ASPECTE GENERALE ALE GLOBALIZÃRII

Cu câteva decade în urmă, era încă posibil să plecăm de acasă şi să vizităm locuri diferite

unde totul, începând cu arhitectura, peisajul, limba, modul de viaţă, felul de a se îmbrăca

al oamenilor şi terminând cu valorile după care se ghidează populaţia erau total altfel

decât cele pe care le cunoşteam noi. Aceia erau ani în care puteam observa cu ochiul liber

diversitatea culturală. Dar o dată cu globalizarea economică, diversitatea dispare rapid.

Scopul principal al economiei globale este acela ca toate ţările să se omogenizeze într-un

tot unitar. Când lanţurile hoteliere îşi fac reclamă prin faptul ca toate camerele lor sunt

identice in fiecare oraş din lume, ele nu menţionează ca acele ţări devin identice şi din

alte puncte de vedere : maşini, zgomot, smog, violent fast-food-uri, McDonald's, Nike,

Levis, păpuşile Barbie, televiziunea si filmul american.

Globalizarea este un termen foarte uzitat căruia îi putem atribui numeroase

semnificaţii. Prin acest termen putem înţelege dezvoltarea pieţelor financiare globale,

creşterea corporaţiilor transnaţionale şi dominaţia lor crescândă asupra economiilor

naţionale. Majoritatea problemelor pe care oamenii le asociază globalizării, incluzând

pătrunderea valorilor de piaţă în acele domenii de care ele nu aparţin în mod tradiţional,

pot fi atribuite acestor fenomene. S-ar putea discuta totodată despre globalizarea

informaţiei şi a culturii, despre răspândirea televiziunii, a Internetului şi a celorlalte forme

de comunicare şi despre mobilitatea crescută a comercializării ideilor.1

Globalizarea mai poate fi definită ca un set de structuri şi procese economice,

sociale, tehnologice, politice şi culturale care reies din caracterul schimbător al

producţiei, consumului si comerţului de bunuri. S-au petrecut multe schimbări m

economia mondiala, de altfel putem considera globalizarea ca un rezultat a creării pieţei

mondiale. Dar globalizarea nu poate fi sinonimă cu internaţionalismul şi cu

transnaţionalismul. Cele doua procese îşi au ,,rădăcinile" în modul mercantilist de a

1 George Soros, Despre globalizare, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 23

regiza comerţul, în special după Primul Război Mondial, într-un model multinaţional de

dezvoltare.

Există patru caracteristici principale care pot explica originile globalizării sunt:

integrarea în pieţele mondiale ale economiilor naţionale, tranziţia de la economia ,,high

volume" la cea „high value" care rezulta din cunoaşterea tot mai buna a produselor şi

serviciilor folosite pe piaţa, sfârşitul bipolarităţii între capitalism şi socialism în privinţa

costurilor de producţie, şi, nu în ultimul rând configurarea noilor blocuri economice.

Aşa cum am definit-o , globalizarea este un fenomen relativ recent care deosebeşte

prezentul de ceea ce se petrecea acum 50 sau chiar 25 de ani.

La sfârşitul celui De-al Doilea Război Mondial, tranzacţiile Internaţionale de

capital erau strict controlate de majoritatea statelor. Instituţiile rezultate la Bretton

Woods, Fondul Monetar Internaţional (FMI) si Banca Mondială, au fost concepute

tocmai pentru a facilita comerţul internaţional şi investiţiile într-un mediu caracterizat

prin restricţionarea fluxurilor de capital privat. Controalele asupra mişcărilor de capital au

fost treptat înlăturate, iar pieţele financiare off- shore, stimulate şi de criza petrolului din

anul 1973, s-au dezvoltat rapid. Mişcările internaţionale de capital s-au accelerat la

începutul anilor `80, în timpul lui Ronald Reagan şi Margaret Thacher, pieţele financiare

devenind cu adevărat globale la începutul anilor '90, după colapsul imperiului sovietic.2

Globalizarea este de dorit din mai multe puncte de vedere. Întreprinderea privata

este aptă să producă bogăţie decât statul. Mai mult, statele au tendinţa de a abuza de

propria putere. Globalizarea oferă un grad de libertate individual pe care nici un stat nu-1

poate asigura. Concurenţa liberă la scară globală a eliberat talentele antreprenoriale şi

creative şi a accelerat inovaţiile tehnologice.

