale managementului acestor funcțiuni, în funcționarea și dezvoltarea

societății comerciale de construcții–montaj. Aspectele urmărite în procesul managementului au la bază: – finalitatea activității firmei ca obiect de activitate (proiectul de construcții și gestionarea resurselor

implicate); – reglarea activității societății de construcții–montaj prin acțiuni ce presupun un proces de diagnosticare

continuu; – asigurarea măsurilor de prevedere, prevenire și ameliorarea stării firmei în caz de criză datorată unor

nefuncționalități interne și dificultăților create de mediul înconjurător precum și situațiilor de urgență impuse de dezastrele naturale și/sau antropice.

Concluziile evidențiate din analizele și studiile efectuate au fost finalizate cu exemple concrete. În acest sens, pentru capitolul 1 se poate concluziona în sinteză că piaţa construcţiilor din România,

datorită imaturităţii societăţii şi decidenţilor la care în prezent se adaugă și criza mondială economică este încă dezordonată, fără repere sigure privind viitorul apropiat şi cuprinsă de acţiuni speculative ale capitalului intern şi mai ales extern.

Analizele efectuate în scopul cuprinderii capacității pieții construcțiilor din România în corelație cu starea economică a anilor 2010 – 2011 au scos în evidență un orizont înnourat cu incertitudini majore. În acest an piața construcțiilor nu va ieși din recesiune, iar cea mai favorabilă abordare ar fi ca valoarea cifrei de afaceri va ajunge la 9,5 – 10 miliarde euro aproximativ la același nivel cu cel din anul 2010. Piața s–ar putea să revină în creștere în 2012 ținând seama de ciclul electoral și că reprezintă ultimul an în care mai beneficiem de fondurile europene nerambursabile. Această creștere va fi acoperită în cea mai mare parte de sectorul public. Raportul ultimilor doi ani între investițiile publice și cele private s–a inversat în acest sector. În prezent 70–75% din investițiile în domeniul construcțiilor sunt realizate cu bani publici. O prognoză pentru România în următorii ani s–ar prezenta astfel (figura 6.1):

Fig. 6.1 Stadiul şi scenariile de evoluție a sectorului construcţii (UE – momentul aderării la Uniunea Europeană)

0

UE

24,1 mld. E

16,2 mld. E scenariul 1

scenariul 2

scenariul 3

2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015

3

69

1215

18212427

3033


63

În realizarea celor 3 scenarii s–au avut în vedere următorii factori de influenţă care sunt și direcții de

acțiune in viitor pentru atenuarea declinului si asigurarea unei dinamizări a acestui domeniu: - accesul şi dinamizarea implementării fondurilor europene prin creşterea gradului de absorbţie; - dinamizarea execuţiei lucrărilor de infrastructură şi edilitare; - relaxarea accentuată a creditării; - dezvoltarea parteneriatelor stat–capital privat; - noi strategii pentru atragerea investitorilor străini pentru următorii 2 ani; - reducerea birocraţiei; - stabilirea cursului valutar; - recâştigarea încrederii cumpărătorilor în cazul imobilelor noi; - intrarea în zona euro 2014–2015; - evoluţia crizei financiare şi economice în lume şi în special în România. Este limpede că piaţa construcţiilor nu va mai atinge în următorii 4 ani cotele evidenţiate în 2008 când

execuţia lucrărilor de construcţii urmărea şi forme speculative din piaţă iar o parte din factorii de influenţă acţionau favorabil. În criză, factorii de influenţă în România sunt elemente de inhibare a anumitor segmente de piaţă, fapt ce conduce la cel mai fericit scenariu (1), când sectorul construcţii va ajunge în 2013 la maxim 74,6% din anul 2008, anul de referinţă pozitivă.

Celelalte 2 scenarii din punctul de vedere al analizei de mai sus sunt mai pesimiste deoarece în estimare s–a luat în considerare şi factorul politic (alegeri locale, parlamentare şi președințiale). În aceşti ani ca o consecinţă a democraţiei bugetul va fi canalizat de către aleşii neamului către cheltuieli sociale iar anul 2013 reprezintă ultimul an, cel puţin ce este stabilit până în prezent, în care vor putea fi accesaţi banii de la Uniunea Europeană. Ca un exemplu sugestiv pentru perioada 2007–2013 pentru Programul Operaţional Sectorial de Transport au fost prevăzuţi 4,5 miliarde euro şi au fost absorbiţi doar 110 milioane euro ceea ce reprezintă 4%. Pentru 2011 se prevăd 500 milioane euro, ceea ce ar reprezenta doar 11%. Greu de estimat că până la sfârşitul anului 2013 diferenţa de 89% vom fi capabili să o accesăm. La nivel de programe și domenii, gradul de promovare și absorbție a fondurilor europene este în prezent de aproximativ 4% din total. Cert este că, contribuția României, reprezintă aproximativ 3 mil. euro pe zi la bugetul Uniunii Europene, iar absorbția este de maxim 1,5 mil. euro pe zi. La un calcul simplu se poate evidenția o pierdere de 6 mil. euro pe zi pentru România. Până la sfârșitul anului 2012 se preconizează în cel mai bun caz absorbția a maxim 50% din totalul fondurilor disponibile.

