Lector dr. Tudor Chiuariu

„Arbitraj”

- Suport de curs ID -

CAPITOLUL I: INTERESUL RECURGERII LA ARBITRAJ

1. CARACTERISTICILE ARBITRAJULUI

2. AVANTAJELE RECURGERII LA ARBITRAJ

1.1. Confidenţialitatea procedurii

1.2. Celeritatea

1.3. Flexibilitatea

1.4. Obligativitatea hotărârii

1.5. Existenţa unui control asupra regularităţii arbitrajului

3. DEZAVANTAJELE RECURGERII LA ARBITRAJ

1. CARACTERISTICILE ARBITRAJULUI

Arbitrajul este o procedură privată, nestatală.

Atunci când părţile recurg la arbitraj, acestea înţeleg să scoată de sub jurisdicţia instanţelor

naţionale soluţionarea litigiilor survenite între ele. Există mai multe motive pentru care

părţile pot alege această modalitate alternativă de soluţionare a litigiilor (ex: celeritatea şi

confidenţialitatea procedurii, specializarea arbitrilor în anumite domenii) şi, prin urmare, se

recurge la arbitraj în foarte multe cazuri1.

În al doilea rând, arbitrajul este realizat de persoane private, care nu dispun de putere

publică. Prin urmare, arbitrii neavând puterea jurisdicţională cu care sunt învestite instanţele

statale, dobândesc puterea de a judeca un anumit litigiu numai în virtutea înţelegerii dintre

părţile la respectivul litigiu. Cu toate acestea, atribuţiile lor se aseamănă în multe privinţe cu

cele ale judecătorilor şi, mai mult, ei beneficiază şi de o anumită imunitate, care diferă de la

stat la stat2.

Părţile la arbitraj pot fi persoane fizice sau juridice sau chiar persoane de drept public, în

măsura în care legea naţională permite.

În România, statul sau autorităţile publice pot încheia în mod valabil convenţii arbitrale fie în

raporturile de drept internaţionale reglementate de Convenţia de la Geneva din 19613 sau

1 Julian D. M. Lew, Loukas A. Mistelis, Stefan Kröll, Comparative international commercial arbitration, The Hague, Kluwer Law International, 2003. 2 Jean-François Poudret, Sébastien Besson, Comparative law of international arbitration, London, Sweet & Maxwell, 2007. 3 Conventia europeană de arbitraj comercial international, încheiată la Geneva, la 21 aprilie 1961, ratificată de România prin Decretul nr. 281/1963 din 25/06/1963.

Convenţia de la Washington din 19654 sau respectiv în alte ipoteze de drept intern

reglementate de legi speciale.

În prezent, situaţiile în care arbitrajul le este permis persoanelor de drept public sunt des

întâlnite, motiv pentru care NCPC tranşează eventualele probleme cu privire la această

capacitate, în art. 534 alin. 2: „statul şi autorităţile publice au facultatea de a încheia

convenţii arbitrale numai dacă sunt autorizate prin lege sau prin convenţii internaţionale la

care România este parte”. În cazul în care o persoană de drept public săvârşeşte acte de

comerţ sau este parte la raporturi juridice susceptibile de a fi supuse arbitrajului, aceasta va

putea încheia în mod valabil convenţii arbitrale în această calitate, similar unei persoane de

drept privat.

2. AVANTAJELE RECURGERII LA ARBITRAJ

După cum am putut observa în cele prezentate anterior, costurile presupuse de procedura

arbitrală nu reprezintă factorul care să determine recurgerea la o astfel de procedură

alternativă de soluţionare a litigiilor, ele fiind de cele mai multe ori superioare celor

percepute de instanţele naţionale.

Există însă o multitudine de avantaje pentru care părţile preferă să aleagă această

procedură, şi nu una tradiţională, cum ar fi: confidenţialitatea, celeritatea, flexibilitatea.

2.1. Confidenţialitatea procedurii

Arbitrajul prezintă în primul rând un ridicat grad de confidenţialitate, procedura urmată fiind

diferită de cea de drept comun, care de regulă se desfăşoară în şedinţă publică, în virtutea

principiului publicităţii care guvernează procedura judiciară.

Procedura arbitrală nu este supusă acestui principiu, ea permiţând în acest fel păstrarea

secretului comercial, aspect foarte important în raporturile de natură comercială. În cadrul

procedurii arbitrale, numai părţile – personal sau prin reprezentant – participă la dezbaterea

litigiului.

Nici hotărârea tribunalului arbitral nu este pronunţată în şedinţă publică, ea fiind comunicată

numai părţilor implicate.

4 Convenţia pentru reglementarea diferendelor relative la investiţii între state şi persoane ale altor state, încheiată la Washington, la 18 martie 1965, semnată de 146 de state până la 7 ianuarie 2010.

2.2. Celeritatea

Un al doilea avantaj al arbitrajului îl reprezintă celeritatea procedurii, aspect care poate fi

esenţial în unele situaţii, în special în raporturile de natură comercială. Această procedură

fiind una derogatorie de la dreptul comun, ea nu este supusă nici formalismului excesiv al

procedurii de judecată de drept comun, nici nu intră pe rolul încărcat al instanţelor

naţionale. Prin urmare, procedura se desfăşoară mult mai rapid, permiţând soluţionarea

eficientă a raporturilor litigioase dintre părţi.

2.3. Flexibilitatea

Un alt avantaj specific acestei proceduri îl constituie flexibilitatea acesteia, părţile fiind

libere să aleagă atât legea aplicabilă fondului, cât şi procedura ce va fi urmată în soluţionarea

litigiului, sub rezerva respectării dispoziţiilor imperative ale legii, a ordinii publice sau a

bunelor moravuri. Pe deasupra, în virtutea ideii de “parteneriat” ce este asociată acestei

modalităţi de soluţionare a litigiilor, părţile pot stabili modalitatea în care vor fi suportate

cheltuielile arbitrale (în dreptul nostru, cf. art. 359 CPC).

Flexibilitatea acestei proceduri reiese şi din libertatea părţilor de a desemna arbitrii ce vor

soluţiona litigiul, de regulă cu respectarea principiilor de imparţialitate şi imparitate. Părţilor

li se dă astfel posibilitatea alegerii, în calitate de arbitri, a unor specialişti în domeniul dedus

judecăţii, sporindu-şi încrederea în rezultat prin garanţia competenţei celor ce-i vor judeca.

Arbitrajul oferă astfel alternativa unei judecăţi eficiente, prin arbitri cu experienţă

îndelungată şi de o competenţă recunoscută în domeniul în cauză. De altfel, neîndeplinirea

condiţiilor de calificare şi de independenţă poate constitui o cauză de recuzare a arbitrilor.

2.4. Obligativitatea hotărârii

În plus, sentinţa pronunţată de o instanţă arbitrală este obligatorie între părţi, fiind

executată de bunăvoie de partea împotriva căreia a fost pronunţată, imediat sau la termenul

arătat în hotărâre. La cerere, hotărârea poate fi învestită cu formulă executorie de către

instanţa care ar fi fost competentă să judece pricina în lipsa convenţiei arbitrale, în acest fel

ea devenind titlu executoriu şi executându-se întocmai ca o hotărâre judecătorească.

2.5. Existenţa unui control asupra regularităţii arbitrajului

În plus, legalitatea pronunţării hotărârii arbitrale este asigurată de posibilitatea anulării

acesteia prin intermediul unei acţiuni în anulare introdusă la instanţa de judecată

competentă să judece litigiul în lipsa convenţiei arbitrale, pentru motivele enumerate în art.

364 CPC, reprezentând în mare parte vicii procedurale.

3. DEZAVANTAJELE RECURGERII LA ARBITRAJ

Pe lângă toate aceste avantaje semnificative, arbitrajul prezintă şi anumite dezavantaje

deloc neglijabile.

Procedura arbitrală, pe lângă faptul că presupune de multe ori costuri mult superioare celor

specifice justiţiei statale, poate priva părţile de multe alte beneficii ale instanţelor naţionale.

Instanţa arbitrală nu poate exercita aceleaşi constrângeri ca şi una naţională în procesul

administrării probelor (spre exemplu, nu pot aplica sancţiuni martorilor sau experţilor care

nu se supun indicaţiilor instanţei). De asemenea, există riscul organizării unor arbitraje

paralele, şi implicit al pronunţării unor hotărâri arbitrale contradictorii.

***

Rămâne însă la alegerea părţilor, în funcţie de contextul contractual şi de utilitatea sau

necesitatea unei astfel de proceduri, dacă vor face apel la arbitraj, dat fiind caracterul

consensual al acestuia.

Statistic, cele mai multe dintre raporturile juridice supuse acestei proceduri sunt raporturi de

comerţ internaţional. Practica arbitrală din România (şi nu numai) relevă foarte puţine cazuri

în materie civilă în care se recurge la această modalitate alternativă de soluţionare a litigiilor,

ceea ce denotă fie lipsa de interes, fie lipsa de informaţie în rândul persoanelor care nu sunt

implicate în raporturi juridice comerciale în mod curent. Arbitrajul se practică şi în alte

materii ultraspecializate, cum ar fi dreptul sportiv, dar într-o pondere mult mai redusă, dată

fiind incidenţa redusă a raporturilor juridice care pot face obiectul unui astfel de arbitraj.

CAPITOLUL II: CHELTUIELILE ANGAJATE DE PROCEDURA ARBITRALĂ

1. Costuri şi cheltuieli arbitrale

2. Categorii de cheltuieli

3. Cine suportă cheltuielile arbitrale

4. Cuantumul cheltuielilor arbitrale

5. Comparaţie cheltuieli arbitrale – cheltuieli judiciare

1. Costuri şi cheltuieli arbitrale

În ceea ce priveşte costurile angajate de procedura arbitrajului, se susţine adesea că acestea

sunt mult mai reduse decât cele ale unei proceduri statale, în raport de durata şi rezultatul

unei astfel de proceduri cu caracter privat.

Cu toate acestea, cheltuielile efective făcute cu desfăşurarea unei proceduri arbitrală,

indiferent de instituţia care o organizează, sunt în majoritatea cazurilor mai mari decât cele

pe care le implică o procedură statală, ele fiind dezavantajoase în special pentru

necomercianţi sau pentru comercianţii de talie mică, pentru care de cele mai multe ori

primează nişte cheltuieli scăzute în detrimentul celerităţii procedurii5.

Vom face astfel distincţia între cheltuielile efective făcute de părţi, care constituie expresia

monetară a resurselor consumate pentru desfăşurarea procedurii, şi costurile arbitrajului,

care implică atât banii cheltuiţi, cât şi factori de timp sau calitate a procedurii, care pot

influenţa opţiunea pentru arbitraj în detrimentul unei proceduri statale.

Ameninţarea principală survine atunci când această procedură nu este echitabilă din punctul

de vedere al costurilor pentru ambele părţi. În asemenea situaţii, care se regăsesc în

majoritatea litigiilor cu consumatori, angajaţi sau mici oameni de afaceri, cheltuielile

angajate de arbitraj pot fi atât de ridicate încât să conducă la renunţarea la judecată. Din

acest motiv, marile companii au tendinţa de a include, în mod abuziv, clauze compromisorii

în contractele de adeziune cu persoane cu posibilităţi financiare mult mai reduse.

Prin urmare, legislaţiile mai multor state au interzis astfel de clauze, în situaţii precise, în

inegalitatea de mijloace dintre părţi poate împiedica accesul la justiţie.

Legislaţia română spre exemplu califică drept abuzivă clauza compromisorie în contractul

dintre comercianţi şi consumatori. Acestă prevedere se regăseşte în Legea nr. 193 din 6

noiembrie 2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi

consumatori (în Anexă: „Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care:

[…] l) exclud dreptul consumatorului de a întreprinde o acţiune legală sau de a exercita un alt

remediu legal, solicitându-i în acelaşi timp rezolvarea disputelor în special prin arbitraj;”).

În alte situaţii contractuale, în care legea nu conferă o protecţie de principiu părţii mai slabe,

clauza compromisorie este în general permisă, implicaţiile juridice ale acesteia fiind

prezumate a fi cunoscute de către cel care achiesează la o astfel de înţelegere. În acest sens

s-a pronunţat şi Curtea Constituţională cu privire la anumite excepţii de neconstituţionalitate

ridicate cu privire la prevederile art. 340 - 368 din CPC. Au fost invocate astfel de excepţii pe

motiv că sunt încălcate dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie privind egalitatea in

drepturi şi cele ale art. 21 privind accesul liber la justiţie sau ale art. 6 CEDO, privind dreptul

la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil. Soluţia Curţii

Constituţionale a fost în sensul respingerii excepţiilor, aşa cum reiese din Decizia CCR nr. 8

din 9 ianuarie 2007.

Prin urmare, în dreptul nostru, în cazul în care nu există o protecţie juridică recunoscută de

lege uneia dintre părţi, egalitatea juridică se prezumă şi clauzele compromisorii nu pot fi

lovite de nulitate pe acest motiv.

5 Public Citizen’s Congress Watch, The Costs of Arbitration, Washington, D.C., 2002.

2. Categorii de cheltuieli arbitrale

Cheltuielile pe care le implică recurgerea la arbitraj pot fi împărțite în trei categorii.

Primul element îl constituie taxele arbitrale – taxele administrative, plătite instituţiei care

se va ocupa de judecarea cauzei. În sistemul public, taxele judiciare sunt mult mai scăzute,

dat fiind că acest sistem beneficiază de o susţinere financiară de stat, tocmai pentru a

permite tuturor justiţiabililor accesul la actul de justiţie. În arbitraj, instituţiile care sunt

înfiinţate în vederea soluţionării alternative a litigiilor se gestionează dintr-un buget propriu

şi, în consecinţă, toate cheltuielile acestora vor fi suportate de cei care recurg la serviciile lor.

Prin urmare, în ceea ce priveşte taxele arbitrale în cadrul arbitrajului instituţionalizat,

acestea vor fi stabilite de fiecare centru de arbitraj în parte, prin regulamentul sau regulile

de procedură proprii.

Cel de-al doilea este reprezentat de cheltuielile implicate de litigiu, în vederea pregătirii şi

susţinerii cazului. În general, acestea pot fi costuri de cercetare, experţi, deplasări etc.

Cea de-a treia categorie de costuri este aceea a onorariile avocaţiale, care pot fi onorarii de

succes, orare sau fixe.

3. Cine suportă cheltuielile arbitrale

Toate aceste cheltuieli sunt suportate de către părţi, în general în funcţie de modalitatea

stabilită de comun acord de către acestea. În dreptul nostru, art. 359 alin. 1 CPC

consacră prioritatea voinţei părţilor în determinarea modalităţii în care vor fi

suportate cheltuielile arbitrale. Acestea vor fi determinate şi avansate potrivit înţelegerii

părţilor din convenţia arbitrală sau dintr-o convenţie ulterioară acesteia.

În ipoteza în care părţile nu au convenit asupra modului în care vor fi suportate cheltuielile,

CPC face aplicarea principiului culpei procesuale în această materie, similar regulilor

existente în dreptul comun. În acest sens, art. 359 alin. 2 CPC dispune: „cheltuielile arbitrale

se suportă de partea care a pierdut litigiul, integral dacă cererea de arbitrare este admisă în

totalitate sau proporţional cu ceea ce s-a acordat, dacă cererea este admisă în parte”.

Dispoziţiile speciale din CPC privitoare la cheltuielile arbitrale (art. 359-3596 CPC) constituie

regulile aplicabile în materie, distincte de reglementarea de principiu a cheltuielilor de

judecată din art. 274-277 CPC. Deşi prin regulile speciale se face aplicarea principiului culpei

procesuale din dreptul comun, modul în care vor fi suportate cheltuielile arbitrale se va face

strict în raport cu aceste dispoziţii speciale din Cartea a IV-a, fără a se face vreo raportare la

art. 274-277.

Diferenţa dintre cele două reglementări este aceea că, în dreptul comun, cheltuielile vor fi

suportate de “partea căzută în pretenţii”, în timp ce, în arbitraj, cheltuielile vor fi suportate

de “partea care a pierdut litigiul”, distincţie subliniată şi printr-o soluţie6 a Curţii de Arbitraj

Comercial Internaţional de pe lângă CCIR. Această soluţie s-a pronunţat însă şi în temeiul

Regulilor de procedură arbitrală aplicabile în speţă, care confirmau această distincţie prin

art. 48 alin. 9.

Noile Reguli de procedură ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera

de Comerţ şi Industrie a României7 stabilesc în art. 43 suportarea cheltuielilor arbitrale de

către “partea căzută în pretenţii” şi condiţionează acordarea restului cheltuielilor de anumite

criterii de utilitate, de necesitate şi de aprecierea tribunalului arbitral. Aceste dispoziţii,

constituind o excepţie de la excepţie, vor fi de strictă interpretare şi aplicare în litigiile

soluţionate în mod instituţionalizat în cadrul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe

lângă CCIR, sau arbitrajelor ad hoc ce vor fi soluţionate sub incidenţa acestor reguli de

procedură.

