CUPRINS

1.Introducere …………………………………………………………………..1

2. Actele de procedură…………………………………………………………4

2.1 . Noţiunea de acte de procedură şi elemente caracteristice………………...4

3. Clasificarea actelor de procedură civilă…………………………….. ……7

4. Cererea de chemare in judecată……………………………………………9

4.1 Forma şi conţinutul cererii de chemare în judecată................................10

4.2 Timbrarea cererii de chemare în judecată................................................15

4.3 Efectele introducerii cererii de chemare în judecată…………………...16

4.4 Model de cerere.......................................................................................... .20

5. Întampinarea………………………………………………………………..23

6.Cererea reconvenţională……………………………………………….. ….27

7. Nulitatea actelor de procedură………………………………………… ….32

7.1 Speţă ………………………………………………………………………..39

7.2 Speţă.……………………………………………………………………….41

8. Comunicarea actelor de procedură………………………………………..44

8.1Citarea şi comunicarea actelor de procedură............................................44

8.2 Citaţia ..........................................................................................................45

8.3 Cuprinsul citaţiei..........................................................................................45

8.4 Persoanele cărora li se înmanează citaţia..................................................46

8.5 Înmânarea citaţiei........................................................................................48

8.6 Locul citării...................................................................................................51

8.7 Darea şi luarea  termenului în cunoştinţă .................................................54

8.8 Mandat de aducere a citaţiei.......................................................................58

Concluzii……………………………………………………………………….61

Bibilografie……………………………………………………………………..62

 

 

 

1. Introducere

1

Procesul civil este activitatea desfăşurată de instanţă, părţi, organe de executare şi alte

persoane sau organe care participă la înfăpuirea de către instanţele judecătoreşti a actului de

justiţie în pricinile civile, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor şi intereselor civile

deduse judecăţii şi executării silite a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii. În

general se poate spune că procedura civilă este ştiinţa şi arta care se ocupă cu mijloacele

tehnice şi practice de punere în miscare a drepturilor private ale indivizilor apărţinând unui stat

organizat. Dreptul, privit ca sistem de norme ce reglementează raporturile ce se leagă între

indivizi faţă de organizarea colectivităţii căreia îi aparţin, sau numai între ei – în mod reciproc

cu ocazia diferitelor activităţi şi manifestări necesitate de trebuinţele lor materiale şi spirituale,

se împarte în două mari diviziuni1: dreptul substantial material şi dreptul procesual.

Dreptul substanţial material conţine normele de definire şi reglementare a diferitelor

raporturi juridice, hotărând în principiu, în mod abstract, teoretic şi general, în ce constă

dreptul subiectiv, adică interesul ocrotit de lege, pe seama unuia dintre partenerii raportului

juridic şi în ce constau obligaţiile ce cad în sarcina celuilalt partener.

Dreptul procesual este de fapt a doua parte a fiecărui ramuri juridice şi cuprinde

normele ce instituie organele şi reglementează modalităţile de ordin tehnic şi practic ce au

menirea de a aplica prevederile de principiu conţinute de dreptul substantial material.

Referitor la dreptul procesual civil, reţinem că el reprezintă ansamblul normelor

juridice care reglementează modul de judecată de către instanţele judecătoreşti a pricinilor

privitoare la drepturi civile ori la interese legitime care se pot realiza numai pe calea justiţiei,

precum şi modul de executare silită a hotarârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii.

Normele de drept procesual civil sunt acelea care disciplinează activitatea judiciară şi

ele diferă în mod esenţial de obiectul normelor juridice ce aparţin altor ramuri de drept.

Specificitatea normelor procesuale constă în aceea că ele nu reglementează în mod direct

relaţiile sociale, ci în mod indirect şi în scopul valorificării celor dintâi.

2

2. Actele de procedură

2.1 . Noţiunea de acte de procedură şi elemente caracteristice

Prin act de procedură se întelege orice act (operaţiune juridică sau înscris) făcut pentru

declanşarea procesului, în cursul şi în cadrul procesului civil de către instanţa judecătorească,

părţi si ceilalti participanţi la proces, legat de activitatea procesuală a acestora.1

Actul de procedură reprezintă manifestarea de voinţă sau operaţiunea juridică, în forma

prevăzută de lege, făcută în cursul şi în cadrul procesului civil, de către instanţa de judecată,

părţi sau alţi participanţi la activitatea judiciară, în vederea producerii unor efecte juridice

determinate. Importanţa actelor de procedură este incontestabilă întrucât în lipsa acestora

activitatea procesuală nu poate fi concepută. Chiar exerciţiul acţiunii civile se realizează prin

intermediul unui act procedural – cererea de chemare în judecată – aşa cum, de altfel, procesul

se finalizează tot printr-un act procedural - hotărârea.2

Între actele procedurale menţionate se interpune un ansamblu de alte acte procedurale,

toate destinate să impulsioneze soluţionarea procesului civil şi să determine, în final,

pronunţarea unei decizii definitive asupra litigiului.Pe de altă parte, actele de procedură

reprezintă şi mijloace prin intermediul cărora părţile îşi exercită drepturile şi îşi îndeplinesc

adeseori obligaţiile procesuale.

Actele de procedură sunt clasificate în literatura de specialitate după mai multe criterii,

marea diversitate a acestora fiind determinată practic de numărul mare de acte procedurale

care, în înlănţuirea lor, determină întreaga structură a procesului civil. Astfel sunt: actele

procedurale ale instanţei, părţilor, terţelor persoane şi organelor de executare silită; acte de

procedură verbale şi acte de procedură scrise; acte de procedură obligatorii şi acte de procedură

facultative; acte unilaterale, acte bilaterale şi multilaterale; acte judiciare şi acte extrajudiciare;

acte de procedură specifice judecăţii în prima instanţa, acte specifice judecăţii în faţa

instanţelor de control judiciar si acte de executare silită etc.

1 M.Tăbârcă, Drept procesual civil, vol I, ediţia a II-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008 pag 202 V.M.Ciobanu, G.Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009. pag 13

3

Noţiunea de 'act' are accepţiuni diferite. Astfel, termenul de 'act' are în primul rând

înţelesul de operaţie juridică (negotium juris), de exemplu căsătoria, donaţia, înfierea, etc.

alteori, noţiunea de 'act' desemnează mijlocul de constatare, de dovadă a unei operaţii juridice

(instrumentum probationes), cum ar fi de pilda înscrisul probator al contractului de donatie,

etc.1

În procedură civilă prin 'act' se desemnează, de obicei, actul de procedură, cum ar fi

cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconvenţională, citaţia, etc:

Nici în literatura juridică termenul de 'act de procedură', nu acoperă totdeauna acelaşi

înţeles. El este întrebuinţat uneori în sensul de înscris constatator, alteori în sensul de operaţie

juridică, şi în mod frecvent se confunda operatia însăsi (negotium) cu înscrisul material. De

exemplu, se obişnuieşte a se numi act de procedură atât ascultarea propriu-zisă a martorului.

În ceea ce priveşte condiţiile generale de valabilitate al actelor de procedură civilă,

această determinare este extrem de complexă tocmai datorită caracterului variabil al acestora.

O prezentare a condiţiilor generale de validitate a actelor de procedură este necesară pentru o

mai bună cunoaştere a mecanismului actelor juridice ce interesează activitatea de înfăptuire a

justiţiei, determinare ce se referă atât la condiţiilede fond, cât şi la cerinţele (condiţiile) de

formă ale actelor.2

Astfel, în mod traditional literatura juridică de specialitate a apreciat că două sunt

condiţiile generale de validitate a actelor de procedură civilă: forma scrisă şi indicarea în chiar

conţinutul actului ca cerinţele legii au fost îndeplinite, actele de procedură se întocmesc numai

în limba română, chiar dacă părţile nu se exprimă în limba română. Există şi dispoziţii

procedurale care se referă la unele cerinţe legale, ca de exemplu, cele care precizează că actele

care se adresează instanţelor judecătoreşti trebuie să îmbrace forma scrisă.

Forma scrisă a actelor de procedură reprezintă o condiţie de valabilitate a celor mai

multe acte de procedură. Majoritatea actelor dispuse de către instanţele de judecată şi de

organele de executare trebuie îndeplinite în forma scrisă. De la aceasta regula există o

importantă excepţie în privinţa actelor ce reprezintă manifestări unilaterale sau bilaterale de

voinţă ale părţilor.3

1 I.Leş, Tratat de drept procesual civil, ediţia a V-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2008 pag 352 I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, volumul I, II, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007 pag 533 V.M.Ciobanu, G.Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009 pag 43

4

O a doua condiţie afirmată în literatura de specialitate o constituie, menţiunea în act că

cerinţele legii au fost respectate. Aceasta înseamnă că actul de procedură nu poate fi completat

cu probe extrinseci, ci trebuie să facă dovada prin el însusi. Excepţia de la aceasta regula o

reprezintă principiul echipolenţei sau al echivalenţei. Potrivit acestui principiu, în cazurile

anume prevăzute de legiuitor, un act de procedură poate fi înlocuit printr-un alt act de

procedură care să producă acelaşi efect. Cazurile în care se aplică principiul echipolenţei sunt

de stricta interpretare, ele neputând fi extinse prin analogie.

De asemenea, se consideră că actele de procedură care îmbracă forma scrisă trebuie

redactate în limba română. Această cerinţă are un caracter general, întrucât şi actele de

procedură care se exprimă prin viu grai se realizează tot în limba română. Dacă una din părţi

nu cunoaşte limba română ea poate recurge la serviciile unui interpret.1

În afara condiţiilor menţionate există şi unele cerinţe care vizează timpul sau locul

întocmirii actelor de procedură. Astfel, actele de procedură nu se pot îndeplini oricând, ci

numai în termenele prevăzute de lege, iar în unele cazuri doar în anumite faze ale procesului

civil. De asemenea, actele de procedură se îndeplinesc, de regulă, la sediul instanţei si în cadrul

unei şedinţe publice.2

Actele de procedură trebuie sa îndeplinească, de asemenea, în anumite cazuri, şi unele

condiţii părticulare, care diferă de la un act la altul, în funcţie de obiectul sau finalitatea lui.

Nerespectarea tuturor condiţiilor generale sau particulare ale actelor de procedură

atrage după sine nulitatea acestora.

Acte procedurale ale părţilor, ale instanţei ori ale organelor auxiliare trebuie îndeplinite

în anumite termene, contribuind astfel la respectarea principiului celerităţii, şi, prin urmare, la

soluţionarea cu operativitate a neînţelegerilor ivite în circuitul civil.3

Organizarea şi desfăşurarea procesului civil fiind de interes general, legea nu lasă la

aprecierea părţilor, judecătorului sau organelor auxiliare stabilirea conţinutului şi modului de

îndeplinire a actelor de procedură civilă, ci le reglementează în mod amănunţit.

1 I. Les, Drept procesual civil. Curs universitar, ed. Lumina Lex, 2002 pag 232 M.Tăbârcă, Ghe. Buta, Codul de Procedură civilă comentat şi adnotat, cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007. pag 543 I.Leş, Tratat de drept procesual civil, ediţia a V-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2008 pag 31

5

3. Clasificarea actelor de procedură

6

Actele de procedură sunt clasificate în literatura de specialitate după mai multe criterii:

a. În raport de organele sau persoanele care le întocmesc sau de la care emană:1

- actele părţilor: cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconvenţională,

cererea de exercitare a unei căi de atac, cererea de a se pune în executare hotărârea etc;

- actele instanţei: încheierile, hotărârea judecătorească, dispoziţia de comunicare a

hotărârii şi cea pentru punerea în executare a hotărârii, etc.;

- actele altor participanţi la proces: raportul de expertiză, depoziţia de martor, cererea

de anulare a unei amenzi, etc.;

- actele organelor auxiliare ale justiţiei: dovezile de comunicare a actelor de procedură,

procesele-verbale de luare la cunoştinţă a măsurilor asigurătorii, actele de executare ale

organelor de executare, etc.

b. În funcţie de natura lor:2

- acte judiciare care se îndeplinesc în faţa instanţei: interogatoriul părţii, depoziţia

martorului, pronunţarea hotărârii, etc.

- acte judiciare care se îndeplinesc în cadrul procesului, dar în afara instanţei: expertiza,

somaţia, actele de executare cu excepţia procedurilor execuţionale judiciare, etc.;

- acte extraprocesuale anterioare procesului ce constau în manifestări de voinţă

exercitate înainte de declanşarea procesului: mărturisirea făcută într-un alt proces, hotărârea

privind asigurarea dovezilor, etc.;

- acte procesuale contemporane cu procesul, manifestări de voinţă făcute după

declanşarea procesului, dar în afara acestuia, acte cărora legea le atribuie eficienţă juridică

asupra conţinutului procesului: expertiza criminalistică pentru constatarea unui fals, tranzacţia

realizată printr-un înscris al părţilor, etc.

c. În funcţie de conţinut:3

- acte de procedură ce conţin o manifestare de voinţă: cererea de chemare în judecată,

întâmpinarea, cererea reconvenţională, cererea de exercitare a unor căi de atac, achiesarea,

tranzacţia, etc.

1 F. Magureanu, Drept procesual civil, Ed. a V-a, Ed. All Beck, 2002. pag 482 V.M. Ciobanu, Tratat teoretic si practic de procedură civilă, Ed. National, Bucuresti, 1997 pag 623 I. Stoenescu, S. Zilberstein , Drept procesual civil. Teoria generala. Judecata la prima instanţa. Hotararea, editia a II-a, Editura Didactică şi pedagogică, Bucuresti, 1983. pag 58

7

- acte de procedură care constată o operaţiune procesuală: citaţia, procesul-verbal de

sechestru, comandamentul, etc.

d. În funcţie de caracterul lor:1

- acte jurisdicţionale – realizate de judecător în îndeplinirea atribuţiilor sale

jurisdicţionale, care privesc soluţionarea litigiului: redactarea minutei, soluţionarea unei

excepţii prin încheiere, respingerea unei probe, etc.;

- acte administrativ-jurisdicţionale - prin care se îndeplineşte o activitate administrativă

legată de soluţionarea litigiului: fixarea termenului pentru prezentarea părţilor, chemarea la

interogatoriu, stabilirea completului de judecată.

e. În funcţie de modul de executare:2

- acte scrise: cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, încheierile, minuta, cererea

pentru promovarea unei căi de atac, etc.;

- acte orale: depoziţia martorilor, răspunsul la interogatoriu, susţinerile părţilor,

pronunţarea minutei, etc.

f. În funcţie de etapa procesuală în care se îndeplinesc actele:

- acte procesuale pregătitoare judecăţii;

- acte procesulale făcute în timpul judecăţii;

- acte efectuate după închiderea judecăţii;

4. Cererea de chemare în judecată

1 . I. Deleanu, Tratat de procedură civila, vol. I, Ed. Europa Nova, Bucuresti, 1995, pag .692 M. Fodor, Drept procesual civil, ed. a II-a, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008. pag. 70

8

În afara unor situaţii de excepţie, instanţa nu se sesizează din oficiu. Cu alte cuvinte,

de regulă, judecata presupune o iniţiativă din partea aceluia care va avea calitatea de

reclamant în proces. Această iniţiativă este ceea ce numim “cerere introductivă de instanţă”

sau “cerere iniţială”. 1Este o cerere “introductivă de instanţă” sau “iniţială” pentru că, pe de-o

parte, exprimă iniţiativa reclamantului, iar pe de alta, întrucât ea iniţiază judecată. În acest

sens, art. 109 C. proc. civ. precizează că: “Oricine pretinde un drept împotriva unei alte

persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanţei competente”. Acest text nu oferă el însuşi o

definiţie a cererii de chemare în judecată. Totodată sunt de făcut cel puţin alte două observaţii:

a) O cerere înaintea instanţei poate fi făcută nu numai atunci când titularul el “

pretinde un drept împotriva unei alte persoane”, ci şi în situaţii necontencioase sau pentru

constarea inexistenţei unui drept;

b) Textul ar putea conduce la interpretarea greşită că cererea adresată unei instanţe

necompetenţe nu este valabilă.

Or, în realitate, numai dacă s-ar costata că n-au fost respectate regulile de competenţă

generală, cererea va fi respinsă ca inadmisibilă. În celelalte cazuri de necompetenţă, cererea

produce unele dintre efectele ei, dar, prin admiterea excepţiei de necompetenţă, ea va fi

soluţionată de organul jurisdicţional în favoarea căruia s-a pronunţat declinarea de competenţă

(art. 158 alin. 1 C. proc. civ.).2

În sens generic, prin cerere ar urma să se înţeleagă formularea unei pretenţii în faţa

justiţiei, în vederea satisfacerii ei. Şi tot într-un asemenea sens, pentru a cuprinde toate

formele prin care se deschide judecată, s-ar putea vorbi despre “actul introductiv de instanţă”. 3

Cererea de chemare în judecată nu trebuie confundată nici cu acţiunea, nici cu

sesizarea instanţei. Cererea este actul procedural prin care se pune în mişcare acţiunea civilă;

ea nu este însă chiar acţiunea civilă. Adeseori, cererea de chemare în judecată îndeplineşte şi

funcţia de sesizare a instanţei. Totuşi, uneori sesizarea instanţei reprezintă un act procedural

distinct de cerere. Această constatare este evidentă în situaţia în care legea instituie

obligatoriu o procedură prealabilă de conciliere între părţi, în “procedură graţioasă”, precum

1 . Alexandru Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983; pag. 672 Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă adnotat, Ediţia a II-a, Editura Hamangiu, Bucuresti, Bucuresti, 2007 pag. 763 .Gabriel Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. I, Editura All Beck, Bucureşti, 2001;pag. 80

9

şi în acele situaţii, altele decât cele ce aparţin “procedurii graţioase”, când instanţa este

solicitată, prîntr-o cerere comună a părţilor, să statueze asupra unor elemente de fapt sau de

drept dintre ele.

