CUPRINS

1. Cuvânt înainte 3 2. Istoria armelor de distrugere în masă

a. Nucleare 5 b. Chimice 11 c. Biologice 24

3. Bioterorismul – ameninţarea viitorului 30 4. Neproliferarea armelor de distrugere în masă 35

4.1. Regimuri de control – evoluţii înregistrate în 2007-2008 37 a. Aranjamentul de la Wassenaar – Plenara 2007 37 b. Grupul Australia – Plenara 2008 38 c. Grupul Furnizorilor Nucleari – Plenara 2008 39 d. Convenţia privind interzicerea armelor chimice –

Conferinţa de revizuire – 2008 41 e. Convenţia privind interzicerea armelor biologice şi cu toxine –

Reuniunea Statelor Părţi - 2007 şi Reuniunea experţilor - 2008 43 4.2. Evoluţii în legislaţia europeană privind controlul produselor cu dublă utilizare

Tranzit şi transbordare 46 5. Cooperarea UE în domeniul controlului exportului de produse cu dublă

utilizare 49 6. Naţiunile Unite şi lupta globală pentru întărirea regimului internaţional de control 54

1

2

3

CUVÂNT ÎNAINTE

Armele de distrugere în masă (arme nucleare, chimice, biologice şi

radiologice) constituie o altă ameninţare deosebit de gravă din punctul de vedere al potenţialului de distrugere. Accesul la astfel de mijloace devine tot mai uşor din punct de vedere tehnologic, iar tentaţia dobândirii lor sporeşte ameninţător, concomitent cu reducerea garanţiilor de comportament responsabil al autorităţilor ce intră în posesia lor, îndeosebi în cazul regimurilor animate de ideologii politice sau religioase extremiste. Se amplifică, de asemenea, preocupările pentru dezvoltarea mijloacelor de transport la ţintă a unor astfel de arme şi pentru realizarea şi stocarea produselor cu dublă utilizare.

Colapsul sau evoluţia anarhică a unor state posesoare de arme de distrugere în masă, autoritatea redusă exercitată de unele guverne asupra complexelor lor militare, precum şi existenţa unor regiuni - inclusiv în Europa - aflate în afara controlului statal, favorizează dezvoltarea unei pieţe negre active pentru astfel de mijloace.

Din perspectiva preocupărilor pentru securitatea naţională, amplificarea fenomenului terorist şi proliferarea armelor de distrugere în masă reprezintă principalul factor generator de incertitudine în domeniul securitaţii globale, în condiţiile în care regimurile nedemocratice, totalitare pot asigura cel mai periculos suport operaţional şi logistic.

Uniunea Europeană duce o politică de întărire a regimului de control al exporturilor atât în interiorul, cât şi în afara graniţelor. Dorinţa declarată este de a îmbunătăţi mecanismele de control existente în cadrul Uniunii şi de a convinge statele terţe care nu sunt membre ale regimurilor internaţionale de control să adere la acestea şi sprijină, prin acordarea de asistenţă implementarea unor sisteme naţionale de control al exporturilor în aceste state. Promovarea unui mediu internaţional şi regional stabil este o condiţie a luptei globale împotriva proliferării armelor de distrugere în masă.

Uniunea Europeană continuă să joace un rol activ în forul neproliferării şi al dezarmării multilaterale prin acordarea de sprijin tratatelor internaţionale de neproliferare şi altor organizaţii şi instrumente internaţionale de control (Organizaţia Naţiunilor Unite, Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică, Convenţia pentru interzicerea armelor biologice, Convenţia pentru interzicerea armelor chimice, Tratatul de neproliferare nucleară, etc.), prin proiecte concrete, inclusiv programe de asistenţă.

Implementarea strategiei UE privind neproliferarea armelor de distrugere în masă presupune următoarele măsuri cheie:

4

● angajare fermă pentru promovarea universalităţii şi întăririi acordurilor multilaterale care privesc neproliferarea armelor de distrugere în masă şi a mijloacelor de livrare a acestora;

● întărirea regimurilor de control al exporturilor: ◊ în interiorul UE – evaluări periodice ale sistemului comunitar de

control al exporturilor, dezvoltarea unui sistem operativ pentru schimbul de informaţii privind refuzurile de licenţe de export, perfecţionarea şi armonizarea procedurilor naţionale de control al exporturilor;

◊ în afara UE - măsuri de prevenire a achiziţiei de produse cu dublă utilizare de către entităţi angrenate în dezvoltarea unor programe militare sau acte de terorism, acordarea de asistenţă tehnică statelor terţe pentru implementarea unui sistem de control al exporturilor, prevenirea transferurilor de materiale şi tehnologii cu relevanţă în domeniul producerii armelor de distrugere în masă către zone sensibile, cu grad mare de risc, sau actori ne-statali. ● acţiuni intense pentru încriminarea activităţilor care contribuie la

proliferarea armelor de distrugere în masă sau a materialelor conexe acestor arme;

● măsuri privind protecţia fizică a materialelor şi echipamentelor nucleare şi un control susţinut al utilizării, depozitării şi transportului surselor radioactive.

Uniunea Europeană este un susţinător puternic al sistemului de tratate şi organizaţii internaţionale care au ca obiectiv neproliferarea şi dezarmarea globală, acordând sprijin financiar pentru derularea activităţilor cu relevanţă în acest domeniu.

O atenţie deosebită se acordă, în acest context, întăririi sistemului de control al exporturilor, tinând cont atît de libera circulaţie a mărfurilor ca urmare a aderării de noi state la UE, cât şi de efectele globalizării.

UE şi statele membre au organizat numeroase seminarii şi reuniuni acordând asistenţă şi cursuri pentru statele care solicită ajutor în implementarea unui sistem naţional de control al exporturilor.

Domeniul produselor cu dublă utilizare este cel mai sensibil în abordarea strategiei UE de prevenire a dezvoltării armelor de distrugere în masă; ca urmare, eforturile au fost concentrate pe acest segment, iar activitatea grupurilor de lucru din cadrul Consiliului şi a Comisiei Uniunii Europene s-a axat în principal pe identificarea unor noi proceduri şi metode, pe identificarea celor mai bune practici, pe elaborarea unor ghiduri de îndrumare, pe stabilirea unor proceduri specifice şi rapide în acelaşi timp, de comunicare între state şi de adoptare rapidă a unor decizii.

5

ARMELE NUCLEARE. ISTORIE, PREZENT, AMENINŢĂRI.

“Acum sunt Shiva, distrugătorul lumii”

Robert Oppenheimer

Atomic, atomism, termeni pe care îi întâlnim, fie că subiectul este legat de teoria

fizică, energie sau arme atomice, au ca rădăcină cuvântul atom, concept filozofic şi intuitiv al filozofului grec Leucip (sec. V î.C.), susţinut de contemporanul său, Democrit, care considerau că materia este constituită din particule minuscule şi indivizibile (atom = indivizibil). Mult mai târziu s-a dovedit că atomul nu este chiar “indivizibil”, având o structură complexă cu multe subparticule care de multe ori părăsesc structura atomică, fie că este vorba de emisie electromagnetică, fie radioactivă.

Istoria nucleară, o epopee ştiinţifică şi industrială, arată cum, de la descoperirea radioactivităţii, până la descătuşarea energiei atomului, au trecut numai câteva decenii dar punerea în practică s-a făcut, din păcate, pe câmpul de luptă, ca armă nucleară, cu efecte apocaliptice.

Posibilitatea controlării reacţiilor de fisiune a condus la folosirea forţei atomului şi în alte domenii, cum ar fi energia electrică, existând ţări în care centralele atomice furnizează mai mult de jumătate din producţia acesteia, sau propulsia navelor.

Vom prezenta o scurtă istorie destinată celor interesaţi de utilizarea energiei nucleare şi în particular, celor care, într-un mod sau altul, au ca activitate producerea sau comercializarea unor elemente destinate acestui domeniu sau care ar putea fi folosite în acest scop.

Pentru o mai bună înţelegere, se va prezenta mecanismul obţinerii unei astfel de energii, modul în care s-au născut şi dezvoltat conceptele. De la observaţii şi experienţe de laborator, s-a ajuns, intr-un timp relativ scurt, la punerea în practică, pentru început, după cum am mai arătat, în domeniul militar. Energia enormă degajată a produs pagube şi pierderi omeneşti de dimensiuni nebănuite până atunci. Din acel moment s-a trecut la o adevărată cursă a dezvoltării şi perfecţionării unor astfel de arme, dar şi la stăpânirea fenomenului, pentru a putea fi aplicat în scopuri paşnice.

Arma nucleară este o armă de distrugere în masă care utilizează procesele, fie de fisiune a nucleelor atomilor grei, fie de fuziune a nucleelor atomilor uşori, procese ce au ca urmare degajarea unor enorme canităţi de energie termică, mecanică şi de radiaţii. Cu alte cuvinte, energia nucleară se eliberează în două moduri: sau nucleul fuzionează cu un alt nucleu sau se divide. În ambele cazuri, în afară de energie se obţine trnsformarea unui element în altul. De fapt este o transmutanţă, operaţiune experimentată de alchimişti timp de un mileniu şi jumătate, cel puţin în Europa, având drept scop obţinerea metalelor nobile, aur, argint, din alte metale. Secolul III d.C. – Zosima din Panopolis căuta pietra filozofală care să-l ajute să obţină transformarea metalelor comune în aur. 25 aprilie 1382 – Nicolas Flanel transformă, după afirmaţiile sale, niciodată dovedite, o cantitate de mercur, în aur pur. Secolele XV – XVIII numeroşi alchimişti/chimişti/fizicieni (Paracelsius, Newton, Lavoisier etc.) sunt preocupaţi de transmutanţă, rezultatele cercetărilor lor transformând alchimia în proto-chimie şi delirul arghirofil în curiozitate ştiinţifică şi metodă. Sfârşitul secolului XIX, dar mai ales secolul XX duc, pas cu pas, la descoperiri fundamentale care au influenţat evoluţia ştiinţei, dar şi istoria omenirii. Iată, pe scurt, câteva repere în cronologia acestor evenimente:

6

1895 – Wilhelm Rőntgen descoperă razele X. 1896 – Henri Becqerel descoperă că o placă fotografică, chiar împachetată în

ambalaj opac, este impresionată când este expusă sărurilor şi altor compuşi de uraniu şi consideră că aceştia ar emite o radiaţie asemănătoare razelor X. În acelaşi an Nikola Tesla constată pe propria piele, putem spune, efectele asupra corpului uman, simţind arsuri şi înţepături când şi-a expus degetele acestor emisii.

1898 – Marie şi Pierre Curie denumesc fenomenul descoperit de Becqerel radioactivitate, proprietate naturală sau artificială a unor substanţe sau elemente chimice, numite radioactive, de a emite radiaţii ce impresionează plăcile fotografice, trec prin corpurile opace şi ionizează gazele. Aceste efecte sunt urmarea faptului că anumiţi atomi, cum ar fi cei de uraniu, radiu sau toriu, fiind instabili, pierd constant particule, pe care cei doi le-au numit α, β, γ. Uraniul, de exemplu, are 92 protoni dar, după un timp, pierzând din aceştia, se transformă în plumb cu 82 protoni stabili.

Ei au mai constatat, ca şi Ernest Rutherford, că, sub influenţa unui câmp electric sau magnetic aceste particule se separă în trei fascicule distincte. Deviaţia fasciculelor a dus la concluzia că particulele α sunt încărcate pozitiv, cele β, negativ iar γ, neutre. Ulterior, caracteristicile emisiilor β au fost nuanţate, constatându-se existenţa unor astfel de particule pozitive (β+) şi negative (β-).

1920 – Arthur Stanley Eddington sugerează că energia stelelor este produsă de fuziunea nucleelor de hidrogen rezultând heliu. Este prima referire la un fenomen, fuziunea nucleară, cu mari implicaţii în aplicarea lui ulterioară.

1927 – Hermann Joseph Műller constată efectele mutagene ale radiaţiilor, în particular riscul de cancer, deşi până atunci se credea că ar avea efecte benefice.

1932 – James Chadwick, supunând beriliul unui bombardament α, a observat o emisie de particule cu masa aproximativ egală cu a protonului, dar fără sarcină electrică, pe care le-a denumit neutroni.

1934 – Enrico Fermi observă efectele bombardării nucleului de uraniu, fără a putea da o interpretare, dar Leo Szilard are deja ideea reacţiilor nucleare şi a modului în care pot fi moderate. Ca urmare, la Vemrok în Norvegia, se construieşte prima instalaţie de producere a apei grele, cu o capacitate de 12 tone pe an.

1938 - 1939 – Karl von Weizsäcker şi Hans Bethe, plecând de la procesele stelare de transformare a hidrogenului în heliu, propun ciclul CNO (carbon-azot-oxigen), ca reacţie de fuziune. Pe baza celor mai noi date privind reacţiile nucleare, Bethe a demonstrat, toretic, că patru protoni ar putea fuziona transformându-se într-un nucleu de heliu, cu degajarea unei mari cantităţi de energie.

17 decembrie 1938 – Otto Hahn, Lise Meitner şi Fritz Strassmann de la Kaiser-Wilhelm-Institut fűr Chemie comunică descoperirea fisiunii nucleare induse, emiţând ipoteza conform căreia absorbţia unui neutron de către un nucleu de uraniu provoacă, uneori, sciziunea acestuia în două părţi aproximativ egale însoţită de eliberarea unei mari cantităţi de energie (prin fisiune un atom eliberează 200 milioane de electron-volţi, în timp ce din arderea unui atom de carbon rezultă 4 electron-volţi)

Ianuarie 1939 – Otto Hahn şi Fritz Strassmann demonstrează că în urma bombardamentului uraniului cu neutroni rezultă un izotop de bariu. Iată transmutanţa realizată, dar în alt scop şi cu alte mijloace.

16 ianuarie 1939 - Niels Bohr soseşte în Statele Unite. Înainte de a pleca din Europa a avut o discuţie cu Lise Meitner şi Otto Frisch asupra aspectelor teoretice privind fisiunea nucleară. Informaţiile căpătate le împărtăşeşte lui Albert Einstein care se afla deja în America.

26 ianuarie 1939 – Conferinţă de fizică teoretică la care participă Bohr şi Fermi. Sunt prezentate rezultatele obţinute în fisiune şi este lansat conceptul de reacţie în lanţ.

7

2 august 1939 – Fizicienii Leo Szilard, Edward Teller şi Eugene Wigner, refugiaţi din Ungaria, convinşi că, mai devreme sau mai târziu, Germania va fabrica şi folosi bomba atomică, având acces la minereul de uraniu din Cehoslovacia şi la apa grea din Norvegia (posibilitate ce s-a dovedit ulterior reală, trupele germane ocupând această ţară în 1940), l-au convins pe Einstein să-l avertizeze pe Roosevelt, preşedintele SUA, asupra dimensiunilor pericolului. În scrisoarea adresată preşedintelui, Einstein îi sugerează să sprijine cercetările în scopul obţinerii armei nucleare, indicând şi sursa de uraniu (Congo Belgian).

14 august 1939 – Este creat Comitetul consultativ pentru uraniu, a cărui primă reuniune are loc în 21 octombrie , acelaşi an.

1939-1940 – Cercetările făcute în Franţa de soţii Joliot-Curie, Hans Halban şi Lew Kowarski demonstrează posibilitatea obţinerii reacţiilor nucleare în lanţ şi stabilesc principiile fizice ale bombei atomice. În vara anului 1940, înaintea iminentei capitulări a Franţei, rezultatele cercetărilor sunt recuperate de Comisia MAUD (britanică), fapt ce va avea implicaţii în efortul obţinerii armei nucleare.

Decembrie 1940 – Glenn Seaborg obţine, prin bombardarea uraniului cu nuclee de deuteriu, plutoniu 238 (în reactoare se obţine, mai ales, plutoniu 239).

1941 – Comisia MAUD, valorificând rezultatele arătate mai sus, prezintă un raport prin care demonstrează că o cantitate mică de uraniu 235 (fisionabil) poate produce o explozie de o forţă echivalentă cu cea a mii de tone TNT.

9 octombrie 1941 – Roosevelt autorizează programul de dezvoltare a armelor nucleare, iar pe data de 6 decembrie, este creat Comitetul S-1 menit să coordoneze operaţiunile de cercetare, proiectare, producere şi testare.

1942 – Este lansat Proiectul „Manhattan” sub conducerea fizicianului Robert Oppenheimer şi a generalului Leslie Groves. Proiectul, de cercetare, a permis Statelor Unite asistate da Marea Britanie, Canada şi de cercetători europeni să realizeze prima bombă atomică în 1945.

2 decembrie 1942 – Enrico Fermi, utilizând ca moderator grafit şi bare de cadmiu, realizează prima reacţie în lanţ autoîntreţinută, şi obţine o masă critică de U235/U238.

1943 – Se trece de la faza de cercetare la cea de dezvoltare a armelor nucleare, construindu-se mai multe laboratoare, printre care şi celebrul centru de la Los Alamos. Operaţiunile au urmărit două modalităţi: uraniul îmbogăţit şi plutoniul.

16 iulie 1945 – La baza aeriană de la Alamogordo, în cadrul testului Trinity a fost detonată prima bombă atomică (A).

Efectele exploziei, de dimensiuni apocaliptice, l-au făcut pe Oppenheimer să exclame: „Acum sunt Shiva, distrugătorul lumii”. Bomba, botezată Gadget, varianta cu plutoniu, a fost experimentată pentru că în rândul cercetătorilor au existat îndoieli că ar funcţiona. Din momentul acela, arsenalul nuclear american, gata de a fi folosit, era format din două dispozitive explozive : Little Boy şi Fat Man.

Little Boy, cu o putere de 15 kt. TNT, o bombă cu uraniu îmbogăţit de tip „revolver”, ce nu s-a considerat a fi necesar să fie experimentată, a fost lansată pe data de 6 august 1945 asupra oraşului japonez Hiroshima, provocând moartea instantanee a 70.000 de persoane şi a încă 200.000 în următorii 5 ani.

Fat Man, o bombă cu plutoniu de 22 kt. TNT, similară cu Gadget, explodează pe data de 9 august 1945 deasupra oraşului Nagasaki, lăsând pe loc 40.000 de morţi şi alţi 70.000 în următorii ani.

29 august 1949 – Prima explozie nucleară sovietică. 3 octombrie 1952 – Marea Britanie experimentează propria bombă atomică. 1 noiembrie 1952 – Statele Unite, informate că sunt pe cale să nu mai deţină

monopolul armamentului nuclear, acceleraseră cercetările în domeniul fuziunii nucleare,

8

şi detonează prima armă termonucleară (bomba H), cu o putere de 10,4 megatone TNT (de aproximativ 700 ori mai puternică decât Little Boy). Această armă, a fost fabricată sub conducerea fizicianului Edward Teller, cu toate protestele colegilor săi Fermi şi Szilard. Principiul de funcţionare este obţinerea unei puteri explozive dată de reacţia de fuziune, amorsată printr-o explozie nucleară, încărcătura având, pentru mărirea efectelor distructive, un înveliş de uraniu. Astfel, explozia termonucleară care generează neutroni rapizi, liberi, determină încă o reacţie de fisiune.

12 august 1953 – URSS - bomba H. În octombrie 1961 au experimentat cea mai puternică încărcătură de acest tip cu o putere de 57 megatone (de 4 mii de ori mai puternică decât bomba Hiroshima).

15 mai 1957 – Marea Britanie - bomba H. 1960 – Franţa - bomba A. 1964 – China - bomba A.. 11 mai 1998-India - bomba A.. 28 mai 1998-Pakistan bomba A. 9 octombrie 2006 – Coreea de Nord - bomba A.

Ţări deţinătoare de arsenale nucleare, semnatare a Tratatului de neproliferare Rusia – 16.000 focoase nucleare. Statele Unite – 9962 Franţa - 348 Marea Britanie – 200 China – 200 Coreea de Nord – max. 10

Ţări deţinătoare de arsenale nucleare, nesemnatare a Tratatului India – 40 - 50 focoase nucleare Pakistan – 50-60 Israel – ar dispune, după unele informaţii, de 200 bombe atomice. Prima experienţă

nucleară ar fi avut loc în Oceanul Indian la 12 septembrie 1979 cu sprijinul Africii de Sud, dar nu există certitudini, autorităţile israeliene nici nu au confirmat, nici nu au infirmat aceste presupuneri.

Suspiciuni Iran – Încearcă de mai mulţi ani să obţină energie nucleară în scop, declarat, paşnic, dar în 2002 au fost descoperite instalaţii la Natanz, nedclarate la AIEA. Brazilia – În comunitatea internaţională există bănuiala că ar dori dezvoltare unui program nuclear. Algeria – Construirea reactorului de la Aïn Oussara, dar mai ales măsurile luate pentru protecţia aeriană a acestuia, ca şi dimensiunile lui au dus la concluzia unei posibile utilizări în scopuri militare. Arabia Saudită – Ar fi semnat un acord secret cu Pakistan pentru obţinerea de tehnologie nucleară în schimbul furnizării de petrol ieftin. Siria – Statele Unite suspectează această ţară de a dori dezvoltarea de programe nucleare. Ţări care au abandonat programele şi au distrus instalaţiile şi arsenalele Africa de Sud – În deceniul 9 al secolului trecut dispunea de 7 capete nucleare pe care le-a distrus la începutul anilor `90. Elveţia – A abandonat proiectul obţinerii de arme nucleare la mijlocul anilor`60.