4. Cuantumul cheltuielilor arbitrale

Ca şi cuantum, costurile procedurii de arbitraj pot varia foarte mult, în funcţie de instituţia

care organizează procedura, de obiectul şi valoarea litigiului, precum şi de avocaţii sau de

ceilalţi experţi desemnaţi în cadrul procedurii.

În ipoteza unui arbitraj ad hoc, costurile variază de asemenea de la caz la caz, ele fiind în

mod normal mai scăzute decât costurile unui arbitraj instituţionalizat sau chiar decât cele

aferente unui proces soluţionat de instanţele statale. Cu toate acestea, în fapt, se întâmplă

adeseori ca părţile să recurgă la serviciile unor arbitri experimentaţi şi chiar să solicite

organizarea procedurii în cadrul unei instituţii specializate, ceea ce implică taxe

administrative şi onorarii apropiate de cele specifice arbitrajului instituţionalizat.

În România, taxele percepute în cadrul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă

CCIR, încep de la 540 de lei (360 lei – taxa administrativă şi 180 lei – onorariu minim per

arbitru, pentru litigiile cu un obiect de până la 2.000 lei8), şi pot ajunge până la valori de zeci

de mii de RON, pentru cererile având obiectul exprimat în lei; în timp ce, în cazul cererilor al

căror obiect este exprimat într-o valută străină, taxele încep de la 1200 EUR (800 EUR – taxa

administrativă şi 400 EUR – onorariu minim per arbitru, pentru litigiile cu un obiect de până

6 Sentinţa arbitrală nr. 1 din 08.01.2004 a Curţii de Arbitraj Bucureşti, în Revista de drept comercial nr. 3/2004, pp. 267-270. 7 În vigoare de la 25 martie 2010. 8 Conform Normelor privind taxele şi cheltuielile arbitrale, în vigoare de la 24 februarie 2010, http://arbitration.ccir.ro/taxe.htm.

la 20.000 EUR9) şi pot ajunge la valori de ordinul sutelor de mii de euro, exclusiv pentru plata

taxelor administrative şi a onorariilor arbitrilor.

5. Comparaţie cheltuieli arbitrale – cheltuieli judiciare

Cheltuielile globale sunt de obicei mai ridicate decât cele percepute de instanţele

judecătoreşti, însă în litigiile comerciale ce au ca obiect sume mari de bani, celelalte avantaje

ale procedurii arbitrale vor prima de cele mai multe ori în detrimentul avantajului financiar

oferit de instanţele statale.

De asemenea, cu cât obiectul litigiului are o valoare mai ridicată, cu atât procedura arbitrală

devine mai avantajoasă, inclusiv din punctul de vedere al cheltuielilor cu taxele

administrative ale procedurii sau cu onorariile arbitrilor. În România şi nu numai, la cele mai

importante instituţii de arbitraj, valoarea acestor taxe are de obicei un trend ascendent

regresiv, în funcţie de valoarea obiectului litigiului, ponderea lor în raport de valoarea

litigiului fiind mai mică pe măsură ce valoarea litigiului creşte. În schimb, în instanţele de

drept comun, valoarea taxelor creşte aproape direct proporţional cu valoarea obiectului

litigiului, nefiind deloc avantajos să se apeleze la aceasta în cazul unor litigii cu obiect de

valoare foarte ridicată.

Ca exemplu, plafoanele minime ale taxelor percepute de CACI sunt mult mai ridicate în cazul

unor litigii cu obiect foarte redus ca valoare, în comparaţie cu taxele percepute de instanţele

naţionale în baza Legii nr. 146/199710, această diferenţă reducându-se pe măsură ce obiectul

litigiului creşte, pentru ca, în cazul unor valori foarte ridicate, taxele percepute de instanţele

naţionale să le depăşească pe cele percepute de CACI.

Un trend asemănător au şi taxele percepute de CACI pentru litigiile al căror obiect este

exprimat în EURO, în raport cu taxele percepute de instanţele naţionale, şi în acest caz fiind

mult mai avantajos să se recurgă la arbitraj în litigiile cu obiect de valoare foarte mare.

Taxele arbitrale percepute de CACI pot varia însă în funcţie de complexitatea litigiului, de

numărul de arbitri desemnaţi, precum şi în funcţie de modalitatea de evaluare a obiectului

litigiului (în lei/în valută străină). În plus, Normele CACI privind taxele şi cheltuielile arbitrale11

prevăd posibilitatea reducerii taxei administrative cu 25% în cazul în care litigiul este

soluţionat de un arbitru unic (art. 4 din Norme).

Tot în România, există şi alte curţi de arbitraj regionale sau specializate, ale căror

avantaje/dezavantaje din punctul de vedere al taxelor pot fi analizate de la caz la caz. Spre

exemplu, Curtea de Arbitraj Comercial si Maritim de pe lânga Camera de Comerţ, Industrie,

9 Idem. 10 Legea nr. 146 din 24 iulie 1997 privind taxele judiciare de timbru. 11 Normele în vigoare la 20 august 2011.

Navigatie şi Agricultură Constanţa prevede taxe arbitrale relativ apropiate ca valoare celor

percepute de CACI, în timp ce Camera Arbitrală a Bursei de Valori Bucureşti percepe taxe

mult mai scăzute decât aceasta, în special în cazul litigiilor cu obiect foarte scăzut (sub 100

RON – taxa este de 15 RON) sau foarte ridicat ca valoare (peste 50.000 RON – taxa este de

1.500 RON plus 1% pentru ceea ce depaseste 50.000 RON12).

În instanţele arbitrale nu pot fi acordate scutiri de la plata taxelor, în cazul în care partea se

află în imposibilitatea de a le achita, spre deosebire de instanţele de drept comun, care pot

acorda scutiri în situaţiile determinate de lege, cum ar fi spre exemplu situaţiile prevăzute în

Legea nr. 64/1995 şi Legea nr. 85/2006 pentru scutirea debitoarei aflate în insolvenţă de la

achitarea taxei judiciare de timbru.

Interdicţia de a acorda astfel de scutiri este prevăzută în mod expres de regulamentul CACI,

în art. 4 alin. 7 din Normele CACI privind taxele şi cheltuielile arbitrale, care stabileşte că

„taxa arbitrală minimă este ireductibilă” Aceasta nu poate fi considerată drept o formă de

îngrădire a accesului la justiţie, întrucât în acest caz este vorba despre o formă de justiţie

privată pentru care părţile au optat în mod deliberat, renunţând la orice formă de justiţie pe

care le-o poate oferi statul. Astfel, eventualele îngrădiri pe criterii de costuri se prezumă a fi

fost deja conştientizate şi asumate de către părţi.

În ceea ce priveşte costurile percepute de curţile de arbitraj internaţionale, acesta vor varia

de asemenea în funcţie de mai mulţi factori, în special de recunoaşterea pe plan

internaţional a instituţiei de arbitraj. Spre exemplu, Curtea de Arbitraj de la Viena percepe

taxe administrative începând de la 3.000 EUR, care cresc proporţional cu valoarea litigiului şi

cu numărul părţilor implicate în proces, taxe la care se adaugă onorariile arbitrilor, fixate în

raport cu valoarea litigiilor şi cu numărul de arbitri desemnaţi13. Curtea Internaţională de la

Paris percepe taxe administrative începând tot de la 3.000 EUR, plus 3.000 EUR onorariul

minim pentru un arbitru desemnat, valoarea costurilor crescând proporţional cu valoarea

litigiilor şi cu numărul de arbitri desemnaţi14.

CAPITOLUL III: ARBITRABILITATEA LITIGIILOR. CLAUZA

COMPROMISORIE ŞI COMPROMISUL

1. ARBITRABILITATEA LITIGIILOR

12 Conform Regulamentului de Procedură al Camerei Arbitrale a Bursei de Valori Bucuresti S.A., aprobat prin Decizia CNVM nr. 372/31.01.2006. 13 Conform Regulilor de Arbitraj şi Conciliere (Vienna Rules), adoptate de Camera Economică Federală a Austriei la 3 mai 2006, în vigoare de la 1 iulie 2006 http://www.internationales-schiedsgericht.at/images/stories/documents/en/VIAC_Arbitration_Rules_2006_1.pdf. 14 Conform Regulilor de Arbitraj ICC, adoptate la 1 ianuarie 1998, actualizate la 1 mai 2010, http://www.iccwbo.org/uploadedFiles/Court/Arbitration/other/rules_arb_english.pdf

1.1. Noţiunea de arbitrabilitate

1.2. Competenţa instanţei arbitrale de a se pronunţa asupra arbitrabilităţii

litigiului – principiul Kompetenz-Kompetenz (“competenţa asupra

competenţei”)

2. CLASIFICAREA CONDIŢIILOR DE ARBITRABILITATE A LITIGIILOR

2.1. Arbitrabilitatea obiectivă

2.2. Arbitrabilitatea subiectivă

2.3. Proceduri speciale non-arbitrabile

3. CONVENŢIA DE ARBITRAJ

3.1. Clauza compromisorie

3.2. Compromisul

1. ARBITRABILITATEA LITIGIILOR

1.1. Noţiunea de arbitrabilitate

Pentru ca un litigiu să poată fi sustras procedurii judiciare de soluţionare şi să fie supus

procedurii arbitrale, conform voinţei părţilor, trebuie îndeplinite anumite condiţii de

arbitrabilitate a litigiului. Arbitrabilitatea unui litigiu constituie aşadar punctul, de multe ori

variabil, care delimitează contractualul de jurisdicţional în materia conflictelor născute sau

viitoare pe care părţile intenţionează să le supună arbitrajului.

O definiţie care conferă o mai bună imagine vizuală asupra acestui concept descrie

arbitrabilitatea ca fiind cea care “determină punctul în care exerciţiul libertăţii contractuale

ia sfârşit şi în care începe misiunea publică de a judeca“15.

Pentru a identifica limitele impuse procedurii arbitrale, trebuie stabilite materiile care pot

face obiectul arbitrajului şi respectiv persoanele care au capacitatea de a apela la această

procedură. Fiind o practică din ce în ce mai generalizată, atât în dreptul intern cât mai ales în

raporturile juridice internaţionale, se poate vorbi mai degrabă de materii şi persoane care

sunt exceptate de la procedura arbitrajului, regula fiind aceea de a permite părţilor să

apeleze la această modalitate alternativă de soluţionare a litigiilor.

Reglementările internaţionale în materie (Conventia europeană de arbitraj comercial

international de la Geneva16, Regulile de arbitraj UNCITRAL17, Legea Model UNCITRAL

în Arbitrajul Comercial Internaţional18 ş.a.) sunt permisive în această privinţă, lăsând

15T. Carbonneau & F. Janson, Cartesian Logic and Frontier Politics: French and American Concepts of Arbitrability, 2 Tul. J. Int’l & Comp L. 194 (1994). 16 Conventia europeană de arbitraj comercial international, încheiată la Geneva, la 21 aprilie 1961, ratificată de România prin Decretul nr. 281/1963 din 25/06/1963. 17 Regulile de arbitraj UNCITRAL, adoptate prin Rezoluţia Adunării Generale ONU 31/98. 18 Legea Model UNCITRAL în Arbitrajul Comercial Internaţional, adoptată prin Rezoluţia Adunării Generale ONU 40/72 şi modificată prin Rezoluţia Adunării Generale ONU 61/33.

legislaţiilor naţionale libertatea să decidă asupra materiilor rezervate justiţiei statale în mod

exclusiv. Convenţia europeană de arbitraj de la Geneva spre exemplu, act care

reglementează raporturi juridice născute din operaţiuni de comerţ internaţional, are în

vedere litigiile dintre orice persoane persoane fizice sau juridice, cu condiţia ca acestea să

aibă reşedinţa obişnuită sau sediul în state contractante diferite. Mai mult, prin acest act se

face în mod expres precizarea că şi persoanele juridice de drept public au facultatea de a

încheia în mod valabil convenţii de arbitraj, statele având posibilitatea – statuată de

asemenea în mod expres prin convenţie – de a limita această facultate.

Legea model UNCITRAL cu privire la arbitrajul comercial internaţional este chiar mai

permisivă, nepronunţându-se asupra arbitrabilităţii litigiilor decât în legătură cu desfiinţarea

hotărârii, recunoaşterea şi executarea sa, făcând referire la dispoziţii interne de

arbitrabilitate şi de ordine publică19. Este preferabil să se menţină această distincţie între

ordinea publică şi arbitrabilitate, şi să nu fie inclusă aceasta din urmă în prima noţiune. De

altfel, o astfel de propunere de a se renunţa la noţiunea de arbitrabilitate din articolele

35(2)(b)(i) şi respectiv 36(b)(i) a fost făcută în timpul discuţiilor purtate cu ocazia redactării

Legii Model UNCITRAL, propunerea care nu a fost însă acceptată20.

1.2. Competenţa instanţei arbitrale de a se pronunţa asupra arbitrabilităţii

litigiului: principiul Kompetenz-Kompetenz (“competenţa asupra

competenţei”)

În lumina dispoziţiilor privitoare la arbitrabilitatea unui litigiu, se mai pune problema

competenţei instanţei arbitrale de a se pronunţa cu privire la propria competenţă, chestiune

analizată în doctrina internaţională ca „principiul Kompetenz-Kompetenz”.

În doctrina română, înainte de modificările aduse Codului de procedură civilă în 1993, s-au

ridicat anumite probleme de logică formală în legătură cu fundamentul acestui principiu,

pentru că, s-a spus că, “spre deosebire de judecător, arbitrul îşi trage puterea din convenţia

de arbitraj; or, a se pronunţa asupra competenţei sale, înseamnă a se pronunţa asupra

validităţii unui act din care îşi trage puterea de a statua şi deci ar comite o petiţiune de

principiu”. Autorul susţine însă şi faptul că “argumentul de logică formală s-a lovit de

exigenţele practicii care pledează pentru o procedură simplă şi rapidă, ceea ce nu s-ar putea

întâmpla dacă arbitrul nu ar putea să se pronunţe asupra propriei sale competenţe”21. Din

19 Articolele 35(2)(b) şi respectiv 36(b) au următorul text: (B) în cazul în care instanţa constată că: (I) obiectul litigiului nu este susceptibil de soluţionare prin arbitraj în conformitate cu legea acestui stat; sau (II) recunoaşterea sau executarea hotărârii ar fi contrară ordinii publice a acestui stat. 20 H.M. Holtzmann and J.E. Neuhaus, A Guide to the UNCITRAL Model Law on International Commercial Arbitration [Legislative History and Commentary], T.M.C. Asser Instituut / Kluwer, Deventer 1989. 21 T.R. Popescu, Soluţionarea litigiilor patrimoniale cu elemente de extraneitate, Bucureşti, 1980.

motive de utilitate practică, autorul admite aşadar convenţia de arbitraj ca şi fundament al

principiului, intrând astfel într-un cerc vicios.

Doctrina franceză, pe de altă parte, combate acest fundament al competenţei instanţei

arbitrale de a se pronunţa asupra propriei competenţe, susţinând că fundamentul

principiului este de fapt dreptul arbitrajului din statul unde se află sediul arbitrajului22, opinie

susţinută de faptul că, în prezent, majoritatea legislaţiilor, a convenţiilor internaţionale în

materie şi a regulamentelor curţilor de arbitraj le conferă arbitrilor prerogative clare în

materie de competenţă.

Această problemă a fost tranşată şi în legislaţia noastră încă din 1993 prin introducerea art.

3432 în CPC conform căruia “tribunalul arbitral îşi verifică propria competenţă de a soluţiona

un litigiu şi hotărăşte în această privinţă printr-o încheiere care se poate desfiinţa numai prin

acţiunea în anulare introdusă împotriva hotărârii arbitrale”.

Cât priveşte litigiile cu obiect mixt, care au atât capete de cerere arbitrabile, cât şi

nearbitrabile, analiza propriei competenţe a instanţei arbitrale trebuie efectuată în sensul

menţinerii pe cât posibil a efectelor convenţiei arbitrale, astfel cum au fost avute în vedere

de către părţi.

2. CLASIFICAREA CONDIŢIILOR DE ARBITRABILITATE A LITIGIILOR

În doctrină se distinge în general între arbitrabilitatea obiectivă (rationae materiae, care

stabileşte capacitatea unui litigiu de a fi supus procedurii arbitrale în funcţie de obiectul

acestuia) şi arbitrabilitatea subiectivă (rationae personae, noţiune care înglobează condiţiile

de capacitate pentru a supune un litigiu procedurii arbitrale).

2.1. Arbitrabilitatea obiectivă

În ceea ce priveşte arbitrabilitatea obiectivă, aceasta reprezintă un set de criterii specifice

conform cărora se stabileşte dacă un litigiu poate fi supus procedurii arbitrale în funcţie de

obiectul acestuia. Legislaţiile interne, precum şi convenţiile sau regulamentele de arbitraj

internaţional stabilesc criterii diferite pentru determinarea arbitrabilităţii unui litigiu după

obiectul său. Materiile care sunt în general rezervate justiţiei statale, atât de către ordinea

juridică internă, cât şi internaţională, sunt anumite materii de ordine publică de la care nu se

poate deroga. Spre exemplu, dreptul penal constituie unul dintre domeniile lăsate în sarcina

instanţelor naţionale, datorită scopului educativ şi efectului sancţionator ale acestuia, care

nu pot fi lăsate în sarcina unei justiţii private.

