anna karenina ~ madame bovary
DESCRIPTION
~TRANSCRIPT
1. Despre Gustave Flaubert.
Gustave Flaubert s-a născut pe 12 decembrie 1821 la Rouen, în partea de nord a Franţei. Este unul dintre cei mai cunoscuți scriitori occidentali. Cea mai importantă operă a sa este Madame Bovary (1857).
„Flaubert este primul scriitor realist francez şi european care propune artei epice o alta cale de explorat. Vieţile agitate, bogate în ample rezonanţe, loviturile triumfale sau eşecurile eroice fac loc, de astă dată, cercetării cotidianului, realităţi diurne, manifestărilor banalului. Flaubert realizează monumentalul scriind cu o covărşitoare profunzime despre oameni obişnuiţi, mărunţi, supuşi şocurilor dureroase ale lumii burgheze. Este cel dintâi mare scriitor al oamenilor mici.”1
Multe din scrisorile lui Flaubert ne dezvăluie drama creaţiei sale, care se accentua pe măsură ce treceau anii. Pe scriitor îl apăsau platitudinea şi banalitatea realităţii din Franţa burgheză: „Tot ceea ce mă înconjoară nemijlocit mi se pare ori josnic, ori stupid.”2
Doamna Bovary este scrierea ce dă întreaga măsură a talentului literar aparţinând unui titan al literaturii mondiale. Scriitorul care a stârnit admiraţia lui Mario Vargas Llosa înfăţişează în romanul amintit viaţa tumultoasă a unui personaj multifaţetat şi complex, ale cărui valuri cad pe parcursul cărţii.
Gabrielle Leleu, sprijinită de profesorul Jean Pommier ajunge la concluzia că Doamna Bovary ar fi putut să aibă şi un alt punct de plecare decât cel ştiut, deoarece aceasta a descoperit în 1947 la Biblioteca municipală din Rouen un manuscris de 80 de pagini intitulat Memoriile Doamnei Ludovica (alias Louise Pradier) prietenă de scurtă durată a lui Flaubert, şi relatează aventurile vieţii ei. Pasajele în care autoarea face cunoscute dificultaţile sale financiare sunt subliniate cu roşu de către autor, care deţinea manuscrisul la finele anului 1843. Altfel spus, Louise Pradier l-ar fi inspirat pe Flaubert şi nu istoria dezordinelor sufleteşti ale Adelphinei Delamare.
Intenţia etică a autorului în scrierea romanului este explicată de acesta: „Nu se poate scrie o carte ca Doamna Bovary fără credinţă înfocată. (...) Toată valoarea cărţii mele, daca are vreuna, rezidă la abilitatea de a fi mers neşovăitor pe sîrma suspendată între abisul lirismului şi prăpastia vulgarităţii (...) când mă gândesc ce înseamnă asta am vedenii, dar apoi, când îmi zic că atâta frumuseţe mi-a fost mie încredinţată, mă trec fiori de spaimă şi îmi vine să mă ascund unde s-o nimeri.”
1 Henri Zalis – Gustave Flaubert, Editura Tineretului,1968, Bucuresti2 Gustave Flaubert – Correspondance, I-IX, Editura Conard, 1926-1933
2. Despre Lev Nicolaevici Tolstoi.
Lev Nicolaevici Tolstoi s-a născut pe 28 august 1828 în Iasnania Poliana, a fost un scriitor rus considerat de către critici ca fiind unul dintre cei mai importanți romancieri ai lumii. Tolstoi este unul dintre scriitorii de seamă din timpul perioadei cunoscută ca vârsta de aur a literaturii ruse (începută în 1820 cu primele opere ale lui Pușkin, și terminată în 1880 cu ultimele lucrări ale lui Dostoievski).