Deși în plină criză economică internațională, România poate atenua impactul acesteia și corecta din mers disfuncționalitățile pieții construcțiilor pentru a realiza un cadru favorabil funcționării și dezvoltării acestui sector dacă, în primul rând se asigură implementarea unor măsuri active de relansare a sectorului privat și în special a societăților mici și mijlocii care sunt principalii contributori la bugetul de stat și creatori de plus valoare. Măsurile care sunt necesare și le propun sunt:

– creșterea veniturilor și a încrederii populației în climatul economic; – amplificare absorbției fondurilor europene, structurale și de coeziune în special pentru implementarea

proiectelor de infrastructură și dezvoltare a mediului de afaceri; – canalizarea părții de buget de stat destinată investițiilor, către obiective ce produc plus valoare; – crearea parteneriatelor pentru realizarea unor investiții și în dezvoltarea infrastructurii; – îmbunătățirea mediului de afaceri; – simplificarea procedurilor administrative, reducerea birocrației și eliminarea corupției; – reducerea arieratelor, generate de autoritățile locale și societățile naționale cu capital majoritar de stat sau

la care statul este acționar, către firmele de construcții; – combaterea muncii nedeclarate și eliminarea evaziunii fiscale în domeniul construcțiilor și a comerțului

cu materiale de construcții; – continuarea lucrărilor de consolidare construcții și reabilitare termică a celor existente; – scăderea ratei totale de impozitare pe forța de muncă și a profitului reinvestit; – dezvoltarea sistemului de creditare și ipotecar pentru procurarea locuințelor prin atragerea liniilor externe

de creditare; – implementarea mecanismelor de acordare a creditelor pe termen lung sectorului de construcții în scopul

finalizării construcțiilor rezidențiale și nerezidențiale nefinalizate; – lărgirea de către B.N.R. a ariei de cuprindere a instrumentelor acceptate pentru garanții în cadrul

operațiunilor de refinanțare. Indiferent de natura și categoria lucrărilor, de angajamentul contractual și de dimensiunea și organizarea

firmei de construcții–montaj, activitatea este materializată în implementarea unuia sau a mai multor proiecte de construcții în anumite faze de execuție. Managementul proiectelor de construcții cu caracter temporar și dinamic se suprapune cu managementul societății comerciale, de aceea activitatea în construcții presupune implicarea unei gestiuni riguroase. Aceasta se realizează prin alte proiecte care implică resurse financiare, umane, materiale și energie într–un timp determinat. În parcursul implementării proiectelor apar evenimente care uneori sunt dificil sau chiar greu de anticipat. Dificultățile managementului proiectului de construcții care pot influența funcționarea și dezvoltarea firmelor de domeniu și rezultatele implementării acestora, identificate și tratate în prezenta lucrare pot fi sintetizate în:


64

1. managementul societăților de construcții montaj în România nu este convins de necesitatea managementului proiectelor;

2. documentațiile tehnico–economice sunt superficial întocmite și la proiectele mari sunt depășite de actualitate. Aceasta se datorează faptului că durează ani buni până când sunt materializate în execuție și chiar suferă întreruperi nejustificate tehnic;

3. existența programelor de management și gestiune insuficient integrate datorită necunoașterii și evaluării greșite a costurilor de implementare;

4. specializarea și calificarea insuficientă în domeniul managementului proiectelor de construcții și a orientării oportuniste a unor ”manageri” fără calitățile necesare către acest domeniu;

5. insuficienta pregătire în managementul economico–financiar a managerilor și/sau acționarilor societăților comerciale de construcții–montaj.

Luând în considerație aspectele tratate în lucrare și punctele slabe identificate în asigurarea și utilizarea managementului proiectelor, propun următoarele:

– asigurarea unor norme de responsabilitate pentru întocmirea părții de documentație economică și specificațiile tehnice ce susțin și compun caietele de sarcini;

– reanalizarea oportunității și necesității etapei de prefezabilitate în sensul limitării distanței temporale între elaborarea acestui studiu și etapa următoare de fezabilitate la maxim șase luni pentru proiectele din bani publici.