Însă globalizarea are şi latura ei negativă. În ţările mai puţin dezvoltate, mulţi au

suferit din cauza globalizării fără a primi un sprijin în ceea ce priveşte sistemul de

securitate socială. Globalizarea a produs o alocare defectuoasă a resurselor între bunuri

private şi cele publice. Pieţele sunt capabile să răspundă şi altor necesitaţi sociale. Pieţele

financiare globale pot naşte crize. Este posibil ca locuitorii din ţările dezvoltate să nu fie

pe deplin conştienţi de urmările devastatoare ale crizelor financiare deoarece acestea au

tendinţa de a lovi mai crunt în ţările în curs de dezvoltare.

2 George Soros, op. cit, p. 23

ROMÂNIA ÎN CONTEXTUL GLOBALIZĂRII

Lumea se schimbă şi, o dată cu ea, şi România. Lucrurile pe care altădată le-am fi

considerat veşnice le vedem dispărând cu rapiditate din peisajul cotidian. Putem observa

cu ochiul liber vestigiile societăţii industriale în curs de dispariţie : macarale, uzine,

combinate, oraşe industriale moarte. O lume care apune, o alta ce răsare în loc. Chinurile

naşterii nu lipsesc nici acum : şomaj, suferinţe, sărăcie. Ce rezervă însă globalizarea?

În decurs de un secol, România şi-a refăcut unitatea naţională, a trecut de o

economie predominant agrară la una industrială ( în 1945, avea încă cel mai mare procent

de populaţie rurală din Europa – 80% - pe locul următor situându-se Ungaria – 70%), a

luptat, cu un rol important, în cele două conflagraţii mondiale, a pierdut teritorii

tradiţionale, a trecut prin experimentul bolşevic şi şi-a regăsit vocaţia europeană prin

singura revoluţie anti-comunistă sângeroasă din fostul lagăr bolşevic.

Dar, în acelaşi timp, ţara despre care în perioada interbelică se scria cu invidie că

are „petrol şi grâu” este astăzi una dintre cele mai sărace de pe continent din punctul de

vedere al PIB pe cap de locuitor, iar nivelul producţiei sale industriale ( în medie pe

ultimii zece ani) se situează undeva la nivelul a 60% din producţia anului 1989 – cel mai

prost an al regimului planificat. Iar politicienii săi caută încă cu disperare soluţii pentru

redresarea economiei.3

Iar o ţară săracă şi lipsită de un proiect economico-social valabil este cu atât mai

expusă astăzi crizelor „de import” de tot felul şi mai vulnerabilă în faţa provocărilor

presupuse de globalizare.

Una din problemele cu care se confruntă acum România este generată de

întârzierea startului în cursa globalizării. Trăind în spaţiul comunist, al economiei dirijate

şi controlate de stat de sub semnul mitului muncitorului şi al industriei, România s-a aflat

printre ultimele ţări care beneficiază de revoluţia transporturilor, a comunicaţiilor, a

productivităţii muncii, şi, în final, a informaţiei. Abia după 1990, timid, societatea

informaţională şi-a început pătrunderea în zona noastră şi efectele ei au fost devastatoare

datorită stării de nepregătire în care ne găseam. Produse scumpe, economie ineficientă,

3 Eugen Ovidiu Chirovici, Naţiunea virtuală. Eseu despre globalizare, Editura Polirom, Iaşi, 2001 p. 115

inflaţie galopantă, zdrobitoarea concurenţă occidentală, toate au pus rapid la colţ

economia românească. Întâlnirea cu Occidentul s-a petrecut rapid şi dramatic, luând

aspectul unui val distrugător care a lăsat România cu 2 milioane de şomeri, 1 milion de

locuitori mai puţin, cu 85% din populaţie trăind în sărăcie şi cu 5,5 milioane de

pensionari. Adică o ţară epuizată.