Tolstoi este un „scriitor profund naţional, care a pus în operele sale problemele vitale ale societăţii ruseşti din epoca sa, Lev Tolstoi a devenit totodată o mândrie a întregii omeniri...El a exercitat o puternică influenţă asupra dezvoltării literaturii universale. Din operele lui au sorbit şi sorb învăţăminte scriitorii progresişti din toate ţările lumii.”3
Caracterul influenţei pe care un scriitor mare o exercită asupra literaturii unei alte ţări este întotdeauna determinat în bună parte de specificul naţional al acelei ţări, de condiţiile istorice specifice ale dezvoltării sale. Dacă în tinereţea sa, Tolstoi a avut de învăţat de la Rousseau şi Stendhal, cei mai de seamă scriitori francezi de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi din secolul al XX-le au avut la rândul lor mult de învăţat de la Tolstoi. Soarta moştenirii literare a lui Tolstoi prezintă interes nu numai pe plan strict literar. Atât în Rusia cât şi dincolo de hotarele ei, ea a reflectat procese complexe de delimitare ideologică şi de ciocniri de clasă.
Tolstoi a devenit foarte cunoscut în străinătate pe la mijlocul deceniului 1880 – 1890. În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea el era cunoscut în primul rând ca autor al romanelor Război și pace și Anna Karenina şi al piesei Puterea întunericului, deci ca un remarcabil maestru novator în domeniul romanului realist şi al dramei realiste. Cam tot atunci au început să fie cunoscute în străinătate primele lui tratate şi articole cu caracter religios-filozofic, care au stârnit polemici însufleţite în presa mondială, dar printre scriitorii şi oamenii de artă Tolstoi trezea cea mai mare atenţie tocmai ca artist. Atenţia acordată lui Tolstoi era strâns legată de interesul general sporit fată de literatura rusă.
Operele sale Război și pace și Anna Karenina au avut o influență hotărâtoare asupra dezvoltării romanului mondial, iar credințele și ideile sale filosofice și estetice, propovăduite de-a lungul vieții prin celelalte opere, sunt reunite și cunoscute sub denumirea de „tolstoism”. Creația sa epică se impune prin capacitatea de cuprindere, adâncimea viziunii, acuitatea observației sociale și psihologice, sentimentul tragicului și omenescului.
Triumful internaţional al romanului Război şi pace pe la 1885 a deschis drum pătrunderii impetuoase a literaturii ruse în ţările Apusului (fenomen pregătit de îndelungata activitate propagandistică a lui Turgheniev). Scriitorii străini de frunte au văzut în Tolstoi un reprezentant tipic al acelui realism deosebit, de tip nou.
3. Gustave Flaubert – Lev Tolstoi3 T. M. Otîliova – Lev Tolstoi şi literatura universal, Editura pentru Literatura Universală, 1963, Bucureşti
Flaubert se dedică exclusiv scrisului, nu a exercitat nicio meserie, trăieşte izolat în laboratorul lui de creaţie. Nu-l interesează omul ca om, ca problemă, ci ca pretext estetic. Nu întreţine relaţii decât cu scriitorii, e depresiv, nereligios, suferea în marea sa solitudine, se confesează în scrisori, e mizantrop, cu convingeri ferme şi categorice în estetică. Spre deosebire de acesta Tolstoi desfăşoară o activitate multilaterală (ofiţer, judecător, cizmar, apostol, pedagog).
Tolstoi este observator, nu imaginativ. Construieşte o operă monumentală; promovează figuri seducătoare, eroi vii, de neuitat. În comparaţie cu Tolstoi, Flaubert pretinde ca toate personajele şi situaţiile romanele sale sunt fictive. Scrie, putin sec, lucid si acid; personajele mai puţin seducătoare (le acceptăm dar cu amendamente).
Stilul lui Flaubert este emfatic, pe alocuri pompos, încărcat, preţios, cultivat în sine. Se adresează cititorului cultivat, rafinat. Stilul lui Tolstoi este simplu şi limpede, de mare accesibilitate, scrie în special pentru copii, tineri, tărani.
Dimensiunile cadrului sunt la Tolstoi colosale, planuri vaste, ca un adevărat Univers, iar la Flaubert sunt intenţionat limitate. Problematica este concentrată, aria vieţii este reflectată, îngustă.