Aşadar, cererea de chemare în judecată este actul procedural prin care reclamantul,

punând în mişcare acţiunea civilă şi, totodată, de regulă, învestind instanţa cu soluţionarea ei,

îşi formulează pretenţiile faţă de cel chemat în judecată, solicitând concursul instanţei pentru

satisfacerea lor. 1

Între raţiunile cererii de chemare în judecată pot fi înscrise şi următoarele: ea

semnifică abandonarea ideii de “justiţie individuală”, primitivă – în care partea se confundă

cu judecătorul şi se manifestă voluntarist – în favoarea “justiţiei sociale”, independentă şi

parţială; întrucât, în principiu, judecată nu se poate realiza din oficiu, cel mai adesea cererea

este aceea care învesteşte instanţa; judecătorul neputând da părţii ceea ce ea nu a cerut, nici,

de regulă, mai mult decât ea a cerut (ne eat ultra petita părţium), cererea este aceea care

determină obiectul pretenţiilor şi mijloacele pentru justificarea lui, precum şi limitele judecăţii

sub aspectul întinderii pretenţiilor şi sub aspectul părţilor; cererea constituie şi actul de somare

a pârâtului, fie pentru anchiesa, fie pentru a-şi pregăti apărarea.2

4.1 Forma şi conţinutul cererii de chemare în judecată

Cererea trebuie făcută în scris (art. 82, alin. 1 şi art. 113, alin. 1 C. proc. civ.) şi în

limba română (art. 127, alin. 1, din Constituţie şi art. 6, alin. 1 din Legea nr. 94/1992).

În contextul condiţiilor generale privitoare la cereri (art. 82-84 C. proc. civ. ) şi

observând exigenţele legale în materie (art. 112-114 C. proc. civ.), cererea de chemare în

judecată trebuie să cuprindă următoarele:3

1. Arătarea instanţei căreia cererea i-a fost adresată. Această menţiune prezintă

interes sub două aspecte: a) potrivit art. 109 C. proc. civ., cererea celui care pretinde un drept

trebuie făcută “înaintea instanţei competenţe”. Or, numai prin indicarea instanţei poate fi

1 M. Fodor, Drept procesual civil, ed. a II-a, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008 pag. 762 M.Tăbârcă, Ghe. Buta, Codul de Procedură civilă comentat şi adnotat, cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007.pag. 653 . V.M.Ciobanu, G.Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009 pag 79

10

verificată competenţa acesteia. 1Pe de altă parte, numai o instanţă competentă se poate

considera valabil învestită prin sesizarea ei; b) în toate cazurile de competenţă terotorială

alternativă sau facultativă, reclamantul numai poate reveni asupra alegerii instanţei, iar

alegerea instanţei se face tocmai prin indicarea acesteia.

2. Identificarea părţilor. În această privinţă, actuala reglementare este nu numai

laconică, dar şi lacunară, atât art. 82 alin. 1, cât şî art. 112 alin. 1, pct. 1 C. proc. civ. vorbim

doar de “numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor”. Chiar în lipsa unor texte adecvate,

identificarea părţilor – persoane fizice – trebuie să se facă şi prin prenume, naţionalitate, data

naşterii, iar în cazul persoanelor juridice prin denumire sau firmă, naţionalitate, sediu,

organelle care le reprezintă legal – asemenea elemente putând prezenta deosebit interes în

desfaşurarea judecăţii.2 Reclamantul se poate afla în imposibilitatea de a face unele dintre

menţiunile arătate, dar aceasta nu trebuie să anuleze dezideratul identificării părţilor cât mai

complet posibil. Identificarea părţilor, prin atributele menţionate, poate prezenta importanţă,

între ele, pentru:

a) stabilirea limitelor litigiului sub raportul subiectelor procesuale;

b) verficarea calităţii şi a capacităţii procesuale;

c) verficarea competenţei instanţei;

d) stabilirea locului unde urmează să se facă comunicarea actelor de procedură;

e) asigurarea condiţiilor necesare pentru exercitarea dreptului la apărare, precum şi

pentru sancţionarea încercării de dîşimulare frauduloasă a unora dintre elementele procesului.

3. Calitatea juridică în care părţile stau în judecată, atunci can dele nu stau în judecată

numele lor propriu. Părţile stau în judecată într-o dublă ipoştază: în calitatea ce le derivă din

raportul juridic substanţial (de exemplu, creditor şi debitor); în calitate ce le derivă din

raportul juridic procesual (de exemplu, reclaman şi pârât, intervenient principal, intervenient

accesoriu, chemat în garanţiei). Interesează însă, mai ales, calitatea ce derivă dîntr-un raport

de reprezentare (mandatar convenţional ad litem, reprezentant legal, mandatar judecătoresc).3

Reprezentantul trebuie să-şi arate calitatea şi să o probeze. Altminteri, se va presupune că el

acţionează în nume propriu. De asemenea, arătarea calităţii trebuie să se facă şi atunci când

1 I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. Europa Nova, Bucuresti, 1995, pag. 1122 I.Leş, Tratat de drept procesual civil, ediţia a V-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2008 pag. 983 . M.Tăbârcă, Ghe. Buta, Codul de Procedură civilă comentat şi adnotat, cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007. pag. 132

11

persoana acţionează atât în nume propriu, cât şi ca reprezentant. Menţionarea calităţii, atunci

când părţile nu stau în judecată în numele lor propriu, se dovedeşte a fi esenţială în unele

situaţii.

4. Obiectul cererii şi valoarea lui, după aprecierea reclamantului, atunci când nu este

cu putinţă. În cazul bunurilor imobile vor fi menţionate elementele necesare pentru

identificarea lor (comună, judeţ, stradă, număr, număr de carte funciară, numărul topografic

etc.).1 Este vorba deci despre pretenţia concretă a reclamantului. Determinarea obiectului

trebuie să fie clară, completă, cât mai exactă cu putinţă, întrucât şi acest reper are multiple

semnificaţii şi implicaţii între care: indicarea exactă a obiectului (quod petitur, quod

desideratur şi care poate fi dare, facere,) pune părţile dintr-un început pe poziţii de egalitate,

pârâtul putând deja opta între recunoaşterea pretenţiilor sau formularea apărărilor, raportat la

obiect se va verfica respectarea normelor privitoare la competenţa instanţei, legalitatea

alcătuirii completului de judecată, taxa de timbru, admisibilitatea unor probe, eventuala

modificare sau completare ulterioară a cererii; obiectul constituie elementul indispensabil al

dispozitivului şi criteriul de apreciere a situaţiilor de minus, plus sau ultra petita; obiectul –

sau, mai corect spus material litigioasă – constituie unul dintre elementele autorităţii lucrului

judecat;

5. Arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea. În esenţă şi

atât cât este posibil în acestă primă etapă a procesului civil, reclamantul trebuie să indice

împrejurările de ordin material din care derivă pretenţia sa, titlu juridic pe care se sprijină acea

pretenţie şi cauza juridică – în convenţii acesta înseamnă echivalentul unei îndatoriri, iar în

procedură fundamental juridic al pretenţiei.2 Cât priveşte motivele de drept, nu este necesar să

se recurgă la formele sacramentale, nici să se indice exact textele de lege, ci să se indice

principiile de drept care fundamentează cererea. Sub ambele aspecte – al motivelor de fapt şi

de drept – arătarea acestora, chiar sumară, este necesară pentru a permite pârâtului să-şi

formuleze excepţiile, apărările sau explicaţiile, pentru fixarea cadrului procesului şi pentru

prefigurarea fondului acestuia, dar şî – în cele din urmă – pentru verificare unuia dintre

elementele autorutăţii lucrului judecat: cauza juridică;

1 .I. Stoenescu, S. Zilberstein , Drept procesual civil. Teoria generala. Judecata la prima instanţa. Hotararea, editia a II-a, Editura Didactică şi pedagogică, Bucuresti, 1983 pag 1012 Alexandru Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983 pag 145

12

6. Arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. Simplele alegaţii nu

pot conduce la admiterea cererii; ele trebuie să se sprijine pe probe. Probele sunt o instituţie

dinamică; utilitatea sau inutilitatea lor se remarcă în chiar cursul desfăşurării procesului civil. 1

Toate probele – mai ales cele ce susţin obiectul şi valoarea cererii, motivele de fapt şi titlu

juridic – trebuie indicate. Aceasta, pentru relevarea temeiniciei cererii, aprecierea

admîşibilităţii mijloacelor probatorii, celeritatea justiţiei, prevenirea surprinderii adversarului,

respectarea principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare.

Art. 112 alin. 1, pct. 5 C. proc. civ. aduce câteva precizări în plus:

- Când dovada se face prin înscrisuri, se vor alătura la cerere atâtea copii, câţi pârâţi

sunt, precum şi câte o copie de pe fiecare înscris pentru instanţă; copiile vor fi certificate de

reclamant că sunt la fel cu orginalul;

- Se poate depune şi numai o parte dintr-un înscris privitor la pricină, rămânând ca

instanţa să dispună, la nevoie, înfăţişarea înscrisului în întregime;

- Dacă înscrisurile sunt scrise într-o limbă străină sau cu litere vechi, se vor depune

traduceri sau copii cu litere latine, certificate de parte;

- Când reclamantul voieşte să-şi dovedească cererea sau vreunul din capetele cererii

sale prin interogatoriul pârâtului, se va cere înfăţişare în persoană a acesteia, cu menţiunea “la

interogatoriu”;

- Când se va cere dovada cu martori, se va arăta numele şi domiciliul acestora.

Pentru acest stadiu al procedurii, legea nu prevede sancţiunea care poate interveni în

cazul nerespectării exigenţelor prevăzute la art. 112 C. proc. civ.2 Prin corelarea însă cu alte

dispoziţii, eventuala sancţiune care poate interveni se prefigurează: preşedintele, primind

cererea, va dispune citarea pârâtului la termenul fixat pentru judecată şi comunicarea copiilor

de pe cerere şi înscrisuri, aşadar fixarea termenului este condiţionată, implicit, de depunerea

copiilor de pe înscrisuri (art. 114 alin. 3 C. proc. civ.); preşedintele îi va pune în vedere

reclamantului lipsurile cererii de chemare în judecată, spre a le întregi înainte de comunicare

(art. 114 alin. 2 C. proc. civ.); în afara excepţiilor prevăzute de lege, dovezile care nu au fost

cerute în condiţile art. 112 C. proc. civ., nu vor mai putea fi invocate în cursul judecăţii; sub

sancţiunea decăderii, partea este obligată, în cazul amânării judecăţii, ca înainte cu cel puţin

1 .Gabriel Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. I, Editura All Beck, Bucureşti, 2001; pag.

156

2 M. Fodor, Drept procesual civil, ed. a II-a, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008 pag. 134

13

cinci zile de termenul fixat pentru judecată să depună copii certificate de pe înscrisurile

invocate (art. 138 C. proc. civ.); dacă partea refuză să răspundă la interogatoriu sau dacă

refuză să înfăţişeze înscrisul, instanţa va putea considera ca dovedite pretenţiile formulate (art.

174 şi art. 225 C. proc. civ.) etc.1

7. Semnătura (art. 82 alin. 1 şi art. 112 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ.). Acest element este

indiscutabil necesar, deoarece tocmai semnătura constituie certificarea manifestării de voinţă

a reclamantului. De altfel, art. 133 C. proc. civ. – într-o formulare paradoxală – precizează că

cererea de chemare în judecată nesemnată va fi declarată nulă.

8. Data cererii de chemare în judecată nu este menţionată ca element necesar al

acesteia, nici de art. 82 C. proc. civ., nici de art. 112 C. proc. civ. Totuşi, datarea trebuie

considerată ca necesară. Cu totul adevărat că cele mai multe şi mai semnificative consecinţe

sunt corelate datei de introducere a cererii de chemare în judecată, dar şi data cererii poate

atrage unele indicaţii (de exemplu, cât priveşte capacitatea procesuală a părţii). 2

Art. 133 alin. 1 C. proc. civ. sancţionează cu nulitate cererea de chemare în judecată

care nu cuprinde numele reclamantului sau al pârâtului, obiectul ei sau semnătura. Textul art.

133 C. proc. civ. rămâne vulnerabil sub mai multe aspecte:3

a) Ar rezulta, fiind vorba de sancţionarea “nulităţii”, că dispoziţiile privitoare la

elementele cererii de chemare în judecată au caracter imperativ, deşi, în realitate, ele au

caracter dispozitiv;

b) Ar rezulta, de asemenea, că lipsurile cererii pot fi invocate de oricare parte şi

oricând, cu toate că numai pârâtul poate invoca excepţia având ca obiect viciile cererii, şi nu

pentru prima dată în dezbateri de pe fond, în apel sau în recurs;

c) Termenul “nulitate” poate evoca ideea imposibilităţii acoperirii ulterioare a

lipsurilor cererii de chemare în judecată, ceea ce contrazice chiar art. 133 alin. 2 C. proc. civ.,

cu privire la lipsa semnăturii;

d) În fine, s-ar putea deduce, greşit, că nulitatea nu operează atunci când lipsesc alte

elemente din cererea de chemare în judecată decât numele, obiectul sau semnătura. Textul

trebuie deci interpretat circumspect.

1 Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă adnotat, Ediţia a II-a, Editura Hamangiu, Bucuresti, Bucuresti, 2007; pag. 1542 I.Leş, Tratat de drept procesual civil, ediţia a V-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2008 pag. 1653 M. Fodor, Drept procesual civil, ed. a II-a, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008 pag. 121

14

Potrivit cu natura unor cereri de chemare în judecată, acestea trebuie să îndeplinească

unele condiţii complementare.

4.2 Timbrarea cererii de chemare în judecată

Acţiunile sau cererile – inclusiv cererea de chemare în judecată – introdusă la

instanţele judecătoreşti, executorii judecătoreşti şi serviciile de publicitate imobiliară, cererile

pentru exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, precum şi eliberarea

copiilor de pe acte de către instanţele judecătoreşti, executorii judecătoreşti şi serviciile de

publicitate imobiliară, se taxează diferenţiat, după criteriul evaluării sau al neevaluării lor în

bani. 1

Timbrarea cererii de chemare în judecată trebuie şă se facă anticipat. Altminteri, ea

va fi anulată.

Preşedintele, primind cererea de chemare în judecată, va stabili ziua înfăţişării şi va

cita părţile înaintea instanţei de judecată, numai după ce constată plata taxei de timbru. 2

Câteva ipoteze practice prezintă importanţă sub raportul modului diferenţiat de

rezolvare: dacă cererea este introdusă în comun de mai multe persoane pentru acelaşi obiect

ori dacă obiectul litigiului este un drept sau o obligaţie comună, taxa se datorează în solidar şi

se plăteşte o singură dată; dacă reclamantul se adresează instanţei cu mai multe capete de

cerere, iar legea nu prevede o altă soluţie, taxa se datorează distinct pentru fiecare capăt de

cerere; când, după sesizarea instanţei, reclamantul îşi modifică cererea de chemare în

judecată, în sensul majorării pretenţiilor sau a valorii acestora, instanţa va oblige partea – sub

sancţiunea nulităţii plusului de pretenţii sau a cererilor ulterioare netimbrate – să achite taxa

până la cuantumul legal, cel mai târziu până la următorul termen de judecată; dacă,

dimpotrivă, după înregistrarea cererii se micşorează obiectul acesteia, taxa se percepe la

valoarea iniţială, fără a se ţine seama de reducerea ulterioară.3

1 .I. Stoenescu, S. Zilberstein , Drept procesual civil. Teoria generala. Judecata la prima instanţa. Hotararea, editia a II-a, Editura Didactică şi pedagogică, Bucuresti, 1983 pag 2012 M.Tăbârcă, Ghe. Buta, Codul de Procedură civilă comentat şi adnotat, cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007. pag 198 3 V.M.Ciobanu, G.Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009 pag. 276

15

Unele categorii de cereri sunt scutite de taxa de timbru.

Netimbrarea cererii se invocă de către pârât pe cale de excepţie, înaintea oricăror alte

excepţii de procedură.

4.3 Efectele introducerii cererii de chemare în judecată

Cererea de chemare în judecată se depune fie direct la instanţă, fie se transmite

acesteia prin poştă, fie se depune la registratura instanţei, primind dată certă. Primind cererea

şi constătând plata timbrului, precum şi îndeplinirea celorlalte condiţii prevăzute de lege,

preşedintele va fixa ziua înfăţişării şi va cita părţile în faţa instanţei. Cand reclamantul este de

faţă la fixarea termenului, el ia termenul în cunoştinţă.

Preşedintele, dacă este cazul va sesiza reclamantului lipsurile cererii de chemare în

judecată, pentru ca acesta să le înlăture, înainte de comunicare cererii către pârât.