– limitarea variației totale a costurilor la maxim 15% din valoarea proiectului și a dotărilor cu maxim 5% cu justificare tehnică obiectivă;

– asigurarea transparenței activității de achiziții de lucrări și stabilirea marjei de ofertare a proiectului în maxim 15% din valoarea totală;

– elaborarea și implementarea unui sistem eficient (inclusiv pentru subantreprenori) de monitorizare și intervenție în cadrul evenimentelor critice apărute în execuția lucrărilor;

– perfecționarea sistemului de contabilitate astfel încât să permită urmărirea costurilor pe obiective și agregarea datelor la nivelul proiectelor șantierelor și obiectelor în cadrul sistemului de contabilitate al societății comerciale de construcții–montaj;

– pregătirea și dezvoltarea competențelor inginerilor din domeniu privind managementul proiectelor și introducerea certificării acestora, condiție de bază pentru a accesa la această responsabilitate;

Problema de substanță a acestui sector economic important – în România – este aceea că procesul operațional de conducere a activităților societăților comerciale și în special a celor de construcții–montaj se desfășoară sub patronajul administrării intuitive (bazată pe experiență practică) și jaloanele date de legislația obligatorie în vigoare. În firmele mici de profil, obiectivul principal urmărește partea tehnică și aprovizionarea, managerii și/sau acționarii, mulțumindu–se cu un contabil și un atașamentist. Chiar și în cele mijlocii nu se acordă atenția cuvenită unui management integrat prin fundamentarea deciziilor în baza unei conduceri științifice ce utilizează metode de analiză economico–financiară, de aceea de multe ori acestea ajung în impas.

Asigurarea laturii tehnice și de execuție lucrări este necesară dar nu suficientă pentru funcționarea societății comerciale de construcții–montaj.

Cunoașterea foarte bună a situației economico–financiare a firmei aflate sub impactul direct și dinamic al mediului înconjurător este imperativă pentru a asigura eficiența și creșterea competitivității și pentru a identifica și evita situațiile de disfuncționabilitate. Pentru a răspunde în fața unor aspecte privind analiza și diagnosticarea stării de sănătate, lucrarea prezintă metode teoretice de analiză și de diagnostic cu exemple aplicative în societatea de construcții–montaj ce sunt concluzionate în sensul:

– necesității asigurării unui management profesionist dat de cunoașterea stării economice și financiare în funcționarea și dezvoltarea societății comerciale;

– ținând seama de complexitatea activităților tehnico economice și financiare pentru societatea de construcții–montaj se impune efectuarea analizelor financiare curente, preventive, la nivel de societate și proiect, pentru a realiza controlul operativ și a regla și/sau înlătura eventualele neajunsuri;

– folosirii în managementul proiectelor, dar mai ales al societății, de către manageri a analizei cash–flow–lui. În firmele mici în cazul în care pe o perioadă de timp se află în execuție un singur proiect, această analiză coincide și pentru societate.

Aceste analize efectuate periodic și continuu de către manager pot identifica acțiunea agresiv–negativă și reprezintă o diagnosticare eficientă privind:

1. Identificarea disfuncționalităților și cauzele ce declanșează și dezvoltă procesul de degradare. 2. Stabilirea măsurilor necesare pentru înlăturarea cauzelor disfuncționalităților. 3. Adoptarea deciziilor operative necesare măsurilor de către managementul societății comerciale. 4. Implementarea și monitorizarea acțiunilor de atenuare și înlăturare a procesului de degradare al

societății. Cauzele degradării fiind multiple în acest capitol am urmărit să evidențiez sistematic: – modul și metodele de diagnostic ale activității firmei în scopul identificării factorilor și cauzelor care

provoacă procesul de redresare; – cauzele probabile ce pot determina eșecul unei societăți comerciale cu obiect de activitate în construcții; – implicațiile crizei economice în economia societăților comerciale.


65

Utilitatea prezentării acestui studiu de caz constă în principal în faptul că se prezintă elemente obligatorii pe care trebuie să le conțină planul de reorganizare:

- pentru a îndeplini condiția admiterii în principiu a acestuia; - pentru a convinge creditorii că acesta este viabil în vederea votării. Studiul prezentat, reprezintă un exercițiu eficient de reorganizare a unei societăți de construcții și poate

constitui un model de dezvoltare a unui “Plan de reorganizare” dar nu un șablon deoarece particularitățile, legislația, corecțiile de piață, structura patrimoniului, creditării și resursele de reorganizare, diferă de la o societate la alta.