9

Suedia – A dezvoltat un program propriu, fabricând o bombă atomică dar, după semnarea Tratatului de neproliferare, a abandonat proiectul. Irak – A oprit programul nuclear după războiul din Golf. Trupele americane nu au găsit în 2003 dovezi că programul ar fi continuat în mod clandestin. Ucraina şi Kazahstan – Armele nucleare sovietice aflate pe teritoriile lor au fost remise Rusiei, iar instalaţiile de lansare au fost distruse. Algeria – În 1962 Franţa a retras armamentul nuclear aflat pe teritoriul algerian şi a distrus instalaţiile. Australia – Poligoanele britanice au fost demontate. Arme derivate Bomba cu neutroni (bomba N) este o armă nucleară tactică cu o putere explozivă redusă, concepută să elibereze cea mai mare parte din energie sub forma emisiei neutronice. Având o mare putere de penetrare, radiaţia neutronică provoacă deteriorarea ţesuturilor organice prin efectul devastator asupra moleculei de apă, ca şi a componentelor electronice, însoţită de căderi radioactive minime, fapt ce permite intrarea rapidă în zona bombardată şi comportă o distrugere redusă a infrastructurii. În esenţă, este o variantă simplificată a armei termonucleare, diferenţa constând în înlăturarea învelişului de uraniu. Consecinţa, este eliberarea unui enorm flux de neutroni rapizi, cu efecte letale. Bomba radiologică (Bombele murdare) sau Radiological Dispersal Devices (RDD) este muniţie cu încărcătură explozivă convenţională a cărei destinaţie este dispersarea de substanţe radioactive; efectul nu este imediat dar, după o perioadă, mai mult sau mai puţin lungă, acumularea în organism de substanţe toxice şi radioactive sau de doze de radiaţii ionizante, provoacă alterări metabolice ce pot conduce la îmbolnăviri (ex: cancer) sau modificări genetice transmisibile ereditar. Termenul a fost introdus şi se foloseşte în contextul scenariilor teroriste în care asemenea bombe ar putea fi fabricate de grupări teroriste din reziduuri nucleare furate sau deturnate din ciclul combustibilului nuclear dar, mai periculos, din materiale cu utilizare civilă, în principal în medicină, industrie sau construcţii, combinate cu explozivi convenţionali. O încărcătură explozivă combinată cu un baton de cobalt radioactiv de câţiva centimetri în diametru, poate contamina un oraş de mărime medie. Proiectile cu „uraniu sărăcit”. Au fost dezvoltate şi testate în anii `70 în scopul întăririi puterii de penetrare, uraniul având o densitate mult mai mare decât plumbul. Deşi uraniul sărăcit este mai puţin radioactiv decât cel natural, aceste muniţii sunt, de fapt, de tipul bombelor murdare, cu dispersie de substanţe radioactive care, inhalate sau ingerate sfârşesc prin a deveni letale dar, se poate spune că sunt şi arme chimice, radiologice şi de asemenea cu impact asupra mediului. Cronologia limitării şi dezarmării nucleare

„ Cedant Arma togae” (armele să cedeze locul tratativelor)

Comunitatea internaţională, dar şi statele posesoare de arsenale nucleare au constatat, în timp, că principiul „ distrugerea reciprocă”- Mutualy Assured Destruction, ce a avut drept efect o multiplicare în progresie geometrică a numărului de încărcături nucleare, dar şi mărirea puterii lor, este, nu numai neproductivă, riscând, şi îl cităm pe Corneille, ca: „ lupta să înceteze din lipsă de combatanţi”, dar şi periculoasă, punând sub semnul întrebării chiar existenţa vieţii pe pământ.

Considerăm, că din această perspectivă, că este necesară prezentarea unei cronologii a dezarmării.

10

1 decembrie 1959 – Este semnat „ Tratatul asupra Antarcticii” care stabileşte interdicţia ca acest continent să fie folosit în scopuri militare de orice natură. A fost completat şi prelungit până în 2041 prin „tratatul de la Madrid” semnat în în 1991.

5 august 1963 – Tratatul de interzicere a testelor nucleare în atmosferă, în spaţiul extraatmosferic şi sub apă.

1 iulie 1968 – Semnarea „Tratatului de neproliferare a armlor nucleare” de către cele cinci puteri nucleare de la acea dată, la care, în timp, au aderat şi alte ţări, astfel că, în 1995 când tratatul a fost prelungit „sine die” statele semnatare au fost în număr de 170.

26 mai 1972 – Acordul SALT I (Strategic Arms Limitation Treaty) semnat la Moscova între Statele Unite şi Uniunea Sovietică, care stabilea plafoanele maxime ale armelor nucleare strategice ofensive deţinue de cele două ţări.

18 iunie 1979 – Acordul SALT II semnat la Viena de cele două superputeri, pentru limitarea cantitativă şi calitativă a arsenalelor nucleare şi a vectorilor acestora. Tratatul nu a fost ratificat din cauza conjuncturii politice, dar a devenit caduc prin semnarea la:

31 iulie 1991 - Tratatul START I (Strategic Arms Reduction Treaty) care prevedea reducerea pieselor nucleare de la 10.000 la 6.000 de fiecare parte. Tratatul, care a intrat în vigoare în 1994 a fost respectat atât de Statele Unite cât şi de Rusia.

3 ianuarie 1993 – Tratatul START II, semnat la Moscova de George Bush şi Boris Elţîn, prevedea reducerea mai drastică a arsenalelor strategice astfel încât să fie limitate la un număr de 3.500 pentru SUA şi 3.000 pentru Rusia.

24 septembrie 1996 – 155 state, printre care şi puterile nucleare, cad de acord asupra interzicerii totale a testelor nucleare. Pentru a intra în vigoare, tratatul trebuie ratificat de cele 44 state pe care AIEA (Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică) le consideră a avea capacităţi nucleare. Printre acestea se numără şi India, Pakistan şi Coreea de Nord care nu numai că nu au ratificat, dar nici nu au semnat tratatul.

24 mai 2002 – Semnarea, la Moscova, a „Tratatului de dezarmare strategică” de George W. Bush şi Vladimir Putin, prin care ţările lor urmează să reducă, până în 2012, arsenalele până la un nivel de 1.700-2200 ogive de fiecare parte. Tratatul a fost ratificat de Senatul SUA în data de 6 martie 2003 şi de Consiliul Federaţiei Ruse în 28 mai 2003.

Mai 2005 – Numărul statelor semnatare a Tratatul de neproliferare se ridică la 188. 30-31 octombrie 2006 – La Rabat are loc o reuniune internaţională privind lupta

împotriva terorismului nuclear. La reuniune au participat cele 12 ţări care au aderat la „Iniţiativa globală de luptă contra terorismului nuclear” lansată la reuniunea G8 de la Sankt Petersburg din iulie 2006.

Cele arătate mai sus ne fac să înţelegem importanţa pe care comunitatea internaţională le-a iniţiat în scopul prevenirii, descurajării, opririi, şi pe cât posibil, suprimării programelor de proliferare a armelor de distrugere în masă (ADM).

Dacă regimurile prevăzute de tratatele internaţionale şi mecanismele de control al exporturilor au încetinit proliferarea ADM, un număr de state, chiar de grupări teroriste, au căutat şi mai caută să dezvolte astfel de arme.

Proliferarea armelor de distrugere în masă, conjugată cu răspândirea cunoştinţelor şi tehnologiilor cu dublă utilizare, creşte riscul ca astfel de arme să fie utilizate de unele state sau, să intre în posesia grupărilor teroriste care, ar putea, direct sau indirect, să ameninţe pacea la nivel global.

ISTORIA ARMELOR CHIMICE

Prin arme chimice se înţeleg orice substanţe chimice toxice şi precursorii lor care pot cauza moartea, incapacitatea permanentă sau temporară la om sau la animale, precum şi muniţiile şi dispozitivele folosite pentru a provoca moartea sau alte vătămări prin acţiunea toxică a substanţelor chimice sau orice echipamente concepute special pentru a fi utilizate în legătură directă cu folosirea muniţiilor şi a dispozitivelor de mai sus (definiţia modernă)

Altfel spus, armele chimice au ca efect aducerea victimei în stare de incapacitate sau, cel mai adesea, îi provoacă moartea, acţionând instantaneu asupra organelor vitale.

Oamenii au folosit “arme chimice” cu mult timp înainte de epoca modernă. De-a lungul mileniilor, în cadrul conflictelor sau războaielor, oamenii au folosit

diverse substante toxice, fie otrăvuri obţinute din plante sau minerale, cu care la inceput şi-au uns sagetile sau săbiile aducătoare de moarte, iar mai tarziu le-au folosit ca încărcătură pentru diverse dispozitive şi echipamente de luptă, fie substanţe toxice sintetizate în laborator care au constituit încărcatura bombelor şi rachetelor folosite în conflictele armate din secolele XIX-XX.

Astfel putem aminti câteva utilizări păstrate în paginile de istorie: • În antichitate: - otrăvirea puţurilor, apelor curgătoare cu diverse otrăvuri obţinute din plante (ex:

cornul secarei, plante din familia liliacee) în secolele VI – IV i.Ch. în Asiria, Persia, Grecia;

- folosirea diverselor obiecte incendiare, gaze sulfuroase şi soluţii caustice la asediul cetăţilor în timpul războiului peloponesiac (428-424 i.Ch.) şi în timpul bătăliilor purtate de armatele romane (secolele II-I i.Ch., I-II d.Ch.);

- folosirea “focului grecesc” - amestec inflamabil de nitraţi, ţiţei, sulf şi bitum, folosit timp de secole în bătălii navale şi considerat arma secretă a Bizanţului.

11

• Evul Mediu şi Renaştere:

- vapori toxici şi substanţe somnifere, au fost folosite de arabi în secolel XI-XII; - butoaie cu substanţe incendiare au fost catapultate peste zidurile cetăţilor sau asupra vaselor inamice, în secolele XII-XIV;

- bombe, grenade şi diverse materiale inflamabile cu arsenic, au fost folosite în bătălia Belgradului, în 1456; - diverse dispozitive ce conţineau sulf, mercur, azotaţi, terebentină, folosite în multe bătălii şi asedii, fie de către atacatori, fie de către cei atacaţi, în secolele XIV-XV.

12

- săgeţi otrăvite cu curara (folosite de indienii amazonieni până în secolul XX) sau alte substanţe (ex: batracyotoxina în Haway, acotinina utilizată de mauri în Spania în 1483),

• Secolul XVIII

- fabricarea unor dispozitive perfecţionate ce conţineau compuşi pe baza de sulf, mercur, plumb, arsenic şi care conţineau diverse substanţe ca belladona, brucina, spânz, substanţe cu efect haluginogen sau somnifer (descrise de scriitorul militar german Flemming, în 1726, dar nu se ştie precis unde au fost utilizate);

• Secolul XIX - au existat mai multe intenţii, dar nu s-au finalizat în bătălii, deoarece în această

perioadă preocuparea principală a fost balistica şi perfecţionarea tunurilor (Ex: în războiul Crimeei (1854-1855) englezii intenţionau să folosească la asediul garnizoanei din Sevastopol 500 tone de sulf şi 200 tone de cocs, dar ameninţarea nu s-a finalizat sau, în timpul Războiului de Secesiune (1861-1865) a existat intenţia de a se folosi obuze cu clor);

13

• Epoca modernă: Primul război mondial (1914-1918)

- 22 aprilie 1915, în apropiere de localitatea Ypres, 6000 de cilindrii conţinând 180 tone de clor au fost răspândiţi pe o lungime de 6 km, iar norul de clor, purtat de vânt a cauzat moartea a 5000 de soldaţi şi scoaterea din luptă a altor 1500, provocând o imensă panică.

- 31 mai 1915, pe frontul rus, la 12 km de Bsura Rumka, s-a folosit un amestec de clor şi fosgen care a provocat moartea a 6000 de combatanţi şi 3000 de răniţi; - iulie 1915, în Franţa, Argonne, s-au folosit 100.000 obuze „T” (bromură de benzil); - martie 1916, la Verdun, s-au folosit obuze cu fosgen, cu efect mortal; - iulie 1916, în timpul ofensivei de pe Somme, s-au folosit obuze cu acid cianhidric;

- martie 1917, răspândirea fosgenului din avion;

14

- iulie 1917, în regiunea Ypres, a fost folosit “gazul muştar” (sulfură dietil diclorică) sau iperita (numită după Ypres), gaz vezicant, persistent care atacă căile respiratorii şi provoacă arsuri puternice, iar efectul psihologic a fost devastator;

- septembrie 1917, prima utilizare a gazului “Clark” pe bază de arsenuri, care a

provocat vomă şi greaţă, făcând soldaţii incapabili de luptă;

- 1918, utilizarea masivă a obuzelor cu încărcătură chimică (25% dintre

proiectilele utilizate, fie de o parte, fie de cealaltă). Bilanţul folosirii substanţelor toxice în primul război mondial a fost tragic:

1.300.000 victime (100.000 combatanţi morţi pe câmpul de luptă, şi sute de mii de oameni rămaşi pentru totdeauna cu afecţiuni respiratorii sau urme de arsuri).

• Între cele două războaie (1919-1939) - 1920, în Rusia, în timpul războiului civil au fost folosiţi agenţi chimici; - 1925, în luptele din Rif s-a folosit iperita; - 1935-1936, în Etiopia, s-a folosit iperita împotriva luptătorilor abisinieni; - 1937-1941, armata japoneză a folosit în războiul contra Chinei iperita şi lewisita

15

• Cel de al doilea război mondial

- Cu excepţia unor situaţii izolate în Extremul Orient, nu s-au folosit arme chimice din cauza temerii reciproce a beligeranţilor, deoarece fiecare parte angajată în conflict, deşi avea stocuri de agenţi chimici (ex:tabun, sarin), a evitat să folosescă acest tip de arme, neavând informaţii certe asupra stocurilor aflate în posesia inamicului.

• După cel de al II-lea război mondial

- În anii ‘ 50, în perioada “războiului rece”, ambele tabere - SUA şi statele NATO, pe de o parte şi URSS cu statele satellite din Pactul de la Varşovia, de cealaltă parte - au depus mari eforturi pentru dezvoltarea cercetării şi producţiei de arme chimice, din ce în ce mai sofisticate şi eficace.

- Între 1963 - 1968, Egiptul a utilizat iperita în Yemen, iar SUA a utilizat dioxina în Vietnam;

- În 1973, în timpul războiului de Kippur, israelienii au interceptat diverse materiale sovietice relevante pentru capacitatea URSS de a folosi arme chimice.

Această capacitate a fost confirmată în timpul războiului din Afganistan (1979-1983), care le-a oferit ruşilor posibilitatea experimentării unor noi produse chimice dificil de decelat;

- Între 1975 - 1983, Vietnamul a utilizat o mare cantitate de substanţe toxice împotriva rebelilor laoţieni şi mai ales împotriva Cambogiei (raportul Haig);

- Între 1982 - 1988, Irakul a folosit arme chimice în diverse ocazii:

16

a) Războiul Iran-Irak: irakienii au utilizat iperită, cianură şi tabun contra trupelor iraniene care au suferit grele pierderi (10.000 răniţi grav, numărul morţilor necunoscut). Atacul de la Hallabjia (1988), simplă „operaţiune de menţinere a ordinii”, a condus la moartea a 5000 de manifestanţi civili.

b) Războiul din Golf (1990), „eveniment major din istoria războiului chimic”, a

constituit punctul culminant al ameninţării comunităţii internaţionale cu arme chimice, estimându-se că arsenalul de arme chimice de care dispunea Saddam Hussein (50.000 obuze şi bombe cu iperită, sarin şi sarin ciclohexil) situa Irakul pe locul trei în lume;

c) De asemenea, irakienii au utilizat iperita şi tabunul contra kurzilor şi şiiţilor din sud, provocând moartea a mii de persoane;

- Între 1987-1990, SUA , după 19 ani de întrerupere, au reluat producţia de arme chimice binare, dorind să recupereze întârzierea în faţa ruşilor.

• Alte accidente şi incidente în secolul XX

- 1968, în SUA, un avion Fantom a pulverizat din greşeală agentul toxic VX, provocând moartea a 6000 de oi (Utah); - 1969, în Belgia, s-au deversat, accidental, în largul coastelor, 1-2 barili de iperită, care au provocat moartea focilor şi peştilor, precum şi rănirea unor pescari; - 1972, în Alaska, la Fort Greely, au murit 50 de reni din cauza sarinului ( 200 cartuşe cu sarin fuseseră depozitate în 1966 în apele îngheţate ale lacului);

- 1979, în Germania, în apropiere de Hamburg, un copil a murit din cauza sarinului (stoc de cartuşe);

- 1990, în Libia, în deşertul Tarkunah, la uzina din Rabta- considerată unul din marii producători de arme chimice din lume, a izbucnit un incendiu misterios;

17

- 1995, în Japonia, în metroul din Tokio, în atacul terorist al sectei Aum a fost utilizat gazul toxic sarin , provocând moartea a 8 persoane şi intoxicarea altor zeci de persoane.

Istoria Interzicerii armelor chimice De-a lungul timpului, comunitatea internaţională, sesizând potenţialul de

distrugere al armelor chimice, a încercat să ia măsuri de limitare şi interzicere a acestora.

- 1675, Acordul de la Strasbourg a fost primul tratat internaţional, semnat de Franţa şi Germania, care interzicea folosirea gloanţelor otrăvite;

18

19

- 1874, Convenţia de la Bruxelles a interzis utilizarea otravei sau a armelor, proiectilelor sau altor materiale purtătoare de otravă, cauzatoare de suferinţe inutile.

- 1899, Conferinţa de la Haga a interzis folosirea armelor cu încărcătura otrăvitoare, asfixiantă sau dăunătoare;

Aceste tratate nu au putut însă impiedica utilizarea masivă a armelor cu încărcătură toxică pe câmpul de luptă în timpul primului război mondial. Conştientizarea efectului devastator al armelor chimice a dus la intensificarea eforturilor internaţionale pentru interzicerea armelor chimice.

-1925, Protocolul de la Geneva a interzis utilizarea armelor chimice şi bacteriologice, dar nu a interzis dezvoltarea (cercetarea).

Unele state semnatare ale protocolului de la Geneva (132 state semnatare până în anul 2000) au manifestat rezerve, considerând că pot utiliza armele chimice împotriva statelor care nu aderaseră la protocol sau că pot răspunde utilizând astfel de arme în cazul unui atac cu arme chimice.

Evoluţia mentalităţii şi apariţia noilor arme de distrugere în masă, a condus, în 1971, la negocieri privind dezarmarea şi în anul 1972, la adoptarea textului „Convenţiei pentru interzicerea dezvoltării, producerii şi stocării armelor bacteriologice (biologice) sau cu toxine”. Acest tratat interzicea statelor semnatare să dezvolte, să producă, posede sau stocheze arme biologice, dar nu prevedea niciun mecanism pentru verificarea respectării interdicţiilor; convenţia prevedea ca statele semnatare să se angajeze în negocierea unui tratat internaţional pentru interzicerea armelor chimice.

- La 3 septembrie 1992, comitetul special a prezentat Conferinţei pentru dezarmare textul “Convenţiei privind interzicerea dezvoltarii, producerii, stocării şi utilizării armelor chimice şi distrugerea lor”, numită uzual, Convenţia pentru interzicerea armelor chimice (Chemical Weapons Convention – CWC). Această convenţie, care includea pentru prima dată un regim de verificare, a fost deschisă pentru semnare la 13 ianuarie 1993, la Paris şi stabilea ca dată de intrare în vigoare a 180-a zi după depunerea instrumentelor de ratificare de către 65 de state.

- La 29 aprilie 1997 a intrat în vigoare, cu forţă executorie, “Convenţia

privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării şi utilizării armelor chimice şi distrugerea lor”

România a ratificat acestă Convenţie la 9 decembrie 1994 (Legea nr. 125/1994),

fiind al 25-lea stat care a depus instrumentele de ratificare.

În mare, principalele etape ale procesului de obţinerea a armelor chimice sunt:

faza de sinteză, pornind de la precursori (materiile prime), faza de purificare şi ulterior depozitare a produsului de interes (a substanţei chimice toxice ce poate fi folosită ca armă chimică), umplerea muniţiilor şi a dispozitivelor concepute special pentru a provoca moartea sau alte vătămări, prin acţiunea toxică a substanţelor chimice toxice, care ar fi eliberate ca urmare a folosirii unor asemenea muniţii şi dispozitive.