Introducerea cererii de chemare în judecată produce atât efecte procedurale, cât şi

unele efecte substanţiale, asupra fondului dreptului.1

A) Efectele procedurale. Introducerea cererii de chemare în judecată provoacă, în

esenţă, două efecte procedurale, care se răsfrâng asupra părţilor şi asupra instanţei:

1. Cererea de chemare în judecată “creează instanţa”, în sensul că ea deschide

judecată care, de regulă, se finalizează prîntr-o hotărâre judecătorească. Există deci între părţi

o situaţie juridică nouă, de natură procedurală, precum şi un raport juridic determinat între

părţi şi instanţă, din care decurg câteva consecinţe:2

a) Părţile dobândesc drepturi şi obligaţii subiective procesuale, a căror exercitare sau

îndeplinire sunt garantate prin sancţiuni specific procesuale, statuate sau validate de instanţă;

b) Cererea de chemare în judecată delimitează cadrul procesual în care se va

desfăşura judecată (părţile, obiectul şi cauza litigiului), aşa încât: obiectul acţiunii fiind

precizat deja, acesta nu mai poate fi schimbat decât modificând cererea în condiţiile prevăzute

de lege; competenţa generală a instanţei, precum şi competenţa ei materială şi teritorială vor fi

1 Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă adnotat, Ediţia a II-a, Editura Hamangiu, Bucuresti, Bucuresti, 2007 pag. 2432 I.Leş, Tratat de drept procesual civil, ediţia a V-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2008 pag 278

16

validate ca atare, pe parcursul judecării, în raport de obiectul acţiunii; în acele cazuri în care,

potrivit art. 12 C. proc. civ., recxlamantul are a alege între mai multe instanţe deopotrivă

competenţe, cererea îi materiaslizează irevocabil voinţa de a se judeca la o anumită instanţă;

potrivit cu obiectul cererii se va aprecia legalitata compunerii completului de judecată; în

raport de elementele cererii, eventual se va justifica sau nu excepţia litispendenţei; obiectul

cererii va fi criteriu de apreciere a motivelor de apel sau revizuire, întrucât instanţa s-ar fi

pronunţat minus, ultra sau plu; modul de transpunere a elementelor cererii în hotărâre

definitivă sau irevocabilă va justifica sau nu eventuala excepţie a autoritaţii lucrului judecat;1

c) Părţile sunt obligate să compare în faţa instanţei, în care scope ele vor fi citate.

Altminteri, se poate ajunge, după caz, la respingerea cererii ca nesusţinută (art. 616 C. proc.

civ.), supendarea judecăţii (art. 242 pct. 2 C. proc. civ.) sau judecarea în lipsă (art. 242 alin.

ultim C. proc. civ.);2

d) Părţile sunt obligate să stăruie în judecată, altfel putând interveni sancţiunea

perimării (art. 248 C. proc. civ.);

e) Părţile – mai întâi reclamantul şi apoi pârâtul – sunt obligate să pună concluzii în

fond (art. 128 şi art. 146 C. proc. civ.), căci, în caz contrar, instanţa va putea statua asupra

fondului litigiului numai în considerarea elementelor cererii şi, eventual, ale întâmpinăriii;

f) De la data introducerii cererii de chemare în judecată se produce efectul

conservator de drepturi al acesteia, socotindu-se – în cazul hotărârilor declarative sau

constitutive de drepturi – că procesul a fost câştigat de la acea dată;

2. Cererea de chemare în judecată, dacă ea este făcută nemijlocit, direct în faţa

instanţei, semnifică sesizarea sau investirea acesteia cu soluţionarea litigiului.

B.Efectele substanţiale, asupra fondului dreptului. Cererea de chemare în judecată

conservă şi consolidează drepturile subietive alegate. În acest sens pot fi consemnate ca

asemenea efecte: întreruperea prescripţiei sau a forcluziunii; punerea în întârziere;

transmiterea acţiunilor exclusive ataşate persoanei decedatului.3

1. Întreruperea prescripţiei sau a termenului pentru a acţiona (termenul de

forcluziune) este supusă câtorva exigenţe:

1 Alexandru Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983 pag 2162 I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. Europa Nova, Bucuresti, 1995 pag 2853 M.Tăbârcă, Drept procesual civil, vol I, ediţia a II-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008 pag. 360

17

a) Cererea de chemare în judecată, chiar dacă poartă o denumire greşită, trebuie să fie

o veritabilă cerere introductivă de instanţă, având ca obiect recunoaşterea unui drept litigious;

b) Cererea de chemare în judecată trbuie să fie efectivă, adică făcută în scopul de a fi

admisă;

c) Cererea să fie admisă, printr-o hotărâre definitivă sau irevocabilă.

Întinderea efectului întreruptiv de prescripţie este limitată sub un întreit aspect:

I) Întreruperea prescripţiei priveşte acţiunea ataşată dreptului subiectiv alegat prin

cererea de chemare în judecată, nu însă şi alte acţiuni, pe care se sprijină alte drepturi

subiective, exceptând situaţia când cele două acţiuni, chiar dacă având cause distincte, tind

spre un singur şi acelaşi scop, astfel încât cea de-a doua acţiune este virtualmente compromisă

prin cea dintâi;1

II) Întreruperea prescripţiei poate profita numai titularului dreptului alegat şi numai

împotriva aceluia care a fost chemat în judecată sau a terţilor care au intervenit voluntar în

favoarea lui. Aşa fiind, întreruperea prescripţiei nu profită: pârâtului, cât priveşte acţiunea

acestuia pentru ocrotirea propriului său drept; celorlalţi reclamanţi aflaţi în situaţia de

coparticipare procesuală activă; nici reclamantului împotriva altor pârâţi, aflaţi în situaţia de

coparticipare procesuală pasivă. 2

Totuşi, legea civilă prevede câteva excepţii: în cazul solidarităţii active, astfel cum

rezultă din art. 1035 C. civ., întreruperea prescripţiei realizată de unul dintre creditorii solidari

profită şi celorlalţi creditori aflaţi în solidaritate; în cazul solidarităţii pasive, în sensul art.

1045 C. civ., acţiunea intentată împotriva unuia dintre debitorii solidari întrerupe prescripţia

faţă de ceilalţi debitori aflaţi în solidaritate;

III) Întreruperea prescripţiei operează cât timp durează judecată – actions quae

tempore perimuntur semel iudicio inclusae salve permanent – încetând odată cu ultimul act de

procedură, după care urmează perimarea sau începerea unei noi prescripţii.3

2. Cererea de chemare în judecată operează punerea în întârzierea a pârâtului.

Rezultă de aici câteva consecinţe:

1 Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă adnotat, Ediţia a II-a, Editura Hamangiu, Bucuresti, Bucuresti, 2007 pag 2432 I.Leş, Tratat de drept procesual civil, ediţia a V-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2008 pag. 2753 . M.Tăbârcă, Ghe. Buta, Codul de Procedură civilă comentat şi adnotat, cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007. pag. 253

18

a) Întrucât cererea de chemare în judecată este asimilată unei somaţii de plată, pârâtul

poate fi obligat la plata de daune – interese moratorii, chiar dacă reclamantul nu a introdus

cererea la instanţa competentă sau dacă, ulterior, el a renunţat la judecată. Dacă cererea are ca

obiect plata unei sume – neproducătoare de dobânzi – sau egularizarea unui cont, daunele

moratorii încep să curgă de la data introducerii cererii de chemare în judecată, întrucât, pe de-

o parte, aceasta constituie o somaţie, iar pe de alta, pentru că creanţa este anterioară cererii. În

caz de condamnare la despăgubiri, daunele moratorii încep să curgă de la data când hotărârea

a fost pronunţată, indifferent de natura datoriei, dacă legea nu a fixat un alt punct de plecare;

b) Dacă litigiul are ca obiect un lucru frugifer, posesorul trebuie să-l predea cu toate

fructele lui. Cu alte cuvinte, chiar dacă posesorul este de bună credinţă, el nu poate conserva

fructele percepute posterior cererii de chemare în judecată;1

c) Când litigiul are ca obiect predarea unui lucru cert, riscul pieirii bunului se

strămuţa asupra pârâtului (art. 1074 alin. 2 C. civ.), chiar dacă lucrul a pierit în caz fortuit. El

va fi scutit de riscul pieirii fortuite a bunului dacă va putea dovedi că acesta ar fi pierit şi la

creditor, atunci când şi-ar fi executat obligaţia de predare la termen (art. 1756 alin. 2 C. civ.).

3. Cererea de chemare în judecată transmite moştenitorilor unele dintre acţiunile

exclusiv ataşate persoanei decedatului. Altfel spus, unele dintre acţiunile lui de cuius nu pot fi

pornite de moştenitorii săi, dar pot fi continuate de aceştia. 2

4.4 Model de cerere

Cerere de chemare în judecată

 

                                                    Domnule Preşedinte,

1 Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă adnotat, Ediţia a II-a, Editura Hamangiu, Bucuresti, Bucuresti, 2007 pag. 2982 V.M.Ciobanu, G.Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009 pag. 265

19

Subsemnaţii:

1. .............................., domiciliat in1)  ........................, str. ......................... nr. ......,bloc .........., scara ........., etaj .........., apart. ........, sector/judeţ ..........................., prinmandatar ................................., cu procura speciala nr. ............, autentificată de BiroulNotarului Public .........................., la data de ................, domiciliat in ............, str. .................. nr. ......, bloc ......, scara ....., etaj ...., apart. ....., sector/judet .................... si

2.  S.C.  ............................,  cu  sediul  in  ..........................,  str.  ............  nr.  .......,bloc  ......, scara ....., etaj ........, apart. ........., sector/judet ......................,  cod unic deinregistrare ...................., atribut fiscal  ........................,  număr  de  ordine  in  registrulcomertului  ..../....../....,  cont  deschis  la  Banca ......................, sucursala ............, cunumărul ................., reprezentata prin avocat .................., cu sediul profesional in ................., str. ................. nr. ......, bloc ......, scara ....., etaj ...., apart. ....., sector/judet .................., chemam in judecată pe pârâta S.C. ...................... cu sediul in ...................,str. ................. nr. ......, bloc ......, scara ....., etaj ...., apart. ....., sector/judeţ ...................,  cod unic de  înregistrare  ...................,  atribut  fiscal  ..........................,  număr  de  ordine  în  registrul  comerţului .........../........../..........,  cont  deschis  la  Banca  ........................,  sucursala  .........................,  cu  numărul ............................., pentru ca prinhotărârea ce veţi pronunţa sa2)  .............................. .

Vă solicităm de asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 274 Cod procedură civilă, săobligaţi pârâta să ne plătească cheltuielile de judecată ocazionate de acest proces.

MOTIVELE PREZENtEI ACŢIUNI:

ÎN FAPT:Subsemnaţii3).............................................................................................................................................................................................................................................................................................. .

DOMNULUI PREŞEDINTE AL4)  ........................................

1. Daca reclamantul locuieste în strainătate, acesta va indica un domiciliu ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul.

2. Se arată, în conformitate cu dispoziţiile art. 112 pct. 3 Cod procedură civilă, obiectulcererii (de ex.: preteţtii, anularea unui contract, revocarea unei donţtii, iesirea din indiviziune, etc), iarîin situatia in care acesta este evaluabil in bani, se indica, in vederea timbrarii si valoarea lui după pretuirea reclamantului. Pentru identificarea imobilelor se va arata comuna si judetul, strada si numărul, iar in lipsa, vecinatatile, etajul şi apartamentul

sau, daca imobilul este inscris in cartea funciara, numărul de carte funciara si numărul topografic.3. Se vor indica motivele de fapt pe care se întemeiază cererea şi care-l determină pe reclamant sa ceară concursul justiţiei, justificând şi argumentând demersul justiţiar.

4. Se indică instanţa competentă material şi teritorial să judece cauza.

Pârâta ........................................................................................................................................................................................................................................................................................

20

.Pentru toate cele de mai sus vă rugăm sa admiteţi acţiunea, să dispuneţi ....................................... şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces (taxa de timbru, timbru judiciar, onorariu avocat, onorariu expertize, cheltuieli legate de audierea martorilor, cercetare judecătorească etc.).

IN DREPT:

Ne întemeiem prezenta pe dispoziţiile art. 82 coroborat cu art. 112 şi urm. Cod procedură civilă, art. 274 Cod procedură civilă si pe dispoziţiile art.1)  ................................ .In dovedirea acţiunii intelegem sa ne folosim de proba cu inscrisuri, proba testimoniala cu ......... martori,  expertiza  tehnica2)   .......................................,  privind3)  ..........,probe  cu ajutorul cărora intentionam sa dovedim ca pârâta ............................................................. .

Propunem ca martori spre a fi audiati pe:1. ........................, domiciliat in ........................., str. .................... nr. ......, bloc ......, scara ....., etaj ...., apart. ....., sector/judet ..........................;2. ......................, domiciliat in ......................., str. ....................... nr. ......, bloc ......, scara ....., etaj ...., apart. ....., sector/judet ........................... . Solicitam de asemenea sa dispuneti citarea paratei la interogatoriu.Totodata  va  solicitam  sa  dispuneti  verificarea  de  scripte  intre  .....................  si ..........................,  inscrisuri  depuse  la  dosarul  cauzei,  in  ceea  ce  priveşte semnatura................................................... , pentru ca este evident ca cele doua semnaturi sunt diferite.Depunem prezenta in doua exemplare, dintre care un exemplar pentru instanţa si celalaltpentru comunicare paratei.

ANEXĂM4):1. .............................................. .2. .............................................. .3. Procură specială nr. ........., autentificată de BNP.................. la data de ................ .4. Imputernicirea avocaţială şi contractul de asistenţă juridică nr.   ................ .5. Taxa de timbru judiciar în cuantum de .............. şi timbru judiciar ............ .

                                                  SEMNĂTURI

1. Se indică textul de lege ce îndreptăţeşte reclamantul la admiterea acţiunii.

2. Se indică felul expertizei solicitate (bunuri mobile, bunuri imobile, contabilă, topometrică,

medico-legală etc).

3. Se arată obiectivele urmărite prin efectuarea lucrării de specialitate (de ex.: identificarea

imobilului, a suprafeţei si a vecinătăţilor, verificarea identităţii între imobilul expertizat şi

imobilul descris în titlul de proprietate ce constituie obiectul dosarului, stabilirea dacă acesta

este comod partajabil în natură, stabilirea modalităţilor de partajare etc.).

21

4. Cand dovada se face prin înscrisuri, se vor alătura la cerere atâtea copii câte părţi sunt,

alături de înscrisurile rezervate instanţei; copiile vor fi certificate de reclamant că sunt la fel cu

originalul. Se va putea, de asemenea, depune doar o parte a unui înscris relevantă în cauză,

instanţa însă putând dispune înfăţişarea înscrisului în întregime. Daca înscrisurile sunt scrise

într-o limbă straină sau cu litere vechi se vor depune traduceri sau copii cu litere latine,

certificate de parte.

5. Întâmpinarea

22

Întâmpinarea este actul procedural prin intermediul căruia pârâtul răspunde la

pretenţiile formulate de reclamant, aratând totodată şi apărările sale. Ea face parte, alături de

cererea de chemare în judecată si acţiunea reconvenţională, din categoria actelor procedurale

ce se întocmesc în faza scrisă pregătitoare a procesului civil. În sistemul nostru procesual

întâmpinarea prezintă o utilitate practică incontestabilă.1 Ea este destinată, în primul rând, să

asigure un echilibru în situatia juridică a părţilor. Prin depunerea întâmpinarii i se oferă şi

reclamantului posibilitatea de a lua cunoştinţă de apărările pârâtului. În acelaşi timp,

depunerea întâmpinarii este utilă şi pentru instanţa de judecată. Aceasta deoarece numai astfel

instanţa este pusă în situatia de a lua cunoştinţă, chiar din faza initială a procesului civil, de

pozitia părţilor, de apărările şi dovezile pe care se întemeiază susţinerile lor. Fiind un act

procedural important legea îi stabileşte în mod expres şi conţinutul. Potrivit art. 114 C. proc.

civ. întâmpinarea trebuie să cuprindă următoarele menţiuni:2

a) Numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa pârâtului ori, pentru persoanele

juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, dupã caz, numãrul de înmatriculare în registrul

comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal şi contul bancar

b) Excepţiile de procedură pe care pârâtul le ridică faţă de pretenţiile reclamantului.

Prin întâmpinare pârâtul poate invoca o mare diversitate de excepţii, începând de la cele de

ordin strict procedural, cum sunt lipsa semnăturii de pe cererea de chemare în judecată,

necompetenţa instanţei sesizate, netimbrarea cererii de chemare în judecată, pâna la excepţiile

de fond, cum sunt prescriptia dreptului la acţiune sau puterea lucrului judecat.

În mod firesc în faza initială a procesului civil pârâtul invocă cel mai adesea acele

excepţii care sunt legate de modul de învestire a instanţei şi care sunt cunoscute de către

acesta pâna la prima zi de înfatisare. Neregularitaţile ivite ulterior primei zile de înfăţisare se

pot invoca de îndată şi oral în faţa instanţei.3

c) Răspunsul la toate capetele de fapt şi de drept ale cererii de chemare în judecată.