E larg cunoscută părerea lui Flaubert despre romanul Război şi Pace (în scrisoarea către Turghieniev din octombrie 1880): „E o operă de mâna întâi! Ce mare artist! Şi ce mare psiholog! ... Am scos strigăte de admiraţie în timpul lecturii... Da, e o operă viguroasă, foarte viguroasă!”4
În timp ce lucra la Doamna Bovary, încerca „cel mai profund dezgust pentru subiectele luate din mediul obişnuit.” Flaubert mărturisea: „... mă grăbesc să termin cu toate acestea, ca să pornesc fără a mai privi înapoi, în goană, după un subiect şi vast şi adevărat. Vreau nespus să scriu o epopee, am nevoie de naraţiuni uriaşe, de pânze pictate de sus până jos.”5 Lucrând la Război şi Pace, Tolstoi scria: „În roman sînt oameni minunaţi. Îi iubesc mult.” Iar Flaubert, lucrând la Doamna Bovary nota: „Îmi trebuie un mare efort ca să-mi pot înfăţişa personajele şi să vorbesc în numele lor: căci îmi sunt profund antipatice.” Acest contrast oglindea ceva mai mult decât o simplă deosebire între două persoanlităţi creatoare.
Flaubert spune despre Tolstoi că e un artist care creează „opere de factură shakespeareeană”.
4. Emma Bovary. Doamna Bovary – Gustave Flaubert
4 Gustave Flaubert – Correspondance, I-IX, Editura Conard, 1926-19335 Gustave Flaubert – Correspondance, I-IX, Editura Conard, 1926-1933
Romanul Doamna Bovary relatează povestea tinerei Emma Roualt, căsătorită cu doctorul Charles Bovary. În ciuda dragostei profunde a soţului său, Emma nu are sentimente prea puternice faţă de el, căutând dragostea pasională despre care citise în romane. Într-o zi, cuplul participă la un bal mascat la reședinţa unui marchiz; Emma dansează cu invitaţii importanţi, plecând de acolo cu certitudinea că acesta este mediul în care dorește să trăiască.
Treptat, ajunge să fie nespus de nefericită. În noul oraş Yonville, Charles şi Emma Bovary sunt întâmpinaţi la Hanul Leul de Aur al Doamne Lefrancoise de catre domnul Homais, farmacistul acestui oraş şi Leon un tânăr secretar la notariat, cu care Emma îşi descopera de la început o mulţime de afinităţi. Emma fiind însărcinată îşi dorea un băieţel, deoarece ea credea că un băiat nu va avea interdicţiile unei fete, va fi liber şi va putea face tot ceea ce ea nu a putut face! Dar aceasta naşte o fetiţă şi după o lungă dezbatere pe tema numelui, ea se decide singură să-i pună numele fetiţei Berthe după numele unei marchize pe care a cunoscut-o la balul de la Vaubyessard. Fiica ei, după cum era obiceiul în acea vreme este lăsată la o doica. În acest timp Emma se întâlneşte tot mai des cu tânărul Leon, iar relaţia dintre ea şi Leon începe să fie tot mai apropiată, încep să aiba discuţii tot mai aprinse despre dorinţa lor de a trăi în altă lume decât cea pe care o au. Tânărul Leon se îndrăgosteşte de ea fără speranţă, fără să ştie că şi ea nutreşte aceleaşi sentimente pentru el. El vede această iubire în zadar şi până la urmă se hotărăşte să plece din oraş, să se mute la Paris pentru a-şi continua studiile de drept. După plecarea lui Leon, Emma începe să fie plictisită şi să cadă iar într-o depresie.
Acest lucru, precum și atenţia pe care o primește din partea lui Leon, cu care împărtășește pasiunea pentru literatură și artă, îi fac viaţa suportabilă până la nașterea copilului. Începe să împrumute bani de la negustorul Lheureux pentru a-și cumpăra obiectele de lux pe care simte că le merită.