22 Ph. Fouchard, E. Gaillard,B. Goldman, On International Commercial Arbitration, The Hague, Kluwer, 1999.

În dreptul nostru, criteriile obiective de delimitare a arbitrabilităţii litigiului sunt precizate de

art. 340 din CPC, conform căruia “persoanele care au capacitatea deplină de exerciţiu al

drepturilor pot conveni să soluţioneze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele, în

afară de acelea care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacţie”.

Aceste condiţii erau reiterate de art. 3 din vechile Reguli de procedură arbitrală ale C.A.B.,

care dispunea că pot fi suspuse procedurii arbitrale “litigiile patrimoniale [..], în afară de cele

care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacţie”.

Respectivele reguli de procedură au fost înlocuite la 25 martie 2010 de noile Reguli de

procedură ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi

Industrie a României, reguli concepute în lumina dispoziţiilor Noului Cod de Procedură Civilă.

Art. 4 din noile Reguli preia aproape în integralitate prevederile art. 534 din NCPC alin. 1,

stabilind că: “persoanele care au capacitate deplină de exerciţiu pot conveni să soluţioneze

pe calea arbitrajului litigiile dintre ele, în afară de acelea care privesc starea civilă şi

capacitatea persoanelor relaţiile de familie, precum şi drepturile asupra cărora părţile nu pot

să dispună”. În plus faţă de aceste exceptări făcute de Regulile CACI, NCPC scoate şi

dezbaterea succesorală din sfera obiectelor litigiilor ce pot fi supuse arbitrajului.

În forma actuală a legii, CPC prevede două criterii generale de arbitrabilitate obiectivă a

litigiului, în timp ce Regulile de procedură CACI particularizează materiile ce pot fi supuse

arbitrajului, fără a se abate de la normele stabilite prin Cod.

Cele două criterii actuale de arbitrabilitate obiectivă din dreptul român sunt aşadar

caracterul patrimonial al litigiului şi respectiv tranzacţionabilitatea dreptului ce face

obiectul litigiului.

2.1.1. Caracterul patrimonial al litigiului

Pentru stabilirea caracterului patrimonial al litigiului, se va analiza în ce măsură obiectul

acestuia poate fi exprimat pecuniar.

Litigiile care au un obiect direct evaluabil în bani nu pun probleme deosebite din acest punct

de vedere, rămânând a se stabili doar caracterul tranzacţionabil al acestora pentru a

determina arbitrabilitatea acestora.

În schimb, cererile care au un obiect ce poate fi evaluat în bani în mod indirect pun

probleme în practică la stabilirea caracterului lor patrimonial şi, subsecvent, a arbitrabilităţii

acestora. Un exemplu în acest sens îl pot constitui cererile pentru constatarea sau declararea

rezilierii/rezoluţiunii unui contract, mai ales când acestea nu sunt însoţite de capete de

cerere privind restituirea prestaţiilor părţilor, care, prin efectele lor, pot fi asimilate unor

cereri cu caracter patrimonial. Există o tendinţă majoritară în sensul arbitrabilităţii unor

astfel de litigii, datorită efectului de restabilire a echilibrului patrimonial pe care îl produce

desfiinţarea unui contract pentru neîndeplinirea culpabilă a obligaţiilor uneia dintre părţi23.

În susţinerea acestei opinii poate fi adus şi art. 3 din Normele privind taxele şi cheltuielile

arbitrale ale CACI-CCIR24, care prevede că reclamantul este obligat să stabilească valoarea

obiectului cererii chiar şi în cazul în care nu formulează pretenţii băneşti. Această dispoziţie,

deşi a fost elaborată în lumina noilor Reguli de procedură, puse în acord cu dispoziţiile NCPC

care nu mai prevăd condiţia caracterului patrimonial al litigiului, nu pot contravene normelor

actuale, şi deci condiţiei caracterului patrimonial al litigiului impusă de art. 340 din CPC. În

acest sens poate fi citat şi un recurs în interesul legii admis de Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie, prin Decizia secţiilor unite nr. 32 din 9 iunie 200825. Prin această decizie, instanţa

supremă se pronunţă asupra caracterului evaluabil sau neevaluabil în bani al litigiilor civile

sau comerciale având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept

patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unor acte juridice

privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă s-a formulat sau nu capătul accesoriu privind

restabilirea situaţiei anterioare sau a restituirii prestaţiilor efectuate. Instanţa supremă a

decis în sensul caracterului patrimonial al acestor cereri, cu consecinţa stabilirii competenţei

şi a căilor de atac în funcţie de valoarea litigiului. Considerentele acestei decizii pot fi aplicate

şi în arbitraj, pentru identitate de raţiune, cu condiţia circumstanţierii lor la specificul acestei

forme de soluţionare a litigiilor26.

2.1.2. Caracterul tranzacţionabil al dreptului

În ceea ce priveşte tranzacţionabilitatea dreptului ce face obiectul litigiului, aceasta

reprezintă în dreptul nostru o condiţie esenţială pentru a stabili dacă un litigiu este arbitrabil,

regulă statuată expressis verbis de art. 340 CPC şi reiterată în mod implicit de art. 1537 din

C.civ., din secţiunea dedicată contractului de mandat. În acest din urmă text de lege se

prevede că „facultatea de a face o tranzacţie cuprinde pe aceea de a face un compromis”,

determinându-se astfel raportul dintre convenţia de arbitraj şi tranzacţie, precum şi

capacitatea de a încheia o convenţie arbitrală, care este inclusă în aceea de a încheia o

tranzacţie.

Drepturile tranzacţionabile constituie drepturile asupra cărora o persoană poate să

dispună (art. 1706 C.civ.). În general, drepturile cu caracter patrimonial sunt şi drepturi care

23 I. Băcanu, Litigii arbitrabile, în Revista Dreptul nr. 2/2000; Titus Prescure, Radu Crişan, Arbitrajul comercial – Modalitate alternativă de soluţionare a litigiilor patrimoniale, ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010. 24 Norme elaborate în temeiul art, 28(2)e şi art. 30 din Legea nr. 335/2007 a camerelor de comerţ din România şi al art. 3596 din Codul de procedură civilă şi aprobate de Colegiul de Conducere al Camerei Naţionale în sesiunea a paisprezecea din data de 24 februarie 2010. 25 Publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 830 din 10.12.2008. 26 Titus Prescure, Radu Crişan, op.cit.

pot fi tranzacţionate de către părţi, de la această regulă existând însă anumite excepţii

prevăzute expres de lege. Printre acestea, se numără drepturile asupra unor bunuri din

domeniul public, anumite drepturi ale salariaţilor, anumite drepturi cu caracter patrimonial

ce decurg din relaţiile societare (dintre societate-asociaţi sau dintre asociaţi) ş.a.

2.1.3. Arbitrabilitatea obiectivă în NCPC

Referitor la condiţiile de arbitrabilitate obiectivă a unui litigiu, NCPC impune în fond condiţii

similare cu cele regăsite în actualul CPC, însă le defineşte mult mai bine decât vechea

reglementare, venind cu exemple ale materiilor exceptate de la arbitraj. Art. 534 alin. 1

NCPC face o enumerare neexhaustivă a materiilor non-arbitrabile, şi anume: „starea civilă,

capacitatea persoanelor, dezbaterea succesorală, relaţiile de familie”. Aceste materii privesc

inclusiv drepturi cu caracter patrimonial (drepturi incidente procedurii dezbaterii

succesorale), care însă sunt rezervate de lege unor proceduri speciale. În completarea

enumerării anterioare, art. 534 face referire şi la „drepturile asupra cărora părţile nu pot să

dispună”. Această condiţie este practic identică aceleia a caracterului tranzacţionabil al

litigiului, dar definiţia este dată în mod direct de textul de lege, nu se mai face trimitere la

tranzacţia definită în Codul civil.

2.2. Arbitrabilitatea subiectivă

Arbitrabilitatea subiectivă, sau arbitrabilitatea ratione personae, reprezintă condiţiile de

regim juridic şi capacitate care trebuie îndeplinite pentru a supune un litigiu procedurii

arbitrale. Limitele impuse în acest sens diferă de la o legislaţie la alta sau de la un

regulament de arbitraj la altul. Convenţiile internaţionale în materie sunt destul de permisive

în materie de arbitrabilitate subiectivă, permiţând statelor să impună limitările, în special de

autoritate, pe care le consideră necesare.

Spre exemplu, Convenţia de la Geneva în materia arbitrajului comercial internaţional

prevede în mod expres facultatea persoanelor juridice de drept public de a încheia valabil

convenţii de arbitraj, dând statelor semnatare dreptul de a emite rezerve în această privinţă.

Un singur stat a făcut această rezervă la semnarea convenţiei, Belgia, stat care a ridicat între

timp rezerva şi a aderat la dispoziţiile Convenţiei de la Geneva cu privire la capacitatea

persoanelor juridice de drept public de a încheia convenţii de arbitraj.

În plus există la nivel internaţional, şi alte cutume sau convenţii (cum ar fi Convenţia de la

Washington din 18 martie 1965 pentru reglementarea diferendelor relative la investiţii între

state şi persoane ale altor state, semnată de 146 de state27) care confirmă capacitatea

27 Până la 7 ianuarie 2010.

statelor sau a entităţilor de drept public de a fi părţi la convenţii de arbitraj în raporturi

juridice internaţionale.

În arbitrajul intern, CPC actual limitează capacitatea de a încheia convenţii arbitrale la

sfera “persoanelor care au capacitatea deplină de exerciţiu al drepturilor”, ceea ce nu

exclude capacitatea persoanelor de drept public de a încheia astfel de înţelegeri. Fiind vorba

însă despre o situaţie de excepţie, acestea pot să încheie în mod valabil convenţii de arbitraj

în măsura în care, fie le este permis prin legi speciale, fie sunt părţi ale unui raport juridic

susceptibil de a fi supus arbitrajului, cum ar fi raporturile supuse legii comerciale. Noul Cod

de procedură civilă prevede în art. 534 alin. 2 o soluţie expresă, în sensul că “statul şi

autorităţile publice au facultatea de a încheia convenţii arbitrale numai dacă sunt autorizate

prin lege sau prin convenţii internaţionale la care România este parte”.

Cât priveşte capacitatea persoanelor de drept privat de a-şi supune litigiile procedurii

arbitrale, aceasta diferă de asemenea în funcţie de legislaţia sub care se efectuează

arbitrajul. În dreptul nostru, capacitatea de a încheia o convenţie de arbitraj valabilă este

supusă condiţiilor generale de capacitate impuse la încheierea unui act de dispoziţie. Părţile

trebuie să aibă deplină capacitate de exerciţiu, care aparţine, în conformitate cu dispoziţiile

art. 5 alin. 3 din Decretul 31/1954 persoanelor fizice care au împlinit 18 ani sau minorilor

emancipaţi (mai puţin persoanelor puse sub interdicţie), precum şi persoanelor juridice, a

căror capacitate este limitată însă de principiul specializării capacităţii de folosinţă.

Prin urmare, nu poate recurge la arbitraj persoana fizică lipsită total de capacitate de

exerciţiu, nici singură, nici prin reprezentant legal, cum nici minorul cu capacitate limitată de

exerciţiu nu o poate face, chiar asistat de reprezentantul său legal şi cu încuviinţarea

autorităţii tutelare.

Persoana juridică poate încheia astfel de convenţii de la momentul dobândirii capacităţii de

exerciţiu, cu condiţia respectării principiului specializării de folosinţă. De asemenea, dat fiind

caracterul de act de dispoziţie, încheierea convenţiei de arbitraj prin mandatar nu poate fi

făcută decât în temeiul unei procuri speciale (art. 1706 C.civ. coroborat cu art. 1537 C.civ.).

Pentru ca un litigiu să poată fi supus arbitrajului, pe lângă toate aceste condiţii de

arbitrabilitate, se mai cere să existe o convenţie de arbitraj validă, încheiată valabil dacă şi

celelalte condiţii sunt respectate.

2.3. Proceduri speciale non-arbitrabile – va fi adăugată ulterior

3. CONVENŢIA ARBITRALĂ

Majoritatea convenţiilor şi statutelor internaţionale în materie de arbitraj definesc convenţia

arbitrală. Legea Model UNCITRAL în Arbitrajul Comercial Internaţional spre exemplu

defineşte această convenţie în art. 7 drept “înţelegerea părţilor de a supune arbitrajului

toate sau anumite conflicte care s-au născut sau s-ar putea naşte între ele în temeiul unui

anumit raport juridic, fie contractual, fie necontractual”. În Legea model UNCITRAL se

precizează de asemenea faptul că ea poate exista în forma unei clauze într-un contract sau a

unei convenţii separate. Aceste definiţii însă fie nu sunt aplicabile în mod obligatoriu ca

atare, fie nu sunt limitative (v. definiţia dată convenţiei de arbitraj de Convenţia de la

Geneva din 196128), rămânând ca legislaţia internă sau regulamentele Curţilor de arbitraj să

le definească în termeni clari.

În legislaţia noastră, după modelul tradiţional francez, convenţiile de arbitraj sunt de două

feluri, în funcţie de momentul în care sunt încheiate după cum urmează: înainte de naşterea

litigiului, este vorba despre o clauză compromisorie, în timp ce convenţia încheiată ulterior

acestui moment se numeşte compromis. Efectul acestora este identic: acela de a învesti cu

puterea de a soluţiona un litigiu o instanţă arbitrală special instituită în acest scop. Sub

anumite condiţii de arbitrabilitate expuse anterior, competenţa legală a jurisdicţiilor statale

va fi deci modificată de comun acord de către părţi, înainte sau după naşterea litigiului,

procedura arbitrală devenind obligatorie pentru părţile la o convenţie arbitrală încheiată în

mod valabil.

Sub Regulile de procedură ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă CCIR,

există şi posibilitatea învestirii tribunalului arbitral în lipsa unei convenţii arbitrale, prin

simpla introducere a unei cereri de arbitrare şi acceptarea tacită, dar neechivocă de către

pârât a judecăţii (art. 14 din Reguli).

În arbitrajul comercial internaţional, distincţia făcută între clauza compromisorie şi

compromis nu mai ţine de momentul încheierii convenţiei, singurul element distinctiv

constând în forma convenţiei29. În timp ce clauza compromisorie face parte dintr-un

contract, compromisul va consta într-un act separat, încheiat înainte sau după ce s-a ivit

litigiul dintre părţi.

În cele ce urmează, vom realiza o analiză a celor două tipuri de convenţii arbitrale existente

în dreptul nostrum, precum şi posibilitatea învestirii Curţii de Arbitraj Comercial

Internaţional de pe lângă CCIR în lipsa oricărei convenţii arbitrale.

28 Art. 1 alin 2: “convenţie de arbitraj, fie o clauză compromisorie înscrisă într-un contract, fie un compromis, contractul sau compromisul fiind semnate de părţi sau conţinute într-un schimb de scrisori, de telegrame sau de comunicări prin telex şi, în raporturile între ţări ale căror legi nu impun forma scrisă pentru convenţia de arbitraj, orice convenţie încheiată în formele permise de aceste legi.” 29 Legea Model UNCITRAL în Arbitrajul Comercial Internaţional (art. 7); A se vedea şi Ph. Fouchard, E. Gaillard,B. Goldman, On International Commercial Arbitration, The Hague, Kluwer, 1999, p.194.

3.1. Clauza compromisorie

3.1.1. Definiţie şi caracteristici

În termenii art. 3431 CPC, clauza compromisorie este definită drept convenţia arbitrală prin

care “părţile convin ca litigiile ce se vor naşte din contractul în care este inserată sau în

legătură cu acesta să fie soluţionate pe calea arbitrajului, arătându-se numele arbitrilor sau

modalitatea de numire a lor”.

Clauza compromisorie este aşadar o convenţie într-o convenţie. Aceasta constituie un acord

anterior oricărui litigiu între părţile contractante, litigiul trebuie deci să fie viitor şi eventual.

Fiind vorba despre o convenţie, la încheierea clauzei compromisorii trebuie în primul rând să

fie respectate cerinţele generale impuse de lege la încheierea oricărui act juridic de acest tip

– privind capacitatea părţilor, consimţământul, obiectul şi cauza.

Pe de altă parte, există anumite caracteristici şi condiţii speciale ale clauzei compromisorii,

care o disting de compromis.

Prima diferenţă, evidenţiată mai sus, constă în anterioritatea acesteia faţă de momentul

naşterii litigiului ce urmează a fi supus arbitrajului. Atunci când litigiul există, nu se mai poate

încheia în mod valabil o clauză compromisorie cu privire la acesta, deoarece se cere ca în

convenţia arbitrală să fie stipulat şi obiectul litigiului. Odată cu introducerea acestei

menţiuni, nu vom mai vorbi despre o clauză compromisorie, ci despre un compromis.

