Aspecte generale privind căile de atac în procesul civil

Prin dispoziţiile de procedură au fost create condiţiile necesare pentru ca instanţele judecătoreşti sau alte organe cu activitate jurisdicţională să poată pronunţa hotărâri temeinice şi legale. Cu toate acestea, mai sunt şi cazuri în care sunt pronunţate hotărâri netemeinice sau nelegale, fie datorită unor greşeli săvârşite de către instanţele de judecată sau de alte organe cu activitate jurisdicţională cu prilejul aprecierii împrejurărilor de fapt ori a greşitei aplicări a legii la cauza dedusă judecăţii, fie datorită insuficienţei materialului probator sau unei greşite apărări a uneia dintre părţi. Pentru a asigura înlăturarea unor asemenea greşeli, legea a creat posibilitatea controlului judiciar, instituind diferite căi de atac, prin a căror exercitare se poate solicita verificarea hotărârilor considerate nelegale sau netemeinice şi înlăturarea erorilor săvârşite. Acesta constituie scopul căilor de atac.[1]

Căile de atac reprezintă mijloacele procedurale prin intermediul cărora părţile interesate sau procurorul au posibilitatea de a solicita şi obţine desfiinţarea hotărârilor judecătoreşti nelegale sau netemeinice.[2]

Căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege. Menţiunea greşită făcută de instanţă în hotărâre nici nu acordă părţii o cale de atac la care nu are dreptul, nici nu-i poate răpi dreptul la calea legală de atac.[3]

Calea de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti reprezintă un remediu posibil şi necesar faţă de erorile judiciare care se pot săvârşi, aşa încât dezînvestirea instanţei care a pronunţat hotărârea nu semnifică şi încheierea procesului. Dintr-o asemenea perspectivă, prin exercitarea căii de atac, partea nu urmăreşte atât anularea hotărârii, cât, mai ales, obţinerea unei noi hotărâri, cu desăvârşită eficacitate şi efectivitate. Având un asemenea scop şi repunând în discuţie legalitatea şi temeinicia hotărârii adoptate, căile de atac trebuie să se afle sub semnul rigorii.[4]

Pentru participanţii principali sau subiecţii procesului, existenţa căilor de atac oferă posibilitatea de a se înlătura greşelile cuprinse într-o hotărâre, greşeli datorate fie părţilor, care nu au informat corect pe judecători ori nu s-au apărat în bune condiţii, fie judecătorilor ce nu şi-au exercitat rolul activ, nu au stabilit corect situaţia de fapt ori nu au apreciat corespunzător probele administrate sau au aplicat sau interpretat în mod eronat legea.[5]

Din perspectiva întinderii efectelor pe care le declanşează şi le dezvoltă, căile de atac pot readuce în discuţie lucrul judecat în întregul lui, în fapt şi în drept, prin caracterul lor devolutiv, sau pot redeclanşa doar analiza parţială a hotărârii înzestrate cu această calitate încă de la pronunţarea ei.

Căile de atac reglementate de Codul de procedură civilă se pot clasifica după mai multe criterii:

a) În funcţie de condiţiile de exercitare, căile de atac se împart în căi ordinare şi căi extraordinare de atac. Calea ordinară de atac este apelul, ce se poate exercita de oricare parte din proces nemulţumită de hotărârea instanţei de fond, fără îndeplinirea unei condiţii speciale. Căile

1

extraordinare de atac sunt următoarele: recursul, contestaţia în anulare, revizuirea şi recursul în interesul legii. Acestea pot fi utilizate numai în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege.

Această clasificare prezintă o anumită importanţă practică în privinţa executării silite a hotărârii care este suspendată numai pe durata termenului în care poate fi exercitată calea ordinară de atac şi pe timpul judecăţii acesteia, căile extraordinare de atac neavând, de regulă, efect suspensiv.

Pentru exercitarea căilor ordinare de atac nu trebuie să existe o dispoziţie legală expresă în acest sens, însă, dacă se doreşte suprimarea acesteia, trebuie să existe o dispoziţie specială.[6]

b) În funcţie de instanţa competentă în soluţionarea căii de atac exercitate, căile de atac sunt: de reformare şi de retractare. Căile de atac de reformare (apelul şi recursul) sunt acelea prin care se realizează controlul judiciar şi sunt soluţionate de o instanţă superioară celei ce a pronunţat hotărârea atacată. Căile de atac de retractare (contestaţia în anulare şi revizuirea) sunt acelea care se soluţionează chiar de instanţa ce a pronunţat hotărârea atacată şi care vizează retragerea propriei hotărâri şi pronunţarea uneia legale.

c) În funcţie de provocarea sau nu a unei noi judecăţi în fond, căile de atac se împart în devolutive şi nedevolutive.

Căile de atac devolutive sunt cele care, în limitele a ceea ce s-a cerut în primă instanţă şi a ceea ce s-a atacat, provoacă o nouă judecată în fond, fără restricţii în ceea ce priveşte administrarea probelor.

Cale de atac devolutivă este apelul.

Efectul devolutiv este limitat de regula tantum devolutum quantum iudicatum, potrivit căreia în apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe.