Pe măsură ce Emma devine din ce în ce mai nefericită, se simte din ce în ce mai atrasă de Leon. Pentru a evita tentaţia, acesta se mută la Paris. În aceste condiţii, Emma începe o aventură cu un pacient de-al soţului ei, bogatul Rudolphe Boulanger, care dorește doar să o adauge la lunga sa listă de cuceriri.
Emma îşi dă seama că nu mai vrea să rămână lângă Charles şi se aruncă mai tare şi cu o mai mare pasiune în aventura ei cu Rudolphe. Ea începe să-i cumpere cadouri acestuia, şi să-i repete cât de mult îl iubeşte şi că ar vrea să-şi petreacă viaţa doar alături de el. Atunci Emma hotărăşte să-i propună lui Rudolphe să fugă împreună şi să o ia cu ei şi pe micuţa Berthe. Însă pentru Rodolphe, Emma nu-i decât o amantă şi când aceasta îi propune să fugă împreună, el accepta doar formal şi apoi o abandonează. În seara plănuită pentru plecare, Emma primeşte o scrisoare în care amantul ei îi explică de ce fuga lor este imposibilă. La auzirea acestei veşti Emma intră într-o depresie cumpiltă şi încearcă chiar să se sinucidă. Soţul ei, Charles nu ştie ce se întâmplă cu ea, deoarece din cauza acestei depresii ea începe să se îmbolnăvească şi aproape moare. Când își revine, începe o nouă aventură, cu Leon.
În același timp, datoria ei faţă de Lheureux se mărește, iar Emma începe să împrumute bani din alte surse pentru a-și plăti datoriile. Ajunge la disperare când acesta o ameninţă cu confiscarea proprietăţilor. Nereușind să strângă acești bani, Emma se sinucide otrăvindu-se cu arsenic, explicându-i totul lui Charles printr-o scrisoare. Moartea Emmei îl afectează foarte mult pe soţul ei, care moare la scurt timp. Fiica lor, Berthe, rămâne să muncească la o filatură de bumbac, pentru a supravieţui.
Viața timpurie a Emmei i-a influențat abordarea asupra întregii vieți. Fiind practic o fată de vis, ea s-a dezvoltat într-o romantică care şi-a petrecut timpul suspinând după castele vechi, întâlniri secrete și intrigi. Ea a închis ochii la lumea reală și a încercat să forțeze viața pentru a se conforma cu ficţiunea. Ea a simțit în mod constant nevoia de emoție și nu a putut îndura rutina plictisitoare de zi cu zi.
Ea nu a putut tolera căsnicia în care se afla, pentru că nu se potriveau cu poveştile despre care a citit. Ea a ratat fericirea, extazul, și pasiunea pe care ea spera că o va găsi în căsătorie. Ea a fost mereu nemulțumită de viața ei și a căutat în mod constant modalități de a schimba lucrurile.
Emma Bovary a fost o femeie din clasa de mijloc, care nu a putut suporta viața din clasa de mijloc. Şi-a petrecut toată viața într-o încercare de a scăpa de această existență în clasa de mijloc prin vise, aventuri amoroase și pretențiile false.
Însuşirile Emmei Bovary sunt numeroase, dar nici una nu este de ordin prim. În schimb defectele sunt: orfană de mamă, edicaţia ei a resimţit din primul ceas mai puţin lipsa unui control, cât exemplul unei vieţi de familie întemeiată pe virtuţi şi preocupare casnică. Golul creat de timpuriu în casă, tatăl Rouault n-a încercat şi nici nu a dorit sa-l elimine.
5. Anna Karenina. Anna Karenina – Lev Tolstoi
Este un roman nuanțat filozofic în care se dezbat subiecte ca scopul și sensul vieții, relația dintre viață și moarte, viața de familie, moralitate și onoare.
Anna Karenina neavând avere, iar ambii părinți decedați a fost nevoită să se căsătorească cu un om mai mare decât ea cu 20 și ceva de ani pe care nu l-a iubit niciodată. Întâlnindu-l pe Vronski, Anna se îndrăgostește și renunță la tot devenind amanta lui.
