Acţiuni diplomatice în secolele XIV-XV

Tratatul de la Radom / Lublin (1390)

        Conştient de puterea crescândă a turcilor şi urmărind să înlăture influenţa politică a Ungariei asupra Ţării Româneşti, domnitorul Mircea cel Bătrân încheie, în ianuarie 1390, un tratat de alianţă cu regele Poloniei, Vladislav Jagiello (tratatul a fost semnat la Radom, în 1389 şi ratificat la Lublin, în 1390).

        Tratatul dintre regele polon şi domnitorul român era încheiat de pe poziţii de egalitate, ca între doi suverani. principala prevedere consta în sprijin reciproc obligatoriu împotriva duşmanului comun - regele Ungariei - şi sprijinul împotriva altor inamici.

        Mircea cel Bătrân va renunţa la acest tratat, câtiva ani mai tărziu, prevederile lui nefiind puse în practică.

Tratatul de la Braşov (1395)           În contextul pericolului otoman iminent, domnitorul Ţării Româneşti se apropie de Regatul

Maghiar, condus de Sigismund de Luxemburg.        Tratatul este semnat între cei doi, la 7 martie 1395, la Braşov şi prevedea ajutor reciproc

antiotoman; este primul tratat antiotoman din sud-estul Europei .        În virtutea acestui tratat de alianţă, Mircea cel Bătrân va susţine cruciada de la Nicopole,

desfăşurată în 1396.

Tratatul de la Lublau (1412)

        În 1410, regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, devine şi împărat al Germaniei, astfel că puterea acestuia creşte, devenind o ameninţare pentru Polonia.

        Pericolul ce plana asupra Moldovei din partea celor două regate, Ungaria şi Polonia, şi-a găsit expresia în tratatul de la Lublau (martie 1412), semnat între Sigismund de Luxemburg şi Vladislav Jagiello, care prevedea, în cazul neparticipării domnului moldovean la lupta antiotomană, împărţirea statului său între Polonia şi Ungaria. Tratatul de la Lublau reprezintă primul acord de împărţire a unui teritoriu românesc în sfere de influenţă. El nu a fost aplicat datorită faptului că Alexandru şi-a onorat întotdeauna obligaţiile rezultate din acceptarea suzeranităţii regelui polon şi datorită contradicţiilor polono-maghiare. Oastea moldovenilor s-a remarcat în bătăliile de la Grünwald (1410) şi Marienburg (1422), când a luptat alături de cea poloneză împotriva teutonilor, reuşind să obţină nu numai victoria, dar şi "o prada uriaşă".        

Tratatul de la Overchelăuţi (1459)

        Ştefan cel Mare s-a orientat la începutul domniei spre relaţiile cu Polonia, care asigura Moldovei protecţie împotriva tendinţelor de dominaţie ale Regatului Ungar; ea i-a îngăduit să-şi asigure împotriva Ungariei, stăpânirea asupra Chiliei şi a drumului comercial pe care îl controla. ca urmare, Ştefan încheie cu regele Poloniei, Cazimir al IV-lea, în aprilie 1459, tratatul de la Overchelăuţi, prin care regele polon recunoaşte domnia lui Ştefan cel Mare în Moldova. Tratatul înscria şi obligaţia celor două părţi de a se sprijini militar în caz de nevoie. Pentru a da mai multă autoritate actului, Ştefan recunoaşte formal, suzeranitatea regală. Era o măsură preventivă, având în vedere faptul că nu-şi consolidase încă poziţia internă faţă de boieri. O consecinţă a acestei înţelegeri a

fost şi îndepărtarea de la hotarul Moldovei a  rivalului său, Petru Aron.        Acest tratat marchează orientarea politicii externe a Moldovei şi în timpul lui Ştefan cel Mare,

mai ales către Regatul Poloniei. 

Scrisoarea adresată de Ştefan cel Mare principilor europeni (25 ianuarie 1475)

        Vestea victoriei lui Ştefan cel Mare la Vaslui s-a răspândit cu repeziciune în Europa. Papa şi monarhii vremii s-au întrecut în laude la adresa domnitorului Moldovei. În acest context, conştient de posibilitatea unui nou atac otoman, Ştefan cel Mare trimite curţilor europene o scrisoare prin care arată cât de importantă era apărarea Moldovei, solicitând sprijin. Scrisoarea ilustrează calitatea de diplomat a lui Ştefan, care este conştient de importanţa Moldovei, "această poartă a creştinătăţii" în oprirea înaintării otomanilor spre Europa. Ajutorul cerut de Ştefan se dovedea cu atât mai necesar, cu cât otomanii ocupă nordul Mării Negre până la Nistru.

        Însă apelul voievodului Moldovei a rămas fără răspuns din partea principilor Europei, singurul care reacţionează fiind Matei Corvin, regele Ungariei, cu care Ştefan încheie o alianţă în 1475.