În același registru, managementul societăților comerciale de construcții–montaj, lucrarea cuprinde și starea de criză generată ca urmare a unui dezastru natural și/sau antropic ce pune în stare de dificultate și chiar nefuncțională agentul economic. Această problematică este insuficient abordată în prezent în țara noastră. Deși avem informații și experiențe istorice deosebite cu privire la pericolul și dimensiunea posibilă a dezastrelor naturale și suntem sub amenințarea celor tehnologice, măsurile de prevenire și diminuare a efectelor acestora nu sunt îndeajuns tratate pentru activitatea agenților economici deoarece:

– legislația, în cea mai mare parte se referă la atribuțiuni și sarcini ale instituțiilor publice cu misiuni privind protecția populației și sarcini operative pentru instituțiile, organele și organismele cu atribuțiuni în situații de urgență;

– sunt insuficiente aplicații unde sunt implicați și agenții economici; – este insuficient organizat sistemul informațional pentru populație și agenți economici; – educația și aplicațiile sunt inexistente la nivelul marii majorități a populației; – relații de îndrumare și colaborare insuficiente între agenții economici și instituțiile, organele, organismele

neguvernamentale și ONG–uri pentru realizarea unor măsuri concrete pentru prevenire și acțiune postdezastru; – necunoașterea legislației existente de la nivel de cetățean până la acela de manager al unei instituții sau

societăți comerciale; Ținând seama că în orice clipă poate avea loc un dezastru iar pregătirea măsurilor din timp poate contribui

la evitarea sau diminuarea pierderilor de vieți omenești și a pagubelor materiale, este necesar: – să se elaboreze o nouă stratege națională care să aibă în vedere aspectele de prevenire și realizare a

măsurilor, prin educație și asigurare logistică suficientă, în cazul situațiilor de urgență; – să se unifice legislația normelor, normativelor, instrucțiunilor și ordinelor de ministru care au domeniu

direct, indirect sau incident pentru situații de urgență; – pregătirea, instruirea și antrenarea populației prin aplicații periodice; – extinderea și aprofundarea cercetării în domeniul pregătirii și măsurilor concrete de protejare a afacerii cu

costuri eficiente și suportabile; – introducerea în pregătirea managerilor de cunoștințe privind evaluarea riscurilor și a măsurilor de

prevenire adecvate situațiilor de urgență; – să existe ore de educație pentru acest domeniu în învățământul primar, gimnazial și universitar cu

exerciții și aplicații concrete de protecție a populației. Contribuţii personale • Realizarea unor modele de analiză flexibile pe categorii de cash–flow, specifice firmelor de construcţii–

montaj prin care managerul poate obține informaţii privind rezultatele şi influenţele acestora în planificarea activităţilor viitoare.

• Introducerea unor elemente practice de aplicare a Legii Insolvenţei nr. 85/2006 în reorganizarea şi restructurarea societăţilor aflate în dificultate.

• Evidențierea necesității unor măsuri de protecţie a afacerii, implicit a societăţii prin asigurări şi acţiuni de prevenire şi diminuare a pierderilor umane şi materiale în caz de dezastru.

• Realizarea sinopticului privind gestionarea activităților de protecție și intervenție a agenților economici cu domeniul de activitate în construcții–montaj.

• Importanța societăților de construcții în cazul situațiilor de dezastru în raport cu celelalte societăți comerciale din cadrul economiei naționale.

• Documentare pentru dezastre și realizarea modului de acțiune în cadrul etapelor de desfășurare ce impun gestionarea evenimentului.

Direcții de aprofundare şi cercetare Studierea posibilităților de analiză financiară privind gestiunea economică a societăților comerciale cu

domeniul de activitate în construcții şi elaborarea unui ghid pentru manageri, privind principalele analize financiare ce pot oglindi practic şi eficient activitatea firmei şi posibilităţi de planificare viitoare.

Aprofundarea analizei privind asigurarea măsurilor şi acţiunilor pentru securitatea afacerii în situaţii de urgenţă.

Întocmirea cursului de pregătire privind falimentul societăților comerciale de construcții, pentru managerii firmelor.

Întocmirea cursului de pregătire privind măsuri și aplicații pentru diminuarea efectelor dezastrelor naturale și antropice pentru manageri și personalul tehnic.


66

Masterat privind dezvoltarea oportunităților de afaceri în construcții. Masterat privind sistemul situațiilor de urgență și managementul proiectelor de construcții: achiziții,

contracte, calitate, plăți. Cercetarea și documentarea privind legislația în Uniunea Europeană și în afara Uniunii Europene

privind managementul în situații de urgență, la dezastrele nonmilitare precum și realizarea unor propuneri legislative în scopul asigurării continuității și protecției afacerii.