În plan paralel, se povestește despre Kitty și Levin. Inițial Kitty este curtată de Vronski și cum toată lumea încuraja această legătură, ea îi refuză lui Levin cerea în căsătorie, dar după ce este părăsită de Vronski ea realizează că defapt îl iubea pe Levin. Sunt un pic cam încurcate ițele pe aici și deja cred că v-am pierdut cu atâtea nume. În orice caz, după multe frământări și experiențe care le schimbă felul de a vedea lucrurile, Levin și Kitty se căsătoresc.Dar pentru Levin abia aici începe greul. El realizează că viața de familie nu este atât de simplă cum și-a imaginat-o la care se adaugă și frământările și dilemele asupra sensului vieții fiind la un pas de sinucidere. Aici pe mine m-a cam pierdut. Cum poți fi proaspăt căsătorit cu femeia pe care o iubești, ai un copil de câteva luni pe care ți l-ai dorit, nu ești sărac, dar tu te gândești să mori. În fine, în ultimele pagini Levin își găsește liniștea datorită unor cuvinte spune de unul dintre muncitorii lui.
Vronski și Anna trăiesc câteva luni în străinătate, apoi se întorc în Rusia la și locuiesc o perioadă la țară, dar și acolo se plictisesc și se mută la oraș. Vronski se simte îngrădit și vrea să-și demostreze că încă mai are libertate așa că iese cât mai mult în societate. Anna, ca orice femeie care și-a părăsit familia, este condamnată de aceeași societate așa că nu poate merge nicăieri deoarece nu este primită. Stând toată ziua în casă își imaginează tot felul de situații amoroase în care Vronski ar fi implicat, iar scenele de gelozie încep să fie din ce în ce mai dese și mai furtunoase.
În final, Anna se sinucide aruncându-se în fața unui tren. Vronski coplețit de durere consideră că viața sa nu mai are nici un rost și pleacă la război.
Vorbind de Anna Karenina, vorbeşti de un roman al cuplurilor, un roman care se centreazăpe diferitele ipostaze de iubire, fiecare dintre ele privite prin prisma unor personaje de cât deasemănătoare, pe atât de diferite.
Anna Karenina este la începutul romanului femeia sigură pe frumuseţea şi farmecul ei,soţia, mama şi sora ideală. Îşi părăseşte pentru prima dată soţul şi copilul pentru a încerca săsalveze familia fratelui său. Ironia sorţii face ca tocmai salvarea acesteia să o ducă la pierdereapropriei familii. Ipostazele în care este surprinsă pe parcursul romanului redau un portret de ouimitoare complexitate. Faptele ei par de neacceptat în cadrul epocii, dar cititorul contemporan oînţelege şi acceptă cu uşurinţă deciziile luate. Dacă pentru Anna aventura cu Vronski, urmată deabandonarea căminului, a soţului şi a copilului reprezintă singura posibilitate de împlinire, atunci
ea nu va fi judecată. Ea este femeia care demonstrează lumii întregi că fericirea nu trebuie văzută şi înţeleasă în termenii impuşi de normele unei societăţi uitate într-un stadiu învechit. Este personajul care îndrăzneşte să facă ceea ce Catherine Earnshaw nu a avut curajul; reprezintă noua imagine a personajului feminin în literatura universală. Nu numai că este protagonista „piesei”, dar acaparează întreaga atenţie a cititorului. Aşa cum seduce bărbaţii din preajma ei, tot aşa şi cititorul este fermecat de personalitatea personajului.
Puterea de metamorfozare este uimitoare, se schimbă cu fiecare nou paragraf. Trece cuuşurinţă de la ipostaza de soţie fidelă la cea de soră devotată, la cea de prietenă, ca apoi să devinădoamna din marea aristocraţie care fură privirile tuturor şi în final, amanta. Această forţă estenucleul relaţiei cu Vronski. Sub farmecul lui are curajul de deveni o paria pentru societate,menţinându-şi demnitatea şi calmul. Transformarea ei nu implică doar aceste două linii (i.e. soră,soţie), ci şi ipostaza de mamă. Shift-ul de personalitate îi dă puterea de a renunţa fizic la Serioja,găsind o contrapondere în grija pentru Anny. În dorinţa de a menţine vie dragostea lui Vronski,iubirea pentru fetiţă se transformă în indiferenţă, iar cea pentru Serioja devine o necesitate. În cuplu Anna nu este capabilă decât de un singur sentiment de afecţiune puternică: lângă Karenin toată atenţia se revarsă asupra fiului, soţului rămânându-i „prietenia” şi apoi indiferenţa; lângă Vronski o uită pe fiica ei, pentru a i se dedica în totalitate bărbatului.