Uneori, apelul nu are caracter devolutiv, deoarece prin cererea de apel nu se pretinde să aibă loc o judecare sau o rejudecare, ci se solicită desfiinţarea primei hotărâri şi respingerea cererii ca urmare a invocării unei excepţii peremtorii[7] sau declinarea competenţei în favoarea altei instanţe.

Prin căile de atac nedevolutive se realizează un control asupra hotărârii atacate, fără posibilitatea de a se administra, în principiu, probe noi, şi fără a se determina o nouă judecată în fond a pricinii. Sunt căi de atac nedevolutive: recursul, contestaţia în anulare, revizuirea, recursul în interesul legii.

d) În funcţie de faptul dacă termenul prevăzut pentru exercitarea însăşi a acelei căi de atac suspendă sau nu executarea hotărârii atacate, căile de atac sunt suspensive de executare de drept (apelul) sau, în principiu, nesuspensive de executare (recursul, contestaţia în anulare, revizuirea).

Prin excepţie, în cazul în care hotărârea se bucură de execuţie vremelnică, de drept sau judecătorească, apelul nu mai este suspensiv, dar instanţa de apel poate încuviinţa suspendarea execuţiei vremelnice.

2

Ca o excepţie de la regula conform căreia este o cale nesuspensivă de executare, recursul se înfăţişează ca o cale de atac suspensivă de executare în cauzele privitoare la strămutarea de hotare, desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări având o aşezare fixă. (art. 300 alin. 1 C.pr.civ.) În asemenea situaţii, efectul suspensiv de executare se produce de drept, adică în temeiul legii, fără a fi necesară o cerere în acest sens din partea recurentului.

Suspendarea executării silite se poate dispune şi în cazul promovării unei cereri de revizuire, sub condiţia dării unei cauţiuni (art. 325 C.pr.civ.).

e) În funcţie de faptul dacă părţile au sau nu acces direct la exercitarea căilor de atac, acestea sunt căi de atac comune şi căi de atac speciale.

Atunci când căile de atac pot fi exercitate de părţi sau procuror, ne aflăm în prezenţa căilor de atac comune. Aceste căi sunt: apelul, recursul, contestaţia în anulare şi revizuirea.

Atunci când dreptul de a exercita căile de atac este recunoscut unui subiect de drept ne aflăm în prezenţa unei căi de atac speciale. Are acest caracter doar recursul în interesul legii. Recursul în interesul legii are ca obiect unificarea practicii judiciare pe întreg teritoriul ţării şi poate fi exercitat numai de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de colegiile de conducere ale curţilor de apel.[8]

Regulile comune pentru folosirea căilor de atac sunt următoarele:a) legalitatea căii de atac, în sensul că legea e cea care o stabileşte şi, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti;b) ierarhia căilor de atac, constând în aceea că nu se poate recurge la o cale extraordinară de atac atât timp cât este prevăzută o cale ordinară de atac. Ordinea căilor de atac rezultă şi din unele dispoziţii exprese ale legii. De exemplu, contestaţia în anulare se poate exercita numai împotriva hotărârilor judecătoreşti rămase irevocabile (art. 317 alin. 1 C.pr.civ.);c) unicitatea dreptului de a folosi o cale de atac constă în faptul că partea nu poate folosi decât o singură dată aceeaşi cale de atac. Altfel spus, nu se poate judeca de două ori în aceeaşi cale de atac. În materia contestaţiei în anulare, art. 321 C.pr.civ. permite declararea unei a doua contestaţii, însă numai pentru motive care nu au existat la data introducerii primei contestaţii;d) neagravarea situaţiei părţii în propria cale de atac; aplicarea acestui principiu exprimat prin adagiul latin non reformatio in peius, face imposibilă înrăutăţirea situaţiei părţii în propria sa cale de atac. Principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac este consacrat legislativ prin dispoziţiile cuprinse în art. 296 C.pr.civ., teza a II-a, dispoziţii potrivit cărora ,,apelantului nu i se poate însă crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată”. Principiul este aplicabil şi în recurs potrivit art. 316 C.pr.civ., text conform căruia dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în capitolul referitor la recurs. Totodată, o trimitere la prevederile art. 296 este făcută şi în art. 315 alin. 4 conform căruia ,,la judecarea recursului, precum şi la rejudecarea procesului după casare, dispoziţiile art. 296 sunt aplicabile în mod corespunzător.[9]

3

Exercitarea căilor de atac are ca efect punerea în mişcare a controlului judiciar îndeplinit de instanţele superioare asupra hotărârilor instanţelor inferioare şi este guvernată de principiul legalităţii căilor de atac, prevăzut şi de art. 129 din Constituţie, care se referă la elemente precum obiectul căii de atac, subiectele acesteia, termenele de exercitare, ordinea în care acestea se exercită.[10]

Atacarea hotărârii judecătoreşti cu o altă cale de atac decât cea stabilită de lege constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac, consacrat de legea procesual civilă, în concordanţă cu principiul statuat prin art. 129 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privind liberul acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil.