A doua diferenţă faţă de compromis, constă în faptul că acest tip de convenţie arbitrală este

de principiu o convenţie accesorie unui contract. Deşi nu este obligatorie inserarea acesteia

în corpul contractului la care face referire, ea putând fi adăugată contractului chiar ulterior

perfectării acestuia, orice clauză compromisorie trebuie să facă referire la un contract dat,

încheiat de părţi. Clauza compromisorie este strâns legată de existenţa contractului principal

şi se realizează ca o consecinţă a existenţei acestuia. Durata în timp a clauzei coincide cu

durata contractului, iar atunci când aceasta priveşte şi consecinţe ce se produc ulterior

desfiinţării contractului, clauza va opera până la lichidarea consecinţelor respective. Mai

mult, transmiterea contractului principal implică şi transmiterea clauzei compromisorii, cu

excepţia cazurilor în care aceasta este stipulată intuitu personae.

Cu toate acestea, clauza compromisorie păstrează o importantă autonomie în raport cu

contractul principal. Autonomia sa reiese din chiar formularea art. 3431 alin. 2 CPC, care

statuează faptul că “validitatea clauzei compromisorii este independentă de valabilitatea

contractului în care a fost înscrisă”. Prin urmare, nulitatea sau încetarea din orice cauză a

contractului principal nu vor antrena şi inoperabilitatea clauzei compromisorii; litigiile

născute din contractul de bază vor rămâne în competenţa instanţei arbitrale, mai puţin în

cazurile în care însăşi clauza compromisorie este inoperantă sau lovită de nulitate. Există însă

anumite motive comune de nulitate care pot afecta şi valabilitatea contractului şi pe cea a

clauzei compromisorii, cum ar fi cele legate de capacitatea părţilor sau viciile de

consimţământ.

O altă latură a autonomiei clauzei compromisorii faţă de contractul principal se reflectă în

cazul litigiilor cu elemente de extraneitate, caz în care este posibil ca legea aplicabilă clauzei

compromisorii să fie diferită de legea aplicabilă contractului30.

3.1.2. Condiţii şi efecte

Valabilitatea clauzei compromisorii este supusă îndeplinirii anumitor condiţii speciale, pe

lângă cele generale.

În primul rând, clauza trebuie să fie încheiată în scris, sub sancţiunea nulităţii, înscrisul fiind

cerut ad validitatem. NCPC este mai puţin restrictiv în această privinţă, condiţia formei scrise

este cerută doar ad probationem, considerându-se îndeplinită atunci când recurgerea la

arbitraj a fost convenită prin schimb de corespondenţă, indiferent de forma acesteia, sau

schimb de acte procedurale ori când existenţa ei a fost pretinsă în scris de una dintre părţi şi

nu a fost contestată de cealaltă.

În al doilea rând, clauza trebuie să conţină numele arbitrilor sau modalitatea de desemnare

a acestora, în lipsa acestei menţiuni, clauza fiind anulabilă. Pentru a suplini această lacună,

părţile trebuie să încheie un compromis ulterior naşterii litigiului, prin care să stabilească

numele arbitrilor sau modalitatea de desemnare a acestora.

Sancțiunea anulabilității clauzei compromisorii reiese din art. 3431 alin. 1 CPC, nulitatea fiind

una virtuală. În doctrină31 s-au exprimat opinii conform cărora ar fi vorba nu despre nulitate,

ci despre ineficacitatea actului juridic, întrucât clauza poate fi completată ulterior cu numele

sau modalitatea de desemnare a arbitrilor. Această opinie este însă criticabilă, având în

vedere intenția legiuitorului, care a inserat această condiție a nominalizării arbitrilor/ a

modalității de stabilire a lor printre elementele definitorii ale clauzei compromisorii,

determinând-o drept condiție esențială a acestui act. Deși nulitatea nu este expres prevăzută

de lege, cum este în cazul compromisului, această condiție nu diferă cu nimic față de cea

prevăzută pentru compromis, în ambele cazuri vorbindu-se despre o nulitate relativă, ce

poate fi acoperită ulterior de către părți. Faptul că legiuitorul a potențat această sancțiune în

cazul compromisului, introducând-o expres în textul de lege (art. 3432 CPC), se datorează

existenței unei condiții suplimentare, aceea a menționării obiectului litigiului, fără de care

compromisul nu poate opera. Această ultimă condiție nu se aplică și în cazul clauzei

compromisorii, care este concomitentă încheierii contractului și anterioară litigiului, motiv

30 Titus Prescure, Radu Crişan, op.cit. 31 Titus Prescure, Radu Crişan, op.cit., p.63-64.

pentru care, la momentul încheierii ei, obiectul litigiului nu este cunoscut încă și nu poate fi

specificat în cadrul clauzei.

În ceea ce privește obiectul litigiului, acesta, deși nu poate fi precizat în cadrul clauzei

compromisorii, nu poate excede obiectul general al contractului.

***

Dacă toate condiţiile anterioare au fost îndeplinite, clauza îşi va produce toate efectele între

părţi, respectiv va permite sesizarea instanţei arbitrale de oricare dintre părţi de la

momentul survenirii litigiului şi constituirea imediată a tribunalului arbitral desemnat prin

clauza compromisorie.

Efectele clauzei compromisorii se vor produce în principiu faţă de cei care au convenit

asupra ei, expres sau implicit, cât şi faţă de avânzii lor cauză, ca urmare a transmisiunii unui

drept sau a lucrului care face obiectul dreptului. Ea nu va produce efecte faţă de terţi, nici în

cazul în care aceştia vor fi părţi la litigii survenite ca urmare a executării contractului

principal.

3.2. Compromisul

3.2.1. Definiţie şi caracteristici

Conform art. 3432 CPC, “prin compromis părţile convin ca un litigiu ivit între ele să fie

soluţionat pe calea arbitrajului, arătându-se, sub sancţiunea nulităţii, obiectul litigiului şi

numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor”. Compromisul este deci convenţia abitrală

care se încheie atunci când există un litigiu actual şi determinat, menţionat ca atare în actul

de compromis.

3.2.2. Condiţii şi efecte

Fiind vorba despre o convenţie, ca şi în cazul clauzei compromisorii, trebuie respectate

condiţiile generale impuse la încheierea unui astfel de act juridic, respectiv condiţiile de

capacitate, consimţământ, obiect şi cauză.

În ceea ce priveşte celelalte condiţii de valabilitate specifice, în compromis trebuie în primul

rând să se facă referire în mod neechivoc la un litigiu deja existent. Existenţa litigiului este

de esenţa actului de compromis, inexistenţa sa atrăgând după sine nulitatea actului pentru

lipsă de obiect. În plus, această nulitate va atrage după sine şi nulitatea oricărei sentinţe

arbitrale pronunţate în baza unui astfel de act, deoarece arbitrii nu pot statua decât asupra

cererii cu care au fost sesizaţi. În ipoteza în care aceştia s-ar pronunţa cu privire la un litigiu

inexistent, înseamnă că ei statuează ultra petita, cu toate consecinţele aferente32.

În al doilea rând, acordul părţilor trebuie exprimat în mod clar, astfel încât să rezulte

neechivoc puterea cu care sunt învestiţi arbitrii, pentru ca actul să nu fie confundat cu un alt

contract similar (cum ar fi contractul de tranzacţie).

Apoi, în cuprinsul actului de compromis părţile trebuie să desemneze arbitrul/arbitrii sau

modalitatea de desemnare a acestora, în lipsa acestei menţiuni fiind aplicabilă sancţiunea

nulităţii. Acest viciu poate fi însă acoperit prin desemnarea ulterioară a arbitrului/arbitrilor.

În plus, prin actul de compromis trebuie specificate informaţiile necesare cu privire la

organizarea arbitrajului, precum şi cu privire la procedura arbitrală. Părţile trebuie să fixeze

şi termenul înăuntrul căruia trebuie să aibă loc arbitrajul, termen care poate fi însă prorogat,

prin acordul expres sau tacit al părţilor33. Acest termen poate fi şi suspendat atunci când

intervin anumite împrejurări care să impună această suspendare, cum ar fi existenţa unei

proceduri penale care are acelaşi obiect sau în cazul existenţei unor chestiuni preliminare ce

trebuie soluţionate de instanţa de drept comun.

Ca şi clauza compromisorie, conform art. 343 CPC, compromisul trebuie să fie încheiat în

scris, sub sancţiunea nulităţii, înscrisul fiind cerut ad validitatem. NCPC prevede şi pentru

acesta doar forma ad probationem, condiţie ce se consideră îndeplinită atunci când

recurgerea la arbitraj a fost convenită prin schimb de corespondenţă, indiferent de forma

acesteia, sau schimb de acte procedurale ori când existenţa ei a fost pretinsă în scris de una

dintre părţi şi nu a fost contestată de cealaltă.

În ceea ce priveşte efectele compromisului, acestea sunt similare acelora pe care le produce

clauza compromisorie, ambele având ca şi efect principal şi negativ înlăturarea competenţei

instanţelor judecătoreşti de drept comun de la soluţionarea unui anumit litigiu. Ca o

consecinţă a acestui efect, se produce efectul pozitiv de învestire a arbitrilor în vederea

soluţionării respectivului litigiu.

Ca şi existenţa juridică, similar clauzei compromisorii, acesta este într-o anumită măsură,

accesoriu al unui anumit raport juridic, deşi ambele tipuri de convenţie arbitrală îşi menţin o

evidentă autonomie faţă de acesta34.

32 Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu, Dreptul comerţului internaţional, ed. Junimea, Iaşi, 1987. 33 Ibidem. 34 Ibidem.

3.3. Alte forme ale convenţiei arbitrale. Acceptarea tacită a convenției

arbitrale.

În lipsa unei clauze compromisorii sau a unui compromis, anumite instituţii de arbitraj

recunosc şi o altă formă de învestire, printr-o convenţie arbitrală ce rezultă din introducerea

cererii arbitrale de către reclamant şi acceptarea tacită, dar neechivocă a competenţei de

către pârât.

Potrivit art. 14 (fostul art. 13) din Regulile de procedură ale Curţii de Arbitraj Comercial

Internaţional de pe lângă CCIR, “convenţia arbitrală poate rezulta şi din introducerea de

către reclamant a unei cereri de arbitrare şi acceptarea pârâtului ca această cerere să fie

soluţionată de Curtea de Arbitraj”, acceptarea pârâtului putând fi “şi implicită, dar

neechivocă”.

Condiţia esenţială prevăzută de art. 343 CPC, conform căreia convenţia arbitrală trebuie să

fie încheiată în scris, este întrunită dacă acceptarea tacită a pârâtului ia forma scrisă prin

acceptarea/ desemnarea unui arbitru, prin redactarea unei întâmpinări, prin formularea

unor apărări pe fondul cauzei. Toate aceste menţiuni fiind comunicate Curţii în scris, dacă nu

se face nicio discuţie de către pârât cu privire la competenţă, se poate considera că există o

confirmare scrisă, neechivocă a convenţiei arbitrale, condiţiile imperative ale legii fiind

îndeplinite.

Excepţiile privind competenţa Curţii pot fi ridicate cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, sub

sancţiunea decăderii, după cum statuează atât normele de procedură ale CACI, cât şi

dispoziţiile CPC.

În Regulile CACI, acest termen de decădere este prevăzut în art. 56, conform căruia, la prima

zi de înfăţişare “părţile au obligaţia să răspundă tribunalului arbitral […] dacă au obiecţiuni în

legătură cu competenţa şi constituirea tribunalului arbitral”.

CPC, pe de altă parte, în art. 35812, prevede, sub sancţiunea decăderii, obligativitatea ridicării

oricărei excepţii privind existenţa şi validitatea convenţiei arbitrale, constituirea tribunalului

arbitral sau limitele însărcinării arbitrilor până la primul termen de înfăţişare, dacă nu s-a

stabilit un termen mai scurt.

3.4. Revocarea convenţiei arbitrale

Convenţia arbitrală, ca orice act juridic bilateral, poate fi revocată potrivit art. 969 alin. 2

C.civ. prin consimţământul mutual al părţilor.

În cazul convenţiei arbitrale, este posibilă şi revocarea implicită a acesteia, prin învestirea

necontestată a instanţelor de drept comun. Revocarea implicită se realizează prin

introducerea unei acţiuni în faţa instanţelor judecătoreşti de drept comun şi acceptarea

tacită, neechivocă a competenţei acestora de către pârât, într-un litigiu în care opera o

convenţie de arbitraj valabilă (art. 3434 CPC). În acest sens se pronunţă şi Curtea de Arbitraj

Comercial Internaţional de pe lângă CCIR, preluând o soluţie confirmată în prealabil de Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie printr-o serie de decizii35:

CAPITOLUL VII: PROCEDURA ARBITRALĂ

1. DETERMINAREA LEGII PROCEDURII ARBITRALE

În materia arbitrajului intern, ca regulă generală, legea procedurală care va guverna

arbitrajul este legea locului în care se desfăşoară acesta.

În ceea ce priveşte arbitrajul internaţional, legea aplicabilă procedurii arbitrale se poate

determina în funcţie de următoarele două criterii36:

După criteriul subiectiv, procedura arbitrală va fi guvernată de legea aleasă de către

părţi, indiferent de locul în care se desfăşoară procedura;

După criteriul obiectiv sau teritorial, legea care va guverna procedura arbitrală va fi

legea locului arbitrajului.

În practică, primează criteriul obiectiv, deoarece aplicarea legii locului este o variantă mult

mai la îndemână, care conferă mai multă siguranţă în aplicare.

Legea Model UNCITRAL în Arbitrajul Comercial Internaţional37 a adoptat acest criteriu în art.

1(2)38, atât în forma sa iniţială, adoptată în 1985, cât şi în forma actualizată din 2006. Acest

act normativ nu are însă caracter obligatoriu, el creează un cadru general pentru arbitrajul

comercial internaţional, pe care statele îl pot adopta în totalitate sau parţial, sau din contră,

acestea îşi pot crea propriul cadru legislativ, independent de acesta.

1.1. Determinarea legii procedurale aplicabile la nivel internaţional

În foarte multe legislaţii a fost implementat criteriul teritorial (ex: Anglia39, Olanda40,

Suedia41 etc.), aşa cum este el statuat de Legea Model UNCITRAL. Alte state, cum ar fi

35 A se vedea Deciziile nr. 2337 din 10 iunie 1999 şi nr. 2527 din 24 iunie 1999, ÎCCJ, Secţia comercială. 36 Gabrielle Kaufmann-Kohler, Globalization of Arbitral Procedure, Vanderbilt Journal of Transnational Law, vol. 36, 2003, p. 1315. 37 Legea Model UNCITRAL în Arbitrajul Comercial Internaţional, adoptată prin Rezoluţia Adunării Generale ONU 40/72 şi modificată prin Rezoluţia Adunării Generale ONU 61/33. 38 Art. 1(2): Dispoziţiile prezentei Legi, cu excepţia art. 8, 9, 17 H, 17 I, 17 J, 35 şi 36, se aplică numai în cazul în care locul arbitrajului este situat pe teritoriul acestui Stat. 39 Arbitration Act, adoptat în 1996. 40 Legea arbitrajului din Olanda, adoptată în 1986. 41 Legea arbitrajului din Suedia, adoptată în 1999.

Egiptul42, au ales o abordare mixtă, combinând criteriul obiectiv cu cel subiectiv. Foarte

puţine state au ales regula voinţei părţilor ca regulă generală în ceea ce priveşte legea care

guvernează procedura arbitrală.

Una dintre legislaţiile care au recurs la criteriul subiectiv în materia arbitrajului internaţional

este cea a Franţei, al cărei Cod de Procedură Civilă dispune în art. 1494 alin. 1 astfel:

“Convenţia arbitrală poate, direct sau cu referire la un regulament arbitral, să definească

procedura ce va guverna arbitrajul; prin convenţia lor, părţile pot să supună arbitrajul unei

legi de procedură determinate.” În lipsa unei legi procedurale determinate de părţi, aceasta

va fi determinată de către arbitru, în funcţie de contextul litigiului.

În pofida acestei libertăţi acordate părţilor, există totuşi anumite limitări de ordin procedural

impuse sentinţelor arbitrale pronunţate în Franţa, în materie de arbitraj internaţional.

Împotriva acestora se poate formula recurs în anulare în termenii art. 1504 alin. 1 NCPC43, în

caz de nerespectare a unor dispoziţii imperative în materie, conform legislaţiei franceze44

(art. 1502 NCPC: dacă arbitrul a judecat fără convenţie arbitrală sau convenţia arbitrală era

nulă/expirată, dacă tribunalul arbitral a fost constituit nelegal, dacă arbitrul a statuat în

afara misiunii cu care a fost învestit, dacă nu a fost respectat principiul contradictorialităţii,

dacă recunoaşterea sau executarea sunt contrare ordinii publice internaţionale). Prin

urmare, rezultatul final este similar celui din jurisdicţiile care au ales să se ghideze după

criteriul obiectiv sau teritorial45.

1.2. Determinarea legii procedurale aplicabile în România

În ceea ce priveşte legea de procedură ce va guverna arbitrajul internaţional, legislaţia

română a ales o abordare mixtă, care combină criteriul subiectiv cu cel obiectiv.

Astfel, părţile au libertatea să aleagă locul în care se va desfăşura arbitrajul internaţional.