        Tratatul dintre Ştefan cel Mare şi Matei Corvin (1475)

        În împrejurările grele ale anului 1475, odată cu victoria de la Vaslui a lui Ştefan cel Mare, acesta începe negocierile pentru încheierea unui tratat de alianţă cu regele Ungariei, Matei Corvin.

        Tratatul a fost semnat în vara anului 1475 şi prevedea sprijin militar reciproc antiotoman, îndepărtarea oricărui pretendent de la tronul Moldovei sau Regatului Maghiar, iar orice neînţelegere urma să fie rezolvată pe cale paşnică.

        Încheierea acestui tratat pune capăt unei stări tensionate dintre cele două state, generată de bătălia de la Baia, din 1467.

Tratatul de la Colomeea (1485)

        Pierderea Chiliei şi Cetăţii Albe, în 1484, în favoarea Imperiului Otoman însemna o mare primejdie pentru sistemul defensiv al Moldovei. Domnitorul Ştefan cel Mare nu putea aştepta ajutor de la regele Ungariei, acesta semnând, în 1483, pace cu turcii, iar regele Poloniei, condiţionase sprijinul împotriva turcilor de prestarea jurământului de vasalitate.

        În aceste condiţii, Ştefan cel Mare, în 1485, la Colomeea, în prezenţa nobilimii polone şi a boierilor săi, a depus jurământul de vasalitate regelui Poloniei, Cazimir al IV-lea.

        Tratatul nu s-a dovedit prea folositor, domnitorul Moldovei respingându-i pe turci în continuare cu forţe proprii. În aceste condiţii, îşi reorientează politica externă, începând tratative cu sultanul Baiazid al II-lea, pentru încheierea păcii. Acesta are loc în 1489, iar prin tratatul semnat, Ştefan cel Mare se obligă să plătească tribut în schimbul răscumpărării păcii.

Tratatul de la Hârlău (1499)

        Spre sfârşitul domniei lui Ştefan cel Mare, relaţiile cu Polonia se deteriorează, mai ales după moartea regelui Cazimir al IV-lea. Neînţelegerile cu noul rege, Ioan Albert, reprezintă cauza expediţiei întreprinse de regele polon în Moldova, dar în bătălia de la Codrii Cosminului (octombrie 1497),

oastea polonă suferă o grea înfrângere. Seria conflictelor continuă până în anul 1499, când cele două părţi semnează tratatul de la Hârlău (iulie 1499). Prin acest tratat, Ştefan cel Mare şi Ioan Albert îşi făgăduiau sprijin reciproc în caz de război şi "linişte şi pace veşnică" între cele două state. Era eliminată orice pretenţie de suzeranitate din partea Poloniei, tratatul fiind încheiat în condiţii de deplină egalitate. Încheierea acestui tratat reprezintă cel mai de seamă succes diplomatic al lui Ştefan cel Mare, consfinţindu-se astfel independenţa Moldovei faţă de Polonia. Astfel, la sfârşitul domniei sale, Ştefan a reuşit să pună capăt oricărei forme de dependenţă faţă de Ungaria şi Polonia şi a impus Porţii recunoaşterea autonomiei Moldovei, care se afla la apogeul prestigiului şi puterii sale.

Acţiuni diplomatice în secolele XVI-XVII

Aderarea Ţării Româneşti la Liga Sfântă

        În 1594, izbucneşte la Bucureşti răscoala antiotomană, iniţiată de Mihai Viteazul prin uciderea creditorilor levantini şi atacarea garnizoanei otomane care staţiona aici. Acţiunea face parte din politica de cruciadă târzie, dusă de Liga Sfântă (alianţa antiotomană constituită la iniţiativa papei Clement al VIII-lea, din care iniţial făceau parte Statul papal, Spania, Austria, Ferrara, Mantua şi Toscana). Ulterior aderă şi Transilvania, considerată factor decisiv în atragerea în alianţă a celorlalte două state româneşti, Moldova şi Ţara Românescă. Aron Vodă, domnul Moldovei aderă la Ligă, oferind astfel un motiv în plus domnului Ţării Româneşti, Mihai Viteazul să decidă, cu acordul boierilor, intrarea în alianţa antiotomană.

Tratatul de la Alba Iulia (1595)

        Declanşarea răscoalei antiotomane şi perspectiva unui atac otoman iminent, l-a determinat pe Mihai Viteazul să încheie o alianţă cu principele Transilvaniei, Sigismund Bathory. La 20 mai 1595, o delegaţie de 12 boieri din Ţara Românească încheie la Alba Iulia, în numele lui Mihai Viteazul, un tratat cu Sigismund Bathory, principele Transilvaniei. Boierii au acceptat ca Sigismund Bathory să fie suzeranul Ţării Româneşti în schimbul ajutorului antiotoman şi al subordonării Bisericii Ortodoxe din Transilvania faţă de Mitropolia Ţării Româneşti.