Agenţii chimici folosiţi în producţia de arme chimice se pot clasifica, după efectul

pe care îl au asupra organismului uman în: agenţi toxici şi respectiv agenţi paralizanţi. Agenţii toxici la rândul lor pot fi: sufocanţi, sangvini, vezicanţi şi neurotoxici.

Substanţele chimice sufocante produc în general moartea sau intoxicaţii grave

prin inhalare, datorită împiedicării contactului dintre oxigenul din aer şi hemoglobina din sânge. Ele sunt substanţe gazoase care se absorb la nivelul plămânilor şi duc la acumularea de lichid în plamâni, ceea ce provoacă înecarea propriu-zisă a victimelor.

De exemplu clorul este un gaz de culoare galben-verzuie (hloros însemnând verde) şi miros sufocant, iar ca şi ceilalti halogeni nu se găseşte liber în natură din cauza puternicei tendinţe de combinare. În stare lichidă este tot galben-verzui. Clorul este puternic iritant şi ataca plămânii. O concentraţie mai mare de 0,6% provoacă moartea. Fiind un gaz sufocant, a fost folosit ca atare in primul razboi mondial.

Un alt exemplu este fosgenul (diclorura de carbonil) care este un compus chimic sub formă de gaz incolor, uşor lichefiabil, cu miros sufocant, puternic iritant al ochilor, foarte otrăvitor, întrebuinţat în industria coloranţilor, medicamentelor, dar şi ca gaz de luptă.

Agenţii sangvini acţionează prin inhalare şi se distribuie în organism prin intermediul sângelui. Ei inhibă capacitatea celulelor sangvine de a utiliza şi transfera oxigenul.

De exemplu acidul cianhidric (HCN) sau clorcianul (clorură de cianogen) formează cu hemoglobina lent şi în cantitate redusă cianhemoglobina (compus ce nu transportă oxigenul) şi provoacă asfixia (nu de transport) ci citotoxică (prin inhibarea respiraţiei celulare).

Un alt agent sangvin este arsina (hidrogenul arseniat - AsH3) care are o mare afinitate pentru hemoglobină, provocând hemoliza (distrugerea globulelor roşii ale

20sângelui), ceea ce duce la insuficienţă renală. Distrugerea globulelor roşii duce la

21

ce vezicante sunt substanţe uleioase ce acţionează prin inhala

ţi vezicanţi poate duce la orbire, leziuni permanente ale plămâ

i grupe este iperita (sau gazul muştar), agent

ează transmiterea influxurilor nervoa

ria G şi seri

ii agenţi din seria G au fost tabunul (GA) şi sarinul (GB), sintetizaţi de Germa

letali şi care

lizanţi putem nominaliza BZ – benzilatul de 3-chinuc

un agent anticolinergic care afectează atât sistemul nervos central cât şi cel pe

ezentare nu pot lipsi agenţii de combatere a dezordinilor public

cu gaz lacrimogen de către

bele puturoase” folosite în special la combaterea dezord

apariţia hemoglobinei şi a produşilor ei de degradare în plasma sângelui şi în urină. Icterul este prima manifestare a hemolizei. Blocajul renal este cea mai gravă manifestare a otrăvirii cu arsină. Pot apărea leziuni permanente, în special al nivelul sistemului nervos central.

Substanţele chimire de aerosoli sau prin contact cu pielea, producând ulceraţii care se vindecă

greu. Ele pot fi dispersate sub formă de lichid sau de vapori (aerosoli) şi pot persista mai multe zile la rând, acţionând cu efect întârziat. Ca exemple se pot enumera iperitele cu sulf, iperitele cu azot, lewisitele. Agenţii vezicanţi au fost testaţi prima oară de Germania în 1917 şi au fost folosiţi mai ales în războiul dintre Iran şi Irak, în anii 1980 – 1988.

Expunerea la agennilor, şi doar într-o proporţie mică poate surveni moartea, când o suprafaţă mare

a pielii este afectată, datorită suprainfecţiilor. Cel mai comun reprezentant al acestechimic foarte persistent, al cărui efect durează mai multe zile şi, prin aceasta,

având un efect demoralizant asupra trupelor adversare. Substanţele chimice neuroparalizante blochse de la creier la organele efectorii, producând paralizia muşchilor care asigură

deplasarea, dar şi a celor respiratorii precum şi a muşchiului cardiac. Moartea survine ca urmare a sufocării în scurt timp de la contaminare. De notat că aceste substanţe se absorb în sânge pe toate căile posibile: digestiv, respirator şi prin piele (cutanat).

Ele pot fi clasificate în două grupuri, cu structură chimică asemănătoare: sea V. Primnia în anii 1930, fiind urmaţi apoi de soman (GD) şi ciclosarin (GE şi GF). Dintre

aceştia tabunul persistă pentru perioade scurte de timp, în timp ce somanul şi ciclosarinul au o persistenţă mai mare şi prezintă un pericol mai mare pentru piele.

Chimiştii din Marea Britanie au dezvoltat în anii 1950 agenţii din seria V, mai persistă timp îndelungat pe câmpul de luptă. Această serie conţine VE, VG, VM

şi VX, care este cel mai cunoscut. Din grupul agenţilor paralidinil. BZ esterfieric, producând incapacitate chiar la doze foarte mici. De obicei este împrăştiat

sub formă de aerosol, principala cale de absorbţie fiind sistemul respirator, dar absorbţia poate avea loc şi prin piele şi prin tractul gastrointestinal. Provoacă moartea prin paralizia muşchilor respiratori. Acesta a fost utilizat experimental de către SUA în războiul din Vietnam.

Din această pre, care au fost utilizaţi în diferite conflicte, înainte, dar şi după intrarea în vigoare

a Convenţiei, deoarece ei nu sunt interzişi de convenţie, ci fac numai obiectul unor declaraţii anuale privind cantităţile deţinute de fiecare stat parte.

Un exemplu în acest sens îl constituie folosirea grenadelorforţele argentiniene în 1982 în cursul invaziei insulelor Falkland, în speranţa că

astfel Marea Britanie va accepta mai uşor pierderea teritoriului implicat în acest conflict, neexistând pierderi de vieţi omeneşti.

Israel şi SUA au dezvoltat ”bominilor publice, care pot avea miros de ouă stricate, de vomă sau dejecţii umane,

păr ars, gunoi, cadavre sau alte asemenea mirosuri respingătoare. Deoarece la

22

e, SUA şi fosta URSS au alocat sume mari de bani p

rcetătorii din SUA implicaţi în programul de înarmare chimic

octombrie 2002 forţele speciale ruse au folosit în atacul de la teatrul

dinţa este de a se încerca găsirea unor noi arme chimice, care să nu fie

ercat găsirea unor agenţi mai sigur de manevrat de tipul armelo

nt agenţii Novichok – familie de agenţi neurop

e, care p

aeriene de la Dayton, Ohio, a afişat o listă de 3 p

ferea la armele care determină o halitoză (miros neplăcut al res

folosirea unui singur tip de miros există posibilitatea adaptării organismului uman, a apărut ideea folosirii mai multor tipuri de astfel de mirosuri, combinate. Avantajul utilizării acestor bombe apare în faptul că nu pun în pericol viaţa oamenilor, spre deosebire de gazele lacrimogene sau pulverizatoarele cu piper, dar în plus sunt eficiente la concentraţii foarte scăzute.

În special în timpul războiului recentru cercetări în domeniul substanţelor chimice care să nu provoace moartea, ci

doar incapacitarea inamicilor. În anii 1950 – 1960 ceă au investigat o serie de substanţe cu proprietăţi incapacitante, inclusiv

depresive, halucinogene (de exemplu LSD), droguri din gama beladonei (scopolamina) şi alţi derivaţi ai opiului. Această ultimă categorie se referă la droguri precum morfina, care acţionează asupra receptorilor din creier determinând eliberarea de endorfine, care induc o stare de euforie. În anumite cantităţi aceste droguri pot induce starea de somnolenţă sau de inconştienţă. Totuşi, doza de drog necesară pentru obţinerea efectului de incapacitare este foarte apropiată de doza letală, ceea ce nu recomandă folosirea lor ca arme.

Mai recent, în din Moscova împotriva teroriştilor ceceni un gaz, probabil Kolokol-1, un derivat

aerosolizat de fentanil (drog cu o structură asemănătoare opiului), provocând moartea tuturor celor 42 de terorişti şi a 120 de ostatici din cei 800, din cauza efectelor substanţei chimice utilizate. Deşi există un antidot eficient şi uşor disponibil împotriva derivaţilor de opiu numit naloxone (narcane), iar autorităţile ruse susţin că au fost preparate 1000 de doze în anticiparea raidului, se pare că medicii de la spitalele ce au primit pacienţii nu au fost informaţi cu privire la natura exactă a gazului folosit în decursul operaţiunii.

În prezent, tenincluse în listele Convenţiei privind interzicerea armelor chimice şi în plus care să

nu poată fi detectate de echipamentul standard NATO de detecţie, dar să poată penetra echipamentul de protecţie.

De asemenea s-a încr binare, în care precursorii pentru obţinerea agenţilor neuroparalizanţi sunt

amestecaţi în muniţii înaintea folosirii lor. Un exemplu în acest sens suaralizanţi din seria V dezvoltaţi în Uniunea Sovietică între anii 1980 – 1990, de 5

– 8 ori mai agresivi decât VX, ce fac parte din a 3-a generaţie de arme chimice, incluse în muniţie binară. Structura chimică exactă a acestor produşi nu a fost făcută publică.

Un alt capitol al istoriei armelor chimice este reprezentat de armele neletalroduc modificări asupra comportamentului trupelor inamice, iar folosirea lor nu

este interzisă de nici un tratat internaţional. În 1994, laboratorul Wright al armatei agini cu propuneri de a fi fabricate astfel de arme. Una dintre propuneri se referea

la lansarea unui foarte puternic afrodisiac asupra trupelor inamice, preferabil unul care ar provoca un comportament homosexual. De aici şi până la producerea “bombelor gay” nu a mai fost decât un pas.

O altă propunere se repiraţiei) severă şi de durată, astfel încât inamicii să poată fi uşor identificaţi dacă

încearcă să se amestece în rândurile populaţiei civile.

23

O modalitate de a mirosi literalmente inamicii a fost propusă sub forma bombei ce provoacă flatulenţă, dar s-a considerat că eficienţa ei ar fi scăzută în zone în care persoanele nu consideră acest miros neplăcut, fiind frecvent expuse acestuia.

S-a reflectat şi asupra obţinerii unor arme ce provoacă hiperhidroza (transpiraţia abundentă) sau care afectează sistemul hormonal sau digestiv, putând cauza diabetul, de exemplu.

Armele de tipul “atacă-mă/înţeapă-mă” constau în folosirea unor substanţe chimice cu efect de atragere a roiurilor de albine, a viespilor înfuriate sau a şobolanilor furioşi asupra trupelor inamice.

De asemenea au existat propuneri şi de folosire a unei substanţe chimice ce ar provoca o sensibilitate foarte mare, insuportabilă, a pielii la lumina soarelui.

S-a considerat că eficienţa acestor arme constă şi în efectul demoralizant foarte puternic asupra trupelor inamice.

În concluzie, chiar dacă s-a atins aproape universalitatea Convenţiei privind interzicerea armelor chimice, aceasta nu oferă garanţia că nu vor mai fi niciodată folosite substanţe chimice în confruntări, convenţia lasând portiţe de scăpare pentru utilizarea unor substanţe neînscrise în liste în scopul diminuării capacităţii de răspuns sau de apărare a trupelor adverse. Angajarea deplină a tuturor statelor părţi pentru respectarea principiilor convenţiei trebuie însoţită de oprirea cercetărilor legate de dezvoltarea armelor incapacitante şi neletale, chiar dacă la baza lor stau substanţe chimice neînscrise în liste şi extinderea prevederilor convenţiei asupra tuturor substanţelor chimice toxice sau periculoase.

24

ISTORIA ARMELOR BIOLOGICE

Folosirea agenţilor biologici şi a toxinelor acestora ca arme este paralelă cu dezvoltarea societăţii umane. Diversificarea activităţii umane către vânătoare mai ales împotriva unor animale din ce în ce mai mari sau mai periculoase au făcut inerentă adaptarea tehnicilor şi a metodelor de vânătoare şi de supravieţuire. Deşi empirică, această adaptare avea la bază observaţia că anumite animale deşi mici, de exemplu şerpii, aveau o posibilitate de apărare prin anumite secreţii inoculate odată cu muşcătura, veninul acestora find eficace împotriva unor ţinte foarte mari. Era mai puţin important pentru vânător ce anume conţinea veninul şarpelui, cât posibilitatea utilizării şerpilor vii sau a armelor otrăvite cu veninul acestora pentru a vâna animale mai mari. Aceste tehnici ofereau şi vânătorilor mai puţin dezvoltaţi fizic un avantaj substanţial. Evident că aceste practici au fost utilizate şi în luptele interumane, moment în care armele folosite pentru vânătoare erau aceleaşi, folosite şi pentru apărare.

Folosirea agenţilor biologici şi a toxinelor ca armă are caracteristică principală conştienţa utilizării avantajului agentului biologic sau a toxinei asupra potenţialului inamic, uman sau animal. Acesta este şi motivul pentru care în lipsa unor surse istorice putem face doar presupuneri asupra utilizării ca arme sau a apriţiei întâmpătoare a unor epidemii sau simptome în decursul istoriei. Cert este că odată cu identificarea fizică a primului agent biologic se delimitează foarte clar istoria armelor biologice în două perioade: perioada empirică, în care agenţii biologici şi toxinele erau utilizate în baza experienţei dobândite prin observaţie şi perioada ştiinţifică, în care agenţii biologici şi toxinele au fost utilizate pe baza informaţiilor ştiinţifice, bazate pe fenomene reproductibile şi predictibile, moment în care putem vorbi şi despre apărare şi protecţie împotriva armelor biologice.

Perioada empirică

Vechiul Testament (1) în Facerea, Întâia carte a lui Moise, Capitolul 49, Prorocirea şi moartea lui Iacov alin. 7. “Dan va fi sarpe la drum, vipera la poteca, inveninand piciorul calului, ca sa cada calareţul”, atestă cunoştinţele asupra potenţialului şerpilor de a fi periculoşi în ciuda mărimii lor dar şi a utilzării cu intenţie a acestora. Vechiul Testament(1) în A doua carte a lui Moise, Capitolul 9- “Iată, mâna Domnului va fi peste vitele tale cele de la camp: peste cai, peste asini, peste camile, peste boi si oi si va fi moarte foarte mare” dar şi simptomele “ s-au făcut bube cu puroi pe oameni si pe vite” relevă clare cunoştinţe asupra potenţialului bolilor ca element de constrângere. Ipotezele doctorului Trevisanto(2)(3), referitoare la utilizarea tularemiei ca armă biologică încă din secolul XIV î.Hr., se bazează pe documente arheologice care sugerează existenţa simptomelor bolii la om şi animale. Boala este provocată de o bacterie Francisella tularensis, care afectează în primul rând animalele (cai, măgari, catâri, cămile, oi, capre) de unde se transmite şi la om. Boala rămâne şi astăzi o problemă de sănătate publică, în cuda eficienţei tratamentului antibiotic, cazurile incorect diagnosticate, tratate tardiv cu antibiotic sau netratate sunt fatale. Simptomele bolii descrisă în documentele arheologice: ulcere cutanate, umflături dureroase ale ganglionilor limfatici, pneumonie, febră, frisoane, slăbire progresivă, insuficienţă respiratorie sunt prezente şi în tabloul clinic actual al tularemiei. Boala este o zoonoză, afectează în primul rând animalele, inclusiv iepurele, oile sau cabalinele şi se transmite la om prin vectori hematofagi (căpuşe, păduchi, pureci sau muşte). Asocierea cu epoca bronzului a utilizării armelor biologice Trevisanto (2)(3), o atribuie imperiului Hitit (2000-1200 B.C.), imperiu care a existat în estul Mediteranei, în vestul regiunii Anatolia de pe

25

actualul teritoriu al Turciei. Documente din perioada faraonului Akhenaton (iniţial Amenhotep IV), faraon din dinastia a XVIII-a (1379-1362 î.Hr.), atestă existenţa unei “boli hitite”, asocierea cu hitiţi a unei boli sugerând chiar provenienţa epidemiei. Alte documente datând din 1335 î.Hr., descriu o epidemie în localitatea Simyra, un oraş situate astăzi la graniţa dintre Liban şi Siria. Interesantă este asocierea bolii cu măgari, în documente fiind specificată interdicţia de a fi folosiţi măgari în caravanele care transortau produse între Cipru şi Iraq şi dintre Israel şi Siria. Războaiele au amplificat şi ele epidemia, în insulele din Marea Egee fiind concomitente epidemii, cel mai probabil aduse de rozătoarele de pe corăbiile luptătorilor, care au contaminat animalele din insule.

Epidemiile de tularemie au evoluat pe perioade semnificative, de 35-40 de ani, motiv pentru care surse din estul Mediteranei atestă existenţa unor simptome asemănătoare şi presupun o zonă endemică pentru Francisella tularensis. Trevisanato asociază căderea imperiului Hitit cu epidemiile successive de tularemie ducând evidenţele epidemiei pînă la 2500 î.Hr., perioadă în care imperiul Hitit începe să decadă, inclusiv doi regi hitiţi decedând de tularemie. Sunt scrieri nebiblice referitoare la războaie dintre hitiţi şi locuitori ai cetăţii Arzawan din vestul Anatoliei. Turme de animale oi, măgari care au apărut misterios în jurul cetăţii şi pe drumurile către cetatea Arzawan. Este foarte posibil ca hitiţi să fi suspectat că boala provine de la oi şi măgari. Cei doi ani de război (1320 şi 1318 î.Hr.), concomitent cu epidemia de tularemie, au slăbit suficient cetatea Arzawa pentru a pierde războiul. Se pare că şi apărători au folosit tactica de a trimite animale bolnave către inamici, intuind efectele devastatoare ale bolii. Desene de pe manuscripte din acea perioadă datând din secolul 14-13 î.Hr. reprezentând o femeie împreună cu un berbec, denotă o posibilă cunoştere a transmiterii bolii, o posibilă traducere a textului asociat desenului find aproximativă cu “Ţinutul prin care trece va fi bântuit de boala rea”.

Progresul organizării umane, păstoritul devine o ocupaţie de bază, măgarul important animal domestic de transport în Asia mică şi Orientul Mijociu, aglomeraţiile umane în aşezăminte de tip cetate sau forturi, precum şi locuitul împreună cu animalele domestice au constituit factori favorizanţi ai diseminării epidemiilor de la animale la om şi invers, comerţul între cetăţi cu animale sau chiar oameni infectaţi, precum şi vectorii asociaţi populaţiilor umane (şobolani, pureci, muşte, etc) au început să constituie factori majori ai diseminării bolilor infecţioase încă cu 3000 de ani î.Hr. Este posibil ca hitiţii să fi intuit puterea devastatoare a bolii, este foarte posibil ca ameninţările din Vechiul testament să aibă un suport în realitate, mai puţin probabilă este teoria conform căreia locuitul împreună cu animalele au creat imunitate populaţiei evreilor , spre deosebire de egipteni care nu locuiau cu animalele, mai ales că nici în prezent tularemia nu beneficiază de un tratament imunologic cu vaccin.

Intuiţii clare asupra evidenţei bolilor şi a transmiterii prin contact direct au fost scoase recent în evidenţă de scrieri arheologice din regiunea Sumer, actuală regiune din Siria, unde arheologi au descoperit scrieri cuneiforme, lângă Râul Eufrat, datând din 1170 î. Hr. în care se interzice persoanelor bolnave să călătorească în oraşe şi care avertizează oameni să nu atingă sau să folosească lucrurile personale care au aparţinut victimelor. Sunt primele dovezi clare ale instituirii carantinei ca mijloc de prevenire a bolii, prin izolarea sau limitarea contactului bolnavului cu persoanele sănătoare.

Istoria armelor biologice se intrică şi se confundă cu istoria armelor chimice, poate pentru că războiul în general a utilizat practic toate mijloacele pentru a stabili un avantaj tactic.

26

Sunt numeroase exemple în istorie de utilizare a armelor biologice precum şi a armelor chimice. Pentru a evita perpetua confuzie dintre armele chimice şi biologice mă voi limita strict la armele biologice.