Rămâne însă cel mai puternic personaj feminin al literaturii realiste, unul care poateconcura de pe poziţii egale, uneori chiar superioare, cu personajele masculine. Imaginea Annei este o critică dură la adresa societăţii patriarhale ruseşti, în care poziţia femeii este inferioară bărbatului.
Ceea ce lui i se acceptă, ei i se refuză, iar cea care îndrăzneşte să încalce normele este rapid condamnată. Scriitorul aruncă întreaga vină asupra societăţii. Cel de-al treilea personaj al cuplului Anna-Vronski, nu este nici pe departe soţul sau gelozia, ci însăşi Societatea. Imaginea latentă este cea de triunghi conjugal, un ménage à trois în care toată presiunea este pusă pe ea şi care în final reuşeşte să pedepsească „vinovaţii”.
Se poate vorbi de o dezvoltare a procesului de creaţie. Trecerea de la liniaritatea naraţiunii, personajul tip şi mimetismul pur al redării faptului banal la complexitatea tehnicii narative, personajul „rotund” sau evenimentul care declanşează puternice conflicte sunt argumente care susţin această afirmaţie.
6. Comparaţie între Emma Bovary şi Anna Karenina
Emma este o femeie foarte frumoasă, cu parul negru, ochii căprui care păreau negrii datorită genelor, care se uitau la tine sincer, cu o îndrăzneală candidă. Această femeie întruchipează prototipul ideal al celei care doreşte să fie adorată, iubită, să simtă flacăra iubirii. Lumea în care trăieşte este o lume mediocră, fiind căsătorită cu un bărbat mai în vârstă decât ea, Charles Bovary, un medic de ţara. Singura evadare din aceasta lume este lectura din Balzac, în care se regăseşte, în care poate să fie orice persoană doreşte sau poate să se detaşeze complet de monotonia cotidiană. Totodată ea va trece limita lecturilor pline de erotism şi exotism, având o relaţie cu Leon, un tânăr secretar, timid, de care se îndrăgosteşte. În acest personaj masculin, Emma se regăseşte, se oglindeşte, descoperind că amândurora le plac apusurile de soare, poezia şi călătoriile, deci şi Leon este o răsfrângere a propriului suflet feminin, cu care Emma încearcă să se indentifice. După plecarea acestuia suferinţa Emmei este profundă, dar este salvată de un alt bărbat pe nume Rodolphe, un fel de Don Juan de provincie, cu care comite adulter.
Dupa relaţia cu acesta, chipul ei parcă este diferit. Uitându-se în oglindă, Emma a descoperit ceva delicat care-i învăluia întreaga fiinţă şi care o transfigura. Apoi îşi repeta mereu pentru sine “am un amant”, fiind extrem de mândră de faptul că se salvase prin iubirea manifestată faţă de acesta. Emma trăieşte acum clipe de fericire unice, de neuitat, anulând chiar şi idea că este căsătorită şi are o fetiţă. Aceste momente unice se spulberă atunci când Emma îi propune lui Rodolphe să fugă împreună, acesta din urmă părăsind-o. Emma credea în împlinirea prin iubire alături de Rodolphe. Încearcă un nou început, anulându-şi statutul de soţie. Alături de Rodolphe ea se simţea fericită, adorată, unică. Experinţa Emmei cu Rodolphe îi va oferi şansa îmbogăţirii spirituale alături de Leon, pe care-l găseşte ca fiind excepţional, inteligent, iubitor, tandru, în antiteză cu soţul insipid, placid Charles. Tocmai de aceea ea va duce o viaţă dublă destul de costisitoare, ajungând îngropată în datorii. Fiind ameninţată, Emma decide, fără să fie susţinută moral nici de soţ, nici de Rodolphe şi nici de Leon, să-şi pună capat zilelor, otrăvindu-se cu arsenic. Moartea este pentru Emma singura posibilitate de a se salva de ruşine, dar şi de dispreţul societăţii, care o ignoră şi o consideră o femeie mediocră.