        Deşi vasal al lui Sigismund Bathory, Mihai Viteazul a acceptat acest tratat, deoarece avea nevoie de ajutor în lupta antiotomană, în condiţiile în care otomanii se pregăteau să intervină aramat în Ţara Românească. În fapt, vasalitatea Ţării Româneşti în raport cu Sigismund Bathory trebuie înţeleasă ca o acţiune de subordonare militară în scopul unei acţiuni antiotomane comune.

Tratatul de la Târgovişte (1598)

        Intervenţia poponilor în Moldova, impunerea unui domn favorabil politicii otomane şi ostilitatea principelui transilvănean Andrei Bathory îl determină pe Mihai Viteazul să intre în contact direct cu împăratul habsburgic, Rudolf al II-lea.

        În 1598, la Târgovişte, se încheie tratatul de alianţă dintre Imperiul habsburgic şi domnul Ţării Rmâneşti, prin care împăratul Rudolf al II-lea îi recunoaşte lui Mihai Viteazul domnia ereditară şi îi promitea un ajutor financiar pentru întreţinerea a 5.000 de lefegii (mercenari). În schimb, împăratul devenea suzeranul Ţării Româneşti, iar Mihai trebuia să-i oprească pe otomani la Dunăre şi să ăi ajute pe ardeleni împotriva acestora.

        Prin încheierea acestui tratat se anulează relaţia de vasalitate impusă lui Mihai Viteazul de principele de atunci al Transilvaniei, Sigismund Bathory, prin tratatul din 1595.

Acţiuni diplomatice în secolele XVII - începutul secolului al XVIII-lea

Activitatea diplomatică a lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714)

        Domn al Ţării Româneşti, a desfăşurat o vastă activitate diplomatică, prin stabilirea unor contacte şi angajamente concrete cu Polonia împotriva turcilor. Cu Moldova, relaţiile au fost încordate din cauza adversităţilor cu familia Cantemireştilor.

        Brâncoveanu a trebuit să acorde o mare atenţie relaţiilor cu Poarta. În anul 1699, otomanii îl recunosc ca domn pe viaţă. În acea vreme începea să se ridice Rusia lui Petru cel Mare, domnul muntean trimiţând la curtea acestuia un emisar diplomatic pentru stabilirea unei alianţe împotriva otomanilor. Abia în 1709, între Ţara Românească şi Rusia se încheie o convenţie secretă pentru acţiunea împotriva Porţii.

        În urma acţiunilor diplomatice active în defavoarea Porţii, în 1714, Constantin Brâncoveanu a fost mazilit (înlăturat din domnie), fiind executat în acelaşi an.

Tratatul de la Luţk (1711)

        Dimitrie Cantemir este ultimul domn pământean în Moldova. Tratatul de la Luţk a fost încheiat, în aprilie 1711, între Petru cel Mare, ţarul Rusiei, şi Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei. Acest tratat a fost încheiat în vederea luptei comune împotriva Imperiului Otoman. Întreg textul tratatului a fost redactat de Dimitrie Cantemir, iar Petru cel Mare nu a făcut altceva decât să confirme acest text ce i-a fost trims de domnul Moldovei. Conform condiţiilor stipulate în Tratatul de la Luţk, Ţărilor Române urmau să li se retrocedeze teritoriile care au fost transformate în raiale turceşti de către Poarta Otomană.

        Prevederi:- ţarul ia "sub oblăduire" pe domn şi întreg poporul ţării;- după scuturarea stăpânirii otomane, Moldova va înceta să plătească tribut şi alte dări Porţii;- se restabileau hotarele vechi ale Moldovei de până la instaurarea dominaţiei otomane;- Moldova urma să treacă sub protectoratul Rusiei, care garanta integritatea teritorială a

principatului şi se obliga să nu se amestece în treburile lui interne;- domnia ereditară a familiei Cantemir;- în caz de ocupaţie, familia domnitorului va avea drept de azil în Rusia;- graniţa dintre cele două state este stabilită pe Nistru, iar integritatea hotarelor Moldovei este

asigurată.        Tratatul de la Luţk este un model de prudenţă şi abilitate diplomatică, prin care Dimitrie

Cantemir urmărea obţinerea independenţei şi a integrităţii teritoriale a Moldovei, bazându-se pe cea mai mare putere creştină din răsăritul Europei. Interesele Rusiei vizau obţinerea controlului şi liberului acces către strâmtorile Bosfor şi Dardanele, care erau cele mai importante noduri comerciale din epocă, iar comerţul pe mare dinspre Mediterana spre Marea Neagră şi viceversa nu se putea realiza decât străbătând aceste strâmtori. Consecinţa imediată a tratatului a fost campania otomană din acelaşi an, în urma căreia Dimitrie Cantemir pierde tronul Moldovei.