Este foarte bine cunoscută otrăvirea fântânilor cu cadavre animale sau plante otrăvitoare ca mijloc de apărare precum şi a surselor de alimente. Desigur că aceleaşi metode au fost utilizate şi ca mijloace ofensive. Primul consemnat în istoria militară pentru utilizarea plantei Spânz (Helleborus) pentru a otrăvi apa din cetatea Kirrha în anii 600 B.C. de către Solon din Atena. In 400 BC arcaşii Sciţiei foloseau săgeţi otrăvite în cadavre în descompunere. Folosirea cadavrelor pentru a otrăvi resursele de apă era o metodă deosebit de eficientă de război biologic. Această tactică a fost folosită ulterior de Barbarossa în 1155, în războiul de la Tortona. Rădăcinile de mandragora au fost utilizate în ani 200 BC de către cartaginezi pentru a otrăvi vinul inamicului. Hanibal a folosit şerpi veninoşi aruncaţi în bărcile inamicilor în bătălia de la Pergamus în 190 BC. Catapultarea cadavrelor infectate cu ciumă a fost folosită de Mussis, un mongol, la asediul cetăţii din Crimeea actuală, Kaffa în 1346. Cetatea aflată sub conducere genoveză a fost focarul de diseminare a primei epidemii de ciumă în Europa. Nu mai puţin de 15 milioane de europeni au decedat după reîntoarcerea corăbiilor genoveze cu marinari infectaţi în portul Genova. Spaniolii ăn războiul contra francezilor pentru oraşul Napoli au infectat vinul cu sânge provenind de la bolnavii de lepră în 1495.

O abordare iteresantă a utilizării agenţilor biologici a fost iniţiată de Siemenowic în 1650, un general polonez de artilierie, care a folosit obuze de artilerie încărcate cu saliva de la câinii bolnavi de turbare pentru a le lansa asupra inamicului. În 1710 trupele ruseşti folosesc tehnica din 1346 catapultând cadavrele infectate cu ciumă împotriva trupelor suedeze.

Desigur că folosirea agenţilor biologici ca arme nu se putea limita la regiunea Europei şi Asiei. În 1763 pături infectate cu variolă sunt distribuite populaţiei indiene americane din Fort Pitt, Pensilvania, de către colonelul britanic Henry Bouquet. Intenţionată sau nu diseminarea variolei populaţiei indiene a avut efecte devastatoare, primul contact cu o boală necunoscută de către o populaţie fără imunitate la un agent biologic are efecte de masă masive. Probabil că a fost prima oară când o armă biologică a avut efect de exterminare în masă. Acest efect tactic, folosirea agenţilor biologice pe populaţii susceptibile, a încercat să fie reprodus în 1785 împotriva tunisienilor, prin distribuţia de pături infectate cu variolă. Descoperirea noilor continente, în afara schimburilor culturale a dus şi la schimburi biologice, europeni au dus variola în America şi s-au întors cu sifilis, cu toate că este disproporţionat, schimbul a avut efecte grave asupra populaţiei americane băştinaşe.

Războiul a escaladat întotdeauna şi utilizarea a noi tipuri de arme, de tactici, efectul surpriză fiind în general urmărit.

Războiul civil american este probabil primul care a experimentat noi tipuri de arme, armele biologice fiind intens folosite. În 1861, trupele unionale erau avertizate să nu folosească surse de apă pe teritoriul inamic, să nu accepte hrană de la persoane şi locuri nesigure. Cadavre în descompunere contaminau sursele de apă pentru a întârzia avansul trupelor unionale. Pături infectate cu variolă, dar şi cu febră galbenă au fost folosite împotriva trupelor unioniste. Cert este că mai mulţi oameni au murit în războil civil american răpuşi de bolii decât pe câmpul de luptă.

Foarte multe boli au fost cunoscute şi descrise chiar dacă nu se cunoştea agentul biologic implicat. Altele au fost descoperite în marea majoritate în secolul 19 şi 20. De exemplu ciuma a fost descrisă în urmă cu peste 3000 de ani, variola este descrisă de chinezi din 1122 B.C., febra galbenă din 1600. A fost nevoie de aproximativ

27

300 de ani pentru ca un biolog cubanez Carlos Finlay în 1881 să asocieze febra galbenă cu ţânţarul, ca vector al transmisiei bolii.

Perioada ştiinţifică Jumătatea secolului 19 a însemnat momentul de cotitură în evoluţia

microbiologiei şi a bolilor infecţioase. Descoperirea din 1863 a medicului francez Casimir Joseph Davaine a agentului

cauzal al antraxului este considerată momentul de ieşire din perioada empirică şi trecerea în perioada ştiinţifică, bazată pe dovezi.

Au urmat o serie excepţională de descoperiri ale agenţilor biologici cauzali pentru diverse boli: 1876, Robert Koch obţine primele culturi pure de antrax; 1882, Loffler şi Shutz descoperă agentul cauzal al morvei; 1887, Sir David Bruce descoperă agentul cauzal al brucelozei; 1883, Koch descoperă agentul cauzal al holerei; 1907, Howart T Ricketts descoperă agentul cauzal al tifosului. Agentul cauzal al tularemiei a fost descoperit în 1912, în districtul Tulare din California. Descoperirea primului vaccin antirabic de către Pasteur, apoi antituberculos de Koch şi confirmarea teoriei vaccinale a lui Jenner privind proprietăţile vaccinale ale tulpinilor de variolă de la cabaline şi bubaline care determină un răspuns imunitar de protecţie împotriva variolei umane au reprezentat întruparea speranţelor umanităţii privind existenţa reală a uni antidot sau a unei protecţii reale împotriva agenţilor biologici.

Desigur că dezvoltarea ştiinţifică nu putea lăsa deoparte şi avantajele utilizării armelor biologice, de data aceasta folosind argumente ştiinţifice şi nu empirice.

Marele cercetător Louis Pasteur, universal recunoscut pentru cercetările umanitare a experimentat bacteria salmonella pentru a extermina şobolanii, a vibrionul holeric pentru a extermina iepurii, a agenţilor dizenteriei contra lăcustelor.

Primul război mondial a avut ca vedetă unanim acceptată arma chimică. Desi umbrite de “succesul” armelor chimice, armele biologice au fost o

permanentă preocupare a armatei germane. Există suspiciuni asupra utilizării ciumei împotriva trupelor ruse la St. Petersburg

în 1915, asupra infectării cailor din porturile americane destinaţi armatelor britanice şi franceze. Surse americane descriu programele de sabotaj cu agenţi biologici pe care personane aservite Germaniei le efectuau pe teritoriu american. Au fost descoperite laboratoare clandestine în care erau cultivaţi agenţi biologici ca antrax şi bacilul morvos. Caii, în primul război mondial aveau o importanţă covârşitoare în doctrina armatelor, motiv pentru care programul biologic german avea ca obiect acest animal. Este probabil ca este primul program biologic exclusiv contra animalelor. Utilizări relativ izolate cu bacilul morvos şi antrax au fost realizate în perioada 1916-1918 în Rusia, Franţa, probabil şi pe teritoriul României.

Prezenţa epidemiilor de diverse tipuri, tifos, holeră, febră de tranşee, gripă spaniolă, etc din perioada primului război mondial face imposibilă o evaluare a eficacităţii programului biologic militar german. Toate acuzaţiiile de utilizare a agenţilor biologici au fost negate de Germania. Nu au fost declarate victime ale agenţilor biologici utizaţi ca arme de către nici o parte beligerantă din primul război mondial. Probarea atacurilor biologice rămâne şi actual o provocare a sistemelor de protecţie, de aplicare a legii şi juridice.

Al doilea război mondial a demonstat sucesul dezvoltăţii societăţii umane, orientarea industriei spre performanţă tehnologică, noi tipuri de arme supersofisticate, arma nucleară fiind un exemplu nefericit.

Dacă armele chimice au “tăcut” în al doilea război mondial, armele biologice au fost intens cercetate.

28

Descoperirea primului antibiotic de către Sir. Alexander Fleming în 1929, izolarea şi purificarea acestuia pentru a fi folosit în tratamentul infecţiilor bacteriene la om şi mamifere în 1941, a reprezentat o victorie epocală a omului împotriva bolilor în plin război mondial.

Concluziile primului război mondial au modificat şi tactica viitoare a marilor puteri faţă de fiecare categorie de arme. Inteligenţă extraordinară a fost investită pentru dezvoltarea şi modernizarea tuturor categoriilor de arme.

Începând cu anul 1920, marile puteri au dezvoltat programe biologice, evident nerecunoscute, motiv pentru care, la Geneva în 1925, a fost semnat Protocolul de la Geneva care interzicea utilizarea armelor biologice şi chimice în război. Trecuseră 250 de ani de la Înţelegerea de la Strasbourg din 1675 referitoare la interzicerea utilizării gloanţelor şi armelor otrăvite în război. Mii de ani de tensiuni, trădări şi conflicte europene sunt date de o parte în 1925 pentru a recunoaşte riscurile incomensurabile de a utiliza intensiv armele biologice şi chimice.

Spre deosebire de armele chimice care au fost modernizate extensiv, noi agenţi chimici fiind descoperiţi şi cercetaţi, armele biologice au fost cercetate la scară redusă datorită caracterului nediscrimantoriu al acţiunii lor.

Încă din anii 30 a fost recunoscută imposibilitatea controlului armelor biologice în operaţiuni militare, având acţiune inclusiv asupra proprilor trupe sau trupe aliate, dar şi caracterul imprevizibil şi impredictibil al acţiunii lor.

Germania, în 1936, a efectuat cercetări asupra dispersiei sporilor de antrax. Canadienii începând cu 1939, în laboratoarele Connaught, au efectuat cercetări asupra antraxului, toxinei botulinice, ciumei şi psitacozei. Un caracter total diferit al programului biologic a avut Japonia, prin desemnarea doctorului Ishiro Ishi în 1933 la comanda Unităţii 731, localizată în Manciuria. Cercetările efectuate cu agenţi biologici direct asupra prizonierilor chinezi, asupra populaţiei satelor chineze cu rickettsii, vibrionul holerei, agentului ciumei, antraxului, experimentarea a diverse tipuri de bombe şi dispozitive cu agenţi biologici, peste 5000 de autopsii efectuate pe prizonieri nu au putut proba eficacitatea armelor biologice.

Dispersia armelor biologice rămâne principala problemă de utilizare, timpul latent de acţiune, inconstanţa distribuţiei agentului biologic, susceptibilitatea diferită la agent, cantitatea şi calitatea agentului, caracterele reologice şi atmosferice în zona de diseminare precum şi contaminarea pe perioade imposibile de cuanatificat a zonei de distribuţie au exclus arma biologică din strategia armatelor în al doilea război mondial. Peste 1600 de bombe cu spori de antrax au fost testate de Unitatea 731.

Începând cu 1942, SUA, ca reacţie la ameninţarea japoneză, instituie la Fort Detrick patru laboratoare pentru cercetarea armelor biologice: unul pentru toxina botulinică, altul pentru bacillus globigi şi antrax, unul pentru a produce patogeni ai plantelor şi ultimul pentru producerea pe ouă embrionate de brucella si agentul psitacozei. Desi dezvoltată intensiv, concomitent cu perfecţionarea bombelor cu fragmentaţie, nu a fost declarată utilizarea sau testarea amei biologice de către SUA.

În anul 1936 Franţa dezvoltă un program de cercetare a rezistenţei microbiene la detonaţia exploxibilor clasici. În acelaşi an Marea Britanie stabileşte un comitet de evaluare a capacităţii ofensive şi defensive a agenţilor biologici.

Încă din 1929 Uniunea Sovietică avea în apropierea Mării Caspice o unitate de cercetarea a armelor biologice.

Cu exceptia cercetărilor pe prizonieri de război desfăşurate de Unitatea 731, nu au fost consemnate utilizări ale armelor biologice în cel de-al doilea război mondial.

Războiul rece aduce noi provocări pe scena internaţională, dominate desigur de criza rachetelor balistice şi de escaladarea înarmării nucleare. Deşi minor ca

29

însemnătate, domeniul armelor biologice nu a fost abandonat, dimpotrivă, suferă transformări radicale, atât conceptuale cât şi umane, protecţia propriilor trupe şi implicarea unei elite de cercetători, din ce în ce mai numeroşi în acţiuni de producere şi testare a armelor biologice.

Fiecare ţară a considerat programele biologice la cel mai înalt nivel de clasificare a secretului, puţine evidenţe apar astăzi privind detaliile programelor desfăşurate, doar mici evidenţe privind existenţa unor astfel de programe transpar în media actuală. Au fost dezvoltate programe specifice antiom, antianimal şi antiplante, au fost standardizaţi agenţi pentru a putea fi utilizaţi ca arme, au fost studiate insectele pentru a fi folosiţi ca vectori naturali de dispersie. Un exemplu din 1959 este standardizarea virusului febrei galbene transmis de ţânţar şi capacitatea de producţie de milioane de ţânţari lunar la laboratoarele din Fort Detrick. În anul 1969 SUA renunţă unilateral la programul ofensiv de înarmare cu agenţi biologici şi ratifică Protocolul de la Geneva din 1925. În perioada 1971-1973 SUA a distrus stocurile proprii de arme biologice şi a semnat Convenţia pentru Interzicerea Armelor Biologice şi a Toxinelor în 1972.

Detalii asupra programului biologic al fostei Uniuni Sovietice sunt mai puţin cunoscute. Uniunea Sovietică a negat constant deţinerea de arme biologice. Chiar în urma incidentului de la Sverdlovsk, în Ural, din aprile 1979, unde a apărut o epidemie de antrax la un grup de cercetători care lucrau la un laborator, aurorităţile au explicat că era determinată de contaminarea natuală de la carnea de vită infectată cu antrax. În 1992 Rusia recunoaşte accidentul din laboratorul de la Sverdlovsk ca fiind determinat de cercetările militare asupra antraxului. Rusia a declarat închiderea programului biologic în 1994. Aproximativ 24.000 de cercetători care au lucrat pentru programul biologic al fostei Uniuni Sovietice au rămas pe drumuri. Numai speranţa rămâne că fiecare dintre ei au ajuns în laboratoare paşnice.

30

BIOTERORISMUL (TERORISM CU AGENTI BIOLOGICI) = AMENINTAREA VIITORULUI.

Bioterorismul se referă la utilizarea agenţilor biologici de către un grup politic

sau religios pentru atingerea obiectivelor politice sau ideologice. Incidentele bioteroriste au crescut ca număr dupa 1985, avand 2 vârfuri în 1998 si 2001.

Primul, cel din 1998, s-a datorat publicităţii referitoare la ameninţarea cu antrax, făcută de Larry Wayne Harris, iar cel din 2001, după atentatele de la 11.09 şi cu un mare impact, a fost cauzat de expedierea plicurilor cu spori de antrax.

In 1984, atacul cu Rajneeshee Salmonella a cauzat infectarea a 751 de persoane, iar in 2001 plicurile cu antrax au provocat infectarea a 22 persoane, 5 decese şi a necesitat profilaxie post - expunere pentru 10.000 de persoane.

Majoritatea incidentelor între 2000 - 2001 au fost farse, fără urmări sociale. Primul atac bioterorist pe scară largă din SUA a avut loc în 1984. În anii 1960, un guru indian numit Bhagwan Shree Rajneeshee a fondat cultul

Rajneeshee. El a reuşit să atragă adepţi din rândul clasei medii-superioare şi să strângă donaţii semnificative; Rajneesh a achiziţionat ferma Big Muddy, lângă The Dalles, Oregon, construind o comunitate pentru adepţii săi, numită Rajneeshpuram. In câţiva ani, aceştia au intrat în conflict cu autorităţile locale din cauza modului de utilizare a pământului. Rajneeshee şi adepţii lui intenţionau să obtină controlul asupra guvernului din Wasco County prin aducerea în ţinut a mii de oamenii fără adăpost care urmau să voteze la apropiatele alegeri, precum şi prin îmbolnăvirea populaţiei locale pentru a o impiedica să voteze.

Primele dovezi despre utilizarea agenţilor biologici de către adepţii lui Rajneeshee datează din 29 august 1984, când celor doi reprezentanţi ai autorităţilor din Wasco County, aflaţi în vizită la Rajneeshpuram, li s-a dat să bea apă contaminată cu Salmonella typhimurium . Cei doi s-au îmbolnăvit şi unul, în stare gravă, a fost internat în spital. În lunile următoare, premergătoare alegerilor din noiembrie, tentativele lor de a contamina apa din reţeaua publică, alimentele din supermarket sau mediu nu au avut succes. În septembrie, adepţii lui Rajneeshee au început să contamineze mâncarea în 10 restaurante locale prin introducerea unei emulsii de Salmonella typhimurium în bolurile cu salată, la prepararea acesteia şi în recipientele cu frişcă pentru cafea. Ca urmare, 751 de persoane au făcut enterită şi cel puţin 45 au fost spitalizate.

În 1995, în Japonia, membrii sectei Aum Shinrikyo au dispersat gaz sarin în reţeaua de metrou din Tokio, provocând moartea a 12 persoane şi vătămarea câtorva mii. Secta Aum, fondată de Shoko Asahara, număra 10.000 de adepţi şi o avere de aproximativ 300.000.000 $. Secta avea un guvern paralel (imitand guvernul japonez), cu ministere şi departamente. Ministerul „Sănătăţii şi Bunăstării” era condus de Seiichi Endo, care lucra în ingineria genetică la Centrul de cercetări virale al universităţii din Kyoto, ministerul „Ştiinţei şi Tehnologiei” era condus de Hideo Murai, licenţiat în astrofizică, care lucra în cercetare la Kobe Steel Corporation. Endo intenţiona să obţină toxina botulinică din mediu de culturi izolate de Clostridium botulinum la o proprietate a sectei din Mount Fuji. Fusese construită o instalaţie şi erau folosiţi cai pentru obţinerea unui ser antitoxină. Nu este sigur dacă Endo a reuşit să producă toxina botulinică potentă.

În anul 1995, secta Aum Shinrikyo a construit o nouă instalaţie pentru cercetare la etajul 8 al clădirii de birouri aflată în proprietatea sa, în partea de est a oraşului Tokio. Persoane din sectă dezvoltau B anthracis şi instalaseră un pulverizator industrial pentru diseminarea antraxului. Se crede că cei din cadrul sectei cultivau C burnetii şi ciuperci

31

otrăvitoare şi au trimis o echipă în Zair, în zona cu epidemie de Ebola pentru obţinerea acestui virus. Conform relatărilor din presă, în perioada 1990-1995, secta intenţionase să utilizeze aerosoli de agenţi biologici împotriva a 9 ţinte: 3 atacuri urmau să utilizeze B anthracis şi 6 toxina botulinică. În aprilie 1990 secta a echipat 3 vehicule cu sprayuri ce conţineau toxina botulinică, având ca ţintă clădirea parlamentului, în partea centrală a capitalei, oraşul Yokohama, baza navală americană Yosuka şi aeroportul internaţional Nairta. În iunie 1993, ţinta sectei a fost nunta prinţului moştenitor al tronului Japoniei, prin dispersarea toxinei botulinice dintr-un vehicul în Tokio. Mai târziu, în aceeaşi lună, secta a împrăştiat antrax folosind un spray situat pe acoperişul clădirii sale de 8 etaje; în iulie 1993, ţintele au fost, din nou, parlamentul şi palatul imperial din Tokyo. Pe 15 martie, secta a pus trei valize care conţineau toxina botulinică în metroul din Tokyo. În cele din urmă, membrii sectei Aum au renunţat la folosirea armelor biologice şi au utilizat gaz sarin în metroul din Tokzo, la 20 martie1995. Motivele pentru care adepţii Aum au renunţat la folosirea agenţilor biologici au fost imposibilitatea separării non-toxinei de C botulinum, obţinerii unui vaccin cu virulenţă scăzută pentru B antrhracis, ineficienţa echipamentelor pentru diseminare (spray-uri) şi, probabil, acţiunilor subversive ale unor membrii care manifestau reticenţă în executarea operaţiunilor.

În acelaşi timp, în SUA, doi membrii ai Consiliului Patrioţilor din Minnesota, un grup antiguvernamental extremist, au fost arestaţi pentru producerea ricinei şi intenţia de de a o folosi împotriva agenţilor federali prin contaminarea mânerelor uşilor. Larry Wayne Harris, un microbiolog cu legături cu grupuri rasiste, a fost arestat în 1995 pentru utilizarea frauduloasă a informaţiilor în scopul obţinerii culturii de Y pestis de la American Type Culture Collection. El a fost arestat pentru a doua oară în 1998 pentru ameninţarea oficialilor federali ai SUA şi încălcarea eliberării condiţionate. Harris a construit un laborator clandestin în Nevada şi a întreprins experimente cu subspecia Stern a B. Anthracis, un vaccin de uz veterinar, necapsulat şi generator de toxine vii şi a ameninţat că va ataca Las Vegas cu B. anthracis. Acest caz a dus la elaborarea unor reglementări stricte în ceea ce priveşte procurarea şi transportul microbilor selectionaţi.