Anna Karenina în schimb este o femeie care la randul ei decide sa aiba un amant, provenind dintr-o familie nobilă, din familia prinţilor Oblonski. Ea reprezintă femeia capabila de sacrificiu, femeie, soţie care are curajul să-i dezvăluie lui Karenin relaţia extraconjugală, femeia iubită, extrem de frumoasă, exceptională, unică. Anna întruchipeaza deasemenea ipostaza orfanei crescută de matuşa Katerina, care îi aranjează căsătoria cu un înalt funcţionar rus, Alexei Karenin. Anna, o femeie cu părul negru carlionţat, ochii cenuşii care păreau negrii din cauza genelor foarte dese, pasul uşor şi pielea foarte albă.
În urma căsătoriei cu Karenin, ea va ajunge o femeie foarte respectata, deşi soţul ei este de o mediocritate şi o platitudine excepţională. Singura evadare pentru Anna este fiul ei Serioja, căruia îi va dedica cea mai mare parte din timpul ei. Însă Anna se bucură de admiraţia înaltei societăţi a Petersburgului, în saloanele pe care le frecventa.
Într-unul din aceste saloane îl va întâlni pe contele Vronski, un tânăr inteligent , frumos şi isteţ de care se îndrăgosteşte. Pentru prima dată Anna simţea fiorii iubirii, fiind văzută ca o adevarată femeie , cunoscând bucuriile şi înfrigurările dragostei ca şi eroinele din romanele cavalereşti. Anna se lasa în mrejele iubirii, pasiunii alături de acest tânăr, uitând pentru un moment că este soţie şi mama, deşi cel mai însemnat lucru pentru ea era acesta din urmă.
Spre deosebire de Emma Bovary, Anna dă dovadă de un caracter puternic, fără să suporte să trăiască în minciună, îi spune în cele din urmă adevărul soţului ei. Din acest moment destinul Annei devine tragic, rămânând însărcinată se îmbolnăveşte şi este la un pas de moarte. Naşte o fetiţă pe nume Ami, se mută cu Vronski încercând să-şi facă un destin alături de el.
Cei doi sunt fericiţi pentru scurt timp deoarece Anna nu obţine divorţul fapt care o împiedică să-şi mai vadă copilul. Acum era privită cu dispreţ de înalta societate care o izola. Anna luând în considerare sfaturile lui Vronski îşi anulează prestigiul şi statutul social, renunţând să mai fie alături de Serioja.
În ultima instanţă Anna vede moartea ca fiind singurul mijloc de al pedepsi pe Vronski, de a-şi ispăşi păcatele şi de a-şi curma suferinţa. În absenţa lui Vronski, Anna se arunca sub tren, privind moartea cu seninătate, fără să se mai gândească la cei doi copii ai ei.
Dacă Emma Bovary a ales să aibă doi amanti, pentru a se regăsi şi pentru a se împlini ca femeie prin iubire, Anna Karenina este femeia care face sacrificii pentru amantul ei, luptă pentru iubire, dar nefiind susţinută alege să se sinucidă.
Bibliografie:
1. Henri Zalis – Gustave Flaubert, Editura Tineretului, 1968, Bucureşti
2. T. M. Otîliova – Lev Tolstoi şi Literatura Universală, Editura pentru literatura universală, 1963, Bucureşti
3. Ion Biberi – Lev Tolstoi. Omul şi opera, Editura Cartea Rusă, 1947, Bucureşti
4. Gustave Flaubert – Correspondance, I-IX, Editura Conard, 1926-1933