Respectarea acestui principiu obligă şi la exercitarea controlului judiciar în conformitate cu normele specifice fiecărei căi de atac, referitoare la compunerea completului de judecată şi la desfăşurarea judecăţii.[11]

Deşi prioritară rămâne funcţia corectivă a căilor de atac, nu trebuie ignorată funcţia preventivă a acestora. Teoretic, mecanismul ce activează această din urmă funcţie nu este complicat: ştiind că hotărârea sa poate face obiectul unui examen critic de către judecătorii unei instanţe superioare, judecătorul primei instanţe este incitat să raţioneze cu multă grijă. Practic, viabilitatea mecanismului este trecută prin filtrul conştiinţei fiecărui magistrat.[12]

Simpla exercitare a unor căi de atac nu dovedeşte exercitarea cu rea-credinţă a unor drepturi procesuale, astfel că nu s-a dovedit încălcarea art. 723 C.pr.civ. Într-o speţă, buna credinţă a debitoarei a fost apreciată prin atitudinea sa faţă de obligaţia pe care o avea. Or, debitoarea a achitat în cea mai mare parte datoria şi nu a rezultat că nu urma să achite şi datoria rămasă.[13]

Recunoaşterea unor căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de lege constituie o încălcare a principiului legalităţii şi al celui constituţional al egalităţii în faţa legii.[14]

[1] Graţian Porumb, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. II, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, p. 11[2] Mircea N. Costin, Ioan Leş, Mircea Ştefan Minea, Călin M. Costin, Sebastian Spinei, Dicţionar de procedură civilă, ed. a II-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 184

[3] Ilie Stoenescu, Savelly Zilberstein, Drept procesual civil. Căile de atac şi procedurile speciale, Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1981, p. 17

[4] Ion Deleanu, Dispoziţii generale cu privire la exercitarea căilor de atac în Proiectul Codului de procedură civilă, în ,,Revista Română de Drept Privat” nr. 5/2009, p. 25-30

[5] Maria Fodor, Drept procesual civil, vol. II, ed. a II-a revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 379

[6] Minodora Condoiu, Drept procesual civil. Note de curs, vol. II, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007, p. 155-156; Florea Măgureanu, Drept procesual civil, ed. a XI-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 496; Andreea Ciucă, Apelul, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pp. 44-45

4

[7] Excepţiile peremtorii sau dirimante sunt excepţii de procedură ce duc la respingerea sau anularea acţiunii, făcând imposibilă continuarea judecăţii. Intră în această categorie, de exemplu, excepţia de nulitate a cererii de chemare în judecată, potrivit art. 133 C.pr.civ., pentru lipsa numelui, a obiectului sau a semnăturii, excepţia lipsei de calitate procesuală, autoritatea de lucru judecat, etc. (Alexandru Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p. 19)

[8] Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 6-7; Minodora Condoiu, op. cit., p. 156; Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, ed. a III-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 551; Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. II, ed. a II-a, revăzută, completată şi actualizată, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 122; Andreea Tabacu, Drept procesual civil. Curs universitar, ed. a II-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 265; Claudia Roşu, Drept procesual civil. Partea specială, ed. a II-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 15; Minodora Condoiu, Procesul civil. Forma, materia şi metoda, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 209

[9] Minodora Condoiu, Drept procesual civil. Note de curs, vol. II, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007, p. 157-158; Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, ed. a III-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 551-553; Ilie Stoenescu, Savelly Zilberstein, Drept procesual civil. Căile de atac şi procedurile speciale, Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1981, p. 16

[10] Curtea de Apel Craiova, Secţia civilă, decizia nr. 374/24.04.2008 (Sursa: http://portal.just.ro/JurisprudentaVizualizare.aspx?id_speta=5486)

[11] Curtea de Apel Constanţa, Secţia civilă, pentru cauze cu minori şi de familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale, decizia nr. 430/C/10.10.2007, în Curtea de Apel Constanţa, Buletinul jurisprudenţei 2007, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 103-106

[12] Andreea Ciucă, op. cit., p. 46. (7) Andreea Ciucă, Apelul, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 46

[13] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, decizia nr. 2547/2005, în Corneliu Turianu, Procedură civilă. Culegere de practică judiciară, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 226

[14] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 judecători, decizia nr. 288/07.11.2005, în Constantin Crişu, Codul de procedură civilă. Contencios administrativ, procedura contravenţiilor, procedura somaţiei de plată. Jurisprudenţă selectivă. 116 decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Ed. Juris Argessis, Curtea de Argeş, 2007, pp. 366-367

ˡ Graţian Porumb, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. II, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, p. 11² Mircea N. Costin, Ioan Leş, Mircea Ştefan Minea, Călin M. Costin, Sebastian Spinei, Dicţionar de procedură civilă, ed. a II-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 184³ Ilie Stoenescu, Savelly Zilberstein, Drept procesual civil. Căile de atac şi procedurile speciale, Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1981, p. 17

Dumitru Valeriu Mihăiescu, Virgil Rămureanu, Căile extraordinare de atac în procesul penal, Editura Ştiinţifică , Bucureşti, 1970, p. 9

5