În cazul în care părțile aleg ca arbitrajul internaţional să se desfăşoare pe teritoriul unui alt

stat şi legea naţională a acestuia o permite, părțile sunt libere să aplice regulile de

procedură arbitrală din România.

În cazul în care părţile aleg ca loc de desfăşurare a procedurii România, legea procedurală

aplicabilă în procesele privind raporturi de drept internaţional privat va fi legea română,

dacă nu s-a dispus altfel în mod expres (art. 159 din Legea 105/1992). Prin urmare, părţile

42 De exemplu, Legea arbitrajului în materie comercială şi civilă din Egipt, din anul 1994, prevede în art. 1, cu privire la domeniul de aplicare al acesteia: “atunci când arbitrajul se desfăşoară în Egipt, sau când arbitrajul comercial internaţional se desfăşoară într-un alt stat şi părţile aleg să fie guvernat de prezenta lege“. 43 Nouveau Code de Procédure Civile, adoptat în 1975. 44 Ph. Fouchard, E. Gaillard, B. Goldman, On International Commercial Arbitration, The Hague, Kluwer, 1999. 45 Gabrielle Kaufmann-Kohler, Globalization of Arbitral Procedure, Vanderbilt Journal of Transnational Law, vol. 36, 2003, p. 1315.

sunt libere să indice o anumită lege procedurală naţională după care să fie judecat litigiul lor

sau să îşi alcătuiască un set propriu de reguli procedurale46.

Dacă părţile aleg legea română ca lege procedurală, se vor aplica dispoziţiile imperative ale

CPC, suplinite de voinţa părţilor şi de eventualele reguli de procedură particulare ale

instituţiei de arbitraj în cazul arbitrajului instituţionalizat.

Atunci când părţile aleg să facă trimitere la legea română pe teritoriul unui alt stat, dacă

legislaţia acestuia o permite, legea română va fi dublată de eventuale restricţii imperative

din statul respectiv. Spre exemplu, în Franţa, unde criteriul de stabilire a legii procedurale

pentru arbitrajul internaţional este criteriul subiectiv, trebuie respectate regulile imperative

prevăzute de art. 1504 NCPC, indiferent de legea procedurală care se aplică arbitrajului.

2. INCIDENŢA LEGII NAŢIONALE ASUPRA PROCEDURII ARBITRALE

În mod paradoxal, deşi legea naţională reprezintă în prezent regula la nivel procedural în

materie de arbitraj, incidenţa sa propriu-zisă asupra arbitrajului nu este una semnificativă.

Acest lucru se datorează în primul rând faptului că „locul arbitrajului” este o ficţiune juridică

şi, în al doilea rând, uniformizării legislaţiilor naţionale în materie de arbitraj47.

Aşa cum remarcă autori48 de referinţă în materie, „locul arbitrajului”, ca şi instituţie juridică,

a devenit o ficţiune, deoarece nu există o conexiune necesară între „locul arbitrajului” ca şi

concept, pe de o parte, şi locaţia fizică, geografică în care se desfăşoară procedura arbitrală,

pe de altă parte. Locul arbitrajului se referă indirect la legea naţională cadru aplicabilă

procedurii arbitrale. În acest context, criteriul subiectiv va fi similar celui obiectiv, rezultatul

lor final fiind acelaşi. Astfel, părţile unui contract pot alege fie legea aplicabilă, acolo unde

legislaţia naţională o permite, fie locul arbitrajului, care va atrage după sine şi legea

naţională din locul respectiv, ceea ce indirect reprezintă o alegere a legii procedurale.

Alegerea locului arbitrajului reprezintă aşadar în mod indirect alegerea legii49.

O altă cauză care a determinat scăderea incidenţei legii procedurale naţionale este aceea că

principiile generale în materie de arbitraj s-au uniformizat la nivel internaţional. Această

uniformizare se datorează în principal instrumentelor juridice internaţionale care trasează

principiile directoare în materie. Primul şi unul dintre cele mai importante astfel de

instrumente a fost Convenţia de la New York din 1958 pentru recunoaşterea şi executarea

sentinţelor arbitrale. Un alt act deosebit de important în acest sens îl reprezintă Legea Model

46 Titus Prescure, Radu Crişan, Arbitrajul comercial – Modalitate alternativă de soluţionare a litigiilor patrimoniale, ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p.264-265. 47 Titus Prescure, Radu Crişan, op.cit. 48 Gabrielle Kaufmann-Kohler, Globalization of Arbitral Procedure, Vanderbilt Journal of Transnational Law, vol. 36, 2003, p. 1318; Redfern & Hunter, On International Arbitration, OUP Oxford, 5th edition, 2009. 49 Gabrielle Kaufmann-Kohler, ibidem.

UNCITRAL cu privire la Arbitrajul Comercial Internaţional. Aceste acte, precum şi alte

convenţii şi conferinţe internaţionale ce au ca obiect arbitrajul, au statuat anumite principii

generale respectate de majoritatea legislaţiilor50.

Prin urmare, alegerea unei legi sau a alteia, nu schimbă garanţiile generale ale unui astfel de

proces. Cu toate acestea, deşi există un anumit consens la nivel de principii, aceasta nu

înseamnă că procedurile sunt identice. De aceea, fiecare legislaţie îşi va pune amprenta într-

un fel sau în altul asupra detaliilor procedurii, detalii pentru care părţile la un contract vor

tinde să aleagă sau dimpotrivă să evite o anumită lege procedurală cadru.

3. PROCEDURA ARBITRALĂ ÎN ROMÂNIA

În România, după cum am precizat şi anterior, părţile au libertatea de a alege locul

arbitrajului internaţional, precum şi legea de procedură aplicabilă acestuia.

Dacă părţile înţeleg să se supună legii române de procedură, se vor aplica regulile generale

din Codul de procedură civilă aplicabile în arbitrajul intern, cu anumite particularităţi

specifice arbitrajului internaţional.

În cele ce urmează vom trata procedura arbitrală generală, aplicabilă în arbitrajul intern,

după care ne vom ocupa de particularităţile arbitrajului internaţional sub legea română.

3.1. Procedura arbitrală în arbitrajul intern

În ciuda caracterului profund contractual al arbitrajului, acesta rămâne o procedură de

judecată, în urma căreia este pronunţată o hotărâre cu forţă obligatorie pentru părţi, motiv

pentru care se impune trasarea unui anumit cadru procedural.

În acest sens, CPC stabileşte anumite condiţii de formă, de fond, de timp şi de loc ale actelor

procedurale ce trebuie îndeplinite pentru ducerea la bun sfârşit a procesului arbitral şi

pentru pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice51.

3.1.1. Principii generale ale procedurii arbitrale

Pe parcursul întregii proceduri arbitrale, se impune respectarea unor principii esenţiale,

specifice oricărei proceduri jurisdicţionale. În acest sens, art. 358 CPC prevede expres

obligativitatea respectării principiului egalităţii de tratament, a dreptului la apărare şi a

50 Ibidem. 51 Titus Prescure, Radu Crişan, Arbitrajul comercial – Modalitate alternativă de soluţionare a litigiilor patrimoniale, ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p.134.

principiului contradictorialităţii. Aceste principii sunt statuate imperativ, sub sancţiunea

nulităţii hotărârii arbitrale, în caz de nerespectare.

Deşi nu sunt statuate în mod expres, celelalte principii specifice procedurii judiciare de drept

comun trebuie avute în vedere, cu respectarea limitelor impuse de procedura arbitrală. Spre

exemplu, vor fi aplicabile principiul oralităţii, principiul nemijlocirii, principiul continuităţii

dezbaterilor. Pe de altă parte, principiul publicităţii dezbaterilor va fi inoperant datorită

caracterului confidenţial al procedurii arbitrale (art. 353 lit. c) CPC)52.

3.1.2. Particularităţi ale procedurii

Având în vedere faptul că procedura de soluţionare a unui litigiu pe cale arbitrală este o

procedură convenţională, stabilită prin convenţia părţilor şi modelată de acestea, ea se va

supune unor reguli aparte, distincte de cele aplicabile într-o procedură de drept comun.

O problemă interesantă care s-a pus în practica instanţelor arbitrale este aceea a

obligativităţii parcurgerii procedurii de conciliere prealabilă prevăzute de art. 7201 CPC în

litigiile comerciale. Soluţia constantă a fost aceea a libertăţii de alegere a părţilor, în

concordanţă cu dispoziţiile art. 341 CPC, conform căruia părţile decid dacă această

procedură va avea loc precum şi modalitatea de organizare şi desfăşurare a ei. Parcurgerea

obligatorie a procedurii concilierii prealabile prevăzută de art. 7201 CPC va fi interpretată ca

o normă specială, derogatorie, aplicabilă exclusiv în contenciosul pentru care a fost

concepută, respectiv în litigiile comerciale judiciare.

Chiar în ipoteza în care părţile convin prin convenţia arbitrală asupra parcurgerii unei astfel

de proceduri, aceasta nu trebuie să respecte în mod obligatoriu termenele şi condiţiile

impuse de lege în cazul litigiilor de drept comun.

***

Pe lângă aceste principii elementare ce trebuie respectate pe parcursul oricărei proceduri,

există şi anumite etape specifice care trebuie parcurse, etape de care ne vom ocupa în cele

ce urmează.

3.1.3. Etapele procedurii arbitrale

Arbitrajul parcurge, de regulă, aceleaşi etape ca un proces civil: etapa scrisă, etapa orală (a

dezbaterilor), etapa deliberării şi etapa pronunţării hotărârii.

52 Ioan Leş, Codul de procedură civilă – Comentariu pe articole, ed. CH Beck, Bucureşti, 2007, p.1003.

3.1.3.1 Etapa scrisă

O primă etapă în procedura arbitrală o reprezintă etapa scrisă, pregătitoare sau procedura

prearbitrală, după cum este denumită aceasta în doctrină53 sau în regulamentele de

arbitraj54.

Aceasta constă în sesizarea instanţei arbitrale, prin depunerea cererii de arbitrare, precum şi

în actele procedurale în replică ale părţii chemate în arbitraj, respectiv întâmpinarea şi

cererea reconvenţională.

a) Cererea de arbitrare

Conform actualului CPC, art. 355, sesizarea tribunalului arbitral se face printr-o cerere scrisă,

care conţine anumite menţiuni obligatorii cu privire la identitatea părţilor (numele,

domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor,

precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în Registrul comerţului, numărul de telefon,

contul bancar), cu privire la reprezentanţi, dovada convenţiei arbitrale, cu privire la

obiectul, valoarea şi motivele de drept şi de fapt ale cererii, precum şi cu privire la

identitatea membrilor tribunalului arbitral, cererea trebuind să fie semnată. Cererea de

arbitrare se poate formula şi printr-un proces-verbal încheiat în faţa tribunalului arbitral şi

semnat de părţi sau numai de reclamant, precum şi de arbitri.

NCPC adaugă ca şi menţiuni obligatorii în cuprinsul cererii de arbitrare codul numeric

personal, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, precum şi, în cazul în

care reclamantul are domiciliul/sediul în străinătate, indicarea domiciliului/sediului ales în

România, unde se vor face comunicările procedurale (art. 563 alin. 1 lit. a) NCPC).

Cererea de arbitrare şi înscrisurile anexate acesteia vor fi comunicate pârâtului, precum şi

fiecărui arbitru de către reclamant (art. 356 CPC). În prezent, în arbitrajul instituţionalizat,

există practica preluării acestei funcţii de către secretariatul instituţiei care organizează

arbitrajul, conform regulilor fixate de aceasta.

De la primirea cererii de arbitrare şi a înscrisurilor anexate, pârâtul are un anumit termen

pentru depunerea întâmpinării sau a eventualei cererii reconvenţionale. Potrivit CPC, acest

termen este de 30 de zile (art. 3561 şi art. 357 CPC). Regulamentul CACI prevede termene

distincte faţă de CPC, pârâtul putând depune întâmpinarea cu 5 zile înainte de data primului

termen, iar cererea reconvenţională cel mai târziu până la prima zi de înfăţişare (art. 56 din

Regulament).

În arbitrajul organizat de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional, a fost introdusă recent o

nouă prevedere în regulile procedurale ale Curţii (art. 29 alin. 5 din Regulament) conform 53 Ibidem. 54 Capitolul IV, Secţiunea I din Regulile de procedură ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, în vigoare de la 25 martie 2010.

căreia cererea de sesizare şi anexele sale destinate arbitrilor „se comunică numai în format

electronic”.

În ceea ce priveşte citarea părţilor, aceasta constituie un act procedural distinct faţă de

transmiterea cererii de arbitrare şi a înscrisurilor, ea urmând să se efectueze după ce se

constată că dosarul arbitral este complet (art. 3582 CPC) şi după ce toate celelalte formalităţi

privind constituirea tribunalului arbitral au fost îndeplinite (art. 40 din Regulamentul CACI).

Potrivit CPC, între data primirii citaţiilor şi termenul de dezbatere trebuie să existe un

interval de cel puţin 15 zile (art. 3583 CPC), pe când Regulamentul CACI prevede un termen

de cel puţin 30 de zile între data expedierii citaţiilor către părţi şi data termenului de

arbitrare (art. 40 din Regulament).

Potrivit NCPC, comunicarea între părţi sau către părţi a înscrisurilor litigiului, a citaţiilor,

hotărârilor arbitrale şi încheierilor de şedinţă se face prin scrisoare recomandată cu conţinut

declarat şi confirmare de primire, înscrisurile putând fi înmânate şi personal părţii, sub

semnătură. Înştiinţarea părţilor cu privire la alte măsuri luate de tribunalul arbitral poate fi

făcută şi prin telefax, poştă electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea

textului actului şi confirmarea primirii acestuia (art. 569 NCPC).

b) Întâmpinarea şi cererea reconvenţională

După primirea cererii de arbitrare, pârâtul are, la rândul său, dreptul de a formula

întâmpinare sau, respectiv, cerere reconvenţională, atunci când şi acesta are pretenţii

împotriva reclamantului, derivând din acelaşi raport juridic. Întâmpinarea va fi depusă cu

respectarea dispoziţiilor art. 3561 CPC, în termen de 30 de zile de la primirea cererii de

arbitrare, iar cererea reconvenţională va fi introdusă conform art. 357 CPC, cu aceleaşi

menţiuni obligatorii ca şi cele impuse pentru cererea principală, în cadrul termenului pentru

depunerea întâmpinării sau cel mai târziu la primul termen de înfăţişare. În cazul cererii

reconvenţionale, nedepunerea în termen nu este sancţionată cu decăderea, ca în cazul

întâmpinării, ci cu disjungerea cererii de acţiunea directă şi soluţionarea ei separată.

3.1.3.2. Etapa orală

Cea de-a doua etapă o constituie etapa dezbaterilor sau orală, denumită în Regulamentul

CACI şi procedura arbitrală.

a) Neprezentarea părţilor

Această etapă poate lipsi în întregime, în cazul neprezentării părţilor, în termenii art. 3585 -

3587 CPC. Judecarea în lipsă poate fi solicitată de către părţi, pe baza actelor de la dosar, în

termenii 3586 CPC, sau poate fi dispusă de către tribunalul arbitral, în cazul neprezentării

părţilor legal citate. Potrivit art. 3585 CPC, coroborat cu art. 3587 CPC, neprezentarea părţii

legal citate nu împiedică nici dezbaterea litigiului, nici soluţionarea acestuia, cu excepţia

cazului în care părţile au solicitat amânarea pentru motive temeinice sau în care tribunalul

arbitral apreciază ca fiind necesară prezenţa părţilor. În oricare dintre aceste situaţii,

tribunalul poate dispune amânarea judecăţii, cu citarea părţilor (art. 3587 CPC).

b) Obligaţia de confidenţialitate

Deşi Codul de procedură civilă nu face nici o precizare asupra caracterului public sau secret

al dezbaterilor, principiul publicităţii nu poate fi aplicabil în această materie, tribunalul

arbitral fiind ţinut de o obligaţie de confidenţialitate.

Nerespectarea obligaţiei de confidenţialitate a dezbaterilor şi a întregului proces arbitral

atrage o formă de răspundere faţă de arbitrii care o încalcă (art. 353 CPC sau art. 557 NCPC).

