Ileana Vulpescu

Arta conversatiei

Nu-mi ajungea o greutate într-o mână, mi-a mai trebuit şi-a doua, ca sa mă echilibrez în mersul

acrobatic pe frânghia vieţii.

Două calităţi pe lume nu pot fi simulate şi nici înlocuite ori echivalate prin procedeul "mai iei de

ici, mai pui colea": inteligenţa şi bunătatea.

Lipsa de educaţie poate fi invocată până la 20, hai 25 de ani. După aceea, nici dacă singura locuinţă si mamă ţi-ar fi

maidanul, nu mai poţi invoca lipsa de educaţie. Vine o vreme când mintea proprie îţi este un educator suficient.

E atâta rutină şi atât de puţin adevăr, dar pentru

adevărul acesta puţin şi rar merită să trăim.

Un om nu-şi poate planifica fericirea. El îşi poate concepe o existenţă echilibrată. Poate lupta şi

trebuie să lupte pentru acest echilibru.

Toată viaţa noastră nu facem altceva decât să interpretăm cuvinte. Noi pe ale altora, alţii pe-ale

noastre. Şi cum să nu te gândeşti la ele, cum să-ţi fie indiferente, când urmele lor sunt de neşters?

O faptă rea se-ndreaptă printr-o faptă bună, o vorbă

rea nu se îndreaptă prin nimic.

Niciodată nu putem şti ce proporţii iau faptele noastre în viaţa celuilat. Răul pe care i l-am făcut

rămâne bun-făcut.

Unui om îi accepţi firea, nu i-o ierţi.

Iertarea nu schimbă şi nu şterge faptele. Cred că

oamenii fac o confuzie: iau acceptarea drept iertare.

Dacă nu port duşmănie şi dacă nu mă bucur de răul

cui mi-a făcut rău, consider că iert.

Mai întâi trebuie să te pui în locul altuia şi după aceea să-l judeci.

Dacă vrei să păstrezi indiferent ce relaţie cu un om, trebuie să-l consideri ca pe o rudă apropiată şi să-i

ierţi, să-i tot ierţi, cum le ierţi copiilor, părinţilor, fraţilor tăi. Dacă ai orgolii, nici o relaţie nu e posibilă.

Mă atrag oamenii complicaţi. Mă atrag major, nimicitor, doar oamenii care mă fac să visez, care maschează atât de bine implacabilele roţi dinţate ale imuabilelor legi care ne guvernează, atât de bine că mă fac să le

uit existenţa.

Cu cât sufletul tău intră mai profund în hăţişurile de clar-obscur ale altui suflet, cu-atât actul fizic al iubirii

devine mai greu de-nfăptuit. Nu ţi-l mai poţi închipui. Deşi-l doreşti, nu ţi-l mai poţi închipui.

Să-mi pară rău? Să-mi pară rău că-n viaţa asta, făcută-n mare parte din rutină, mi-a fost dat să trăiesc ceva adevărat şi-atât de frumos? Dacă mâine aş lua viaţa de la capăt şi cineva m-

ar pune să aleg, înfăţişânu-mi de la început şi suferinţa cu care-aş plăti bucuria, eu tot te-aş alege!

Într-o bună zi, ai să-nţelegi, că omul cel mai iubit reprezintă superlativul absolut al unei vieţi. Oricâtă pasiune ar

exista între un bărbat şi-o femeie, judecata îşi situează la un moment dat partenerul numai pe verticală. Nu-ţi poţi închipui cum se şterg din tine senzaţiile... E de

necrezut cum uită trupul.

Ceea ce-ţi rămâne dintr-un om e ceea ce-l abstrage din animalitate: gândirea lui, cuvintele, gesturile.

Orizontalitatea erotică este cel mai perisabil element al unei legături. Ai să vezi într-o zi că numai spiritualitatea

rămâne într-o iubire.

În viaţă trebuie să înveţi să citeşti printre rânduri şi în oameni. Să citeşti printre vorbele lor şi chiar dincolo de ele. Uneori, un oftat povesteşte mai mult decât un roman-fluviu, o privire - mai mult decât o bibliotecă.

În comportamentul tău faţă de cineva, nu-ţi lua

argumentele din părerile altuia despre acel cineva.

Ce definitorie poate fi prima întâlnire cu un om, prima impresie pe care ţi-o face.

Sufletul cuprins de harul iubirii, aureolează o fiinţă, devenind generos cu celelalte fiinţe, risipind şi spre ele

firimituri de bunătate, respingând trivialitatea, grosolănia

Când te simţi lovit, apăsat de viaţă, trebuie mai ales atunci să-ţi îndrepţi ochii spre zona solară a speciei: să asculţi muzică, să

reciteşti o poezie, să te uiţi la un tablou. Dintr-o dată, simţi cum, de la nivelul râmei, fiinţa ta se ridică pe verticala

piscului.

montaj realizat de Valentin