Ciudat este faptul că atât clasa politică, cât şi observatorii nepolitici – factori de

decizie în domeniul economic privat, reprezentanţi ai familiei „societăţii civile” înfiripate

după căderea comunismului, comentatori mass-media, etc – au fost, în primii ani

„romantici”4 ai edificării economiei de piaţă şi ai sistemului parlamentar, total

inconştienţi în faţa fenomenului globalizării şi deci asupra modului în care factorii

naţionali responsabili trebuie deja să digere acest fenomen, să-l gestioneze corespunzător

pe teritoriul lor naţional şi să găsească răspunsuri potrivite.

Acest fapt este cu atât mai surprinzător cu cât fosta economie planificată suferise

serios tocmai de pe urma unor lovituri globaliste.

Cu alte cuvinte, România pare mai degrabă surprinsă de valul globalizării decât

pregătită să îi facă faţă în mod lucid. Iar ea nu mai este „ ţara cu petrol şi grâu” de la

începutul secolului XX, ci un stat aflat într-o dureroasă tranziţie de la economia de

comandă la cea de piaţă liberă, cu o clasă politică abia în formare şi una managerială

aşijderea.5

Globalizarea poate avea două tipuri de consecinţe pentru România. Primele dintre

ele sunt cele pozitive. România are nevoie de capital străin investiţional pentru

dezvoltare, fiind incapabilă să-şi producă acest capital doar din surse interne. Fiind o ţară

cu oportunităţi economice multiple – de la turism şi agricultură la industria petrolieră şi

metalurgică – România poate deveni atractivă pentru capitalul străin , dacă îi asigură

acestuia condiţii interne (legislative, fiscale) propice. Mişcarea rapidă de capital

presupusă de globalizare – în care companiile îşi pierd clasica identitate „naţională” –

poate deveni avantajoasă pentru Bucureşti în condiţiile unei forţe de muncă înalt

calificate, dar comparativ ieftine.

4 idem. P. 1165 Eugen Ovidiu Chirovici, Naţiunea virtuală Eseu despre globalizare , Ed. Polirom, Iaşi, 2001, p. 119

În primul rând trebuie luate în seamă riscurile economice. Fenomenul de

globalizării este însoţit mai mult decât oricare altul de o „filozofie a învingătorilor” şi6

păşim într-o lume în care există prea puţină milă pentru învinşi.

Deschiderea economică nu implică doar avantaje, ci şi considerabile riscuri. O

economie deschisă este o economie care va absorbi mai rapid şi mai dramatic şocurile

externe.

Cât despre riscurile legate de securitate, Bucureştiul rămâne vulnerabil în faţa

crimei organizate, aşa cum o demonstrează faptul că în doar zece ani România a trecut de

la stadiul de ţară de tranzit pentru droguri la cel de ţară consumatoare, apoi la cel de ţară

producătoare. Organizaţii ca Mafia siciliană sau Camorra napolitană ş-au făcut deja

puternic simţită prezenţa pe teritoriul României, iar în ultimii şapte ani „Acoperişul” –

cum este denumită cea mai puternică organizaţie a sindicatului crimei din Federaţia Rusă

– a penetrat tot mai des teritoriul României. Totodată, pe teritoriul României se fac

simţite şi nuclee ale organizaţiilor teroriste internaţionale, mai ales cele arabe şi PKK7.

Cu bugete derizorii, slab dotate şi slab pregătite, structurile de securitate interne

fac faţă cu tot mai multă dificultate acestor sfidări moderne, mai ales de tip mai sofisticat

– spălări de bani, infiltrări bancare etc. Bucureştiul adăposteşte chiar un centru regional

de luptă împotriva criminalităţii tranfrontaliere în Europa Centrală şi de Est (SECI), dar

corupţia din rândul administraţiei, uriaşul procent de proprietate de stat – ţinta predilectă

a mafiilor de tot felul – absenţa unor investiţii mai consistente în structurile de securitate

sporesc considerabil riscul ca România să se confrunte în viitor cu un adevărat război cu

crima organizată.