Întâmpinarea are un caracter defensiv şi implică cu necesitate răspunsul pârâtului la fiecare

capăt de cerere formulat de către reclamant. Legea a voit prin instituirea acestei cerinţe să

realizeze o mai bună aparare a pârâtului şi o sistematizare a susţinerilor făcute de către el în

1 V.M.Ciobanu, G.Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009 pag. 2982 Alexandru Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983 pag 2653 I. Stoenescu, S. Zilberstein , Drept procesual civil. Teoria generala. Judecata la prima instanţa. Hotararea, editia a II-a, Editura Didactică şi pedagogică, Bucuresti, 1983 pag. 256

23

cuprinsul întâmpinării. De asemenea constatam ca legea se referă la necesitatea ca răspunsul

pârâtului să vizeze atât elementele de fapt cât şi cele de drept invocate prin actul de sesizare.

d) Dovezile cu care pârâtul se apară împotriva fiecărui capăt de cerere. Indicarea

dovezilor este utilă pentru ca şi reclamantul sî cunoască în mod adecvat mijloacele probatorii

de care pârâtul întelege să se servească în proces. Arătarea dovezilor se impune mai cu seama

în acele împrejurări în care pârâtul nu se limitează la o apărare pur defensivă, concretizată

într-o negare pură şi simplă a pretenţiilor adversarului sau.1 Într-adevăr, adeseori pârâtul este

nevoit să treacă la o apărare activă, spre a dovedi stingerea raportului juridic invocat de

reclamant sau existenţa unor cauze care fac imposibilă cercetarea în fond a acţiunii, cum ar fi

prescripţia sau puterea lucrului judecat. În asemenea împrejurări, sarcina probei revine

pârâtului potrivit principiului reus in excipiendo fit actor. Mijloacele de dovadă se vor indica

de către pârât în aceleaşi condiţii ca şi cele prevăzute de lege pentru cererea de chemare în

judecată. Prin urmare, daca se invocă proba cu martori pârâtul va trebui să indice toate

elementele de identificare a acestora pentru a putea fi citaţi în mod efectiv; înscrisurile se vor

alătura în copie la întâmpinare.2

e) Semnătura. Semnătura constituie şi în acest caz o formalitate esenţială, fapt pentru

care lipsa ei conduce la nulitatea întâmpinării.

Potrivit art. 116 c.p.c., la întâmpinare se vor alătura atâtea copii de pe întâmpinare

câţi reclamanţi sunt; de asemenea se va alătura acelaşi număr de copii certificate de pe

înscrisurile pe care se sprijină, mai mult un rând de copii pentru instanţă. Dacă mai mulţi

reclamanţi au un singur reprezentant, sau un reclamant stă în judecată în mai multe calităţi

juridice, se va depune la dosar pentru aceste părţi câte o singură copie.

. În sistemul procesual anterior aparitiei Ordonantei de urgenta a Guvernului nr.

138/2000 întâmpinarea nu era obligatorie. Această soluţie era enunţată în mod expres de art.

118 C. proc. civ. În condiţiile legislatiei anterioare se susţinea însă cî întâmpinarea era

obligatorie totuşi în faza apelului. Mai mult, în opinia unor autori, întâmpinarea era

obligatorie atât în apel, cât si în recurs. 3

Depunerea întâmpinarii este deosebit de utilă, întrucât face posibilă cunoaţterea

reciprocă a poziţiei părţilor încă din faza pregătitoare a judecăţii. Or, în atare condiţii se

1 I.Leş, Tratat de drept procesual civil, ediţia a V-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2008 pag.3012 M. Fodor, Drept procesual civil, ed. a II-a, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008 pag. 2563 Alexandru Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983 pag. 231

24

creează, în general, premisele unei judecăţii optime şi rapide, ceea ce corespunde atât

interesului părţilor, cât şi interesului general de consolidare a prestigiului justiţiei într-o

societate democratică. Sunt raţiunile pentru care, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.

138/2000, art. 118 alin. (1) C. proc. civ. a fost modificat în sensul că: „Întâmpinarea este

obligatorie, afară de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel”.1

Daca pârâtul nu depune întâmpinare el îşi va putea arata poziţia sa pe cale orală în

fata instanţei de judecată. În acest sens art. 118 alin. (3) C. proc. civ. precizeaza ca în cazul în

care pârâtul nu este reprezentat sau asistat de avocat, preşedintele îi va pune în vedere, la

prima zi de înfăţişare, să arate excepţiile, dovezile şi toate mijloacele sale de apărare, despre

care se va face vorbire în încheierea de sedinţă; instanţa va acorda, la cerere, un termen pentru

pregătirea apărării şi depunerea întâmpinării.2

Textul citat reprezintă o expresie a rolului activ al judecătorului şi este de natura să

garanteze realizarea unui echilibru în cadrul „duelului” judiciar care s-a declanşat ca urmare a

iniţiativei reclamantului. În actuala reglementare acest rol activ al judecatorului se realizează

numai în ipoteza în care pârâtul nu este reprezentat sau asistat de un avocat.

Nedepunerea întâmpinării îl expune inevitabil pe pârât la anumite consecinţe

defavorabile. Principala consecinţă a nedepunerii întâmpinării este decăderea pârâtului din

dreptul de a mai invoca anumite împrejurări de fapt şi de drept în sprijinul apărării sale.

Apărarea pârâtului va fi limitată în continuare la posibilitatea de a discuta în contradictoriu

faptele invocate de către reclamant în sprijinul cererii sale de chemare în judecată.3

Sancţiunea decăderii este incidentă atât cu privire la mijloacele de probă ce pot fi

invocate de către pârât, cât şi cu privire la celelalte mijloace de apărare. Astfel, pârâtul nu va

mai avea posibilitatea de a propune dovezi în sprijinul apărării sale, în afara unor situaţii de

excepţie strict determinate de lege (art. 138 C. proc. civ.). De asemenea, pârâtul va fi decăzut

din dreptul de a mai invoca excepţiile procedurale care au un caracter relativ. Excepţiile de

procedură care au un caracter absolut vor putea fi invocate însă în orice fază a procesului

civil.

.

1 V.M.Ciobanu, G.Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009 pag 2622 Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă adnotat, Ediţia a II-a, Editura Hamangiu, Bucuresti, Bucuresti, 2007 pag. 2653 I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. Europa Nova, Bucuresti, 1995 pag. 342

25

6. Cererea reconvenţională

26

Pârâtul nu este ţinut să se limiteze la o simplă aparare orală sau prin întâmpinare în

cadrul procesului civil. El are posibilitatea de a părăsi aceasta stare defensivă, spre a formula

pretenţii proprii faţă de reclamant. Această posibilitate îi este oferită de lege pârâtului de art.

119 C. proc. civ. Potrivit primului alineat al textului menţionat: „Daca pârâtul are pretenţii în

legatura cu cererea reclamantului, el poate sa faca cerere reconvenţională”.1

În considerarea dispoziţiilor legale invocate putem defini cererea reconvenţională ca

actul procedural prin intermediul căruia pârâtul urmăreşte valorificarea unui drept propriu fata

de reclamant. Cererea reconvenţională se înfăţişează ca o facultate procesuală pentru pârât,

acesta având dreptul de a alege între valorificarea pretenţiilor sale pe cale incidentă sau printr-

o acţiune civilă separată.2

Valorificarea pretenţiilor pârâtului prin intermediul cererii reconventionale ofera însa

o serie de avantaje, care nu pot fi ignorate, printre care menţionăm: asigura soluţionarea a

doua litigii într-un singur cadru procesual; determina realizarea unei economii de timp si

cheltuieli; oferă condiţii pentru o mai bună judecată, judecătorii fiind pusi în situatia de a

cunoaste în toata complexitatea lor raporturile juridice dintre părţi; constituie o garantie

împotriva insolvabilităţii reclamantului; evita posibilitatea pronunţării unor hotărâri

judecătoreşti definitive.3

Cererea reconvenţională prezintă totuşi dezavantajul ca poate conduce la întârzierea

judecăţii si la soluţionarea ei de către o instanţa care nu ar fi competenţa din punct de vedere

teritorial.

Din punct de vedere al naturii sale juridice cererea reconvenţională are o fizionomie

proprie determinată atât de caracterul sau de acţiune civilă, cât şi de condiţiile particulare de

exercitare. Ea nu trebuie confundată, în primul rând, cu apărarea pe care pârâtul şi-o face prin

întâmpinare sau oral în fata instanţei de judecată. Într-adevăr, cererea reconvenţională este

mai mult decât o simpla apărare; ea este o contra-acţiune, un „contraatac” sau o „contra-

ofensivă”, întrucât prin intermediul acesteia pârâtul îsi poate valorifica un drept propriu faţă

de reclamant. Cu alte cuvinte, prin scopul pe care-l urmăreşte - valorificarea unui drept

1 . M.Tăbârcă, Ghe. Buta, Codul de Procedură civilă comentat şi adnotat, cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007. pag 3652 Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă adnotat, Ediţia a II-a, Editura Hamangiu, Bucuresti, Bucuresti, 2007 pag.3263 V.M.Ciobanu, G.Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009 pag. 387

27

propriu - cererea reconvenţională trebuie considerata ca o veritabila acţiune civilă. Caracterul

de acţiune civilă rezultă cu pregnanţă şi din condiţiile prevăzute de lege pentru cererea

reconvenţională. 1

Din punct de vedere al condiţiilor de exerciţiu cererea reconvenţională trebuie sa

îndeplinească toate cerinţele unei actiuni civile obişnuite. Aceste cerinţe au fost deja cercetate,

astfel că nu mai revenim asupra lor. Observăm însă că şi din punct de vedere al formei cererea

reconvenţională este asimilată cu o cerere de chemare în judecată.

În afara condiţiilor generale evocate, art. 119 alin. (1) C. proc. civ. mai impune o

condiţie, anume ca acţiunea reconvenţională să aibă legătură cu „cererea reclamantului”. În

baza acestor dispoziţii procedurale cererea reconvenţională a fost promovata în mod frecvent

în jurisprudenţa în cele mai varii domenii.2 Astfel, adeseori cererea reconvenţională este

utilizată în acţiunile cu caracter patrimonial, în actiunile reale imobiliare şi chiar în litigiile

comerciale. Legea admite folosirea cererii reconventionale si în cadrul acţiunii de divort, dar

numai pentru fapte, si numai în condiţiileexpres precizate de art. 608 alin. (1) C. proc. civ.

Adeseori, prin cererea reconvenţională pârâtul urmăreşte paralizarea acţiunii

reclamantului, spre a evita astfel condamnarea sa. Este cazul, de pilda, al acţiunii pentru

executarea unui contract, ipoteza în care pârâtul poate solicita, pe calea cererii

reconventionale, anularea sau rezolutiunea conventiei. Alteori pârâtul urmăreşte să obţină,

prin intermediul cererii reconvenţionale, o compensaţie judiciară între pretenţiile invocate de

reclamant şi propriile sale pretenţii.3 Pe calea cererii reconvenţionale nu poate fi opusă însă

compensaţia legală, întrucât aceasta poate fi obţinută pe cale de simplă apărare în proces. Într-

adevăr, compensaţia este un mod de stingere a obligaţiilor ce implică creanţe certe, lichide şi

exigibile, astfel că ea operează în virtutea legii (art. 1144 C. civ.). Cu toate acestea,

jurisprudenţa a statuat că atunci când creanţa invocată de pârât este mai mare decât cea

pretinsă de către reclamant singura cale de valorificare a pretenţiilor pentru diferenţa dintre

cele două creanţe este cererea reconvenţională. Soluţia se întemeiază, pe faptul că, potrivit

legii, compensaţia operează numai până la cota egală dintre pretenţiile reclamantului şi ale

pârâtului. Pe de alta parte, în conformitate cu principiul disponibilităţii procesuale instanţa

1 I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. Europa Nova, Bucuresti, 1995,pag 3562 I.Leş, Tratat de drept procesual civil, ediţia a V-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2008 pag 3713 . M.Tăbârcă, Ghe. Buta, Codul de Procedură civilă comentat şi adnotat, cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007 pag 335

28

nici nu poate statua asupra diferenţei dintre cele două creanţe în lipsa unei cereri exprese din

partea pârâtului. Cu alte cuvinte, asa cum s-a statuat constant şi de jurisprudenţa noastră,

instanţa de judecată nu-l poate obliga pe reclamant în lipsa unei cereri reconvenţionale.1

Cererea reconvenţională este admisibilă, astfel cum precizează expres art. 119 alin.

(1) C. proc. civ., numai dacă este în legatură cu cererea principală. Aceasta condiţie decurge

în mod necesar din caracterul incident al cererii reconventionale. Existenta unei asemenea

legaturi urmează sa fie dedusa de către instanţa de judecată din chiar scopul urmărit de pârât

prin cererea reconvenţională.

Legislaţia noastră procesuală nu impune însă condiţia ca pretenţiile pârâtului să

derive din acelaşi raport juridic; pretenţiile pârâtului pot să provină şi din cauze diferite - ex

dispari causa.2

Cererea reconvenţională se judeca, în principiu, de instanţa sesizata cu cererea

principala. Prorogarea de competenţă nu poate opera, astfel cum am arătat în prima parte a

acestei lucrări, cu nesocotirea normelor imperative privitoare la competenţă.

Potrivit art. 119 alin. (3) C. proc. civ. cererea reconvenţională se depune o data cu

întâmpinarea sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare. Daca reclamantul îsi modifică

cererea de chemare în judecată reconvenţională va putea fi depusă până la termenul ce se va

acorda pârâtului în acest scop. Nerespectarea termenului menţionat mai sus atrage după sine

soluţionarea separată a cererii pârâtului de acţiunea principală. Cu toate acestea, cererea

reconvenţională se poate soluţiona în continuare împreună cu acţiunea principală dacă

reclamantul consimte la aceasta, dispoziţiile art. 135 C. proc. civ. fiind întru totul aplicabile.3

O situaţie specială întâlnim în materia divorţului. Într-adevăr, potrivit art. 608 alin. (1) C.

proc. civ. soţul pârât poate să facă şi el cerere de despărţenie, astfel cum am arătat mai sus,

pâna la prima zi de înfăţisare, dar numai pentru fapte petrecute înainte de această dată. Pentru

faptele petrecute ulterior acestei date pârâtul va putea face cerere pâna la începerea

dezbaterilor asupra fondului, în cererea reclamantului.

Totuşi, potrivit art. 609 C. proc. civ., în cazul când motivele despărţeniei s-au ivit

după începerea dezbaterilor la prima instanţa şi în timp ce judecată primei cereri se afla în

1 Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă adnotat, Ediţia a II-a, Editura Hamangiu, Bucuresti, Bucuresti, 2007; pag. 3772 I .Leş, Tratat de drept procesual civil, ediţia a V-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2008 pag 3233 M. Fodor, Drept procesual civil, ed. a II-a, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008 pag 289

29

apel, cererea pârâtului va fi facută direct la instanţa învestită cu judecarea apelului. Din acest

punct de vedere, observăm ca dispoziţiile art. 609 C. proc. civ. au un caracter derogatoriu de

la normele dreptului comun, în privinţa datei până la care se poate depune acţiunea

reconvenţională1. Mai precizăm ca în materie de divort, reconvenţională trebuie să vizeze

însăşi cererea de desfacere a căsătoriei. Cu alte cuvinte, în aceasta materie nu se pot formula

cereri reconvenţionale având o altă natură.

Cererea reconvenţională se redactează, în mod obisnuit, într-un înscris separat,

procedeu care este recomandabil. Ea poate fi inserată însă si în cuprinsul întâmpinării, situaţie

în care din cuprinsul acestui act procedural trebuie sa rezulte cu claritate elementele esenţiale

ale acţiunii reconvenţionale.

Potrivit art. 120 alin. (1) C. proc. civ. cererea reconvenţională se judecă o dată cu

cererea principală. Avantajele soluţionării în acelaşi cadru procesual a cererii principale şi a

acţiunii reconvenţionale au fost deja subliniate. De aceea, soluţia enunţată este firească şi are

un caracter de principiu.2

Cu toate acestea, cererea reconvenţională nu trebuie folosită ca un mijloc dilatoriu,

de natură a conduce la tergiversarea judecăţilor, ci ca un cadru procesual de soluţionare

convergenta a unor raporturi juridice conexe. Datorită acestui fapt, legea a instituit si un

corectiv la regula anterior enuntata. În acest sens art. 120 alin. (2) C. proc. civ. precizeaza ca

daca „numai cererea principala este în stare de judecată, instanţa o poate judeca separat”.

Disjungerea este şi trebuie să fie o situaţie de excepţie. În pofida acestui principiu, în

unele cazuri legea nu admite disjungerea cererii reconvenţionale de acţiunea principală.

Astfel, potrivit art. 608 alin. (2) C. proc. civ.: „Cererea pârâtului se va face la aceeaşi instanţa

şi se va judeca împreună cu cererea principală”. Soluţia legii are raţiuni depline, iar norma

înscrisă în textul citat trebuie interpretată ca una imperativă. Într-adevar, în cazul despărţeniei

atât cererea principală, cât şi acţiunea reconvenţională sunt de competenţa uneia şi aceleiaşi

instanţe: instanţa de la ultimul domiciliu comun al sotilor.3 Prin urmare, în acest caz, nu se

pune problema transgresării unor norme de competenţă. Pe de altă parte, o bună administraşie

a justiţiei impune soluţionarea în acelaşi cadru procesual a cererilor ce au un obiect identic, în

1 ? V.M.Ciobanu, G.Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009 pag.3542 I. Stoenescu, S. Zilberstein , Drept procesual civil. Teoria generala. Judecata la prima instanţa. Hotararea, editia a II-a, Editura Didactică şi pedagogică, Bucuresti, 1983 pag. 3783 Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă adnotat, Ediţia a II-a, Editura Hamangiu, Bucuresti, Bucuresti, 2007 pag. 321

30

special a acelora prin care se urmăreşte aceeaşi finalitate (în cazul analizat desfacerea

căsătoriei).

Asupra acţiunii principale şi asupra cererii reconvenţionale formulate de pârât

instanţa trebuie să se pronunţe printr-o singură hotărâre, care va cuprinde soluţii cu privire la

toate pretenţiile.

.