Obligația de confidențialitate apare în toate regulamentele de arbitraj ale instituţiilor

specializate ca regulă fundamentală în desfășurarea procedurii. În Regulamentul CACI,

aceasta este reglementată în art. 7, potrivit căruia nicio persoană, în afara celor implicate în

desfăşurarea litigiului, nu are acces la dosar fără acordul scris al părţilor. În plus, Curtea de

Arbitraj, tribunalul arbitral, precum şi personalul Camerei de Comerţ şi Industrie a României

au obligaţia să asigure confidenţialitatea arbitrajului. Art. 8 din Regulament instituie şi

anumite excepţii de la această obligaţie, hotărârile putând fi publicate parţial, ori în rezumat

sau comentate sub aspectul problemelor de drept în reviste, lucrări sau culegeri de practică

arbitrală, fără a se da numele sau denumirea părţilor, ori date care ar putea prejudicia

interesele lor. Cu acordul părţilor, hotărârile pot fi publicate integral. Mai există o excepţie

instituită de Regulament de la obligaţia de confidenţialitate, aceea când Preşedintele Curţii

de Arbitraj, sau în lipsa acestuia Prim-vicepreşedintele, poate autoriza, de la caz la caz,

cercetarea dosarelor în scopuri ştiinţifice sau de documentare după rămânerea definitivă a

hotărârilor arbitrale.

c) Reprezentarea părţilor

Potrivit art. 3584 CPC, părţile pot participa la dezbaterea litigiului personal sau prin

reprezentanţi şi pot fi asistate de orice persoană. Părţile pot fi deci reprezentate prin

avocat sau prin mandatar cu procură autentică, acesta din urmă putând avea orice calitate,

şi nu neapărat aceea de avocat sau consilier juridic. O astfel de interpretare restrictivă, ce se

face prin asimilare cu normele prevăzute în mod specific pentru instanţele de judecată în art.

67-68 CPC, ar fi contrară principiilor libertăţii părţilor şi al contractualităţii procedurii, ducând

la acelaşi formalism excesiv la care obligă instanţele de drept comun. În plus, legea nu face

nicio precizare în acest sens, iar interpretarea prin prisma normelor speciale aplicabile

instanţelor de judecată ar face o completare la lege, cu încălcarea principiului ubi lex non

distinguit, nec nos distinguere debemus.

NCPC este mai restrictiv în această privinţă, acesta stabilind următoarele : „În litigiile

arbitrale, părţile pot formula cereri şi îşi pot exercita drepturile procesuale personal sau prin

reprezentant. Aceştia pot fi asistaţi de alti specialişti.” (art. 538). Aşadar, persoanele care

asistă partea în proces trebuie să prezinte o anumită calitate în vederea soluţionării litigiului,

NCPC renunţând la formularea generală de « orice alte persoane », folosită atât în CPC, cât şi

în Regulamentul CACI.

***

În cazul în care reprezentantul nu face dovada calităţii sale, potrvit art. 161 CPC, în dreptul

comun se poate da un termen pentru suplinirea acestor lipsuri. Potrivit aceluiaşi articol, dacă

aceste lipsuri nu se suplinesc în termenul stabilit de instanţă, cererea va fi anulată. Practica

arbitrală a preluat această soluţie şi pentru litigiile de arbitraj, aşa cum reiese şi din

următoarea hotărâre a CACI :

Potrivit art. 3561 CPC, excepţiile şi alte mijloace de apărare, care nu au fost arătate prin

întâmpinare, trebuie ridicate, sub sancţiunea decăderii, cel mai târziu la primul termen de

înfăţişare. De asemenea, orice cereri ale părţilor şi orice înscrisuri vor fi depuse cel mai târziu

până la primul termen de înfăţişare (art. 35812 alin. 2 CPC).

Orice excepţie privind existenţa şi validitatea convenţiei arbitrale, constituirea tribunalului

arbitral, limitele însărcinării arbitrilor şi desfăşurarea procedurii până la primul termen de

înfăţişare, trebuie ridicată, sub sancţiunea decăderii, cel mai târziu la acest prim termen,

dacă nu s-a stabilit un termen mai scurt (art. 35812 alin. 1 CPC). În ceea ce priveşte

necompetenţa tribunalului arbitral, Regulamentul CACI interzice în mod expres invocarea

acesteia după ce părţile şi-au nominalizat arbitrii şi pârâtul a formulat, fără să invoce şi acest

aspect, întâmpinare sau cerere reconvenţională (art. 70 alin. 2 din Regulament).

d) Măsuri asigurătorii şi provizorii

Potrivit art. 3588 CPC, înaintea sau în cursul arbitrajului oricare dintre părți poate cere

instanței judecătorești competente să incuviințeze măsuri asigurătoare și măsuri vremelnice

cu privire la obiectul litigiului sau să constate anumite imprejurări de fapt. Încuviințarea

acestor măsuri va fi adusă la cunoștința tribunalului arbitral de către partea care le-a cerut.

În cursul arbitrajului, măsurile asigurătoare și măsurile vremelnice, ca și constatarea

anumitor împrejurări de fapt, pot fi încuviințate și de tribunalul arbitral. În caz de

împotrivire, executarea acestor măsuri se dispune de către instanța judecătorească.

e) Excepţia de neconstituţionalitate

Potrivit art. 146 lit. d) teza întâi din Legea fundamentală, Curtea Constituţională hotărăşte

asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa

instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial. Așadar, posibilitatea utilizării acestui

instrument procedural în cadrul instanțelor arbitrale este instituit chiar din Constituție.

Dispoziţia constituţională a fost dezvoltată în legea organică a Curţii Constituţionale, nr.

47/1992 care, la art. 29, prevede următoarele: (1) Curtea Constituţională decide asupra

excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind

neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o

ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi

oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau,

din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia

poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă.“

Posibilitatea invocării acestei excepții în fața CACI este reglementată de Regulamentul

acestei Curți, în art. 71. Potrivit acestuia, excepţia de neconstituţionalitate privind legile şi

ordonanţele poate fi invocată la cererea oricăreia dintre părţi sau, din oficiu, de către tribunalul

arbitral, în condiţiile legii privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Sesizarea Curţii

Constituţionale se dispune de tribunalul arbitral în faţa căruia s-a invocat excepţia de

neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor,

opinia tribunalului arbitral asupra excepţiei şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă

excepţia a fost invocată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile

părţilor, precum şi dovezile necesare. Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară

dispoziţiilor legii de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, tribunalul arbitral o va

respinge printr-o încheiere motivată, fără a mai sesiza Curtea Constituţională. Încheierea de

sesizare, împreună cu anexele, se transmit Curţii Constituţionale cu o adresă de înaintare sub

semnătura Preşedintelui Curţii de Arbitraj.

f) Administrarea probatoriului

În ceea ce priveşte administrarea probelor, nu există foarte multe deosebiri faţă de

procedura de drept comun. În acest sens, art. 35810 CPC dispune că fiecare dintre părţi are

sarcina să dovedească faptele pe care îşi întemeiază în litigiu pretenţia sau apărarea. Probele

se depun în principiu până la prima zi de înfăţişare, mai puţin în cazul în care necesitatea

probei ar reieşi din dezbateri sau administrarea probei nu pricinuieşte amânarea soluţionării

litigiului. Spre deosebire de dreptul comun, ascultarea martorilor şi a experţilor se va face

fără jurământ, iar tribunalul arbitral nu va putea aplica măsuri de constrângere sau sancţiuni

acestora.

g) Încheierea de şedinţă

Potrivit art. 35813 CPC, dezbaterile arbitrale, precum și orice dispoziție a tribunalului arbitral

vor fi consemnate în încheierea de ședință. Încheierea va cuprinde toate mențiunile

prevăzute în art. 361 lit. a) li b), precum și pe cele din art. 35810 CPC, respectiv :

- Componența nominală a tribunalului arbitral, locul și data redactării încheierii;

- Numele părților, domiciliul sau reședința lor sau, după caz, denumirea și sediul,

numele reprezentanților părților, precum și al celorlalte persoane care au participat la

ședință;

- O scurtă descriere a desfășurării ședinței;

- Cererile și susținerile părților;

- Motivele pe care se sprijină măsurile dispuse;

- Dispozitivul;

- Semnăturile arbitrilor, cu observarea prevederilor art. 3602.

În plus față de dispozițiile CPC, Regulamentul CACI impune ca mențiune obligatorie în

încheierea de ședință și modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare (art. 65 alin. 3 lit. a

din Regulamentul CACI).

Părțile au dreptul să ia cunoștință de conținutul încheierilor și de actele dosarului. La cererea

părților sau din oficiu, tribunalul arbitral poate îndrepta sau completa încheierea de ședință,

printr-o altă încheiere. Părților li se comunică, la cerere, copie de pe încheierea de ședință.

3.1.3.3. Etapa deliberării și a pronunțării hotărârii

a) Deliberarea

Deliberarea presupune consultarea tuturor arbitrilor asupra soluţiei ce va fi pronunţată în

cauză. Deliberarea are loc în secret, cu participarea tuturor arbitrilor în persoană, participare

ce va fi consemnată în hotărâre (art. 3601 CPC).

Potrivit CPC, atunci când tribunalul este compus dintr-un număr impar de arbitri, hotărârea

se va lua cu majoritate de voturi, arbitrul care are o altă părere urmând să își redacteze și

semneze opinia separată, cu arătarea considerentelor pe care se sprijină (art. 3602 CPC).

CPC prevede și situația în care tribunalul aritral este format dintr-un număr par de arbitri, iar

aceștia nu se înțeleg aspra soluției. În acest caz, se va proceda la numirea unui supraarbitru

conform înțelegii părților sau, în lipsă, cu intervenția instanței judecătorești, potrivit art. 351

CPC. Supraarbitrul va achiesa uneia dintre soluțiile celorlalți arbitri, o va putea modifica sau

va putea pronunța o altă soluție, dar numai după ascultarea părților și a celorlalți arbitri (art.

3603 CPC).

Regulamentul CACI însă, nu reglementează decât situația tribunalului constituit dintr-un

număr impar de arbitri, deoarece regulile de constituire ale acestuia (art. 17 din

Regulamentul CACI) nu permit decât un complet format dintr-un număr impar de arbitri (un

arbitru unic sau respectiv doi arbitri și un supraarbitru). În ceea ce privește deliberarea,

Curtea preia soluția prevăzută de CPC, și anume aceea a majorității de voturi (art. 77 din

Regulamentul CACI).

Regulamentul CACI, în schimb, prevede posibilitatea repunerii pe rol a cauzei, în cazul în care

sunt necesare noi lămuriri în cadrul deliberării (art. 78 din Regulamentul CACI), ipoteză

neprevăzută de regulile generale ale arbitrajului din CPC. În această situație, tribunalul

arbitral va pronunța o încheiere și litigiul va fi repus pe rol în vederea unor dezbateri

suplimentare, stabilindu-se un nou termen de arbitrare, cu citarea părților, sub condiția

încdrării în termenul arbitrajului stabilit pentru respectivul litigiu.

b) Pronunţarea

Tribunalul arbitral va pronunța o soluție în urma deliberării, soluție care, potrivit

Regulamentului CACI, va fi consemnată în dispozitivul ședinței și va fi trecută de către

asistentul arbitral în Condica de Ședințe arbitrale, cel mai târziu a doua zi de la pronunțare

(art. 79 din Regulament).

Potrivit regulilor de drept comun, pronunţarea poate fi amânată maxim 21 de zile, dar numai

sub condiţia încadrării în termenul arbitrajului (art. 3601 alin. 2 CPC).

Regulamentul CACI prevede un termen mai scurt pentru amânarea pronunțării, de cel mult

15 zile, sub aceeași condiție a respectării termenului arbitrajului prevăzut pentru

soluționarea arbitrajului. Termenul general pentru soluționarea litigiului arbitral prevăzut de

CACI este însă mai mare, de 6 luni, (art. 51 din Regulament) față de termenul general de 5

luni prevăzut de CPC (art. 3533 CPC).

Hotărârea arbitrală va fi comunicată părților în termen de cel mult o lună de la pronunțare,

potrivit art. 363 CPC. Regulamentul CACI prevede același termen de comunicare a hotărârii,

cu posibilitatea prelungirii lui cu cel mult 30 de zile, pentru motive bine întemeiate (art. 86

din Regulament).

Hotărârea comunicată părților are aceleași efecte ca și o hotărâre judecătorească definitivă

(art. 363 alin. 3 CPC), din aceasta decurgând mai multe efecte ale hotărârii, pe care le vom

dezvolta mai pe larg în capitolul următor.

3.1.4. Termenul arbitrajului

Potrivit CPC, tribunalul arbitral pronunţă sentinţa dacă părţile nu au stabilit altfel, în termen

de cinci luni de la constituirea sa (art. 3533 CPC). Regulamentul CACI prevede un termen de

șase luni pentru pronunțarea unei hotărâri în litigiul arbitral, dacă părțile nu au convenit

altfel (art. 51 din Regulament).

Termenul se suspendă pe timpul judecăţii unei cereri de recuzare, sau a altei cereri incidente

adresate instanţei judecătoreşti (art. 3533 alin. 2 CPC). Regulamentul CACI prevede în art. 52

și situații specifice de suspendare a termenului, respectiv aceea a soluționării unei excepții

de neconstituționalitate și aceea a completării tribunalului arbitral în cazul revocării și

înlocuirii arbitrului sau supraarbitrului.

Părţile pot consimţi prelungirea termenului, după cum şi tribunalul arbitral poate dispune,

pentru motive temeinice, prelungirea lui cu două luni. Prelungirea cu două luni intervine de

drept în cazul decesului uneia dintre părţi sau în cazul în care tribunalul este alcătuit dintr-un

număr par de arbitri, aceştia nu se pun de acord în privinţa soluţionării cauzei şi se impune

numirea unui supraarbitru (art. 3533 alin. 5 CPC). Regulamentul CACI prevede prelungirea de

drept cu două luni a termenului arbitrajului și în cazul încetării persoanei juridice (art. 53

alin. 3).

Expirarea termenului nu constituie un motiv de caducitate a arbitrajului, afară de cazul în

care una din părţi a notificat celeilalte părţi şi tribunalului arbitral, până la primul termen de

arbitrare că înțelege să invoce caducitatea. Această obligație de notificare este impusă în

mod imperativ atât în dreptul comun, cât și în Regulamentul CACI, în lipsa acesteia

caducitatea arbitrajului neputând opera nici dacă este invocată în fața instanței arbitrale, nici

pe calea acțiunii în anulare, în temeiul art. 364 lit. e) din CPC. Această soluție a fost reținută

în mod constant atât de practica arbitrală, cât și de instanțele de drept comun.

Aceeași soluție s-a reținut în practică și în ipoteza în care părțile stabilesc un alt termen al

arbitrajului prin convenția arbitrală, dar nu au prevăzut sancțiunea caducității sau nu au

notificat aceasta până la primul termen de înfățișare. În această situație, termenul prevăzut

de convenția de arbitraj este considerat un termen de recomandare, așa cum este și

termenul general prevăzut pentru soluționarea arbitrajului.

CAPITOLUL IV: HOTĂRÂREA ARBITRALĂ

Finalitatea urmărită de părţi la momentul învestirii arbitrilor cu soluţionarea unui anumit

litigiu o constituie hotărârea arbitrală. Acest act are forţă obligatorie faţă de părţile care au

conferit instanţei puterea emiterii lui, putând fi asimilat din acest punct de vedere unei

hotărâri judecătoreşti.

Hotărârea arbitrală constituie „manifestarea finală de voinţă a arbitrilor, prin care aceştia îşi

îndeplinesc misiunea cu care au fost însărcinaţi şi se desesizează, totodată, de litigiul cu a

cărui soluţionare au fost îndatoraţi prin cererea de arbitrare şi prin contractele de arbitru

încheiate cu părţile”55.

Acest caracter voliţional al hotărârii arbitrale este însă mult mai pregnant în arbitrajul în

echitate, ex aequo et bono, în cazul arbitrajului de drept strict arbitrii fiind supuşi regulilor de

drept întocmai ca nişte judecători. Aşa cum remarcă Georgiana Dănăilă56, în ceea ce priveşte

arbitrajul de drept strict, „întocmai hotărârii judecătoreşti, hotărârea arbitrală se prezintă, în

esenţă, ca un silogism, în care premisa majoră o constituie legea, regulile de drept aplicabile

în speţă, premisa minoră – faptele care au generat litigiul, iar concluzia – decizia. Aşadar,

hotărârea arbitrală nu este expresia voluntarismului arbitrului (sic volo), ci un act decizional

rezultat prin aplicarea legii şi a convenţiei arbitrale la situaţia de fapt, stabilită în baza

probelor administrate, cu respectarea procedurii arbitrale”.

Cu toate acestea, există numeroase deosebiri între hotărârea arbitrală şi cea judecătorească,

fapt care determină anumite condiţii şi efecte specifice ale acesteia, tratate în legislaţia

noastră de CPC în art. 360-368, pe care le vom analiza în cele ce urmează.

1. CONDIŢIILE HOTĂRÂRII ARBITRALE

1.1. Condiţii de fond

În primul rând, elaborarea unei hotărâri arbitrale trebuie să îndeplinească anumite condiţii

de fond.

Aceasta trebuie pronunţată în urma unei deliberări (art. 3601 alin. 1 CPC), care trebuie să se

facă în secret şi cu participarea tuturor arbitrilor.

Actualul CPC face distincţia între deliberările realizate într-un tribunal alcătuit din număr

impar de arbitri şi cel format dintr-un număr par de arbitri. În primul caz, hotărârea se ia cu

55 Titus Prescure, Radu Crişan, Arbitrajul comercial – Modalitate alternativă de soluţionare a litigiilor patrimoniale, ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p.180. 56 G. Dănăilă, Procedura arbitrală în litigiile comerciale interne, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p.277.

majoritate de voturi, arbitrul care are o altă părere având posibilitatea să redacteze o opinie

separată motivată. În cazul în care tribunalul este format dintr-un număr par de arbitri şi

aceştia nu se pun de acord asupra soluţiei, se va proceda la numirea unui supraarbitru.