BIBIOGRAFIE SELECTIVĂ

[1] Alfonsi G., Grandjean P., Practique de gestion et d’analyse financiere, Paris, Les Edition

D’organisation, 1993; [2] Andronic C., Bogdan C., Performanțele întreprinderii, Editura Policrom, Iași, 2000; [3] Băcanu B., Management strategic, Editura Teora, București, 1997; [4] Bărbulescu C., Bâgu C., Managementul producției, Editura Tribuna Economică, București 2002; [5] Bărbulescu C., Diagnosticarea întreprinderilor în dificultate economică. Strategii și politici de redresare

și dinamizare a activității, Editura Economică, București 2002; [6] Bărbulescu C., Economia și gestiunea întreprinderii, Editura Economică, București, 1995; [7] Bărbulescu C., Gavrilă T., Economia şi gestiunea întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 1999, [8] Bășanu Ghe., Pricop M, Managementul aprovizionării și desfacerii, Editura Economică, București,

1996; [9] Bran P., Finanțele întreprinderii, Editura Economică, București, 2001; [10] Campbell Mc Connell, Economics Mc. Graw Fill Book Companny San Francisco, 1987; [11] Cândea R., Cândea D., Comunicare managerială, Editura Expert, București, 1996; [12] Cornescu V., Mihăilescu I., Stanciu S., Management – baze generale, Editura Actami, București, 1998; [13] Cornescu V., Șerb M., Strategia de dezvoltare a întreprinderii, Editura Politică, București, 1989; [14] Curteanu D., Năstase M., Managementul riscului în construcţii, revista Tribuna Economică, nr. 3,

1998; [15] David F. R., Strategic management, Merill, London, 1989; [16] Deac V., Bâgu C., Strategia firmei, Editura Eficient, București, 2000; [17] Dima I. C., Nedelcu M. V., Management industrial – tratat, editura Național, 2000; [18] Dima I.C., Management logistic, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996; [19] Dumitrescu M., Managementul schimbării, Editura Economică, 1996; [20] Dumitrescu M., Organizarea muncii conducătorului de întreprinderi, Editura tehnică, 1978; [21] Elie Cohen, Gestion financiere de Plentreprise et developpment financiere EDICEF-AUPELLF, Paris

1991; [22] Emilian R., Iniţiere în managementul serviciilor, Editura Expert, Bucureşti, 2001; [23] Franks T., Managementul proiectelor în ţările în curs de dezvoltare, Editura All, 1993; [24] Frese M., Van Geldren M., Ombach M., Haw to Plan a Small Scale Busineess Owner, Small Business

Management, nr. 2, 2000; [25] Gary J., Comportament organizaţional, Editura Economică, Bucureşti, 1998; [26] Ghiță Marilena, Ghiță P. T., Firma în economia europeană, Editura Economică, București, 2007; [27] Ghiță Marilena, Sistemul costurilor: calcul și modele, Editura Economică, București, 2000; [28] Giurgiu A.–I., Mecanismul financiar al întreprinzătorului, Editura Dacia, Cluj–Napoca, 1995; [29] Halpern P., Weston J. F., Brigham E., Finanțe manageriale, Editura Economică, 1996; [30] Hidoş C., Proiectarea structurilor organizatorice, Editura Politică, Bucureşti, 1974; [31] Işfănescu A., Stănescu C., Băicuşi A., Analiza economico-financiară, Editura Economică, Bucureşti,

1999; [32] Johns G., Comportament organizaţional, Editura Economică, Bucureşti, 1998; [33] Katler Ph., Managementul marketingului, Editura Teora, București, 1997; [34] Kevin C., Entrepreneurship Education, Quorum Books, New York, 1990; [35] Lazăr M. Cistelecan, Economia, eficiența și finanțarea investițiilor, Editura Economică, București,

2002; [36] Lock Denis, Management de proiect, Editura Codecs, București, 2000; [37] Manolescu A., Lefter V., Managementul resurselor umane, Editura Economică, Bucureşti, 1999; [38] Maylor H., Project management, Pirman Publishing, 1996; [39] Mărgulescu D., Analiza economico-financiară, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 1994; [40] Mărgulescu D., Niculescu M., Robu V. , Diagnostic economico-financiar, Editura Romcart, 1994; [41] Mârza S., Constituirea societăţilor comerciale, IMAGO, Sibiu, 1992; [42] Mereuţă C., Analiza diagnostic a societăţilor comerciale în economia de tranziţie, Editura Tehnică,