Spre sfârşitul anilor 1990, guvernul SUA a lansat un ambiţios program pentru îmbunătăţirea pregătirii împotriva agenţilor biologici la nivel local, statal şi federal, cum ar fi măsurile din Deciziile Prezidenţiale 39 (1995), 62 (1998) şi 63 (1998). Planul de intervenţie federal (numit în prezent Planul Naţional de Intervenţie) coordonează agenţiile federale care răspund în cazul dezastrelor. Există o listă a agenţiilor selectate pentru reglementarea cercetării, dezvoltării, livrării şi transportului agenţilor microbieni. Departamentul pentru Servicii Umane şi Sănătate (DHHS) supraveghează serviciile medicale şi sănătate şi Biroul pentru Pregătiri de Urgenţă a organizat echipe de intervenţie locale în 125 de centre. Pregătirile în oraşul New York şi alte localităţi includ planuri şi exerciţii de organizare în cazul incidentelor locale, pentru coordonarea activităţii clinicilor, supravegherea, profilaxia post-expunere în numeroase centre de distribuţie pentru depistare, triere, documentare. Echipele federale de intervenţie sunt organizate şi conduse pentru a fi în slujba oficialilor şi publicului. CDC a stabilit un centru de intervenţie în cazuri de bioterorism şi a îmbunătţit situaţia laboratoarelor de sănătate publică, a sistemelor de supraveghere, comunicare rapidă şi coordonare. A fost pregătit un depozit pentru agenţi farmaceutici cheie (Depozitul Strategic Naţional).Reţeaua laboratoarelor de interventie, administrată de CDC, asigură coordonarea testării, transportul probelor şi comunicarea între laboratoarele de referinţă locale şi regionale. Departamentul Apărării evaluează integrarea în Planul Naţional de Intervenţie a USAMRIID pentru sprijinirea consultării medicale de urgenţă şi a laboratoarelor de referinţă, a Centrului Naval de Cercetări Medicale pentru suportul laboratoarelor, Corpul Chimic Maritim al SUA şi forţa de intervenţie la incidente

32

biologice pentru recunoaşterea, trierea iniţială şi decontaminarea victimelor, Unitatea tehnica de Escortă armată pentru prelevarea probelor, transport, dispunerea şi diseminarea echipamentelor. Departamentul Medical al Armatei, prin şase echipe de teren regionale de intervenţie specială în domeniu chimic, biologic şi medical acordă asistenţă autorităţilor civile în decurs de 12 ore. Biroul Gărzii Naţionale, conform directivelor Congresului, formează pe teren echipele iniţiale de intervenţie, chemând echipele de identificare rapidă a agenţilor. Multe din aceste noi mecanisme au fost testate în toamna anului 2001.

Pe 4 octombrie 2001, la 3 săptămâni de la atacul de la 11 septembrie asupra World Trade Center şi Pentagon, a fost conştientizată vulnerabilitatea naţională la terorismul internaţional, în momentul în care autorităţile de sănătate din Florida au raportat un caz de inhalare de antrax. In cursul primei săptămâni din septembrie, American Media Inc. a primit un plic adresat lui Jeninifer Lopez, plic care conţinea o scrisoare de la un fan si o substanţă în stare de pudră. Scrisoarea a fost trecută de la un angajat la altul, inclusiv la Robert Stevens. Retrospectiv, anchetatorii au considerat ca nu această scrisoare a produs infectarea, ci următoarea.

Stevens a ajuns la spitalul din Palm Beach, Florida, cu temperatură ridicată şi ameţeală pe data de 2 octombrie 2001. Pe 5 octombrie, Stevens a murit ca urmare a inhalării de antrax, fiind primul astfel de caz din SUA în peste 20 de ani. Autopsia efectuatată a evidenţiat hemoragia pleurală şi necroză mediastinală

Curând, alte plicuri cu antrax au fost primite la centrele media civile din New York, la clădirea Senatului din Washington DC, oficiile postale din zona capitalei, Trenton şi New Jersey, producându-se contaminarea lor. Cel puţin 5 scrisori (din care 4 descoperite), posibil chiar 7 scrisori, care conţineau spori de antrax au fost expdiate, în 2 rânduri, pe 18 octombrie 2001 şi 19 octombrie 2001. Douăzeci şi două de persoane au contractat antrax, din care cinci au murit. Expunerea la antrax şi profilaxia ce a urmat a condus la perturbarea activităţii în senat şi oficiile poştale. Publicul a fost confruntat de asemenea şi cu multe alarme false.

O lecţie importantă învăţată în urma acestui incident a fost aceea a importanţei comunicării efective şi precise privind natura ameninţării şi efortul de a răspunde/interveni. Planificarea prevăzătoare de urgenţă şi instruirea, în corelare cu integrarea agenţiilor locale şi federale pentru medicină şi sănătate publică, a agenţiilor pentru implementarea legilor au fost esenţialeîn răspunsul la corespondenţa cu antrax. Reţeaua laboratoarelor de intervenţie şi laboratoarele militare au procesat peste 125.000 de specimene clinice şi 1.000.000 de probe de mediu. Medicamentele de profilaxie, din depozitele naţionale, au fost oferite la 10.000 de indivizi expuşi la risc; au fost distribuite ghiduri pentru tratamentul antraxului, pe bază de combinaţii de antibiotice şi o îngrijire susţinută. Răspunsul la bioterorism a fost întărit de infrastructura adiţională şi legătura între sectoarele de intervenţie de urgenţă ( sănătate publică, clinici şi laboratoare).

După criza din 2001 au fost luate multe măsuri pentru o pregătire temeinică a naţiunii împotriva ameninţării bioterorismului. În aprilie 2001, preşedintele Bush a semnat Directiva-decizie privind securitatea internă şi bioapărare pentru secolul 21, care evidenţiază strategia naţională pentru combaterea terorismului biologic şi mandatează abordarea inter-agenţii, prin utilizarea departamentelor specifice, incluzând Departamentul de Securitate Internă şi Departamentul Apărării. Drept urmare, Consiliul de Securitate Internă şi Consiliul pentru Securitate Naţională au format un comitet inter-agenţii numit Subcomitetul pentru măsuri medicale împotriva armelor de distrugere în masă; grupul coordonează eforturile diverselor departamente pentru prevenirea şi intervenţia în cazul atacurilor cu arme de distrugere în masă.

33

Biroul de sănătate publică pentru pregătirea de urgenţă din cadrul DHHS, format dupa atacul cu antrax din 2001, a inceput să coordoneze dezvoltarea civilă a contramăsurilor medicale de către Institutul Naţional pentru Alergii şi Boli Infectioase, CDC si Departamentul Apărării, sub conducerea unor emineţi fizicieni şi oameni de ştiinţă, cum sunt DA Henderson si Philip K Russell.

Pe 21 iulie 2004, preşedintele Bush a semnat legea pentru crearea Proiectului Bioscut, de 6 miliarde de dolari, un program pe 10 ani privind noi măsuri pentru Depozitul Strategic Naţional; proiectul prevede alocarea unor fonduri substanţiale Biroului de Sănătate Publică pentru pregătirea de urgenţă. În ultimii 4 ani, noi contramăsuri medicale s-au luat la Depozitul Strategic Naţional incluzând o celulă de cultură-derivată pentru vaccinul împotriva variolei, creşterea dozelor de antitoxină botulinică pentru cazurile de otrăvire botulinică, creşterea cantităţii de antibiotice pentru tratarea antraxului, tularemiei şi ciumei.

CDC a lansat un vast program de pregătire împotriva variolei în 2002 ca rezultat al îngrijorării privind potenţiala utilizare a variolei ca agent biologic. Programul a fost integrat la nivelul regional, statal şi federal prin organizaţiile de îngrijire a sănătăţii, pregătiri logistice, pregătiri pentru vaccinarea în masă a populaţiei, izolare şi carantină, tratamentul pacienţilor în instalaţii desemnate. A fost adoptată o strategie bazată pe pre-expunerea şi vaccinarea membrilor instruiţi ai echipelor de prim-ajutor, echipelor de intervenţie epidemiologică şi echipelor din clinicile şi instalaţiile desemnate. Peste 400.000 de persoane din cadrul militar şi 38.000 de civili din cadrul intervenţiei de urgenţă au fost vaccinaţi. Indivizii vaccinaţi au fost monitorizaţi cu atenţie. Pacienţii suspecţi sau confirmaţi cu variolă au fost grupaţi în clădiri speciale cu sisteme de ventilaţie independente. Cercetătorii au studiat imunitatea genetică la vaccinul diluat. O diluţie de 10 ori a fost găsită ca imunogenă; pe când diluţia intre 5 şi 10 ori necesită măsuri de urgenţă. Din 2002 s-au incheiat contracte pentru o nouă celulă de cultură pentru vaccinul derivat. CDC deţine acum o cantitate suficientă de vaccin pentru întreaga populaţie din SUA. Au fost înregistrate puţine reacţii adverse puternice pe parcursul programului de pregătire.

Ameninţarea bioterorismului continuă. Al Qaeda a iniţiat un program pentru arme biologice în Afganistan, înainte de căderea regimului taliban. Intervenţia americană din 2001 a dus la descoperirea a 2 laboratoare aparţinând Al Qaeda pentru dezvoltarea armelor biologice, cu echipamente de microbiologie şi personal specializat. Din fericire nicio armă biologică nu fusese construită. Forţele americane care au acţionat în irak, in 2003 au găsit informaţii privind echipamente şi instrucţiuni pentru extragerea ricinei. Între timp. O percheziţie într-un apartament din Londra a scos la iveala formula scrisă pentru producerea ricinei din sursa naturală (uleiul de ricin) şi utilizarea solventului (acetona) pentru extracţie. Deşi testele pentru ricină au fost negative, unul dintre deţinători – un membru Al Qaeda instruit a fost condamnat pentru plănuirea unui atac cu ricină. El plănuia să contamineze barele de sustinere din trenul care făcea legătura între Londra si aeroportul Heathrow. În martie 2003, într-o staţie de cale ferată din Paris au fost descoperite 2 recipiente ce conţineau ricină. Pachete conţinând ricină au fost expediate în 2003 şi 2004 unor persoane oficiale de la Casa Albă, senat, şi Carolina de Sud, dar au fost interceptate. Nu au fost semnalate victime sau contaminări ale mediului.

Istoria programelor pentru arme biologice sponsorizate de state este învăluită de mister din cauza secretizării şi a lipsei informaţiilor riguroase microbiologice şi epidemiologice pentru confirmarea presupusei utilizări. Cu excepţia sabotajului din Germania în timpul primului război mondial, încercărilor Japoniei din timpul celui de al

34

doilea război mondial şi asasinarea spionilor, sponsorizată de state, nu există probe pentru confirmarea atacurilor biologice împotriva naţiunilor.

S-a renunţat la programele pentru arme biologice, din considerente strategice, după ce 140 de state au semnat in 1972 convenţia privind armele biologice. Conform unui raport neoficial din 2005 al Departamentului de stat al SUA, există suspiciuni despre violarea conventiei împotriva armelor biologice (BWC) prin continuarea programelor de inarmare cu agenţi biologici de către unele state cum ar fi China, Iran, Koreea de Nord, Rusis, Siria si, probabil, Cuba.

Ameniţarea bioterorismului s-a dovedit reală in octombrie 2001 şi este şi in prezent o mare provocare. Organizaţiile teroriste al căror număr creşte, sunt interesate de agenţii biologici. Atacurile cu agenţi biologici au fost de regula, fara succes, din motive tehnice, cel mai adesea datorându-se imposibilităţii construcţiei unui generator de aerosol eficient sau a altor dispozitive de dispersie.

35

NEPROLIFERAREA ARMELOR DE DISTRUGERE ÎN MASĂ Introducere

La început de mileniu, lumea a intrat într-o nouă fază a evoluţiei sale, marcată de coexistenţa şi confruntarea unor tendinţe pozitive majore cu altele care generează ameninţări şi pericole. Vechea ordine mondială, bazată pe o logică bipolară - caracterizată de rivalitate şi capacitate de anihilare reciprocă a unor blocuri de state - a dispărut, iar tranziţia post-bipolară s-a încheiat, în opinia unor specialişti, iar în opinia altora, se va revitaliza. Obiectivele majore ale acestei perioade s-au realizat, iar germenii construcţiei unei noi arhitecturi globale de securitate ocupă un loc tot mai important în cadrul preocupărilor comunităţii internaţionale.

Pe ansamblu, lumea continuă să rămână puternic conflictuală, motoarele conflictelor operând atât în domeniul accesului la resurse, la mecanismele de distribuţie a acestora şi la pieţe, cât şi în cel al diferenţelor identitare de natură etnică, religioasă, culturală sau ideologică. În acest context, probabilitatea unui conflict militar de mare amploare este redusă, în timp ce conflictele regionale şi cele interne ar putea fi mai frecvente, iar efectul lor direct sau cumulat - greu de controlat.

Această situaţie a condus la promovarea unor parteneriate, alianţe şi coaliţii între statele lumii pe criterii diverse, cum ar fi contracararea proliferării armelor nucleare, controlul transferurilor de arme convenţionale, monitorizarea producerii şi răspândirii rachetelor balistice, gestiunea surselor radioactive şi asigurarea siguranţei şi securităţii colective,etc.

Toate aceste alianţe au ca scop declarat prevenirea proliferării armelor de distrugere în masă şi dezarmarea globală, factori-cheie în procesul de construire a unei civilizaţii sigure, care să se dezvolte într-un ambient de stabilitate şi siguranţă.

Odată cu căderea cortinei de fier şi terminarea “războiului rece”, şi mai ales după 1992, eforturile ONU de menţinere a păcii şi securităţii internaţionale s-au concretizat şi în activităţi legate de regimuri de control al exporturilor de produse strategice şi implicit al armelor convenţionale şi de distrugere în masă. Simultan, s-au luat şi alte măsuri împotriva proliferării armelor în general.

Proliferarea poate lua diferite forme funcţie de contextul regional. Astfel, problema neproliferării, indisolubil legată de un regim de control al exporturilor, poate avea moduri diferite de abordare, plecând de la specificul regional. În plus, un regim de control al exporturilor de arme trebuie aplicat nu doar de ţările furnizoare de astfel de produse strategice, ci extins şi asupra statelor care tind să-şi formeze sau să-şi îmbogăţească arsenalul în domeniul armelor de distrugere în masă.

Legătura dintre proliferarea nucleară pe orizontală şi cea pe verticală n-a fost niciodată demonstrată analitic. Mult mediatizata reducere a focoaselor nucleare de către SUA şi fosta URSS poate afecta, în mică măsură, doar ambiţiile nucleare ale unor state dezvoltate.

Proliferarea armelor nucleare, biologice şi chimice va continua să fie alimentată de asimetriile existente sau previzibile, în ceea ce priveşte capacităţile de înarmare ale unor state.

Faptul că multe state din Europa de Vest sau de Est nu devin membri ai “clubului nuclear” (neratificarea unor tratate internaţionale în domeniu sau neaplicarea unor regimuri stricte de control al exporturilor), nu le-a conferit acestora mai multă securitate la nivel naţional. Practica a demonstrat că un nivel corespunzător de securitate se poate atinge doar în cadrul unei alianţe, care oferă anumite garanţii. Orice

36

încetinire a cursei înarmărilor în domeniul nuclear va implica, în mod cert, o dezvoltare a altor sisteme de distrugere în masă, bazate pe alte tehnologii.

Uniunea Europeană duce o politică de întărire a regimului de control al exporturilor atât în interiorul, cât şi în afara graniţelor. Dorinţa declarată este de a îmbunătăţi mecanismele de control existente în cadrul Uniunii şi de a convinge statele terţe care nu sunt membre ale regimurilor internaţionale de control să adere la acestea şi sprijină, prin acordarea de asistenţă implementarea unor sisteme naţionale de control al exporturilor în aceste state. Promovarea unui mediu internaţional şi regional stabil este o condiţie a luptei globale împotriva proliferării armelor de distrugere în masă.

Uniunea Europeană continuă să joace un rol activ în forul neproliferării şi al dezarmării multilaterale prin acordarea de sprijin tratatelor internaţionale de neproliferare şi altor organizaţii şi instrumente internaţionale de control (Organizaţia Naţiunilor Unite, Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică, Convenţia pentru interzicerea armelor biologice, Convenţia pentru interzicerea armelor chimice, Tratatul de neproliferare nucleară, etc.), prin proiecte concrete, inclusiv programe de asistenţă.

37

REGIMURI DE CONTROL – ULTIMELE EVOLUŢII ÎNREGISTRATE (2007-2008)

Aranjamentul de la Wassenaar (WA) – Plenara 2007 În perioada 4-6 decembrie 2007 s-au desfăşurat la Viena lucrările Plenarei anuale a

Aranjamentului de la Wassenaar (WA) pentru controlul exporturilor de arme convenţionale şi de produse şi tehnologii cu dublă utilizare şi de evaluare a funcţionării regimului.

Statele participante au considerat că WA este în pas cu provocările la adresa securităţii şi bine poziţionat în aria sa de competenţă, pentru a răspunde riscurilor în perioada următoare de 10-15 ani. S-au evidenţiat eforturile susţinute pentru promovarea standardelor WA şi încurajarea statelor non-WA să adere şi să adopte aceleaşi standarde.

Majoritatea punctelor de vedere regionale prezentate în ultimii 6 ani au demonstrat o analiză profundă şi coerenţă, iar acumularea acestora a ajutat la crearea unei baze de informaţii pentru statele participante.

Varietatea punctelor de vedere a oferit statelor participante informaţii privind dificultăţile asociate cu deciziile de transfer şi ajută totodată la înţelegerea luării unor astfel de decizii.

Statele participante au fost încurajate să schimbe informaţii privind perspective şi puncte de vedere în scopul dezvoltării acestor aspecte în cadrul WA.

Plenara a evidenţiat contribuţia Grupului de lucru ad-hoc al experţilor pe probleme de informaţii şi securitate şi a recomandat acestuia să se anexeze în continuare pe discuţii privind principalele ameninţări la adresa securităţii naţiunilor.

În cadrul plenarei WA s-a hotărât continuarea şi în 2008, în contextul GWG, a propunerilor privind procedura de consultare a notificărilor produselor sensibile şi foarte sensibile din lista produselor şi tehnologiilor cu dublă utilizare.

La propunerea preşedintelui Grupului de experţi, delegaţiile statelor participante au aprobat aproximativ 2500 de amendamente editoriale la lista de produse şi tehnologii cu dublă utilizare.

Plenarea a hotărât că liniile directoare privitoare la outreach ar trebui să aibă mai multă flexibilitate; se au în vedere, pentru statele neparticipante, acţiuni de pregătire, identificarea unor institute de cecetare care pot oferi o astfel de pregătire. Outreach-ul cu industria depinde de fiecare ţară în parte şi o problemă majoră este conştientizarea importanţei controlului exporturilor.

Delegaţiile statelor participante au aprobat raportul auditorului financiar extern şi au discutat bugetul pentru anul următor.

38

Grupul Australia – Plenara 2008

În cadrul general al conştientizării globale sporite a potenţialului distructiv al

armelor chimice şi biologice, în perioada 14-18 aprilie 2008 s-au desfăşurat la Paris, Franţa, lucrările Plenarei Grupului Australia (Australia Group - AG), la care au participat reprezentanţi ai tuturor celor 40 de ţări membre şi ai Comisiei Europene. AG este un grup voluntar de state a cărui activitate este dedicată adoptării, implementării şi aplicării de măsuri exemplare împotriva proliferării tehnologiilor şi materialelor care ar putea fi folosite de state sensibile sau grupuri teroriste în obţinerea sau dezvoltarea de arme chimice sau biologice. Plenara a fost găzduită în comun cu Guvernul Franţei şi a avut loc la Centrul de Conferinţe al Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) din Paris.

În cadrul plenarei, membrii AG au schimbat informaţii despre încercările de proliferare făcute de state sensibile sau de actori nonstatali. Grupul a discutat despre detectarea unor asemenea acţiuni şi despre contramăsurile întreprinse, inclusiv sporirea şi coordonarea operaţiunilor de licenţiere şi control vamal.

Recunoscând rapida creştere pe plan internaţional a dezvoltării domeniului biologiei sintetice, membrii AG au fost de acord cu infiinţarea unui grup consultativ privind biologia sintetică, acesta fiind un mijloc eficace în ajutorul grupului pentru a răspunde adecvat provocărilor tehnologice ale domeniului. Au fost făcute mai multe propuneri de modificare a listelor cu produse chimice şi biologice, dintre care unele au fost aprobate, iar altele au rămas în studiu pentru clarificări.

Grupul Australia a continuat să intensifice măsurile privind controlul tranferului intangibil de tehnologie (ITT), domeniu cu prioritate majoră în neproliferarea capacităţilor de producţie a armelor chimice şi biologice. Membrii grupului au făcut schimb de informaţii despre măsurile care trebuie luate la nivel naţional în vederea imbunătăţirii mecanismului de acordare a vizelor în scopul prevenirii transferurilor de expertiză tehnică spre state sensibile.

Având în vedere că în 2008 nu au fost admise noi state în grup, interesul a fost îndreptat către viitori candidaţi, fiind aprobate de plenară abordări directe cu aceste state.