NCPC, ca și Regulamentul actual al CACI (art. 17), evită situaţia de blocaj în luarea deciziei

prin instituirea principiul imparităţii tribunalului arbitral, litigiul putând fi judecat de un

arbitru unic sau de mai mulţi arbitri, care trebuie să fie întotdeauna în număr impar (art. 548

NCPC).

Regulamentul CACI permite judecarea litigiului arbitral în complet format fie dintr-un arbitru

unic, fie din doi arbitri și un supraarbitru, preluând din CPC soluția majorității de voturi în

pronunțarea unei soluții.

1.2. Condiţii de formă

În al doilea rând, hotărârea arbitrală trebuie să îndeplinească anumite condiţii de formă

similare celor impuse pentru hotărârea judecătorească.

Hotărârea arbitrală trebuie să fie întotdeauna redactată în scris, să fie motivată – în fapt și în

drept, în cazul arbitrajului de drept strict, iar în cazul arbitrajului în echitate, trebuie arătate

motivele care întemeiază soluția sub acest aspect –, trebuie să fie semnată de arbitri (mai

puțin de cei care formulează opinie separată), precum și să conțină următoarele mențiuni

prevăzute de art. 361 CPC:

- componenţa nominală a tribunalului arbitral,

- locul și data pronunţării hotărârii, numele părţilor,

- domiciliul sau reședinţa lor sau, după caz, denumirea și sediul,

- numele reprezentanţilor părţilor, precum și al celorlalte persoane care au participat

la dezbaterea litigiului,

- menţionarea convenţiei arbitrale în temeiul căreia s-a procedat la arbitraj,

- obiectul litigiului și susţinerile pe scurt ale părţilor,

- dispozitivul.

1.3. Sancţiuni și remedii

Unele dintre aceste elemente sunt prevăzute sub sancțiunea nulității, precum motivele,

dispozitivul, locul și data pronunțării, semnătura arbitrilor. Lipsa celorlalte mențiuni nu

constituie motiv de nulitate, ele fiind considerate elemente care nu influențează fondul

soluției. În sensul îndreptării acestora, precum și a oricăror alte greșeli evidente care nu

schimbă fondul soluției, cum ar fi greșelile de calcul, se poate pronunța o încheiere de

îndreptare, la cererea oricăreia dinte părți sau din oficiu, în termenii art. 362 CPC.

CPC prevede o cale de remediere a greșelilor săvârșite de tribunalul în pronunțarea soluției,

dar numai în cazul în care acesta a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere. Această

cale prevăzută de art. 362 alin. 1 CPC, fiind una de excepție, este de strictă interpretare și nu

poate fi extinsă la situația în care tribunalul apreciază că un capăt de cerere a fost soluționat

în mod greșit57. Completarea hotărârii se face la cererea oricăreia dintre părți, formulată în

termen de 10 zile de la comunicarea hotărârii, printr-o hotărâre de completare ce va face

parte integrantă din hotărârea arbitrală.

În actualul CPC, în cazul în care s-a comis o minus petita, deci tribunalul nu s-a pronunțat

asupra a ceva ce s-a cerut, există și calea acțiunii în anulare, disponibilă și pentru plus petita

sau ultra petita. Aceasta constituie, mai mult decât o cale alternativă, și o cale subsidiară în

cazul în care a fost depășit termenul de 10 zile pe care legea îl acordă pentru formularea

cererii de completare a hotărârii, pentru acțiunea în anulare părțile având un termen de 30

de zile de la comunicarea hotărârii. NCPC elimină acest drept de opțiune al părților, acțiunea

în anulare fiind disponibilă doar în cazul în care tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unor

lucruri care nu s-au cerut ori a dat mai mult decât s-a cerut. În plus, Noul Cod prevede în

mod expres faptul că nu mai pot fi invocate ca motive pentru anularea hotărârii arbitrale

neregularităţile care pot fi remediate pe calea completării hotărârii.

2. EFECTELE HOTĂRÂRII ARBITRALE

2.1. Dezînvestirea instanţei arbitrale

Un prim efect al pronunţării hotărârii arbitrale îl constituie dezînvestirea instanței arbitrale

de misiunea care i-a fost încredințată. Aceasta însă, după cum s-a reținut în doctrină, nu va

opera pe deplin decât dacă tribunalul arbitral se pronunță pe fondul litigiului, nu și dacă

admite excepții, pronunță hotărâri parțiale sau emite încheieri interlocutorii sau

premergătoare, cazuri în care același tribunal arbitral sau un altul va putea fi sesizat cu

judecata fondului aceluiași litigiu, în măsura în care există încă o convenție de arbitraj

valabilă58.

De la efectul dezînvestirii există și o serie de excepții calificate de doctrină drept aparente59,

și anume completarea și îndreptarea hotărârii. Acestea, deși reprezintă acte realizate de

57 Ioan Leș, Codul de procedură civilă – Comentariu pe articole, Ed. CH Beck, București, 2007, p.1021. 58 I. Deleanu, S. Deleanu, Arbitrajul intern și internațional, Ed. Rosetti, București, 2005; Titus Prescure, Radu Crişan, ibidem. 59 I. Deleanu, S. Deleanu, op.cit.

tribunalul arbitral după dezînvestire, în baza aceleiași misiuni cu care a fost învestit inițial, nu

modifică fondul soluției, ci doar chestiuni de ordin formal60.

2.2. Efectul obligatoriu al hotărârii arbitrale

Hotărârea arbitrală este comunicată părților în termen de cel mult o lună de la data

pronunțării ei, potrivit art. 363 CPC. De la momentul comunicării, hotărârea este asimilată

unei hotărâri judecătorești definitive. În virtutea acestei calități, legea atribuie hotărârii

arbitrale și efectul obligatoriu, statuat de art. 367 CPC.

Din aceste două efecte ce emană în mod direct din lege reies alte efecte indirecte alte

hotărârii arbitrale, precum puterea de lucru judecat. Prin urmare, deși legea nu stipulează

acest lucru în mod expres, hotărârea arbitrală se bucură de putere de lucru judecat în ceea

ce privește obiectul litigiului pe care îl tranșează. În virtutea acestui efect, va fi inadmisibilă

orice cerere ce va avea tripla identitate de părți, obiect și cauză în raport cu cererea inițială.

2.3. Efectul executoriu al hotărârii arbitrale

Efectul final și cel mai important al hotărârii arbitrale este cel executoriu, pe care legea îl

condiționează de învestirea cu formulă executorie de către instanța judecătorească.

Hotărârea arbitrală, în sensul obligativității ei atrbuite de lege, va fi în mod normal executată

de bunăvoie de către partea împotriva căreia s-a pronunțat. Pentru a avea însă calitatea de

titlu executoriu, ea va trebui să fie învestită cu formulă executorie, după cum dispune art.

368 CPC. NCPC menține această condiție pentru executarea silită a hotărârilor arbitrale,

condiție reținută de art. 606 din noul Cod.

3. DESFIINŢAREA HOTĂRÂRII ARBITRALE. ACŢIUNEA ÎN ANULARE.

În ciuda caracterului contractual al arbitrajului, legea impune anumite limite imperative

acestuia, care pot fi exercitate pe cale judiciară. În acest sens, a fost instituită o cale de

desființare a hotărârii arbitrale, pentru o serie de motive enumerate limitativ de lege, care

acoperă situații dintre cele mai diverse.

Spre deosebire de vechea reglementare, CPC consacră în prezent o singură cale de

desființare a hotărârii arbitrale, și anume acțiunea în anulare. În vechea legislație, dinainte

de reforma din 1993, părțile la arbitraj aveau la dispoziție toate căile de atac ordinare și

extraordinare specifice hotărârilor judecătorești, fapt care anula integral avantajul celerității

specific arbitrajului.

În prezent61, prin noua reglementare din CPC, nu este permisă decât calea acțiunii în anulare,

orice altă cale de drept comun fiind exclusă. Această soluție a fost reținută de mai multe

60 Titus Prescure, Radu Crişan, op.cit. 61 Ioan Leș, op.cit., p.1023.

legislații recente, nefiind exclusă însă posibilitatea unei abordări diferite, cum ar fi cea din

legislația franceză, care permite exercitarea mai multor căi de atac ordinare și

extraordinare62.

În practica instanţelor judecătoreşti, este unanim acceptat faptul că unicul control ce se

poate efectua cu privire la hotărârea arbitrală este acela făcut prin intermediul acţiunii în

anulare. În acest sens, cităm o soluţie recentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la

inadmisibilitatea revizuirii hotărârii arbitrale (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia

comercială, Decizia nr. 3465 din 21 octombrie 2010).

3.1. Motivele acţiunii în anulare

Acțiunea în anulare din dreptul nostru reprezintă un mijloc de control judecătoresc specific,

care îmbină motive specifice regăsite în materia căilor de atac extraordinare (recurs,

revizuire, contestație în anulare) cu anumite motive întâlnite doar la acest instrument

procedural, specifice exclusiv hotărârii arbitrale63, toate fiind reunite în art. 364 CPC.

Din cele nouă motive de desfiinţare a hotărârii în anulare reglementate în mod limitativ de

art. 364 CPC, patru (cele de la lit. a, b, c şi e) cenzurează limitele arbitrajului, validitatea

convenţiei arbitrale şi conformitatea judecăţii arbitrale cu convenţia arbitrală:

a) litigiul nu era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului;

b) tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără să existe o convenție arbitrală sau în

temeiul unei convenții nule sau inoperante;

c) tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenția arbitrală;

e) hotărârea a fost pronunțată după expirarea termenului arbitrajului prevăzut de art.

3533;

alte patru (cele de la lit. d, f, g şi h) cenzurează conformitatea judecăţii arbitrale cu principiile

fundamentale ale procedurii civile:

d) partea a lipsit la termenul cand au avut loc dezbaterile și procedura de citare nu a

fost legal îndeplinită;

f) tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a

pronunțat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut;

62 Art. 1481-1491 din Codul de procedură civilă francez. 63 Titus Prescure, Radu Crişan, op.cit.

g) hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul și motivele, nu arată data și locul

pronunțării, nu este semnată de arbitri;

h) dispozitivul hotărârii arbitrale cuprinde dispoziții care nu se pot aduce la îndeplinire;

iar cel de-al nouălea motiv (cel de la lit. i) cenzurează conformitatea hotărârii arbitrale cu

ordinea publică, bunele moravuri şi dispoziţiile imperative ale legii:

i) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative

ale legii.

În plus faţă de aceste motive, în lumina noilor dispoziţii privind judecarea excepţiei de

neconstituţionalitate, care nu mai permit suspendarea judecăţii litigiului în cadrul căruia s-a

judecat, odată cu abrogarea art. 29 alin. 5 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi

funcţionarea Curţii Constituţionale64, Regulamentul CACI a introdus recent65 o nouă ipoteză

în care se poate exercita acţiunea în anulare a sentinţei arbitrale în faţa instanţelor

judecătoreşti. Astfel, potrivit art. 89 lit. i), acţiunea în anulare poate fi exercitată în cazul în

care, după pronunţarea hotărârii arbitrale, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra

excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o

dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă care a făcut obiectul acelei excepţii ori alte

dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile

menţionate în sesizare.

***

În cele ce urmează, vom face o analiză succintă a tuturor motivelor acţiunii în anulare, prin

prisma jursiprudenţei existente în materie.

3.1.1. Non-arbitrabilitatea litigiului (art. 364 lit. a)

Acest motiv de exercitare a acţiunii în anulare reglementează situaţia în care tribunalul

arbitral a fost învestit cu judecarea unui litigiu ce nu putea fi supus arbitrajului. Instanţa

judecătorească va efectua aşadar un control al îndeplinirii condiţiilor de arbitrabilitate

prevăzute de art. 340 CPC. Obiectul litigiului va trebui să aibă caracter patrimonial şi

tranzacţionabil, în caz contrar hotărârea pronunţată fiind sancţionată cu anularea. De

64 Art. 29 alin. 5 a fost abrogat prin Legea nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României, publicată în Monitorul Oficial cu numărul 672 din data de 4 octombrie 2010. 65 Modificate şi completate prin Decizia Camerei de Comerţ şi Industrie a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Nr. 160 din 4 martie 2011.

asemenea, litigiul nu trebuie să se încadreze în categoria litigiilor non-arbitrabile ce se

soluţionează prin intermediul unor proceduri speciale de către instanţa judecătorească66.

3.1.2. Judecarea litigiului în lipsa convenţiei arbitrale / în baza unei convenţii nule sau

inoperante (art. 364 lit. b)

Condiţia esenţială a învestirii instanţei arbitrale o constituie existenţa unei convenţii arbitrale

valabile. În lipsa unei astfel de convenţii, hotărârea pronunţată de tribunalul arbitral nu

poate produce efecte, el neavând competenţă în soluţionarea litigiului. Sancţiunea

procedurală va fi aceea a anulării hotărârii, fără ca litigiul să fie judecat în fond în urma

admiterii acţiunii în anulare, părţile având posibilitatea de a se adresa ulterior instanţei

competente să judece acel litigiu.

3.1.3. Constituirea tribunalului arbitral cu nesocotirea convenţiei arbitrale (art. 364 lit.

c)

Convenţia arbitrală, potrivit art. 3531 şi art. 3532 CPC, trebuie să cuprindă şi numele arbitrilor

sau modalitatea de numire a acestora. La momentul constituirii tribunalului arbitral, orice

înţelegere a părţilor în această privinţă trebuie respectată, în caz contrar hotărârea arbitrală

pronunţată urmând a fi sancţionată cu anularea. Orice excepţie privind constituirea

tribunalului arbitral trebuie însă ridicată până la primul termen de înfăţişare sau într-un

termen mai scurt stabilit de părţi (art. 35812 CPC), în caz contrar partea fiind decăzută din

dreptul de a o mai invoca, iar tribunalul arbitral considerându-se legal constituit. Acţiunea în

anulare promovată ulterior nu se poate întemeia decât pe motivele invocate prin excepţie,

în termenul prevăzut de CPC sau de către părţi.

3.1.4. Lipsa părţii de la termenul la care au avut loc dezbaterile, în condiţiile în care

procedura de citare nu a fost legal îndeplinită (art. 364 lit. d)

Potrivit art. 364 lit. d), acţiunea în anulare poate fi promovată în cazul în care partea față de

care procedura de citare nu a fost legal îndeplinită a lipsit de la termenul la care au avut loc

dezbaterile. Întrucât neîndeplinirea procedurii de citare și lipsa părții constituie condiții

cumulative ale acțiunii în anulare, se consideră că prezența părții nelegal citate acoperă, ca și

în dreptul comun, viciul neîndeplinirii legale a procedurii de citare. Pe de altă parte, lipsa

părții legal citate nu împiedică desfășurarea dezbaterilor, fapt prevăzut și expres de lege în

art. 3585 CPC.

66 În acest sens, a se vedea Capitolul IV – Secţiunea a 2-a din prezenta lucrare.

Prin acest remediu procedural al acțiunii în anulare întemeiate pe lit. d) din art. 364 CPC, se

asigură respectarea unor principii fundamentale ale arbitrajului, în conformitate cu

principiile fundamentale ale procedurii civile, respectiv dreptul la apărare al părților,

principiul contradictorialității, și, indirect, egalitatea de tratament a părților. Aceste principii

constituie reguli de bază ale arbitrajului, statuate expres de art. 358 CPC, care trebuie

respectate părților pe tot parcursul procedurii arbitrale.

3.1.5. Pronunţarea hotărârii după expirarea termenului arbitrajului (art. 364 lit. e)

Prezentul motiv de anulare a hotărârii arbitrale poate fi exercitat în cazul în care procedura

arbitrală depășește termenul general prevăzut de lege sau termenul arbitrajului convenit de

părți, în ipoteza în care părțile înțeleg să se prevaleze de acest termen, prin notificarea

transmisă tribunalului și părților în acest sens până la primul termen de înfățișare.

Potrivit CPC, tribunalul arbitral pronunţă sentinţa dacă părţile nu au stabilit altfel, în termen

de cinci luni de la constituirea sa (art. 3533 CPC). Regulamentul CACI prevede un termen de

șase luni pentru pronunțarea unei hotărâri în litigiul arbitral, dacă părțile nu au convenit

altfel (art. 51 din Regulament)67.

3.1.6. Pronunţarea tribunalului extra petita, minus petita sau plus petita (art. 364 lit.

f)

Motivul de anulare a hotărârii arbitrale prevăzut de art. 364 lit. f) poate fi promovat în cazul

în care tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut (extra petita)

sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut (minus petita) ori s-a dat mai mult decât s-a

cerut (plus petita).

Pe lângă acțiunea în anulare, în cazul în care tribunalul a omis să se pronunțe asupra unui

capăt de cerere, CPC prevede și o cale alternativă de remediere a greșelilor săvârșite de

tribunalul în pronunțarea soluției, aceea a completării hotărârii. Această cale prevăzută de

art. 362 alin. 1 CPC, fiind una de excepție, este de strictă interpretare și nu poate fi extinsă la

situația în care tribunalul apreciază că un capăt de cerere a fost soluționat în mod greșit68.