1994; [43] Mereuţă C., Tranziţia managementului societăţilor comerciale româneşti, Editura Tehnică, Bucureşti,

1995;


67

[44] Mihăilescu N., Analiza activității economico–financiare, Editura Victor, București, 2001; [45] Morgenstern R., Analize economice, EPA, 1997; [46] Nicolescu O., Managementul întreprinderilor mici şi mijlocii, Editura Economică, Iaşi, 2009; [47] Nicolescu O., Verboncu I, Management şi eficienţă, Editura Nora, Bucureşti, 1994; [48] Nicolescu O., Verboncu I, Management, Editura Economică, Bucureşti, 1997; [49] Nicolescu O., Verboncu I, Management, Editura Economică, Bucureşti, 1999; [50] Nicolescu O., Verboncu I., Fundamentele managementului organizaţiei, Editor Tribuna Economică,

Bucureşti, 2001; [51] Niculescu M., Lavalette G., Strategii de creștere, Editura Economică, București, 1999; [52] Olariu C. V., Economia și organizarea construcțiilor, Editura Didactică și pedagogică, 1973; [53] Pârvu F., Olaru S., Managementul întreprinderii, Editura Lumina Lex, București, 2010; [54] Popescu D., Procesul decizional în întreprinderile mici şi mijlocii, Editura Economică, Bucureşti,

2001; [55] Postavaru N., Nafees Ahmed Memon, Construction Management, Editura MatrixRom, București,

2011; [56] Postăvaru N, Băncilă Şt., Monitorizarea şi controlul execuţiei lucrărilor de construcţii montaj, Editura

Matrix Rom, Bucureşti, 2000. [57] Postăvaru N, Managementul celor trei nivele – Management general, Editura U.T.C.B., 1995; [58] Postăvaru N., Decizie și previziune, Editura MatrixRom, București, 1998; [59] Postăvaru N., Ghiauș C., Managementul integrat și al sistemelor informaționale, Editura MatrixRom,

București, 2001; [60] Postăvaru N., Managementul proiectelor, Editura Matrix Rom, Bucureşti, 1999; [61] Postăvaru N., Organizarea firmelor mici și mijlocii, Editura MatrixRom, 1997. [62] Pryor P., Marketinul serviciilor de construcții, Editura Codecs, București, 2005; [63] Purcărea Theodor, Management comercial, Editura Expert, București, 1994; [64] Radu V., Curteanu D., Managementul proiectelor de construcţii, Editura Economică, Bucureşti, 2002; [65] Robinson S., Management financiar, Editura Teora, București, 1997; [66] Rojanschi V., Bran F., Grigore F., Elemente de economia și managementul mediului, Editura

Economică, București, 2004; [67] Russu C., Managementul întreprinderilor mici şi mijlocii, Editura Expert, Bucureşti, 1996; [68] Rusu Costache, Voicu M., ABC–ul managerului, Editura Gheorghe Asachi, Iași, 1993; [69] Samochiş B.,Lazăr I., Analiza activităţii economice, Editura Ceres, Bucureşti 1990; [70] Sava C–tin, Monac C–tin, Stările excepționale, Editura Forum, București, 2000; [71] Socolescu M.A., Radu V., Proiect economic complex privind organizarea şi planificarea unei unităţi de

construcţii, Lito ASE, 1981; [72] Stanciu Fl., Eficiența economică a investițiilor, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995; [73] Stancu I., Finanțe, Editura Economică, 1996; [74] Stăncioiu I., Militaru Gh., Management. Elemente fundamentale, Editura Teora, Bucureşti, 1998; [75] Stănescu A. O., Miloș M. S., Dumitru Ș., Milu O. D., Procedurile de prevenție a insolvenței:

concordatul preventiv și mandatul ad–hoc. Reorganizarea judiciară, Editura Universul juridic, București, 2010; [76] Stevenson H., Gumpert D., The Heart of Entrepreneurship, Haward Business Review, nr. 2, 1985; [77] Toma M., Mărgărit N., Management în construcții. Planificarea și organizarea lucrărilor de construcții,