7. Nulitatea actelor de procedură

Dispoziţiile din acest capitol, care însumează art. 105-108 C. proc. civ., sunt

consacrate nulităţii actelor de procedură. Remarcăm consacrarea distinctă a unui capitol

31

pentru sancţiunea nulităţii actelor de procedură, soluţie care nu a fost promovată de legiuitor

şi în privinţa decăderii (aceasta este prevăzută de lege tocmai în capitolul privitor la termenele

de procedură). O consecvenţă corespunzătoare, în reglementare, s-ar impune, după parerea

noastră, pentru viitorul Cod de procedură civilă.1

Primul text din acest capitol, respectiv art. 105 pe care-l comentam aici,

reglementează mai multe aspecte de ordin procedural: consacră cazurile de nulitate; stabileşte

conceptia generala a legiuitorului despre nulitate, determinându-i si condiţiilede existenta si

enunta una din semnificatiile nulităţii exprese. În continuare ne vom referi la toate aceste

aspecte, de o importanta procedurala deosebita, nu însa înainte de a formula câteva

consideratii generale asupra sanctiunii nulităţii.2

Prin nulitate se desemnează, în general, sancţiunea ce se poate aplica în cazul

nesocotirii anumitor dispoziţii legale sau „mijlocul tehnic prevazut de lege pentru a asigura

respectarea condiţiilor de validitate a actului juridic”. În dreptul procesual au fost exprimate

însa definiţii deosebite cu privire la conceptul de nulitate. Explicatia este simpla:

împrumutarea unor definiţii din dreptul civil si ignorarea, în unele cazuri, a specificului

sistemului procesual. 3

Nulitatea vizează o mare diversitate de acte ale instanţei, părţilor si ale altor

părţicipanti procesuali, acte între care există o strânsa interdependenta. O atare realitate se

reflecta adeseori si pe planul efectelor pe care le determină nulitatea. Concluzia firească a unei

atari constatari rezida în faptul ca nulitatea nu reprezintă o simpla consecinţă a ignorarii unor

condiţii de validitate a actelor de procedură, ci şi o consecinţă a nesocotirii unor reguli

privitoare la desfăşurarea procesului civil. De aceea, noi am definit nulitatea ca sancţiunea ce

determina ineficienta actelor de procedură îndeplinite fara respectarea regulilor de desfăşurare

ale procesului civil si care se rasfrânge, adeseori, si asupra actelor ulterioare.4

Clasificarea nulităţilor reprezintă o problemă de real interes atât teoretic, cât şi

practic, întrucât ea vizează şi regimul juridic al acestora. În realitate în literatura de

specialitate au fost folosite mai multe criterii pentru departajarea diferitelor categorii de

1 . Alexandru Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983; pag3452 Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă adnotat, Ediţia a II-a, Editura Hamangiu, Bucuresti, Bucuresti, 2007 pag 3563 .Gabriel Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. I, Editura All Beck, Bucureşti, 2001; Pag 400

4 I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. Europa Nova, Bucuresti, 1995, pag 421

32

nulităţi procedurale. În sistemul Codului de procedură civilă unele clasificări rezultă implicit

din dispoziţiile legii. Astfel, de pildă, art. 105 alin. (2) C. proc. civ. se referă la nulităţile

exprese, iar art. 108 distinge între nulităţile absolute şi toate celelalte categorii de nulităţi.

Alteori distincţia dintre diferitele categorii de nulităţi este opera doctrinei. În toate

cazurile distincţia dintre diferitele forme ale nulităţii trebuie sa se întemeieze pe criterii certe

si functionale. Demersul nostru va urmări în continuare prezentarea celor mai importante

categorii de nulităţi.1

Doctrina şi legea distinge, de asemenea, între nulităţile absolute şi relative. Este cea

mai importantă clasificare care se face în doctrina şi a căror implicaţii practice sunt deosebite,

căci ea serveşte şi pentru determinarea regimului juridic al nulităţilor. Criteriul care stă la baza

acestei distincţii vizează însă natura normelor procedurale încălcate.2

În art. 108 C. proc. civ. legiuitorul are în vedere în mod deosebit regimul juridic al

celor două categorii de nulităţi. Pe de altă parte, desi legiuitorul se referă în mod expres doar

la categoria „nulităţilor de ordine publică” este evident că art. 105 C. proc. civ. referindu-se la

celelalte nulităţi, le are în vedere pe cele relative.

În literatura de drept procesual civil criteriul fundamental ce sta la baza distincţiei

dintre nulităţile absolute si cele relative îl reprezintă natura normelor încalcate. Acest criteriu

este luat în considerare de majoritatea autorilor de drept procesual civil. 3

Regimul juridic al nulităţilor nu poate constitui un criteriu de diferenţiere între cele

două categorii de nulităţi. Aceasta deoarece regimul juridic al nulităţilor este determinat

tocmai de natura normelor procedurale încalcate. Cu alte cuvinte, un atare „criteriu” nu

reprezintă decât o consecinţă firească a nesocotirii unor norme procedurale imperative sau,

după caz, dispozitive.

O altă clasificare este aceea care distinge între nulităţile exprese şi cele virtuale.

Clasificarea nulităţilor în exprese si virtuale se bazeaza tocmai pe izvorul lor. Nulităţile

exprese sau textuale ori explicite sunt acelea stabilite anume de lege. Ele îsi au originea în

vechiul drept francez care promova principiul potrivit căruia nu există nulităţi fara text (Pas

de nullité sans texte). La categoria nulităţilor exprese se referă si teza finală din art. 105 alin.

(2) C. proc. civ.

1 I.Leş, Tratat de drept procesual civil, ediţia a V-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2008 pag. 4322 . M.Tăbârcă, Ghe. Buta, Codul de Procedură civilă comentat şi adnotat, cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007 pag. 4533 Alexandru Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983 pag 401

33

În prezent în Codul de procedură civilă s-au păstrat un număr foarte restrâns de texte

care consacra în mod expres nulitatea; în general ele au fost menţinute pentru acele încălcări

ale normelor procedurale care au un caracter esential (art. 89 C. proc. civ., art. 258 C. proc.

civ. art. 302 C. proc. civ.). Este şi acesta un argument suplimentar care infirmă substanţa tezei

„actelor procedurale inexistente”.1

Nulităţile virtuale sau tacite ori implicite sunt acelea care îsi au izvorul în nesocotirea

principiilor fundamentale sau a altor reguli de drept procesual civil. Nulitatea este incidenta,

în primul rând, în cazul nesocotirii unor reguli esentiale privitoare la desfăsurarea procesului

civil. Nulitatea trebuie considerată incidentă şi în cazul nesocotirii unor reguli de o importanta

mai redusă. Aceasta îndreptăţeste concluzia că nulitatea se aplică şi în cazul încălcării unor

reguli prin care se urmăreşte numai apărarea intereselor uneia dintre părţi.2 Prin urmare,

nulitatea absolută şi nulitatea relativă se poate exprima printr-o nulitate expresă sau printr-o

nulitate virtuală. Marea majoritate a nulităţilor, în sistemul actualului Cod de procedură civilă,

sunt nulităţi virtuale, nulităţile exprese reprezentând excepţia.

Doctrina face distincţie şi între nulităţile proprii şi cele derivate. Distincţia dintre cele

două categorii de nulităţi se întemeiază pe raportul cauzal specific dintre diferitele acte de

procedură. Nulitatea proprie reprezintă sancţiunea care lipseşte de eficienţă juridică actul de

procedură îndeplinit cu nesocotirea condiţiilor sale de validitate. Nulitatea derivată reprezintă

o consecinţă a invalidării unor acte procedurale anterioare şi faţă de care actul în cauza se afla

într-un raport de dependenţă functională. O consacrare implicită a distincţiei dintre nulităţile

proprii şi cele derivate se poate regăsi chiar în dispoziţiile art. 106 C. proc. civ3

Doctrina mai cunoaste şi categoria nulităţilor intrinseci şi a celor extrinseci. Criteriul

distinctiv al celor două categorii de nulităţi se întemeiază de data aceasta pe natura condiţiilor

a căror neobservare determină ineficienta actului de procedură. Nulităţile intrinseci intervin în

cazul nesocotirii unor cerinţe ce tin de natura sau substanta actului de procedură. Dimpotrivă,

nulităţile extrinseci intervin în cazul nesocotirii unor condiţii exterioare ale actului de

1 V. .M.Ciobanu, G.Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009 pag. 4652 I. Stoenescu, S. Zilberstein , Drept procesual civil. Teoria generala. Judecata la prima instanţa. Hotararea, editia a II-a, Editura Didactică şi pedagogică, Bucuresti, 1983 Pag 4873 Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă adnotat, Ediţia a II-a, Editura Hamangiu, Bucuresti, Bucuresti, 2007; pag. 432

34

procedură, cum ar fi îndeplinirea acestuia de un funcţionar necompetent, neplata taxelor de

timbru, depunerea recursului direct la instanţa superioară etc.

Foarte importantă pentru a fi menţionată aici este şi categoria nulităţilor totale şi a

celor parţiale. Distincţia dintre nulităţile totale şi părţiale se întemeiază pe întinderea efectelor

distructive ale sancţiunii. O asemenea construcţie teoretică a fost realizată mai întâi în dreptul

civil, unde regula de bază o constituie efectul limitat al nulităţii doar la clauzele ce contravin

scopului dispoziţiei legale încălcate. Distincţia dintre nulităţile totale şi cele parţiale îsi are

justificare deplină şi în dreptul procesual civil. Nulitatea nu poate fi un scop în sine nici în

materie procesuală. Ea trebuie să intervină numai în măsura în care cerinţele legii au fost

nesocotite. 1

În materie procesuală distincţia dintre cele două categorii de nulităţi este deosebit de

pregnantă în domeniul căilor legale de atac. Astfel, în materia recursului instanţa de control

judiciar are posibilitatea de a dispune casarea totală sau părţiala a hotarârii. În aceste condiţii,

partea din hotarâre care nu a fost casată dobândeste autoritate de lucru judecat.

Distincţia dintre nulităţile totale şi parţiale poate fi desprinsă şi din prevederile art.

327 alin. (1) C. proc. civ. Potrivit acestei dispoziţii procedurale în cazul admiterii cererii de

revizuire instanţa’’ va schimba, în tot sau în parte, hotarârea atacată, iar în cazul hotărârilor

definitive potrivnice, ea va anula cea din urma hotărâre”. În dreptul procesual civil nulitatea

are adeseori un caracter total, în sensul ca ea se răsfrânge asupra întregului act de procedură.

Este şi cazul evocat de art. 327 alin. (1) partea finală C. proc. civ. 2Exemplele prezentate

justifică interesul distincţiei şi în materie procesuală între nulităţile totale şi nulităţile parţiale.

În fine, se mai face deosebire, uneori, în doctrină între nulităţile de drept şi nulităţile

judiciare. Nulităţile de drept sunt acelea care operează în temeiul legii, fără să mai fie

necesară o hotărâre de constatare a efectelor produse. Nulităţile judiciare afectează actul de

procedură doar dacă intervine o hotarâre judecătorească care să pronunţe sancţiunea. Prin

urmare, criteriul distinctiv între aceste categorii de nulităţi îl reprezintă modul în care ele

operează. Distincţia dintre cele două categorii de nulităţi a fost tradiţională în secolul trecut,

însă în ultimul timp valoarea unei clasificari s-a atenuat. Referirea la aceasta distincţie ne este

totuşi prilejuită de faptul că în Codul de procedură civilă s-au mai păstrat, izolat, unele

1 I .Leş, Tratat de drept procesual civil, ediţia a V-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2008 pag. 456

2 M. Fodor, Drept procesual civil, ed. a II-a, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008 pag. 367

35

dispoziţii privitoare la nulităţile de drept. Un exemplu este edificator în această privinţă.

Potrivit fostului art. 511 C. proc. civ.: „Va fi nulă de drept orice înstrăinare a nemiscătorului

urmărit făcută de datornic în urma transcrierii comandamentului”.1 Textul avea totuşi în

vedere un act de drept substanţial - înstrăinarea imobilului. Dar şi în aceste condiţii, apreciem

ca semnificaţia dispozitiei legale enunţată nu putea fi alta decât aceea de a consacră o nulitate

absolută. În termeni apropiaţi actualul art. 40 alin. (5) C. proc. civ. se referă la desfiinţarea de

drept a actelor de procedură şi a hotărârii pronunţate.

Nulităţile, fie că au un caracter absolut, fie ca au un caracter relativ, ele trebuie să fie

constatate pe cale judecatorească. Aceasta deoarece până în momentul pronunţării unei

hotărâri judecătoreşti actul, indiferent de natura nulităţii - absolute sau relative - este de natură

să producă toate efectele sale.2

Din analiza dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ. pot fi desprinse şi condiţiile

generale ale nulităţii, anume:

- nesocotirea dispoziţiilor legale privitoare la desfăşurarea procesului civil;

- producerea unei vătămări;

- vătămarea să nu poate fi înlăturată în alt mod decât prin anularea actului.

În continuare vom analiza distinct condiţiile enunţate.

Necesitatea primei cerinţe nu rezultă expressis verbis din art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. Acest text se referă doar la neobservarea formelor legale sau la îndeplinirea actului de

procedură de către un funcţionar necompetent. Raportul dintre cele doua ipoteze vizate de

textul menţionat este acela dintre general şi particular, în sensul că prima ipoteză constituie

genul, iar cea de-a doua specia.3

Dar care este semnificaţia expresiilor folosite de legiuitor pentru a determina

incidenţa nulităţii? În opinia noastră, prin referirea legiuitorului la „formele legale” s-a

urmărit includerea într-un concept generic a tuturor regulilor de drept procesual civil. De

aceea s-a remarcat, pe bună dreptate, ca: „Prin forme de procedură trebuie întelese toate

dispoziţiile, normele, regulile, care privesc mersul proceselor înaintea justiţiei, tot ce legea

1 Alexandru Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983 pag. 3982 . M.Tăbârcă, Ghe. Buta, Codul de Procedură civilă comentat şi adnotat, cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007 pag. 465

3 I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. Europa Nova, Bucuresti, 1995,pag. 481

36

prescrie ca trebuie urmat pentru executarea hotărârilor şi tot ce poate avea legătură directă cu

funcţionarea legală a organelor judecătoreşti”.

Prin urmare, prin sintagma „neobservarea formelor legale” nu trebuie să întelegem

numai cerinţele privitoare la forma exterioară a actelor de procedură, ci toate cerinţele

necesare pentru desfăşurarea procesului civil.1

Referirea art. 105 alin. (2) C. proc. civ. la actele îndeplinite de un funcţionar

necompetent nu poate avea alta semnificaţie decât aceea a unei determinari riguroase a

nulităţii în acest caz, caci sancţiunea opereaza în aceleasi condiţii. Într-o viitoare reglementare

apreciem că nu ar mai fi necesară prevederea distinctă a acestui din urma caz de nulitate; o

precizare generala privitoare la neobservarea condiţiilor privitoare la actele de procedură ar

reprezenta o condiţie suficientă.2

Dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. nu precizează categoria de funcţionari la

care se referă, respectiv daca legea are în vedere numai funcţionarii încadrati la instanţa sau şi

alti funcţionari publici. Este de observat, în primul rând, ca legea are în vedere funcţionarii

care lucrează în cadrul instanţelor judecătoreşti (grefieri, executori judecătoreşti etc.).

Referirea generica a legii îndreptateste totuşi concluzia ca legiuitorul a avut în vedere si

situatiile în care actul de procedură este întocmit de o persoana care functionează pe lânga un

alt organ de stat. Într-adevar, ar fi greu de admis ca legiuitorul a urmărit să lase fară sancţiune

actele de procedură îndeplinite de alti funcţionari decât cei încadrati la instanţă.3

Producerea unei vătămări şi imposibilitatea înlăturării acesteia numai prin anularea

actului, reprezintă două cerinţe care exprimă concepţia legiuitorului asupra ineficienţei actelor

de procedură. Dreptul procesual civil se caracterizează prin înlăturarea oricărui formalism

inutil în reglementarea şi aplicarea unor instituţii juridice. Expresie a unei asemenea concepţii,

nulitatea actului juridic, în general, operează doar ca un ultim remediu; lipsirea de eficienţă a

operaţiei încheiate nu constituie şi nu trebuie să constituie un scop în sine.

Revenind la condiţia vătămării, aceasta nu poate fi cercetată fără a-i preciza mai întâi

semnificatiile sale terminologice. Prin referirea art. 105 alin. (2) C. proc. civ. la cauzarea unei

vătămări nu s-a urmărit instituirea unei condiţii privitoare la producerea unei daune materiale.

Uneori în doctrina cei doi termeni - vătămarea şi paguba materială - sunt consideraţi sinonimi.

1 I.Leş, Tratat de drept procesual civil, ediţia a V-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2008pag. 4212 . M.Tăbârcă, Ghe. Buta, Codul de Procedură civilă comentat şi adnotat, cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007 pag. 4673 I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. Europa Nova, Bucuresti, 1995 pag. 465

37

Cu toate acestea, este neîndoielnic, în opinia noastră, ca legiuitorul are în vedere o vătămare

de natură procesuală. Totuşi trebuie să recunoaştem că referirea generică a legii la producerea

unei vatămări ar putea fi interpretată diferit. În acest sens, s-ar putea susţine că legea vizează

doar o atingere adusă drepturilor apărării. Soluţia la care ne referim s-ar putea sprijini pe chiar

dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât acest text precizează că nulitatea este

incidentă doar dacă „s-a pricinuit părţii o vătămare”.1

Condiţia imposibilităţii de înlăturare a vătămării trebuie analizată în considerarea

ambelor ipoteze prevăzute de art. 105 alin. (1) si (2) C. proc. civ. În primul caz, nulitatea

operează fară ca instanţa să aibă efectiv posibilitatea de a înlătura consecinţele negative ale

nesocotirii dispoziţiilor legale. O situaţie particulară este prevăzută totuşi în art. 160 C. proc.

civ. Potrivit acestui text „dovezile administrate în instanţa necompetentă ramân câstigate

judecăţii şi instanţa competentă nu va dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice”.