Grupul Australia a continuat să se asigure că listele de control ţin ritmul cu dezvoltarea tehnologică şi industrială. Ca rezultat, listele grupului continuă să reprezinte un reper internaţional important privind cele mai bune practici ale controlului agenţilor şi echipamentelor chimice şi biologice, fiind folosit ca un ghid pentru acţiunile care se iau la nivel internaţional în acest domeniu, inclusiv în aplicarea rezoluţiilor relevante ale Consiliului de Securitete al ONU. Membrii AG asigură în continuare mediul de afaceri că neproliferarea şi controlul exporturilor nu reprezintă o piedică în comerţul şi cooperarea tehnică în domeniul chimiei şi biologiei.

Acceptarea internaţională a practicilor AG este rezultatul promovării intense a valorilor regimului către statele nemembre şi alte organisme internaţionale. Plenara AG şi-a revizuit priorităţile în promovarea valorilor proprii şi a adoptat un programul activ pentru perioada 2008-2009. O promovare informativă şi cooperantă în mediul industrial şi academic constituie de asemenea o prioritate pentru membrii grupului.

Mai multe informaţii sunt disponibile pe web-site-ul: www.australiagroup.net.

39

Grupul Furnizorilor Nucleari (NSG) – Plenara 2008

În perioada 19 - 23 mai 2008 s-a desfăşurat la Berlin, Republica Federală

Germania, reuniunea plenară a Grupului Furnizorilor Nucleari (GFN), regim internaţional care reglementează controlul exporturilor de produse nucleare şi exporturile de produse cu dublă utilizare care pot contribui la ciclul combustibilului nuclear sau la fabricarea de explozivi nucleari.

Slovenia a făcut o declaraţie în numele Uniunii Europene, a Croaţiei, Norvegiei, Turciei şi Ucrainei. În cuvântul său, delegatul slovac a pus accent pe anagajamentul UE de a contribui la întărirea sistemului de neproliferare. S-au făcut referiri la comerţul în creştere cu produse nucleare, ca rezultat al interesului internaţional crescut pentru energia nucleară, acest aspect sporind şi importanţa GFN. A fost reafirmat sprijinul pentru munca desfăşurată de AIEA, în opinia UE, numai garanţiile multilaterale dublate de semnarea Protocolului Adiţional putând constitui noul standard de verificare. UE caută să întărească importanţa Liniilor directoare GFN, fără ca aceasta să pună bariere în calea comerţului legitim cu produse nucleare. Cu toate că s-a manifestat îngrijorare pentru faptul că Iran continuă să nu se alinieze măsurilor dictate de către Consiliul de Securitate ONU, există certitudinea că numai negocierile pot conduce la rezolvarea problemei nucleare iraniene.

A fost salutată adoptarea UNSCR 1810 care mandatează Comitetul 1540 să-şi continue munca pentru următorii trei ani.

Un punct distinct pe agenda Plenarei l-au constituit relaţiile GFN – India. India şi-a manifestat determinarea să elaboreze cadrul necesar pentru trecerea la următorul pas, şi anume solicitarea ca textul final privind acordul de garanţii între India şi AIEA să fie trimis Consiliului Guvernatorilor. Statele participante au făcut referiri la importanţa strategică a Indiei şi solicitarea îndreptăţită a acestui stat de a avea acces la utilizarea energiei nucleare. Având în vedere totuşi că India nu este membru NPT, cooperarea în domeniul nuclear civil trebui examinată cu grijă, având în vedere şi restricţiile impuse de regimurile internaţionale de dezarmare şi neproliferare nucleară. Legat de relaţiile GFN –India, Plenara a hotărât să ia în discuţie paşii următori numai după ce India va încheia cu AIEA acordul privind garanţiile nucleare multilaterale.

Un punct distinct pe agenda Plenarei l-a constituit necesitatea stabilirii unor standarde de confidenţialitate mai înalte, având în vedere repetatele scurgeri de informaţii confidenţiale ale GFN către mass media.

Un alt punct de interes l-a constituit existenţa Protocolului Adiţional drept condiţie de furnizare a produselor nucleare. Plenara a exprimat necesitatea ca toate Statele participante să semneze şi să ratifice Protocolul Adiţional cât mai curând, astfel încât aplicarea acestui criteriu să nu fie perceput ca unul discriminatoriu. Cu privire la tehnologia separării izotopilor stabili, Plenara a adoptat recomandarea de a extinde mandatul grupului de lucru cu propunerile prezentate.

În privinţa capitolului referitor la transferul tehnologiilor sensibile, INFCIRC 254 / Partea 1, Plenara a luat notă de setul de criterii propus în paragraful 6 şi propunerea de revizuire a paragrafului 7, a cărui promulgare depinde de hotărârea de amendare a paragrafului 6.

În privinţa grupului de lucru pe maşini unelte, Plenara a luat notă de concluzia că trebuie continuate discuţiile în privinţa standardului care stă la baza incertitudinii măsurării şi a cerut grupului să identifice nivelul corespunzător de control care rezultă din aplicarea standardului ISO.

40

La capitolul transparenţă şi outreach, s-a evidenţiat seminarul tehnic de susţinere a UNSCR 1737 şi 1747, organizat în comun de către Marea Britanie şi SUA în 2007 şi s-a subliniat susţinerea în continuare a UNSCR 1540, document de importanţă majoră în cadrul politicii internaţionale de combatere a proliferării armelor de distrugere în masă.

41

Conventia privind Interzicerea Armelor Chimice (CWC)

A doua conferinţă de examinare a modului de punere în aplicare a prevederilor Convenţiei privind Interzicerea Armelor Chimice

În perioada 7 – 18 aprilie 2008 au avut loc la Haga, Regatul Olandei, lucrările

celei de a 2 - a Conferinţă de Examinare a Modului de Punere în aplicare a prevederilor Convenţiei privind Interzicerea Armelor Chimice (REVCON 2). Lucrările Conferinţei au fost conduse de domnul Waleed Ben Abdel Karim El Khereiji din Arabia Saudită, iar Comitetul Statelor Părţi a fost condus de domnul Benchaâ Dani din Alger.

În deschiderea Conferinţei domnul Tim Caughley, director al filialei din Geneva al Biroului pentru Dezarmare al UN şi Secretar general adjunct al Conferinţei pentru dezarmare, a dat citire unui mesaj din partea secretarului general al Naţiunilor Unite La Conferinţa de Examinare a Modului de Punere în aplicare a prevederilor Convenţiei privind Interzicerea Armelor Chimice au fost prezenţi reprezentanţi din 113 de State Părţi la Convenţie, observatori din 2 state semnatare, observatori din 3 state nepărţi la Convenţie, reprezentanţi ai unor organizaţii internaţionale (ONU, UE, CTBTO), ai unor organizaţii neguvernamentale (CEFIC, SIPRI, IUPAC, etc.) şi reprezentanţi ai media.

La această conferinţă a participat şi o delegaţie ANCEX, autoritatea naţională pentru punerea în aplicare a prevederilor Convenţiei privind interzicerea dezvoltării, producerii, folosirii şi stocării armelor chimice şi distrugerea acestora.

Subiectele abordate în cadrul discuţiilor care au avut loc în perioada desfăşurării Conferinţei s-au referit atât la problemele curente ale Organizaţiei privind Interzicerea Armelor Chimice (OIAC), cum ar fi obligaţiile generale ale statelor părţi, transmiterea declaraţiilor iniţiale, măsurile naţionale de implementare a prevederilor Convenţiei, procedurile de consultare şi cooperare, desfăşurarea activităţilor neinterzise de Convenţie, transferul substanţelor chimice aflate pe listele de control ale Convenţiei, etc., cât şi la aspectele cu impact asupra dezarmării şi neproliferării armelor chimice şi anume: stadiul distrugerii armelor chimice şi al distrugerii sau convertirii instalaţiilor de producere a armelor chimice în instalaţii de distrugere a acestora, precum şi activităţile de verificare desfăşurate de OIAC pentru asigurarea climatului de încredere, de pace şi securitate internaţională.

În cadrul Conferinţei s-a subliniat faptul că după 11 ani de la intrarea ei în vigoare, Convenţia privind Interzicerea Armelor Chimice rămâne unicul tratat multilateral care interzice o întreagă categorie de arme de distrugere în masă, într-un mod verificabil şi nediscriminatoriu, sub un strict şi eficient control internaţional.

Au fost subliniate eforturile depuse de la intrarea în vigoare a Convenţiei în atingerea obiectivului principal de universalitate, subliniindu-se faptul că obiectivele Convenţiei nu vor fi pe deplin realizate atâta timp cât încă mai rămâne un singur stat care posedă sau achiziţionează asemenea arme. Au fost îndemnate statele nepărţi la Convenţie să o ratifice, în interesul creşterii securităţii lor naţionale, dar şi a păcii şi securităţii globale.

Conferinţa a subliniat importanţa obligaţiei tuturor statelor părţi de a-şi adopta măsuri legislative pentru implementarea prevederilor Convenţiei, inclusiv măsuri referitoare la interzicerea desfăşurării de activităţi interzise de Convenţie de către persoanele fizice sau juridice de pe teritoriul propriu sau aflate sub jurisdicţia lor.

42

Conferinţa a reiterat faptul că distrugerea completă a armelor chimice în termenele extinse stabilite şi conversia, respectiv distrugerea totală a instalaţiilor de producere a armelor chimice este esenţială pentru realizarea scopului şi obiectului Convenţiei, accentuând responsabilitatea statelor părţi de a furniza anual sau ori de câte ori este necesar planurile actualizate de distrugere. A fost reafirmat angajamentul statelor părţi de a coopera pentru distrugerea tuturor armele chimice abandonate pe teritoriul lor sau pe teritoriul altor state părţi.

În cadrul lucrărilor s-a subliniat importanţa îmbunătăţirii sistemului de verificare, ca răspuns la progresele înregistrate în ştiinţă şi tehnologie, remarcându-se faptul că până în prezent, în urma inspecţiilor desfăşurate, nu a fost constatat nici un caz de încălcare a prevederilor Convenţiei.

Conferinţa a reafirmat dreptul statelor părţi de a face schimb de informaţii şi echipamente chimice, de a dezvolta, produce, stoca, deţine, transfera sau achiziţiona produse şi tehnologii avansate în scopuri neinterzise de Convenţie, dar a accentuat obligaţia statelor părţi de a adopta măsurile legislative şi administrative pentru controlul acestora.

43

Conventia privind Interzicerea Armelor Biologice si cu Toxine (BTWC)

Reuniunea anuală a Statelor Părţi – 2007 Reuniunea anuală din 2007 a Statelor Părţi la Convenţia privind interzicerea

armelor biologice şi cu toxine (BTWC) a fost convocată la Palatul Naţiunilor Unite din Geneva, Confederaţia Elveţiană, în perioada 10 – 14 decembrie 2007.

Temele supuse dezbaterii au fost: a) căi şi mijloace pentru consolidarea implementării naţionale a prevederilor BTWC,

inclusiv punerea în aplicare a legislaţiei naţionale, întărirea autorităţii instituţiilor statului şi coordonarea între instituţiile având drept atribut aplicarea legii în acest domeniu;

b) cooperarea regională şi subregională în implementarea BTWC; c) universalizarea şi implementarea cuprinzătoare a BTWC. Implementarea

cuprinzătoare include implementarea naţională, dezvoltările ştiinţifice şi tehnologice, Confidence building measures (CBM) şi coordonarea între instituţiile internaţionale. Au participat delegaţii din 94 State Părţi la BTWC. Pe lângă acestea, au mai

participat 6 state care au semnat Convenţia dar nu au ratificat-o încă, neavând astfel dreptul de a participa la luarea deciziilor. Republica Angola şi Statul Israel, state care nu sunt parte şi nici semnatare al Convenţiei, au primit statutul de observator.

Au mai participat 20 de organizaţii neguvernamentale şi institute de cercetare. Delegaţia ANCEX a fost condusă de dl. Cristian Irinel Munteanu, preşedintele

ANCEX, secretar de stat,. Deschiderea oficială a reuniunii a avut loc în data de 10.12.2007, preşedinţia

reuniunii deţinând-o reprezentantul statelor nealiniate, respectiv dl. ambasador Masood Khan (Republica Islamică Pakistan). În cuvântul său, dl. ambasador Masood Khan a arătat că ceea ce avem de înfăptuit se bazează pe determinarea individuală şi colectivă şi a identificat trei domenii critice – sinergia, înţelegerea şi transparenţa.

Atât în prima zi, cât şi pe parcursul reuniunii, au luat cuvântul reprezentanţi ai unor organizaţii internaţionale, care au făcut prezentări privind modalităţi de colaborare între diferitele organisme internaţionale, cerinţe privind informarea în situaţia izbucnirii unor epidemii, sănătatea animalelor şi a plantelor, sprijinul care poate fi acordat pentru reducerea impactului în cazul izbucnirii unor boli, sau în cazul unor acte de bioterorism: Jose Sumpsi, director general adjunct FAO, David Heymann, director general adjunct WHO, Bernard Vallat, director general OIE, Ronal Noble, secretar general Interpol, Rogelio Pfirter, director general OIAC.

Statele Părţi, prin declaraţiile făcute, au recunoscut valoarea pe care o reprezintă implementarea măsurilor naţionale privind: - adoptarea unor activităţi de prevenire şi pedepsire a încălcărilor prevederilor BTWC care să fie eficiente în urmărirea pe cale judiciară a activităţilor interzise; - interzicerea asistenţei acordate pentru acţiuni de încălcare a prevederilor BTWC sau încurajarea unor astfel de acţiuni; - activităţi care nu sunt limitate doar la punerea în aplicare a legilor, ci şi întărirea capacităţii naţionale, inclusiv dezvoltarea resurselor umane şi tehnologice necesare; - includerea unui sistem eficient de control al exporturilor, adaptat cerinţelor naţionale şi sistemului naţional de reglementare;

44

- evitarea blocării dezvoltării economice şi tehnologice a Statelor Părţi, sau a cooperării internaţionale în utilizarea paşnică a tehnologiilor şi ştiinţelor biologice.

Statele Părţi au fost de acord asupra implementării eficiente a măsurilor legislative şi de reglementare, incluzând capacităţi de depistare a faptelor de încălcare a prevederilor BTWC, dezvoltarea unor sisteme de avertizare, de pregătire a personalului implicat în implementarea legii, asigurarea agenţiilor având atribute de implementare cu sprijinul ştiinţific şi tehnologic necesar.

Statele Părţi au recunoscut că sunt necesare resurse adecvate pentru a duce la îndeplinire atât măsuri de implementare eficientă la nivel naţional, precum şi cooperarea regională şi subregională, în acest sens făcându-se apel la statele care au capacitatea de a furniza asistenţă tehnică Statelor Părţi care solicită aceasta. S-a căzut de acord asupra valorii pe care o reprezintă ISU şi utilizarea deplină a resurselor şi expertizei disponibile oferite de alte State Părţi şi organisme internaţionale şi regionale relevante.

Raportul preşedintelui reuniunii privind universalizarea subliniază rezultatele la zi privind activităţile de promovare a universalităţii BTWC intreprinse de către preşedintele reuniunii şi ISU. În prezent sunt 159 State Părţi la BTWC, iar 15 state semnatare sunt în diferite faze ale ratificării, dintre care 5 în faze foarte avansate.

Reuniunea expertilor BTWC – Geneva, august 2008 În conformitate cu documentul final al celei de-a VI-a Conferinţe de Revizuire a

Convenţiei privind interzicerea armelor biologice şi cu toxine (BTWC), fiecare conferinţă anuală a Statelor Părţi este pregătită de o reuniune a grupului de experţi, cu durată de o săptămână. A doua reuniune a grupului de experţi a fost convocată la Palatul Naţiunilor Unite din Geneva, Confederaţia Elveţiană, în perioada 18 – 22 august 2008, temele supuse dezbaterii fiind:

d) măsuri naţionale, regionale şi internaţionale pentru îmbunătăţirea biosiguranţei şi biosecurităţii, incluzând siguranţa şi securitatea laboratoarelor, patogenilor şi a toxinelor;

e) mijloace de supraveghere, educarea, creşterea conştinţei şi adoptarea, respectiv dezvoltarea codurilor de conduită având drept scop prevenirea utilizării greşite în contextul progreselor în cercetarea din domeniul ştiinţelor şi tehnologiilor biologice, având potenţial de utilizare în scopuri interzise de către Convenţie. Au participat delegaţii din 94 State Părţi la Convenţie. Pe lângă acestea, au mai

participat 4 state care au semnat Convenţia dar nu au ratificat-o încă, neavând astfel dreptul de a participa în luarea deciziilor.

Camerun, Statul Israel şi Republica Islamică a Mauritaniei, state care nu sunt parte şi nici semnatare ale Convenţiei, au primit statutul de observator.

Deschiderea oficială a reuniunii a avut loc în data de 18.08.2008, preşedinţia reuniunii deţinând-o reprezentantul statelor din Europa de Est, respectiv ambasadorul Republicii Macedonia.

Un număr de 20 de State Părţi au prezentat declaraţii naţionale sau declaraţii în numele grupurilor din care fac parte. Au mai avut intervenţii Organizaţia Internaţională Epizootică şi un număr de 11 organizaţii neguvernamentale.

Marea majoritate a declaraţiilor au avut un ton optimist, singurele îndoieli exprimate fiind în legătură cu provocările pe care controlul utilizării ostile a descoperirilor ştiinţifice îl reprezintă.

45

Declaraţiile au subliniat beneficiile care rezultă din schimbul de informaţii. Au fost prezentate detalii privind măsurile întreprinse de către Statele Părţi cu privire la măsurile de biosiguranţă şi biosecuritate, eforturile deosebite privind educaţia, relaţia cu industria şi mediul academic. S-au exprimat îngrijorări cu privire la modul de înţelegere şi aplicare a conceptelor de biosiguranţă şi biosecuritate, astfel încât acestea să nu fie o frână în calea utilizării în scopuri paşnice a descoperirilor ştiinţifice. Codurile de conduită trebuie să evite orice restricţie privind schimburile de informaţii ştiinţifice în domeniul prevenirii bolilor.

Între 19 şi 21 august, reuniunea grupului de experţi şi-a desfăşurat lucrările în mai multe sesiuni dedicate analizării măsurilor naţionale, regionale şi internaţionale pentru îmbunătăţirea biosiguranţei şi biosecurităţii, incluzând siguranţa şi securitatea laboratoarelor, patogenilor şi a toxinelor.

În cuvântul lor Statele Părţi au încercat să definească domeniul biosiguranţei şi biosecurităţii. Este acceptat de către Statele Părţi că biosiguranţa reprezintă ansamblul măsurilor întreprinse pentru protecţia celor care manipulează agenţi patogeni şi toxine, inclusiv protecţia în cazul răspândirii accidentale a acestora în mediul înconjurător. De asemenea, se vizează prevenirea contaminării populaţiei şi a mediului înconjurător, exterior laboratoarelor, prin scurgeri de agenţi patogeni şi toxine.

Biosecuritatea constituie ansamblul măsurilor luate pentru a preveni dezvoltarea, achiziţionarea şi utilizarea ilicită a agenţilor patogeni şi toxinelor, precum şi informaţia sau tehnologia corespunzătoare, în scopuri contrare celor stipulate în Convenţie.

Între 21 şi 22 august reuniunea grupului de experţi şi-a desfăşurat lucrările în mai multe sesiuni dedicate mijloacelor de supraveghere, educaţiei, creşterea conştinţei şi adoptarea, respectiv dezvoltarea codurilor de conduită având drept scop prevenirea utilizării greşite în contextul progreselor în cercetarea din domeniul ştiinţelor şi tehnologiilor biologice, cu potenţial de utilizare în scopuri interzise de către Convenţie.

Preşedintele reuniunii a prezentat un raport cu privire la progresele realizate în universalizarea Convenţiei, arătând că de la începutul anului au devenit State Părţi Zambia, Republica Madagascar şi Emiratele Arabe Unite. De asemenea a arătat că Mozambic şi Camerun sunt într-un stadiu avansat privind pregătirile de ratificare. Progrese importante sunt raportate de către Uniunea Myanmar, Regatul Nepal, Arhipelargul Comorelor şi Coasta de Fildeş. Preşedintele reuniunii şi-a manifestat speranţa ca eforturile întreprinse de către Statele Părţi în universalizarea Convenţiei să fie coordonate, iar ISU să fie informat asupra contactelor avute în statele ţintă.

Considerăm că reuniunea experţilor din acest an poate fi considerată un succes, creând o bună bază de discuţie pentru Conferinţa Statelor Părţi din luna decembrie a.c. În declaraţiile prezentate de către Statele Părţi, cât şi de ceilalţi participanţi, incluzând şi organizaţiile neguvernamentale, s-a trecut de la afirmaţiile cu caracter general la informaţii amănunţite, câteodată chiar prea detaliate. Reuniunea a continuat spiritul inovator manifestat anul trecut, organizându-se, în afara agendei aprobate, trei sesiuni de discuţii privind subiectele din acest an cu participarea sectorului privat, a organizaţiilor internaţionale, mediul academic, organizaţii profesionale sau ştiinţifice.