Completarea hotărârii se face la cererea oricăreia dintre părți, formulată în termen de 10 zile

de la comunicarea hotărârii, printr-o hotărâre de completare ce va face parte integrantă din

hotărârea arbitrală. Acțiunea în anulare pentru minus petita, în schimb, ca și pentru celelalte

motive de anulare, se poate formula în termen de o lună de la data comunicării hotărârii

arbitrale.

67 A se vedea și Capitolul VII – Subsecțiunea 3.1.4 din prezenta lucrare. 68 Ioan Leș, Codul de procedură civilă – Comentariu pe articole, Ed. CH Beck, București, 2007, p.1021.

În ceea ce privește motivele acțiunii în anulare întemeiate pe art. 364 lit. f), există o

jurisprudenţă relativ bogată, din care doctrina a extras anumite situaţii tip pentru fiecare

ipoteză a art. 364 lit. f) CPC:

Viorel Roş, „Arbitrajul comercial internaţional“

Acţiunea în anulare pentru ultra petita sau extra petita este admisibilă

în cazul în care reclamantul a cerut obligarea la plata unor sume datorate, iar

tribunalul l-a obligat şi la plata fructelor; reclamantul a cerut despăgubiri pentru

neexecutarea obligaţiei, iar tribunalul a dispus şi rezoluţiunea, când s-au dat cheltuieli

de arbitrare fără să se fi cerut etc. Pe de altă parte, nu constituie însă motiv de

anulare a sentinţei arbitrale cazul în care unele capete de cerere au fost soluţionate

implicit (ex: s-a respins acţiunea principală).

Minus petita s-a considerat a se fi produs în acele situaţii în care, spre exemplu,

tribunalul arbitral nu s-a pronunţat asupra dobânzilor, fructelor, cheltuielilor de

judecată, soluţionând doar pretenţia principală. Nu constituie însă motiv de anulare a

sentinţei arbitrale cazul în care unele capete de cerere au fost soluţionate implicit (ex:

s-a respins acţiunea principală, aceasta însemnând implicit, că cererea de obligare la

plata de daune cominatorii formulată de reclamant a fost respinsă).

În fine, cazuri de plus petita au fost considerate, spre exemplu, acelea în care, deşi nu

a intervenit o majorare a pretenţiilor, tribunalul a dat mai mult decât s-a cerut (ex : s-

a actualizat de către tribunal suma la care a fost condamnat pârâtul, fără ca

reclamantul să fi cerut acest lucru etc.)69.

3.1.7. Lipsa unor menţiuni obligatorii din hotărârea arbitrală (art. 364 lit. g)

Hotărârea arbitrală este anulabilă în baza art. 364 lit. g) dacă aceasta nu cuprinde

dispozitivul şi motivele, nu arată data şi locul pronunţării sau nu este semnată de arbitri.

Formularea acestui articol este într-un fel defectuoasă, deoarece grupează câte două unele

dintre elementele esențiale ale hotărârii arbitrale prin conjuncția „și“ („dispozitivul şi

motivele“, „data şi locul pronunţării“), aceasta putându-se interpreta în sensul că anularea

hotărârii nu va fi atrasă decât în situația în care lipsesc ambele elemente din fiecare grupare.

69 V. Roş, Arbitrajul comercial internaţional, Ed. Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 2000, pp.470-471.

Coroborat cu dispozițiile art. 361 CPC însă, lipsa oricăruia dintre aceste elemente va fi

sancționată cu nulitatea hotărârii, omisiune ce nu va putea fi înlăturată printr-o simplă

cerere de îndreptare sau de completare a hotărârii, ci numai pe calea acțiunii în anulare.

3.1.8. Existenţa în dispozitiv a unor dispoziţii ce nu pot fi aduse la îndeplinire (art. 364

lit. h)

Acest motiv de anulare a hotărârii arbitrale are în vedere aceeași situație ca și motivul de

revizuire din dreptul comun prevăzut de art. 322 pct. 1 CPC, ambele privind situația în care

dispozitivul cuprinde dispoziții ce nu se pot aduce la îndeplinire.

Modul în care este redactat motivul de revizuire din dreptul comun l-ar putea face să pară

într-o anumită măsură mai restrictiv decât motivul de anulare specific arbitrajului, acesta

putând fi invocat atunci când „dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziții potrivnice ce nu se pot

aduce la îndeplinire“, în timp ce acțiunea în anulare poate fi exercitată atunci când

„dispozitivul hotărârii arbitrale cuprinde dispoziții care nu se pot aduce la îndeplinire“, fără a

fi menționată și condiția contradicției dintre dispozițiile contestate.

În practică însă, situațiile în care vor fi invocate atât motivul de revizuire cât și cel al acțiunii

în anulare vor fi în esență asemănătoare, în ambele cazuri aceste situații admise de către

instanță fiind destul de rar întâlnite, de cele mai multe ori părțile folosindu-se de acest motiv

în mod abuziv, în scopul tergiversării.

3.1.9. Încălcarea ordinii publice, a bunelor moravuri sau a dispoziţiilor imperative ale

legii (art. 364 lit. i)

Fiind cel mai permisiv motiv de anulare, prin acesta hotărârea arbtirală fiind cenzurată în

raport cu ordinea publică, bunele moravuri sau dispoziții imperative ale legii, acesta este și

motivul cel mai des invocat în practică.

Cu toate acestea, urmărind rațiunea pentru care este instituită acțiunea în anulare, aceasta

neconstituind o cale de atac, nici motivul prevăzut de art. 364 lit. i) nu poate atinge fondul

cauzei. Ca natură juridică, actiunea în anulare constituie o cale de atac "sui generis", fără a

avea caracter devolutiv sau a putea fi confundată cu judecată în fond a litigiului.

Numai în ipoteza în care instanța de judecată reține că acțiunea în anulare este întemeiată în

raport cu unul dintre motivele prevazute de art. 364, aceasta va fi îndreptățită să examineze

și fondul litigiului care a făcut obiectul judecății arbitrale potrivit (art. 366 CPC).

În plus, trebuie avut în vedere că, sub aspectul conținutului, motivele prevăzute de art.364

Cod procedură civilă nu vizează o greșeală de judecată în fapt sau un drept, ci aspecte ce tin

de conventia arbitrală, tribunalul arbitral, procedura de judecată sau conținutul hotărârii

arbitrale, astfel că prin acțiunea în anulare propriu-zisă nu se poate urmări rejudecarea în

fond a litigiului70.

3.2. Competenţa

Potrivit art. 365 CPC, competența de soluționare a acțiunii în anulare revine instanței

judecătorești imediat superioare celei care, în lipsa convenţiei arbitrale, ar fi fost

competentă să judece litigiul în fond în lipsa convenţiei arbitrale, în primă instanţă, în

circumscripţia căreia a avut loc arbitrajul.

Aceasta constituie o normă specială71, competenţa generală în privinţa incidentelor legate

de arbitraj fiind de obicei atribuită instanţei competente să judece litigiul în fond, în lipsa

unei convenţii arbitrale. În plus, este impusă şi o condiţie de ordin teritorial în ceea ce

priveşte competenţa, instanţa în măsură să judece acţiunea în anulare fiind cea din

circumscripţia teritorială în care a avut loc arbitrajul.

3.3. Natura juridică a acțiunii în anulare

Acţiunea în anulare constituie o formă aparte de control judecătoresc, fiind o acţiune în

primă instanţă, şi nu o cale de atac, aşa cum s-a susţinut frecvent anterior clarificărilor

legislative din 2005.

Natura juridică a acțiunii în anulare a constituit un subiect controversat, abordat din diverse

perspective atât de doctrină, cât și de jurisprudență. Acţiunea în anulare a fost cel mai

adesea asimilată unei căi de atac72, alteori unei acţiuni şi căi de atac speciale, în acelaşi

timp73, sau, alteori, unei acţiuni în primă instanţă74.

Pentru a pune capăt acestor controverse, în 2001, într-un recurs în interesul legii, a fost

pronunțată Decizia nr. V din 25 iunie 2001, de către Secțiile unite ale Curții Supreme de

Justiție, care califica acțiunea în anulare anulare îndreptată împotriva unei hotărâri arbitrale

drept cale de atac. Soluția Curții a fost profund criticată ulterior în doctrină75, și infirmată

la nivel legislativ în anul 2005 prin introducerea art. 3661 în CPC, care tranșează problema

competenței de judecată a acțiunii în anulare și, indirect, natura juridică a acesteia.

70 Curtea De Apel București, Sectia A Vi-A Comercială, Decizia Comerciala Nr.131 din 21.10.2010. 71 Ioan Leş, op.cit., p.1027. 72 Decizia nr. 1165/1997, Curtea Supremă de Justiţie, Secţia Comercială. 73 Decizia nr. 1245/1997, Curtea Supremă de Justiţie, Secţia Comercială. 74 Decizia nr. 758/1998, Curtea Supremă de Justiţie, Secţia Comercială. 75 Viorel Mihai Ciobanu, Din nou despre natura juridică a acțiunii în anulare a hotărârii arbitrale, Revista Dreptul nr. 1/2002, pp.76-83.

Textul de lege introdus în art. 3661 CPC în anul 2005, prin Legea nr. 219/2005 de aprobare a

OUG 138/2000, a tranşat însă această problemă, prin stabilirea completului ce va soluţiona

acţiunea în anulare. Acesta dispune ca acţiunea în anulare să fie judecată în completul

prevăzut pentru judecata în prima instanţă, iar recursul la hotărârea pronunţată în această

acţiune să se soluţioneze în completul prevăzut pentru această cale de atac.

Prin tranşarea problemelor de compunere a completului, se clarifică implicit şi problema

naturii juridice a acţiunii în anulare, îndelung discutată în legătură cu chestiuni de

competenţă şi compunere a completului. În plus, formularea articolului nou introdus este de

aşa natură încât să nu mai lase loc interpretărilor, o acţiune ce va fi judecată, potrivit legii, în

completul de primă instanţă nemaiputând fi considerată cale de atac, ci doar o formă aparte

de control judecătoresc, reglementată distinct de lege.

3.4. Termenul de exercitare a acţiunii în anulare

Acţiunea în anulare va putea fi introdusă în termen de o lună de la data comunicării

hotărârii arbitrale. Nerespectarea acestui termen legal conduce la decăderea părţii

interesate din dreptul de a exercita acţiunea în anulare.

În Regulile de procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional modificate

recent76, în art. 89 a fost introdusă o excepție de la termenul general de o lună în care poate

fi exercitată acţiunea în anulare. Această excepție operează în cazul în care, după

pronunţarea hotărârii arbitrale, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei

invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o

lege sau dintr-o ordonanţă care a făcut obiectul acelei excepţii ori alte dispoziţii din actul

atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în

sesizare. Pentru această ipoteză, art. 91 prevede un termen distinct în art. 91, de 3 luni de la

data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial.

După introducerea acţiunii, instanţa judecătorească va putea dispune suspendarea

executării hotărârii arbitrale împotriva căreia a fost introdusă acţiunea în anulare, dar

numai după depunerea unei cauţiuni fixate de această instanţă, în condiţiile art. 365 alin. 3

CPC, coroborat cu art. 403 alin. 3 CPC.

Secundar cererii de suspendare, cu condiția plății unei cauțiuni de 10% din valoarea cererii,

poate fi solicitată și suspendarea provizorie, ce are efect temporar, până la soluționarea

cererii principale de suspendare. Aceasta se judecă de urgență, de către președintele

instanței, prin încheiere și fără citarea părților.

76 Modificate şi completate prin Decizia Camerei de Comerţ şi Industrie a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Nr. 160 din 4 martie 2011.

Suspendarea provizorie a hotărârii arbitrale, potrivit dispoziţiilor de drept comun, este

accesorie cererii de suspendare a executării aceleiași sentințe şi, prin urmare, nu se poate

dispune în lipsa acesteia.

3.5. Soluţionarea acţiunii în anulare

Instanţa judecătorească sesizată cu o acţiune în anulare se poate pronunţa în sensul

admiterii sau respingerii acesteia, printr-o hotărâre.

În cazul admiterii, potrivit art. 366 CPC, instanţa va anula hotărârea arbitrală, iar, dacă litigiul

este în stare de judecată, se va pronunţa şi în fond, în limitele convenţiei arbitrale, iar dacă

pentru a hotărî în fond este nevoie de noi probe, instanţa judecătorească se va pronunţa în

fond după ce acestea au fost administrate.

În cazul respingerii, hotărârea își menține efectele anterioare exercitării acestei acțiuni,

hotărârea pronunțată de instanța judecătorească având la rândul său efectele unei hotărâri

definitive, dar nu irevocabile.

Hotărârea pronunţată cu privire la acţiunea în anulare va putea fi atacată cu recurs, în

termenii art. 366 CPC. Recursul împotriva hotărârii pronunţate asupra acţiunii în anulare va fi

formulat şi judecat în termenii art. 3041 şi urm. CPC, cu privire la judecarea recursului de

drept comun.

4. EXECUTAREA HOTĂRÂRII ARBITRALE

4.1. Executarea hotărârilor arbitrale pronunţate în România

Având în vedere că este un act jurisdicţional, hotărârea arbitrală produce prin ea însăşi toate

efectele specifice hotărârilor judecătoreşti, chiar şi în ipoteza în care arbitrajul a fost realizat

în echitate77. Aceste efecte se produc, după cum am precizat anterior, de la momentul

comunicării hotărârii, moment de la care acest act este asimilat ca şi efecte unei hotărâri

judecătoreşti.

Hotărârea arbitrală produce aceleaşi efecte ca şi o hotărâre judecătoarească şi în ceea ce

priveşte forţa sa executorie. Prin urmare, dacă părţile nu înţeleg să execute hotărârea de

bunăvoie, în virtutea efectului său obligatoriu, poate fi solicitată învestirea sa cu formulă

executorie, în termenii art. 3671 CPC.

77 L. Cadiet, E. Jeuland, Droit judiciaire privé, Paris, Litec, 2006.

În urma acestei învestiri, hotărârea arbitrală capătă caracterul de titlu executoriu, care va fi

executat după regulile executării silite din dreptul comun.

Învestirea cu formulă executorie este obligatorie, pe de o parte, deoarece arbitrii nu au

imperium, deci nu pot constrânge părţile să se supună măsurilor dispuse, şi, pe de altă parte,

aceasta se impune cu atât mai mult cu cât o atare formalitate este impusă de lege şi

hotărârilor judecătoreşti sau altor acte jurisdicţionale.

4.2. Executarea hotărârilor arbitrale străine

În ceea ce priveşte recunoaşterea şi executarea subsecventă a hotărârilor arbitrale străine în

România, principalele acte normative incidente sunt Convenţia pentru recunoaşterea şi

executarea sentinţelor arbitrale străine, New York, 10 iunie 1958, la care România a aderat

prin Decretul nr. 186/1961 şi, în legislaţia internă, Legea nr. 105 din 22 septembrie 1992 cu

privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, raportată la prevederile

CPC.

Principala sursă de reglementare la nivel internaţional o constituie Convenţia de la New York

amintită mai sus, în timp ce Legea 105/1992 se aplică în subsidiar, guvernând aspecte

nereglementate de Convenţie. Pe de altă parte, în virtutea articolului VII alin. 1 din

Convenţie, legea naţională poate înlocui prevederile Convenţiei, devenind astfel principala

sursă de reglementare.78

În temeiul art. 3701 CPC din legislaţia internă, hotărârile arbitrale străine pot fi recunoscute

în România, spre a putea beneficia de puterea lucrului judecat, prin aplicarea în mod

corespunzător a prevederilor art. 167-172 din Legea 105/1992. În vederea recunoaşterii

hotărârilor arbitrale străine, legea impune întrunirea următoarelor condiţii cumulative: a)

hotărârea este definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunţată; b) instanţa care a

pronunţat-o a avut, potrivit legii menţionate, competenţa să judece procesul; c) există

reciprocitate în ce priveşte efectele hotarârilor străine între Romania şi statul instanţei care

a pronunţat hotărârea.

Hotărârile arbitrale străine, care nu sunt aduse la îndeplinire de bunăvoie de către cei

obligaţi a le executa în virtutea efectelor dobândite de către acestea prin aplicarea

dispoziţiilor legale indicate mai sus, pot fi puse în executare silită pe teritoriul României, prin

aplicarea în mod corespunzător a prevederilor art. 173-177 din Legea 105/1992. În acest

sens, trebuie avute în vedere, pe lângă condiţiile impuse pentru recunoaştere, şi

următoarele două condiţii suplimentare: a) hotărârea este executorie potrivit legii instanţei

78 Irina A Pongracz, Ileana M. Smeureanu, Itinerariul procesului de recunoastere si executare a hotărârilor arbitrale străine în România, Revista Română de Arbitraj nr. 3 (2), aprilie-iunie 2009, p. 23.

care a pronunţat-o; b) dreptul de a cere executarea silită nu este prescris potrivit legii

române.