Prin urmare, acest text consacră practic o excepţie de la regula potrivit căreia, în cazul

necompetenţei, nulitatea se extinde cu privire la toate actele de procedură.2

Înlăturarea efectelor negative ale nulităţii diferă, în cazul prevăzut de art. 105 alin.

(2) C. proc. civ., în funcţie de natura normelor procedurale nesocotite. Astfel, nulitatea

absolută se caracterizează, în principiu, prin imposibilitatea de a înlătura într-un alt mod

vătămarea produsă. Prin excepţie de la această regulă nulităţile derivate ce sunt determinate

de nesocotirea unor norme imperative pot fi uneori evitate. Astfel, de pildă, nulitatea actelor

de procedură ulterioare unei citari nelegale pot fi evitate prin ratificarea lor de partea

interesată. De asemenea, situatia de litispendenţă poate fi evitată prin invocarea pe cale de

excepţie a acesteia şi prin conexarea cauzelor.

Situaţia este însă diferită în cazul nulităţilor relative. În această ipoteză anularea

actului de procedură se poate dispune doar dacă nu există o altă posibilitate de a înlătura

efectele negative ce decurg din neobservarea dispoziţiilor legale. Ori de câte ori există

posibilităţi de înlăturare a vătămării, într-un alt mod decât prin anularea actului, se va recurge

la acestea. Din principiul potrivit căruia nulitatea constituie un ultim remediu decurg

consecinte importante atât pentru părţi, cât si pentru instanţa de judecată. Astfel, părţile sunt

1 I. Stoenescu, S. Zilberstein , Drept procesual civil. Teoria generala. Judecata la prima instanţa. Hotararea, editia a II-a, Editura Didactică şi pedagogică, Bucuresti, 1983 pag. 4982 Gabriel Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. I, Editura All Beck, Bucureşti, 2001; pag. 453

38

datoare să staruie, ori de câte ori acest lucru este posibil, pentru înlăturarea nulităţii prin alte

mijloace. 1

7.1 Speţă

Reclamanta A.S. C. Sebes a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. A. S.A. Sebeş pentru a

se constata nulitatea absolută a contractului de închiriere încheiat între părţi, întrucât spaţiul

închiriat de pârâta în Sebeş nu este proprietatea acesteia .Tribunalul Alba, prin sentinţa civilă

nr.1422 din 11 decembrie 2003, a respins acţiunea, după ce a constatat că nu sunt motive de

nulitate a contractului întrucat spaţiul i-a fost concesionat pârâtei prin H.C.L. Sebes

nr.121/2001.Apelul declarat de reclamantă a fost respins de Curtea de Apel Alba Iulia care,

prin decizia nr.110 din 2 aprilie 2004, a reţinut ca pârâta are calitatea de locator ca urmare a

transmiterii spatiului prin concesiune, potrivit H.C.L. nr.121 din 26 iunie 2002. In acest

context, s-a apreciat ca pârâta era indreptatita sa încheie contractul de inchiriere si nu sunt

motive care sa atraga nulitatea absoluta.

Împotriva deciziei, reclamanta a declarat recurs cerând, în baza prevederilor art.312 alin.

(3) coroborat cu art.304 (5) raportat la art.92 ind. 1 C. proc. civ., casarea deciziei pronunţată în

apel şi trimiterea cauzei pentru rejudecare, iar în subsidiar, potrivit art.304 (8) (9) (10) C. proc.

civ., modificarea deciziei civile nr.110/2004, admiterea apelului si pe cale de consecinţă

schimbarea sentinţei fondului, în sensul constatării nulităţii absolute a contractului de inchiriere

încheiat la data de 20 ianuarie 2000.A sustinut ca instanţa de apel a judecat apelul in lipsa sa,

desi in cauza a fost acordat un singur termen, in conformitate cu art.156 (1) C. proc.

civ., nu patru termene, cum a reţinut instanţa. În susţinerea aceluiaşi motiv, reclamanta a

precizat că data de 2 aprilie 2004, când a fost acordat termenul, a fost declarată zi nelucrătoare

şi în aceste condiţii nu putea să bănuiască faptul că se va judeca apelul. Prin urmare actul dedus

judecăţii a fost interpretat gresit şi au fost nesocotite probele din dosarul de fond, unde se afla

depus C.F nr.2 Sebes, pentru a demonstra ca pârâta nu este proprietara imobilului închiriat.

A mai susţinut că la data încheierii contractului pârâta nu avea calitatea de locator a imobilului,

1 . M.Tăbârcă, Ghe. Buta, Codul de Procedură civilă comentat şi adnotat, cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007 pag. 501

39

emiterea H.C.L.nr. 121/26 iunie 2001 fiind ulterioară datei încheierii contractului , de 20

ianuarie 2000. Recursul este nefondat. Prima critica ce vizează nerespectarea dispoziţiilor

legale referitoare la procedură de citare, in sprijinul căreia reclamanta a invocat dispoziţiile

art.92 (1) C. proc. civ., este nefondată, întrucât procedura a fost realizată prin afişare.

Comunicarea citaţiei, dispune art.921 C. proc. civ., se realizează prin afisare atunci cand se

constată „lipsa oricarei persoane la sediul acestora”. A rezultat ca reclamantei i s-a asigurat

dreptul de aparare atat prin acordarea termenului solicitat in conformitate cu art.156 C. proc.

civ. cat si prin citarea părţii pentru termenul fixat în urma solicitării acesteia. Dovada de

primire a citaţiei respectă prin menţiunile pe care le poartă prevederile art.100 C. proc. civ., asa

incat instanţa de apel nu s-a aflat in situatia de a amana judecată pe motiv ca reclamanta

apelanta nu a fost citata cu respectarea cerinţelor impuse de lege, sub sancţiunea nulităţii, asa

cum dispune art.107 C. proc. civ.. În consecinţă, potrivit art.312 C.proc.civ., recursul a fost

respins.

7.2Speţă

Acţiune pentru constatarea nulităţii unui act juridic. Acţiune în realizarea dreptului.

Acţiunea prin care se cere constatarea nulităţii unui act juridic nu poate fi caracterizată ca

o acţiune în constatare, prevăzută de art.111 C.pr.civ., deoarece prin admiterea acţiunii se

schimbă o situaţie juridică, consecinţă ce caracterizează acţiunea în realizare a unui drept, pe

când prin admiterea acţiunii în constatare a existenţei sau neexistenţei unui drept nu se face

decât să se confirme sau să se infirme existenţa unei situaţii juridice. In consecinţă, acţiunea în

constatarea nulităţii absolute a unui act juridic constituie o acţiune în realizare a unui drept.

Prin acţiunea înregistrată la nr.1924/1998 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti,

reclamanţii M.F. şi M.T. au chemat în judecată pe pârâţii C.G.M.B., S.C. "Romvial" S.A., B.N.

şi B.R. pentru că prin sentinţa ce se va pronunţa să se constăte nulitatea absolută a contractului

40

de vânzare – cumpărare nr.1247/112/03.09.1997 privind apartamentul nr.96, et.3, sc.E, bl.A.5,

sector 1 Bucureşti.

S-a motivat că prin sentinţa civilă nr.9739/1995 pronunţată de Judecătoria sectorului 1

Bucureşti a fost restituit apartamentul în discuţie reclamanţilor în proprietate, dar ulterior s-a

constatat că apartamentul în discuţie a fost vândut de către S.C. "Romvial" S.A. pârâţilor,

persone fizice cu contractul de vânzare – cumpărare nr.1247/112/1997.

Prin sentinţa civilă nr.1908/04.02.1999 pronunţată de Judecătoria sectorului 1

Bucureşti, în dosarul nr.1294/1998 s-a respins ca inadmîşibilă cererea formulată de reclamanţi.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că reclamanţii au formulat o

acţiune în constatarea nulităţii absolute a constractului de vânzare – cumpărare nr.1247/1997

dar că nu poate fi utilizată această cale prevăzută de art.111 C.pr.civ., câtă vreme reclamanţii

pot să ceară realizarea dreptului.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii motivând că prin acţiunea

formulată, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a actului de vânzare – cumpărare

încheiat între pârâţi, s-a urmărit de către reclamanţi să nu ajungă într-o situaţie mai grea decât

cea avută anterior încheierii actului de vânzare – cumpărare între pârâţi, iar acest lucru nu era

posibil decât în urma unei acţiuni în constatarea nulităţii actului, cu repunerea părţilor în

situaţia anterioară actului.

Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a civilă, prin decizia civilă nr.1948/A/6 septembrie

1999, pronunţată în dosarul nr.1936/1999, a admis apelul declarat de reclamanţii M.F şi M.T.,

a desfiinţat sentinţa civilă nr.1908/1999 şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Pentru a pronunţa această decizie, Tribunalul Bucureşti a constatat următoarele:

Prin cererea introductivă de instanţă reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii

absolute a actului de vânzare – cumpărare încheiat între pârâţi pentru cauză ilicită şi fraudă la

lege, temeiul juridic al acţiunii constituindu-l prevederile art.480 C.civ., şi art.1 şi 9 lit.a din

Legea nr.112/1995.

Acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic nu trebuie confundată cu

acţiunea în constatare.

Aceasta deoarece acţiunea în constatare întemeiată pe dispoziţiile art.111 C.pr.civ. este

cea prin care reclamanţii solicită instanţei să se constăte existenţa unui drept al lor sau

inexistenţa unui drept al pârâtului, iar prin acţiunea de faţă reclamanţii au solicitat constatarea

41

nulităţii absolute a contractului de vânzare – cumpărare încheiat între pârâţi, cu nesocotirea

unor dispoziţii legale cu caracter imperative prevăzute de Legea nr.112/1995. S-a mai arătat în

motivarea deciziei tribunalului că prin cererea de repunere a părţilor în situaţia anterioară

reclamanţii nu tind la realizarea unui drept al lor, cum în mod greşit a reţinut prima instanţă,

repunerea operând numai între părţile contractante, respective între pârâţi.

Împotriva acestei decizii a tribunalului au declarat recurs B.N. şi B.R. cerând casarea ei

şi respingerea apelului, motivând printre altele că instanţa de apel nu a luat în considerare

obiectul acţiunii precizat de reclamanţi la instanţa de fond, conform căreia aceştia formulează o

acţiune în constatare, prin care solicită a se constata nulitatea absolută a unui act juridic.

Examinând decizia în raport de motivele formulate se constătă că recursul este

nefondat.

Astfel, reclamanţii – intimaţi au exercitat acţiunea în constatarea nulităţii absolute a

unui act juridic – contract de vânzare – cumpărare încheiat între pârâţi, nu acţiunea în

constatare a existenţei sau inexistenţei unui drept întemeiată pe dispoziţiile art.111 C.pr.civ.

Prin cererea introductivă de instanţă intimaţii – reclamanţi au precizat acţiunea ca fiind

în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare – cumpărare încheiat între pârâţi,

acţiune admîşibilă în justiţie, dreptul la acţiune în constatarea nulităţii absolute a unui act

juridic fiind imprescriptibilă şi aparţinând oricărei persoane ce are un interes juridic de ocrotit.

Reclmanţii – intimaţii au îndeplinit cerinţa legală de a stabili prin cererea de chemare în

judecată obiectul acţiunii, potrivit acestuia instanţa urmează a soluţiona cererea în constatarea

nulităţii absolute a contractului de vânzare – cumpărare.

Nulitatea absolută este sancţiunea aplicabilă actelor juridice ce au fost încheiate cu

încălcarea normelor legale cu caracter imperativ, pe când acţiunea în constatare întemeiată pe

dispoziţiile art.111 C.pr.civ., are caracter subsidiar şi tinde la consolidarea dreptului

proprietarului aflat în posesia bunului, fie pentru că a fost contestat, fie pentru a-l face opozabil

terţilor.

In sistemul nostru de drept nulităţile absolute nu operează fără intervenţia justiţiei,

astfel că nulitatea absolută se constătă de instanţă.

Dar, fiind o acţiune în contestarea nulităţii actului juridic nu poate fi primită în înţelesul

art.111 C.pr.civ., ca o acţiune în realizare, efectul ei fiind desfiinţarea actului juridic, deci

schimbarea unei situaţii juridice, fapt ce nu se întâmplă în cadrul acţiunii în constatare.

42

Nu se poate vorbi de aplicarea greşită a legii în soluţionarea fondului litigiului,

deoarece, aşa cum s-a arătat, greşit s-a soluţionat cauza de prima instanţă pe excepţia

inadmîşibilităţii acţiunii în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic, aspect faţă de care

instanţa nu a manifestat rol activ în stabilirea motivelor de nulitate absolută.

Instanţa de apel nu a interpretat eronat probele administrate când a stabilit că acţiunea

în constatarea nulităţii absolute nu trebuie confundată cu acţiunea în constatare – art.111

C.pr.civ. – şi că repunerea în situaţia anterioară operează numai între pârâţi, interesul

intimaţilor – reclamanţi fiind de a se constata nulitatea absolută a actului juridic încheiat între

pârâţi.1

8. Comunicarea actelor de procedură

8.1 Citarea si comunicarea actelor de procedură

Au menirea să asigure înfăpuirea a două din principiile de bază ale dreptului procesual

civil: principiul dreptului la apărare şi principiul contradictorialităţii. Codul de procedură

civilă reglementează citarea şi comunicarea actelor de procedură civilă prin art.85-100.2

Potrivit art.85 C. pr. Civ. Judecătorul nu poate hotări asupra unei cereri decât după

citarea sau înfăţişarea părţilor, afară numai dacă legea nu dispune altfel. Art. 107 C.pr. civ.

Prevede ca preşedintele va amâna judecarea pricinii ori de câte ori constată că partea care

lipseşte nu a fost citată cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii.

Din cuprinsul acestor două texte de lege deducem următoarele principii:

1 Curtea de Apel Bucureşti, Culegere de practică judiciară în materie civilă 2000, Editura Rosetti, Bucureşti 2002, p.2222 M. Fodor, Drept procesual civil, ed. a II-a, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008 pag 521

43

-judecata în procesul civil se face cu citarea părţilor afară de cazul când legea nu

dispune altfel

-în procesul civil părţile nu sunt obligate să se înfăţiseze la judecată

8.2 Citaţia

Citarea este actul procedural prin care participanţii la judecată sunt înştiinţati cu privire

la existenţa procesului, a termenelor de judecată şi locului unde se va desfăsura judecata.1

Citarea părţilor în orice cauză civilă este obligatorie (art. 85 Cod procedură civilă).

Legea prevede că instanţa are obligaţia să verifice dacă părţile au fost citate şi să amâne

judecarea pricinii ori de câte ori constată că partea care lipseşte nu a fost citată cu respectarea

condiţiilor prevăzute de lege, sub pedeapsa nulităţii (art. 107 Cod procedură civilă). În unele

cazuri citarea părţilor este lăsată la aprecierea instanţei, ca de exemplu în materia asigurării

dovezilor. Prin intermediul citaţiei sunt încunoştinţaţi de a se prezenta în faţa instanţei şi alţi

participanţi : martori, experti, traducători, etc.

8.3 Cuprinsul citaţiei

 Potrivit art. 88 Cod procedură civilă, citaţia trebuie emisă în formă scrisă şi să

cuprindă menţionarea suscitatului text. Citaţia este compusă din două părţi:

-citaţia propriu zisă

-dovada de înmânare

Citaţia propriu-zisă trebuie să cuprindă o serie de menţiuni, în mod obligatoriu lipsa lor

atrăgând nulitatea citaţiei. Aceste menţiuni sunt :2

a)arătarea anului, lunii, zilei şi orei de înfăţişare

b)arătarea instanţei şi a sediului acesteia

c)parafa şefului instanţei şi semnătura grefierului.

d)numele domiciliul şi calitatea celui citat

Menţiunile de mai mică importanţă, pentru lipsa cărora instanţa nu prevede nulitatea

decât în cazul în care partea interesată dovedeşte că prin lipsa lor a suferit o vătămare ce nu

poate fi înlăturată decât prin anularea citaţiei, sunt:

1 Gabriel Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. I, Editura All Beck, Bucureşti, 2001; pag 543

2 M. Fodor, Drept procesual civil, ed. a II-a, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008 pag. 498

44

a)numărul şi data emiterii precum şi numărul dosarului

b)numele şi domiciliul părţii potrivnice

c)felul pricinii

d)alte menţiuni prevazute de lege

Dovada de înmânare, respectiv procesul verbal încheiat de agentul procedural

însîrcinat cu înmânarea citaţiei, potrivit art. 100 Cod procedură civilă, ar trebui să cuprindă :

a)anul, luna, ziua când a fost încheiat

b)numele celui care l-a încheiat

c)funcţia acestuia

b)numele, prenumele, domiciliul celui căruia i s-a facut comunicarea, cu arătarea

numărului, etajului, apartamentului sau camerei, daca cel căruia i s-a facut comunicarea

locuieşte într-o clădire cu mai multe etaje sau apartamente sau la hotel şi dacă actul de

procedură a fost înmânat la locuinţa sa, ori a fost afişat pe uşa acelei locuinţe

e)arătarea instanţei care a emis citaţia şi termenul de înfăţişare

f)arătarea eventualelor acte ce i se comunică odată cu citaţia

g)numele şi calitatea celui căruia i s-a făcut înmânarea, sau locul unde s-a facut

afisarea

h)semnătura celui care a încheiat procesul verbal.