Editura Economică, București, 2002 [78] Tomescu F., Managementul societăților comerciale, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1998; [79] Topală E., Fezabilitatea și restructurarea, Editura Semne, București , 1997; [80] Vasilescu I., Investițiile și relansarea economică, Editura Tribuna Economică, București, 1999; [81] Vasilescu I., Românu I., Cicea C., Investiții, Editura Economică, București, 2000; [82] Vasilescu I., Strategii economice alternative, URSA “George Cristea”, București, 1999; [83] Verboncu I., Manageri şi management, Editura Economică, Bucureşti, 2000; [84] Verboncu I., Popa I., Diagnosticarea firmei, Editura Tehnică, București, 2001; [85] Ward M., 50 de tehnici esenţiale de management, Editura Codecs / Class, Bucureşti, 1997; [86] Zaman Gh., Vîlceanu Gr., Consistenţa întreprinderilor mari şi mici, Tribuna Economică nr. 45, 1999; [87] Zorlenţan T, Managementul organizaţiei, Editura Economică, Bucureşti, 1998; [88] *** Hotărâre Nr. 1490 din 9 septembrie 2004 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și

funcționare a organigramei Inspectoratului General pentru Situații de Urgență. [89] *** HG nr. 1072 / 2003 privind avizarea de către Inspectoratul de Stat în Construcții a documentațiilor

tehnico–economice pentru obiectivele de investiții finanțate din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare

[90] *** HG nr. 1865 / 2006 pentru modificarea limitelor valorice privind competențele de aprobare a documentațiilor tehnico–economice ale obiectivelor de investiții noi

[91] *** HG nr.203/2003 pentru aprobarea Regulamentului privind tipurile de reglementări tehnice și de cheltuieli aferente activității de reglementare în construcții, urbanism, amenajarea teritoriului și habitat, precum și a

http://www.librarie.net/autor/27162/nicolae-postavaru

http://www.librarie.net/autor/64378/nafees-ahmed-memon


68

Normelor metodologice privind criteriile și modul de alocare a sumelor necesare unor lucrări de intervenție în primă urgență la construcții vulnerabile și care prezintă pericol public, cu modificările și completările ulterioare

[92] *** HG nr.272/1994 pentru aprobarea Regulamentului privind controlul de stat al calității în construcții

[93] *** HG nr.28/2008 privind aprobarea conținutului–cadru al documentației tehnico–economice aferente investițiilor publice, precum și a structurii și metodologiei de elaborare a devizului general pentru obiective de investiții și lucrări de intervenții

[94] *** HG nr.525/1996 pentru aprobarea Regulamentului general de urbanism, republicată [95] *** HG nr.766/1997 pentru aprobarea unor regulamente privind calitatea în construcții, cu

modificările și completările ulterioare [96] *** HG nr.925/1995 pentru aprobarea Regulamentului de verificare și expertizare tehnică de calitate a

proiectelor, a execuției lucrărilor și a construcțiilor [97] *** Hotărâre arare nr. 1302 din 24 octombrie 2007 pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr.

573/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Consiliului Interministerial de Avizare Lucrări Publice de Interes National și Locuințe, publicată în Monitorul Oficial nr. 739 din 31 octombrie 2007

[98] *** Hotărâre nr. 1179 din 24 octombrie 2002 privind aprobarea Structurii devizului general și a Metodologiei privind elaborarea devizului general pentru obiective de investiții și lucrări de intervenții, publicată în Monitorul Oficial nr. 804 din 5 noiembrie 2002

[99] *** Hotărâre Nr. 1489 din 9 septembrie 2004 privind organizarea și funcționarea Comitetului Național pentru Situații de Urgență.

[100] *** Hotărâre Nr. 1491 din 9 septembrie 2004 pentru aprobarea Regulamentului–cadru privind structura organizatorică, atribuțiile, funcționarea și dotarea comitetelor si centrelor operative pentru situații de urgență

[101] *** Hotărâre Nr. 1492 din 9 septembrie 2004 privind principiile de organizare, funcționarea și atribuțiile serviciilor de urgență profesioniste

[102] *** Hotărâre Nr. 259 din 31 martie 2005 privind înființarea și stabilirea atribuțiilor Centrului Național pentru Securitate la Incendiu și Protecție Civilă

[103] *** Hotărâre nr. 547 din 09/06/2005 pentru aprobarea Strategiei naționale de protecție civilă [104] *** Hotărâre nr. 573 din 13 iunie 2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Consiliului

Interministerial de Avizare Lucrări Publice de Interes National și Locuințe [105] *** Institutul Național de statistică român, Anuarul statistic al României 2010; [106] *** Lege Nr. 307 din 12 iulie 2006 privind apărarea împotriva incendiilor [107] *** Lege Nr. 329 din 8 iulie 2004 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 25/2004

pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 88/2001 privind înființarea, organizarea și funcționarea serviciilor publice comunitare pentru situații de urgență

[108] *** Lege Nr. 363 din 7 iunie 2002 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 88/2001 privind înființarea, organizarea și funcționarea serviciilor publice comunitare pentru situații de urgență

[109] *** Lege Nr. 481 din 8 noiembrie 2004 privind protecția civilă [110] *** Legea 73/1995 privind pregătirea economiei naționale și a teritoriului pentru apărare, M.O. nr.