Pe lângă toate aceste riscuri, trebuie să vorbim şi de cele sociale mai ales dacă

luăm în seamă uriaşa circulaţie subterană a banilor în România – unde foarte multe plăţi

se operează cu bani gheaţă, deci sunt dificil de urmărit şi monitorizat de instituţii – şi

sălbatica redistribuire a veniturilor presupuse de corupţia greu de imaginat ce domneşte

în rândul „gulerelor albe”, atunci realizăm că avem de-a face cu o dispersie a veniturilor

mai degrabă de tip latino-american decât de tip european.8 Împărţirea severă între cei

foarte bogaţi (prea puţini) şi cei foarte săraci ( prea mulţi) creează tensiuni sociale deloc 6 Eugen Ovidiu Chirovici, op. cit. , p. 1217 Revista Profil, România între globalizare şi regionalizare, Editura Academiei Naţionale de Informaţii, Bucureşti, nr. 1-2/2003, p. 178 idem

propice pentru dezvoltarea unei democraţii consolidate. O asemenea evoluţie nu este în

mod necesar un rezultat al globalizării – dar globalizarea are darul de a accelera anumite

fenomene cu rădăcini locale şi de a le croniciza evoluţia. În aceste condiţii, riscurile de

apariţie a unor fenomene de tip anarhist/antiglobalizare sunt foarte mari.

Dacă, practic, statul naţional România se va transforma masiv, asta nu înseamnă

că va dispărea naţiunea română. Din contră, ca şi celelalte popoare europene, şi românii

vor trebui să înveţe să îşi iubească şi să-şi impună mai mult limba, tradiţiile şi istoria.

Conceptul francez al rezistenţei prin cultură, nu ca o antiglobalizare, dar ca o evitare a

deznaţionalizării, este necesar să fie aplicat în România. Tot mai mult spaţiu va trebui

dedicat în mass-media culturii, istoriei şi limbii naţionale, iar impunerea lor în Europa

trebuie să reprezinte nu numai un deziderat, dar şi o realitate.

Cea mai rapidă schimbare în perioada următoare o va avea viaţa în mediul rural.

Tot mai multe persoane îşi vor stabili reşedinţa principală, rămânând în legătură cu oraşul

prin comunicarea modernă ( fax, telefon, Internet) Toate acestea vor duce la

îmbunătăţirea comunicaţiilor : aeriene, feroviare, drumuri şi şosele, la introducerea

canalizării, electrificare, apariţia telefoanelor şi a faxurilor şi la transformarea însăşi a

locuinţelor în case mari, spaţioase, cu garaj, piscină şi toate atributele vieţii moderne.

Încet-încet, modernizarea învinge. Deja tabloul României faţă de acum zece ani

este mult îmbunătăţit, noile etape ale dezvoltării societăţii globale nu ne mai prind nici

rupţi de lume, izolaţi şi nici fără experienţă. Cu alte cuvinte suntem pe drumul cel bun.

Dacă România nu va reuşi să evolueze rapid, va fi în mod sigur lăsată la bară.

Integrarea în Uniunea Europeană ar putea însemna o trecere la un nivel acceptabil. Mai

avem însă de aşteptat şi de muncit pentru asta.

Comparăm globalizarea cu gravitaţia – trebuie acceptată ca un fenomen „fizic” pe

care nu are rost să îl conteşti sau să încerci să îl ocoleşti : trebuie însă în mod necesar să îl

înţelegi., din punctul de vedere al cauzelor şi efectelor, în egală măsură. Şi să îl foloseşti,

fără a-l lăsa să te distrugă. Mai ales pentru naţiuni mici, aşa cum este şi cazul României,

înţelegerea acestui fenomen şi acţiunea în sensul „aikido” - foloseşte-te de forţa lui şi nu-

l lăsa să te zdrobească – va face diferenţa dintre învinşi şi învingători.9

9 Eugen Ovidiu Chirovici, op. cit., p. 125

Bibliografie:

1. CHIROVICI, Eugen Ovidiu, „Naţiunea virtuală. Eseu despre

globalizare” , Ed. Polirom, Iaşi, 2001;

2. SOROS, George,”Despre globalizare”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002;

3. Revista Profil, „România între globalizare şi regionalizare”, Editura

Academiei Naţionale de Informaţii, Bucureşti, nr. 1-2/2003.

Universitatea din Pitesti Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane Specialitatea Relaţii Internaţionale si Studii Europene

GLOBALIZAREA ŞI ROMÂNIA ÎN CONTEXTUL GLOBALIZĂRII

Student: Malachi Felicia R.I.S.E., Anul III, grupa II.

Pitesti 2011