46

EVOLUŢII ÎN LEGISLAŢIA EUROPEANĂ PRIVIND CONTROLUL

PRODUSELOR CU DUBLĂ UTILIZARE

Controlul tranzitului şi al transbordării în viziunea UE

Existenţa unui sistem comun de control şi a unor politici armonizate de control şi monitorizare în toate Statele Membre reprezintă o condiţie prealabilă pentru instituirea liberei circulaţii a produselor cu dublă utilizare în cadrul Comunităţii Europene.

Regulamentul (CE), în vigoare, Nr. 1334/2000 al Consiliului Uniunii Europene, a instituit a unui regim comunitar pentru controlul exporturilor de produse şi tehnologii cu dublă utilizare, deoarece produsele cu dublă utilizare (inclusiv software şi tehnologii) trebuie să facă obiectul unui control eficient atunci când sunt exportate din Comunitate.

În forma actuală, Regulamentul nu impune controlul tranzitului şi al transbordării, dar regimul de control al exporturilor de produse cu dublă utilizare face obiectul unei rectificări ulterioare pentru a garanta în continuare aplicarea eficientă a controlului.

Totuşi, în aşteptarea unui grad mai mare de armonizare, unele State Membre au reglementat la nivel naţional dreptul de a controla tranzitul sau transbordarea produselor cu dublă utilizare.

Proliferarea armelor de distrugere în masă (chimice, biologice, radiologice şi nucleare) este o ameninţare reală şi, în acest context, Rezoluţia 1540/2004 a Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite adoptată la 28 aprilie 2004, impune, în special, un control adecvat al exportului, re-exportului, tranzitului, transbordării şi serviciilor de intermediere ilicite a produselor cu dublă utilizare, control care tinde să se impună şi la nivelul Uniunii Europene prin rectificările care se vor face la actualul Regulament 1334/2000.

Modificările privind regimul de control al exporturilor de produse cu dublă utilizare se bazează pe studiile şi iniţiativele Comisiei Europene care intenţionează să întărească şi să standardizeze controlul la nivel european şi să îmbunătăţească schimbul de informaţii referitor la controlul naţional şi refuzuri.

Pentru un control eficient al tranzitului şi transbordării trebuie stabilită explicit posibilitatea autorităţilor competente din Statele Membre de a intercepta şi de a opri produsele cu dublă utilizare aflate în tranzit, care pot fi destinate în întregime sau în parte utilizărilor legate de proliferarea armelor de distrugere în masă sau a mijloacelor lor de livrare în ţări terţe.

Este necesar un sistem comun şi eficient de control al exporturilor de produse cu dublă utilizare, la nivelul Comunităţii Europene, pentru a avea siguranţa că Statele Membre îşi respectă angajamentele şi responsabilităţile internaţionale asumate, în special cele referitoare la neproliferare.

Prima etapă pentru introducerea prevederilor referitoare la controlul tranzitului şi al transbordării este definirea termenilor.

Tranzit înseamnă transportul produselor cu dublă utilizare care intră pe teritoriul Comunităţii Europene şi traversează acest teritoriu, având o destinaţie în afara Comunităţii Europene, iar

Transbordare înseamnă descărcarea produselor, pe teritoriul Comunităţii, de pe un mijloc de transport şi încărcarea acestora pe alt mijloc de transport în vederea exportului.

47

Tranzitul produselor cu dublă utilizare din afara Comunităţii Europene poate fi oprit de autorităţile competente ale unui Stat Membru, dacă produsele respective sunt sau pot fi destinate în întregime sau în parte utilizărilor care au legătură cu proliferarea armelor de distrugere în masă.

S-a analizat posibilitatea controlului operaţiunilor de tranzit şi transbordare având în vedere criteriile următoare:

- stabilirea unor prevederi care să impună obţinerea unei autorizaţii pentru produsele cu dublă utilizare listate în Anexa I la Regulamentul Consiliului, înainte de a intra prin punctul vamal de pe teritoriul Comunităţii, dacă se intenţionează ca aceste produse să tranziteze Comunitatea sau să fie transbordate, pe teritoriul Comunităţii, în vederea exportului.

- împuternicirea autorităţilor vamale din Statele Membre să controleze, în vederea opririi, tranzitul sau transbordarea produselor cu dublă utilizare listate în Anexa I la Regulamentul Consiliului.

Există propuneri de a controla tranzitul şi transbordarea atât a produselor cu dublă utilizare listate în Anexa I cât şi a produselor nelistate care pot fi destinate utilizărilor care au legătură cu armele de distrugere în masă.

Una din dificultăţile instituirii unui astfel de regim de control este volumul mare al traficului de mărfuri care tranzitează Comunitatea sau sunt transbordate pe teritoriul acesteia.

O soluţie realistă de verificare a transporturilor este utilizarea analizei de risc. Pot fi utilizate informaţiile primite înainte de sosirea transportului în punctele vamale din Comunitate, informaţii ţintă care se referă la transporturile suspecte de a avea legătură cu proliferarea armelor de distrugere în masă şi care trebuie verificate.

Statele Membre pot face schimb de informaţii referitoare la transporturile cu risc ridicat de a fi destinate utilizărilor legate de proliferarea armelor de distrugere în masă.

Nu se doreşte să fie întârzierea transporturilor legale de produse cu dublă utilizare, de aceea sunt necesare mijloace performante de comunicare rapidă a informaţiilor, în cazul reţinerii şi verificării unor transporturi considerate suspecte, pentru a se evita reluarea activităţii de verificare a aceluiaşi transport când ajunge în alt Stat Membru UE.

Sunt şi alte dificultăţi în calea unui control eficient al tranzitului şi transbordării de produse cu dublă utilizare:

- lipsa informaţiilor despre marfa transportată şi depre utilizarea finală; - dificultatea identificării produselor şi de a stabili dacă sunt destinate

utilizărilor legate de proliferarea armelor de distrugere în masă; - timpul relativ scurt în care trebuie să se analizeze dacă transportul trebuie

oprit; - lipsa unui cadru legal care să specifice cu claritate când trebuie oprit un

transport care tranzitează Comunitatea; - lipsa informaţiilor privind circumstanţele în care a avut loc exportul iniţial; - absenţa unui sistem eficace de avertizare în cazul transporturilor ilegale care

tranzitează Comunitatea; - dificultatea obţinerii informaţiilor în timp util despre entităţile implicate, care

sunt localizate în afara Comunităţii; - absenţa unor reglementări care să specifice ce se întâmplă cu produsele

cărora li se refuză dreptul de a tranzita Comunitatea (sunt confiscate sau sunt returnate existând riscul ca acestea să fie retrimise pe o altă rută care să nu tranziteze Comunitatea).

48

Pentru a putea opera cu un sistem armonizat de control la nivelul Comunităţii este esenţial să se adopte un set de reguli şi să fie folosite metode similare de control, care să se bazeze pe analiza de risc aplicată operaţiunilor de tranzit şi transbordare a produselor cu dublă utilizare.

Cu toate că este dificil de obţinut informaţii despre modul cum vor fi utilizate produsele care tranzitează Comunitatea, controlul tranzitului şi al transbordării produselor cu dublă utilizare efectuate pe teritoriul Comunităţii va fi orientat cu precădere către acele produse a căror utilizare finală are legătură cu proliferarea armelor de distrugere în masă.

49

COOPERAREA UE ÎN DOMENIUL CONTROLULUI EXPORTULUI DE

PRODUSE CU DUBLĂ UTILIZARE

Îndeplinirea Proiectului Pilot 2005 Proiectul Pilot 2005 a fost lansat pe 01 ianuarie 2006. După doi ani de implementare cu succes proiectul a fost finalizat pe 31 decembrie 2007. Ţările ţintă selectate de Comisie în strânsă cooperare cu statele membre ale UE au fost China, Muntenegru, Serbia, Ucraina şi Emiratele Arabe Unite. Grupurile ţintă cuprind toţi actorii din sistemele naţionale de control al exporturilor. Deci, beneficiarii finali sunt membrii predominanţi ai autorităţilor naţionale de control incluzând nivelurile ministeriale şi cele subordonate lor, vămile, alte autorităţi relevante în industriile reprezentative. Factorul de implementare (BAFA) şi-a dus activităţile în toate ţările partenere ca de asemenea în Germania şi în alte state membre UE. Succesul acestui proiect a trebuit să fie puternic susţinut de Comisia UE, de Consiliul UE şi de statele membre. Ca agent de implementare al EU-Outreach-Projects, BAFA este recunoscătoare tuturor experţilor din statele membre pentru eforturile lor, şi contribuţia la implementarea proiectului. “Ne-ar plăcea să exprimăm gratitudinea noastră tuturor experţilor UE pentru excelenta lor muncă care este pilonul succesului proiectului. Fără sprijinul celor mai experimentaţi experţi din statele partenere UE niciun succes nu ar fi fost posibil”. Continua supraveghere a experţilor care a adus succesul proiectului a oferit şi o perspectivă a activităţilor curente şi viitoare. A. Cooperarea cu Republica Populară China Seminarul pentru licenţierea şi controlul exporturilor şi extinderea acestora în domeniul industrial. Data: 23-25 ianuarie 2007 Locul: Chengdu Participanţi: reprezentanţi ai guvernului şi industriei din China, experţi UE (100 participanţi) Seminarul a fost împărţit în trei sesiuni focalizate pe cele mai imprtante probleme în procedurile de licenţiere, programe interne de conformitate şi aplicarea în industrie. Obiectivul este acela de a informa autorităţile chineze şi mediul industrial asupra controlului exporturilor. Chestinile generale discutate ( De ce este necesar controlul exporturilor? Cum se pune ĩn practică ? De ce este atât de importantă cooperarea între agenţii? ), cele mai bune practici ale companiilor de a cunoaşte standardele legale şi cele mai bune practici guvernamentale în introducerea şi aplicarea lor. Au fost schimbate puncte de vedere în discuţii care să traseze fundaţia pentru cooperarea viitoare.

50

Întâlnire cu Minisetrul Afacerilor Externe al Chinei.

Data: 27 aprilie 2007 12 iulie 2007 Locul: Londra În cooperare cu cu guvernul britanic care a găzduit seminarul de aplicare şi extindere în industrie penru oficialii guvernamentali chinezi, participanţii au convenit asupra subiectelor principale şi a agendei de lucru. În timpul celei de a doua înâlniri, agenda a fost ajustată şi au fost ales prezentările. Seminarul outreach pentru industrie Data: 06-08 august 2007 Locul: Londra Participanţi: Reprezentanţi ai industriei europene; oficiali chinezi (28 participanţi) Seminarul a demonstrat profunda înţelegere a guvernelor pentru diferitele modele şi pentru organizarea activităţilor de outreach în industrie iar pentrucompanii introducerea intri’oducerea procedurilor interne de control al exporturilor. Acest eveniment s-a focalizat asupra unei abordări mai practice şi a nuonr discuţii mai specializate în materie. B. Cooperarea cu Emiratele Arabe Unite. Înţelegere asupra planului de acţiune 2006 Data: ianuarie- aprilie 2007 Locul: Eschborn/Berlin/Abu Dhabi În cooperare cu Autoritatea Vămilor din EAU şi cu ambasada EAU din Berlin, rezultattul analizelor necesare au transformat într-un plan de acţiune focalizat pe cooperarea dintre agenţii, stabilind o autoritate de licenţiere şi întocmind lista produselor controlate.Planul de acţiune ce trebuie implementat odată cu noua lege de control al exporturilor ce a fost finalizată. Cooperare cu administraţia Statelor Unite Data: februaruie/octombrie/noiembrie 2007 Locul: Abu Dhabi Pe scurt din lecţia învăţată din activităţile Statelor Unite cu EAU cu scopul de a îmbunătăţi aprecierea activităţilor UE. Analize necesare Data: 25-27 noiembrie 2007 Locul: Abu Dhabi Participanţi: experţi din Franţa şi Germania Acolo s-au făcut schimbări majore în legislaţia EUA de la primele analize din noiembrie 2006 şi olege a controlului exporturilor a fost aprobată. Experţii europeni au dorit să afle despre stadiul al implementării autorităţii nou create « Comitetul pentru Produse Strategice ». O autoritate de licenţiere nu a fost încă stabilită. Acolo există îndoieli datorită lipsei unui know-how specific. Oficialii EUA au asigurat că în această privinţă se

51

va găsi rezolvarea în viitorul apropiat. Procesul este considerat ca o afacere internă a EUA cu implicaţii politice, deci susţinerea în cadrul proiectului nu este dorită. Totuşi oficialii EAU au apreciat asistenţa tehnică dată de UE.

C. Cooperarea cu Ucraina

Revizuirea listei

Data: ianuarie 2007 Oficialii BAFA au înmânat partenerului ucrainian un tabel conţinând toate articolele din anexa I a Regulamentelor 1334/2000 şi 694/2006 precum indicatorii NSG, Wassenaar, MTCR şi AG. Lista conţine coloane prevăzute cu spaţii pentru traducere, adăugarea intrărilor şi identificarea diferenţelor/similitudinilor. Nu au fost făcute modificări.

Data: 24 aprilie 2007 Locul: Kiev Participanţi: Reprezentanţi ai guvernului Ucrainei; reprezentanţi ai Austriei, Ungariei, Suediei şi Germaniei. În martie 2007, o traducere în ciornă a Anexei I în ucraineană în idea de a aduce la cunoştinţa publică pentru a se familiarize co listele de control tranzitorii. Scopul seminariului a fost de a prezenta trecerea de la sistemul listelor multiple din Ucraina la cel al listei unice practicat în UE. Seminarul a fost dedicat acelor persoane guvernamentale şi reprezentative direct afectate de tranziţie.

Data: 13-16 august 2007 Locul: Germania Participanţi: Reprezentanţi ai autorităţii de licenţiere şi ai organizaţiilor industriale din Ucraina; experţi în licenţiere tehnici şi legali din Germania. Lista revizuită a fost completată în iulie 2007. S-au discutat rezultatele şi paşii următori. În timpul seminarului UE a abordat implementarea regimului regimului de listare sau delistare în listele de dublă utilizare ale UE care bau fost explicate însoţitorilor ucraineni. Principalele diferenţe între lista relevantă de dublă utilizare din Ucraina şi cea din UE au fost identificate în termenii celor patru regimuri. Data: 18 septembrie 2007 Locul: Odessa Participanţi: Reprezentenţi ai industriei ucrainene şi oficiali guvernamentali; Austria, Polonia, Slovacia, Suedia şi Germania. Obiectivul seminarului a fost prezentarea rezultatelor listei revizuite şi paşii următori ce trebuie făcuţi pentru adoptatrea listei unice în legislaţia controlului exporturilor din Ucraina. Modelul ucrainean necesită informaţii suplimentare care să faciliteze identificarea. Training de licenţiere Data: 14-17 mai 2007 18-21 iunie 2007 Locul: Germania Participanţi: Autorităţi de licenţiere şi vameşi din Ucraina (30 participanţi) ; exprţi din Austria, Ungaria, Luxembourg, Slovacia, Slovenia, Germania.

52

Pe durata acestui seminar, oficialii ucraineni au exersat modul de evaluare în aplicarea licenierilor pentru export având c abază lista unică. Ei au dovedit înţelegerea sistemului de date BAFA. Revizuirea legilor Data: 28-29- noiembrie 2007 18-19 decembrie 2007 Locul: Kiev Participanţi: reprezentanţi ai guvernului/industriei din Ucraina; Experţi din Austria, Slovacia şi Germania, Primul seminar a fost în principal dedicat guvernului, în al doilea rând adresându-se industriei. Scopul acestui seminar a fost de a stabili acele prevederi legale în legislaţia de control al exportrurilor din Ucraina care să includă acele chestiuni privind lista de control. Experţii din statele membre UE au prezentat structura legală a Regulamentului 1334/2000 şi prevederile controlului exporturilor la nivel naţional bazate pe acest regulament. D. Cooperarea cu Serbia Atelier de lucru cu vama asupra analizei de risc în controlul exporturilor cu dublă utilizare Data: 10-11 mai 2007 Locul: Belgrad Lucrătorii vamali din Serbia au asistat la un seminar al vămilor la Customs Criminological Office în Koln – mai 2006. Mai multe întâlniri cu vameşii sârbi, CAFAO şi WCO au avut loc în ianuarie şi februarie 2007 în timpul cărora a fost prezentată una din lacunele controlului vamal. Echipa EUPP s-a oferit să ajute în cadrul proiectului rezultat din lucrările atelierului de lucru cu vama. Seminar regional avansat de licenţiere. Data: 30mai-01 iunie 2007 Locul: BAFA Autorităţile sârbe pentru licenţiere au asistat la un seminar cu exerciţii de bază în licenţiere în mai 2006. Ei au cerut organizarea unui alt seminar concentrat pe proceduri catch-all de licenţiere, exerciţii de licenţiere şi de aplicare a embargourilor. Scopul unui al doilea seminar ar fi acela de a permite participanţilor să perfecţioneze abilităţile în procedurile de licenţiere cath-all. Atelier regional pentru întocmirea unui îndrumar Data: 08-12 octombrie 2007 Locul: BAFA Ideea de a scrie îndreptare asupra comlexului domeniu al controlui exporturilor de produse cu dublă utilzare a rezultat din experienţa acordării licenţelor în toate ţările dinUE fiind nevoie de informaţii în această chestiune esenţială. În fiecare zi autorii au finalizat un subiect introdus de experţii UE. Participanţii au devenit mai bine pregătiţi. Ei au nevoie să strângă toate datele disponibile şi să aducă orice document ca legi şi regulamente, proiecte, liste de dublă utilizare, etc. Experţii în licenţiere din Serbia au

53

terminat o schiţă de îndrumar pentru Serbia care va fi tripărit şi folosit la evenimentul outreach de la Belgrad în 06 decembrie 2007. E. Cooperarea cu Muntenegru Seminar regional avansat de licenţiere Data: 30 mai-01 iunie 2007 Locul: BAFA Oficialii muntenegreni în domeniul licenţierii au benficiat de un training de bază în domeniu în noiembrie 2006 concentrat pe produsele cu dublă utilizare listate. Scopul celui de al doilea seminar este de a permite participanţilor să-şi perfecţioneze abilităţile în ceea ce priveşte cele mai complexe probleme ale procedurilor de licenţiere catch-all. Ei au început să înţeleagă semnificaţia controlului catch-all şi modul de administrare. Seminar asupra legilor Data: 04-05 octombrie 2007 Locul: Podgorica Participanţi: experţi în legislaţie din Austria, Suedia şi Germania (4 participanţi) Schiţarea unei noi legi de control al exporturilor este o prioritate a autorităţilor locale după declararea independenţei Muntenegrului. Obiectivul seminarului a fost de a oferi asistenţă în schiţarea unei noi legi se aşteaptă să includă clauze catch-all cuprinzătoare şi sancţiuni. Echipa UE pentru proiectul pilot a adus pentru început observaţiile sale asupra proiectului de lege în decembrie 2006. O versiune în limba engleză a proictului de lege va fi înmânată în afara întâlnirii. Participanţii muntenegreni au cerut în scris sugestiile şi comentariile asupra proiectului în scopul de a acopri eventualele lacune. Revizuirea legilor Data: octombrie/noiembrie 2007 Proiectul de lege pregătit după seminarul din 04-05 octombrie a fost analizat în profunzime de mai mulţi experţi UE. Comentariile în scris au fost trimise în Muntenegru. Comentariile cele mai importante au fost punctate separat, fiind nevoia de fi clarificate şi au conţinut sugestii pentru punctele pe care părţile ar fi trebuit să le revizuiască în scopul de ale face mai explicite. Atelier regional pentru întocmirea unui îndrumar Data: 08-12 octombrie 2007 Locul: BAFA Bosnia-Herzegovina, Croaţia, Muntenegru şi Serbia au participat la acest atelier care a prevăzut condiţii tehnice esenţiale pentru un autor din fiecare ţară. În fiecare zi experţii UE au prezentat câte un subiect şi au propus o structură pentru capitolul care urma a fi terminat până la sfârşitul zilei.

54

NAŢIUNILE UNITE ŞI LUPTA GLOBALĂ PENTRU ÎNTĂRIREA REGIMULUI INTERNAŢIONAL DE CONTROL

1. REZOLUŢIA 1540

Având în vedere climatul internaţional tensionat din ultimii ani, precum şi riscul

unor eventuale atacuri de natură teroristă cu arme de distrugere în masă, comunitatea internaţională a reacţionat prompt şi a adoptat măsuri active pentru combaterea proliferării armelor de distrugereîn masă.

SUA au prezentat, în decembrie 2003, un proiect de rezoluţie pe tema neproliferării. Iniţiativa avea la bază declaraţia preşedintelui american George W. Bush din deschiderea celei de-a 58-a sesiuni a Adunării generale a ONU cu privire la necesitatea întăririi regimurilor internaţionale de neproliferare şi a legislaţiilor naţionale în domeniul controlului exporturilor de produse strategice.

La 28 aprilie 2004, pe baza proiectului introdus de SUA, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat în umanimitate Rezoluţia 1540 care impune măsuri concrete pentru neproliferarea armelor nucleare, chimice, biologice, radiologice şi a rachetelor purtătoare la ţintă.