145 din 12 iulie 1995; [111] *** Legea nr.10/1995 privind calitatea în construcții, cu modificările și completările ulterioare [112] *** Legea nr.350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul, cu modificările și completările

ulterioare [113] *** Legea nr.351/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național – Secțiunea a

IV–a – Rețeaua de localități, cu modificările și completările ulterioare [114] *** Legea nr.50/1991 republicată privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, cu

modificările și completările ulterioare [115] *** Legea nr.7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare, republicată [116] *** OG nr.63/2001 privind înființarea Inspectoratului de Stat în Construcții – ISC, cu modificările și

completările ulterioare [117] *** Ordin nr. 1134 din 13/01/2006 pentru aprobarea Regulamentului privind planificarea, pregătirea,

organizarea, desfășurarea și conducerea acțiunilor de intervenție ale serviciilor de urgență profesioniste [118] *** Ordin Nr. 1184 din 6 februarie 2006 pentru aprobarea Normelor privind organizarea și asigurarea

activității de evacuare în situații de urgență [119] *** Ordin Nr. 360 din 14 septembrie 2004 pentru aprobarea Criteriilor de performanță privind

structura organizatorică și dotarea serviciilor profesioniste pentru situații de urgență [120] *** Ordin Nr. 370 din 28 septembrie 2004 pentru aprobarea structurii–cadru a Regulamentului

privind organizarea si funcționarea inspectoratelor județene, respectiv al municipiului București, pentru situații de urgență

[121] *** Ordin nr. 74 din 1 februarie 2007 privind aprobarea Metodologiei de emitere a avizului de către Inspectoratul de Stat în Construcții – I.S.C. pentru documentațiile tehnico–economice aferente obiectivelor de investiții finanțate din fonduri publice publicat în Monitorul Oficial nr. 101 din 9 februarie 2007


69

[122] *** Ordinul comun al ministrului dezvoltării, lucrărilor publice și locuințelor nr.726/2007 și al ISC nr.549/2007 privind aprobarea Metodologiei de emitere a avizului tehnic de către Inspectoratul de Stat în Construcții – I.S.C. pentru documentațiile tehnico–economice aferente obiectivelor de investiții finanțate din fonduri publice

[123] *** Ordinul comun al ministrului dezvoltării, lucrărilor publice și locuințelor nr. 486/2007 și al ISC nr. 500/2007, pentru aprobarea Procedurii privind emiterea acordului de către Inspectoratul de Stat în Construcții – I.S.C. pentru intervenții în timp asupra construcțiilor existente, cu modificările și completările ulterioare

[124] *** Ordinul comun al ministrului economiei și finanțelor nr.915/2008, al ministrului dezvoltării, lucrărilor publice și locuințelor nr.415/2008 și al ministrului transporturilor nr.465/2008 pentru aprobarea condițiilor contractuale generale și speciale la încheierea contractelor de lucrări

[125] *** Ordinul comun al ministrului lucrărilor publice și amenajării teritoriului nr. 34/N/1995, al ministrului apărării naționale nr. M30/1995, al ministrului de interne nr. 3422/1995 și al SRI nr. 4221/1995 pentru aprobarea Precizărilor privind avizarea documentațiilor de urbanism și amenajarea teritoriului, precum și a documentațiilor tehnice pentru autorizarea executării construcțiilor

[126] *** Ordinul comun al ministrului lucrărilor publice, transporturilor și locuinței nr.6/2003 și ministrului administrației publice nr.139/2003 privind măsuri pentru respectarea disciplinei în domeniul urbanismului și amenajării teritoriului în scopul asigurării fluidizării traficului și a siguranței circulației pe drumurile publice de interes național și județean

[127] *** Ordinul comun MDLPL nr. 1.299/09.10.2008, Inspectoratul de Stat în Construcții – I.S.C. nr. 1.620/10.10.2008 pentru modificarea Procedurii privind emiterea acordului de către Inspectoratul de Stat în Construcții – I.S.C. pentru intervenții în timp asupra construcțiilor existente, aprobată prin Ordinul ministrului dezvoltării, lucrărilor publice și locuințelor si al Inspectorului General de Stat al Inspectoratului de Stat în Construcții nr. 486/500/2007, publicat în Monitorul Oficial nr. 718 din 22 octombrie 2008

aspecte manageriale de constructii

Documents

1 politica financiar

romnia n anul 2010 16

lucrri n construcii

activitate n construcii

nicolae postvaru autor

construcii bucureti

construcii i aspecte