Majoritatea menţiunilor pe care trebuie să le cuprindă procesul verbal de înmânare a

citaţiei  sunt sancţionate în mod expres cu nulitatea (art. 100 al 3 Cod procedură civilă). Face

excepţie indicarea funcţiei agentului procedural şi a înscrisurilor comunicate odată cu citaţia.1

Potrivit art. 100 alineatul ultim Cod procedură civilă, procesele verbale de îndeplinire a

procedurii de citare încheiate de agenţii procedurali fac dovada până la înscrierea în fals.

Dovada de înmânare semnată de cel citat sau procesul verbal încheiat de agentul

procedural, în cazul în care cel citat nu a fost găsit, sunt singurele acte cu care se poate face

proba că procedura de citare a fost îndeplinită.

8.4 Persoanele cărora li se înmaneaza citaţia

Art. 87 Cpc stabileşte anumite reguli speciale de citare:2

1 V.M.Ciobanu, G.Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009 pag. 5432 Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă adnotat, Ediţia a II-a, Editura Hamangiu, Bucuresti, Bucuresti, 2007 pag. 532

45

1.statul, judeţul, comuna şi celelalte persoane juridice de drept public, în persoana

capului autorităţii la contenciosul sediului central al administraţiei respective sau, în lipsa de

contencios, la sediul administraţiei;

2. persoanele juridice de drept privat, prin reprezentanţii lor, la sediul principal sau la

cel al sucursalei ori, după caz, al reprezentanţei;

3. asociaţiile şi societăţile care nu au personalitate juridică, prin organele lor de

conducere, la sediul administraţiei lor;

 4.Abrogat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138 din 14 septembrie 2000.

5. cei supusi procedurii reorganizarii judiciare si a falimentului prin administratorul

judiciar ori, după caz, lichidatorul judiciar;

6. incapabilii, prin reprezentanţii lor legali.

In caz de numire a unui curator special, citarea se va face prin acest curator;

7. personalul misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare ale României, cetăţenii

români trimişi ca funcţionari la organizaţii internaţionale, precum şi membrii lor de familie

care locuiesc cu ei, aflaţi în străinătate, prin Ministerul Afacerilor Externe.

Cetăţenii români, alţii decât cei prevăzuţi în alineatul precedent, aflaţi în străinătate in

interes de serviciu, prin organele centrale care i-au trimis sau în subordinea cărora se află cei

care i-au trimis;1

8. în cazul în care prin tratate sau convenţii internaţionale la care este parte România

sau prin acte normative speciale nu se prevede o altă procedură, cei care se află în străinătate,

având domiciliul sau reşedinţa cunoscută, printr-o citaţie scrisă trimisă cu scrisoare

recomandată cu dovada de primire. Daca domiciliul sau reşedinţa celor aflaţi în străinătate nu

sunt cunoscute, citarea se face prin publicitate.

În toate cazurile, daca cei aflaţi în străinătate au mandatar cunoscut în ţară, va fi citat şi

acesta;

9. cei cu domiciliul sau reşedinţa necunoscută, prin publicitate; în ceea ce priveşte

citarea prin publicitate, dacă reclamantul invederează că, deşi a făcut tot ce i-a stat în putinţă,

nu a izbutit să afle domiciliul pârâtului, preşedintele instanţei va dispune citarea acestuia prin

publicitate. Aceasta modalitate de citare se realizează prin afisarea citaţiei la usa instanţei si

publicarea ei în Monitorul Oficial  al României sau într-un ziar mai răspândit, când

1 I.Leş, Tratat de drept procesual civil, ediţia a V-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2008 pag. 521

46

preşedintele instanţei apreciază că o asemenea măsură este necesară. Afişarea şi publicarea

citaţiei se face cu cel putin 15 zile înaintea de termenul de judecată, iar în pricinile urgente, cu

cel putin 5 zile (art. 95 Cpc).

10.moştenitorii, până la intervenirea lor în proces, printr-un curator special, numit de

instanţă.1

8.5 Înmânarea citaţiei (art. 90-98 Cod procedură civilă).

Avand în vedere dificultatea situaţiei în care s-ar putea găsi cel citat. Comunicarea

citaţiei şi a celorlalte acte procedurale se face:

-prin agenţii procedurali ai instanţei sau prin orice alt salariat al acesteia

-prin agenţi sau salariati ai altor instanţe, în ale căror circumscripţii se află cel căruia i

se comunica actul

Daca totuşi comunicarea nu se poate face în modalităţile aratate mai sus, se va face :

-prin poşta, cu scrisoare recomandata, cu confirmare de primire

-prin alte mijloace care asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii

acestuia. În acest caz nu este suficientă confirmarea că s-a facut transmiterea prin fax, telex,

etc., ci este necesar ca la dosar să existe confirmarea primirii actului de către destinatar.

Împreună cu citaţia, se comunică părţilor, atunci când este cazul, şi acte de procedură,

cum ar fi : copie de pe cererea de chemare în judecată şi înscrisurile care o însoţesc, cererea

modificată de către reclamant la prima zi de înfăţişare, copie de pe hotărâre, cand aceasta este

necesară pentru curgerea termenului de exercitare a unei căi de atac ordinare. 2

Cu privire la modul unde trebuie înmânată citaţia, art. 90 Cod procedură civilă

stabileşte regula ca atat înmânarea citaţiei cât şi comunicarea celorlalte acte de procedură se

face la domiciliul sau reşedinţa celui citat.

În acelaşi articol sunt reglementate şi unele derogări pentru cazurile când cel citat nu se

află la domiciliul sau sau la reşedinţa sa. Astfel :

a)citaţia poate fi înmânată persoanei citate în orice loc va fi întâlnită de agentul

procedural cu condiţia ca aceasta să fie de acord cu primirea citaţiei şi să semneze de primirea

ei.

1 I.Leş, Tratat de drept procesual civil, ediţia a V-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2008 pag 524

2 ? Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă adnotat, Ediţia a II-a, Editura Hamangiu, Bucuresti, Bucuresti, 2007 pag 555

47

b)cei aflati sub arme se citeaza prin comandamentul superior cel mai apropiat

c)cei care fac parte din echipajul unui vas comercial se citează, în lipsa unui domiciliu

cunoscut la capitania portului unde se găseşte înregistrat vasul

d)cei deţinuţi se citează prin administraţia închisorii

e)cei care se află internaţi într-un spital sau orice altă aşezare spitalicească se citează

prin administraţia aşezământului.

Art. 92 Cod procedură civilă se ocupa de modul cum trebuie sa procedeze agentul

pentru a înmâna citaţia celui în cauză. Se disting trei situaţii :1

a)când cel citat este găsit la domiciliu, citaţia trebuie predată persoanei căreia îi este

adresată. Agentul procedural va proceda mai întai la identificarea persoanei, după care,

predându-i citaţia, o va pune să semneze adeverinţa de primire. Identificarea  celui citat şi

semnătura de primire va trebui să fie certificată de agentul procedural. Daca cel citat refuză

primirea citaţiei sau dacă, primind-o refuza ori nu poate să semneze de primire, agentul

procedural ii va lasa citaţia şi va încheia un proces verbal despre cele întâmplate.2

b)când cel citat lipseşte de la domiciliu, agentul procedural va putea să înmâneze

citaţia unei persoane capabile din familia acestuia sau unei persoane care locuieşte împreună

cu destinatarul citaţiei sau care primeşte în mod obişnuit corespondenţa, specificând această

situaţie în procesul verbal pe care-l încheie. În caz de refuz sau neputinţă de a semna în

procesul verbal se va face vorbire despre situaţia ivită.

c)în cazul în care agentul  procedural nu găseşte pe nimeni la domiciliu, va proceda la

afisarea citaţiei pe uşa locuinţei celui citat, încheind un proces verbal despre această situaţie.

În legatură cu locul unde urmează a fi înmânată citaţia, Codul de procedură civilă, în

art. 94-98 face următoarele precizări foarte importante:

a)în conformitate cu dispoziţiile art. 94 Cod procedură civilă, dacă clădirea în care

trăia partea citată s-a dărâmat ori a devenit nelocuibilă, agentul procedural va restitui citaţia

grefei instanţei care va încunoştinţa partea, pentru ca aceasta să facă investigaţii şi să

comunice noua adresă la care urmează să se facă citarea.3

b)art. 98 Cod procedură civilă se ocupă de ipoteza modificării de domiciliu în cursul

procesului. Partea aceasta este obligată să aducă acest fapt la cunoştinta instanţei precum şi

1 I. Stoenescu, S. Zilberstein , Drept procesual civil. Teoria generala. Judecata la prima instanţa. Hotararea, editia a II-a, Editura Didactică şi pedagogică, Bucuresti, 1983 pag. 5342 V.M.Ciobanu, G.Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009 pag. 5433 V.M.Ciobanu, G.Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009pag. 544

48

părţii adverse. Nerespectarea acestei obligaţii atrage sancţiunea neluării în seama a schimbării

de domiciliu şi, în consecinţă, citarea va fi considerată ca valabil îndeplinită la vechea adresa.

În afară de reglementarea generală facută prin art. 92, Codul de procedură civilă

reglementează si unele cazuri speciale privind modul de citare a unor anume categorii de

persoane.

1)citarea statului şi a persoanelor juridice. Ministerul Finanţelor Publice va fi citat ca

reprezentant al statului numai atunci când statul participă nemijlocit, în nume propriu, în

raporturile juridice deduse judecăţii. Potrivit art. 91Cod procedură civilă, atunci când se

citează o persoană juridică sau un organ al administraţiei de stat, citaţia şi toate celelalte acte

de procedură se înmânează funcţionarului însărcinat cu primirea corespondenţei, care va

semna dovada de primire.1

2)citarea persoanei care participă în proces prin reprezentant. Persoanele incapabile

vor fi citate prin reprezentantii lor legali, potrivit art. 86 pct. 6 Cod procedură civilă. În cazul

în care persoanei incapabile nu i s-a numit un reprezentant şi există urgenţă, la cererea părţii

interesate se va numi un curator special  care să o reprezinte până la numirea reprezentantului

sau legal. Într-un asemenea caz, citarea se face prin acest curator, potrivit art. 44 si 98 pct. 6 al

2 Cod procedură civilă.2

Tot printr-un curator special vor fi citaţi şi moştenitorii care preiau poziţia procesuală a

autorului lor pâna la intervenirea lor în proces (art. 87 Cod procedură civilă).

În cazul în care una dintre părţi participă la proces printr-un reprezentant convenţional,

aceasta poate cere ca actele de procedură, inclusiv citarea să se facă la domiciliul

reprezentantului.

3)citarea persoanelor care se află în străinătate. Membrii corpului diplomatic şi

oficiilor consulare romane, cetăţeni romani, trimişi ca funcţionari în organizaţii internaţionale,

precum şi membrii lor de familie vor fi citaţi prin Ministerul Afacerilor Externe.3

Ceilalţi cetăţeni români aflaţi în străinătate în interes de serviciu, vor fi citaţi   prin

organele centrale care i-au trimis sau în subordinea cărora se afla cei care i-au trimis.

Persoanele aflate în străinătate în orice alte ocazii, dacă au domiciliul sau reşedinţa cunoscută

1 Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă adnotat, Ediţia a II-a, Editura Hamangiu, Bucuresti, Bucuresti, 2007 pag. 5562 I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. Europa Nova, Bucuresti, 1995 pag. 5213 I. Stoenescu, S. Zilberstein , Drept procesual civil. Teoria generala. Judecata la prima instanţă. Hotararea, editia a II-a, Editura Didactică şi pedagogică, Bucuresti, 1983 pag. 567

49

şi, prin tratate ori convenţii internaţionale nu se prevede o altă procedură, vor fi citate la

această adresă, printr-o scrisoare recomandată. Recipisa de primire a scrisorii la poşta este

dovada de înmânare.

Dacă aceste persoane au în ţara un mandatar cunoscut, va fi citat şi acesta (art. 87 pct.

8 Cod procedură civilă).

Persoanele care nu au domiciliu cunoscut vor fi citate  prin publicitate .

Procedura citării prin publicitate se  face  la  cererea  reclamantului care  trebuie  să

invedereze instanţei  că a  facut tot  ce  i-a  stat in putinţă  pentru  a  afla  domiciliul pârâtului .

8.6 Locul citării

Înmânarea citaţiei si a tuturor actelor de procedură se face la domiciliul sau resedinta

celui citat, sau oriunde cand cel citat primeste citaţia, asa cum prevede art. 90 Cod procedură

civilă.1

Înmânarea citaţiilor şi a tuturor actelor de procedură, în cazurile prevăzute de art. 87

pct. 1,2,3,5,7 precum şi cele prevăzute de art. 90 al 3,4,5 si 6, atunci când actul urmează a fi

înmânat unui avocat sau notar public , se poate face funcţionarului sau persoanei însarcinate

cu primirea corespondenţei, care şi-a arătat clar numele şi prenumele, calitatea, şi a semnat

dovada (art. 91 Cod procedură civilă). Nu este necesară aplicarea ştampilei.

Citaţia şi celelalte acte de procedură se înmânează personal celui citat, care va semna

dovada de primire. (art. 92 Cod procedură civilă).

Dacă cel citat, este găsit la domiciliu, dar refuză să primească citaţia sau, primind-o, nu

vrea ori nu poate să semneze dovada de primire, agentul ii va lasa citaţia sau, in cazul

refuzului de primire, o va afisa pe uşa locuinţei acestuia, încheind despre acestea proces-

verbal. Daca există menţiunea că s-a comunicat actul prin afisare, dar nu se arată la ce adresa

s-a facut afişarea, şi nici motivele pentru care s-a procedat în acest mod, comunicarea este

lovită de nulitate.2

Daca cel citat nu este găsit la domiciliu, agentul va înmâna citaţia unei persoane din

familie, sau în lipsa acesteia, oricărei persoane care  locuieşte cu cel citat, cu excepţia

persoanelor sub 14 ani sau a persoanelor lipsite de judecată. Persoana care primeste citaţia va

1 Gabriel Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. I, Editura All Beck, Bucureşti, 2001; pag. 5192 Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă adnotat, Ediţia a II-a, Editura Hamangiu, Bucuresti, Bucuresti, 2007 pag. 545

50

semna dovada de primire. Daca aceste persoane nu vor sau nu pot să semneze, agentul le lasă

citaţia şi încheie proces verbal.

Dacă persoanele respective nu vor să primească citaţia sau agentul nu găseşte pe

nimeni la domiciliul celui citat, va afisa citaţia pe usa celui citat şi încheie proces verbal.

Simpla menţiune facută în procesul verbal că s-a afisat citaţia pe uşa locuinţei, fără a se arăta

şi apartamentul, face ca, în cazul imobilelor cu mai multe etaje şi apartamente, procedura de

citare să fie considerată nulă, deoarece nu se poate verifica daca afişarea s-a facut pe uşa

locuinţei proprii celui citat.1

Daca cel citat locuieşte la hotel, sau într-o clădire cu mai multe apartamente şi nu este

indicat numărul camerei sau apartamentului, agentul va înmâna citaţia administratorului sau

portarului sau celui care în mod obişnuit il inlocuieşte, sau dacă aceştia refuză să o primească,

va afişa citaţia pe usa principală a clădirii şi va încheia proces verbal.

În cazul persoanelor juridice, procedura de citare, şi nici comunicarea altor acte de

procedură nu este posibilă prin afisare, cu excepţia cazurilor în care se refuză primirea sau

daca se constată lipsa oricăror persoane la sediul acestora (art. 92/1 Cod procedură civilă).

Proba îndeplinirii procedurii de citare se face numai cu dovada de primire sau procesul

verbal, nefiind posibile alte probe. Dovezile de înmânare trebuie să existe la dosar.2

În ce priveşte procedura de citare a părţilor cu domiciliul în străinătate, trebuie

respectate prevederile Legii nr. 189/2003 privind asistenţa juridică internaţională în materie

civilă şi comercială.

Astfel, conţinutul şi forma cererii sunt stabilite de art. 6 din această lege, care prevede

cuprinsul cererii de asistenţă judiciară internaţională referitoare la comunicarea de acte:3

a) denumirea autorităţii judiciare de la care emana actul ce urmează a fi transmis;

b) numele şi calitatea părţilor;

c) natura actului de transmis;

d) adresa destinatarului;

e) indicarea tuturor documentelor-anexă la actul ce se transmite;

1 I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. Europa Nova, Bucuresti, 1995 pag. 5432 Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă adnotat, Ediţia a II-a, Editura Hamangiu, Bucuresti, Bucuresti, 2007 pag. 4763 M. Fodor, Drept procesual civil, ed. a II-a, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008 pag.411

51

f) indicarea termenului fixat de autoritatea judiciară.

Cererea va fi însoţită de actul care urmează a fi comunicat, în dublu exemplar.

La cerere se va anexa şi formularul de dovadă a comunicării, care va cuprinde

următoarele menţiuni :

a) denumirea autorităţii judiciare solicitante;

b) actele transmise în vederea comunicării;

c) numele şi domiciliul destinatarului;

d) denumirea autorităţii judiciare solicitate;

e) numele şi calitatea persoanei care a primit actele (destinatar, soţ, rudă - pentru

persoanele fizice, sau funcţia - pentru persoanele juridice);

f) semnatura destinatarului (cu aplicarea ştampilei, pentru persoanele juridice);

g) data comunicării actelor;

h) motivele necomunicării (refuzul destinatarului, adresa schimbată etc.);

i) semnatura agentului de procedură şi ştampila autorităţii judiciare solicitate.