Co-autorii rezoluţiei au fost România, Marea Britanie, Franţa, Federaţia Rusă, Spania şi Filipine.

Urmare a precedentelor declaraţii din 1992, Consiliul de Securitate al ONU precizează distinct în textul Rezoluţiei faptul că proliferarea armelor de distrugere în masă şi a mijloacelor de transport la ţintă a acestora constituie o ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale (în temeiul aceluiaşi Capitol VII al Cartei ONU).

În esenţă, Rezoluţia impune statelor membre ONU trei obligaţii: - abţinerea de a furniza orice fel de sprijin către entităţi nestatale care

intenţionează să producă, deţină, transporte sau utilizeze arme de distrugere în masă şi mijloacele de transport la ţintă a acestora;

- interzicerea unor astfel de activităţi de către entităţi nestatale în special în scopuri teroriste, precum şi interzicerea oricărei forme de asistenţă sau finanţare a unor astfel de activităţi, prin legislaţia internă;

- adoptarea de măsuri la nivel naţional pentru prevenirea proliferării armelor de distrugere în masă, a mijloacelor de transmitere la ţintă a acestora, precum şi a produselor aferente acestora, inclusiv prin asigurarea protecţiei fizice a acestora, înfiinţarea şi menţinerea unui sistem eficient de control al exporturilor şi stabilirea de măsuri pentru aplicarea legii (inclusiv stipularea de penalităţi civile şi penale).

În cazul adoptării de măsuri eficiente de către toate statele, impactul pozitiv al rezoluţiei se va repercuta, în principal, asupra entităţilor nestatale, însă controlul nu se va limita exclusiv la acestea, ci se va răsfrânge, în aceeaşi măsură, şi asupra entităţilor statale, industriei şi asupra grupărilor teroriste.

În momentul de faţă, problematica neproliferării armelor de distrugere în masă face deja obiectul unor tratate, aranjamente informale şi preocupă organizaţiile care îşi au originea tot în cadrul ONU.

Principalele tratate multilaterale din domeniu sunt: Tratatul cu privire la neproliferarea armelor nucleare (NPT-1968), Convenţia cu privire la interzicerea perfecţionării, producţiei şi a stocării armelor bacteriologice (biologice) şi cu toxine şi la

55

distrugerea lor (BWC-1972), Convenţia privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării şi folosirii armelor chimice şi distrugerea acestora (CWC-1993).

NPT şi problematica referitoare la implementarea acestuia este gestionată de Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (A.I.E.A.), iar verificările şi obligaţiile stipulate în cadrul CWC reprezintă responsabilitatea Organizaţiei pentru Interzicerea Armelor Chimice (OIAC)

Deşi, la o primă analiză, problematica rezoluţiei se suprapune cu cea gestionată de organizaţiile şi tratatele menţionate, aceasta prevede, în mod explicit, faptul că nici una dintre obligaţiile prevăzute în cadrul rezoluţiei nu va influenţa aplicarea celorlalte acte juridice internaţionale şi nu va afecta responsabilităţile specifice A.I.E.A. şi O.I.A.C. Într-adevăr, Rezoluţia recunoaşte importanţa acestor tratate multilaterale şi a altor aranjamente referitoare la neproliferarea armelor de distrugere în masă, solicitând statelor membre adoptarea de urgenţă şi implementarea practică şi efectivă a acestora.

Deşi termenul de „arme de distrugere în masă” defineşte toate cele trei tipuri de arme (nucleare, biologice şi chimice), fiecare din acestea prezintă însă particularităţi proprii în ceea ce priveşte măsurile legale specifice fiecărui domeniu.

Principalele subiecte ale celor trei tratate menţionate anterior sunt statele, activităţile entităţilor private, precum şi mijloacele de transport la ţintă şi materialele aferente acestora, care sunt abordate tangenţial. În ambele situaţii, Rezoluţia nr. 1540/2004 contribuie eficient la controlul proliferării armelor de distrugere în masă şi a produselor aferente acestora. Un alt avantaj evident este faptul că tratatele de neproliferare se aplică exclusiv statelor părţi la acestea, pe când rezoluţia se aplică nediscriminatoriu tuturor statelor membre ONU.

Un element dificil cu care se confruntă unele state membre ONU îl reprezintă procesul de revizuire, adoptare şi aplicare a legislaţiei necesare pentru implementarea completă a prevederilor rezoluţiei. În acest sens, sunt afectate în mod special statele în curs de dezvoltare care nu dispun de resurse suficiente pentru aplicarea prevederilor Rezoluţiei, precum şi statele care sunt parte la tratatele de neproliferare a armelor dedistrugere în masă dar nu au aplicat în plan intern normele de drept internaţional specifice domeniului. Aceste diferenţe au fost remarcate în cadrul Consiliului de Securitate al ONU care a invitat statele cu experienţă relevantă în domeniu să ofere asistenţă tehnică de specialitate celorlalte state în scopul implementării efective a tuturor prevederilor Rezoluţiei.

Pentru verificarea modului în care este aplicată Rezoluţia, la nivel internaţional, Consiliul de Securitate a decis înfiinţarea unui Comitet de monitorizare care are un mandat de 2 ani, fiind compus din toţi membrii Consiliului. Comitetul are datoria să raporteze periodic Consiliului stadiul de implementare practică şi efectivă a Rezoluţiei de către statele membre ONU.

Comitetul a prezentat un prim raport cu privire la implementarea Rezoluţiei 1540 în aprilie 2006 iar mandatul său a fost extins prin Rezoluţia 1673 din 27 aprilie 2006 până în aprilie 2008.

Prin adoptarea Rezoluţiei 1540/2004 se remarcă preocuparea comunităţii internaţionale cu privire la problematica specifică domeniului neproliferării armelor de distrugere în masă.

Cine se implică totuşi în această proliferare? Experienţa trecută evidenţiază că „statele care prezintă riscuri” pot contribui la

proliferarea armelor de distrugere în masă, chiar şi în mod neintenţionat. Acestea sunt reprezentate de statele deja cunoscute sau suspectate că sunt implicate în proliferare şi de ţările instabile, unde grupurile ilegale sau subversive pot acţiona cu uşurinţă. Democraţiile avansate – unde afacerile au furnizat uneori involuntar tehnologia şi

56

echipamentele necesare celor implicaţi în proliferare – constituie o provocare suplimentară.

În acelaşi timp, normele, tratatele şi strategiile naţionale de neproliferare, construire a capacităţii şi dezvoltare globală existente reprezintă un colaj de măsuri. Acestea sunt deseori aplicate aproape în mod izolat. Cei care intenţionează să se implice în proliferare pot exploata această lipsă de sprijin reciproc peste graniţele naţionale şi cele practice. Astfel, realizarea unei mai bune coordonări la nivelul instrumentelor existente în vederea limitării capacităţii statelor de a contribui la proliferare reprezintă o provocare continuă.

Această rezoluţie a impus cerinţa de aplicare a unor măsuri împotriva proliferării de către furnizorii din toate ţările lumii.

În concluzie, deşi neproliferarea armelor de distrugere în masă este un domeniu mai puţin abordat în tratatele de drept internaţional, acesta este de mare importanţă practică pentru reducerea pericolului acumulării şi folosirii unor astfel de tipuri de arme ce contravin principiilor fundamentale ale dreptului internaţional umanitar.

E încurajată cooperarea internaţională în aceste eforturi în conformitate cu tratatele internaţionale de neproliferare. 2. REZOLUŢIA IRAN

La 23 decembrie 2006, Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite a adoptat Rezoluția 1737 prin care a luat decizia potrivit căreia Iranul ar trebui să-și suspende de îndată toate activitățile legate de îmbogățire și de reprelucrare, precum și lucrările la toate proiectele legate de apa grea și să adopte anumite măsuri stabilite de Consiliul guvernatorilor Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (AIEA), pe care Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite le consideră esențiale în vederea instaurării încrederii în scopurile exclusiv pașnice ale programului nuclear iranian. Pentru a convinge Iranul să respecte această decizie cu caracter imperativ, Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite a decis faptul că toate statele membre ale Organizației Națiunilor Unite ar trebui să aplice o serie de măsuri restrictive.

Aceste măsuri cuprind restricții ale exporturilor și importurilor de produse și tehnologii care ar putea contribui la activitățile Iranului legate de îmbogățire, reprelucrare sau la activități legate de apa grea sau la dezvoltarea vectorilor de transport de arme nucleare; interzicerea furnizării unor servicii conexe, interzicerea investițiilor legate de aceste produse și tehnologii; interzicerea achiziționării unor asemenea produse și tehnologii provenind din Iran, precum și înghețarea fondurilor și a resurselor economice ale persoanelor, entităților și organismelor care participă, sunt asociate în mod direct sau susțin activitățile de proliferare nucleară ale Iranului sau dezvoltarea acestora.

Aceste măsuri intră în domeniul de aplicare a Tratatului de instituire a Comunității Europene; prin urmare, pentru a se asigura aplicarea uniformă a acestora de către operatorii economici în toate statele membre, a fost necesară adoptarea unui act normativ comunitar pentru punerea în aplicare a acestora la nivel comunitar – astfel a luat naştere Regulamentul (CE) nr. 423/2007 al Consiliului din 19 aprilie 2007 privind măsuri restrictive împotriva Iranului.

Conform acestui regulament se interzice vânzarea, furnizarea, transferul sau exportul, în mod direct sau indirect, a produselor şi tehnologiilor care figurează pe listele

57

Grupului furnizorilor nucleari, din cadrul Regimului de control al tehnologiilor pentru rachete dar şi a altor alte produse și tehnologii (prevăzute în anexa nr. I – care este lista de articole cu dublă utilizare prevăzute în anexa I la Regulamentul (CE) nr. 1334/2000 - în prezent actualizată prin Regulamentul (CE) nr. 1183/2007 al Consiliului), cu privire la care Comitetul pentru sancțiuni al Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite consideră că ar putea contribui la activitățile Iranului legate de îmbogățire, reprelucrare sau la activitățile legate de apa grea sau la dezvoltarea vectorilor de transport de arme nucleare, indiferent dacă provin sau nu din Comunitate, către oricare persoană fizică sau juridică, entitate sau organism din Iran sau care sunt destinate să fie utilizate în Iran.

De asemenea se interzice participarea voluntară și deliberată la activități care au drept scop sau efect eludarea interdicției mai sus menţionate.

Pentru alte produse și tehnologii (prevăzute în anexa nr. II, altele decât cele din anexa I – care cuprinde produse şi tehnologii de la categoriile 0,1, 2, 3, 6 şi 7 cu caracteristici tehnice sub nivelul celor din anexa nr. I, care nu se supun controlului către ale destinaţii), care ar putea contribui la activități legate de îmbogățire, reprelucrare sau la activități legate de apa grea sau la dezvoltarea vectorilor de transport de arme nucleare ori la desfășurarea unor activități legate de alte aspecte care reprezintă subiecte de îngrijorare pentru Agenția Internațională pentru Energie Atomică (AIEA) sau care au fost considerate de către aceasta ca fiind de o importanță majoră este permisă vânzarea, furnizarea, transferul sau exportul lor, în mod direct sau indirect, indiferent dacă provin sau nu din Comunitate, către orice persoană fizică sau juridică, entitate sau organism din Iran sau care sunt destinate să fie utilizate în Iran dar numai după obţinerea în prealabil a unei autorizări (licenţe).

În plus se interzice: - achiziționarea, importul sau transportul produselor și tehnologiilor prevăzute în

anexa I, din Iran, indiferent dacă acestea provin din Iran sau nu. - furnizarea de asistență tehnică sau de servicii de brokeraj, în mod direct sau

indirect, cu privire la produsele și tehnologiile enumerate în anexa I privind furnizarea, producția, întreținerea și utilizarea producelor enumerate în anexa I, oricărei persoane fizice sau juridice, oricărei entități sau oricărui organism din Iran sau cu privire la produse sau tehnologii care sunt destinate să fie utilizate în Iran;

- investiția în întreprinderi din Iran care sunt implicate în producția produselor și tehnologiilor enumerate în anexa I;

- acordarea de finanțare sau de asistență financiară, în mod direct sau indirect, în legătură cu produsele și tehnologiile enumerate în anexa I inclusiv și în special subvenții, împrumuturi și asigurări de credite de export, pentru vânzarea, furnizarea, transferul sau exportul acestor produse și tehnologii sau pentru furnizarea de asistență tehnică aferentă acestora oricărei persoane fizice sau juridice, oricărei entități sau oricărui organism din Iran sau cu privire la produse sau tehnologii care sunt destinate să fie utilizate în Iran; Pentru produsele şi tehnologiile din anexa nr. II furnizarea de asistență tehnică

sau de servicii de brokeraj, investiția în întreprinderi implicate în producţia lor, acordarea de finanțare sau de asistență financiară este permisă tot numai pe baza autorizării prealabile.

Pentru aprobarea unei astfel de cereri de licenţă trebuie dovedit că produsele și tehnologiile, asistență, investiții sau servicii de brokeraj sunt furnizate în scopuri

58

alimentare, agricole, medicale sau în alte scopuri umanitare, iar contractul de furnizare a produselor și tehnologiilor sau de furnizare a asistenței cuprinde garanții adecvate cu privire la utilizatorii finali și Iranul s-a angajat să nu utilizeze produsele sau tehnologiile în cauză sau, după caz, asistența în cauză, pentru activități nucleare care prezintă un risc de proliferare sau pentru dezvoltarea vectorilor de transport de arme nucleare.

Cererea de licenţă va fi respinsă dacă în urma analizei informaţiilor relevante referitoare la cererea de licenţă rezultă aspecte care indică faptul că aceste produse şi tehnologii ar contribui la desfășurarea uneia dintre următoarele activități:

(a) activitățile Iranului legate de îmbogățire, reprelucrare sau activitățile legate de apa grea;

(b) dezvoltarea de către Iran a vectorilor de transport de arme nucleare; sau (c) desfășurarea, de către Iran, a unor activități legate de alte aspecte care

reprezintă subiecte de îngrijorare pentru AIEA sau care au fost considerate de aceasta ca fiind de o importanță majoră.

Dacă aceste informaţii apar ulterior aprobării şi eliberării unei licenţe, aceasta poate fi anulată, suspendată, modificată sau revocată.

În anexele IV şi V la prezentul regulament sunt enumerate persoanele, entitățile și organismele ale căror fonduri şi resurse economice au fost îngheţate, deoarece au fost identificate că participă, sunt asociate în mod direct sau susțin: activitățile nucleare care prezintă un risc de proliferare desfășurate de Iran, activitatea de dezvoltare a vectorilor de transport de arme nucleare sau reprezintă o persoană, o entitate sau un organism implicat în astfel de activităţi.

3. REZOLUŢIA DPRK La 14 octombrie 2006, Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite a

adoptat Rezoluția 1718 (2006) prin care a condamnat testul nuclear efectuat la 9 octombrie 2006 de Republica Populară Democrată Coreeană (denumită în continuare „Coreea de Nord”), considerând că acesta reprezintă o amenințare clară la adresa păcii și a securității internaționale și solicitând tuturor statelor membre ale Organizației Națiunilor Unite să aplice o serie de măsuri restrictive.

Poziția comună 2006/795/PESC prevede punerea în aplicare a măsurilor restrictive stabilite în Rezoluția 1718 (2006) și, în special, o interdicție asupra exportului de produse și tehnologie care ar putea contribui la programele nord-coreene legate de arme nucleare, arme de distrugere în masă și rachete balistice, precum și asupra furnizării serviciilor conexe, o interdicție asupra achiziției de produse și tehnologie din Coreea de Nord, o interdicție asupra exporturilor de produse de lux către Coreea de Nord, precum și înghețarea fondurilor și a resurselor economice ale persoanelor, ale entităților și ale organismelor angajate în programele nord-coreene menționate anterior sau care le susțin.

Aceste măsuri se află sub incidența Tratatului de instituire a Comunității Europene și, în consecință, pentru a se asigura aplicarea lor uniformă de către operatorii economici din toate statele membre, a fost necesară adoptarea unui act normativ comunitar pentru punerea în aplicare a acestora la nivel comunitar – astfel a luat naştere Regulamentul (CE) nr. 329/2007 al Consiliului din 27 martie 2007 privind măsuri restrictive împotriva Coreei de Nord.

59

Conform acestui regulament se interzice vânzarea, livrarea, transferul sau exportul, direct sau indirect, de echipamente și tehnologie, inclusiv programe de calculator, enumerate în anexa I către orice persoană fizică sau juridică, entitate sau organism localizat în Coreea de Nord sau destinat utilizării în Coreea de Nord.

Anexa I include orice produse, materiale, echipamente, produse sau tehnologii, inclusiv programe de calculator, care ar putea contribui la programele nord-coreene privind activitățile nucleare, alte arme de distrugere în masă sau rachetele balistice, aşa cum sunt ele definite prin referire la lista de articole cu dublă utilizare prevăzută în anexa I la Regulamentul (CE) nr. 1334/2000 al Consiliului, modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1183/2007 al Consiliului (anexă actualizată prin Regulamentul (CE) nr. 117/2008 al Comisiei din 28 ianuarie 2008 de modificare a Regulamentului (CE) nr. 329/2007 al Consiliului privind măsuri restrictive împotriva Republicii Populare Democrate Coreene).

De asemenea se interzice achiziționarea, importul sau transportul de produse și tehnologii, enumerate în anexa I, din Coreea de Nord, indiferent dacă articolele respective sunt sau nu originare din Coreea de Nord.

În plus, se interzice: - acordarea, direct sau indirect, de asistență tehnică privind produsele și tehnologia enumerate în Lista comună de echipamente militare a Uniunii Europene sau în anexa I, precum și privind furnizarea, producerea, întreținerea și utilizarea produselor de mai sus oricărei persoane fizice sau juridice, entități sau organism din Coreea de Nord sau destinate utilizării în Coreea de Nord; - acordarea, direct sau indirect, de finanțare privind bunurile și tehnologia enumerate în Lista comună de echipamente militare a Uniunii Europene sau în anexa I, incluzând în special subvenții, împrumuturi și asigurare a creditelor la export, pentru orice vânzare, furnizare, transport sau export al unor astfel de produse sau pentru acordarea oricărui tip de asistență tehnică conexă oricărei persoane fizice sau juridice, entități sau organism din Coreea de Nord sau destinate utilizării în Coreea de Nord. Anexa nr. II cuprinde lista autorităţilor naţionale ale statelor membre care, în

cazul în care consideră că o astfel de derogare este justificată, pot autoriza vânzarea, livrarea, transferul, exportul sau acordarea de asistență tehnică, în condițiile pe care le consideră justificate, în cazul în care Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite a aprobat cererea de aprobare specifică.

Anexa IV cuprinde persoanele, entitățile sau organismele desemnate de Comitetul pentru sancțiuni sau de Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite pentru care se îngheaţă toate fondurile și resursele economice care le aparțin, se află în proprietatea lor sau sunt controlate de acestea.

Deblocarea fondurilor economice se poate face de către autorităţile competente ale statelor membre, dacă statul membru în cauză a notificat Comitetului pentru sancțiuni hotărârea și intenția sa de a acorda o autorizație, iar Comitetul pentru sancțiuni nu a obiectat la o astfel de acțiune în termen de cinci zile de la notificare, doar când aceste forme sau resurse sunt necesare pentru:

- acoperirea nevoile de bază ale persoanelor enumerate în anexa IV și ale membrilor dependenți ai familiilor acestora, inclusiv cheltuielile pentru alimente, chirie sau rambursări ipotecare, pentru medicamente sau cheltuieli medicale, impozite, prime de asigurare și servicii publice;

60

- plata unor onorarii rezonabile și rambursării cheltuielilor pentru servicii juridice; sau - plata unor comisioane sau taxe pentru prestarea de servicii pentru păstrarea sau gestionarea curentă a unor fonduri sau resurse economice înghețate. Pentru a se autoriza deblocarea sau utilizarea de fonduri sau resurse economice

înghețate, trebuie îndeplinite următoarele condiţii: a) fondurile sau resursele economice fac obiectul unei garanții judiciare,

administrative sau arbitrale, instituite înainte de 14 octombrie 2006, sau al unei hotărâri judecătorești, administrative sau arbitrale pronunțate înaintea datei respective;

(b) fondurile sau resursele economice sunt folosite exclusiv pentru satisfacerea pretențiilor garantate prin garanția respectivă sau recunoscute ca valabile într-o astfel de sentință, în limitele stabilite prin actele cu putere de lege și normele administrative aplicabile care reglementează drepturile persoanelor care ridică astfel de pretenții;

(c) garanția sau hotărârea judecătorească nu este în favoarea unei persoane, entități sau organism enumerat în anexa IV;

(d) recunoașterea faptului că garanția sau hotărârea judecătorească nu contravine politicii publice a statului membru interesat;

(e) garanția sau hotărârea judecătorească a fost notificată de către statul membru Comitetului pentru sancțiuni.