În ceea ce priveşte traducerea cererii şi a documentelor anexă, art. 7 prevede că „Dacă

prin convenţii internaţionale nu se prevede altfel, cererea şi documentele-anexă vor fi traduse

în limba statului solicitat, astfel:

a) cererea de asistenţă judiciară internaţională - prin grija Ministerului Justiţiei;

b) documentele-anexă - prin grija autorităţilor judiciare române şi pe cheltuiala părţilor

interesate, în afară de cazurile în care părţile sunt scutite de plata cheltuielilor judiciare;

c) formularul de dovadă a comunicării va avea titlul şi menţiunile tipărite în limbile

franceză, engleză şi germană, prin grija Ministerului Justiţiei.”

Art. 8 din Legea nr. 189/2003 stabileşte ca : „  (1) Dovada comunicării de acte în

străinătate se face astfel:

a) la comunicarea prin poştă, direct destinatarului actului - cu dovada de primire a

scrisorii recomandate ce conţine citaţia şi documentele-anexă;

b) la comunicarea prin intermediul autoritatii centrale competenţe a statului solicitat

ori al mîşiunii diplomatice sau consulare a Romaniei din statul solicitat - cu formularul

prevazut la art.6 alin. (3).

(2) În cazul în care destinatarul refuză primirea actelor sau nu locuieşte la adresa

indicată de reclamant, autoritatea judiciară română va proceda conform normelor relevante din

52

dreptul comun. Citarea prin publicitate se face cu cel putin 40 de zile inaintea termenului de

judecată; în cazuri urgente, acest termen poate fi redus la 20 de zile.”

La data de 1 aprilie 2004 a intrat în vigoare Convenţia privind notificarea şi

comunicarea în străinatate a actelor judiciare si extrajudiciare in materie civilă sau comerciala,

încheiata la Haga la 15 noiembrie 1965, la care Romania a aderat prin Legea nr. 124/2003.

În acest sens, în vederea îndeplinirii procedurii de citare în străinătate se vor utiliza

formularele privind cererea în vederea notificării şi comunicării în străinătate a unui act

judiciar sau extrajudiciar şi dovada de înmânare transmise la instanţe de Ministerul Justiţiei-

Directia relatii internationale si drepturile omului, tinandu-se seama si de lista statelor-părţi la

Conventia de la Haga, care, de asemenea, a fost transmisa instanţelor.

8.7 Darea si luarea  termenului în cunoştinţă

 În  principiu, comunicarea  actelor de procedură se  face  la  domiciliul sau reşedinţa 

celui citat. De  la  acest principiu  art.153 Cod procedură civilă, face  următoarea derogare:

”Partea  care a  fost prezentă la  înfăţişare  ea  însăşi sau prin  mandatar nu va  mai fi  citată în

tot cursul  instanţei, fiind  presupus  că cunoaste  termenul  urmator „.1

În legatură cu aplicarea  art.153 Cod procedură civilă  se  impune  a  fi facută

următoarea  precizare: nu este  suficient ca  procedura de  citare să fi  fost completă la 

termenul  fixat pentru  înfăţişare  ci se  cere ca  partea  să fi  fost cel  putin  o dată prezentă în

instanţă.2

Art.153 prevede  însă  şi  3 cazuri excepţii in care  luarea  termenului în  cunoştinţă nu 

operează fiind  necesară o noua citare. Aceste  cazuri sunt:

a.  cazul redeschiderii judecăţii  după  ce  a  fost suspendată sau   amanata fara termen;

art.155  si 245  Cod procedură civilă

b. cazul repunerii cauzei  pe  rol  după  inchiderea  dezbaterilor  art.151  Cpc.

c. cazul in care s-a incuviintat  chemarea părţii la  interogator .

Termenele  care  au fost date in  cunoştinţă părţilor  sau  pentru care  au fost emise 

citaţiile  nu pot  fi preschimbate  decat  prîntr-o noua  citare  a  părţilor  si numai  pentru 

motive  temeinice – art. 153 al.3 Cpc.

 Preschimbarea termenului luat în cunoştinţă sau pentru care au fost trimise citaţii, se

poate face numai pentru motive temeinice şi cu citarea părţilor, în termen scurt, în camera de

1 F. Magureanu, Drept procesual civil, Ed. a V-a, Ed. All Beck, 2004 pag.3892 I.Leş, Tratat de drept procesual civil, ediţia a V-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2008 pag 499

53

consiliu. Preschimbarea termenului se face de către completul de judecată, daca procesul a

început, iar dacă nu a avut loc nici o sedinţă de judecată, cererea va fi soluţionată de către

preşedintele instanţei, vicepreşedintele, preşedintele de secţie sau judecătorul care il

înlocuieşte.1

Potrivit art.89  Cpc citaţia  va  fi  înmânată sub  pedeapsa  nulităţii părţii cu  cel putin

5  zile  înaintea  termenului de judecată. Dacă partea, personal sau prin mandatar, se

înfăţişează, orice viciu de procedură se acoperă. În acest caz partea are dreptul să ceară

amânarea dacă nu i s-a înmânat citaţia în termen, împrejurare care se va consemna în

încheierea de sedinţă.2

Citarea  prin publicitate  se  face prin  afisarea citaţiei la  usa  instanţei  cu cel putin 15 

zile  inaintea  termenului de  judecată. In  pricinile  urgente  acest termen poate fi scurtat pana

la  5  zile  - art. 95 al.2 si 3.

Nerespectarea  acestui termen este  asa după  cum prevede  textul sub  sancţiunea 

nulităţii.

In consecinţă  partea citată fară  expunerea  acestui termen  poate   dacă se  înfăţişează

să ceară amânarea  judecăţii. În  cazul în care  partea  nu se  prezintă şi  judecată  se  face  în

lipsă, partea  interesată poate  să ceară anularea  hotărârii pe  motiv  de  neregulată citare fară

a mai  fi  ţinută să facă dovada  cauzării unui  prejudiciu .

Alte  dispoziţii legale privind  procedura citării. Potrivit  art.97 din  Codul de 

procedură civilă , actele  de  procedură nu pot  fi  îndeplinite  în zilele de  sărbătoare legală

decât  în cazuri grabnice  şi  cu  încuviinţarea  prealabilă a preşedintelui instanţei.3

Agentul procedural dacă  nu îndeplineste  procedura citării în  conformitate  cu legea 

şi din  această  cauză  pricinuieşte  amânarea  dosarului poate  fi  amendat de  către  instanţă şi

obligat  la despăgubiri faţă de  partea  vătămată potrivit art.99 Cpc. Cererea  de scutire a

amenzii  va  fi soluţionată tot de  către  instanţă printr-o  încheiere  în camera de consiliu.

8.8 Mandatul de aducere

1 V.M.Ciobanu, G.Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009 pag. 5112 Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă adnotat, Ediţia a II-a, Editura Hamangiu, Bucuresti, Bucuresti, 2007 pag. 5013 Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă adnotat, Ediţia a II-a, Editura Hamangiu, Bucuresti, Bucuresti, 2007 pag. 503

54

 Este  un act de  procedură prin care   instanţa de judecată cere  organului de  stat

( politia)  sa aduca inaintea  a  pe  martori sau  experti care  r5efuza  sa se  prezinte  in urma 

citării  obisnuite .

R O  M Â N  I A

Tribunalul Braşov cu sediul in Braşov, b-dul 15 Noiembrie nr. 45, Judeţul Braşov.

Dosar civil nr. «Număr_dosar»/«An»

CITAŢIE

emisa la «emisa_zi», luna «emisa_luna» anul «emisa_an»

                                                                                                         

          Numele «Nume» prenumele «Prenume» porecla «Porecla» din (comuna, satul,

orasul) «Oras», str.«Strada», nr.«nr», bl.«bloc», sc.«scara» et.«etaj» ap.«apartament»,

judet/sector «judet» este chemat la aceasta instanţa, camera «camera» pentru ziua de  «data» 

luna «luna» anul «an1», ora «ora» in calitate de «calitate» in proces cu «in_proces_cu» pentru

«pentru»

          O dată cu prezenţa se comunică un exemplar de pe acţiune şi următoarele acte:

«observaţii»

          În caz de neprezentare a părţilor, judecată se va face in lipsa, conform

dispoziţiilor procedurale, iar in caz de neprezentare a martorilor, expertilor sau interpretilor,

acestia vor fi sanctionati cu amenda.

          În procesul civil paratul este obligat sa depuna intampinare si actele de care se

serveste in proces cu cel putin 5 zile inainte de termenul fixat pentru judecată.

          Până la termen, sunteţi obligat a depune taxa de timbru în suma de       «timbraj»

lei, sub sancţiunea anulării cereriia

                   ss. PREŞDINTE                                                           Grefier

Dovada de indeplinire a procedurii de citare

Proces-verbal                          

Astazi _____________ luna _____________ anul _____________

          Subsemnatul, agent ______________________________ avand de înmânat

citaţia nr. «Număr_dosar»/«An» emisa de  TRIBUNALUL BRASOV  m-am deplasat in

55

comuna, satul, orasul, «Oras», str.«Strada», nr.«nr», bl.«bloc», sc.«scara», etaj «etaj»,

ap.«apartament», judet (sector) «judet» la adresa numit «Nume» «Prenume» citat in calitate de

«calitate» in proces cu «in_proces_cu» pentru «pentru» in ziua de «data» luna «luna» anul

«an1», ora «ora» la  Tribunalul BRASOV cu mentiunea de a depune taxa de timbru de lei

«timbraj» unde:

          1. Gasind pe ________________________________________________

destinatar, sot, ruda cu destinatarul, persoana care locuieste cu destinatarul, portar,

administrator; serviciul de registratura sau funcţionarul insarcinat cu primirea corespondentei,

serviciul personal, administratia spitalului, comandamentul unitatii militare, administratia

locului de detinere.

          a) acesta a primit, semnand, in fata noastra;            «observatii»

          b) refuzând primirea, am afisat actul;

          c) primind actul, a refuzat sa semneze de primire;

          d) primind actul, nu a putut sa semneze de primire deoarece

____________________________________________________

____________________________________________________

          2. Am afişat actul pe usa principală a locuinţei destinatarului; pe uşa principală a

clădirii hotelului .

          a) persoana prevazuta la pct. 1 a refuzat primirea;

          b) nici o persoana de la pct. 1 nu a fost găsita;

          c) in lipsa persoanelor de la pct. 1 nu s-a putut afla daca/cand cel citat poate fi

găsit;

          d) persoana vizata schimbandu-si adresa, nu s-a putut afla (noua adresa este

_____________________________________________________________________

_____________________________________);

          e) persoana citata fiind o institutie de stat sau firma părţiculara, s-a refuzat

primirea.

          Semnatura agentului,

                       L.S.                             Semnatura primitorului actului,

                                                                                               

_____________________________

56

                                               Calitatea in care a primit actul,

                                                                                               

_____________________________

                                               Actul de identitate al primitorului,

                                                                                               

____________________________

R O M A N I A

 T.P.

Aprobat C.N.P.R.

Nr. 103/DC/5081/1999 

TRIBUNALUL BRAŞOVcu sediul în Braşov, b-dul 15 Noiembrie nr. 45Judetul Brasov                                                                Stampila cu dataNr. «Număr_dosar» /«An»                                                                 prezentării              CITAŢIE                                                                   «observaţii»                   Către:                   Numele «Nume» prenumele «Prenume»str. «Strada» nr.«nr» bloc «bloc» scara «scara» et.«etaj» ap.«apartament» Recomandat                                                                    Localitatea «Oras»Nr. ________                                                                          Judetul /sector  «judet»

Oficiul P.T.T.R. __________________Cod __________________ 

                          Stampila cu                          data sosirii

57

Aprobat de C.N. „Poşta Română” S.A. cu nr. 10.3/DO/3413/16.06.1999

Dosar civil nr.«Număr_dosar»/«An»                   cu termen la «data».«luna»/«an1»                                                                                                  Stampila cu data                                                                                                      prezentăriiDOVADACătre,      TRIBUNALUL BRAŞOV                                                          B-dul 15 Noiembrie  nr.45                                                          Localitatea Braşov                                                          Judeşul Braşov

                                                                          Stampila cu data           înapoierii

 

Oficiul P.T.T.R. __________________Cod __________________ 

58

Recomandat

nr.___________                                                                                                                      Stampila cu       dată sosiriComunicarea actelor de  procedurăPrin aceasta se intelege aducerea la cunoştinţa celor interesaţi (de  regula  părţilor) a

cuprinsului amenzilor, acte ce se efectueaza in cursul judecăţii  de  comunicarea lor, legea  procesuală civilă leagă de cele  mai multe ori curgerea   unui termen sau a  unor  acte  efecte juridice procesuale .

Codul de procedură civilă prevede  necesitatea  comunicării  urmatoarelor  acte de  procedură:

a.copiile de pe  cererile  depuse  in fata  instanţei b.copiile  de  pe  inscrisurile  depuse  drept  mijloc de  probăc.interogatoriu pentru  persoanele juridice .d.copiile  de  pe  hotărârile judecătoreşti .e.încunoştiinţarea  debitorului prin somaţie  sau comandament  ca s-a pornit 

impotriva  sa  o executare  silită.

59

Concluzii

Organizarea şi desfăşurarea procesului civil fiind de interes general, legiuitorul nu a

lăsat la latitudinea părţilor, judecătorului sau organelor auxiliare aspectele referitoare la

stabilirea conţinutului şi a modului de îndeplinire ale actelor de procedură,ci le-a reglementat

în mod amănunţit.

Toate prevederile legale care reglernentează organizarea şi desfăşurarea procesului civil

sunt denumite forme procedurale, aşadar, prin formă procedurală înţelegem orice condiţie

impusă de lege pentru efectuarea unui anumit act de procedură.

Diversele elemente, esenţiale, altele accesorii, poartă denumirea de formalităţi procesuale.

Formele procedurale, luate în ansamblul lor, au menirea de a asigura o judecată dreaptă, care să

aibă loc în cele mai bune condiţii, cu păstrarea egalităţii între părţi, existând astfel premisele ca

judecătorul să pronunţe o hotărâre legală şi temeinică. Luate în parte, diferitele forme

60

procedurale urmăresc şi un scop specific de exemplu, cele referitoare la citarea părţilor

garantează contradictorialitatea şi dreptul de apărare.

Nu exista o definiţie legală a actului de procedură, iar în doctrină nu există un punct de

vedere unitar cu privire la definirea actului de procedură.

Dintre diversele definiţii oferite, ne vom opri la aceea care porneşte de la împrejurarea

că, spre deosebire de dreptul civil, unde se face distincţie între operaţiunea juridică (negotium

iuris) şi înscrisul care probează existenţa operaţiunii (instrumentum probationis), în procedura

civilă, prin act de procedură se înţelege atât operaţiunea juridică, cât actul scris care o

constatată, act scris considerat el însuşi o operaţiune jundică. Deci, operaţiunea juridică în sine

şi actul în legătură cu operaţiunea respectivă sunt acte de procedură distincte, care corespund

unor forme procedurale proprii.

De exemplu, operaţiunea juridică privitoare la introducerea unei cereri de chemare în

judecată este un act de procedură, iar cererea de chemare în judecată este alt act de procedură.

Înţelegem prin acte de procedură operaţiunile juridice şi înscrisurile făcute de participanţii la

proces, în legătură cu activitatea lor procesuală.

BIBLIOGRAFIE

1.Alexandru Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, Editura Dacia,

Cluj-Napoca, 1983

2. F. Magureanu, Drept procesual civil, Ed. a V-a, Ed. All Beck, 2002.

3.Gabriel Boroi , Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. I, Editura

All Beck, Bucureşti, 2001

4. Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă adnotat,

Ediţia a II-a, Editura Hamangiu, Bucuresti, Bucuresti, 2007;

5. I. Deleanu, Drepturile fundamentale ale părţilor în procesul civil, Universul

Juridic, Bucureşti, 2008

61

6. I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. Europa Nova, Bucureşti,

1995,

7. I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, volumul I, II, Editura C.H. Beck,

Bucureşti, 2007.

8. . I. Les, Drept procesual civil. Curs universitar, ed. Lumina Lex, 2002

9. I.Leş, Tratat de drept procesual civil, ediţia a V-a, Editura All Beck, Bucureşti,

2008.

10 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generală. Judecata la

prima instanţă. Hotărârea, editia a II-a, Editura Didactică şi pedagogică,

Bucuresti, 1983

11. M. Fodor, Drept procesual civil, ed. a II-a, vol. I, Ed. Universul Juridic,

Bucureşti, 2008

12. M.Tăbârcă, Drept procesual civil, vol I, ediţia a II-a, Editura Universul

Juridic, Bucureşti, 2008

13. M.Tăbârcă, Ghe. Buta, Codul de Procedură civilă comentat şi adnotat, cu

legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007.

14. V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Ed. Naţional,

Bucureşti, 1997

15. V.M.Ciobanu, G.Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv, Editura C.H.

Beck, Bucureşti, 2009.

62

UNIVERSITATEA’’ ALMA MATER’’ SIBIU

Facultatea de Stiinţe Juridice şi Administrative

Secţia Administraţie Publică

Acte de procedură civilă

63

Coordonator ştiinţific: Absolvent:

Lector univ. dr. Daniela Czika Ban Ioan Liviu

Sibiu 2011

64